Binder 1

Dinamica populației
Dinamica naturală a populației

Dinamica populației
Populația = numărul total al persoanelor care trăiesc pe un anumit areal geografic.
• Numărul total al populației unei zone - rezultatul a două componente: mișcarea
naturală si mișcarea migratorie.
• Mișcarea naturală = totalitatea modificărilor care apar în numărul și structura
populației, ca urmare a:
• nașterilor,
• deceselor,
• căsătoriilor și divorțurilor.
• Mișcarea migratorie (mobilitatea teritorială) - numărul imigranților și

emigranților de pe un anumit teritoriu.
Dinamica
naturală a
populației
Natalitate Mortalitate Bilanțul natural

1. Natalitatea
Natalitatea = frecvenţa/ intensitatea naşterilor în cadrul unei populaţii sau
subpopulaţii;
• se măsoară cu ajutorul unor indici statistici:
• rata (indice) brută sau generală de natalitate
Nv N = rata (indice) brută sau generală de natalitate;
N 1000
Pm Nv = număr total al născuţilor vii;
Pm = populaţia medie (o medie a numărului de locuitori
pentru o perioadă oarecare).
• rata (indice) totală de natalitate= numărul total al născuţilor (vii şi morţi)
dintr-o anumită perioadă de timp raportat la numărul populaţiei totale;
Nv  Nm N = rata (indice) totală de natalitate;
N 1000 Nv = numărul de născuţi vii;
Pt
Nm = numărul de născuţi morţi
Pt = populaţia totală (valoarea absolută a unei populaţii sau
subpopulaţii).
1. Natalitatea
1.1. Factorii ce influențează natalitatea
Socio-
Economici Politici Psihologici
culturali
Statutul
Dezvoltarea Pol. Contextul
femeii în
economică antinatalistă psihologic
societate
Venitul Pol. Tradițiile

Religia
mediu pronatalistă familiei
Climatul
psihologic
Vârsta
populației
1. Natalitatea
Socio-
culturali
Factorii economici
• dezvoltarea economica a unui areal si conditiile de viata ale populatiei
• necesarul de forță de muncă din agricultură
1. Natalitatea
Socio-
culturali
Factorii politici
• politicile demografice au in vedere ca elemente esentiale natalitatea
• Politică demografică neutră
• Politici antinataliste
• Politici pronataliste
• rațiuni economice
• mentinerea artificiala a unei natalitati mari (Suedia, Germania, Marea Britanie)
1. Natalitatea
Politicile pronataliste
• Stimulente financiare (baby-bonus, reduceri de taxe)
• Rusia, Franța
• Concediu de maternitate/ creșterea copilului – perioadă, indemnizație

• Suedia
• Grădinițe, creșe – disponibilitate, cost

• Norvegia 80% copiii 1-3 ani la grădiniță
• Cheltuieli guvernamentale pentru sprijinul familiei

• Legislație piața muncii – part-time jobs
• Măsuri coercitive –statele socialiste
• interzicerea mijloacelor contraceptive/ întrerupere sarcină
• Supra-impozitare pt burlăcie (URSS, Bulgaria)
1. Natalitatea
Fig. 1 State cu politică pronatalistă (1975-2015)

www.unpfa.org
Fig. 2 Cheltuieli ale statelor cu politică pronatalistă

(2001 și 2013) www.unpfa.org
1. Natalitatea
1. Natalitatea
Politicile antinataliste
• Planificare familială
• Singapore, China
• Mărirea vârstei legale de căsătorie

• Iran
• Politica unui singur copil

Introdusă în 1979, după un deceniu de politcă a doi copii
Modificată în anii 80 pentru a permite părinților din mediul rural să aibă al
doilea copil
Numeroase excepții
Pedepse
Consecințe – îmbătrânire demografică, Missing women of China/ marriage squeeze
2015 – 2 copii
• Campanii de conștientizare a populației – Singapore (1972 – 1987)
1. Natalitatea
Socio-
culturali
Factorii socio-culturali
• Statutul femeii în societate – gradul de educație al femeii
• Religia
• Climatul psihologic general
• Vârsta populației
1. Natalitatea
Socio-
culturali
Factorii psihologici
• Contextul psihologic
• Tradițiile comportamentului demografic
1. Natalitatea
1.2. Variații spațiale ale natalității
• Mari diferențieri la nivel mondial – fenomen complex, biologic și social
• 2019 -
Mondial: 19‰
St. Dezvoltate: 10 ‰
St mai puțin dezvoltate: 20‰
St c.m. puțin dezv: 33 ‰
St. în curs de dezv: 18 ‰
Regiuni
• Max: Africa Centrală 42 ‰
• Min: Europa Sudică 8 ‰
State
• Max: Niger 48 ‰, Mali 46 ‰
• Min: Coreea de Sud, Monaco: 6 ‰
1. Natalitatea
Ponderea nașterilor în afara căsătoriei (2018, Eurostat)
2. Fertilitatea populației
• Fertilitatea feminină = un factor demografic determinant asupra natalităţii unei
populaţii.
• rata de fertilitate feminină generală
Nv fg = rata de fertilitate feminină generală;
fg  F  1000
p15  49
Nv = numărul născuţilor vii
F  numărul mediu al femeilor de vârstă fertilă
p15 49
• indicele sintetic (conjunctural) de fertilitate,
• Raportul de înlocuire a generațiilor = 2,1 copii/ femeie

2.1. Factorii ce influențează fertilitatea populației
8
7
copii/femeie 6 Ce corelație
5 există între
nivelul
4
veniturilor și
3
rata
2 fertilității?
1
0
c.m.saraci saraci cls. Mijloc mai bogati
instariti
Fig. 2 Fertilitatea populatiei Uganda (PRB, 2013)
Cum
influențează
gradul de
școlarizare
rata fertilității?
Medie: 55%
State mai dezv: 61%
St.c.m.p. dezvoltate: 34%
St cu venituri f ridicate: 63%
Minim: Africa de Vest 16%

11% Niger, Guineea
5% Ciad, Sudanul S
Maxim:
Europa Nord: 82%
Ponderea populației Asia de Est: 77%
feminine ce utilizează UK. 84%
metode contraceptive China 81%
moderne (2019, www.prb.org)
Dintre factorii care
influențează
fertilitatea, care
considerați că sunt cei
mai importanți pentru
menținerea unei rate
ridicate a fertilității?
Argumentați.
2.2. Fertilitatea populației – variații spațiale
Evoluția ratei fertilității (prb.org)

2.2. Fertilitatea populației – variații temporale și
spațiale
Evolutia ratei fertilitatii 1800-
2000
Evoluția ratei fertilității (1950-2020)

2.3. Fertilitatea și creșterea nr populației
Fig. 10 Contribuția fertilității la creșterea populației

până în anul 2100, ca proporție a populației totale din
anul 2010 (sursa: UN, DESA 2014)
1 Geografia populației
DISTRIBUŢIA GEOGRAFICĂ A REFUGIAŢILOR ŞI AZILANŢILOR
În funcţie de statutul migranţilor, se deosebesc (Erdeli & Dumitrache, 2004, p. 131):

 Migranţi admişi pentru educaţie şi instruire (studenţi străini, instructori străini şi dependenţii)
 Migranţi admişi pentru muncă (elita migrantă, migranţii calificaţi şi necalificaţi)
 Migranţi admişi pentru reunificarea sau reîntregirea unei familii
 Migranţi care au primit dreptul de liberă stabilire în ţara receptoare (motive familiale sau legături istorice)
 Migranţi admişi din raţiuni umanitare.
Migranţi admişi din raţiuni umanitare

Refugiaţi Azilanţi Străini aflaţi sub protecţia statului
Persoane persecutate în ţările Persoane care au făcut demersuri Persoane a căror viaţă este considerată a fi în
de origine datorită rasei, pentru a primi statutul de refugiat pericol în ţara de origine, primind drept de
religiei, naţionalităţii sau şi sunt în aşteptarea unui răspuns rezidenţă pe o poerioadă limitată pe teritoriul
opiniilor lor1. altui stat
Imigraţia reprezintă de departe cea mai mare criză cu care se confruntă Europa în prezent. [...] Această criză
influenţează nu numai securitatea europeană, ci şi toate valorile morale pe baza cărora s-a clădit Uniunea Europeană.
Numărul imigranţilor înregistraţi la graniţele Uniunii Europene (în cea mai mare parte în Grecia, Italia şi Ungaria) a
ajuns la 340 000 persoane numai în perioada ianuarie-iulie 2015, ceea ce presupune o creştere cu 175% faţă de aceeaşi
perioadă din 2014, fără a lua în considerare persoanele care au trecut graniţa fără să fie înregistrate. Numărul cererilor de
azil în UE a crescut cu 45,2% în 2014 faţă de anul anterior, fiind înregistraţi 625 000 de persoane care au cerut azil, iar 2015
cu siguranţă va depăşi acest record. În plus, se estimează că există aproape o jumătate de milion de persoane care se vor
angaja într-o călătorie periculoasă de traversare a Mării Mediterane dinspre Libia.
Suntem martorii celui mai mare exod de la al doilea război modial încoace.
Europa este înconjurată de oameni disperaţi care nu au altă soluţie decât să fugă pentru a-şi salva viaţa, libertatea şi
demnitatea. Deşi există un anumit număr de imigranţi ilegali care vin doar în căutarea unei situaţii economice mai bune,
majoritatea sunt refugiaţi în adevăratul sens al cuvântului. [...]
Suedia rămâne statul care găzduieşte cea mai mare parte a celor care au solicitat azil, cu 8432 de cereri de azil/ 1 milion
de locuitori, fiind urmată de Ungaria, Austria şi Malta cu 4331, 3299 şi 3174 de cereri de azil/ 1 milion de locuitori în 2014.
Aceste cifre nu sunt însă rezultatul deschiderii lor către refugiaţi, ci din contră. Datorită poziţiei lor geografice, azilanţii sunt
forţaţi să traverseze teritoriile acestor state. Germania este considerată ca un exemplu de responsabilitate şi solidaritate
întrucât acceptă voluntar un număr mare de azilanţi. În 2014, a primit 2511 cereri de azil / 1 milion de locuitori, pentru anul
2015 estimându-se că se va ajunge la aproximativ 10 000 cereri/ 1 milion de locuitori. În pofida acestei lecţii de umanitate, nu
trebuie uitat că Germania este un stat bogat, care are nevoie de forţă de muncă care să îi asigure în continuare creşterea
economică.
În ceea ce priveşte statele Vişegrad (Cehia, Ungaria, Polonia şi Slovacia), acestea au o politică migraţionistă foarte
clară. În septembrie 2015, cele 4 state au dat publicităţii un comunicat prin care au anunţat clar că refuză cotele de refugiaţi.
Obiectivul acestora este foarte clar: să nu permită imigranţilor să vină în aceste state.
D'Oultremont, C. & Martin, A. (2015), The migration crisis: a stress test for European values,
European Policy Bfrief, no. 38, spet. 2015
1
Persoanele recunoscute ca refugiaţi se mai numersc refugiaţi convenţionali şi sunt acceptaţi pentru o perioadă limitată în ţara
receptoare. În cazul în care în care primesc dreptul de rezidenţă în ţara respectivă, intră în categoria refugiaţilor stabilizaţi (Erdeli
& Dumitrache, 2004)
Fig. Cereri de azil/ 100 000 locuitori (2015) (sursa: bbc.com) Fig. Principalele state de provenienţă ale azilanţilor
Fig. Imigranţi ce utilizează transportul naval în statele din Bazinul Mării Mediterane (sursa: International Organization for
Migration, 2015, Mediterranean update: Missing migrants project:November, 2015)
Sosiri imigranţi maritimi 2015 Primele 5 state emiţătoare (2015) după destinaţie
Sosiri total (până în prezent: 812 230) Italia 2 Grecia3
 Italia 141 777 Eritrea 37 796 Siria: 277 899
 Grecia 666 502 Nigeria: 19 576 Afganistan: 76 620
 Spania 3 845 Somalia: 11 020 Iraq: 21 552
 Malta 106 sudan: 8 692 Pakistan: 14 323
Siria 7 232 Albania: 12 637
(sursa: International Organization for Migration, 2015, Mediterranean update: Missing migrants project:November, 2015)
Ţări emiţătoare. Studiu de caz: Siria

De-a lungul istoriei, Siria a cunoscut maimulte valuri de emigranţi datorită evenimentelor socioale şi politice,
fluctuaţiilor economice şi ratelor mari ale şomajului. La sfârşitul anilor 1950, a fost observat un prim val de emigranţi în
cadrul elitei siriene, incluzând întreprinzători şi profesionişti, ca căutau să evite regulamentul foarte strict şi rigid impus de
regimul socialist, beneficiind de oportunităţile oferite de statele arabe şi, într-o mai mică măsură, de către SUA. La mijlocul
anilor 1970, numeroasele oportunităţi economice oferite de statele din zona Golfului Persic,precum şi de criza forţei de
muncă din Liban, cauzate de războiul civil (1975-1989), au dus la un nou val de emigranţi, de data aceasta fiind antrenate
persoanele fără calificare, fluxurile către Liban continuând până în anul 2005.
2
La 31.10.2015
3
La 30.09.2015. Italia şi Grecia primesc aprox. 99% din fluxurile migratorii din Baz. Mediteranean
În ceea ce priveşte imigraţia în Siria, în ciuda lipsei unor date oficiale de încredere, acest stat era considerat un
important stat receptor până la izbucnirea războiului civil în 2011. Imigranţii din Siria erau încadraţi în trei categorii:
refugiaţi4, care erau cei mai numeroşi, migranţi pentru muncă (lucrători în gospodărie, provenind în principal din Asia de
Sud-Est şi pesoane bine instruite, care aju sosit în Siria o dată cu reformele economice şi legale ce au facilitat tranziţia
economiei Siriei după 2005) şi migranţi de tranzit, care ajungeau în Siria venind în principal dinspre Asia .
MPC Team (2013), MPC- Migration Profile. Syria, European Univeristy Insitute, Migration Policy Centre
Cronologie:
Aprilie 2011 Lupte în oraşul sirian Talkalakh – mai multe persoane fug în Liban
Iunie 2011 Asediul asupra oraşului Jisr al-Shughour din NV Siriei duce la o intensificare a numărului de refugiaţi în
Turicia
Iulie 2012 Numărul refugiaţilor sirieni în Iordania este în continuă creştere, majoritatea provenind din oraşul Deraa,
situat în apropierea graniţei
Noiembire 2011 Turcia a cheltuit deja 15 mil. $ pentru a înfiinţa 6 tabere pentru a găzdui mii de refugiaţi şi dezertori din
armata siriană. Oficialităţile din Turcia insistă asupra faptului că sirienii sunt oaspeţi, nu refugiaţi.
Martie 2012 Valea Bekaa din estul Libanului devine principala destinaţie pentru refugiaţii sirieni în Liban
Aprilie 2012 Cei mai mulţi refugiaţi sirieni de origine kurdă se îndreaptă către nordul Iraqului- regiunea Kurdistan, fiind
bine primiţi de către comunităţile gazdă de kurzi. Se deschide oficial Tabăra Domiz, care va deveni în scurt
timp cea mai mare tabără de refugiaţi sirieni de pe teritoriul Iraqului
Iulie 2012 Luptele intense din Alep duc la exodul a 200 000 de persoane, cele mai multe trecând în Turcia
Ca urmare, Grecia întăreşte controlul graniţelor în cazul unui aflux de refugiaţi sirieni.
Iulie 2012 UNHCR deschide tabăra de refugiaţi de la Za atari din nordul Iordaniei, unde vor fi găzduiţi 113 000
refugiaţi.
Septembrie 2011 UNCHR anunţă că peste 11000 de sirieni au trecut graniţa în Turcia, Iordania şi Liban într-o singură zi ca
urmare a escaladării conflictului militar
Decembrie 2012 ONU cere sprijin internaţional pentru strângerea unui miliard de US$ pentru ajutorarea refugiaţiilor sirieni
din Iordania, Iraq, Liban, Turcia şi Egipt.
Ianuarie 2013 UNICEF lansează campania Copiii Siriei, pentru a atrage atenţia asupra dramei copiilor sirieni refugiaţi.
Până la asfârşitul anului 2013, din cei peste 2 milioane de refugiaţi, jumătate erau copii.
Martie 2013 Numărul refugiaţilor sirieni: 1 milion
Septembrie 2013 Germania este de acord să primească 5 000 de refugiaţi, aceştia putând să rămână 2 ani.
Suedia anunţă că toţi cei care au cerut azil şi au primit permisul de şedere temporare în Suedia pot primi
permis de şedere permanentă, la fel ca şi membrii familiei lor. Suedia este singura ţară membră UE care
oferă azil refugiaţilor sirieni.
Noiembrie 2013 ONG german acuză Grecia că forţe armate resping refugiaţii care vin dispre Turcia
Noiembrie 2013 Ca urmare a creşterii numărului de cereri de azil, Bulgaria începe să construiască un gard de 30 km
lungime la graniţa cu Tucia
Aprilie 2013 Liban primeşte cererea de azil cu nr. 1 000 000, aproape una din 5 persoane în Liban fiind un refugiat siriat
9 Iunie 2014 Începe criza refugiaţilor regimului ISIS: 500 000 persoane fug din Mosul.
ISIS anunţă instaurarea Califatului în Siria şi Iraq
(sursa: http://syrianrefugees.eu)
Conflicul din Siria a declanţat cea mai mare criză umanitară după cel
Numărul estimat al persoanelor ce necesită
de al doilea război mondial. UE şi statele membre au direcţionat peste 4,2
ajutor umanitar în Siria: 13,3 milioane
mild euro pentru ajutor şi asistenţă de recuperare pentru populaţia siriană
Persoane aflate în zone greu accesibile/ asediate: care a rămas pe teritoriul Siriei şi pentru refugiaţii şi comunităţile gază din
4,6 milioane statele învecinate Liban, Iordania, Irag, Turcia şi Egipt.
4
Siria a fost considerată ţara care a primit cel mai mare număr de refugiaţi iraqieni, cifrele oficiale variind în limite foarte mari:
103 200 refugiaţi (estimări UNHCR); 480 000 (estimările guvernului sirian)
Refugiaţii din Siria reprezintă acum cea mai mare populaţie refugiată
Numărul persoanelor dislocuite internaţional:
provenind dintr-un singur stat, cu peste 4,18 milioane de refugiaţi în statele
6,5 milioane
vecine şi în regiune. Statele învecinate se apropie de saturaţie, cu deosebire
Numărul refugiaţilor (înregistraţi şi care Liban, unde există peste 1 milion de refugiaţi sirieni, având, la fel ca şi
aşteaptă să fie înregistraţi): 4 180 631, din care: Iordania, cel mai mare număr de refugiaţi / cap de locuitor din lume. Turcia
 Liban: 1 078 338 găzduieşte în prezent peste 2 milioane de refugiaţi, fiind ţara cu cel mai mare
 Turcia: 2 072 290 număr de refugiaţi sirieni. Numărul refugiaţilor sirieni care ajung în Europa
 Iordania: 629 627 căutând protecţie internaţională a crescut considerabil în 2015. UNCHR a
 Iraq: 245 585 raportat că de la începutul crizei din Siria şi până în spetembrie 2015,
 Egipt şi Africa de Nord: 154 772 humărul cererilor de azil din partea populaţiei siriene a ajuns la 512 909.
Finanţare europeană: 4,2 mld € European Commission, ECHO Factsheet – Syria crisis –November 2015
Fig. Distribuţia geografică a cererilor pentru azil din Fig. Distributia geografică a refugiaţilor şi azilanţilor (Sursa:
partea populaţiei siriene în perioada aprilie 2011 – UNHCR, Global Appeal 2014-2015)
octombrie 2015 (sursa: bbc.com)
După ce aproximativ 250 de sirieni au traversat graniţa către regiunea Hatay la sfârsitul lunii aprilie 2011, ministrul
turc de externe a anunţat că Turcia este gata să permită intrarea acelor sirieni care „nu sunt fericiţi acasă”. În urma
atacurilor violente ale conducerii, peste 7000 de sirieni au ajuns în Turcia în iunie 2011. Până la începutul lui septembrie
2011, Turcia construise 6 tabere de refugiaţi în care erau găzduiţi aproximativ 7000 de refugiaţi. Până în decembrie 2011,
numărul acestora a ajuns la 8000, iar până în aprilie 2012, numărul refugiaţilor a depăşit 24000. Apoi, până la afârşitul lui
august 2012, s-a ajuns la 80 000 de refugiaţi, numărul crescând foarte rapid, ajungând sî depăşească 120,000 la mijlocul lui
Noiembrie 2012.
Iniţial, cele mai multe persoane care au plecat din Siria erau activişti politici, majoritatea acestora trăind în prezent în
afara taberelor de refugiaţi. Mulţi dintre sirienii care au plecat în primul an de la revoluţie au avut drept cauză deteriorarea
condiţiilor de viaţă din regiunile de origine, casele lor fiind bombardate şi ruinate sau trăiau în zonele vizate de noul regim
politic.
Iniţial, sirienii care s-au refugiat în Turcia nu au fost recunoscuţi ca refugiaţi, ci au fost demuniţi oaspeţi, taberele unde
locuiesc aceştia fiind denumite tabere pentru oaspeţi şi nu tabere de refugiaţi. Printr-o astfel de politică, guvernul turc a dorit
să împiedice implicarea UNHCR sau a oricărui alt organism internaţional în controlul turc asupra migraţiei siriene .
Şenay Özden, Syrian Refugees in Turkey, MPC Research Reports 2013/05, Robert Schuman Centre for Advanced
Studies, San Domenico di Fiesole (FI): European University Institute, 2013
Fig. Numărul refugiaţilor sirieni în provinciile turceşti (Sursa: http://syrianrefugees.eu)
Pentru a evita teribila şi periculoasa călătorie pe care refugiaţii o întreprind pentru a ajunge în Europa, Consiliul
Europei a alocat în luna iunie 50 milioane de euro pentru un program de reaşezare a imigranţilor, cu o durată de 2 ani, pentru
a tranfera în Europa 20 000 de refugiaţi direct din statele de origine (Siria şi Eritreea) sau din statele de tranzit (Liban).
Este clar că Europa nu poate să aibă grijă de toate problemele lumii. Totuşi, trebuie subliniat faptul că până în prezent,
refugiaţii reprezintă doar 0,11% din populaţia totală a Europei. Dacă comparăm numărul refugiaţilor sirieni din Europa cu
cel din statele învecinate Siriei, diferenţele sunt evidente. În timp ce în Uniunea Europeană există 281 452 de refugiaţi sirieni
care au cerut azil / mai mult de 500 milioane de locuitori, Turcia a primit peste 1,8 milioane de refugiaţi sirieni, având o
populaţie de 78,5 milioane. În Liban, situaţia este şi mai gravă: refugiaţii sirieni reprezintă 25% din populaţia ţării. Desigur
că este important de ştiut şi faptul că UE asigură cea mai mare parte din fondurile destinate ajutorării acestui stat prin donaţii
generoase, şi de asemenea, nu trebuie uitat faptul că nici nu este la fel de apropiată din punct devedere geografic de Siria ca
Turcia sau Liban.
Fluxurile migratorii vor continua să crească în viitor. Oamenii ar trebui să ştie că orice soluţie care ar întoarce această
situaţie nu este decât o iluzie. Nu există cale de mijloc. Avem de ales între a ridica garduri şi ziduri, a construi multe centre de
detenţie, a aranja deportări în masă către statele de origine şi să începem să ne fie frică de ceilalţi, sau a găsi o cale de a
dezvolta toleranţa şi a ne deschide mintea, făcând tot ce se poate pentru a nu alimenta temerile şi neliniştile cetăţenilor UE.
D'Oultremont, C. & Martin, A. (2015), The migration crisis: a stress test for European values,
European Policy Bfrief, no. 38, spet. 2015
Statele receptoare. Studiu de caz: Germania
Trebuie să trimitem un mesaj clar întregii lumi: suntem foarte pregătiţi să ajutăm. Am demonstrat deja acest lucru.
Dar şi posibilităţile noastre sunt de asemenea limitate.
Wolfgang Schaeuble, Ministrul de Finanţe al Germaniei, EUOBSERVER.com
Germania reprezintă una din cele mai importante state din UE pentru imigranţi, primind o mare parte din fluxurile
totale de imigranţi ce sosesc în UE, precum şi din fluxurile intra-UE. [...]
Chiar dacă studiile privind migraţia s-au axat pe Gastarbeiter care su sosit în Germania în anii 1960, nu putem spune
că Germania reprezintă „o nouă destinaţie pentru imigranţi”. Începând din secolul al XIX-lea şi până la începutul anilor
1900, au existat mişcări masive de populaţie spre şi dinspre teritoriul actual al Germaniei, datorită emigrării populaţiei din
regiunile sărăcite precum Prusia de Est şi imigrarea în zonele industriale (ex. Ruhr). În 1910, existau 1,2 milioane de străini în
Germania (dintre care jumătate proveneau din Austro-Ungaria), ceea ce echivalează cu o creştere de 509,3% faţă de anu
1871. De asemenea, în preajma celor două războaie mondiale, modificarea graniţelor statului german a dus la fluxuri
considerabile de refugiaţi şi persoane care au revenit în Germania.în anii 1960, aceştia reprezentau 18% din populaţie
Germaniei Federale (9,4 milioane persoane). În plus, alte 4 milioane de persoane din Europa de Est au migrat în Germania de
Est în timpul războiului rece, în baza politicii germane de revenire a etnicilor germani.
La timpul respectiv, ambele state germane se confruntau cu o lipsă a resurselor de forţă de muncă şi aveau nevoie de
tot mai mulţi muncitori în cadrul unor economii ce se dezvoltau rapid. Prin urmare, au introdus programe destinate
muncitorilor-oaspeţi, Turcia fiind unul din statele cu cel mai mare număr de muncitori-oaspeţi din Germania federală 5.
Dintre imigranţii din afara Uniunii Europene, grupurile cele mai numeroase sunt formate din persoanele venite din
Turcia şi Rusia. Turcii vin în principal ca muncitori imigranţi sau sunt membrii de familie ai muncitorilor, în timp ce
persoanele din Rusia sunt în cea mai mare parte etnici germani sau azilanţi. Contextul social este foarte important: turcii vin
într-o societate care este foarte diferită din punct de vedere etnic şi cultural, în timp ce imigranţii din Rusia nu se confruntă cu
o realitate etnică şi culturală dramatic diferită faţă de ţara din care au plecat. În timp ce noii imigranţi turci vin să se alăture
unei comunităţi de turci deja foarte stigmatizată – cea a foştilor muncitori-oaspeţi, care au stat în Germania după 1974, ruşii
fac parte dintr-o comunitate mai largă de Aussiedler, care are o imagine mult diferită în cadrul populaţiei germane.
Imigranţii turci care sosesc în Germania provin din diferite grupuri etnice de pe teritoriul Turciei. Mulţi dintre ei sunt
de fapt kurzi, care se opun statului turc. Între 1999 şi 2003, 12% din cei care au solicitat azil proveneau din Turcia, iar 81%
dintre aceştia erau kurzi, ca urmare a represaliilor împotriva minorităţii kurde din anii 1980-1990. Populaţia Aussiedler
vorbitoare de limba rusă nu provine neapărat din Rusia, ci mai degrabă din fostele republici sovietice.
Fluxurile de imigranţi turci sunt rezultatul migraţiilor pentru muncă din anii 1960, urmate de reîntregirea familiei în
anii 1970-1980, refugiaţi şi azilanţi în anii 1990 şi migraţii neregulate după anul 2000. Imigranţii din Rusia sunt în mare parte
legaţi de colonizările trecute ale germanilor în Imperiul Ţarist. În 1914, existau 2,4 milioane de etnici germani pe teritoriul
imperiului. Pentru a putea permite reîntoarcerea minorităţilor germane după cel de al doilea război mondial, Germania
Federală a adoptat o definiţie nu foarte strictă a termenului de naţionalitate germană în Constituţia din anul 1949. De
asemenea, populaţia evreiască putea să emigreze în Germania, atât în Germania Democrată, cât şi ulterior în Germania
reunificată, fiind denumiţi Kontingentflüchtlinge. Aussiedler au fost nişte imigranţi privilegiaţi, care au primit automat
cetăţenia în momentul în care au ajuns pe teritoriul statului german, beneficiind de un sistem bine pus la punct de măsuri care
au facilitat integrarea acestora până în anii 1990.
Ca urmare a modalităţilor diferite de imigrare, stocul total şi caracteristicile imigranţilor din Turica şi Federaţia Rusă
diferă semnificativ.
Weinar, A.&Schneider, J. (2015), Corridor Report Germany, INTERACT RR 2015/02, Robert Schuman Centre for
Advanced Studies, San Domenico di Fiesole (FI): European University Institute
Un plan în 10 puncte pentru Politica privind refugiaţii în Europa

