ROSCA-ROMAN ROXANA

Facultatea de Stiinte Medicale si Comportamentale

Specializarea: ASISTENTA MEDICALA GENERALA

ANUL II , GRUPA 521D

NISA DE DEZVOLTARE

Nişă de dezvoltare reprezinta totalitatea stimulilor mediului pentru un copil la o anumită

vârstă. Structura unei nişe de dezvoltare vizează:
a) obiectele şi locurile accesibile copilului la diverse vârste;
b) răspunsurile şi reacţiile anturajului faţă de copil;

c) cerinţele adultului vizând competenţele încurajate, vârsta la care sunt solicitate şi nivelul
de performanţă solicitat;
d) activităţile impuse, propuse copilului sau acceptate de acesta;
e) diferenţele interculturale care dau naştere unor nişe de dezvoltare diferite, chiar pentru
aceeaşi vârstă prezente concomitent în spaţii diferite.
Pot fi evidenţiate nişele de dezvoltare specifice fiecărui copil, adică ambientul specific
imediat, cu cel mai mare impact asupra dezvoltării, tipul de relaţie al copilului cu ambientul,
normele sociale şi răspunsurile specifice la aceste norme. De asemenea, pot fi făcute
diferenţieri mai operative între culturi şi epoci istorice, aspecte ce explică diferenţele de
structură şi dinamică psihică, de eficienţă adaptativă a copiilor funcţie de specificul acestor
nişe de dezvoltare. Este clar faptul că, in zonele rurale ambientul este mai sărac în influenţe
cultural-educative, în modele preocupate cu activităţi de cunoaştere faţă de cele urbane,
atîta timp cît copiii de la sate au performanţe şcolare mult sub nivelul celor de la oraş şi
şanse de autorealizare în profesii intelectuale mult reduse. Diferenţele sînt date mai ales de
specificitatea nişelor de dezvoltare.
Mediul natural, social şi cultural sub toate aspectele are o importanţă deosebită putând
acţiona fie ca factor pozitiv, dinamizator ce impulsionează împlinirea premiselor oferite de
ereditate, fie ca frână în calea dezvoltării dacă influenţele sau resursele lui sunt precare,
sărace sau chiar lipsesc în totalitate. Ilustrativ este cazul “sălbaticului de la Aveyron” studiat
şi descris de Itard, reprezentativ pentru alte asemenea situaţii din care, cel puţin una a stat
la baza legendei lui Tarzan. Cazul prezentat de Itard s-a evidenţiat prin faptul că, după vârsta
de 10 – 11 ani (vârsta aproximativă a copilului găsit în pădure, după ce a trăit toţi anii de
până atunci în mediul sălbatic şi având drept modele doar animalele) orice influenţă
educativă, orice procedeu utilizat nu a dat rezultate în sensul că acel copil nu a reuşit să-şi
însuşească, să-şi formeze deprinderi, moduri de acţiune specific umane. A fost imposibil să i
se formeze limbajul sau alte moduri de comunicare non-verbale dar specific umane. Se pare
chiar, că toate solicitările educaţionale au fost receptate şi trăite stresant, conflictual de
către subiect, aşa încât nu a reuşit nici măcar să supravieţuiască mai mult timp în condiţii de
mediu specific uman, condiţii pentru care nu avea elaborate mecanisme adaptative
specifice, mecanisme care se elaborează în perioada de maximă plasticitate neuro-
fiziologică şi psihică de până la 9 – 10 ani.
Educaţia este ansamblul de acţiuni şi influenţe fundamentate ştiinţific şi utlizate conştient în
direcţia procesului de formare a copilului ca personalitate.

Este factorul cu cea mai mare pondere în dezvoltarea structurilor operaţionale evoluate,
superioare ale psihicului aşa cum ar fi gândirea, instanţele conştient-voliţionale etc. Este
cunoscut faptul că privarea de educaţie nu numai că nu crează condiţi pentru o bună
dezvoltare a psihicului ci poate determina încetinirea sau chiar oprirea în dezvoltare a unor
paliere ale acestuia. Educaţia este importantă şi după vârstele dezvoltării (şi se continuă în
forme specifice la toţi oamenii) dar este mult mai importantă dacă acţionează ca stimul
complex şi de calitate superioară în perioadele cu cea mai intensă creştere şi dezvoltare.
Începută în familie, în contextul influenţelor nesistematizate din partea adulţilor sau a
fraţilor mai mari, educaţia continuă în manieră sistematizată, ordonată şi planificată în
cadrul instituţiilor de învăţământ. Procesul educaţiei durează perioade lungi sub forme mai
mult sau mai puţin specializate vizând optimizarea continuă a adaptării, luând forma
activităţilor mai mult sau mai puţin sistematizate cuprinse în concepte cum ar fi: educaţia
permanentă, educaţia adultului, educaţia continuă, etc.