„Niciodată până acum nu au existat atât de multe persoane care să fugă de persecuţiile politice şi război, multe dintre
acestea căutând un refugiu alături de noi, aici în Europa. Având în vedere criza din vecinătatea noastră, trebuie să admitem că
această situaţie se va prelungi şi în anii următori. Ca europeni, ne datorăm nouă şi lumii intregi să facem faţă acestei provocări,
ridicată de oamenii care caută ajutor.
Un lucru este clar, şi anume că până acum, răspunsul nostru nu se ridică la standardele europene pe care trebuie să ni le
impunem. Europa nu mai poate ignora acest lucru şi UE trebuie să acţioneze acum. Prin urmare, trebuie să adoptăm o politică
privind migraţiaşi refugiaţii în Europa, care să fie fundamentată pe principiul solidarităţii şi valorilor comune ale umanităţi. În
acest sens, trebuie să răspundem la următoarele 10 puncte:
1. Întâi, condiţia umană trebuie să fie prioritară atunci când primim refugiaţii. Pentru aceasta, avem nevoie de
standarde adoptate la nivel european şi care să fie respectate în toate statele membre UE.
2. În al doilea rând, un cod european comun privind azilul trebuie să garanteze statutul de azilant care să fie valabil pe
tot curpinsul UE pentru refugiaţii ce au nevoie de protecţie.
3. în al treilea rând, trebuie să existe o distribuire corectă a refugiaţilor în Europa. Cetăţenii acestei ţări ajută la
primirea şi integrarea refugiaţilor în societatea noastră ca niciodată pvnă acum. Această solitaritate poate fi menţinută
pe termen lung doar dacă oamenii vor vedea că această criză a refugiaţilor este abordată cu răspundere peste tot în
Europa. [...] trebuie să reformăm sistemul Dublin care există acum.
4. Europa trebuie să aibă o abordare comună privind gestionarea graniţelor, care să nu aibă în vedere doar securizarea
acestora. Mai presus de toate, Europa trebuie să fie responsabilă pentru înregistrarea şi îngrijirea refugiaţilor nou-
sosiţi.
5
Acorduri bilaterale pentru muncitori oaspeţi au fost semnate de către Germania Federală cu Italia (1955), Grecia (1960), Spania (1960), Portugalia (1965),
Turcia (1961 şi 1964), Tunisia (1964), Maroc (1963), Iugoslavia (1968) şi Coreea de Sud (1970)
5. Trebuie să acordăm asistenţă imediată statelor UE care se confruntă cu o povară foarte mare în prezent. Germania
este singurul stat care a acordat fonduri de urgenţă pentru îmbunătăţirea situaţiei refugiaţilor din insulele greceşti. UE
şi toate statele membre trebuie să fie mai eficiente din cest punct de vedere şi şă ofere rapid ajutor practic şi financiar
primelor state ce primesc refugiaţi. Cât priveşte situaţia din Germania, noi trebuie să ne asigurăm că autorităţile
municipale sunt în primul rând capabile să facă faţă acestei mari provocări. Pentru aceasta, trebuie să le oferim
sistematic ajutor financiar.
6. Nu putem sta liniştişi şi să privim cum oamenii îşi riscă viaţa încercând să ajungă la noi . Marea Mediterană nu poate
fi un mormânt comun pentru refugiaţii disperaţi. Moştenirea umanitară a Europei, şi însăşi viziunea noastră despre
umanitate, sunt puse la încercare. Având în vedere acest lucru, ne-am unit eforturile pentru a desfăşura operaţiuni de
salcare în Marea Mediterană în primăvară.
7. pe termen lung, vom putea să îi ajutăm pe refugiaţii care au nevoie de protecţie doar dacă cei care nu au dreptul la azil
se vor întoarce în ţările de origine. De aceea trebuie să facem din reprimire o prioritate de primă importanţă în
relaţiile cu ţările de origine şi totodată, să fim pregătiţi să acordăm sprijin tehnic şi financiar acestor state.
8. Trebuie să ajungem la o înţelegere comună privind statele de origine considerate a fi sigure. În viitor, un stat care
îndeplineşte criteriile de a deveni candidat pentru integrarea în UE ar trebui considerat în tot cuprinsul UE un stat de
origine sigur.
9. Germania are nevoie de un Act privind Imigrarea. Avem nevoie de o politică migraţionistă prudentă şi controlată care
să faciliteze şederile legale pentru migranţii admişi pentru muncă. Trebuie redusă povara sistemului de azil.
10. O politică europeană cuprinzătoare privind azilanţii, refugiaţii şi migranţi trebuie să includă noi iniţiative politice
care să contracareze factorii ce determină migrarea populaţiei din Orientul Mijlociu şi Africa.
Germania este gata să depună toate eforturile pentru a duce mai departe proiectul comun privind politica refugiaţilor,
bazată pe principiul solidarităţii.
Frank-Walter Steinmeier6 & Sigmar Gabriel7 (2015), A Ten-point plan for a European refugee policy response,
German Mission in the UK
Oficiul German Federal pentru Migraţie şi Refugiaţi a emis instrucţiuni interne privind suspendarea procedurii Dublin 8
cu privire la persoanele de naţionalitate siriană [...] pentru ca statul german să poată fi responsabil pentru procesarea tuturor
cererilor (Asylum information database, http://www.asylumineurope.org/news/24-08-2015/germany-halt-dublin-procedures).
Pe 10 noiembrie 2015, Germania a anunţat că va aplica din nou Acordul de la Dublin pentru toţi refugiaţii, indiferent de
ţara de origine, şi pentru toate statele membre, cu excepţia Greciei, ceea ce înseamnă că refugiaţii vor fi trimişi înapoi în statul
prin care au intrat în UE pentru a le fi analizată cererea de azil. Grecia va face excepţie întrucât capacitatea de primire a
refugiaţilor sunt solicitate la maxim, iar condiţiile de viaţă pentru imigranţi sunt considerate a fi mult deteriorate. [...] Se
aşteaptă ca Germania să primească anul aceste între 800 000 şi 1 000 000 de cereri de azil. Institutul Economic IFO a anunţat
joi că suma necesară pentru cazarea, hrana, educarea şi îngrijirea sănătăţii imigranţilor va totaliza 21,1 mld EUR doar în
anul 2015.
Maurice, E. (nov. 2015), Germany makes U-turn on Syria refugees, euobserver.com
Numărul cererilor de azil înregistrate în unele state din cadrul UE în perioada ianuarie – septembrie 2015
Perioada
Ian-sept
Statul 2015.01 2015.02 2015.03 2015.04 2015.05 2015.06 2015.07 2015.08 2015.09 2015
EU (28 state) 66140 71000 66700 63195 71390 94205 118975 131435 119545 802 585
Belgia 1715 1640 1755 1625 2095 2895 3600 5595 6830 27 750
Bulgaria 1070 1045 1110 1130 1345 1630 1870 1445 2075 12 720
Germania 25035 26085 32055 27175 25990 35445 37530 36420 43065 288 800
Ungaria 11925 16695 4925 6690 9970 16580 31285 47095 30795 175 960
Polania 610 600 630 750 680 860 1145 1375 1690 8 340
Slovacia 15 10 35 10 25 10 15 10 10 140
6
Ministrul de Externe al Germaniei
7
Ministrul Economiei, Germania
8
Conform Acordului de la Dublin, refugiaţii trebuie retrimişi în primul stat UE în care au intrat pentru a le fi procesate cererile de azil. Acest lucru ar însemna ca
cele mai multe cereri ale refugiaţilor sirieni să fie procesate în Italia şi Grecia.
Finlanda 305 325 355 340 515 770 1480 2890 10815 17 795
Suedia 4895 4050 4120 3920 5375 6625 8070 11745 24265 73 065
Norvegia 605 530 535 580 1225 1145 1400 2330 4945 13 295
Elveţia 1565 1425 1500 1375 2205 3805 3900 3900 4540 24 215
(sursa: EUROSTAT; 2015)
Primele cinci state de origine ale azilanţilor în statele UE în anul 2014
Belgia Bulgaria Cehia Danemarca
Syria 2.705 Syria 6.245 Ucraina 515 Syria 7.210
Afghanistan 2.330 Afghanistan 2.965 Syria 110 Eritrea 2.275
Rusia 1.850 Iraq 610 Vietnam 65 Stateless 1.140
Guinea 1.440 Stateless 270 Rusia 40 Somalia 700
Iraq 1.395 Pakistan 185 Cuba 40 Rusia 520
Alte state 12.990 Alte state 805 Alte state 375 Alte state 2.835
Germania Estonia Irlanda Grecia
Syria 41.100 Ucraina 60 Pakistan 290 Afghanistan 1.710
Serbia 27.145 Rusia 20 Nigeria 140 Pakistan 1.620
Eritrea 13.255 Sudan 20 Albania 100 Syria 785
Afghanistan 9.675 Egypt 10 Bangladesh 100 Bangladesh 635
Iraq 9.495 Syria 5 Zimbabwe 85 Albania 570
Alte state 101.975 Alte state 40 Alte state 735 Alte state 4.110
Spania Franţa Croaţia Italia
Syria 1.510 Dem. Rep. of Congo 5.470 Algeria 75 Nigeria 10.135
Ucraina 895 Rusia 4.205 Syria 65 Mali 9.790
Mali 595 Bangladesh 3.800 Pakistan 25 Gambia 8.575
Algeria 305 Albania 3.000 Morocco 20 Pakistan 7.150
Palestine 200 Syria 2.845 Tunisia 20 Senegal 4.675
Alte state 2.110 Alte state 44.990 Alte state 245 Alte state 24.300
Cipru Letonia Lituania Luxembourg
Bosnia
Syria 995 Georgia 175 Georgia 115 Herzegovina 170
Ucraina 95 Ucraina 75 Afghanistan 85 Montenegro 145
Egypt 85 Syria 35 Ucraina 70 Kosovo 140
India 80 Iraq 20 Rusia 55 Albania 120
Vietnam 80 Afghanistan 15 Vietnam 30 Syria 95
Alte state 410 Alte state 55 Alte state 85 Alte state 480
Ungaria Malta Olanda Austria
Kosovo 21.455 Libya 420 Syria 8.790 Syria 7.730
Afghanistan 8.795 Syria 305 Eritrea 3.910 Afghanistan 5.075
Syria 6.855 Somalia 130 Stateless 2.720 Rusia 1.995
Palestine 875 Sudan 85 Iraq 1.320 Kosovo 1.905
Unknown 705 Eritrea 60 Afghanistan 880 Stateless 1.315
Alte state 4.090 Alte state 350 Alte state 6.875 Alte state 10.015
Polonia Portugalia Romnia Slovenia
Rusia 4.000 Ucraina 155 Syria 615 Syria 90
Ucraina 2.275 Morocco 25 Afghanistan 280 Afghanistan 75
Georgia 720 Sierra Leone 25 Iraq 210 Pakistan 25
Armenia 135 Pakistan 25 Iran 60 Iran 20
Kyrgyzstan 120 Syria 20 Pakistan 45 Kosovo 20
Alte state 770 Alte state 190 Alte state 335 Alte state 155
Slovacia Finlanda Suedia Marea Britanie
Afghanistan 95 Iraq 820 Syria 30.750 Pakistan 3.990
Syria 40 Somalia 410 Eritrea 11.530 Eritrea 3.280
Ucraina 25 Ucraina 300 Stateless 7.820 Iran 2.500
Vietnam 25 Afghanistan 205 Somalia 4.870 Syria 2.410
Somalia 20 Rusia 200 Afghanistan 3.105 Albania 1.890

Alte state 125 Alte state 1.685 Alte state 23.105 Alte state 17.675
Irlanda Liechtenstein Norvegia Elveţia
Albania 20 Serbia 10 Eritrea 3.295 Eritrea 6.920
Ucraina 15 Somalia 10 Syria 2.085 Syria 3.820
Rusia 15 Ucraina 5 Somalia 1.775 Sri Lanka 1.275
Iraq 10 Kosovo 5 Sudan 850 Nigeria 910
Nigeria 10 Albania 5 Stateless 830 Somalia 815
Alte state 100 Alte state 30 Alte state 4.370 Alte state 9.815
(sursa: EUROSTAT; 2015)
Colectivul de redacţie:
Editor: Petru RADU
Redactor: Alina HUCAI
Grafician: Iuliana IORDĂCHESCU
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

MUNTELE, IONEL
Geografia populației / Ionel Muntele, Alexandru Ungureanu. – Ed. a 2-a, reviz.
– Iaşi: Sedcom Libris, 2017
Conține bibliografie
ISBN: 978-973-670-567-0
I. Ungureanu, Alexandru
91
314
Copyright © 2017, SEDCOM LIBRIS

Toate drepturile asupra prezentei ediţii sunt rezervate Editurii SEDCOM LIBRIS, Iaşi. Reproducerea parţială sau integrală a
textelor, prin orice mijloc, precum şi a graficii copertei, fără acordul scris al Editurii SEDCOM LIBRIS, este interzisă şi repre-
zintă o încălcare a proprietăţii intelectuale, fiind pedepsită în conformitate cu legislaţia în vigoare.
Adresa Editurii SEDCOM LIBRIS:

Şos. Moara de Foc nr. 4, cod 700527, Iaşi, România
Informaţii, comenzi şi propuneri de editare sau colaborare:
Tel.: +40 232 242 877; +40 232 234 582; +40 742 769 772; Fax: +40 232 233 080
E-mailuri: editurasedcomlibris@yahoo.com, editurasedcomlibris@gmail.com
www.editurasedcomlibris.ro
ediția a II-a revăzută și adăugită
Editura SEDCOM LIBRIS

Iași, 2017
Despre autori:
Ionel MUNTELE (n. 1962). Profesor la Facultatea de Geografie și

Geologie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, cercetător
științific în cadrul colectivului de Geografie al Filialei Iași a Aca-
demiei Române. Absolvent al facultății în 1990, specializarea „Geo-
grafie și limba franceză”, cu studii postuniversitare la Universitatea
Paris I (1993 – 1994) și studii doctorale finalizate în 1998, la Iași,
sub îndrumarea Profesorului Alexandru Ungureanu. Specializat în
subdomeniul „Geografia populației și așezărilor”, în care a publicat
majoritatea lucrărilor științifice. Numeroase participări la manifes-
tări științifice internaționale, multe materializate prin publicarea unor articole în volume
colective, mai ales asupra problematicii mobilității populației. A coordonat mai multe pro-
iecte de cercetare cu finanțare națională și a colaborat în cadrul unor echipe de cercetare
internaționale (din Franța și Elveția).
Alexandru UNGUREANU (n. 1941). Profesor la Facultatea de

Geografie și Geologie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din
Iași, membru corespondent al Academiei Române (din 1995).
Absolvent al facultății menționate în anul 1962, specializarea
„Geografie”. A efectuat numeroase stagii de specializare sau do-
cumentare, încă din perioada totalitară, cu toate dificultățile
inerente acesteia, cu un doctorat susținut în subdomeniul „Geo-
grafie urbană”, în anul 1976. Erudiția și deschiderea spre in-
terdisciplinaritate i-au permis abordarea științifică a unei largi
palete de teme geografice atât din domeniul geografiei umane, cât și al geografiei regionale.
Un număr impresionant de articole, participări la manifestări științifice, cărți și capitole de
cărți, manuale și cursuri universitare, proiecte de cercetare coordonate constituie cartea de
vizită a unuia dintre cei mai cunoscuți geografi români contemporani.
Cuprins
Introducere ..........................................................................................................................7
Studiul populaţiei – domeniu interdisciplinar ............................................................. 8
Evoluţia curentelor de gândire în studiul populaţiei ................................................ 10
Direcţii de studiu, mijloace de cercetare şi fundamente metodologice ............ 15
I. Dinamica populației. Evoluția procesului de populare...........................................................27

I.1. Limitele naturale ale ecumenei ................................................................................... 27
I.2. Ciclul primar al evoluţiei procesului de populare ............................................... 30
I.2.1. Expansiunea paleotică a populaţiei.
Formarea primelor vetre de populare ................................................... 30
I.2.2. Revoluţia neolitică, difuziunea agriculturii şi formarea
primelor regiuni dens populate ................................................................ 34
I.2.3. Evoluția procesului de populare în Antichitate ........................................ 36
I.3. Ciclul intermediar al evoluţiei procesului de populare .................................... 41
I.4. Ciclul actual al evoluţiei procesului de populare ................................................. 46
I.4.1. Evoluția procesului de populare în perioada modernă ......................... 47
I.4.2. Evoluția procesului de populare în perioada contemporană .............. 52
II. Bilanțul natural al populației ..............................................................................................59

II.1. Factorii determinanţi şi distribuţia geografică a valorilor
componentelor bilanţului natural al populaţiei ......................................... 59
II.2. Modelul tranziţiei demografice .................................................................................. 115
II.3. Perspectivele evoluției populației globului .......................................................... 119
III. Repartiția geografică a populaţiei ......................................................................................129

III.1. Indicatorii repartiției geografice a populației .................................................. 129
III.2. Distribuția generală a populației la nivel mondial .......................................... 133
III.3. Valorile densității populației ..................................................................................... 162
G e o g ra f i a p o p u l a ț i e i
IV. Structura populației ......................................................................................................... 173

IV.1. Structura rasială ............................................................................................................. 173
IV.2. Structura etno-lingvistică a populației ................................................................. 199
IV.3. Formarea minorităților naționale ........................................................................... 209
IV.4. Clasificarea etno-lingvistică a populației Globului .......................................... 211
IV.5. Structura confesională a populației ....................................................................... 295
IV.6. Structura pe grupe de vârstă a populației ........................................................... 311
IV.7. Structura pe sexe a populației .................................................................................. 326
IV.8. Structura socială a populației ................................................................................... 332
IV.9. Structura economică a populației ........................................................................... 335
V. Mobilitatea teritorială a populației ..................................................................................... 357

V.1. Factorii şi motivaţiile mobilităţii populaţiei ........................................................ 359
V.2. Abordări interdisciplinare ale mobilității populației ....................................... 370
V.3. Tipologia mobilităţii geografice a populaţiei ....................................................... 379
V.4. Particularităţile migrațiilor interne şi internaţionale
în perioadele modernă şi contemporană ...................................................... 410
Bibliografie .......................................................................................................................... 451
6
Introducere
Geografia populaţiei este o componentă fundamentală a geografiei umane,

deoarece populaţia reprezintă elementul cel mai activ al sistemului natură – so-
cietate, în calitate de creatoare, producătoare, consumatoare şi profund trans-
formatoare a mediului său de viaţă. Populaţia poate fi definită ca totalitatea per-
soanelor care trăiesc într-un spaţiu dat şi la un moment dat (P. Baud et al.,
1997). Populaţia umană şi aşezările create de aceasta reprezintă subiecte de ba-
ză ale cercetării geografice, ca urmare a celor patru caracteristici esenţiale ale
populaţiei, evidenţiate de M. Sorre în 1961 – plasticitatea (rapida evoluţie inte-
lectuală şi fizică), dezvoltarea spirituală (care îi permite valorificarea avansată a
resurselor şi a condiţiilor naturale ale Globului), sociabilitatea (premisă a divizi-
unii sociale a muncii şi a constituirii aşezărilor) şi mobilitatea (care contribuie la
formarea, în etape, a ecumenei).
Geografia populaţiei s-a conturat din a doua jumătate a secolului al XIX-
lea, pe măsura adâncirii tendinţelor de specializare a disciplinelor ştiinţifice, im-
puse de necesitatea creşterii gradului de responsabilitate a cercetării şi de impli-
carea din ce în ce mai serioasă în practica dezvoltării economice a majorităţii
statelor dezvoltate. Dificultatea stabilirii unor limite precise pentru domeniul
strict al acestei discipline provine din multiplele nuanţe pe care le poate exprima
categoria de populaţie. Multă vreme, până spre 1960, geografia avea o viziune
mai cuprinzătoare asupra acestei categorii, incluzând toate caracteristicile sale
fizice, sociale, economice şi culturale. Amploarea tematicii a impus limitarea in-
teresului geografiei populaţiei la investigaţiile asupra informaţiilor statistice ac-
cesibile şi uşor de spaţializat. Chiar şi aşa, domeniul de studiu rămâne vast, limi-
tându-se, adesea, la două teme majore: studiul componentelor demografice prin-
cipale, fecunditatea şi mortalitatea; mobilitatea populaţiei. Cu toate argumentele
aduse, excluderea completă a distribuţiei spaţiale a populaţiei nu a întrunit o lar-
gă adeziune. Opţiunile cele mai frecvente converg spre ideea existenţei a patru
compartimente distincte în studiul geografic al populaţiei:
dinamica populaţiei (evoluţia numerică şi dinamica naturală);

structurile demografice, socioculturale şi socioeconomice;
mobilitatea populaţiei;
distribuţia spaţială a populaţiei.
În lumea contemporană are loc şi o creştere a gradului de interes pentru
geografia populaţiei, odată cu creşterea gradului de complexitate a relaţiilor so-
cioeconomice, pe plan intern şi internaţional, odată cu accentuarea diferenţelor
de standard de viaţă dintre diferite state şi categorii de oameni, odată cu declan-
şarea exploziei demografice, precum şi odată cu apariţia unor aspecte extrem de
îngrijorătoare din punct de vedere al presiunii exercitate de populaţie asupra
potenţialului natural al Globului. O expresie convingătoare a acestor preocupări
crescânde este şi aceea a organizării Conferinţelor Mondiale ale Populaţiei. Pri-
ma tentativă a aparținut Societății Naţiunilor, la Geneva (1927). ONU a organizat
trei mari conferințe de anvergură la Bucureşti (1974)1, Mexic (1984) și Cairo
(1994). Acestora li se adaugă și conferințele cu anvergură internațională organi-
zate la Tours (2005) sau Marrakech (2009).
Studiul populaţiei – domeniu interdisciplinar

Geografia populaţiei are numeroase puncte de tangenţă şi întreţine relaţii
strânse cu alte discipline ştiinţifice, cu caracter teoretic sau aplicativ, care abor-
dează aceleaşi obiecte de studiu – demografia, sociologia, urbanistica, istoria, et-
nografia, lingvistica, medicina ş.a. Mai mult decât atât, în aria de interferenţă se
dezvoltă, uneori chiar în mod prioritar, discipline de graniţă, precum geografia
istorică, geografia medicală, toponomastica etc. În raport cu disciplinele înrudite,
geografia populaţiei îşi păstrează o manieră proprie de abordare a problematicii,
pe baza principiilor generale ale cercetării geografice şi a metodologiei specifice
de lucru; această manieră se caracterizează prin: abordarea problemelor şi as-
pectelor populaţiei într-un mod sistemic (accentuând pe corelaţiile crono-spa-
ţiale, pe de o parte, determinate de condiţiile şi resursele naturale, iar pe de alta,
pe cele influențate de cadrul socioeconomic de dezvoltare a societăţii), sublinierea
aspectelor de generalitate şi specificitate ale fenomenelor uman-geografice (mai
puţin interesând faptele individuale şi excepţiile), acordarea unei atenţii particu-
lare peisajelor umanizate complexe (îmbinări regionale caracteristice ale trăsătu-
rilor mediului natural cu efectele activităţii omului) şi corelarea permanentă a ce-
lor patru parametri esenţiali ai populaţiei – dinamica, repartiţia, structura şi mobi-
litatea, în funcţie de care este concepută şi această lucrare.
Geografia nu este singura disciplină ştiinţifică interesată de problematica
populaţiilor umane. Există și discipline, precum demografia, care par mai îndrep-
1 Una dintre cele mai importante conferinţe internaţionale găzduite vreodată, cu mari eforturi ma-
teriale, de România.
8
I n t ro d u c e re
tăţite să o studieze2. Demografia are însă un net caracter interdisciplinar, supra-

punându-se parţial, în diverse proporţii, altor discipline socio-umane (figura 1):
demografia statistică, subordonată statisticii, care urmăreşte variaţiile
unor fenomene şi procese cuantificabile;
demografia socială, subordonată sociologiei, care urmăreşte aceleaşi
fenomene în interacţiunea lor cu spaţiul social;
demografia istorică, subordonată istoriei, interesată de evoluţia acelo-
raşi fenomene şi procese în spaţiul politic;
demografia politică, subordonată politologiei, care suprapune aceste fe-
nomene şi procese în spaţiul politic;
demografia economică, subordonată economiei, care are în centru in-
teracţiunea acestora cu spaţiul economic;
geodemografia sau geografia populaţiei, ramură a geografiei umane, pre-
ocupată de analiza distribuţiei și a interacțiunilor dintre componentele demo-
grafice, dinamice sau structurale, în spaţiul geografic, văzut ca suport al acestora.
Figura nr. 1. Locul geografiei populației în context interdisciplinar

(adaptare după P. J. Thumerelle, 1993)
Astfel definită, geografia populaţiei apare înscrisă într-un domeniu inter-

disciplinar distinct, de care nu poate face abstracţie. Frecvenţa utilizării termeni-
lor demo-geografie sau geodemografie, substituiţi geografiei populaţiei, sugerea-
2Cea mai succintă definiţie a acestei ştiinţe este cea dată de J. Véron: „demografia este o aritmetică a
populaţiilor” (L’homme dénombré în Géographie et Démographie, vol. 1, sub dir. lui Y. Michaud, pp.
31– 49, Odile Jacob, Paris, 2002.
9
ză conştientizarea acestui context interdisciplinar. Interesată de distribuţia po-

pulaţiilor umane şi de modul în care structurile acestora se diferenţiază în spa-
ţiu, încercând să le explice, geografia populaţiei are, astfel, un loc bine precizat,
deosebindu-se prin modul de abordare distinct de al celorlalte discipline aminti-
te care pun accent fie pe variaţiile statistice, fie pe interacţiunile cu sferele vieţii
socioeconomice sau politice. De altfel încă Lucien Febvre (1938) observa că geo-
grafia pleacă de la sol şi nu de la societate, deosebindu-se, astfel, de ştiinţele soci-
ale. Geograful posedă avantajul unei viziuni ample asupra spaţiului terestru, asu-
pra logicii ordonării componentelor fizice ale geosistemului, suportul populaţii-
lor umane care poate indica sensul sau cauzele evoluţiei multor procese şi feno-
mene geodemografice.
Fără a exagera, unii autori atribuie geografiei populaţiei un rol esenţial în
analiza geografică, datorită dublei perspective pe care aceasta o propune: studiul
colectivităţilor umane, cu toate particularităţile acestora şi studiul raporturilor
dintre acestea şi mediu (G. și Ph. Pinchemel, 1988).
Dubla dimensiune, socială şi teritorială, a populaţiilor favorizează geogra-
fia în contextul actual dominat de mondializarea modelelor evolutive sau a flu-
xurilor al căror efect este o combinaţie între tendinţele de uniformizare şi cele
de menţinere a diferenţierilor spaţiale, rezultat al luptei dintre inerţiile trecutu-
lui şi mutaţiile sistemice ale structurilor sociale. Originalitatea geografiei faţă de
celelalte discipline socio-umane care studiază populaţia rezidă în „ajustarea la
un plan orizontal a informaţiilor pe care acestea le examinează pe verticală”
(P. George, 1972, p. 10). Geografia este menită astfel să concilieze observaţiile
empirice cu explicaţiile sistematice asupra diversităţii populaţiilor şi dinamicii
acestora, a „raporturilor dialectice dintre schimbările socio-demografice şi me-
diul în care oamenii trăiesc şi se multiplică” (J. P. Thumerelle, 1996, p. 12).
Evoluţia curentelor de gândire în studiul populaţiei

Preocupările în domeniul populaţiei sunt foarte vechi, dar s-au afirmat în
perioada modernă, odată cu dezvoltarea societăţilor de tip industrial, marcate
de accentuarea ritmului de creştere a populaţiei. Geografia a fost totdeauna inte-
resată de problematica populaţiei umane, ajustându-şi permanent modul de
abordare la marile curente de gândire asupra acesteia.
a) Cel mai vechi dintre aceste curente este cel malthusian, deschis de Tho-
mas Malthus prin publicarea lucrării sale Eseu asupra principiului populaţiei3. Du-
pă Malthus, populaţia creşte conform unei progresii geometrice (dublare la fie-
care 25 de ani), în timp ce posibilităţile de subzistenţă (hrană) sporesc conform
unei progresii aritmetice. Aceasta ar impune populaţiei o alegere între două căi:
fie acceptă voluntar să-şi limiteze creşterea (prin „moral restraint” sau abţinerea
de la mariaj), fie va fi distrusă de războaie, foamete, ciumă etc. A ajuta săracii, în
această concepţie, înseamnă a încuraja creşterea demografică şi, pe termen lung,
3 Publicată în 1798, în Anglia, a fost tradusă în limba română abia în 1992, la Editura Ştiinţifică.
10
I n t ro d u c e re
distrugerea societăţii. Teoria malthusiană este unul dintre pilonii teoriei stării
staţionare a economistului David Ricardo4, inspirându-se mult din ideile care
circulau în epocă, atât în Marea Britanie, cât şi în Franţa, într-un context special,
acela care a succedat revoluţiilor burgheze din vestul Europei la sfârşitul secolu-
lui al XVIII-lea.
După 1950, această teorie a fost preluată sub forma neomalthusianismului
care a lărgit dezbaterea prin includerea problemelor ecologice care ar decurge
din creşterea populaţiei, fixând obiectivul „creşterii 0”. În 1972, o expertiză a
MIT5, comandată de Clubul de la Roma, a ajuns la următoarea concluzie: „dacă
expansiunea demografică şi consumul resurselor naturale nu sunt stăpânite
imediat, secolul al XXI-lea va fi marcat de un dezastru uman şi ecologic”. Succe-
sul temporar al acestui curent s-a datorat şi intereselor strategice ale unor state
dezvoltate care se vedeau „ameninţate” de explozia demografică din Lumea a
Treia, aflată la apogeu în acea epocă. Acestui curent i s-au opus cu vehemenţă
statele comuniste şi cele în curs de dezvoltare, în cadrul Congresului Mondial al
populaţiei ţinut la Bucureşti, în 1974. Efectul principal al ofensivei neomalthusi-
ene, care a promovat masiv mijloacele anticoncepţionale, pare a fi fost tocmai
accelerarea scăderii natalităţii în statele dezvoltate. Reprezentanții acestui cu-
rent au încercat să formalizeze matematic existența unei corelații între creșterea
economică și deteriorarea mediului, mizând pe așa-numita capacitate portantă
umană a populației (human carrying capacity6) care, în opinia acestora, urmează
un model logistic, creșterea economică având rolul de a spori capacitatea por-
tantă umană a mediului, recunoscând că aceasta este o funcție a tehnologiei pre-
dominante într-un anumit context:
dN  K (T )  N 
 rN   , în care
dt  K (T ) 
dN este variația populației, dt, durata, rN, rata de creștere a populației, K(T), ca-
pacitatea portantă umană, iar T, o funcție care exprimă nivelul tehnologic. Dacă
progresul tehnologic este mai rapid decât creșterea populației, poate păstra ca-
pacitatea portantă inițială, dar dacă este mai redus, induce scăderea capacității
portante. În prima situație, surplusul, notat cu P, reprezintă prosperitatea care
poate permite creșterea capacității portante. Încercările de formalizare comple-
xă nu au lipsit, dar au rămas doar la nivel teoretic, întrucât P și T sunt foarte difi-
cil de apreciat și cuantificat.
4 Economist britanic (1772 – 1823), partizan al liberalismului economic şi autor al legii rentei funciare
diferenţiale. Opera sa principală, Principiile economiei politice, a fost publicată în 1817.
5 Massachusetts Institute of Technology din Boston (SUA).
6 Termen preluat din: Richerson, P. J., Boyd, R., Homage to Malthus, Ricardo, and Boserup: Toward a
General Theory of Population, Economic Growth, Environmental Deterioration, Wealth, and Poverty,
„Human Ecology Review” nr. 4/1998, pp. 85 – 90.
11
Figura nr. 2. Viziunea malthusiană (A) și populaționistă (B) asupra dinamicii populației
b) Curentul populaţionist are tradiţii chiar mai vechi, fiind dezvoltat de

mercantiliştii7 inspiraţi de ideile lui Jacques Bodin (care afirmă că „nu există bo-
găţie mai mare decât oamenii”)8.
În această viziune, creşterea populaţiei are o influenţă pozitivă în mai multe
direcţii: sporirea cererii de produse incită la sporirea producţiei de bunuri şi la
crearea de locuri de muncă; creşterea populaţiei obligă societatea să îşi organi-
zeze mai eficient procesul de producţie şi, implicit, să-şi mărească productivita-
tea; o populaţie mai numeroasă permite prelevarea de fonduri pentru interesele
generale ale societăţii. Unul dintre reprezentanţii de marcă ai acestui curent,
demograful francez Alfred Sauvy, sublinia că „de fiecare dată când se produce o
diferenţiere între două mărimi care ar fi trebuit să fie la acelaşi nivel, există două
moduri total opuse de a stabili echilibrul: o aliniere la un nivel superior sau la un
nivel inferior. Postulând că una din mărimi este excedentară, optica malthusiană
sugerează instinctiv o aliniere la un nivel inferior” (Sauvy, 1952).
c) Curentul optimumului demografic încearcă să le concilieze pe cele pre-
cedente. Din punct de vedere economic, acesta porneşte de la necesitatea reali-
zării unei maxime eficienţe a muncii, exprimată prin nivelul productivităţii. Nive-
lul optim al populaţiei unui teritoriu anumit este definit de mai multe elemente:
gradul de echipare tehnologică, volumul resurselor utilizabile, nivelul comerţu-
lui exterior etc. Alte elemente definesc structura optimă a populaţiei: raportul
dintre vârstele extreme, raportul dintre populaţia activă şi cea inactivă, raportul
dintre consumatori şi producători, structura profesională a populaţiei şi reparti-
ţia geografică a acesteia etc. Alte elemente definesc dinamica optimă: ritmul de
creştere al populaţiei, ritmul progresului tehnic, rata creşterii venitului naţional
7 Adepţi ai unui curent al economiei politice bazat pe rolul primordial al pieţei.

8 Economist şi filosof francez (1530 – 1596), teoretician al monarhiei absolute, citatul fiind din Les six
livres de la République (1576).
12
I n t ro d u c e re
sau al produsului intern brut etc.9 Orice încercare de imaginare a unui model op-
timal de distribuţie a populaţiei este îngreunată de ponderea ridicată a factorilor
care intervin aleatoriu, conjunctural sau diferenţiat.
d) Curentul marxist a fost orientat împotriva teoriei malthusiene. Pentru
Karl Marx, suprapopularea nu este legată de creşterea demografică alertă a cla-
selor sărace, ci rezultă din modul de organizare a economiei şi de repartiţie a
bogăţiilor. Suprapopularea este rezultatul modului de producţie capitalist, pentru
că acesta favorizează acumularea bogăţiilor. Capitaliştii au, prin urmare, intere-
sul de avea o populaţie mai numeroasă, o armată de rezervă pentru producţia
industrială. Astfel se întreţine un nivel ridicat al şomajului, care permite bloca-
rea salariilor la un nivel coborât, permiţând acumularea plusvalorii. Astfel, pre-
siunea demografică a obligat statele mai avansate să adopte tehnicile de mecani-
zare în agricultură pentru a mări productivitatea agricolă. Spre deosebire, o so-
cietate mai „rarefiată” nu incită la modificarea sistemelor de exploatare agricolă
a solului. Creşterea demografică are rolul de motor al progresului tehnic, exerci-
tând o presiune creatoare. Marxiştii opun, astfel, foarfecelui malthusian al insufi-
cienţei alimentare neajunsul densităţii reduse a populaţiei care întreţine un pro-
gres tehnic redus, un climat mai puţin propice inovaţiei10.
e) Curentul ciclurilor vieţii leagă acumularea de bunuri (economiile) de pe-
rioadele distincte din viaţa individului, în special de cea activă. Individul încear-
că să-şi maximizeze consumul pe termen lung. Contrar altor specialişti, care
consideră că omul economiseşte toată viaţa, nu atât pentru el, cât pentru genera-
ţiile următoare, cei mai mulţi adepţi ai acestui curent consideră că individul eco-
nomiseşte în primul rând pentru el, prin urmare perioada de acumulare este fi-
nită, ceea ce economiseşte în perioada activă fiind consumat după pensionare.
Din aceste considerente,rezultă că rata de economisire globală este determinată
de factorii economici şi demografici – structura pe vârste, speranţa de viaţă la
naştere etc. Acest indicator este relativ constant în decursul timpului, câştigul de
capital afectând consumul într-un mod limitat11. În acest mod ar exista o corela-
ţie între ritmul creşterii populaţiei şi capacitatea societăţii de a asigura o anumi-
tă rată de economisire globală manifestată prin efecte, precum: diminuarea indi-
catorilor de nupţialitate, creşterea vârstei medii la căsătorie, privilegierea carie-
rei profesionale, limitarea la maximum (un copil) a dimensiunii familiei etc.
f) Curentul microeconomiei familiale, al cărui principal reprezentant este
G. Becker12, consideră că decizia de a se căsători şi de a avea copii în societatea
modernă este rezultatul unei analize de tipul cost – avantaje. Într-o societate in-
9 Asupra conceptului de optim demografic insistă şi geograful Pierre George în Géographie de la

population, PUF, Paris, 1983.
10 O specialistă a acestui curent este Ester Boserup, pentru care principalul stimulent al sporirii creş-
terii productivităţii agricole este creşterea populaţiei, combătând neomalthusianismul din anii ’60
care vehicula prognoze catastrofice asupra viitorului omenirii.
11 Cel mai cunoscut teoretician din această categorie este economistul american de origine italiană
Franco Modigliani (n. 1918), autorul teoriei ciclurilor vieţii şi al modelului econometric american.
12 Economist american (n. 1930) care a examinat raportul dintre investiţiile în capitalul uman, în
educaţie, îndeosebi, precum şi în productivitate.
13
dustrială, copilul este asimilabil unui bun de consum, care necesită cheltuieli, dar
oferă şi satisfacţii. Scăderea taliei medii a familiei se explică tocmai prin costul tot
mai ridicat de întreţinere a unui copil (pentru educaţie, îngrijire etc.). Dimpotrivă,
în societăţile agricole, copilul este considerat o investiţie capitală, în măsura în ca-
re poate contribui la procesul muncii şi la sporirea veniturilor. Încheierea căsăto-
riei este astfel asimilată constituirii unei întreprinderi. Părţile se leagă prin con-
tract să evite costurile suplimentare ale tranzacţiei. Organizarea producţiei în
echipă costă mai puţin şi evită renegocierile. Afecțiunea, reală sau mimată, ar fi
singurul element, prin urmare, care ar deosebi familia de o firmă comercială!
g) Curentul transferului intergeneraţional pleacă de la un model teoretic
care arată că acumularea datoriilor, cheltuielile publice şi transferurile stau la
baza unei constrângeri de echilibru care permite repartizarea poverii datoriilor
şi a cheltuielilor între diferitele generaţii. Astfel, prelungirea speranţei de viaţă
se traduce într-o creştere a cheltuielilor legate de pensii şi asigurarea sănătăţii.
Fără modificarea legislaţiei şi cu un nivel constant de cotizare a contribuabililor,
datoria publică va creşte. Actualizarea fluxurilor financiare viitoare trebuie să
prevadă creşterea produsului individual pentru a menţine la un nivel acceptabil
contribuţia generaţiilor viitoare. Acest model a fost criticat pentru că pleacă de
la ipoteza conform căreia cheltuielile publice sunt neproductive. Or, indirect, aces-
tea pot produce ele însele beneficii, stimulând anumite paliere ale consumului.
Fără a constitui un curent în sine, interesante sunt și eforturile de formali-
zare a unei teorii fenomenologice a creșterii populației umane. Inițiate de savanți
precum Kapița, Foerster sau Hoerner, aceste eforturi conduc spre supoziția unei
naturi multifractale a efectivelor umane în dispozitiv cronologic, diferențele ge-
ografice fiind rezultatul unor particularități care pot fi sintetizate prin parametri
de control. Acești parametri pot fi modificați sau modelați de societate, așa cum
se întâmplă adesea (prin decizii politice sau, mai subtil, prin inducerea unor
comportamente și a unor mentalități favorabile unui anumit tip de creștere). Es-
te posibil ca aceste idei să conducă la realizarea unui model general valabil al ra-
porturilor dintre om și teritoriu, din perspectiva potențialului de care dispune
fiecare nișă ecologică în care omul este inserat ca orice altă viețuitoare. Modelele
matematice propuse de autorii menționați mai sus, reanalizate mai recent, pot
părea excesiv de ermetice unui geograf, dar posibilitățile de analiză ale mijloace-
lor informatizate de calcul le pot face accesibile13.
Toate aceste curente reflectă realităţi care demonstrează complexitatea
studiului populaţiei. Contextul cultural este omis de regulă, deşi are o importanţă
enormă, societăţile rigide manifestându-se prin tendinţe conservatoare, spre de-
osebire de societăţile mai inovatoare care dezvoltă tendinţe progresiste (islamul
faţă de creştinism, de exemplu). Evoluţiile din ultimele decenii demonstrează
13 P. L. Kapița (1894 – 1984) a fost un fizician rus, de origine basarabeană, laureat al Premiului Nobel
în 1978; H. von Foerster a fost un biofizician de origine austriacă (1911 – 2002), iar S. J. von Hoerner
(1919 – 2003), un astrofizician cu preocupări în domeniul evoluției hominidelor. O sinteză a acestor
idei este expusă în Will the Populaton of Humanity in the Future be Stabilized?, L. Y. Kobelev, L. L.
Nugaeva, Departamentul de Fizică al Universității din Ural, Ekaterinburg (https://arxiv.org/pdf/
physics).
14
I n t ro d u c e re
slăbiciunea acestei afirmaţii, multe societăţi islamice, dintre cele mai rigide, cum
este cea iraniană, remarcându-se printr-o adaptare excepţională la rigorile impuse
de creşterea rapidă a populaţiei, adoptând un model familial de tip european. În
același timp, între state din aceeași sferă culturală occidentală pot exista diferențe
majore; de exemplu, Germania se comportă mai degrabă malthusian spre deosebi-
re de Franța sau SUA. Căutarea unei legităţi care să exprime sintetic raportul din-
tre populaţie, resurse şi teritoriu devine, astfel, iluzorie, existând o mare diversita-
te de moduri de adaptare. Geografia, prin specificul său, poate fi, adesea, mai în
măsură decât economia sau demografia să răspundă unor chestiuni care se referă
la unele tendinţe aparent contradictorii în dinamica populaţiilor umane.
Direcţii de studiu, mijloace de cercetare

şi fundamente metodologice
Direcţii de studiu
Geografia a fost preocupată întotdeauna de modul în care populaţiile uma-
ne se înscriu în spaţiu. Maniera de abordare a acestui subiect s-a schimbat sem-
nificativ de-a lungul timpului, în strânsă legătură cu evoluţia de ansamblu a dis-
ciplinei. Până în 1900, orientarea a fost mai apropiată de metodele etnologiei şi
antropologiei, acordându-se o importanţă deosebită particularităţilor culturale.
În perioada interbelică s-a impus orientarea ecologistă (environmentalistă)
care punea accent pe interacţiunile dintre societate şi mediul natural, reflectate
în repartiţia inegală a populaţiei şi activităţilor acesteia. Studiul geografic al po-
pulaţiei, în acest context, nu constituia o temă distinctă, ci un capitol introductiv
al geografiei regionale.
Anii ’50 ai secolului al XX-lea au adus o nouă orientare, mai apropiată de de-
mografie, acordând, astfel, geografiei populaţiei un statut distinct. Contextul speci-
fic acestei perioade marcate de decolonizare, explozia demografică şi evoluţia fără
precedent a tehnicii a impus un interes deosebit pentru dinamica şi structurile
demografice. Distribuţia spaţială a populaţiei nu mai prezenta interes decât în mă-
sura în care se produceau modificări esenţiale, în special prin apariţia unor noi
forme de concentrare umană, precum ariile periurbane, megalopolisurile ş.a.
O nouă direcţie de aprofundare se manifestă de la sfârşitul anilor ’60, când
se constată o apropiere de metodele de investigaţie sociologică. Acum sunt aborda-
te, în perspectivă geografică, subiecte considerate anterior ca exterioare discipli-
nei, precum cele legate de nupţialitate, şcolarizare, utilizarea forţei de muncă, şo-
majul, structurile socio-profesionale ş.a. Analiza proceselor care generează anumi-
te configuraţii (structuri) spaţiale devine indispensabilă, cele mai multe demersuri
orientându-se spre studiul societăţii. În acelaşi timp, numeroşi demografi şi socio-
logi au descoperit interesul abordării geografice introducând în studiile lor varia-
bile spaţiale. Astfel s-a produs o apropiere a geografiei populaţiei de aceste disci-
pline. Se poate afirma că geografia populaţiei s-a conturat prin hibridarea geogra-
15
fiei cu demografia. Termenul demo-geografie (sau geo-demografie), evocat anteri-

or, deși utilizat frecvent, este un sinonim neindicat din cauza ambiguităţii pe care
o presupune14. Pentru geografia populaţiei, demografia oferă, în primul rând, me-
tode şi modele de analiză a proceselor specifice. Interacţiunea acestora cu spaţiul
geografic presupune şi constituirea unui sistem conceptual propriu, a unor mijloa-
ce specifice de investigare a realităţii multiforme, privilegiat fiind limbajul carto-
grafic. Prin legăturile multiple pe care le întreţine cu celelalte discipline geografice,
se reduce dependenţa aparentă faţă de metodele demografice sau sociologice, ca-
drul de referinţă a geografiei populaţiei fiind geosistemul, entitate mult mai cu-
prinzătoare decât societatea sau populaţia umană.
Astfel concepută, geografia populaţiei continuă să activeze interesul pen-
tru geografie, în general, datorită dinamismului problemelor studiate. Prin abor-
darea particularităţilor populaţiei umane, dincolo de amprenta acesteia asupra
spaţiului terestru, ea deschide căi noi în cunoaşterea geografică, contribuind la
înnoirea conceptuală şi metodologică a geografiei. Prin specificul său este mult
mai atrasă de prelucrarea statistică a informaţiilor, de modelizare şi teoretizare
decât alte discipline geografice, mai ales odată cu răspândirea mijloacelor de lu-
cru informatizate.
Aportul său la cunoaşterea populaţiilor umane, în general, constă în subli-
nierea unei caracteristici esenţiale a acestora: diversitatea. Studiul configuraţii-
lor spaţiale este un remarcabil instrument de cercetare, un mod eficace de iden-
tificare a unor caracteristici sau de detectare a unor cauze. Poate avea aplicaţii
practice în domenii variate: amenajarea teritoriului şi urbanismul nu pot face
abstracţie de analiza spaţială a dinamicii populaţiei; marketingul constituie un
alt debuşeu ca şi politicile sociale pentru care geografia populaţiei devine indis-
pensabilă. Indiscutabil, rolul analizei geografice a populaţiilor umane se va men-
ţine atâta timp cât vor trăi oameni pe Pământ.
Mijloace de cercetare
Spre deosebire de alte discipline geografice, care se sprijină predilect pe
colectarea informaţiilor de teren, geografia populaţiei are ca principală sursă de
informare materialele statistice colectate de către instituţiile specializate. Costul
material şi uman al observării şi colectării de date asupra unor mase importante
de indivizi este extrem de ridicat, făcând, practic, imposibile investigaţiile de te-
ren, cu excepţia studiilor efectuate asupra unor teritorii restrânse. Problema
principală pe care o pun aceste informaţii este pertinenţa, eficacitatea colectării
lor variind de la stat la stat sau în funcţie de responsabilitatea celor angrenaţi în
această activitate (figura 2). În general, statele au la dispoziţie două sisteme de
colectare a datelor:
14Vezi Birkin, M., Clarke, G. P., Geodemographics, pp. 382 – 389, în Kitchin, R., Thrift, N., International
Encyclopedia of Human Geography, vol. IV, Elsevier, 2009
16
I n t ro d u c e re
recensămintele de populaţie, efectuate periodic, cu o inegalitate variabi-

lă, destinate a furniza date complete referitoare la structurile şi fluxurile po-
pulaţiei, la modul de viaţă al acestora (dotări edilitare, instrucţie etc.);
registrele stării civile, încredinţate autorităţilor locale, vizând mişcarea
naturală şi migratorie a populaţiei, și secundar, unele probleme structurale.
A. Recensămintele
Această formă de colectare a informaţiilor referitoare la populaţie consti-
tuie, de departe, sursa cea mai bogată de materiale statistice necesare cercetării
ştiinţifice. Tehnicile moderne de recenzare au apărut odată cu „revoluţia statisti-
că” manifestată începând cu secolul al XIX-lea, în contextul formării unor specia-
lişti capabili să colecteze şi să prelucreze enormele cantităţi de informaţii (statis-
ticieni). Antecedentele nu au lipsit, dar nu au atins niciodată performanţele din
perioada modernă. Numărători ale populaţiei au fost semnalate pe parcursul An-
tichităţii în Imperiul Roman, în China sau în Orientul Apropiat (menţionate frec-
vent în Biblie). Şi Evul Mediu furnizează astfel de exemple, dar, ca şi cele menţi-
onate, înregistrările se remarcau prin relativitate şi prin absenţa unui funda-
ment statistic, fiind sumare şi parţiale, afectând doar anumite categorii de popu-
laţie (de obicei, capii de familie şi bărbaţii buni de luptă), principalul interes fi-
ind impozitarea şi recrutarea războinicilor.
Cu tot progresul constatat în perioada modernă, conţinutul recensăminte-
lor rămâne chiar şi astăzi foarte inegal, deşi Naţiunile Unite au recomandat, încă
din 1948, o listă minimală de informaţii recunoscute ca fundamentale. Cauzele
acestor inegalităţi sunt fie tehnice (absenţa unor dotări, a unei infrastructuri
adecvate), fie politice sau psihologice (considerarea unor informaţii ca fiind se-
crete, monopolizarea lor de către unele regimuri autoritare, dificultatea înregis-
trării populaţiei în mediile tribale sau cu un grad redus de instrucţie, imposibili-
tatea recenzării populației din ariile slab controlate de către guverne etc.). Astfel,
chiar și în state care efectuează periodic recensăminte, de multă vreme, există lacu-
ne asupra unor regiuni slab controlate (cazul Kașmirului în India, de exemplu).
Orice recensământ trebuie să asigure patru condiții esențiale pentru a pu-
tea fi considerat fiabil: universalitate, obligativitate, completitudine și simultane-
itate15. Informaţiile colectate pot fi separate astfel:
a) Informaţiile asupra localizării populaţiei. Se referă la înregistrarea indi-
vizilor şi familiilor prezente în fiecare localitate la momentul recenzării (con-
form situaţiei administrative în vigoare). Indivizii temporar absenţi sunt înregis-
traţi, de regulă, în localitatea de domiciliu, dar şi în cea de reşedinţă. De aici, pro-
vine termenul de populaţie rezidentă, care cuprinde şi flotanţii, diferit de cel de
populaţie stabilă (legală, domiciliată), estimată în urma efectuării bilanţului anu-
al al mişcării naturale şi a celei migratorii, a populaţiei. Diferenţele care pot apă-
rea între aceste două înregistrări sunt, adesea, semnificative, fiind cauzate, în
mare parte, de dificultatea înregistrării tuturor mişcărilor de populaţie, în pri-
15Cf. W. Friesen, Census Geography, pp. 5 – 11, în Kitchin, R., Thrift, N., International Encyclopedia of
Human Geography, vol. II, Elsevier, 2009
17
mul rând a celor migratorii. În statele dezvoltate se colectează şi informaţii refe-

ritoare la locul naşterii, reşedinţele anterioare, locul de muncă etc.
Figura nr. 3. Gradul de pertinență a informațiilor demografice oficiale
b) Informaţii demografice. Toate recensămintele colectează date referitoa-

re la sexul, vârsta, starea civilă, legăturile familiale şi matrimoniale ale indivizi-
lor. Tot mai frecvent sunt înregistrate informaţii asupra structurii familiilor şi a
gospodăriilor, asupra descendenţei etc.
c) Informaţii socioculturale. Colectarea unor date referitoare la şcolarizare
şi gradul de instrucţie a devenit prioritară în epoca modernă. De asemenea, strân-
gerea unor informaţii pertinente asupra naţionalităţii indivizilor, a limbii utiliza-
te, a confesiunii religioase sau a cetăţeniei a devenit comună chiar dacă unele im-
plicaţii de ordin politic pot distorsiona destul de mult realitatea. După caz, sunt
înregistrate şi date asupra structurii rasiale.
d) Informaţii socioeconomice. Toate recensămintele moderne acordă o im-
portanţă extremă problemelor legate de structura socio-profesională, pe ramuri
de activităţi, ca şi asupra gradului de ocupare a forţei de muncă. Unele state co-
lectează şi informaţii referitoare la veniturile familiilor sau la modul de funcţio-
nare a sistemelor economice.
e) Informaţii asupra locuinţelor. Recensămintele oferă ocazia efectuării unor
anchete detaliate asupra inventarului general al clădirilor şi locuinţelor, asupra
caracteristicilor acestora: material de construcţie, suprafaţă locuibilă, dotări edi-
litare etc. Se adaugă informaţii asupra modului de ocupare: locuinţe colective,
individuale, de necesitate, reşedinţe secundare, clădiri de interes public etc.
În afara acestor informaţii de bază, prezente, de regulă, în toate recensă-
mintele actuale, guvernele care le organizează pot colecta şi o serie de informaţii
18
I n t ro d u c e re
care interesează politica acestora în scopul planificării teritoriale. Între obiecti-

vele şi rezultatele unui recensământ există unele inadvertenţe generate de o du-
blă serie de constrângeri:
recensământul constituie un instrument al statului, fiind un act oficial,
coordonat de către acesta şi organizat prin intermediul administraţiei publi-
ce. Dubla dimensiune, exhaustivă şi teritorială, a colectării principalelor ca-
racteristici ale fiecărei persoane corespunde unui triplu interes: cunoaşterea
stării populaţiei pentru a putea fi gestionată; formarea unei baze de date teri-
toriale pentru asigurarea funcţionării administraţiei (repartiţia funcţionari-
lor, a subvenţiilor, echipamentelor, conform efectivelor populaţiei locale);
crearea unui instrument fundamental pentru planificarea economică, socială
şi amenajarea regională. Toate acestea necesită un efort imens;
dificultatea asigurării unei înregistrări complete, simultane şi periodice.
Un recensământ nu poate răspunde acestor obiective decât dacă este îndepli-
nit cu maximă seriozitate şi rigoare. Este motivul pentru care niciodată nu se
pot obţine date complete, îndeosebi dacă teritoriul este foarte întins şi etero-
gen. Aceasta depinde de vârsta, sexul, rezidenţa (urbană sau rurală), naţiona-
litatea individului. Omisiunile sau dubla înregistrare pot atinge 1 – 3 % din
efective, local chiar mai mult. Este, practic, imposibilă recenzarea tuturor in-
divizilor în acelaşi moment, pe întreg teritoriul. De obicei se utilizează o oră
precisă, o dată precisă, fără ca astfel să fie evitate erorile şi confuziile, mai
ales dacă acţiunea se etalează mult în timp. Este dezirabil ca recensămintele
să se efectueze cu regularitate. ONU recomandă ca acestea să se desfăşoare în
anii terminaţi cu 0 sau 1, aşa cum se întâmplă de câteva decenii în state pre-
cum India, SUA sau Republica Populară Chineză. Totuşi, iregularitatea este
mult mai frecventă, fapt ce prejudiciază utilizarea lor ştiinţifică, reducând
comparabilitatea. Chiar şi unele state dezvoltate cunosc această iregularitate
(cazul Franţei, unde ultimele recensăminte au fost efectuate în 1982, 1990,
1999, 2006, la intervale inegale, dar de mică amplitudine, spre deosebire de
situaţia României, unde aceste intervale pot fi foarte extinse în timp: 1912 –
1930 sau 1977 – 1992, de exemplu, sau foarte scurte: 1941 – 1948, 1948 –
1956, de exemplu).
Fiecare recensământ se desfăşoară în trei faze:
faza pregătitoare, cea mai delicată, în care este recrutat şi format per-
sonalul, sunt stabilite circumscripţiile, este conceput un chestionar şi se efec-
tuează un test pe un eşantion limitat;
faza colectării, cea mai scurtă, efectuată, de regulă, de către un personal
instruit în prealabil în acest sens, deşi se poate utiliza şi tehnica autorecen-
zării, prin distribuirea de chestionare fiecărei familii. Ambele tehnici au însă
dezavantaje, legate de civismul cetăţenilor, în primul caz, sau de dispersia şi
accesibilitatea populaţiei, care poate mări costul operaţiei, în al doilea caz;
faza valorificării, după centralizarea prealabilă a informaţiilor. Rezulta-
tele sunt publicate succesiv, în funcţie de complexitatea lor, fără a se ajunge la o
tratare avansată, furnizându-se informaţii brute, destinate celor interesaţi etc.
19
Complexitatea şi costul unui recensământ explică absenţa frecvenţei şi a

calităţii recomandate de ONU. Unele state nu au mai efectuat un recensământ de
foarte mult timp (în Afghanistan, din 1975, dacă nu luăm în considerare anchete-
le efectuate cu asistență internațională în 2003 și în 2008; în Somalia, tot din
1975 etc.). Alte state au organizat astfel de anchete relativ recent, în premieră
(Oman, în 1993, Etiopia, în 2007, Arabia Saudită, în 2010), întârzierea fiind mo-
tivată și de prejudecăţi religioase. În unele situații, rezultatele pot fi foarte diferi-
te față de estimările curente (Laos, în 1995 sau Myanmar, în 2010).
B. Starea civilă
Constituie a doua sursă de informaţii necesare studiului populaţiei, mai
pertinentă, dar mai greu utilizabilă. Se deosebeşte esenţial de recensăminte, sta-
rea civilă fiind o funcţie legală a statului, controlată de magistraţi şi având drept
scop colectarea informaţiilor care permit urmărirea principalelor evenimente
din viaţa fiecărui individ: naşterea, căsătoria, divorţul, decesul. Practica stării ci-
vile este relativ recentă şi este generalizată doar în ţările dezvoltate. Ca şi recen-
sământul, se bazează pe declaraţia individuală şi are acelaşi caracter exhaustiv,
obligatoriu şi teritorializat. Calitatea informaţiei şi amplitudinea acesteia depinde
de eficienţa serviciilor administrative, excelente în statele cu tradiţie în domeniu,
lacunară în statele în care personalul este incompetent, suprasolicitat, depăşit de
evenimente sau de dimensiunea teritoriului pe care îl acoperă. Înregistrarea acte-
lor stării civile nu a devenit generală şi fiabilă în Europa decât la mijlocul secolu-
lui al XIX-lea, în SUA, chiar mai târziu, iar în Africa Subsahariană, este încă in-
completă, cu tot efortul organismelor internaționale.
Şi în acest caz, ONU a recomandat o listă minimală a datelor ce trebuie înre-
gistrate: născuţi vii, născuți morți, decese, decese sub un an, căsătorii, divorţuri,
adopţii, copii nelegitimi, decese etc. Fiecare înregistrare trebuie să precizeze data
şi locul evenimentului. Aceste informaţii sunt brute şi pentru a le putea utiliza sunt
necesare tehnici şi mijloace bine puse la punct pentru prelucrarea primară şi pu-
blicarea lor sub formă unor periodice – lunare, trimestriale, anuale etc.16
C. Alte surse de informaţii

Li se reproşează adesea celor care studiază populaţia că recurg exclusiv la
izvoarele devenite clasice, precum cele menţionate anterior. Pentru anumite sco-
puri pot fi utilizate şi alte surse: registrele de populaţie ale poliţiei, fişele de perso-
nal ale unităţilor economice, listele electorale, cărţile imobiliare, evidenţele şcola-
re, registrele parohiale etc. Toate aceste surse prezintă dezavantajul colectării la o
scară, ori prea grosieră ori prea detaliată. În plus, aceste informații sunt rareori
agregate la nivelul unităților administrativ-teritoriale, reducându-li-se, astfel, in-
teresul.
16Cea mai cunoscută publicaţie este Anuarul Demografic al ONU (Demographical Yearbook) care apare
o dată la cinci ani, în ediție bilingvă (engleză și franceză), cu informaţii retrospective. Anual, Population
Reference Bureau, instituție independentă cu sediul la Washington, publică World Population Data
Sheet, cu informaţii mai sumare, dar extrem de utile.
20
I n t ro d u c e re
Tot mai adesea, în ultimele decenii, sunt utilizate anchetele efectuate asu-
pra unor eşantioane considerate reprezentative, similare celor curente în cerce-
tarea sociologică. Acestea pot însoţi recensămintele, devenind o practică relativ
obișnuită a institutelor naţionale de statistică din ţările dezvoltate. Rostul lor es-
te acela de a surprinde o cât mai mare varietate de informaţii, foarte recente şi
utile pentru planificarea economico-socială pe termen scurt. Unele dintre aceste
anchete au dobândit o frecvenţă bine stabilită, cazul anchetei „Current Population
Survey”, instituite în 1940, în SUA, cu o regularitate de cinci ani, ca o completare a
recensământului „Census of Population and Housing”, efectuat decenal. Anchetele
au devenit frecvente în unele state în care se constată o reticenţă a cetăţenilor faţă
de recensăminte, cum este cazul Olandei, mai recent şi al Germaniei, unde unele
organizaţii condamnă această instituţie ca fiind un atentat la libertatea individua-
lă17. Este o practică tot mai folosită de către multe state vest-europene.
Absenţa unor informaţii obligă, cel mai adesea, cercetătorul la efectuarea
propriilor anchete, posibile doar pe spaţii restrânse. Tehnicile avansate privile-
giază prezentarea statisticilor publice sub forma fişierelor informatizate care nu
diferă de cele tradiţionale (tabele, matrici, serii cronologice), dar au avantajul po-
sibilităţii de multiplicare şi transmisie rapidă, la care se adaugă posibilitatea tra-
tării automatizate, în acelaşi program (de exemplu, Excel) sau într-unul speciali-
zat (SPSS, Statistica, ArcGIS etc.).
Dificultatea principală în studiul geografic al populaţiei provine din insufi-
cienta spaţializare a datelor înregistrate sau din inconsecvența seriilor succesi-
ve. Dezagregarea informaţiei la un nivel mai fin decât cel la care au fost colectate
este practic imposibilă, încât, de multe ori, înregistrările efectuate la intervale di-
ferite de timp nu sunt comparabile şi obligă cercetătorul la reactualizări, inter-
polări etc. Se adaugă şi faptul că înregistrările reflectă situaţia administrativă din
momentul respectiv, obligându-i pe cei interesaţi şi la reconstituirea informaţiei,
conform situaţiei prezente.
Fundamentele metodologice ale geografiei populaţiei

Situată la interferenţa ştiinţelor sociale şi a celor naturale, marcată de strân-
se legături cu demografia, antropologia, sociologia sau economia, geografia popu-
laţiei, în accepţiunea actuală, pare prea recentă pentru a-şi fi dezvoltat metode şi
mijloace proprii. Specificul său metodologic constă în maniera particulară în care
sunt utilizate o serie de metode din ştiinţele socio-umane sau unele modele prelu-
ate din ştiinţele exacte. Combinarea originală a metodelor demografiei, statisticii
şi geografiei (analiza cartografică, în special) impune, de fapt, această particulari-
tate care îi asigură un loc distinct în cadrul disciplinelor geografice.
A. Proprietăţile spaţiale ale populaţiilor

Noţiunea de loc, atât de importantă în geografie, este mai puţin compatibi-
lă, în aparenţă, cu noţiunea de populaţie. Aceasta din urmă este mobilă, existenţa
17 Aici sunt preferate aşa-numitele Microzensus, cu o periodicitate redusă, de regulă, de cinci ani.
21
ei desfăşurându-se în mai multe locuri, care pot fi ierarhizate în ordinea frecven-

ţei. Dacă pentru un statistician, singurul criteriu care diferenţiază spaţial popula-
ţia este cel administrativ, înregistrând indivizii acolo unde domiciliază, pentru
geograf, este mult mai complicat. Se acceptă, de obicei, că o populaţie formează
totalitatea locuitorilor înregistraţi la locul lor de domiciliu, într-un teritoriu clar
definit din punct de vedere legal. Astfel concepută, populaţia este o noţiune abs-
tractă, definită în raport cu decupajul administrativ al spaţiului. Determinarea su-
prafeţei ocupate de om şi a raporturilor instituite astfel (procesul de teritorializare,
în limbaj geografic actual) este, de altfel, aşa cum afirma P. Vidal de la Blache
(1903), principala problemă a geografiei umane.
Populaţia nu există decât ca un grup, caracteristicile sale fiind exclusiv co-
lective. Fiecare populaţie se înscrie într-un ansamblu mai vast, în funcţie de divi-
ziunile administrative. Din aceasta decurge pluralitatea scării de studiu în anali-
za spaţială a fenomenelor şi proceselor specifice:
la scara locală, populaţiile sunt extrem de diversificate, dinamica lor fi-
ind strâns legată de aceea a mediului social, rolul structurilor sau al compor-
tamentelor demografice putând fi ocultat de fenomenele migratorii conjunc-
turale care antrenează uneori variaţii brutale şi efemere;
la scară regională, naţională sau continentală, aceste turbulenţe se ate-
nuează, lăsând să apară anumite regularităţi care permit evidenţierea specifi-
cului geodemografic şi interacţiunile dintre dinamica internă a populaţiilor şi
cea a geosistemului. Temele de interes ştiinţific în geografia populaţiei nu pot
fi abordate la o scară unică. Stăpânirea articulaţiilor dintre diferitele scări de
studiu, reperarea unor praguri care fac să apară sau să dispară rolul unor com-
ponente ale populaţiei ori influenţa unor factori de mediu, capacitatea de dez-
voltare în paralel a unei analize la micro, mezzo şi macroscară constituie con-
tribuţia esenţială a geografiei la studiul populaţiei.
Raporturile dintre populaţie şi complexul spaţio-temporal reprezintă o al-
tă problematică majoră a geografiei populaţiei. În studiul acesteia trebuie plecat
de la două caracteristici esenţiale:
a) fluiditatea şi plasticitatea populaţiilor: opoziţia dintre stabilitatea aces-
tora ca ansambluri de indivizi şi reînnoirea lor constantă. Fluiditatea populaţiei
în timp şi mobilitatea simultană conduc la imposibilitatea disocierii dimensiunii
spaţiale a acesteia de dimensiunea temporală. Înţelegerea evoluţiei unei popula-
ţii este imposibilă fără să luăm în consideraţie trecutul fiecărei generaţii. Acestea
sunt interdependente, caracteristicile lor transmiţându-şi efectul în timp printr-o
considerabilă inerţie, conservând stigmatul unor evenimente (cazul structurii pe
grupe de vârstă care mai conservă încă urmările celor două războaie mondiale).
Plasticitatea populaţiilor rezidă tocmai în această ambivalenţă: conservarea
unor structuri anterioare, dublată de capacitatea de amortizare a distorsiunilor
determinate de o serie diversă de factori.
b) dinamica populaţiilor: raportul dintre evoluţia acestora şi constrângerile
exterioare – naturale, economice, tehnice, sociale, politice. Populaţiile sunt sensibi-
le la aceste constrângeri, dar dispun de o dinamică internă proprie, derivată din
interacţiunea componentelor demografice. Orice modificare a unei componente
22
I n t ro d u c e re
antrenează modificări imediate în celelalte. De exemplu, o creştere a emigraţiei

se traduce imediat prin diminuarea efectivelor adulţilor tineri, afectând capaci-
tatea de reproducere şi antrenând în perspectivă îmbătrânirea. Echilibrul apa-
rent al populaţiilor este un echilibru dinamic, rezultat din reajustarea perma-
nentă a componentelor constitutive. Se poate, astfel, vorbi despre existenţa unui
subsistem populaţional, ca parte a geosistemului, deschis şi multiform, aflat în
interacţiune cu celelalte subsisteme ale acestuia, dar dovedind, de cele mai mul-
te ori, o mare inerţie. De exemplu, deşertificarea Sahelului a condus la exodul
unor populaţii întregi, fără să limiteze prea mult creşterea naturală. În altă ordi-
ne de idei, modernizarea societăţilor islamice nu a antrenat totdeauna modifi-
cări profunde ale comportamentului demografic, acestea fiind mai evidente, pa-
radoxal, în cazul unui regim teocratic – cum este cel iranian, decât în cazul unor
monarhii pro-occidentale, cum este cea saudită. Revoluţia mentalităţilor poate
modifica durabil însă dinamica populaţiilor, Europa fiind un caz extrem de grăi-
tor, nu numai în partea occidentală, mai prosperă, ci şi în partea răsăriteană, ca-
re abia se apropie de ieșirea din convalescenţa post-totalitară.
B. Raporturile dintre analiza demografică şi analiza geografică