Putem afirma cu certitudine că educaţia este factorul cel mai elaborat implicat în
dezvoltarea umană şi, din acest punct de vedere, cel mai general dar care, poate fi cel mai
bine individualizat. Sistemul influenţelor educative poate fi proiectat nu numai pentru
categorii diferite de vârstă, socio-economice, culturale, etc. ci chiar şi pentru fiecare individ
în parte. Dacă ereditatea şi mediul sunt condiţii şi factori obligatorii şi în acelaşi timp
naturali, educaţia este, într-o anumită măsură, un factor “artificial”. Ea este activitate socială
apărută la un anume moment al evoluţiei civilizaţiei umane sub presiunea cerinţelor
adaptative crescânde şi este, prin urmare, direcţionată spre optimizarea adaptării. Pentru
un nivel minimal de competenţă socială, pentru roluri productive “necalificate” este
suficientă influenţa în limite normale a factorilor ereditari şi de mediu, educaţia în sensul
definit mai sus nefiind neapărat obligatorie. Chiar dacă în asemenea cazuri întâlnim (şi este
necesar) un anume nivel de educaţie şi învăţare, acestea sunt, în exclusivitate rodul relaţiilor
sociale ale individului, deci rezultatele influenţei mediului social.

Dacă însă ne referim la niveluri mai ridicate de competenţă şi abilitare, educaţia (şi învăţarea
instituţionalizată) este obligatorie. Având în vedere necesitatea şi tendinţa continuă şi
constant evolutivă a societăţii umane, ca şi dificultăţile crescânde ale acestui proces,
factorul educaţie devine tot mai important în dezvoltarea umană, tinzând să-i domine pe
ceilalţi doi.
Încercând să evidenţiem importanţa acestor factori în dezvoltarea fiinţei umane, trebuie să
subliniem că fiecare din ei are o importanţă specifică mai ales pentru unele etape ale
dezvoltării şi pentru anumite aspecte ale acesteia, pentru anumite structuri biopsihice.

De asemenea, din perspectivă evolutivă, observăm că, pe măsură ce ne îndepărtăm de

momentul naşterii, ereditatea cedează teren tot mai mult influenţelor mediului şi educaţiei.
Ea mai acţionează după legităţi bine stabilite în procesul dezvoltării, menţinând sau chiar
accentuând caracteristica de plasticitate neurofiziologică şi psihologică ce se constituie ca
premiză şi oportunitate pentru achiziţii şi abilităţi specifice în momente specifice care, dacă
nu sunt fructificate, sunt iremediabil pierdute. Aşa de exemplu, dacă lipsesc influenţele
mediului specific uman cum ar fi mersul biped şi vorbirea în perioada de până la 6 – 7 ani,
acestea nu se vor forma ca abilităţi specifice individului respectiv chiar dacă se încearcă
acest lucru în perioadele următoare. Dacă acest tip de carenţă totală se întinde pe perioada
de la naştere şi până după 10 – 11 ani, nu mai apar şi nu se mai dezvoltă nici un fel de
caracteristici psihocomportamentale specific umane indiferent de metodele utilizate. Prin
urmare, predispoziţiile transmise de ereditate pot deveni trăsături psihocomportmantale
sau pot să rămână perioade mai lungi (chiar toată viaţa) doar potenţialităţi latente, funcţie
de intervenţia oportună şi adecvată a influenţelor mediului social-cultural şi educaţional.
Comparativ cu alte specii, omul poartă cea mai mică încărcătură ereditar-instinctivă, fiind
fiinţa cea mai neajutorată la naştere, necesitând astfel cele mai elaborate, complexe şi
întinse (ca durată) condiţii şi influenţe în dezvoltare. De aceea, copilăria omului este cea mai
lungă comparativ cu a celorlalte animale iar disponibilitatea lui pentru învăţare este cea mai
mare.Tot de aceea, omul este fiinţa expusă în cea mai mare măsură riscului de a-şi pierde
specificitatea dacă, mai ales în primii ani de viaţă, este nevoit să trăiască împreună şi
exclusiv cu animalele (cu alte specii). Chair dacă zestrea lui genetică este una specific
umană, în asemenea condiţii, copilul se animalizează.
Ereditatea este prima care le condiţionează pe celelalte două în sens temporal dar şi în
sensul importanţei pe care o are pentru construirea substratului fizic şi fiziologic (organismul
sănătos al fătului şi nou-născutului cu toate potenţialităţile de dezvoltare.

Mediul şi influenţele acestuia se plasează pe locul doi în sens temporal pentru că urmează
după ce ereditatea comandă prin programul ei aspectele evidenţiate mai sus dar îşi impune
tot mai mult importanţa pe măsură ce ne depărtăm de momentul concepţiei.
Educaţia încheie temporal cercul, desăvârşind dezvoltarea şi, chiar mai mult decât atât,
suplinind, corectând şi compensând adesea, în anumite limite, unele din carenţele celorlalţi
doi factori.