Niciun studiu geografic al populaţiei nu poate face abstracţie de bazele so-
lide ale analizei demografice. Aceasta permite descompunerea fenomenelor ob-
servate şi izolarea, prin diverse procedee statistice, a componentelor şi factori-
lor. Divergenţa metodologică între cele două discipline se remarcă, înainte de
toate, în importanţa acordată indicatorilor statistici în cazul demografiei şi în
reprezentarea cartografică a seriilor de date, în cazul geografiei.
În perspectivă spaţio-temporală, populaţia dispune de mai multe serii de
caracteristici:
a) caracteristicile de stoc şi flux urmărite prin raportul dintre populaţie şi
spaţiul geografic, la un moment dat. Analiza geografică vizează, astfel, distribuţia
(repartiţia) spaţială, dinamica şi structura populaţiei. Ca orice studiu al unui stoc
şi al conţinutului acestuia, cel al populaţiilor antrenează analiza evoluţiei fluxuri-
lor derivate. Neglijate uneori de către demografi, stocurile şi fluxurile de popula-
ţie sunt indispensabile geografilor, pentru că determină raporturi diferenţiate cu
spaţiul. În compararea dinamicii stocurilor şi a fluxurilor de populaţie, trebuie să
se ţină cont de efectul de talie, drept pentru care coeficienţii sunt preferabili va-
lorilor absolute;
b) caracteristicile de stare şi mişcare, care privilegiază analiza organizării
interne a populaţiei, prin ordonarea indivizilor care trăiesc simultan acelaşi eve-
niment, după diverse criterii. Numim structură, modul de grupare a generaţiilor
în funcţie de mai multe caracteristici. Studiul mişcării măsoară variaţiile efecti-
velor unei populaţii între două date de referinţă şi frecvenţa evenimentelor de-
mografice, convertite în indici anuali exprimaţi, de regulă, în promile (‰);
c) caracteristicile de conjunctură care se bazează pe o analiză retrospecti-
vă, fenomenologică sau evenimenţială. Pentru a depăşi stadiul elementar al ana-
lizei mişcării populaţiei, există două posibilităţi: cadrul normal al populaţiilor
deschise, în care se desfăşoară o dublă mişcare – biologică şi geografică; cadrul
23
teoretic al populaţiilor închise, în care migraţia este absentă, aşa cum se întâm-
plă la nivel global. Acesta din urmă este preferabil pentru înţelegerea dimensiu-
nii intrinseci a principalelor fenomene demografice. Putem privilegia, astfel, ana-
liza conjuncturală (transversală) sau analiza prospectivă (longitudinală), ambele
fiind necesare, prima pentru observarea schimbărilor, iar a doua, pentru deslu-
şirea mecanismelor care guvernează aceste schimbări. Orice fenomen este ur-
mărit de-a lungul unui anumit număr de evenimente, distincţia între evenimen-
tele reversibile (cazul nupţialităţii, al divorţialităţii etc.) şi cele ireversibile (naş-
tere, deces) devenind necesară. Un fenomen este descris întotdeauna de intensi-
tatea şi de calendarul său. Selecţionarea indicilor care permit măsurarea sau ob-
servarea frecvenţei evenimentelor, a proporţiei persoanelor care contribuie la
aceste evenimente şi a structurilor rezultate este absolut necesară unei analize
geografice pertinente;
d) caracteristicile de vârstă şi cronologie. Datarea evenimentelor poate fi
absolută sau relativă, raportate la calendarul legal sau la istoria personală a in-
dividului.
Dincolo de aceste caracteristici, în studiul populaţiei, foarte importantă
rămâne diferenţa dintre analiza longitudinală şi cea transversală.
Analiza longitudinală urmăreşte manifestarea unui fenomen în decursul
unei generaţii (cohorte), de la formarea la dispariţia sa, măsurând variaţiile rela-
tive ale frecvenţei în decursul evoluţiei sale. Pentru aceasta, are nevoie de con-
struirea unor tabele pe generaţii (de mortalitate, de fecunditate etc.)18. Aceşti
indicatori (coeficienţi) pot fi dublaţi de o serie de estimări prospective sau de
indici standardizaţi în scopul unei analize complete şi corecte, capabilă să elimi-
ne elementele de conjunctură. Compararea datelor unui tabel, chiar cu ajutorul
reprezentării grafice, devine foarte dificilă atunci când numărul unităţilor geo-
grafice este foarte mare. De aceea, se calculează indici care rezumă intensitatea
şi calendarul fenomenelor descrise în tabele. Indicatorii de intensitate măsoară
frecvenţa medie a evenimentelor regenerabile, cei mai mulţi fiind estimaţi sau
standardizaţi (cazul indicatorilor de fecunditate), adaptaţi comparării unor uni-
tăţi spaţiale de dimensiuni variabile. Această standardizare devine necesară
pentru a evita interpretările forţate. De exemplu, rata mortalităţii în India este
mai redusă decât în Germania, fără ca valorile să fie întru totul comparabile. Di-
ferenţele datorate structurii pe grupe de vârstă, în favoarea tinerilor, în India, şi
a bătrânilor, în Germania, ascund mortalitatea mult mai ridicată a populaţiei
adulte din primul stat. Cel mai adesea se utilizează raportarea la o populaţie-
standard care corectează valorile reale ale evenimentului pentru fiecare unitate
spaţială, făcându-le comparabile.
18 Pentru informaţii suplimentare pot fi consultate lucrări precum Ce este demografia, a lui Vl. Trebici
(Editura Ştiințifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, Les méthodes en démographie, a lui R. Pressat
(PUF, Paris, 1981), A. Vidal, La démographie, Presses Universitaires de Grenoble, 1994 sau dicționare
de specialitate precum, R. J. Johnston, The Dictionary of Human Geography, Blakwell, 1994; G. Erdeli et
al., Dicționar de geografie umană, 1999, Corint, București. Utile sunt și o serie de cursuri de specialita-
te, dintre care le putem menționa pe cele redactate de Bähr, J. (1967), Cucu, V. (1981), Erdeli, G. et al.
(2002), David, O. (2001), Surd, V. (2001), în afara celor menționate în text etc.
24
I n t ro d u c e re
Analiza transversală furnizează indicatori exprimaţi sub forma unor coefi-

cienţi care măsoară frecvenţa relativă a evenimentelor care afectează o popula-
ţie oarecare, fiind calculaţi pe baza efectivelor medii anuale. Este cazul coeficien-
ţilor natalităţii brute, a mortalităţii generale sau a bilanțului natural, curente în
analiza sumară a populaţiei. În mod obişnuit, demografia combină analiza longi-
tudinală cu analiza transversală, dar geografia populaţiei se limitează, cel mai
adesea, la aceasta din urmă.
Aşa cum a fost menţionat, geografia se distinge mai ales prin atenţia acor-
dată prelucrării statistice şi cartografice. Este o etapă preliminară a oricărei ana-
lize geografice a fenomenelor demografice, obligatorie pentru a putea desprinde
elementele unor concluzii pertinente asupra diferenţierilor spaţiale, scopul prin-
cipal al acestora. Tratarea statistică o precede pe cea cartografică, deși cele mai
multe dintre programele de cartografie asistată de calculator asigură simultanei-
tatea acestora. În scopul tratării statistice poate fi utilizată o gamă foarte variată
de indici (coeficienţi) sau metode de clasificare (tipologie), baza unei prelucrări
cartografice al cărei rezultat este, în mod obişnuit, foarte sugestivă. În analiza
geografică a populaţiei se pot deosebi două etape distincte:
a) vizualizarea distribuţiilor spaţiale care poate utiliza histograma frecven-
ţei sau diagrama norului de puncte, deşi harta rămâne de neînlocuit în analiza
configuraţiilor spaţiale a distribuţiei unor fenomene. Orice reprezentare grafică
se confruntă cu două dificultăţi: alegerea modului de reprezentare şi alegerea
datelor reprezentabile: hărţile în puncte dimensionate leagă omul de un singur
loc, cele în haşuri sau culori fiind mai pertinente, considerând populaţiile în di-
mensiunea lor teritorială; hărţile în izolinii acceptă ideea polarităţii şi graduali-
tăţii manifestării fenomenelor geodemografice, iar cele în relief privilegiază dife-
renţele de calibru, eliminând analiza măsurii distribuţiilor.
Alegerea datelor pune diverse probleme. Este preferabil să fie reprezentat
un singur indicator pe un material grafic, deşi aceasta conduce la exces. Dificulta-
tea esenţială survine atunci când dorim să reprezentăm simultan măsura fenome-
nului (rata natalităţii, de exemplu) şi incidenţa spaţială a acestuia (valoarea abso-
lută), motiv pentru care sunt preferate hărţile combinate. Cu cât este mai simplă o
hartă, cu atât aceasta câştigă în claritate şi calitate explicativă, aşadar trebuie evi-
tată suprapunerea pe aceeaşi hartă a mai multor indicatori. Totuşi, tehnica supra-
punerii, atunci când este bine executată, poate fi purtătoarea unor informaţii mult
mai elaborate, în special dacă între indicatori există o corelaţie;
b) reprezentarea seriilor statistice, a clasificărilor sau analizelor multiva-
riate, tot mai des utilizate în geografia populaţiei, necesită hărţi choroplete, la
care seriile statistice sunt divizate în clase, prin discretizare, operaţie delicată,
întrucât acelaşi fenomen, diferit cartografiat de doi autori, poate conduce la con-
cluzii diferite. Se confruntă, în acest sens, două şcoli: una care privilegiază per-
cepţia vizuală şi preferă divizarea intuitivă, în clase fondate pe praguri uşor de
urmărit (unitare) şi alta, care susține divizarea seriilor prin prelucrarea mate-
matico-statistică riguroasă, dar abstractă (clase de egală amplitudine, clase echi-
probabile, ecartul faţă de medie, progresia aritmetică sau geometrică etc.).
25
Harta nu este decât un instrument de analiză, dar poate servi şi la expri-

marea unor sinteze parţiale sau totale. În acest caz, nu clasele, ci tipurile vor tre-
bui reprezentate. Tipurile vor trebui delimitate, definite, plecând de la cunoaşte-
rea detaliată a fenomenelor. Se utilizează metodele de analiză multivariată, ba-
zate pe corelaţia dintre fenomene, pe similaritatea curbelor de evoluţie sau me-
todele de clasificare ierarhică, descendentă sau ascendentă (mai utilizate şi mai
pertinente), bazate pe agregarea indivizilor statistici în funcţie de similaritatea
modului de manifestare a fenomenului. În geografia populaţiei, acestea din urmă
cunosc o utilizare tot mai largă odată cu revoluţia mijloacelor de calcul şi repre-
zentare grafică, dar este necesară o anumită circumspecţie, întrucât componen-
tele demografice sunt foarte legate între ele, putând produce fenomenul conca-
tenării tipurilor19. Cele mai utile cercetării sunt acele metode care combină cât
mai multe criterii demografice, independente, cu variabile fizico-geografice, în
scopul depistării unor cauzalităţi multiple.
19 Enchaînement, în limba franceză, este evitat, de obicei, prin calculul varianţei. Pertinenţa unei clasi-
ficări este maximă atunci când varianţa în interiorul clasei este redusă, iar cea dintre clase, cât mai
mare. Pentru o clarificare a metodelor enumerate, foarte util este orice curs de statistică, mai ales, în
mod deosebit, cele destinate geografilor ca de exemplu: Statistica în geografie, O. Groza, Cl. Grasland
(Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 1994), Les méthodes statistiques en géographie
humaine, H. Béguin (Litec, Paris, 1979) sau Initiation aux pratiques statistiques en géographie (Groupe
Chadoule, Masson, ediția a II-a, 1999). Acestea insistă pe necesitatea geografului de a sistematiza şi
structura informaţiile disponibile.
26
Capitolul 1
Dinamica populației.
Evoluţia procesului de populare
I.1. Limitele naturale ale ecumenei

Termenul ecumenă este folosit încă din Antichitatea greco-romană pentru
a desemna partea locuită a lumii cunoscute sau, în prezent, partea permanent
locuită a suprafeței terestre. Derivat al verbului grecesc oikéō, care înseamnă „a
locui”, acest termen presupune existența unor limite naturale care, în timp, fie s-au
modificat ca efect al unor transformări ciclice generate de evoluția Pământului
însuși, fie au fost „forțate” de către societatea umană prin adaptare sau ca urma-
re a necesității exploatării unor resurse. În general, putem accepta ca factor limi-
tativ esențial imposibilitatea constituirii unui sistem de populare viabil și dura-
bil. Aceste limite naturale exprimate prin caracterul restrictiv al unor condiții fi-
zico-geografice (frig excesiv, căldură excesivă, ariditate extremă, altitudini mari
etc.) nu sunt imuabile, ci prezintă o anumită variabilitate care ține nu numai de
caracteristicile intrinseci ale evoluției geosistemului, dar și de evoluțiile istorice,
în principal de adaptarea activă a omului în medii aparent ostile. Formarea ecu-
menei este rezultatul unui proces îndelungat, care se confundă, practic, cu proce-
sul de populare. Influențat de o serie de factori naturali și umani care induc fluc-
tuații periodice cu efecte majore asupra distribuției populației, procesul de po-
pulare a presupus o continuă difuziune a speciei umane, din leagănul său ances-
tral – sudul și estul continentului african, spre toate întinderile de uscat care
permiteau, în momentul descoperirii lor, locuirea. Pe parcursul acestui proces,
limitele naturale se impun ca o combinație între restricțiile impuse de latitudine
și de altitudine.
Limitele naturale actuale ale ecumenei sunt o manifestare a ultimelor osci-

lații climatice specifice Cuaternarului, epocă geologică care se suprapune, în bu-
nă măsură, cu însăși evoluția speciei umane. Pe parcursul procesului de popula-
re au existat atât perioade de expansiune, cât și de restrângere, strâns ghidate de
succesiunea glaciațiilor din Pleistocen. Difuziunea speciei umane a fost depen-
dentă de morfologia suprafeței continentale. Originară din sud-estul Africii, aceas-
ta s-a difuzat inițial predilect spre masa de uscat africană, pentru a se extinde ul-
terior în Eurasia, Oceania și America, atingând, în timp, cele mai îndepărtate por-
țiuni de uscat, izolate în largul oceanului planetar sau la periferia arctică a masei
continentale.
Astfel, în latitudine, prezența omului se resimte în emisfera nordică până
în arhipelagul Svalbard unde Ny Ålesund este cea mai nordică așezare funcționa-
lă, cu caracter permanent, favorizată și de poziția geografică, în calea ultimelor
terminații ale curentului cald nord-atlantic (78º55'N). În trecut au existat așe-
zări permanente chiar și dincolo de 80ºN, cum este cazul siturilor din Peninsula
Pearyland în nordul Groenlandei (82º15'N), datând din perioada 2400 î. Chr. –
1200 d. Chr. Cel mai nordic punct locuit este însă pe Insulele Ellesmere din nor-
dul Canadei (Alert, bază militară și științifică, 82º28'), dacă facem abstracție de
baza de cercetare rusească Barneo, amplasată pe banchiza arctică, frecventată
numai vara (88º11'). Dacă ținem cont de consistența sistemului de populare în-
să, limitele ecumenei coboară mult spre sud, arhipelagurile și insulele arctice
nedispunând de o rețea funcțională de așezări, la fel ca și unele arii continentale,
așezările cât de cât importante nedepășind 75ºN (cu excepția notabilă a „capita-
lei” Insulelor Svalbard, Longyearbyen, cu o populație permanentă de 2.040 de
locuitori, situat la 78º12'N). În emisfera sudică, ponderea mai redusă a masei
continentale reduce prezența omului dincolo de 60ºS, Antarctica nedispunând
de așezări permanente. Cu toate acestea, putem vorbi despre o prezență conti-
nuă a omului în zecile de baze științifice (aprox. 4.000 de persoane vara și 1.000,
iarna), dispersate pe continent sau pe insulele învecinate, mai ales spre coastele
orientate spre sudul Oceanelor Indian și Atlantic sau în Peninsula Antarctica. Cea
mai sudică așezare permanent populată este considerat orașul Puerto Williams
din Țara de Foc, aparținând statului Chile (2.874 de locuitori, la 54º56'S).
În altitudine, prezența omului este strâns legată de latitudine și de contex-
tul bio-pedoclimatic local. În zona tropicală, așezările permanente pot urca până
dincolo de 5.000 m (La Rinconada, în Peru, oraș cu aproximativ 50.000 de locui-
tori, aflat la 5.100 m, în Anzi), fiind frecvente la altitudini de peste 4.000 m (în
Himalaya și ariile adiacente, în Anzi etc.). În zona temperată, așezările urcă doar
excepțional dincolo de 2.000 m (Juf, în Cantonul Graubünden din Elveția, la
2.126 m sau Saint Véran în departamentul Hautes-Alpes din Franța, la 2.040 m),
iar în zona rece, nu depășesc 1.000 m (nordul Alpilor Scandinavi) sau 200 m (în
Islanda). Combinația dintre altitudine și ariditate constituie, de asemenea, un
factor limitativ al prezenței umane, așa cum a fost cazul unor vaste spații din in-
teriorul continentului asiatic (Tibet), populate tardiv și incomplet. Ariditatea ex-
tremă limitează prezența umană și în vastele spații deșertice din zona tropicală
(Sahara mai ales), la polul opus, căldura tropicală și umezeala excesivă creând si-
28
D i n a m i c a p o p u l a ți ei . E v o l u ţ i a p r o c es u l u i d e p o p u l a r e
tuații similare (Amazonia îndeosebi, în trecut și în sud-estul Asiei sau Africa Cen-
trală). Detalierea modului în care acești factori limitativi intervin face obiectul
capitolului referitor la distribuția spațială a populației.
Pentru a studia procesul de populare, o importanță deosebită o are cu-
noașterea numărului locuitorilor dintr-o anumită regiune a Terrei. Până târziu,
în secolul al XVIII-lea, oamenii politici și de cultură au avut o imagine foarte vagă
asupra numărului de locuitori din diferitele ținuturi ale Terrei ca urmare a ab-
senței unor înregistrări complete, a lipsei unei administrații suficient de conști-
incioase și eficiente sau a tendinței unor grupuri umane de a se sustrage de la
orice fel de înregistrare20. Aşa se explică, pe de o parte, tendinţa de supraevalua-
re a unor populaţii (de exemplu, cifrele incredibil de mari acordate în Vechiul
Testament diferitelor populaţii tribale din Palestina antică), iar pe de alta, panica
sistematică produsă de o eventuală insuficienţă a forţelor umane şi a numărului
prea mic de contribuabili, pe care o întâlnim la atâţia gânditori şi conducători
politici din epocile mai vechi21.
Există, astfel, două sensuri ale termenului populare:
ocuparea unui teritoriu, mai mult sau mai puțin liber, de către noi im-
plantări (de exemplu, popularea Australiei sau a Câmpiei Pampa din Argenti-
na începând cu secolul al XIX-lea), care presupune existența unui front pioni-
er în lungul căruia sistemul de populare (de așezări) se difuzează;
a doua utilizare caracterizează situația, la un moment dat, a formelor de
ocupare a teritoriului de către o populație (D. Pumain, 1992, pp. 439 – 461).
Pentru perioadele foarte îndepărtate, acest proces poate fi urmărit prin in-
termediul unor evaluări indirecte, comparându-se cu situaţia actuală din
anumite zone ale Terrei în care mai trăiesc comunităţi de tip arhaic. Caracte-
rul subiectiv scade pe măsură ce ne apropiem de perioada modernă. Sursele
istorice trebuie tratate întotdeauna cu circumspecţie, dată fiind tendinţa exa-
gerării efectivelor, fie din dorinţa impresionării adversarilor, fie din teama de
depopulare a oamenilor politici, adesea nejustificată. Există şi situaţii de sub-
evaluare, atunci când nu erau cunoscute grupurile umane mai izolate sau ne-
integrate în organismele politice ale timpului22. În evoluţia procesului de po-
pulare a Terrei, pot fi deosebite trei mari perioade: prima durează de la apari-
20 Printre alții, și evreii din Antichitate manifestau o veritabilă repulsie față de înregistrarea populați-
ei, considerată ca un act de impietate. Respectând ad litteram Biblia, unele secte creștine din Franța
sau Anglia s-au opus recenzării chiar și în secolul al XVIII-lea.
21 Chiar și Ch. L. Montesquieu, un gânditor, de regulă, cât se poate de echilibrat, se alarma (în Scrisori
persane) din cauza marilor pierderi produse de războaie și scria „după un calcul, pe cât de exact
poate fi în acest gen de lucruri, am găsit că pe Pământ trăieşte abia a zecea parte din oamenii care
erau aici în timpurile vechi”, apreciind că, în timp de două secole, Terra ar fi urmat să devină pustie,
exact invers faţă de ceea ce s-a întâmplat în realitate.
22 Necesitatea cunoaşterii efectivelor se impunea în societăţile organizate în scopuri defensive, drept
pentru care, de timpuriu, au fost utilizate numărătorile ori metodele ingenioase de genul celei
utilizate de Alexandru Macedon care a folosit o funie „standard”, de lungime egală, cu care puteau fi
înconjuraţi 20 de oameni, ajungând astfel la concluzia că nu dispune decât de 34.000 de infanterişti şi
4.000 de călăreţi. Istoricii epocii aveau tendinţa de a exagera de zece ori cifrele reale (cf. A. Sauvy,
citat de M. Reinhardt et al., Histoire générale de la population, Montchrestien, 1968).
29
ţia speciei umane până la sfârşitul Antichităţii şi se caracterizează printr-o

creştere lentă, continuă, accelerată în ultima fază; a doua se suprapune, în mare
parte, Evului Mediu, oprindu-se în pragul epocii moderne (secolul al XVII-lea),
fiind caracterizată printr-o evoluţie oscilantă, cu creşteri şi scăderi apreciabile;
a treia începe în secolul al XVIII-lea şi se caracterizează prin manifestarea unor
tendinţe de modernizare a comportamentului demografic pe fondul revoluţiei
industriale, care se vor impune succesiv sub forma „exploziei demografice”,
mai întâi în Europa, apoi, prin difuziune, în aproape toate zonele Globului, ge-
nerând cea mai spectaculoasă creştere. C. McEvedy şi R. Jones23, au denumit
aceste trei perioade astfel: ciclul primar, ciclul intermediar şi ciclul actual. Pri-
mul ar avea trei faze, corespunzătoare celor trei mari perioade istorice: Pale-
olitic, Neolitic şi Antichitate. Ultimul ciclu ar putea fi divizat, la rândul său, în
două etape: modernă şi contemporană, separate de anul 1950. Fiecare din
aceste cicluri şi faze s-ar distinge printr-o evoluţie specifică, fiind separate
prin salturi calitative (figura 4).
I.2. Ciclul primar al evoluţiei procesului de populare

Pentru perioadele mai îndepărtate ale evoluţiei omenirii (Paleoliticul şi
Neoliticul), demografia istorică a făcut apel la deducţii bazate pe extrapolarea
unor eşantioane spaţiale mai bine studiate, în funcţie de cercetarea arheologico-
paleo-antropologică a unor aşezări şi necropole, de analogia cu grupurile umane
actuale, care încă mai trăiesc la nivelul societăţii primitive ş.a. Pentru Antichita-
te, sursele sunt mai diverse și mai consistente chiar dacă nu ating nivelul de acu-
ratețe al informațiilor din perioada modernă.
I.2.1. Expansiunea paleolitică a populaţiei. Formarea primelor vetre de

populare
Estimarea numărului locuitorilor și a evoluției acestuia în Paleolitic, cea
mai îndelungată etapă din lungul proces de populare a Planetei, s-a făcut, în pri-
mul rând, prin analogia cu grupurile umane actuale, izolate şi nomade, care încă
mai continuă să trăiască pe seama vânatului, pescuitului şi culesului, aşa cum
sunt pigmeii din pădurea ecuatorială congoleză sau aborigenii din partea cen-
tral-nord-vestică a Australiei, a căror densitate nu depăşeşte 1 locuitor/8 – 30
km2 sau inuiţii24 (vânători de animale polare) care au nevoie de 200 – 300 km2/
locuitor. Deşi nu există niciun fel de date exacte, se pot formula unele concluzii
pornind de la deducţii logice. Omul era obligat să trăiască în grupuri mici, resur-
sele de hrană fiind reduse şi implicând o mobilitate continuă, generatoare de
conflicte continui între grupuri. Omul era lipsit de posibilitatea reproducerii re-
surselor de hrană, fiind obligat să trăiască într-un echilibru relativ cu natura.
23 Atlas of World Population History, Routledge, London, 1978

24 Mai cunoscuţi sub denumirea peiorativă de eschimoşi.
30
Figura nr. 4. Evoluția procesului de populare a Terrei (cicluri și faze)
În plus, mortalitatea era foarte ridicată, din cauza necunoaşterii unor pro-
cedee de combatere a diverselor boli şi a pericolului continuu din partea anima-
lelor sălbatice faţă de care omul dispunea de posibilităţi reduse de apărare. Stu-
diile efectuate asupra scheletelor descoperite în sudul şi estul Africii (R. Leakey,
1994) atestă o durată a vieţii extrem de redusă (în medie, 22 de ani). În mod in-
discutabil, natalitatea oamenilor paleolitici era foarte mare, apropiată de maxi-
mumul biologic, dar şi mortalitatea era foarte ridicată25, din cauza bolilor, acci-
dentelor, pierderilor din luptele intertribale ş.a., rezultând un spor natural foarte
mic şi o creştere foarte lentă a populaţiei. De asemenea, pornind de la analogia cu
populaţia Nambikwara din Amazonia, aflată la un stadiu de evoluţie preistoric,
se pare că în Paleolitic avortul nu era ignorat, fiind practicat din diverse moti-
25 Mortalitatea foarte ridicată este demonstrată prin studiul scheletelor descoperite: H. Vallois (citat
de M. Reinhardt, 1968), studiind scheletele de Homo sapiens neanderthalensis, din Paleoliticul mediu,
a găsit că 55 % dintre aceştia decedau înaintea vârstei de 20 de ani, 40 %, între 20 şi 40 de ani şi 5 %,
între 40 şi 50 de ani, nici unul nereuşind să depăşească vârsta de 50 de ani.
31
ve26. Difuziunea continuă a grupurilor umane de dimensiuni reduse, dinspre aria

de origine din sudul și estul Africii spre masa continentală eurasiatică, iar spre
finalul perioadei, şi spre Oceania sau America, a condus la extinderea apreciabilă
a habitatului speciei umane, fapt dovedit de numeroase descoperiri paleontolo-
gice. Teritoriul cu frecvenţa maximă de situri paleolitice descoperite este cel al
Franţei actuale, probabil regiunea cea mai bine populată a Planetei în Paleoliti-
cul mediu şi superior, populaţia acesteia, în perioada respectivă, fiind evaluată la
20.000 – 50.000 de locuitori. Prin extrapolare, s-a ajuns la aprecierea existenţei
pe Glob, a unui număr de aproximativ 500.000 – 700.000 de locuitori la sfârșitul
Paleoliticului inferior, a circa 1.150.000 de locuitori la finele Paleoliticului mediu
şi de aproape 6 milioane de locuitori, la încheierea Paleoliticului superior.
Figura nr. 5. Contribuția migrațiilor timpurii la formarea ecumenei
Aceste estimări concordă, în mare măsură, cu aprecierile mai vechi ale lui
J. N. Biraben (1979), care evalua populaţia Globului la 1.000.000 de locuitori
spre anul 50.000 î. Chr. şi la aproximativ 5.000.000 de locuitori, spre anul 10.000
î. Chr. Ritmul de creştere a populaţiei era extrem de redus, cu o medie anuală de
numai 0,0003 %, dublarea efectivelor producându-se, în aceste condiţii, cam o
dată la 24.000 de ani. Este greu de estimat care era repartiţia geografică a popu-
laţiei pe Glob în această perioadă. Indiciile arheologice atestă totuşi formarea
26 Asupra modului de viaţă al acestor populaţii se recomandă lucrarea Tropice triste a lui Cl. Lévi-
Strauss, publicată în 1955 şi tradusă în limba română, în anul 1968.
32
timpurie a unor areale în care prezenţa omului era mai frecventă: Orientul Apro-
piat, sud-vestul Europei, estul Asiei, fapt oarecum normal dacă ne raportăm la su-
dul și estul Africii, aria de origine a lui Homo sapiens sapiens, de unde acesta a în-
ceput să migreze în urmă cu aproape 100.000 de ani. Se pare că spre Asia au exis-
tat două direcţii majore de migraţie: una meridională, urmare a traversării
strâmtorii Bab el Mandeb, acum vreo 75.000 de ani, în lungul coastelor sudice
ale Asiei, atingând între 40.000 – 60.000 î. Chr., Noua Guinee şi Australia, și îna-
intând până în arhipelagul nipon; alta mai nordică şi mai activă, desprinsă din
cea anterioară, care a colonizat cea mai mare parte a uscatului eurasiatic şi Ame-
rica. Estul Asiei era deja atins spre 60.000 î. Chr., extremitatea vestică a Europei,
spre 35.000 î. Chr., iar America a fost colonizată de cel puţin trei valuri în urmă
cu 15 – 35.000 de ani (figura 5). Prima, cunoscută drept Marea Migrație Costieră,
este certificată de studiile asupra înrudirii genetice a populaţiilor umane27. Un
rol important în aceste mișcări de populație l-au avut schimbările climatice (suc-
cesiunea perioadelor glaciare și interglaciare), ultima retragere a ghețarilor spre
nord fiind marcată de o expansiune semnificativă a omului spre latitudinile bo-
reale în Eurasia și America de Nord.
Figura nr. 6. Distribuția populației la sfârșitul Paleoliticului (aprox. 10.000 î. Chr.)
La sfârşitul Paleoliticului, Orientul Apropiat pare să fi devenit principala

arie de concentrare a populaţiei de pe Glob, într-un context climatic şi social ex-
27Cf. L. Cavalli-Sforza, Des gênes, des peuples et des langues, în Les langues du monde, Pour la Science
(1999), continuare a lucrării Qui sommes nous, Flammarion (ed. franceză, 1994).
33
trem de favorabil care a premers revoluţia neolitică (figura 6). Astfel de concen-
trări existau şi în alte regiuni ale Globului, în primul rând în partea central-estică
a Chinei, în sudul Europei sau în nordul Africii și în subcontinentul indian (Mazoyer,
M., Roudart, L., 1997, pp. 79 – 82). Cea mai mare parte a uscatului se caracteriza
însă printr-o populare extrem de difuză. Omul colonizase aproape întreg uscatul,
cu excepţia unor arii insulare mai izolate, a unor regiuni inospitaliere sau abia
eliberate de calota glaciară. În această perioadă, s-au format, cu certitudine, şi ca-
racteristicile rasiale majore, aşa cum s-au transmis ele până astăzi, ca şi diferenţi-
erile lingvistice majore.
I.2.2. Revoluţia neolitică, difuziunea agriculturii şi formarea primelor

regiuni dens populate
Neoliticul a adus însemnate progrese în evoluţia economică şi culturală a
omenirii (descoperirea culturii sistematice a plantelor, domesticirea animale-
lor), omul câştigând noi surse de hrană, mult mai abundente şi mai sigure şi că-
pătând, în acelaşi timp, o anumită independenţă faţă de capriciile naturii. Cunos-
cută ca Revoluţia neolitică28, acest proces complex începe cel mai devreme spre
10000 î. Chr., fiind clar conturat spre anul 6000 î. Chr., în Asia Anterioară, de un-
de s-a difuzat spre Europa central-vestică, în lungul văii Dunării și a litoralului
mediteranean. Spre Asia de Sud, revoluția neolitică se difuzează în aceeași peri-
oadă, iar în Asia Centrală, ajunge după anul 4000 î. Chr. În estul Asiei, trecerea la
agricultură era deja foarte avansată în jurul anului 3000 î. Chr., fiind destul de
greu de apreciat dacă este vorba despre o difuziune dinspre vest sau despre o
evoluţie separată, aşa cum acceptă mulţi autori. În America Centrală, acest pro-
ces se manifestă independent spre anul 2000 î. Chr. Revoluţia neolitică a impus
procesul de sedentarizare a grupurilor umane, delimitarea teritoriilor acestora
fiind acum mult mai riguroasă. Nevoia continuă de terenuri agricole, datorită
creşterii continue a efectivelor, a dus la despădurirea şi desţelenirea unor întin-
se suprafeţe forestiere sau cu o vegetație erbacee. Analogiile posibile pentru re-
constituirea efectivelor populației merg acum spre regiunile actuale în care se
practică agricultura itinerantă şi păstoritul seminomad. Noile surse de subzis-
tenţă şi alimentaţia mai sigură au dus la o anumită reducere a mortalităţii29, la o
creştere a sporului natural şi la restrângerea perioadei de dublare a populaţiei
(până la 2.000 – 2.500 de ani), încât, într-o perioadă de timp mult mai scurtă de-
cât Paleoliticul, populaţia Globului a crescut de aproape cinci ori, ajungând la
28 Termen introdus și popularizat de arheologul australian W. G. Childe, în anii 1920.

29 Studiul statistic al scheletelor neolitice este, din nou, foarte elocvent – cele din vestul Franţei, stu-
diate de P. R. Giot indică o creştere a duratei medii a vieţii, apărând o proporţie de 1,5 % de indivizi
care au trecut de vârsta de 50 de ani, dublându-se numărul acelora care au trecut de 40 de ani (10 %)
şi reducându-se proporţia persoanelor care au trăit mai puţin de 20 de ani. În acelaşi sens, studiul ce-
lor 152 de schelete din necropola de la Tiszapolgàr (Ungaria), datând din mileniul IV î. Chr., arată că
15 indivizi au trecut de 55 de ani (din care unul – chiar de 65), 55 au decedat la 35 – 55 de ani, 51 – la
15 – 35 de ani şi nu mai mult de 31 – sub 15 ani.
34
aproximativ 30 de milioane de locuitori în jurul anului 4000 î. Chr.30 Comparaţia

cu populaţiile care practică agricultura itinerantă în pădurile ecuatoriale atestă o
creştere sensibilă a efectivelor. Extrapolarea acestora şi examinarea unor aşe-
zări neolitice din ariile de densă locuire31 conduc la aprecierea populaţiei Terrei
la vreo 50 de milioane de locuitori în jurul anului 3000 î. Chr., deci o înzecire a
populaţiei în 7.000 de ani (tabelul 1).
Instaurarea în etape a Neoliticului şi condiţiile diferenţiate de practicare a
agriculturii au dus însă şi la o adâncire a diferenţelor în distribuţia geografică a
populaţiei, creându-se densităţi mai mari în regiunile în care această „revoluție”
a început mai timpuriu. În general, acestea sunt înzestrate cu soluri fertile, surse
de apă, izvoare minerale, situri favorabile apărării etc.: Orientul Apropiat (unde
Neoliticul era avansat în mileniul VIII î. Chr.), Europa de Sud-Est32 şi Central-
Vestică, centrul Chinei, America Centrală şi regiunea andină a Americii de Sud.
Pentru această perioadă, dată fiind durata redusă a vieţii, populaţia evolua
conform unui regim demografic primitiv, cu valori reduse ale natalităţii (25 ‰),
mortalitatea având valori apropiate, ritmul de creştere fiind, totuşi, sensibil mai
ridicat decât în Paleolitic (0,0023 % anual, vizibil mai accelerat între anii 4000 –
3000 î. Chr., aproximativ 0,0108 % anual). Avansul unor regiuni în dezvoltarea
civilizaţiilor agrare, precum cele amintite, a permis depăşirea pragului de 1 locu-
itor/km2 pe spaţii extinse. Repartiţia actuală a populaţiei, care privilegiază con-
tinentul asiatic, îşi trage originea, în bună măsură, din aceste timpuri, transfor-
mându-l în sursa unor migraţii majore spre diverse regiuni, adesea mai slab po-
pulate, ale Lumii Vechi.
Tabelul nr. 1. Evoluţia populaţiei Globului între 10000 î. Chr. şi 1950 (milioane de locuitori)
Anul ONU, 2000 J. N. Durand Haub Mc Thomlinson ONU, 1973
Var. Var. Biraben Var. Var. Evedy, Var. Var. Var. Var.
joasă înaltă joasă înaltă Jones joasă înaltă joasă înaltă
-10000 1 1 4 1 10
-8000 5
-6500 5 10 5 10
-5000 5 20 5 5 20
-4000 7 30 15 7
-3000 14 50 50 14
-2000 27 100 27
-1000 50 50
-500 100 100
-400 162 162
-200 150 231 231 150
30 Mulţi specialişti, printre care şi Biraben, propun pentru anul 3000 î. Chr., un număr de 50 de mili-
oane de locuitori, care ar fi fluctuat în jurul acestei valori până spre anul 1000 î. Chr., evoluţie contes-
tată de alţi autori (McEvedy, de exemplu). Privind obiectiv lucrurile, o creştere de peste trei ori a po-
pulaţiei între anii 4000 – 3000 î. Chr., este improbabilă pentru acele timpuri în care, totuşi, Revoluţia
Neolitică se impusese efectiv doar pe arii restrânse.
31 Prin numărarea locuinţelor, cum a fost şi cazul aşezărilor din Subcarpaţii Moldovei, bine studiate.
32 Inclusiv în Subcarpaţii Moldovei, unde au fost evidenţiate arheologic cele mai multe dintre aşezări-
le neolitice locale, determinându-se, uneori, chiar şi numărul locuinţelor dintr-o aşezare.
35
Anul ONU, 2000 J. N. Durand Haub Mc Thomlinson ONU, 1973

Var. Var. Biraben Var. Var. Evedy, Var. Var. Var. Var.
joasă înaltă joasă înaltă Jones joasă înaltă joasă înaltă
1 170 400 255 270 330 300 170 200 300 200 400
200 190 256 256 190
400 190 206 206 190
500 190 206 206 190
600 200 206 206 200
700 207 210 207 210
800 220 224 224 220
900 226 240 226 240
1000 254 345 254 275 345 265 240 310
1100 301 320 301 320
1200 360 450 400 450 360 350 400
1250 400 416 416
1300 360 432 432 360 400
1340 443 443
1400 350 374 374 350
1500 425 540 461 440 540 425 500
1600 545 579 579 545 500 470 545
1650 470 545 500 545
1700 600 679 679 610 600
1750 629 961 771 735 805 755 720 700 790 961
1800 813 1125 954 900 900 980 1125
1850 1128 1402 1241 1265 1200 1200 1260 1402
1900 1550 1762 1643 1650 1710 1656 1625 1600 1650 1762
1910 1750 1750
1920 1860 1860
1930 2070 2070
1940 2300 2300
1950 2400 2556 2527 2566 2566 2500 2400 2486 2520 2556
Surse: Historical Estimation of World Population, document on-line al Population Reference
Bureau al ONU; J. N. Biraben, Essai sur l’évolution du nombre des hommes, „Population” nr. 1, pp. 13
– 25; J. D. Durand, Historical Estimates of World Population, Population Center, University of Pen-
nsylvania, 1974; C. Haub, How Many People Hase Ever Leved On Earth, „Population Today” nr.
2/1995, p. 5; C. McEvedy, R. Jones, A Population Atlas of World Population, Routledge, Londra,
1979; R. Thomlinson, Demografic Problems. Controversy of Population control, „Population Today”
nr. 1/1975, p. 5; var. – varianta.
I.2.3. Evoluția procesului de populare în Antichitate

Antichitatea, perioadă istorică desfăşurată aproximativ între anii 3000 î.
Chr. şi 476 d. Chr., a fost introdusă de noi elemente ale progresului tehnic (utili-
zarea metalelor şi a unor aliaje etc.), de stratificarea socială, organizarea prime-
lor state, dezvoltarea unor tehnici agricole avansate, precum irigaţiile, mai ales
în ţinuturile aride şi apariţia primelor oraşe33. Această veritabilă revoluţie a în-
33Organizarea statelor şi apariţia scrierii stau la baza primelor înregistrări ale populaţiei (dintre care,
din păcate, multe s-au pierdut sau ne-au fost transmise cu deformări). Acestea au fost parţiale şi au
avut un caracter fiscal (înregistrând, deci, numai capii de familie contribuabili) sau militar (eliminând
persoanele inapte pentru luptă); nu erau luaţi în evidență sclavii, consideraţi ca fiinţe de rang inferi-
or, demnitarii şi alte persoane scutite de obligaţii faţă de stat. Primele înregistrări au fost făcute în re-
36
semnat şi un nou salt în îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, mai ales în regiunile

în care civilizaţia a înregistrat avansul cel mai substanţial. În acest mod, produc-
tivitatea şi eficienţa muncii au crescut considerabil, având efecte imediate în
creşterea numerică a populaţiei, rezultând o creştere a sporului natural al popu-
laţiei, reducerea perioadei de dublare a populaţiei până la 600 de ani şi ridicarea
numărului global de locuitori la 100 de milioane, în jurul anului 2000 î. Chr. şi la
circa 250 de milioane, în secolul I d. Chr.
Figura nr. 7. Distribuția populației la sfârșitul Neoliticului (aprox. 3000 î. Chr.)
Antichitatea se remarcă, așadar, printr-o creştere mai susţinută a popula-

ţiei, în ritm lent, dar evident mai rapid decât în perioadele anterioare. Vârful
acestei evoluţii relativ accelerate este atins la începutul erei creştine, spre anul
200, când se ajunge la aproape 256 de milioane de locuitori (cf. estimărilor lui
J. N. Biraben, preluate de ONU, vezi tabelul 1). După această dată urmează un de-
clin determinat de marile migraţii din spaţiul eurasiatic şi de destructurarea so-
cietăţilor sclavagiste. Ritmul de creştere a fost, în medie, de 0,038 % anual, dar a
culminat la 0,05 %, între anii 400 î. Chr. şi 200 d. Chr. Sporirea însemnată a po-
pulaţiei a fost însoţită de progrese remarcabile ale nivelului de cultură şi civiliza-
gatul Egiptean, încă din timpul primelor dinastii (sfârșitul mileniului al IV-lea î. Chr.), transmise de
autori greci ca Hekateu din Abdera, Diodor din Sicilia sau Herodot (secolele VI – V î. Chr.), precum şi
de autorul evreu Iosif Flavius (secolul I d. Chr.). Egiptul a fost urmat de diferite state din Mesopota-
mia şi de oraşele-state din Grecia, în frunte cu Atena. Cele mai sistematice înregistrări din această
epocă sunt datorate Imperiului Roman, care, încă din secolul V î. Chr., a introdus principiul recenzării
la intervale regulate, de cinci ani. Trebuie adăugate şi înregistrările de populaţie din China antică, din
păcate, neexistând informaţii cifrice și despre India.
37
ţie, prin dezvoltarea formelor de organizare socială, apariţia scrisului, dezvolta-

rea matematicilor elementare (care au permis efectuarea primelor înregistrări
de populaţie, distruse ori păstrate parţial şi deformate de către istoricii de mai
târziu), amplificarea relaţiilor de schimb la mari distanţe (pe uscat sau pe ape),
cu efecte majore asupra difuziunii unor invenţii. Creşterea gradului de siguranţă
era semnificativă chiar dacă, pe spaţii largi, domina insecuritatea. Pe acest fond
au fost efectuate primele înregistrări parţiale de populaţie, afectând doar popula-
ţia impozabilă (capii de familie) sau incorporabilă (bărbaţii tineri, buni de luptă).
Cele mai vechi încercări de acest tip aparţin, se pare, Egiptului (în timpul dinastiei
a II-a, la sfârşitul mileniului al III-lea î. Chr., parţial păstrate), ulterior remarcându-se
cele din Mesopotamia, Grecia, China, Palestina şi Imperiul Roman. Toate aceste
surse devin utile pentru aprecierea evoluţiei populaţiei Globului. Prin extrapolare
se poate obţine o imagine a gradului de populare a Planetei, chiar dacă unele civi-
lizaţii avansate nu au lăsat indicii referitoare la numărul locuitorilor.
Prima mare aglomerare umană din istorie s-a constituit în Valea şi Delta
Nilului, din Egipt, unde s-au concentrat aproximativ 20.000 de aşezări şi o popu-
laţie de 3,5 – 7,5 milioane de locuitori, cu o densitate medie de 100 – 200 locui-
tori/km2. Acest fapt este atestat de unii autori antici (Herodot, Hecateu din Milet
– secolele VI – V î. Chr., Iosif Flavius, secolul I d. Chr.). A doua a fost aceea a Câmpi-
ei Mesopotamiei, evaluată la 4 – 5 milioane de locuitori, în timpul lui Sargon I (se-
colul XXIV î. Chr.) şi la 6 milioane, în secolul IX î. Chr. (din care, numai Asiria deţi-
nea 0,6 milioane). Unele informaţii asupra efectivelor populaţiei provin şi din ar-
hivele hitite. Imperiul hitit, practica, asemenea altor mari puteri din epocă, stră-
mutarea unor populaţii numeroase34. De la asirieni, sunt păstrate şi unele docu-
mente din care ne putem da seama care era dimensiunea medie a familiei (doi –
patru copii), atestând o creştere semnificativă a duratei vieţii. Tot asirienii sunt cei
care aveau reglementări precise asupra interdicţiei avortului, fapt ce atestă exis-
tenţa unor politici clare în domeniul controlului populaţiei. Israelul a lăsat nume-
roase informaţii asupra numărului de locuitori, puţin credibile însă. Astfel, pe tim-
pul Exodului (din robia egipteană), conform scrierilor biblice, poporul lui Israel ar
fi numărat 2 milioane de membri, o forţă de temut pentru acele vremuri, informa-
ţie greu de acceptat. În realitate, este vorba despre o exagerare de circa zece ori a
numărului, deşi chiar 0,2 milioane de locuitori pare o cifră impresionantă pentru
acel timp, dacă ne raportăm la spaţiul restrâns al anticei Palestine.
Pe continentul european, primele informaţii provin din Grecia antică, un-
de, în perioada de apogeu (secolul al V-lea î. Chr.), s-ar fi concentrat aproximativ
2 milioane de locuitori, din care 0,6 milioane în Peninsula Attica, în jurul Atenei, cu
o densitate care depăşea astfel 200 de locuitori/km2, fapt ce explică presiunea
demografică generatoare a masivei emigraţii greceşti şi colonizarea elenă a contu-
rului bazinelor mediteranean şi pontic. Spre deosebire de Asiria, în Grecia antică,
era permis controlul descendenţei, fapt care a impus, mai târziu, o tendinţă de de-
34 Cea mai spectaculoasă a fost mutarea a 200.000 de aramei de pe actualul teritoriu al Siriei în Me-
sopotamia, de către asirieni, dar cele mai cunoscute sunt exilurile populaţiei evreieşti în Egipt (seco-
lul al XIII-lea î. Chr.) şi la Babilon (secolul al VI-lea î. Chr.).
38
populare, deplânsă de unii autori antici (Polybiu, Strabon, Plutarh), unele cetăţi
precum Sparta, luând chiar măsuri de stimulare a natalităţii, fără rezultate însă.
Figura nr. 8. Distribuția populației la sfârșitul Antichității (aprox. 200 d. Chr.)
Cele mai viabile informaţii din Antichitate se referă la Imperiul Roman35 ca-
re, în perioada de apogeu, din secolul al II-lea d. Chr., cuprindea aproximativ 48 de
milioane de locuitori (55 de milioane, după M. Reinhardt, 1968) din care 7 milioa-
ne în Italia, 6 milioane în Peninsula Iberică, 5 milioane în Galia transalpină (Franţa
şi Belgia de astăzi), 1 milion în Britania (Anglia), 2 milioane în provinciile danubi-
ene (Retia, Noricum, Dacia), 3 milioane în Grecia şi în regiunile adiacente (Mace-
donia, Tracia), 15 milioane în provinciile asiatice (Asia Mică, Siria, Palestina) şi
9 milioane în cele africane (Egipt, Libia, Cartagina şi Numidia). De remarcat că o
bună parte dintre coloniştii aduşi în Dacia după cucerire au fost recrutaţi din regi-
unile dens populate (sudul Peninsulei Iberice, Macedonia, Orientul Apropiat). Prac-
tic, Imperiul Roman concentra 20 – 25 % din populaţia Globului, ceea ce explică, în
parte, puternica influenţă a culturii şi civilizaţiei romane (figura 8).
În ceea ce priveşte China secolului I d. Chr., din timpul dinastiei Han, aceasta
devenise, încă de pe atunci, cel mai populat stat, cu circa 57 de milioane de locui-
tori (sau între 40 și 70 de milioane, după diverse surse). Existenţa unui parale-
lism în evoluţia populaţiei din cele două mari arii de civilizaţie ale Globului con-
stituie subiectul unor controverse între demografi. Chiar dacă nu există informa-
ţii asupra celorlalte regiuni ale Asiei, se poate aprecia, prin extrapolare, că cea
de-a treia mare concentrare umană a Globului era, cu siguranţă, Subcontinentul
41Analizate cu multă competenţă de K. J. Beloch, întemeietorul demografiei istorice în Die Bevölke-

rung der Griechisch-Römischen Welt, von Duncker und Humblot, Leipzig, 1886.
39
Indian, căruia i se atribuie circa 35 – 50 de milioane de locuitori, cu un maximum

înregistrat în timpul Imperiului Maurya (secolele IV – II î. Chr.). O concentrare
importantă era şi aceea din aria platourilor iraniene (8 – 10 milioane de locui-
tori). Sud-estul Asiei era mult mai slab populat decât în prezent (5 – 6 milioane
de locuitori), la fel ca şi regiunile nordice ale Eurasiei. Zone dens populate astăzi,
ca Japonia sau Peninsula Coreea, se aflau abia în prima fază de constituire a unui
sistem coerent de populare.
O populaţie mai rară era distribuită în Africa Central-Sudică, America şi
Australia. În Africa Subsahariană, locuiau, probabil, aproximativ 15 – 17 milioa-
ne de locuitori, iar America era şi mai slab populată, nedepăşind 5 – 6 milioane.
Oceania, cu mai puţin de 1 milion de locuitori, ocupa, ca şi astăzi, ultima poziţie,
frontul de populare avansând în acele timpuri până în Melanezia, unele arhipe-
laguri mari nefiind încă populate (Noua Zeelandă, Hawaii, Polinezia).
Spre sfârşitul Antichităţii apar însă unele fenomene de stagnare în creşte-
rea populaţiei mondiale, provocate de crizele agrare (criza agrară din China, din
secolele II – III d. Chr., însoţită de foamete şi de tendinţe de emigrare, foametea
care a zguduit bazele imperiului Roman în anii 250 – 270 d. Chr.), de epidemii
(epidemia de ciumă care a produs un adevărat dezastru în Imperiul Roman, în
anul 172 d. Chr.) ş.a.36 Diminuarea autorităţii statului, în contextul unei fiscalităţi
apăsătoare, alături de slăbirea vitalităţii demografice din cauza foametei, războa-
ielor continui şi frecvenţei celibatului definitiv sunt alţi factori explicativi ai
acestei crize, pe fondul invaziilor tot mai dese ale populaţii migratoare dinspre
centrul Asiei ori dinspre nordul împădurit al Europei. Aceste migraţii care nu se
datorau unei creşteri spectaculoase a efectivelor, ci, mai degrabă, limitării resur-
selor au afectat, deopotrivă, Imperiul Roman, Imperiul Han sau Subcontinentul
Indian. De exemplu, numărul ostrogoților a fost apreciat la aproape 200.000, al
burgunzilor, la 100.000, iar al vandalilor, la vreo 80.000. Aceste efective erau în-
să suficiente pentru a dezechilibra societățile bine structurate din bazinul medi-
teranean, aflate într-o profundă criză socială și morală (J. Beloch, citat M. Rein-
hardt, 1968).
36 Cea mai cunoscută epidemie a fost cea antoniană, activă încă din 166, la Seleucia, în Orient, adusă
la Roma, în 172, şi extinsă în Galia şi Spania, în 180. Dio Cassius menţiona la Roma câte 2.000 de de-
cese zilnic, cifră evident exagerată, dar grăitoare pentru dimensiunea catastrofei. Răspunsul autorită-
ţilor la aceste evoluţii negative nu a întârziat, legislaţia încurajând familia, fără rezultate însă. Pentru
repopularea unor zone pustiite s-a recurs, de multe ori, la prizonieri barbari, germanici îndeosebi (în
timpul lui Marc Aurelius, de exemplu). Aceste epidemii au constituit preludiul celor din secolele VI –
VII, mai ales în timpul împăratului Iustinian, care au cauzat moartea a aproape 25 de milioane de lo-
cuitori (aproximativ 13 % din populația Globului, în acea vreme).
40
I.3. Ciclul intermediar al evoluţiei procesului de populare

Evul Mediu, extins pe durata unei perioade de aproape 1.000 de ani, în li-
nii mari, nu a adus elemente noi în evoluţia populaţiei Globului, în comparaţie cu
Antichitatea, ritmul general de creştere şi perioada de dublare a populaţiei fă-
când progrese relativ mici. De la aproape 250 de milioane de locuitori, în jurul
anului 200, populaţia mondială s-a ridicat la circa 627 de milioane de locuitori,
la mijlocul secolului al XVII-lea, însă această creştere a fost inegală, în salturi sau
chiar „în dinţi de fierăstrău”, cu perioade de avânt urmate de perioade de regres.
Schimbările au fost adesea bruşte, cu perioade mai lungi de creştere lentă, urma-
te de perioade mai scurte, marcate de un declin brusc imputabil unor epidemii,
invazii sau războaie care au afectate selectiv regiunile de veche civilizaţie din
spaţiul eurasiatic, dar şi din Lumea Nouă, după Marile Descoperiri Geografice.
La începutul acestei perioade, efectele cumulate ale invaziilor succesive şi
ale fenomenelor menţionate anterior au creat prima epocă de declin demografic,
la nivel global, din ultimele două milenii. Pornite din inima Asiei, migraţiile po-
pulaţiilor nomade s-au dirijat spre toate vechile focare de civilizaţie ale Antichi-
tăţii, antrenând în mişcarea lor şi alte popoare. Astfel, hunii au împins alanii din
stepele ponto-caspice spre Europa, generând migraţiile populaţiilor germanice şi
slave. Multe dintre câştigurile Antichităţii în domeniul calităţii vieţii vor fi pierdute
pentru o lungă perioadă. Evul Mediu apare astfel, în prima sa parte, ca o epocă de
regres social, marcată prin scăderea speranţei de viaţă, precaritatea igienei colec-
tive, factori care vor favoriza epidemiile37.
Populația aflată într-un declin amorsat la sfârşitul Antichităţii se stabili-
zează la nivel global în jurul anului 600 d. Chr., la vreo 200 de milioane de locui-
tori, cele mai afectate fiind regiunile din bazinul mediteranean, în timp ce aria
indiană cunoaşte o creştere continuă cu toate atacurile hunilor albi, devenind de
pe atunci a doua mare concentrare umană de pe Glob, în contextul excepțional al
dinastiei Gupta.
Stabilizarea efectivelor este urmată de o creştere destul de rapidă, al cărei
vârf se situează între 1.000 și 1.200, legat de consolidarea statelor feudale din
vestul Europei, unde se şi înregistrează cele mai notabile salturi. Această undă
de progres a pornit din Italia, unde încă din secolele VIII – IX se remarcă o extin-
dere a vetrelor unor oraşe, unele puţin importante în Antichitate: Pavia, Verona,
Piacenza, Lucca. În regiunile aflate sub jurisdicţia Imperiului Bizantin, acest pro-
gres era chiar mai vizibil (Ravenna, Veneţia). Un rol important l-a avut noua re-
voluţie agrară de la începutul mileniului al II-lea, manifestată prin asolamente şi
tehnici agricole mai evoluate decât cele antice. Aria de difuziune a acestei noi
unde de progres a fost nord-vestul Europei, în spaţiul fostului Imperiu Carolin-
gian, unde se observă, din această perioadă, o sporire a impactului antropic prin
37Cazul unei epidemii de ciumă bubonică pornită din Abisinia în 541, ajunsă la Constantinopol, în
542, unde a decimat jumătate din populaţie, de aici extinzându-se spre Roma şi Spania.
41
defrişări masive, drenarea unor zone umede, mai ales pe teritoriul actualei Ger-
manii (Lamprecht, citat de Reinhardt, 1968). Aceasta va determina, de altfel,
constituirea unui curent secular de difuziune a populaţiilor germanice spre est
(Marşul spre Răsărit) până în Transilvania şi Ţările Baltice. De remarcat că unele
zone dens populate în Antichitate, suprapuse mai ales Peninsulei Balcanice, nu au
fost atinse decât tangenţial de aceste unde de progres, invaziile migratoare din-
spre stepele ponto-caspice continuând aici pe tot parcursul Evului Mediu (bulgari,
unguri, pecenegi, cumani, tătari etc.). Estul Europei și vestul Asiei au fost, în an-
samblu, masiv afectate de invazia mongolă (1227 – 1258).
Prima parte a Evului Mediu se impune şi prin popularea unor spaţii insula-
re mai izolate, în contextul dezvoltării tehnicilor de navigaţie. Este cazul Islandei,
în nordul Oceanului Atlantic, populată de vikingii veniţi din Scandinavia sau ca-
zul şi, mai spectaculos, al Madagascarului, populat, în principal, de imigranţi din
Insulinda (mai ales din sudul Insulei Borneo, începând cu anul 250 d. Chr.). În
Oceanul Pacific, frontul de populare atinge treptat, pe parcursul acestui ciclu, ce-
le mai izolate arhipelaguri (Hawaii, Noua Zeelandă, Marchize etc.).
Prin dinamism demografic s-a distins și China, mai ales în perioada dinas-
tiei Song (secolele X – XII), când populaţia a crescut de la aproximativ 55 la circa
80 de milioane de locuitori, odată cu expansiunea chinezilor spre est şi sud-est,
precum şi în perioada dinastiei Ming (secolele XIV – XVII), când reformele admi-
nistrative, lucrările de irigaţie, desecare şi împădurire au dus la o creştere de la
70 la circa 145 de milioane de locuitori. Pentru această perioadă s-a putut face şi
prima estimare mai credibilă a populaţiei din India, evaluată la 145 de milioane
de locuitori în anul 1595, în plină dominație a Marilor Moguli. O evoluţie simila-
ră o cunoaşte şi populaţia Asiei Musonice, mai ales prin difuziunea culturii orezu-
lui în Indochina şi Insulinda, unde se constituie, pentru prima dată, formaţiuni
statale puternice generate fie de populaţiile locale (khmeri, austronezieni), fie de
populaţiile migrate din sudul actualei Chine (birmani, thai).
Un rol similar l-a avut rapida extindere a civilizaţiei arabo-islamice, mai
ales în secolele VIII – IX, atât în sud-vestul Asiei, cât și în nordul Africii sau în
Asia Centrală.
În Europa, creşterea populaţiei s-a accentuat odată cu Renaşterea (după
1450), de la aproximativ 75 de milioane de locuitori, în jurul acestei date, ridi-
cându-se la circa 109 milioane de locuitori spre anul 1650.
Evenimentele demografice catastrofale, intercalate, au fost provocate de
marile invazii (de exemplu, ocupaţia mongolă din China, din secolul al XIII-lea,
soldată cu o scădere a populaţiei de la aproximativ 80 la circa 70 de milioane de
locuitori), epidemiile produse pe fondul unei stări deficitare de igienă a popula-
ţiei, al recoltelor agricole proaste şi al închiderii drumurilor comerciale (de
exemplu, marea epidemie de ciumă din Eurasia, din 1337 – 1375, când populaţia
Globului a scăzut de la 429 la 374 de milioane de locuitori, iar în Europa, cu 20 –
35 %38). Războaiele au avut un efect similar (de exemplu, Războiul de 30 de Ani,
care a afectat statele din partea central-nordică a Europei în prima parte a seco-
38 Deosebit de afectate au fost oraşele europene, în acestea populaţia fiind redusă la jumătate.
42
lului al XVII-lea39), ca și decimarea, cu bună ştiinţă, a unor populaţii autohtone

de către coloniştii europeni (amerindienii lăsându-se, mai degrabă, să moară de-
cât să muncească ca sclavi pe marile proprietăţi ale europenilor, populaţia celor
două Americi scăzând, astfel, de la aproximativ 42 de milioane de locuitori, la în-
ceputul Marilor Descoperiri Geografice, la numai 17 milioane de locuitori, în se-
colul al XVII-lea40) sau răspândirea, după Marile Descoperiri Geografice, a unor
boli necunoscute în America (variola) şi Oceania, precum şi comerţul cu sclavi
aduşi din Africa şi vânduţi plantatorilor din America sau feudalilor din lumea mu-
sulmană, ceea ce a menţinut populaţia întregului continent african la un nivel re-
lativ scăzut timp de mai multe secole.
Durata de dublare a populaţiei a scăzut în prima parte a Evului Mediu la
750 de ani, corespunzător unui ritm de creştere anuală de 0,088 %, de două ori
faţă de valorile maxime înregistrate la începutul erei noastre. Această creştere a
fost anulată de efectele catastrofale ale epidemiei de ciumă din 1348 – 1349, ast-
fel încât, spre anul 1400, populaţia Globului era mai redusă decât la 1200, nive-
lul anterior fiind regăsit abia spre 1500, în perioada Renaşterii. La fluctuaţia
efectivelor au contribuit şi luptele continue dintre feudali sau secetele urmate de
penurie sau foamete41.
Sfârşitul perioadei medievale se încadrează în aceeaşi notă, chiar dacă, la
nivel global, se constată o redresare care permite depăşirea cifrei de 500 de mi-
lioane de locuitori spre 1550 (pe parcursul secolului al XVI-lea, înregistrându-se
cel mai rapid ritm de creştere de până atunci, 0,23 % anual). La nivel regional,
sunt semnalate fluctuaţii extreme, mai ales în America.
Asupra numărului populaţiei mondiale la sfârşitul ciclului intermediar
(1700), părerile sunt împărţite (figura 9). Unii cercetători admit că, deşi au exis-
tat şi perioade mai dinamice (Evul Mediu timpuriu, Renaşterea), efectele factori-
lor regresivi menţionaţi nu au permis o creştere a populaţiei mult peste nivelul
maxim anterior epidemiei de ciumă de la 1348. Alţii, dimpotrivă, susţin că dina-
mismul înregistrat în perioadele de avânt a reuşit să compenseze pierderile şi să
permită chiar relansarea creşterii. Această din urmă opinie pare mai apropiată
de realitate dacă o comparăm cu efectivele populaţiei din epoca modernă (mult
39 Cele mai multe surse indică un număr de 8 milioane de victime, în statele germane pierderile fiind
de 25 – 40 % din populația totală (Wilson, P. H., Europe’s Tragedy: A New History of the Thirty Years
War, Penguin, London, 2010).
40 În unele regiuni, cum sunt Insulele Antile, amerindienii au fost exterminaţi aproape în întregime.
Vârful declinului s-a situat spre mijlocul secolului al XVI-lea. Unii autori susţin că în Mexic, declinul a
atins chiar 50 % în 1605 faţă de 1519. Alţi autori consideră aceste aprecieri ca fiind exagerate (M. Re-
inhardt, 1968).
41 De exemplu, pentru Franţa, se estimează că ciuma urmată de Războiul de 100 de Ani a condus la o
scădere dramatică a populaţiei, de la 21 milioane, în 1328, la 9 milioane, în 1450, abia după 1650
regăsindu-se nivelul anterior. Același autor citează situaţia Spaniei, unde între 1590 și 1650, din cau-
za foametei repetate, populaţia a scăzut de la 9 la 6 milioane, explicând astfel declinul acestei ţări ca
mare putere. Foametea endemică afecta atât Europa, cât şi Asia, fiind invocată și răcirea climatică
(„mica glaciaţiune”) (cf. J. Vallin, La population mondiale, La Découverte, 1995, p. 59).
43
mai bine cunoscute), estimările minime propuse de unii autori pentru 1700 (532
de milioane de locuitori) fiind greu de acceptat42.
Figura nr. 9. Distribuția populației la sfârșitul ciclului intermediar (aprox. 1700)
Tabelul nr. 2. Evoluţia numerică a populaţiei la nivel continental, între anii 500 și 1650 d. Chr.
Populaţia (milioane de locuitori)
Anul/continentul
500 800 1000 1200 1340 1400 1500 1600 1650
Asia 120 158 184 264 260 247 302 384 401
Europa 28 31 38 63 91 69 87 107 109
Africa 32 31 35 42 49 50 55 63 66
America Latină 6 7 8 9,5 11 12 12,5 10 11,3
America de Nord 2 2 2 2,5 3 3 3 3 2,3
Australia şi 1 1 1,1 1,3 1,5 1,6 1,9 2 2
Oceania
TOTAL 209 230 267 388 416 383 462 569 591
MONDIAL
Surse: vezi mențiunile din tabelul nr. 1
Făcând o medie între datele propuse de demografii istorici, ajungem la

concluzia că la sfârșitul Evului Mediu, Asiei îi revenea o pondere în populaţia
42 Aceasta ar însemna o creştere cu aproape 400 de milioane de locuitori, pe parcursul secolului al

XVIII-lea, evoluţie improbabilă, contrară logicii evoluţiei fenomenelor demografice. Cifrele propuse în
tabelul nr. 2 par mai apropiate de realitate, luând în calcul o subestimare a populaţiei africane (unele
surse indică, pentru acest continent, 100 de milioane de locuitori la 1700, altele numai 30 – 40 de mi-
lioane de locuitori).
44
mondială ceva mai mare decât aceea de astăzi (62 % sau 391 de milioane de lo-
cuitori – vezi tabelul 2), consecinţă a perioadei de prosperitate din China, în tim-
pul dinastiei Ming şi a creşterii populaţiei Indiei până la vreo 155 de milioane de
locuitori în timpul dinastiei mogule. Progresul cel mai spectaculos l-a înregistrat
însă Japonia, care devansa toate statele populate din Europa cu aproximativ 29 de
milioane faţă de numai 3 milioane, la începutul perioadei, şi 7 milioane, în anul
1000. Explicaţia acestei creşteri impresionante poate fi izolarea insulară (după
1277, arhipelagul nu a mai fost ameninţat niciodată de invazii), dar şi desprinde-
rea din înapoiere prin crearea unei solide civilizaţii proprii, grefată pe influenţele
sino-budiste. O creștere semnificativă a populației s-a înregistrat însă și în Pen-
insula Coreeană (aproximativ 7 milioane de locuitori în 1700 față de numai 1 mili-
on în jurul anului 500).
Europa rămăsese, la sfârșitul Evului Mediu, mult în urma Chinei, neavând la
mijlocul secolului al XVII-lea, mai mult de 115 milioane de locuitori. Distribuţia in-
ternă a acestora era mult diferită de cea de astăzi. Franţa era, pe atunci, statul eu-
ropean cel mai populat şi mai puternic, cu aproape 20 de milioane de locuitori43,
depăşind Rusia, care, cu toate posesiunile sale asiatice, avea o populaţie rară şi nu
depăşea 12 milioane de locuitori.44 Germania45 şi Italia, cu aproximativ 12 milioa-
ne de locuitori, lipsite însă de unitate politică şi economică, urmau la mică distan-
ță, iar Spania mai era încă o putere apreciabilă, cu 8 milioane de locuitori (la care
se puteau adăuga cele 2 milioane de locuitori din Portugalia, înglobată Spaniei la
1700), în timp ce Marea Britanie nu avea decât 6 milioane de locuitori, de trei ori
mai puţini decât Franţa. Uniunea polono-lituaniană grupa, spre 1618, circa 12 mi-
lioane de locuitori, pe o suprafață vastă însă, efectiv redus spre 1700, la numai
9 milioane de locuitori (Pogonowski, 1987, pp. 117, 141). Pentru comparație, pe
teritoriul actual al României, locuiau atunci aproximativ 2 milioane de locuitori
(adică doar 8 locuitori/km2). Comparativ, densitatea populației era mult mai ma-
re, de circa 40 de locuitori/km2 în Franța, Germania și Italia sau chiar în Marea
Britanie (aproximativ 25 de locuitori/km2). Slab populate erau și regatele nordice
(Suedia, Danemarca, fiecare cu vreo 1 – 2 milioane de locuitori), iar Țările de Jos
(Olanda, Belgia) nu erau mai dens populate decât Franța sau Germania (aproxima-
tiv 1,5 – 2 milioane de locuitori fiecare). În Europa Centrală, Imperiul Habsburgic,
în ascensiune la 1700, nu depășea 6 – 7 milioane de locuitori.
Foarte disputate sunt evaluările referitoare la populaţia Africii în secolul al
XVII-lea, apreciată totuşi, în lucrările cele mai recente, la valori mai mari, de or-
dinul a 101 milioane de locuitori (J. N. Biraben, 2003), faţă de cele acceptate în
lucrările clasice; această populaţie era concentrată în Valea şi Delta Nilului din
Egipt, precum şi în Maghreb, fiind mult mai rară în Africa Subsahariană.
43 Poziţie pe care o deţinea încă din Evul Mediu timpuriu (15 milioane, încă din 1328, după estimări
efectuate plecând de la numărul focurilor (gospodăriilor), înregistrate în scopul impozitării. Aceasta
explică expansiunea, din secolele XVII – XIX, a limbii şi civilizaţiei franceze pe întregul continent.
44 Demograful rus Urlanis (1984) avansa, pentru teritoriul fostei URSS, cifra de 15 milioane de locui-
tori la mijlocul secolului al XVII-lea, cifră improbabilă dacă urmărim evoluţiile ulterioare.
45 Cu multe regiuni în care făcuse ravagii Războiul de 30 de Ani (în Pomerania, fuseseră decimate do-
uă treimi din populaţie).
45
milioane locuitori
22
20
18
16
14
12
10
8
6
4
2
0
1 100 200 300 400 500 600 700 800 900 1000 1100 1200 1250 1300 1340 1400 1500 1600 1650 1700
Figura nr. 10. Evoluția numerică a populației din Asia de Sud-Vest
la sfârșitul Antichității și pe parcursul ciclului intermediar
(sursa datelor: C. McEvedy, R. Jones, A Population Atlas of World Population, Routledge, London, 1979)
Cele mai multe dintre regiunile cu pondere însemnată în populația globală,

pe parcursul Antichității şi la începutul Evului Mediu, din Orientul Apropiat (Ira-
nul, Asia Mică, Egiptul etc.), şi-au pierdut importanţa demografică, evoluând după
1200 în direcţia unui declin lent sau a unei stabilităţi relative, situaţie care se va
perpetua aici până în pragul epocii moderne (figura 10). Un rol important în acest
declin l-a avut și deplasarea centrului de greutate al populaţiei din bazinul medite-
ranean din sud-estul acestuia spre nord-vest, după ce, în perioada romană, se insta-
urase un echilibru aproape perfect între pars occidentalis şi pars orientalis. Odată
cu acesta s-a deplasat și centrul de gravitație a economiei mondiale, de la Constan-
tinopol la Veneția, în secolul al XV-lea, apoi la Anvers și Amsterdam în Țările de
Jos, pentru ca spre 1700, să se deplaseze durabil la Londra, cu tendințe tot mai pu-
ternice de difuzie spre America de Nord (F. Braudel, 1984).
I.4. Ciclul actual al evoluţiei procesului de populare

Limita inferioară a acestui ciclu poate fi situată la 1700, din mai multe motive:
acum este iniţiată revoluţia industrială, al cărei rol în modificarea sis-
temului de populare al Planetei a fost capital;
relativa izolare a diverselor regiuni ale Globului este limitată de coloni-
zarea europeană a Lumii Noi şi împărţirea, între marile puteri coloniale, a ce-
lei mai mari părţi a Africii şi Asiei. Se poate spune că acesta este momentul în
care globalizarea şi mondializarea încep să devină o certitudine;
tot acum se manifestă, cu mai mare eficienţă, primele forme de control
al creşterii demografice, sunt întreprinse primele înregistrări fiabile ale popu-
laţiei, iar în agricultură se petrec transformări spectaculoase – introducerea
masivă a unor plante de cultură din Lumea Nouă în cea Veche şi modificarea
sistemelor de cultură, devenite tot mai intensive etc.
46
În cadrul acestui ciclu, deosebim două faze distincte: modernă și contem-

porană.
I.4.1. Evoluția procesului de populare în perioada modernă

Această fază se suprapune perioadei marcate de impunerea relațiilor capi-
taliste în Europa și America de Nord, având drept corolar expansiunea colonială
vest-europeană în Asia și Africa (1750 – 1950). Perioada modernă marchează
începutul exploziei demografice, care s-a produs, la început, odată cu revoluţia
industrială şi cu alte procese de modernizare a societăţii, în primul rând, în sta-
tele dezvoltate ale Europei (cu deosebire în Marea Britanie, Germania şi statele
Europei Nordice), ca urmare a ridicării standardului mediu de viaţă al familiilor,
prin crearea de locuri de muncă în industrie şi ameliorarea agrotehnicii, ca şi
prin reducerea substanţială a mortalităţii, cu deosebire a mortalităţii infantile46.
Atât America, cât şi Australia – Oceania intră într-o fază de dinamică susţi-
nută a populaţiei, dar mai mult drept consecinţă a declanşării marelui curent
migratoriu, cu originea în Europa, curent care a ajuns la apogeu în a doua jumă-
tate a secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale celui de-al XX-lea. În schimb,
explozia demografică a afectat, deocamdată, foarte puţin, populaţia Africii, unde s-a
menţinut mai mult timp o mortalitate ridicată, expresie a înapoierii tradiţionale.
Pe ansamblul populaţiei Globului, în perioada modernă, are loc o accelera-
re progresivă a creşterii demografice: dacă în anii 1750 – 1920, sporul natural
mondial se ridicase la valori de 4,5 – 6,0 ‰, anual, în anii 1920 – 1940, acesta
crescuse, în schimb, până la 12,0 ‰ anual. Una dintre consecinţele acestei acce-
lerări a fost şi reducerea progresivă a duratei perioadei de dublare a populaţiei
Globului: după anul 1540, prima dublare a avut loc la un interval de aproximativ
275 de ani (populaţia mondială crescând de la 500 de milioane de locuitori la
1 miliard de locuitori, în 1815), următoarea dublare s-a produs în numai circa
114 de ani, în anul 1929, Globul ajungând la o populaţie de 2 miliarde de locui-
tori, iar a treia dublare, în numai 45 de ani, ajungându-se, astfel, la 4 miliarde de
locuitori în 1974. Creşterea cea mai însemnată s-a înregistrat între 1700 și 1950,
mai ales în America (de 20 ori), Oceania (de 6,9 ori) şi Europa (de 4,2 ori). În ca-
drul perioadei moderne, se pot distinge două subperioade, cu trăsături distincte.
Tabelul nr. 3. Evoluţia numerică a populaţiei la nivel continental, între anii 1700 și 1950 d. Chr.
Anul/continentul
1700 1750 1800 1850 1900 1910 1915 1920 1930 1940 1945 1950
Asia 451 531 627 850 898 974 1005 1011 1097 1250 1305 1411
Europa 125 151 193 277 414 463 487 475 516 548 519 534
Africa 69 73 82 95 115 127 135 143 165 193 210 231
America Latină 13,2 16,8 22,3 35 58 75 82 92 116 129 145 164
46 Pe fondul acestei tendinţe pozitive s-au mai produs, totuşi, şi unele episoade tragice, care explică
parţial şi elanul migratoriu – cazul celor trei ani de foamete din Finlanda (1866 – 1868), consecinţă a
unor recolte slabe, când populaţia din această ţară, pe atunci sub ocupaţie rusească, a scăzut cu peste
6 %, iar în unele parohii, mortalitatea (în 1868) a ajuns la cifra incredibilă de 200 ‰ (K. Pitkänen,
J. Mielke, 1994).
47

Anul/continentul
1700 1750 1800 1850 1900 1910 1915 1920 1930 1940 1945 1950
America de Nord 2 2,5 5 26 89 101 107 116 128 148 155 167
Australia şi 2,1 2,2 2,2 2,8 6,2 7,3 7,4 9 10,8 12,1 12,9 14
Oceania
TOTAL 662 778 930 1187 1579 1748 1826 1846 2034 2281 2347 2521
MONDIAL
A. Prima subperioadă (1700 – 1900), marcată puternic de fenomenul ex-

ploziei demografice în Europa și America de Nord, expresia creşterii vizibile a
standardului de viaţă, îndeosebi pe plan medical – prin generalizarea unor noi
forme de combatere a unor maladii, reducându-se, astfel, mortalitatea generală
(vaccinuri, medicamente etc.). Creşterea rapidă a populaţiei pe seama exploziei
demografice în Europa s-a manifestat concomitent cu puternicul curent de emi-
grare spre America, Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud etc. Astfel, populaţia
Europei a ajuns în anul 1900 să fie de aproape 3,7 ori mai mare decât în 1650 şi
să reprezinte peste un sfert din populaţia Globului (tabelul 3). Masa de populație
de origine europeană a înregistrat, în acest moment, ponderea maximă atinsă
vreodată (aproximativ o treime din populația Globului).
Tabelul nr. 4. Evoluţia populaţiei unor state europene, 1800 – 1900 (milioane de locuitori)
Statul 1800 1850 1900 Creştere Statul 1800 1850 1900 Creştere
(1800 – (1800 –
1900) 1900)
Norvegia 0,9 1,4 2,2 144 % Germania 24,5 35,8 39,0 130 %
Suedia 2,3 3,5 5,1 122 % Elveţia 1,7 2,4 3,3 94 %
Finlanda 1,0 1,6 2,6 160 % Austria 13,3 18,1 26,1 95 %
Danemarca 1,0 1,5 2,5 150 % Ungaria 10,0 13,3 19,3 93 %
Olanda 2,2 3,1 5,2 136 % Italia 18,1 24,3 32,5 80 %
Belgia 3,0 4,4 6,7 123 % Spania 11,5 15,0 18,6 62 %
Marea 10,6 20,8 37 249 % Portugalia 3,4 3,9 5,4 59 %
Britanie
Irlanda 5,0 6,5 4,5 -10 %Imperiul 46,4 78,8 150,2 224 %
Ţarist
Franţa 28,2 35,8 39 38 % România 1,7 3,4 6,0 250 %
Notă: Cifrele corespund teritoriului din acea perioadă, care coincide cu cel actual, cu excepţia Ger-
maniei, considerată în limitele de după 1871, al Franţei, care exclude Alsacia-Lorena, al Italiei care
nu include provinciile aflate sub ocupaţie austriacă şi al României care include doar Vechiul Regat.
Austria şi Ungaria cuprind teritoriile Imperiului Habsburgic, aşa cum au fost divizate după 1867,
iar Imperiul Ţarist, teritoriile aflate în componenţa sa la 1900. Sursa: Adaptare după H. Moller, Population
Movement in Modern European History, New York, Macmillan, 1964, p. 5
Schimbarea substanţială a raporturilor ierarhice dintre statele Europei es-

te un alt fenomen semnificativ, cu câştigarea unor poziţii superioare de către
Imperiul Ţarist (devenit primul stat european, cu 130 de milioane de locuitori, la
sfârşitul secolului al XIX-lea, datorită exploziei demografice puternice, dar și co-
lonizărilor), Germania (56 de milioane de locuitori), Marea Britanie (cu o creşte-
re în secolul al XIX-lea de la 14 la 42 de milioane de locuitori), Italia şi Austro-
48
Ungaria, deşi toate alimentaseră simultan o impresionantă emigraţie peste

ocean. Franța a constituit excepția notabilă, cu un evident declin al ponderii, în
pofida unei creșteri semnificative (de la 29 la 40 de milioane de locuitori), expli-
cabil prin tranziția demografică precoce. Un caz particular în Europa secolului al
XIX-lea l-a constituit și Irlanda care, după 1815, a intrat într-o fază de descreşte-
re accelerată a populaţiei, atât pe fondul emigrării, cât şi al foametei teribile din
1848 – 1851. Abia după 1985, odată cu integrarea în Uniunea Europeană, aceas-
tă ţară şi-a revenit din această criză demografică seculară47. La polul opus, state-
le balcanice, care își afirmă independența pe parcursul secolului al XIX-lea, au
cunoscut o creștere substanțială, consecutivă modernizării socioeconomice, așa
cum demonstrează și cazul particular al României (tabelul 4).
Creşterea populaţiei Americii într-un ritm mai rapid decât cel al Europei (de
la 15,2 milioane de locuitori, în 1700, la 147 de milioane de locuitori, în 1900), în
primul rând pe baza afluxului de imigranţi europeni și, în prima parte a
subperioadei – pe aceea a aportului de sclavi africani (în SUA, Brazilia, Insulele An-
tile etc.), este fenomenul demografic major al acestei subperioade. Creşterea po-
pulaţiei din Asia a fost puţin mai lentă, în valori relative, în comparaţie cu America
şi Europa, menţinându-se, totuşi, valorile absolute cele mai mari (un spor de 447
de milioane de locuitori, între 1700 şi 1900).
Figura nr. 11. Distribuția populației la începutul secolului al XX-lea (1900)
47 La 1841 locuiau în Irlanda 8.178.000 persoane (25 % în Ulster), pentru ca în 1911 acest număr să
se reducă la 4.605.000 (25 % în Ulster), iar în 1981, la numai 4.243.000, din care 1.425.000 în Ulster,
cf. J. Verrière, La population de l’Irlande, PUF, 1988.
49
Formarea primelor aglomeraţii urbane şi conurbaţii ale Globului, suprapu-

se, de regulă, primelor regiuni industriale (din bazinele carbonifere ale Europei
Occidentale etc.) este un alt fenomen demografic major. Astfel s-au format mari
concentrări de populaţie de tip urban-industrial, prin deplasarea unor mase imen-
se de populaţie rurală, fenomen cunoscut sub numele de „exod rural”, termen im-
pus la sfârşitul secolului al XIX-lea în vocabularul ştiinţific48. Se poate realiza o dis-
tincţie între exodul agricol şi exodul rural, primul fiind o componentă a celuilalt,
care presupune şi plecarea masivă a altor categorii de populaţie rurală: aristocraţi,
artizani, comercianţi, fenomen surprins frecvent în literatura secolului amintit.
Această perioadă se remarcă poate şi prin cea mai rapidă extindere a siste-
mului de populare înregistrată vreodată. Este, de fapt, perioada în care ecumena,
aşa cum o cunoaştem astăzi, se constituie în liniile sale generale. Acum sunt valori-
ficate ultimele regiuni europene rămase slab populate, datorită turbulenţei la care
erau expuse din cauza invaziilor migratoare: câmpiile stepice din sud-estul conti-
nentului (figura 11). Tot acum frontul de populare avansează spre interiorul zone-
lor muntoase europene, în interesul exploatării unor resurse indispensabile dez-
voltării economiei capitaliste. Dar cea mai evidentă extindere este opera coloniza-
torilor originari din Europa, care vor transforma într-un timp foarte scurt „Lumea
Nouă”, unde fronturile pioniere s-au succedat rapid, fenomen exemplar evidenţiat
de formarea SUA, aşa cum le cunoaştem astăzi. Tot europenii sunt cei care vor
stimula popularea unor arii insulare slab umanizate, depopulate sau complet ne-
valorificate antropic, în contextul dezvoltării agriculturii de plantaţie (Antile,
Mascarene, Oceania), de multe ori colonizând aici populaţii diverse, africane, asia-
tice sau europene. Asia a cunoscut şi ea fenomene similare, populaţiile mai active,
cele din sud-est axate pe rizicultură, mai ales, extinzându-şi teritoriile în detrimen-
tul spaţiilor forestiere sau al unor populaţii mai puţin avansate, fenomen recurent
presiunii demografice acumulate. În Africa Subsahariană, unde incidenţa vânătorii
de sclavi negri s-a redus treptat, până la dispariţie, zonele litorale, mai insalubre,
în general, vor cunoaşte un reviriment sensibil odată cu împărţirea continentului,
aici situându-se majoritatea punctelor de trafic. Colonizarea europeană a Africii a
contribuit enorm la trasarea principalelor linii de forţă ale sistemului african de
populare, mai lax decât cel din spaţiul euro-asiatic.
B. A doua subperioadă (1900 – sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial)
se distinge prin pierderea dinamismului demografic de către Europa, ca urmare a
tendinţelor de generalizare a unui comportament demografic denatalist, a pier-
derilor umane din cele două războaie mondiale, care au afectat, în primul rând, o
serie de state din Europa (în Primul Război Mondial, şi-au pierdut viaţa cam 10
milioane de locuitori ai Globului, iar cel de al doilea a făcut aproximativ 50 de
milioane de victime, conflictele afectând mai ales vârstele tinere, generând o su-
pramortalitate şi o reducere a natalităţii), a marii epidemii de gripă spaniolă din
1918, a războiului civil, a foametei, a epidemiei de tifos şi a recrudescenţei mala-
riei din Rusia etc.
48Cf. J. Pitié, care îl citează pe britanicul Graham (1882), în L’exode rural, PUF, 1979, termenul
impunându-se şi în Franţa imediat după 1900.
50
Menţinerea unui ritm înalt de creştere a populaţiei în America, însă cu un

aport migratoriu mai modest, dar şi cu o explozie demografică tot mai notabilă
în America Latină, este o altă caracteristică a acestei scurte subperioade. În va-
lori absolute, creşterea a fost mult inferioară celei din Europa, chiar dacă, spre
sfârşitul perioadei, se impun cu claritate trei noi puteri demografice – SUA, Bra-
zilia şi Mexic.
Începutul expansiunii demografice, ca urmare a ameliorării condiţiilor igie-
nico-sanitare, în Africa, continent care, mult timp până acum, avusese o populaţie
cu o creştere lentă și menţinerea unui ritm de creştere foarte apropiat de media
mondială în Asia, unde, cu toate că încă s-au mai petrecut unele fenomene tragice
(marea foamete din China, din 1928 – 1929, când au murit aproximativ 3 mili-
oane de persoane), mortalitatea începuse, treptat, să se restrângă, păstrându-se
însă o remarcabilă natalitate, vestesc explozia demografică postbelică. Chiar da-
că în Asia ritmul de creştere a fost unul mai lent, aplicat la imensele aglomerări
umane de aici, s-au înregistrat cele mai mari creşteri în valori absolute, conti-
nentul menţinându-şi supremaţia la nivel mondial, oscilând în jurul unei propor-
ţii de 60 %. Mutaţii importante s-au produs şi în ierarhia statelor asiatice. Astfel,
China s-a distanţat după 1800 tot mai mult de subcontinentul indian, avantaj men-
ţinut şi după 195049. Foarte dinamice au fost în această perioadă regiunile din sud-
estul Asiei – Insulinda, Taiwanul şi Indochina, impunându-se ca o nouă putere
demografică Indonezia care va depăşi, după 1900, cele mai populate state europe-
ne. Spre deosebire, în centrul şi sud-vestul Asiei, letargia instaurată încă din Evul
Mediu a continuat până după 1900. Regiuni care altădată contau printre cele mai
populate din lume (Asia Mică, Iranul) au rămas mult în urmă.
Începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea, vechea teamă de depopulare a
dispărut şi, dimpotrivă, au început să se facă auzite tot mai mult voci care tră-
geau semnalul de alarmă al suprapopulării. Primul care a lansat această idee a
fost Hong Liang Ki, care, în China50 anului 1793, afirma că populaţia creşte mai
repede decât mijloacele de subzistenţă, apreciind că o creştere de cinci ori a po-
pulaţiei nu poate asigura decât, cel mult, o triplare a producţiei şi propunând ca
soluţii – o mai bună repartiţie a producţiei alimentare, emigrarea spre sud ş.a.
Un ecou mult mai larg l-a avut însă economistul şi preotul englez Th. R.
Malthus (1766 – 1834), care, în lucrarea Eseu asupra principiilor populaţiei, pu-
blicată în 1798, considera, ca şi Hong Liang Ki, deşi probabil independent, că a
descoperit o lege naturală, după care populaţia are tendinţa de a creşte la infinit
şi într-o progresie geometrică, iar mijloacele de existenţă nu ar putea creşte de-
cât într-o progresie aritmetică şi până la o anumită limită, decalajul dintre aces-
tea tinzând să se accentueze fatal şi continuu; în concepţia lui Malthus, sărăcia ma-
selor umane nu ar fi decât consecinţa propriei culpe, de a se înmulţi în mod exage-
49 În 1700, India, Pakistanul și Bangladeshul aveau o populație însumată care reprezenta 90 % din
aceea a Chinei (teritoriul actual), pentru ca în 1910 să reprezinte doar 68 %. După această dată însă,
subcontinentul indian cunoaște o redresare continuă.
50 Ţară cu o veche tradiţie a limitării forţate a sporului natural, prin abandonarea copiilor mici de sex
feminin, fapt revelat de excedentul de populaţie masculină (vezi M. Reinhard et al., 1968).
51
rat. Ideile malthusiene au fost urmate de mulţi demografi şi economişti, mai ales
din Franţa (J.-B. Say, F. Guizot ş.a.), stat unde acestea au fost preluate şi în compor-
tamentul demografic al majorităţii familiilor din secolul al XIX-lea şi începutul se-
colului al XX-lea, ca şi din Germania, Statele Unite (W. Vogt, R. Cook ş.a.). S-a ajuns
să se justifice orice fenomen care contribuie la reducerea populaţiei – epidemiile,
războaiele etc. Uneori, ideile malthusiene s-au îmbinat cu cele rasiste, socotindu-se
necesară reducerea numărului celor din rasele negroidă şi mongoloidă, nu şi a ce-
lor din rasa europoidă. În perioada contemporană, printre principalii susţinători
ai ideilor malthusiene s-a situat economistul suedez Gunnar Myrdal.
În realitate, este foarte greu de demonstrat că un astfel de decalaj se insta-
urează în mod fatal şi universal, deşi există, indiscutabil, o serie de cazuri de
pauperizare a maselor, la care a contribuit şi explozia demografică. Acolo unde
societatea umană a găsit formele cele mai bune de organizare socioeconomică, a
recurs la o tehnologie din ce în ce mai avansată şi la o repartiţie cât de cât echi-
tabilă a produselor, „legea” lui Malthus nu s-a verificat nici măcar în anii de îna-
poiere din Evul Mediu. Este cazul Europei, după cum a demonstrat demograful B.
C. Urlanis (tabelul nr. 5), continent în care sporul natural al populaţiei a fost sis-
tematic depăşit de creşterea producţiei agricole şi industriale.
Tabelul nr. 5. Decalajul pozitiv dintre creşterea producţiei materiale
şi creşterea populaţiei în Europa (după B. C. Urlanis, apud I. G. Sauşkin, 1959)
Perioada Sporul natural Creşterea Creşterea
al populaţiei, producţiei agricole, producţiei industriale,
medii anuale (%) medii anuale (%) medii anuale (%)
1000 – 1500 0,09 0,12 ...
1500 – 1800 0,22 0,3 0,5
1800 – 1900 0,69 0,9 3,0
1900 – 1940 0,64 0,7 1,3
I.4.2. Evoluția procesului de populare în perioada contemporană

Cea mai scurtă dintre etapele evoluţiei numerice a populaţiei Globului, dar
şi cea mai spectaculoasă, acoperă timpul scurs după 1950, caracterizat prin cel
mai înalt ritm de creştere atins vreodată, efect al exploziei demografice manifesta-
te în continentele rămase anterior în afara acesteia: Africa, Asia şi America Latină.
Tabelul nr. 6. Evoluţia populaţiei mondiale între anii 1950 și 2015
Continentul Populaţia (milioane de locuitori) % din total
1950 1960 1970 1980 1990 2000 2010 2015 1950 2015
Asia 1.411 1.720 2.170 2.664 3.196 3.711 4.177 4.420 56 60,3
Europa 534 582 628 660 685 694 706 713 21,2 9,7
Africa 231 288 370 483 633 812 1.032 1.173 9,2 16
America 164 216 279 359 440 523 590 629 6,5 8,6
Latină
America 167 199 230 253 281 312 346 357 6,6 4,8
de Nord
Australia şi 14 17,5 21,2 25,2 30 35 42 45 0,6 0,6
Oceania
TOTAL 2.506 3.023 3.698 4.445 5.265 6.086 6.892 7.336 100 100
MONDIAL
52
În primii douăzeci de ani de după cel de Al Doilea Război Mondial, popula-

ţia Terrei s-a caracterizat printr-o accentuare fără precedent a exploziei demo-
grafice, care s-a manifestat aproape exclusiv în ţările în curs de dezvoltare, unde
a avut loc o restrângere foarte semnificativă a mortalităţii şi un avânt excepţio-
nal al sporului natural (tabelul nr. 6). Dacă în anii 1950 – 1955, sporul natural
mondial se ridicase deja la 17,9 ‰ anual, acesta a atins vârful de 20,6 ‰ anual
în anii 1965 – 1970, durata dublării populaţiei mondiale limitându-se la 36 de
ani, dacă luăm ca bază anul 1950 și la 43 de ani dacă luăm ca reper anul 1974.
Deoarece explozia demografică s-a aplicat acum la mase mult mai mari de oa-
meni în comparaţie cu perioada anterioară (locuitorii Asiei, Africii şi Americii
Latine), şi valorile absolute anuale ale sporului natural au devenit cu mult mai
mari în comparaţie cu orice altă perioadă din istoria omenirii, urcând de la 47 de
milioane anual în 1950 – 1955 la 72,2 milioane anual, în intervalul 1965 – 1970.
În pofida exploziei demografice, omenirea a reuşit să asigure, la nivelul ansam-
blului Globului, în special prin tehnologii mai performante, o creştere mai rapidă
a producţiei materiale decât aceea a populaţiei: în anii 1955 – 1980, valoarea
produsului mondial brut, în preţuri curente, a crescut de trei ori, iar produsul
brut mediu pe locuitor a crescut de la 1.320 $ la 2.510 $, chiar şi în condiţiile în
care, după 1975, ca urmare a declanşării crizei mondiale a resurselor naturale,
ritmul mediu anual de creştere a produsului mondial brut s-a redus de la 5,1 %
la 3,1 % (M. Bulgaru, 1984). S-a redus neîncetat ponderea celor care suferă de
subnutriţie şi au devenit tot mai rare cazurile de foamete generalizată.
A crescut însă, în mod continuu, ponderea ţărilor în curs de dezvoltare în to-
talul populaţiei Globului, de la 67 %, în 1950, la 81,7 %, în anul 2010; doar 8 state
au ajuns să grupeze 63,6 % din populaţia ţărilor în curs de dezvoltare – Republica
Populară Chineză, India, Indonezia, Brazilia, Pakistan, Nigeria, Bangladesh şi Me-
xic. În acelaşi timp, statele dezvoltate au intrat într-o perioadă de echilibru demo-
grafic, efect al unei orientări generale spre scăderea natalităţii şi, implicit, şi a va-
lorilor bilanţului natural, dar şi drept consecinţă a unei uşoare tendinţe de reviri-
ment al mortalităţii, ca urmare a îmbătrânirii populaţiei (tabelul nr. 7).
Tabelul nr. 7. Diferenţieri contemporane

în dinamica populaţiei ţărilor dezvoltate şi a ţărilor în curs de dezvoltare
(actualizat după Demographic Yearbook și World Population Data Sheet, PRB)
Anul Total mondial Ţări Ţări
dezvoltate în curs de dezvoltare
Populaţia Sporul Populaţia Sporul Populaţia Sporul
(milioane de natural (milioane natural (milioane de natural
locuitori) (‰) de locuitori) (‰) locuitori) (‰)
1974 3.994 20,0 1.085 8,9 2.909 24,6
1984 4.763 16,7 1.166 6,4 3.597 20,2
2000 6.079 13,1 1.189 1,4 4.890 16,8
2010 6.892 11,8 1.236 2,2 5.630 14,3
2015 7.336 11,6 1.254 1,3 6.082 14,6
53
Amploarea exploziei demografice a început să se reducă după 1980, pe de o

parte, din cauza măsurilor denataliste guvernamentale51, dintr-o serie întreagă
de state, iar pe de alta – pe fondul modernizării generale a comportamentului
demografic, sub influenţa educaţiei, a mijloacelor de răspândire în masă a in-
formaţiei etc. sau, pur şi simplu, ca efect al ridicării standardului material de via-
ţă. Se pot distinge două faze de scădere rapidă a ritmului de creștere: 1970 –
1980, strâns legat de aplicarea unor politici drastice de planificare familială în
statele asiatice mari (Republica Populară Chineză și India, în primul rând); 1990
– 2005, corespunzător efectelor demografice brutale induse de căderea comu-
nismului în Europa de Est și de generalizarea tranziției demografice în statele
asiatice și latino-americane. Valorile relative ale sporului natural mondial au co-
borât la 19,6 ‰ anual, în anii 1970 – 1975, la 17,4 ‰ anual, pentru anii 1975 –
1990, la 16,8 ‰ anual, în anii 1990 – 1995, la 14,5 ‰, în anii 1995 – 2000, la
11,8 ‰, în anii 2000 – 2010 și la 11,6 ‰, în anii 2010 – 201552. Valorile absolu-
te ale sporului natural mondial au continuat să crească un timp, deoarece nişte
valori relative în scădere moderată se aplicau la nişte mase umane tot mai nu-
meroase, ajungând la 92,8 milioane anual în 1990 – 1995, dar din 1995 au intrat
şi acestea pe panta descendentă a curbei, situându-se la nivelul a 82 de milioane
de persoane, în anul 2003, nivel care se menține constant, ca urmare a scăderii
masive a mortalității în statele africane și asiatice.
În Europa, la nivel naţional şi regional, s-au menţinut o serie de trăsături
tradiţionale, cum este aceea a dinamicii pozitive susţinute a populaţiei din state-
le şi regiunile cu un bilanţ natural net pozitiv (Albania, Kosovo-Metohia, Irlan-
da), ca şi a celor cu o dinamică economică care atrage puternici curenţi migrato-
rii (sudul şi sud-vestul Germaniei, landul austriac Salzburg, Regiunea Pariziană
şi litoralul mediteranean al Franţei, Suedia centrală, sud-vestul Norvegiei, litora-
lul finlandez al Golfului Finic, Grecia centrală, aglomeraţia Istanbulului), alături
de arii clasice de depopulare prin plecarea masivă a populaţiei rurale (Meseta
spaniolă, estul Portugaliei, Masivul Central Francez şi regiunea Champagnes-
Ardenne, Calabria, nordul Finlandei şi al Suediei) sau prin dezindustrializare (es-
tul Germaniei, Lorena, Toscana). Au apărut însă şi fenomene noi – în primul rând
depopularea unor teritorii destul de întinse din Europa central-estică (Bulgaria,
Macedonia, Ungaria, sud-vestul României, Serbia, Letonia, Estonia), consecinţă a
suprapunerii peste un grav declin demografic a unei puternice emigraţii deter-
minate de înrăutăţirea situaţiei economice a majorităţii populaţiei. În consecință,
ponderea Europei în populația mondială a scăzut sub 10 % în anul 2015 (inclu-
zând partea europeană a Federației Ruse și a Turciei, figura 12).
51 Şi în perioada contemporană, un mare număr de demografi şi economişti au continuat să pună în

faţa organelor guvernamentale şi organismelor internaţionale problema necesităţii luării unor mă-
suri denataliste, cel mai cunoscut dintre aceştia fiind Paul Ehrlich, autorul cărţii Bomba demografică,
publicată în 1968. Un spirit malthusian respiră şi din mult discutata lucrare Limitele creşterii, elabo-
rată de un colectiv de economişti de la Institutul Tehnologic din Massachusetts.
52 Conform ultimei World Population Data Sheet (publicată de PRB), tendinţa de scădere se va accen-
tua în primele decenii ale mileniului al III-lea, prognozele ONU bazându-se pe un ritm de creştere ca-
re nu va depăşi 8 ‰, în anul 2025.
54
În contrast cu evoluţiile din ţările în curs de dezvoltare, în ţările dezvolta-

te, această ultimă perioadă a ciclului actual este marcată de tendinţa generală de
scădere a ritmului de creştere a populaţiei. Acest fenomen este specific ultimei
faze a modernizării comportamentului demografic, în multe state fiind determi-
nat de deficitul natural, o raritate specifică doar Germaniei şi Ungariei până în
1990, dar devenită o situaţie obişnuită în majoritatea statelor din sudul şi estul
Europei, cu tendinţa de generalizare la scara întregului continent, iar în perspec-
tiva imediată, şi în Canada, estul Asiei etc. Este, de fapt, tendinţa inversă exploziei,
și anume de implozie demografică, fenomen care nu îngrijorează atât prin efectul
reducerii populaţiei, cât prin acela, deja puternic resimţit, al îmbătrânirii acesteia.
Este o situaţie care va determina modificări majore în ierarhia regională sau mon-
dială chiar dacă globalizarea mişcărilor migratorii ar putea compensa diferenţele
dintre cele două categorii de state, cele mai multe state vest-europene menţinân-
du-se în afara declinului prin soldul migratoriu pozitiv (tabelul nr. 8).
Cu toate acestea, o creştere a ponderii continentelor în care explozia de-
mografică îşi menţine încă, prin inerţie, influenţa, este indubitabilă. Asia nu-şi va
pierde poziţia, dar Europa, inclusiv partea europeană a Rusiei, va pierde teren în
faţa Africii şi Americii. America de Sud a recuperat diferenţa care o separa de
America de Nord, dar nu va mai înregistra pe viitor o creştere notabilă, iar Ocea-
nia va rămâne la acelaşi nivel coborât de populare.
Figura nr. 12. Distribuția populației în anul 2015
55
Tabelul nr. 8. Evoluţia ierarhiei primelor zece state cele mai populate
(milioane de locuitori, 1000 î. Chr. – 2010, conform actualei diviziuni politice)
Nr. Statul 1000 Statul 1 d. Statul 1000 Statul 1900 Statul 2015
crt. î. Chr. Chr.
1 China 16,2 China 62,0 China 67,0 China 415,0 China 1372,3
2 India 12,0 India 33,0 India 62,0 India 227,0 India 1313,6
3 Pakistan 3,7 Italia 7,0 Turcia 7,3 SUA 77,0 SUA 320,8
4 Egipt 3,5 Turcia 6,7 Franţa 6,5 Federația 71,0 Indonezia 255,5
Rusă
5 Turcia 3,4 Franţa 6,5 Bangladesh 6,5 Japonia 45,8 Brazilia 204,7
6 Irak 2,5 Spania 6,0 Pakistan 6,0 Germania 43,0 Pakistan 198,5
7 Italia 2,3 Egipt 5,8 Egipt 5,7 Franţa 41,2 Nigeria 181,7
8 Franţa 2,2 Pakistan 5,6 Spania 5,5 Marea 41,1 Bangladesh 161,8
Britanie
9 Iran 2,2 Iran 3,9 Nigeria 5,2 Indonezia 40,5
Federația 143,6
Rusă
10 Spania 2,0 Germania 3,5 Italia 5,0 Italia 34,2 Mexic 127,1
Sursa: Mc. Evedy, Jones (1968); Reinhardt (1968), Population Reference Bureau of ONU
(World Population Data Sheet, 2015)
Evoluţiile din ultima jumătate de secol au adus în prim plan o serie de state
care au devansat statele cele mai populate din Europa – Indonezia, Brazilia, Pa-
kistan, Nigeria, Bangladesh, Mexic, toate cu peste 100 de milioane de locuitori de
mult timp, la care s-au adăugat recent Filipinele și Etiopia. Alte câteva state au o
pondere de minimum 1 % din populația mondială: Egiptul, Vietnamul, Turcia,
Iranul şi Republica Democrată Congo. Propulsate la nivelul unor puteri regionale
sau recâştigându-şi poziţia de altădată (cazul Turciei, Egiptului şi Iranului) aces-
te state au un rol tot mai important în gestiunea resurselor umane ale Planetei,
cu condiţia rezolvării unor probleme derivate din depăşirea raportului optim
dintre populaţie şi resursele locale. Rezolvarea acestora este posibilă numai prin
atingerea unui echilibru al creşterii demografice, soluţia de ultimă oră a Egiptu-
lui fiind extremă: Proiectul New Valley, care va costa 89 de miliarde $ până în
2020, prevăzând recuperarea a 534.000 de hectare de teren arabil în Oaza El
Kharga, la vest de Nil şi în Peninsula Sinai, crearea a câtorva milioane de locuri
de muncă şi strămutarea aici a circa 7 milioane de locuitori53.
Este de așteptat ca o parte însemnată din creșterea demografică a țărilor
în curs de dezvoltare să fie transferată spre statele dezvoltate sau spre unele sta-
te emergente (în special din sud-estul și sud-vestul Asiei), transfer deja resimțit
brutal, prin manifestarea crizei refugiaților din Siria, de exemplu.
Cu toată generalizarea recensămintelor, efectivele populaţiei mondiale sunt
încă relativ cunoscute, multe state neafectând încă o astfel de anchetă. Aceste în-
registrări pot infirma sau confirma estimările oficiale (de exemplu, China era
creditată în 1947 cu 476 de milioane de locuitori, dar recensământul din 1950 îi
53Cf. C. Sajna, L’économie égyptienne et l’aménagement du territoire, „Problèmes économiques” nr.

2589/1998. Această soluție poate fi insuficientă dacă previziunile ONU pentru anul 2050 se vor ade-
veri, Egiptul fiind creditat cu 168,4 milioane de locuitori în acest an față de 93,5 milioane, în anul
2016.
56
atribuia 600 de milioane; Nigeria era creditată cu 30 de milioane de locuitori în

1965, dar avea, conform recensământului, 55 de milioane de locuitori, iar pro-
gnozele bazate pe această din urmă cifră s-au dovedit exagerate, ONU estima
pentru 1990, 120 de milioane, dar recensământul din 1992 a găsit doar 95 de
milioane. Foarte puţin cunoscute erau până de curând efectivele multor state im-
portante la nivel regional, care abia în ultimele două decenii au efectuat recen-
săminte (Etiopia, Yemen, Arabia Saudită) sau care nu au mai efectuat un recen-
sământ fiabil de mai bine de trei decenii (Afganistan, Somalia). Fiabilitatea valo-
rilor prezentate este, totuşi, mai mare ca oricând, evoluţia populaţiei fiind cu-
noscută cu suficient de mare exactitate la nivel global. Supraevaluarea sau sube-
valuarea după caz, în unele state, nu poate modifica esenţial estimările mondiale.
Efectivul de 7,418 miliarde estimat pentru anul 2016 de către ONU este cât se
poate de apropiat de realitate. La fel ca și cel previzionat pe termen scurt, pentru
anul 2030, respectiv 8,539 de miliarde.
57
Capitolul 2
Bilanțul natural al populației
Elementul determinant al dinamicii populaţiei este Bilanţul său natural, cu

cele două componente ale sale – natalitatea (N) şi mortalitatea (M), bilanţ care
produce o creştere a populaţiei atunci când este pozitiv (caz în care este denu-
mit şi spor natural) şi, dimpotrivă, o reducere a populaţiei atunci când este nega-
tiv (caz în care este denumit deficit natural). Ambele componente se supun unor
legi biologice comune tuturor viețuitoarelor. Specia umană se distinge însă prin
posibilitatea unui anumit control care le poate modifica nivelul (mai evident în
cazul natalității și mai discret în cazul mortalității). Progresul societății umane a
implicat un progres continuu în posibilitățile de control ale acestor două com-
ponente demografice vitale, expuse parțial în capitolul anterior.
Bilanţul natural al populaţiei este redat, de regulă, în promile şi poate fi
exprimat, foarte simplu, ca o diferenţă între natalitate, componenta activă, şi
mortalitate, componenta pasivă:
BN = N – M
La nivel global, dinamica populației este asigurată de bilanțul natural, însă
la scară continentală, națională, regională sau locală, un rol important îi revine și
bilanțului migratoriu care face obiectul altui capitol.
II.1. Factorii determinanţi şi distribuţia geografică a valorilor

componentelor bilanţului natural al populaţiei
II.1.1. Natalitatea
Natalitatea este elementul dinamic (activ) al bilanţului natural, aceasta
aflându-se, în comparaţie cu mortalitatea, într-o măsură mult mai mare. sub con-
trolul intenţiilor umane, putând înregistra, din această perspectivă, oscilaţii nega-
tive sau pozitive la distanţe de timp relativ scurte. Această particularitate implică o
mare variabilitate în timp, natalitatea putând înregistra salturi remarcabile, con-
juncturale54. Spre deosebire de aceasta, mortalitatea este mai greu de controlat,
factorul biologic fiind mult mai puternic și impunând o evoluţie mai lentă.
În calculele demografice curente se uzitează cel mai adesea indicatorul nata-
lităţii brute, N (sau al ratei natalităţii), exprimate prin numărul de născuţi vii în de-
curs de un an (Nv), raportat la efectivul populaţiei care le-a dat viaţă (P). Ca şi ma-
joritatea indicatorilor demografici, şi natalitatea brută se exprimă în promile (‰):
Nv
N *1000
P
Deşi este sistematic folosită, natalitatea brută este un indicator imperfect,
în unele situaţii, acesta estompând capacitatea reală de reproducere a unei po-
pulaţii, ca urmare a diferenţelor mari dintre diversele grupuri umane din punct
de vedere al structurii pe grupe de vârstă şi sexe. Astfel, o populaţie cu o propor-
ţie mare de vârstnici poate să apară ca având o natalitate mică, chiar dacă în
rândul adulţilor se manifestă o prolificitate considerabilă sau, în unele regiuni de
colonizare recentă, cu o populaţie formată în majoritate din bărbaţi şi o repre-
zentare anormal de mică a femeilor, se pot înregistra natalităţi brute modeste,
deşi femeile de aici dau naştere unui număr mare de copii55.
Acest fapt a impus imaginarea unor corective, printre care menţionăm na-
talitatea standardizată. Aceasta se calculează raportându-se acelaşi număr de
născuţi vii pe parcursul unui an (Nv), dar la o populaţie recalculată (Ps), conside-
rată ideală din punct de vedere al structurii pe grupe de vârstă şi sexe. Deşi este
mai elocventă sub aspectul redării capacităţii de reproducere a populaţiei, nata-
litatea standardizată se foloseşte rar în practica demografică, deoarece este rela-
tiv greu de calculat, neexistând o unitate de vederi asupra modalității de calcul.
Un alt corectiv constă în calcularea indicelui clasic al fertilităţii generale a
populaţiei (F), care constă în raportarea numărului de născuţi vii într-un interval
de un an (Nv) la efectivul populaţiei feminine în vârstă de reproducere, aceasta
fiind considerată ca fiind cuprinsă între 15 şi 49 de ani (Pf15 – 49)56:
Nv *1000
Fg 
Pf (15  49ani)
54 O situaţie des citată este aceea care a urmat măsurilor nataliste ale puterii comuniste din 1966, în
România, când natalitatea s-a dublat într-un singur an.
55 Calculul natalităţii brute este susceptibil de unele erori, în special în ţările în curs de dezvoltare, ca
urmare a nedeclarării integrale a născuţilor vii (în special a celor de sex feminin, consideraţi ca lipsiţi
de importanţă în rândul unor populaţii înapoiate din Orientul Apropiat sau din Extremul Orient), de-
clarării simultane a mai multor copii, născuţi în ani diferiţi (mai ales acolo unde starea civilă este greu
accesibilă, în regiuni izolate, ca în Amazonia), cunoaşterii imperfecte a numărului de locuitori (acolo
unde nu se efectuează recensăminte sau se efectuează la intervale mari, ca în România). În Republica
Populară Chineză, se apreciază că o anumită proporţie din nou-născuţi nu sunt declaraţi, pentru a
eluda impozitele impuse de regim familiilor cu mai mulţi copii.
56 Deşi mai rare, naşteri se produc şi în afara acestui interval de vârstă.
60
B i l a n țu l n a tu ra l a l p o p u l a ț i ei
Exprimând mai bine capacitatea de reproducere a populaţiei, acest indice

poate avea valori deosebite, ca sens, de cele ale natalităţii brute: un exemplu citat
în literatura de specialitate (J. Beaujeu-Garnier, 1954) arată că, în anii 1930 –
1940, natalitatea din Ungaria (20,1 ‰) era sensibil mai înaltă decât cea a Franţei
(16,0 ‰), ca urmare a proporţiei ridicate a vârstnicilor în Franţa, stat cu un nivel
de viaţă mai bun, dar indicele clasic al fertilităţii populaţiei franceze (62,8 ‰) era
superior celui din Ungaria (60 ‰), marcând efortul de redresare demografică în-
registrat în Franţa după Primul Război Mondial57. Situaţii similare pot fi prezente
şi la nivel regional. De exemplu, în ţara noastră, judeţele Sibiu şi Botoşani prezintă
valori similare ale natalităţii (10,9 ‰, în 2008), dar calculul fertilităţii generale
demonstrează existenţa unor diferenţe semnificative (39,8 ‰, în Sibiu faţă de
47,1 ‰, în Botoşani), datorate în primul rând structurii populaţiei pe vârste şi sexe.
Un al treilea corectiv al natalităţii brute, foarte util pentru prognoza de-
mografică, este indicele de înlocuire a generaţiilor (indicele net de reproducere),
notat cu R. Acesta se defineşte ca fiind numărul mediu de copii de sex feminin,
născut de o femeie dintr-o anumită populaţie, care au şansa statistică de a ajun-
ge la vârsta de reproducere. În momentul de faţă, la nivel mondial, acest indice
este de aproximativ 1,4. Dacă indicele R este concludent supraunitar, atunci po-
pulaţia respectivă manifestă o tendinţă de creştere rapidă, aşa cum se întâmplă
astăzi în ţările în curs de dezvoltare (R = 1,6), valoarea maximă, pe mari regiuni
geografice, fiind aceea a Africii de Vest (2,3). Dacă indicele R oscilează în jurul
valorii 1, atunci populaţia are o tendinţă de creştere lentă, iar dacă valoarea sa
este subunitară, atunci populaţia stagnează sau are chiar o tendinţă de restrân-
gere (ansamblul statelor dezvoltate având astăzi un indice sub 0,9). Acest indice
este destul de dificil de calculat şi se foloseşte rar în mod practic.
În sfârşit, corectivul cel mai curent utilizat astăzi, deşi mai puţin grăitor
decât cel anterior, deoarece nu ţine seama de pierderile previzibile în timp, de
către noile generaţii, dar mult mai uşor de calculat, este indicele sintetic al fecun-
dităţii (ISF). Acesta se defineşte ca numărul mediu de copii născuţi de o femeie
dintr-o anumită populaţie pe parcursul vieţii. Cea mai frecventă modalitate de
calcul (inclusiv de către ONU) utilizează Fg pe grupe de vârste, însumând valori-
le pe grupe de vârstă cincinale sau anuale şi divizându-le cu 1.000:
RTF(ISF) = [∑FG(15-19ani)....FG(45-49ani)]*0,005
Sub această formă, indicele este cunoscut şi ca rata totală a fertilităţii
(RTF). Valorile acestui indicator sunt extrem de diferenţiate, reflectând deosebi-
rile de standard de viaţă şi, mai ales, de mentalitate dintre populaţiile care con-
stituie ecumena contemporană58. Acestea se află, totuşi, într-o evidentă scădere,
57 Indicele clasic al fertilităţii se calculează şi pe grupe de vârstă ale populaţiei feminine, indicând, la
nivel mondial, o distribuţie inegală, cu un maximum, înregistrat la grupa de vârstă de 20 – 24 de ani
(153 ‰) şi un minimum, la vârsta de 45 – 49 de ani (5 ‰), cu tendința vizibilă de deplasare a valorii
maxime la grupa de vârstă 25 – 29 de ani.
58 În statele cele mai puţin avansate ale Lumii a Treia, indicele sintetic al fertilităţii depăşeşte valoa-
rea 6,0 şi, pe alocuri, atinge chiar valoarea 7,6, în Niger, singurul stat african în care nu se resimt ten-
dinţe de scădere a acestui indicator (Mali, Burundi, Somalia, Sudanul de Sud, Angola, Ciad și Republi-
61
în ultimul secol: la nivelul Globului, de la 5 – 6, la sfârșitul secolului al XIX-lea, la

numai 2,6, în 2009, și 2,5, în 2016 (în ţările în curs de dezvoltare, media, care era
de 6,2, în anii 1950 – 1955, a coborât la 2,7, în 2009, și la 2,6, în 2016, în Africa
Subsahariană, indicele fecundităţii, care era de 6,5, în 1950, a coborât la 5,3, în
2009, și la 5,0, în 2016, iar în statele dezvoltate, de la 2,8 în anii 1950 – 1955 s-a
stabilizat la 1,7 în ultimul deceniu, după ce coborâse în anii 2000 – 2005 până la
1,5). Acest indice poate fi interpretat în funcţie de pragul de 2,1, considerat ca fi-
ind limita până la care o populaţie îşi asigură înlocuirea. Sub acest prag, indică
tendinţe regresive, iar peste acesta, asigură o creştere naturală a populaţiei (în
condiţiile unei mortalităţi reduse). Sub acest prag au coborât deja şi o serie de
state în curs de dezvoltare care au dus o politică riguroasă de control demografic
(Republica Populară Chineză. Thailanda, Coreea de Sud, Taiwan) sau multe state
insulare din Antile (Cuba, în primul rând) mai permisive politicii denataliste. S-au
apropiat vertiginos de acest prag şi unele state musulmane precum Tunisia sau
Iranul (figura 13). Pe parcursul anilor 1990 – 2000, s-a observat o rapidă scădere
a acestui indicator în majoritatea statelor în curs de dezvoltare, fapt pozitiv dacă îl
raportăm la gravele probleme economice ale acestora. Există și situații de redre-
sare, de multe ori impulsionate de factorul politic (Algeria, Ghana). Aceste tendin-
ţe obligă ONU să revizuiască continuu prognozele pe termen mediu (anual de că-
tre Population Reference Bureau și cincinal de către U.N. Division of Population).
Indicele sintetic al fecundităţii poate înregistra diferenţe regionale destul de
importante, chiar în state de dimensiuni mici, aşa cum este Belgia, reflectând men-
ţinerea unor mentalităţi mai puţin nataliste în ariile mai puternic urbanizate, de
exemplu, în regiunea flamandă din partea central-nordică (cu valori sub 1,4) şi
menţinerea unui comportament mai natalist în regiunile în care tradiţia rurală es-
te încă relativ viguroasă (cu valori de peste 1,8, în Podişul Ardennilor şi în Flandra
Occidentală). Diferențele sunt și mai mari în statele de dimensiuni vaste: în SUA, în
anul 2005, valorile variau între 1,6, în Noua Anglie (Vermont) și 2,5, în Utah (stat
ca Democrată Congo). Valorile de 4,0 – 6,0 sunt cele mai răspândite în rândul ţărilor în curs de dezvol-
tare din Africa Subsahariană, cu câteva excepții (Kenya, Djibouti și statele din sudul Africii, iar în Asia
și Oceania, sunt cu totul excepționale (Afghanistan, Yemen, Irak, Palestina, Timorul Oriental, Samoa,
Tonga). Valorile de 3,0 – 4,0 sunt mai rare, cu o numită frecvență în Asia (Mongolia, Laos, Pakistan,
Tadjikistan, Kîrgîzstan, Iordania, Israel), mai rar în nordul Africii (Egipt, Algeria) și în America Latină
(Bolivia, Haiti, Guatemala, Guyana Franceză). Ţările în curs de dezvoltare în care a avut un efect mai
palpabil politica demografică denatalistă şi modernizarea comportamentului demografic sunt mai
numeroase în Asia (majoritatea celorlalte state asiatice), în cea mai mare parte a Americii Latine,
Africa Australă, toate cu valori de 2,0 – 3,0, excepționale în Europa (Kosovo). Toate statele dezvoltate,
inclusiv cele asiatice (Japonia, Taiwan, Coreea de Sud, Singapore), au valori sub nivelul de înlocuire
(2,1), deși se pot distinge statele cu valori ceva mai mari (SUA, ca urmare a proporţiei ridicate de po-
pulaţie hispanofonă sau de origine africană, Irlanda, ca efect al influenţei catolicismului, Islanda, stat
cu o densitate umană foarte mică, Norvegia, Franța etc.) și statele din sudul și estul Europei sau din
estul Asiei cu valori sub 1,5 (cele mai reduse valori fiind în România, Taiwan, Coreea de Sud, Hong
Kong și Singapore, conform ultimei World Population Data Sheet din 2016, publicată de Population
Reference Bureau. Unele state au înregistrat după anul 2000 o tendință susținută de recuperare (du-
rabilă în Federația Rusă, Bielorusia, Cehia, Slovenia și oscilantă în Spania, Portugalia sau Țările Balti-
ce), ca efect al investițiilor în politici pronataliste sau al afluxului de imigranţi tineri, aşa-numitele
rising states (cf. C. Haub, 2009).
62
populat majoritar de mormoni)59. Chiar dacă uneori indicele sintetic al fecundității

este practic identic într-un anumit grup de ţări, acesta poate ascunde diferenţieri
importante în comportamentul demografic al familiilor, în unele state numărul
mediu de copii care revine unei femei fiind distribuit destul de uniform (de exem-
plu, în Grecia), în vreme ce în altele, se disting net familiile fără copii de familiile
care au doi sau chiar trei (de exemplu, în Marea Britanie).
Figura nr. 13. Distribuția valorilor ratei totale de fertilitate în anul 2015
II.1.1.1. Natalitatea potenţială şi natalitatea reală

Deoarece natalitatea depinde, într-o mare măsură, de voinţa şi interesele
grupului uman respectiv, natalitatea reală se situează, de regulă, mult sub nive-
lul natalităţii potenţiale (biologice).
A. Natalitatea potenţială poate fi atinsă atunci când grupul uman respectiv
nu-şi pune problema controlului naşterilor, situaţie caracteristică pentru unele
populaţii primitive60 la care s-au putut întâlni natalităţi de ordinul a 60 ‰, nivel
care astăzi nu mai poate fi înregistrat aproape nicăieri pe Glob. Ca o trăsătură ge-
nerală a subspeciei umane actuale, probabil o adaptare de lungă durată la mortali-
59 G. Pison, Forces et faiblesses de la démographie américaine face à l’Europe, „Population et Sociétés”

no. 446/2008, INED, Paris
60 Cu totul excepţional, natalitatea potenţială a fost atinsă şi de grupuri umane relativ evoluate – cazul
coloniştilor de origine franceză din Canada de sud-est, ocupată de englezi în secolul al XVIII-lea, care
au practicat sistemul natalităţii maximale, pentru a rezista presiunii anglofonilor majoritari şi sub in-
fluenţa preceptelor catolicismului.
63
tatea mai mare a sexului masculin, naşterile de copii de acest sex sunt sistematic
mai numeroase, cu aproximativ 5 – 6 %, decât naşterile de copii de sex feminin.
Natalitatea potenţială este influenţată de o serie de factori, dintre care unii
sunt incontestabili, iar alţii sunt discutabili sau parţial valabili.
a. Dintre factorii incontestabili, menţionăm:
Starea de sănătate a populaţiei, exprimată prin faptul că ameliorarea stă-
rii de sănătate a populaţiei, în primul rând a sexului feminin, contribuie în mod
categoric la ridicarea natalităţii, prin reducerea frecvenţei sterilităţii produse
de bolile transmisibile, cu maximum de frecvenţă în zona intertropicală umedă
(sifilisul, malaria ş.a.). Acest fapt s-a produs în perioada postbelică în multe sta-
te din Africa Subsahariană – Angola, Uganda, Guineea-Bissau sau Ruanda, pre-
cum şi din sudul Asiei61.
Structura populaţiei pe grupe de vârstă şi sexe. Populaţiile cu o pondere
mai ridicată a adulţilor, în special a tinerilor adulţi, de 15 – 45 de ani, în de-
trimentul proporţiei vârstnicilor, precum şi cu o structură echilibrată pe sexe,
au, în mod firesc, natalităţi potenţiale ridicate62 – cazul clasic al tinerelor ora-
şe industriale care atrag populaţie de origine rurală, în contrast cu regiunile
rurale, părăsite de migranţi, îmbătrânite şi excesiv feminizate. Există însă şi
grupuri de migranţi cu o proporţie anormal de mică a femeilor şi cu natalităţi
potenţiale sub nivelul normal – imigranţii africani din vestul Europei, cu o
proporţie redusă a femeilor, deoarece acestea se adaptează greu la condiţiile
de muncă din Europa, ca urmare a analfabetismului ş.a.
Condiţiile climatice îşi spun cuvântul în sens restrictiv asupra natalităţii
potenţiale în zonele polare şi subpolare, prin adaptarea la o climă rece, la re-
sursele limitate de hrană şi la îndelungata noapte polară, lipsită de lumină, re-
giuni în care omul s-a şi aşezat recent – cazul eschimoşilor (inuit), cu o natalita-
te potenţială modestă63.
61 Natalitatea potenţială este rareori atinsă, fiind influenţată de starea sănătăţii populaţiei, de bolile
endemice şi de cele venerice, susceptibile a induce sterilitatea. Aşa a fost cazul Africii înainte de 1950,
unde pe arii extinse, 20 – 25 % dintre femei erau afectate de astfel de boli (boala somnului, sifilis), si-
tuaţie schimbată după 1950. Eradicarea malariei într-un stat tropical, precum Sri Lanka, a condus
după 1950 la creşterea rapidă a natalităţii cu valori de peste 50 ‰.
62 Ponderea populaţiei feminine cu vârsta de 15 – 45 de ani, care, atunci când are valori ridicate, poa-
te să asigure reproducerea unei populaţii chiar şi atunci când aceasta are valori mici ale fertilităţii,
poartă şi numele de moment al populaţiei.
63 Oscilaţiile climatice sezoniere, acolo unde sunt bine marcate, influenţează, la rândul lor, sezo-
nalitatea concepţiilor (în Europa, cu un maximum în lunile octombrie – decembrie) cu efect direct
asupra sezonalităţii naşterilor (în Europa – cu un maximum în lunile iulie – septembrie). De exemplu,
în România, în perioada 1985 – 1989, s-au înregistrat, în medie, 1.023 de nașteri zilnic, cu un maxi-
mum în luna iulie – 1.109 și un minimum în decembrie – 898, situație care s-a păstrat și între 2010 și
2014, cu o medie de 542 de nașteri zilnic, o maximă de 612 în iulie și o minimă de 508 în decembrie.
În trecut, situația era diferită; vârful era înregistrat primăvara ca efect al conceperii predilecte în se-
zonul estival sau al respectării posturilor creștine (cf. A. Régnier-Loilier și J. M. Rohrbasser, Y-a-t-il
une saison pour faire d’enfants, „Population et Sociétés” no. 474, 2011, INED). Specia umană este sin-
gura la care se manifestă o receptivitate sexuală pe parcursul întregului an, până în prezent nefiind
identificate circumstanțele care au permis această revoluție biologică (R. Clarke, 2001, p. 64).
64
b. Principalii factori discutabili sau numai parţial valabili sunt următorii:

Particularităţile rasiale. Presupusul efect al acestora a fost urmărit, cu
precădere, în societăţile multirasiale (de exemplu, în Africa de Sud), dar cal-
culele nu s-au dovedit suficient de concludente, deoarece, în realitate, dife-
renţele de natalitate dintre grupurile rasiale sunt determinate mai mult de
stratificarea socioeconomică şi de comportamentul demografic diferit. Nu s-a
putut, de asemenea, argumenta convingător nici opinia conform căreia meti-
şii (cum sunt cei din America Latină) ar avea o natalitate potenţială mai mare
decât aceea a raselor din care provin, fiind vorba, de cele mai multe ori, des-
pre o influență structurală.
Singurul aspect care poate fi dovedit statistic constă în distribuţia rasială
specifică a fenomenului gemelar faţă de frecvenţa medie, de 2,0 %, acesta având
frecvenţe mai mari la negroizi (ajungând la 4,5 %, în Nigeria) şi frecvenţe mai
reduse la europoizi (circa 1,0 %) şi, mai ales, la mongoloizi (0,6 %).
Regimul alimentar. S-a susţinut, fără argumente peremptorii, că natali-
tatea potenţială ar fi direct proporţională cu proporţia alimentaţiei vegetari-
ene (cerealiere) şi invers proporţională cu ponderea în alimentaţie a consu-
mului de proteine, dar, în fond, regăsim aceeaşi confuzie – grupurile umane
cu o alimentaţie vegetariană reprezintă păturile sociale şi grupurile etno-
rasiale cu venituri mici şi o mentalitate tradiţională, natalistă, în timp ce ace-
lea care au o alimentaţie mai variată sunt, de fapt, pături sociale şi popoare cu
venituri ridicate şi o mentalitate individualistă.
Totuşi, cu caracter istoric, este adevărat, că, până după jumătatea secolului
al XX-lea, natalitatea era stimulată în Asia Musonică de înţărcarea foarte timpu-
rie a copiilor, prin trecerea de la alimentaţia formată din laptele matern la cea pe
baza fierturilor de orez, ceea ce favoriza o nouă concepţie, în timp ce în Africa,
obişnuinţa de a alăpta copiii foarte mult timp (până la 2 – 3 ani), ca urmare a pe-
nuriei alimentare, reducea natalitatea prin întârzierea unor noi concepţii. Trece-
rea la o politică demografică denatalistă în Asia Musonică a inversat însă astăzi
complet acest raport.
B. Natalitatea reală este influenţată, într-o mare măsură, de factori socioe-
conomici şi politici, dintre care putem indica:
a. Nivelul de trai material şi spiritual al grupului uman respectiv. În gene-
ral, cu cât standardul de viaţă este mai înalt, cu atât natalitatea tinde să coboare
mai jos, în primul rând, deoarece familiile, ca urmare a scăderii mortalităţii in-
fantile, îşi văd asigurată descendenţa fără să dea naştere unui număr prea mare
de copii (figura 14). Dacă, de exemplu, în anul 1800, o familie vest-europeană
pierdea, în medie, 50 % dintre copii, înainte de vârsta maturităţii, astăzi pierde-
rile respective au scăzut sub 1 %64.
Un puternic efect l-a avut şi cel al instruirii, mamele cu o pregătire mai avan-
sată având mult mai puţini copii decât cele cu o instruire elementară sau fără in-
64 În Franţa, ceva mai târziu, în anii 1896 – 1903, proporţia supravieţuitorilor de sex masculin la vâr-
sta de 20 de ani nu era decât de 75 % din născuţii vii, proporţie care a crescut însă la 97 % în 1960 –
1964.
65
struire: studii efectuate în trecut în SUA, arătau că, în rândul femeilor analfabete,
numărul copiilor este mai mare (3,86) decât al celor cu studii superioare (1,38)65;
în Algeria, o soţie cu studii medii are, în medie, 2 copii, în vreme ce o soţie analfa-
betă – 5,5 copii, în Indonezia o femeie cu studii medii sau medii şi superioare are
în medie 2,55 copii, iar o femeie care nu are şcoala primară terminată – 3,23
ş.a.m.d. Are, astfel, loc şi o creştere a gradului de ocupare a femeilor, care nu-şi mai
pot consacra decât o parte relativ mică din timp creşterii copiilor66.
Se instaurează, astfel, în paralel, la nivelul păturilor sociale mijlocii, o men-
talitate tot mai individualistă, specifică societăţii de consum, soţii căutând să se
bucure cât mai mult de binefacerile civilizaţiei (achiziţionarea unei mari varie-
tăţi de bunuri, unele perfect inutile, ca şi a unor locuinţe cât mai confortabile şi
spaţioase, a mai multor autoturisme, participarea la vacanţe şi excursii îndepăr-
tate şi costisitoare), rămânând, prin urmare, o parte mai redusă din bugetul bă-
nesc şi de timp al familiei pentru creşterea şi educarea unui număr mare de co-
pii. Familiile modeste consideră copiii şi ca pe o eventuală sursă de venituri
(prin alocaţii, efectuarea diferitelor munci salariate sau în gospodărie etc.); de
exemplu, în Franţa, numărul mediu cel mai mare de copii (2) le revine familiilor
de agricultori, iar cel mai mic (1,6) – familiilor de funcţionari, meşteşugari şi ne-
gustori, cu o tendinţă de reducere progresivă a diferenţelor până la apropiere
sau, în unele cazuri, chiar la inversare (Bardet, J. P., 1999, pp. 446 – 462).
În unele state, segregaţia rasială corelată cu standardul de viaţă poate fi un
alt factor de diferenţiere a nivelului natalităţii. Tipic din acest punct de vedere
este exemplul Africii de Sud, dar şi al SUA, Braziliei, Australiei sau Noii Zeelan-
de67. În SUA, pentru anul 2009, natalitatea avea valori etalate între 20,6 ‰ (his-
panici) și 11 ‰ (albi non-hispanici), asiaticii, afro-americanii și amerindienii
aflându-se într-o situație intermediară (16,2, respectiv 15,8 ‰ și 13,9 ‰). Indi-
cele specific de fertilitate (ISF) era la fel de diferențiat (2,73 copii/femeie la his-
panici și 1,78 la albii non-hispanici, cf. Hamilton, 2010).
Se accentuează şi gradul de urbanizare a societăţii, mediul urban având, de
regulă, condiţii mai grele de creştere a copiilor (ponderea mai mare a alimente-
lor în bugetul familiilor, în absenţa propriei producţii agricole, lipsa de spaţiu
etc.); statistica din SUA arată, astfel, că numărul mediu cel mai ridicat de copii pe
familie se înregistrează în aşezările rurale cu funcţionalitate agricolă (2,7), iar
cea mai mică medie este întâlnită în oraşele foarte mari, cu peste 3 milioane de
65 Informaţii preluate de pe site-ul US Data and Statistics (https://www.usa.gov/).

66 Totuși, unele studii arată că nu există o corelație între gradul de ocupare a populației feminine și
indicatorii de fertilitate. De exemplu, O. Thévenon, analizând date furnizate de OECD, evidențiază o
contradicție între rata redusă de ocupare a populației feminine la nivelul anului 2005, în statele me-
diteraneene din sudul Europei (Italia, Spania și Grecia, cu aproximativ 40 %) și rata redusă a ISF. În
contrast, o rată de ocupare de peste 70 % nu împiedica Norvegia, Islanda sau Noua Zeelandă să aibă
valori mult mai ridicate ale ISF, apropiate de nivelul de înlocuire a generațiilor (Les politiques
familiales des pays developpés, „Population et Sociétés” no. 448/2008, INED, Paris).
67 În această din urmă ţară, media natalităţii, în perioada 1998 – 2001, era de 27 ‰, pentru populaţia
maori şi de numai 12,5 ‰, pentru populaţia de origine europeană (cf. Key demographic indicators,
1998 – 2001, Institutul de Statistică din Noua Zeelandă, comunicat din iunie 2002). Aceste diferenţe
se menţin și în prezent.
66
locuitori (doar 1). În vestul Germaniei, ariile rurale cele mai tradiţionaliste, din
nord-estul Bavariei sau din Emsland, mai au încă un indice net de reproducere a
populaţiei cu valori cuprinse între 0,9 și 1,0, dar în marile oraşe (München, Han-
nover etc.), acesta a coborât chiar sub valoarea de 0,5 (J. Bähr, 1997). În Repu-
blica Populară Chineză, numărul mediu de copii născuţi de o femeie pe parcursul
vieţii a coborât la cifra, extrem de mică, de 0,85, în marile oraşe Shanghai68 şi
Beijing, dar se menţine la peste 2,0, în aria rurală a vestului şi trece chiar de 3,0,
în Tibet; aceleaşi diferenţe caracterizează şi Indonezia, unde indicele sintetic al
fecundităţii a coborât la 1,85 în estul insulei celei mai evoluate şi mai urbanizate,
Djawa, dar a rămas la valori foarte mari, de până la 3,72, în ariile rurale înapoia-
te, ca în nordul Insulei Sumatra (J.-C. Chasteland, J.-C. Chesnais, 2002).
Figura nr. 14. Corelația dintre natalitate și produsul intern brut

(cf. World Population Data Sheet, 2016, PRB, Washington)
68 Din cauza scăderii natalităţii, populaţia oraşului Shanghai a ajuns chiar la un bilanţ natural negativ.
67
Societăţile occidentale devin şi din ce în ce mai eterogene din punct de ve-

dere etnic, ca urmare a imigraţiei masive din statele în curs de dezvoltare. Imi-
granţii aduc cu ei şi o mentalitate mai natalistă în comparaţie cu localnicii, ceea
ce contribuie la o anumită stabilizare sau chiar redresare a natalităţii în ansam-
blu – de exemplu, uşoara redresare a indicelui sintetic al fertilităţii în Italia, de la
1,17 (în 2003) la 1,33 (în 2009), este pusă și pe seama imigraţiei unor familii ti-
nere, de origine asiatică, marocană şi albaneză. De obicei, după o generație, exis-
tă tendința de conformare a descendenților imigranților cu modelul de compor-
tament reproductiv dominant.
b. Mentalităţile dominante referitoare la organizarea familiei
Obişnuinţa, în cadrul diferitelor grupuri umane, de a încheia de timpuriu
căsătorii, de a le menţine cât mai stabile şi de a trăi cât mai mult în cadrul familii-
lor contribuie, în mod indiscutabil, la menţinerea unei natalităţi relativ mai ridi-
cate. În acest sens trebuie luat în considerare indicatorul demografic al nupţiali-
tăţii, care exprimă numărul căsătoriilor încheiate în decurs de un an, raportat la
1.000 de locuitori. Nupţialitatea este puternic influenţată de structura populaţiei
pe grupe de vârstă şi pe sexe, fiind, în mod logic, mai ridicată la populaţiile cu
proporţii mai mari de tineri şi tineri adulţi, precum şi cu o structură echilibrată
pe sexe. În general, nupţialitatea are valori mai mari în ţările Lumii a Treia, cu o
morală socială mai strictă, de exemplu, în Iran (9,9 ‰), Republica Populară De-
mocrată Coreeană (9,3 ‰), Bangladesh (9,2 ‰), Egipt (9,1 ‰), Sri Lanka (8,9 ‰),
Iordania (8,8 ‰), Siria, Liban sau Indonezia69. În Lumea a Treia, nupţialitatea
ridicată se conjugă adesea şi cu vârsta medie coborâtă de încheiere a căsătoriilor
(de exemplu, în India, unde, deşi a mai crescut, aceasta încă este de 23 de ani, la
băieţi, şi de 19 ani, la fete, iar la fetele din Bangladesh, aceasta este de 20,7 ani;
în Pakistan, la 19 ani, 73 % din tineri sunt deja căsătoriţi)70. Creşterea vârstei
medii la căsătorie poate impune o scădere sensibilă a natalităţii, în cazul Bangla-
deshului, unde s-a produs, în paralel, o sporire a numărului femeilor active, pe
fondul slăbirii influenţei religiei musulmane şi al sărăciei71. Nupţialităţi relativ
ridicate s-au mai menţinut şi în statele europene, a căror populaţie se află încă
69 O situaţie curioasă este aceea a unor teritorii mici, cu vocaţie turistică, unde nupţialitatea se ridică
la valori excepţionale, datorită perechilor tinere care vin aici din străinătate, mai ales în timpul con-
cediilor, ca să se căsătorească într-o atmosferă „romantică” – Cipru (14,9 ‰), Liechtenstein (13,2 ‰),
Barbados (13,1 ‰), Bahamas ş.a.
70 În cazul Indiei, media anului 2000 era sensibil mai ridicată decât aceea a anilor 1956 – 1960, de 19,
respectiv 15 ani (cf. ediţiilor succesive ale Demographic Yearbook). Scăderea nupţialităţii din statele
în curs de dezvoltare se exprimă şi prin reducerea ponderii tinerilor căsătoriţi foarte timpuriu – de
exemplu, în Bangladesh, în 1964, marea majoritate (91,7 %) a adolescentelor de 15 – 19 ani erau deja
căsătorite, dar în doar 30 de ani, în 1994, proporţia acestora a devenit minoritară, de 42,8 % (J.-C.
Chasteland, J.-C. Chesnais, 2002). Pe de altă parte, nu putem trece cu vederea nici faptul că în multe
state foarte puţin civilizate, în special din Africa Subsahariană, definiţia însăşi a căsătoriei rămâne ex-
trem de vagă, iar înregistrările oficiale – foarte incomplete, ceea ce induce nişte valori aparent mici
ale nupţialităţii.
71 Cf. Sh. Adnan, Baisse de la fécondité en situation de pauvreté absolue, pp. 41 – 76, în La population du
monde. Enjeux et problèmes, sub direcţia lui J.-Cl. Chesnais, admirabilă sinteză a evoluţiilor demogra-
fice la nivel planetar, publicată de PUF, în 1997.
68
sub o puternică influenţă a religiei, aşa cum este Albania, ţară aflată încă sub
amprenta islamului (cu o nupţialitate de 8,3 ‰), ca şi în statele comuniste cu o
politică moralist-natalistă (9,3 ‰, în Republica Populară Democrată Coreeană).
Dintre statele dezvoltate se menţine şi astăzi la un nivel relativ înalt în SUA (8,4 ‰),
ca rezultat al disponibilităţii la recăsătorire a unui număr considerabil de adulţi, din
cauza uşurinţei cu care se acordă divorţurile. În unele state din Africa Subsahariană,
celibatul feminin definitiv este extrem de redus (în Niger, doar 0,1 %, pentru grupa
de vârstă de 45 – 49 de ani).
De regulă, în statele dezvoltate, nupţialitatea este mai redusă, consecinţă a
individualismului, a slăbirii efectului prescripţiilor religioase şi a obişnuinţei în-
cheierii tardive a căsătoriilor, după câştigarea unei anumite stări materiale (în
Irlanda, ţară clasică a căsătoriilor târzii – la 31,4 ani pentru bărbaţi şi, respectiv,
26,5 ani, pentru femei). În mod tradiţional au avut nupţialităţi mici statele cu
mentalitate protestantă din Europa Nordică (Suedia, Norvegia, Danemarca, Fin-
landa, Olanda), precum şi Elveţia (toate coborând astăzi la valori sub 5,5 ‰),
dar, în ultimele decenii, s-au adăugat acestui grup şi statele europene romanice
şi catolice, rămase un timp mai tradiţionaliste – Franţa, Italia, Spania, în acestea
declinul fiind foarte rapid, până la valori inferioare celor din statele nordice (3,1
– 4,5 ‰)72. Foarte mult a scăzut nupţialitatea şi într-o serie de foste state comu-
niste din Europa de Est şi din Transcaucazia, din cauza stării materiale aproape
insuportabile a tineretului – de exemplu, în Georgia şi Armenia sau Bulgaria (3,1 ‰,
figura 15)73. Evident, şi această nupţialitate redusă contribuie la o natalitate si-
tuată la limita inferioară în majoritatea statelor europene (8,0 – 15,0 ‰). Celiba-
tul definitiv, mai ales cel feminin, este foarte important în statele dezvoltate, an-
trenând o scădere suplimentară a natalității. De exemplu, în Japonia, acest indi-
cator, calculat pentru grupa de vârstă 35 – 39 de ani, era de numai 3 % în 1950
și a ajuns la 18,4 % în 2005 (J. Véron, Le Japon, face au déclin annoncé de sa
population, „Population et Sociétés” no. 449/2009, INED, Paris).
72 Reducerea nupţialităţii şi căsătoriile tot mai tardive au făcut ca vârsta medie, la nivelul Globului, a
mamelor la prima naştere, să urce de la 18 ani, în 1950, la 23 de ani, în 1998. În Franţa, vârsta medie
a maternităţii (luând în considerare toate naşterile) este astăzi de 27 de ani. Vârsta mai înaintată la
prima căsătorie s-a generalizat în Europa Occidentală, valorile prezentate pentru Irlanda fiind depă-
şite chiar în statele scandinave sau în Spania. Şi în statele musulmane din Orientul Apropiat, aceasta
este în creştere, mai ales în cazul bărbaţilor. Şi în România, după 1990, s-a constatat o creştere conti-
nuă a acestui indicator: în anul 2003, vârsta medie la căsătorie era de 29,7 ani, la bărbaţi, şi de 26,2
ani, la femei, faţă de 26,1 ani, la bărbaţi, şi 23,4 ani, la femei, în 1990. În anul 2015, vârsta medie a so-
ților la căsătorie era de 30,6 ani (32,4, la bărbați, și 28,8, la femei, în creștere continuă).
73 Natural, statele cu o nupţialitate redusă şi în reducere se disting şi prin proporţia mare a celibatari-
lor, aceasta fiind în creştere, de la generaţie la generaţie – de exemplu, în Rusia, la recensământul din
1989, 40 % dintre bărbaţii de 47 de ani nu fuseseră niciodată căsătoriţi faţă de numai 12 % dintre
bărbaţii de 62 de ani.
69
Figura nr. 15. Distribuția valorilor nupțialității în Europa

(2005 – 2008, respectiv 2009 – 2013)
America Latină prezintă o situaţie complet opusă, familiile fiind extrem de

stabile (0,2 ‰ divorţialitate faţă de 5,1 ‰, în SUA, nupţialitate de peste 7 ‰ fa-
ţă de valorile de 3 – 5 ‰, curente în Europa), ceea ce explică parţial indicii mai
ridicaţi ai natalităţii. Statele asiatice şi cele nord-africane prezintă o situaţie si-
milară, explicabilă prin influenţa Islamului în ţările musulmane sau prin tradiţii-
le familiale din estul continentului. O situaţie mai greu de caracterizat o prezintă
însă Africa Subsahariană, unde promiscuitatea şi absenţa unei stări civile eficien-
te nu permit o comparaţie cu situaţia din statele dezvoltate. Vârsta medie la că-
sătorie este foarte coborâtă adesea, iar poligamia încă este prezentă, chiar dacă
tendinţele din ţările dezvoltate se resimt timid în unele state mai avansate (figu-
ra 16). Două teorii se confruntă în explicarea nivelului ridicat al natalităţii din
această regiune: prima nu vede în aceasta decât manifestarea clasică a unei sub-
dezvoltări accentuate, cealaltă, fără a nega acest factor, atribuie un rol sporit con-
textului cultural, favorabil familiei extinse, sentimentele pronataliste ale popula-
ţiei fiind viguroase chiar şi în rândul tineretului sau al păturilor sociale instruite
(Thumerelle, 1996, pp. 201 – 206).
Natural, nupţialitatea nu poate avea valori mari în unele state de imigrare,
precum Emiratele Arabe Unite (3,0 ‰) sau Qatar (3,1 ‰), state cu o proporţie
anormal de mare a populaţiei masculine, în timp ce populaţia feminină este foar-
te slab reprezentată.
O tendinţă foarte periculoasă şi cu o serie de consecinţe negative asupra
natalităţii, specifică statelor dezvoltate şi celor care au trecut prin experienţa
economiei centralizat planificate, este aceea de creştere a gradului de instabilita-
te a familiilor şi chiar de descompunere a acestei celule fundamentale a societă-
ţii. Acest lucru se reflectă în creşterea divorţialităţii (numărul de divorţuri pro-
nunţate într-un an raportat la 1.000 de locuitori). Divorţialitatea a atins la valori-
le cele mai mari în fostele şi actualele state cu o economie centralizat planificată,
unde există un reflex al debusolării morale generale a indivizilor şi al răspândirii
70
alcoolismului (4,2 ‰, în Rusia, 3,8 ‰, în Bielorusia, 3,7 ‰, în Ucraina, 3,5 ‰,

în Republica Moldova, valori de peste 2,5 ‰ şi în Cuba, ţările baltice, Republica
Cehă, Ungaria etc., figura 17). Aproape la acelaşi nivel al instabilităţii familiilor se
situează însă şi statele dezvoltate, cu un liberalism civic extrem – SUA (cu o di-
vorţialitate de 4,0 ‰), apoi Belgia, Danemarca, Finlanda, Marea Britanie, Aus-
tria, Portugalia, Republica Coreea, Republica China, Australia, Noua Zeelandă şi
Canada (cu valori ale divorţialităţii de 2,6 – 3,0 ‰). Un rezultat al instabilităţii
familiilor este acela că în SUA, în 9,6 milioane de „familii”, copiii sunt crescuţi
doar de mamă, ceea ce le obligă pe acestea să aibă un loc de muncă, iar în alte 2,1
milioane – doar de tată; şi în Franţa se ridică la un milion numărul mamelor care
au ajuns în situaţia grea de a-şi creşte singure copilul sau copiii.
Figura nr. 16. Proporția femeilor căsătorite la vârsta de 18 ani (media anilor 2011 – 2013)
În ţările în curs de dezvoltare, divorţialitatea este, în general, mult mai mi-

că, expresie a patriarhalismului structurilor familiale, mai ales în statele cu po-
pulaţie catolică din America Latină şi Africa Subsahariană (Columbia, Mozambic
etc.), ca şi în majoritatea statelor musulmane (Irak, Libia etc.) sau în Sri Lanka,
unde divorţialitatea poate să coboare şi sub 0,2 ‰, ceea ce favorizează natalita-
tea reală. Divorţialitatea este menţinută în mod forţat la valori minimale şi în ul-
timele state comuniste – de exemplu, în Republica Populară Democrată Coreea-
nă (0,2 ‰).
Excepţii pot fi considerate unele state insulare din America Centrală, influ-
enţate de comportamentul liberal nord-american (Porto Rico), dar şi unele dintre
statele musulmane cu structuri familiale mai puţin rigide – Kuweit (cu o divorţiali-
tate de 3,9 ‰), Bangladesh (3,6 ‰) ş.a. Un indicator conex al instabilităţii familii-
71
lor este cel al proporţiei căsătoriilor care ajung până la urmă la divorţ. De exemplu,
în Europa de Est, acest indicator este foarte ridicat, oscilând între 40,3 %, în Leto-
nia şi 36,0 – 36,5 %, în Rusia şi Ucraina, el explicând, alături de alţi factori, degrin-
golada natalităţii; în acelaşi timp, indicatorul respectiv indică o relativă menţinere
a statutului familiei în republicile mai tradiţionaliste din Transcaucazia – 16,2 –
16,3 %, în Georgia şi Armenia (L. Darski, S. Shcherbakov, 1995).
Figura nr. 17. Distribuția valorilor divorțialității în Europa

(2005 – 2008, respectiv 2009 – 2013)
Foarte apropiat de cel anterior este şi indicatorul proporţiei recăsătoririlor

din totalul căsătoriilor, şi acesta fiind unul foarte mare şi în creştere în statele
aflate într-un stadiu avansat de descompunere a instituţiei familiale – de exem-
plu, în Rusia, această proporţie a crescut în mediul urban de la 7 %, în 1950, la
32 %, în 1995, iar în cel rural, puţin mai tradiţionalist, de la 5 % la 20 % (J.-L.
Chasteland, J.-C. Chesnais, 2002).
O expresie concludentă a tendinţei de descompunere a familiei o reprezin-
tă şi creşterea ieşită din comun a proporţiei copiilor născuţi în afara căsătoriei:
aceasta a ajuns la valorile cele mai mari (până la aproape două treimi din total)
în statele Europei Nordice (Islanda, Suedia etc.), dar a crescut în mod alarmant şi
în celelalte state cu un standard material înalt (de la 8,5 %, în Franţa anului
1975, la 45 %, în 2004, şi 56,7 %, în 2012; de la 10,7 %, în SUA, în anul 1970, la
33,0 %, în 1999, şi la 44,3 %, în 2013, o creştere asemănătoare semnalându-se şi
în Noua Zeelandă, Australia, Irlanda etc.), precum şi în fostele state cu o econo-
mie centralizat-planificată din Europa de Est (58,4 %, în Estonia, 44,6 %, în Le-
tonia, 59,1 %, în Bulgaria, în anul 2013 ş.a.m.d., figura 18)74. Din acest punct de
74În anul 2005, valoarea maximă atinsă până în prezent a fost înregistrată în Islanda, respectiv 65,7
% (în anul 2008, aceasta se cifra la 63,8 %). Statele din partea central-estică a Europei au cunoscut o
creştere rapidă a acestui indicator, paralel cu scăderea nupţialităţii. De exemplu, în Bulgaria, între
1991 și 2008, rata nupţialităţii s-a redus de la 5,7 ‰ la 3,6 ‰, iar ponderea naşterilor ilegitime a
crescut de la 15,2 % la 51,1 %. Chiar şi în state mai „conservatoare”, precum Republica Moldova, se
72
vedere însă, diferenţele dintre oraş şi sat sunt neînsemnate – de exemplu, în Ru-
sia, cu valori şi aici într-o creştere continuă, mediul urban înregistra, în 1999, o
proporţie de 28 % a copiilor născuţi în afara căsătoriei, iar mediul rural – de 30 %.
Foarte caracteristică pentru lumea de astăzi este şi tendinţa de restrângere
a poligamiei, ca urmare a emancipării social-familiale a femeii, chiar şi în state cu
mentalităţi puternic influenţate de tradiţie – în statele din Africa Subsahariană,
unde poligamia era o regulă generală, astăzi familiile poligame nu mai reprezintă
decât 20 – 30 % din total. Având în vedere faptul că sistemul poligamiei lăsa în
afara căsătoriei un număr foarte mare de bărbaţi, lipsiţi de mijloace materiale,
iar în familiile poligame, numărul mediu de copii care revenea unei soţii era unul
relativ mic, reducerea poligamiei reprezintă, astfel, una dintre cauzele creşterii
natalităţii reale în lumea afro-asiatică în anii postbelici75.
Figura nr. 18. Proporția nașterilor ilegitime în Europa

(2005 – 2008, respectiv 2009 – 2013)
c. Politica demografică a statelor joacă, pe planul natalităţii reale, un rol

din ce în ce mai important în perioada contemporană. Aceasta se manifestă însă
în trei maniere, foarte diferite:
Politica denatalistă (malthusiană) este aceea care îşi propune să contri-
buie la reducerea sporului natural prin reducerea natalităţii, folosind ca mijloa-
ce propaganda în vederea introducerii planning-ului familial, prin utilizarea di-
verselor mijloace şi metode anticoncepţionale, ca şi punerea la dispoziţie, în
constată acelaşi fenomen, în aceeaşi perioadă indicatorii menţionaţi evoluând de la 9,1 la 7,2 ‰, res-
pectiv de la 11,8 la 26,3 % (cf. bazei de date a INED, http://www.ined.fr/bdd, La conjoncture des pays
développés en chiffres şi buletinelor informative ale EUROSTAT). În unele state, evoluția ponderii naș-
terilor ilegitime este legată și de modificările legislației, mai ales în domeniul fiscal, reflectând o adap-
tare a cuplurilor la noua situație (Belgia, în 1989, Suedia, în 1990, cf. Sardon, p. 249, La conjoncture
démographique: L’Europe et les autres pays développées, „Population” no. 61 (3), 2006, pp. 225 – 300).
75 Conform Raportului World Marriage Patterns, emis în decembrie 2011 de către Population Divisi-
on, ONU, poligamia era, în anul 2010, legală în 25 de state africane și 7 state asiatice, în alte 41 de sta-
te și teritorii fiind acceptată parțial. Ponderea femeilor din familii poligame varia între 10 și 53 %.
73
mod gratuit, a acestor mijloace, stimularea căsătoriilor tardive, consilierea fa-

miliilor de a avea cât mai puţini copii, liberalizarea întreruperilor de sarcină76,
educarea tineretului, în special a fetelor etc.; se practică, de asemenea, şi impo-
zitarea progresivă a familiilor cu mulţi copii, chiar şi măsuri şocante de tipul
sterilizărilor în masă (India, China, Thailanda, atât la femei, cât şi la bărbaţi)77.
Aceasta a fost adoptată de majoritatea statelor din Asia Musonică, confruntate
cu o ameninţătoare presiune umană – Republica Populară Chineză78, India79,
Nepal, Republica Coreea, Filipine, Vietnam, Thailanda, Indonezia, Bangladesh,
Uniunea Myanmar, Malaysia, Singapore ş.a., apoi de unele state din Africa
Subsahariană (Africa de Sud, Zimbabwe, Mauriciu, Réunion), din lumea arabă
(Algeria, Egipt, Maroc, Tunisia, Arabia Saudită, Siria, Liban), de Turcia şi Iran, ca
şi de unele dintre cele mai populate state latino-americane (Mexic, Columbia,
Ecuador, Perù). Alte state latino-americane, precum Brazilia sau Venezuela, au
virat, mai degrabă, spre o politică indiferentă (figura 19).
În statele de mari dimensiuni şi cu importante diferenţe socioculturale in-
terne, succesul politicii denataliste este şi el foarte diferenţiat. Un caz foarte bine
cunoscut este cel al Indiei, unde statele cu populaţie dravidiană din sud-est (Kera-
la, Tamil Nadu) au introdus într-un ritm mult mai consecvent o politică denatalistă
(în funcţie şi de nivelul mai înalt de educaţie al femeilor), coborând astăzi la indici
sintetici ai fecundităţii, situaţi sub valoarea 2, în timp ce statele indo-ariene din
nord şi centru (Uttar Pradesh, Rajasthan ş.a.) rămân mult mai puternic ancorate în
tradiţia social-confesională ancestrală şi renunţă cu multă greutate la sistemul fa-
miliilor cu mulţi copii, indicele sintetic al fecundităţii menţinându-se aici încă la
valori de peste 4.
76 Trebuie precizat că liberalizarea întreruperilor de sarcină nu a exprimat întotdeauna adoptarea

netă a unei politici denataliste, ci, aşa cum s-a întâmplat în Rusia, în anii dezgheţului hruşciovian, a
fost o expresie a unor tendinţe generale de relativă democratizare a vieţii politice şi sociale, deşi cu o
serie de consecinţe grave pe planul sănătăţii populaţiei – de exemplu, în Rusia, în condiţiile absenţei
unei educaţii a populaţiei pentru adoptarea unor practici anticoncepţionale mai puţin agresive, nu-
mărul întreruperilor de sarcină a crescut brutal, de la numai 250.000, în 1954, la 4.500.000, în 1964.
O situaţie similară s-a petrecut şi în România, în 1989 – 1991. În prezent, Rusia deţine primul loc în
topul ratei avorturilor la 1.000 de născuţi vii (1.069, în 2006), urmată de România (685), Estonia
(630) şi Bielorusia (605), valori în scădere după anul 2010, efect al extinderii altor modalități și men-
talități în controlul nașterilor.
77 În China, această politică a vizat, în primul rând, populaţia majoritară, minorităţile naţionale fiind
parţial excluse din cauza localizării lor în regiuni mai slab populate. În acest mod se explică scăderea
continuă a ponderii populaţiei majoritare han. În perioada intercensitară 1990 – 2000, numărul aces-
tora a crescut cu 11,22 %, pe când cel al minorităţilor naţionale, cu 16,7 %, depăşind astfel 106,4 mi-
lioane de persoane (8,4 % faţă de 8,1 %, în 1990, cf. National Bureau of Statistics of China, comunica-
tul din 02.04.2001).
78 S-a ajuns astăzi ca aproximativ o jumătate din familiile din Lumea a Treia să practice contracepţia,
iar în Republica Populară Chineză, stat în care familiile cu mai mult de un copil sunt penalizate fiscal
şi unde, numai în 1983, s-au sterilizat 9 milioane de familii, rezultatul a fost o reducere brutală a nu-
mărului mediu de copii născuţi de o femeie pe parcursul vieţii.
79 În India, sub guvernul Indirei Gandhi, din 1975 – 1977, au fost sterilizaţi 4,5 milioane de bărbaţi,
iar în anul 2000, India a adoptat un nou program de reducere a natalităţii, cu şanse îndoielnice de re-
uşită, care-şi propune să obţină o stabilizare a populaţiei la nivelul anului 2045.
74
Figura nr. 19. Percepția guvernelor asupra natalității
De multe ori însă, obiectivele pe care şi le-a propus politica denatalistă nu

au putut fi atinse şi natalitatea a rămas relativ mare, cu toate eforturile introdu-
cerii unei mentalităţi de „planificare a familiei”; de exemplu, Mexicul şi-a propus
reducerea natalităţii de la 32 ‰, în 1976, la 10 ‰, în anul 2000 (L. Tabah, 1994),
dar nu a reuşit să o coboare decât la 25 ‰.
Politica natalistă (antimalthusiană) este, dimpotrivă, practicată de statele
ameninţate cu restrângerea populaţiei, a resurselor de forţă de muncă şi a efec-
tivelor mobilizabile, state care, de regulă, au şi mijloace bugetare mai însemna-
te, permiţându-le să aloce sume considerabile pentru sprijinirea mamei şi a co-
pilului, prin acordarea de alocaţii familiale, locuinţe sau credite fără dobândă
pentru locuinţe, concedii plătite de maternitate sau paternitate, reduceri de
preţuri, scutiri de tarife pentru diferite servicii, instituirea unui sistem şcolar
care preia copiii încă de la trei ani, ocupându-se de aceştia atât dimineaţa, cât şi
după-amiaza80 etc.; unele state au legiferat şi interzicerea sau limitarea între-
ruperilor de sarcină. O astfel de politică a fost adoptată de majoritatea statelor
Europei, începând cu statele totalitare de dinaintea celui de Al Doilea Război
Mondial, care urmăreau să-şi asigure o anumită forţă militară şi resurse umane
colonizabile (Italia, Germania, fosta URSS), apoi şi de Australia sau unele state
latino-americane cu o natalitate moderată (Argentina). În prezent, aceasta este
politica dominantă în Europa, cu excepția câtorva state care, în mod oficial, au o
politică indiferentă, deși serviciile sociale de susținere a familiei și copiilor sunt
foarte elaborate (Suedia, Danemarca, Islanda, Regatul Unit). Succesul politicilor
80De exemplu, sistemul francez al „şcolii materne”, care îi lasă pe părinţi liberi să muncească până la
orele 17.
75
nataliste depinde foarte mult de eficiența acestor servicii, descendența finală fi-
ind mai mare în state precum cele anterior menționate (tabelul 9). În virtutea
principiilor nataliste ale Coranului, şi unele state musulmane duc o astfel de po-
litică, deşi aici aceasta nu se impune din necesităţi demo-economice.
Tabelul nr. 9. Descendența finală a generației 1960 în câteva state europene

Descendența Rang1 + Rang 4 Rang 3 % Rang
Statul Rang 1 Rang 2 Rang 3
finală Rang 2 + + 3+
Franța 2,12 0,90 0,72 1,62 0,32 0,18 0,50 23,6
Norvegia 2,09 0,88 0,74 1,62 0,35 0,13 0,48 22,6
Suedia 2,04 0,87 0,72 1,59 0,31 0,14 0,45 22,2
Anglia – 1,98 0,81 0,70 1,51 0,31 0,16 0,47 23,7
Țara Galilor
Finlanda 1,97 0,83 0,67 1,50 0,31 0,16 0,47 23,7
Grecia 1,93 0,89 0,63 1,52 0,21 0,09 0,30 15,5
Danemarca 1,90 0,88 0,69 1,57 0,26 0,07 0,33 17,4
Olanda 1,85 0,82 0,67 1,49 0,25 0,11 0,36 19,4
Austria(1) 1,77 0,84 0,61 1,45 0,23 0,10 0,33 18,4
Spania 1,76 0,90 0,64 1,54 0,17 0,06 0,23 12,7
Italia 1,66 0,85 0,60 1,45 0,15 0,06 0,21 12,6
Diferența 0,46 0,05 0,12 0,17 0,17 0,12 0,29 64,2
Franța –
Italia
r8 0,48 0,83 0,61
(1), Generația 1956 – 1960
r8, Coeficientul de corelație a rangurilor Spearman
Sursa: Adaptare după Breton, D., Prioux, F., Deux ou trois enfants?, p. 493, „Population” no. 60(4), 2005, pp.
489 – 522, INED, Paris
Politica indiferentă este aceea care lasă procesele demografice să evo-

lueze de la sine, fără intervenţia directă a statului. Aceasta este practicată, pe
de o parte, de administraţia SUA, care consideră că o adaptare spontană a
comportamentului demografic al populaţiei la posibilităţile de subzistenţă
corespunde cel mai bine principiului liberului arbitru al individului şi, pe de
alta, de către majoritatea statelor Africii Subsahariene, motivată aici însă de
către lipsa de mijloace materiale.
d. Prescripţiile religioase sunt respectate într-o măsură foarte variabilă de
diferitele grupuri umane. În general, confesiunile tradiţionale au susţinut şi sus-
ţin în continuare natalitatea, mai ales islamul şi catolicismul, fapt care se reflectă
în menţinerea într-o măsură mai mare a natalităţii în ţările şi regiunile în care
proporţia respectării practicilor religioase este mai ridicată, ca multe state mu-
sulmane (Yemen, Pakistan, populaţia musulmană din India81 ş.a.m.d.), Filipine,
America Centrală, până de curând și regiunea cu populaţie catolică de pe Valea
81 În rândurile musulmanilor, natalitatea este cu o treime mai ridicată decât în rândurile hinduşilor,
cf. J. Véron, La transition démographique dans l’Inde, „Espace/Population/Société” no. 2 – 3/ 1997, pp.
135 – 154. Situația a fost confirmată și de ultimul recensământ indian efectuat în 2011, prin creșterea
semnificativă a ponderii populației musulmane.
76
Siretului, în Moldova82 ş.a. Unele confesiuni religioase proscriu avortul, contribu-

ind astfel la păstrarea unei natalităţi mai ridicate (cazul multor comunităţi neo-
protestante). Dimpotrivă, acolo unde această practică este foarte frecventă, nata-
litatea poate înregistra o cădere rapidă (cazul statelor din estul Europei), după
1990, când legislaţia referitoare la această metodă contraceptivă s-a liberalizat83.
În general, religia poate influența natalitatea atunci când importanța sa este pu-
ternică la nivel social. Unele studii arată că odată cu scăderea importanței prac-
ticilor religioase, influența scade chiar și în rândul practicanților (A. R. Loilier,
F. Prioux, 2008).
e. Conştiinţa de grup, bazată pe necesitatea resimţită de un întreg grup uman
de a rezista presiunii exercitate de un altul, poate contribui, de asemenea, la men-
ţinerea unei natalităţi foarte ridicate; este cazul populaţiei franco-canadiene din
sud-estul Canadei, după instaurarea ocupaţiei britanice, din 1763, unde familiile,
pentru a rezista în faţa presiunii colonizatorilor englezi, au dat naştere până la
15 – 20 de copii fiecare, la populaţia feminină de 20 – 24 de ani, indicele de ferti-
litate depăşind valoarea de 500 ‰. În felul acesta, franco-canadienii, părăsiţi de
Franţa, iniţial în număr de nu mai mult de 10.000 de persoane, într-un interval de
240 de ani, au ajuns la 10,7 milioane de locuitori.
II.1.1.2. Tipurile de evoluţie a natalităţii

Pe ansamblul Globului, în perioadele modernă şi contemporană, natalita-
tea se caracterizează printr-o tendinţă generală, deşi nu absolută, de reducere,
sub efectul modernizării comportamentului demografic, al unor mase umane din
ce în ce mai largi, reducere mai accentuată în ultimele trei decenii (de la 33,0 ‰
– media anilor 1970 – 1975 la 25,0 ‰ – media anilor 1990 – 1995 şi la 20,2 ‰ –
media anilor 2005-2009). Pe acest fond, fiecare stat, fiecare regiune şi chiar fie-
care aşezare a înregistrat curbe proprii de evoluţie a natalităţii, însă multitudi-
nea de variante ne obligă să găsim câteva tipuri caracteristice, dintre care trei
sunt cele mai răspândite (surprinse, în bună măsură, în figura 20):
A. Evoluţia normală se distinge printr-o uşoară tendinţă de creştere în pe-
rioada de trecere de la viaţa patriarhală la viaţa modernă, consecinţă a începutu-
lui îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă, alimentare şi sanitare, urmată de declanşa-
rea unei reduceri continue, la început nu foarte rapidă, în orice caz situată sub
ritmul de diminuare a procentului de mortalitate, ulterior reducerea accelerându-se
şi devenind mai rapidă decât descreșterea ritmului mortalităţii; într-o ultimă fază,
natalitatea tinde spre o anumită plafonare, dar la un nivel coborât.
82 Şi în Europa Occidentală, au existat în trecut regiuni cu o natalitate mai ridicată, ca urmare a influ-
enţei catolicismului, de exemplu, Peninsula Bretagne din Franţa, dar astăzi aceste diferenţe pozitive
au dispărut, ca urmare a pierderii treptate a influenţei bisericii asupra comportamentului social al
populaţiei.
83 România s-a situat, ani la rând, pe nedoritul prim loc pe plan mondial din acest punct de vedere, în
1990 raportul între numărul de avorturi şi cel de născuţi vii fiind de 4,2/1, apoi scăzând până la 0,8 –
1,1/1 între anii 2000 și 2008 și la circa 0,5, în 2015.
77
Acest tip de evoluţie este caracteristic pentru statele dezvoltate din Euro-
pa (Marea Britanie, Franţa, ţările scandinave, Germania), unde, în secolele XV –
XVII, se întâlnea încă o natalitate de nivelul celei actuale din statele africane (45
– 50 ‰) şi unde faza descendentă a evoluţiei s-a declanşat încă din secolul al
XVIII-lea, numărul mediu de copii născuţi de o femeie pe parcursul vieţii scăzând
de la 5,0, în secolul al XVIII-lea, la aproximativ 1,4 – 1,5, în anul 201584. Un
exemplu clasic este cel al Marii Britanii, unde natalitatea a coborât de la 37,3 ‰,
în anul 1800, la 29,9 ‰, în anul 1900, la 12,7 ‰, în anul 2009, și 12,2 ‰, în
2015. De remarcat că această evoluţie a fost mai timpurie în Franţa şi în ţările
scandinave, încă din secolul al XVIII-lea, spre deosebire de Marea Britanie şi
Germania, unde s-a manifestat ceva mai târziu, după anul 1800.
B. Evoluţia accelerată se caracterizează prin menţinerea până mult mai
târziu a unor natalităţi foarte înalte, tradiţionale, fie în mod spontan, fie stimulat,
urmată de o prăbuşire bruscă, şi aceasta uneori spontană, iar alteori, provocată.
În primul subtip intră statele Europei mediteraneene (Spania, Portugalia,
Grecia ş.a.) care şi-au păstrat, până în primele decenii de după cel de Al Doilea
Război Mondial, un comportament demografic tradiţional, natalist, urmat de o
pătrundere bruscă a unui comportament denatalist, prin modificarea tuturor
mentalităţilor sub efectul modernizării rapide a societăţii.
Pentru al doilea subtip poate fi dat exemplul Japoniei, care înainte şi în tim-
pul celui de Al Doilea Război Mondial, a avut o politică natalistă oficială, destinată
susţinerii efortului expansionist, dar unde, în anii 1948 – 1949, în faţa confruntării
cu problemele ridicate de pierderea imperiului colonial şi de starea economică de-
zastruoasă, s-a schimbat diametral politica demografică, adoptându-se măsuri
denataliste, care au provocat coborârea, în scurt timp, a natalităţii – de la 42,9 ‰,
în 1948, la valori mai mici chiar decât în majoritatea ţărilor vest-europene (8,1 ‰,
în anul 2015).
Similară este şi situaţia unor state din estul Europei (Bulgaria, Federaţia
Rusă, Ucraina), sudul şi estul Asiei (China, Coreea de Sud, Thailanda, Sri Lanka
etc.), recent, chiar a unor state musulmane considerate mai reticente faţă de po-
liticile demografice denataliste (Iran, Tunisia, Maroc, Libia, Algeria etc.)85. Carac-
teristică acestei evoluţii este stabilizarea natalităţii la valori foarte reduse, efect
al îmbătrânirii accentuate a populaţiei (sub 8 ‰, în Bulgaria, Federaţia Rusă sau
în Ucraina între 1995 și 1999). La fel de caracteristic a devenit însă fenomenul
de redresare uşoară, vizibil după anul 2000 în multe dintre aceste state, fără a
rezolva însă grava criză demografică a acestora;
84 În unele medii urbane vest-europene şi, mai ales, în cele protestante, scăderea natalităţii a fost chi-
ar mai timpurie: de exemplu, la Geneva, numărul mediu al copiilor pe familie a început să scadă încă
de la 1600, coborând de la 5,5 la 2,9 în 1700 – 1750, şi la 2,0 în 1850 – 1900 (L. Henry, 1972).
85 Cea mai fulminantă evoluţie a înregistrat-o, în ultimele două decenii, Iranul, unde s-a ajuns de la un
indice de 6,6 copii/femeie, în 1977, la 2,0 în anul 2009, chiar în mediul rural trecându-se de la 8,1 la
2,4. Ca în toate cazurile, această evoluţie urmează modelul centru – periferie, fiind mai rapidă în zona
capitalei sau în provinciile cu populaţie dominant persanofonă şi mai lentă în Balucistan sau în ariile
izolate din Munţii Zagros (Luristan, Kohgiluyeh, Kurdistan), cf. A. Tarmann, Iran achieve Remplacement
Level Fertility, „Population Today”, PRB, Washington, nr. 5/2002.
78
Figura nr. 20. Tipologia evoluției natalității între 1900 și 2015
C. Evoluţia discontinuă (în „zig-zag” sau în „dinţi de fierăstrău”) se indivi-

dualizează prin apariţia unor scurte perioade de recrudescenţă a natalităţii, du-
pă amorsarea unei reduceri normale sau accelerate, recrudescenţe urmate de
noi perioade de declin, vârfurile mai târzii neridicându-se la nivelul celor anteri-
oare. Şi acest tip de evoluţie poate fi spontan sau provocat, iar fazele de creştere
– declin se pot repeta. Evoluţia discontinuă cunoaşte, astfel, două subtipuri:
Primul subtip este întâlnit sistematic în majoritatea situaţiilor postbeli-
ce, după o mobilizare masivă a tinerilor adulţi pentru a susţine conflicte mili-
tare la distanţă de locuinţă şi demobilizarea acestora, când aceştia, reveniţi în
patrie, încheie un număr mare de căsătorii, în compensarea nupţialităţii scă-
zute din anii de război; exemplul cel mai cunoscut este cel din SUA, unde a
fost cunoscut aşa-numitul baby boom („explozie a naşterilor”) din 1946 –
1955, ani imediat următori celui de Al Doilea Război Mondial, din 1955 nata-
litatea începând din nou să scadă, lent, dar rămânând încă deasupra valorilor
infime ale Europei Occidentale86. Conform unor studii, acest fenomen a carac-
terizat mai ales statele învingătoare, în afara celor est-europene şi a fost
amorsat încă din timpul războiului, urmând unei faze de scădere accelerată a
natalităţii, corespunzătoare, în bună parte, crizei din perioada interbelică
(Dupâquier, 1999).
86 În Franţa, între 1945 şi 1950, numărul mediu de copii născuţi de o femeie a crescut de la 2,0 la 3,0
şi apoi a reintrat pe o curbă descendentă (A. Langaney, 1988).
79
Această fază de creştere a natalităţii s-a menţinut până după 1960, în une-
le cazuri fiind corelată cu atitudinea pronatalistă a societăţii în epocă. Majorita-
tea statelor afectate de acest fenomen au cunoscut, după 1965, o tendinţă inver-
să, de scădere accelerată, imputabilă concepţiei neomalthusianiste, dar şi modi-
ficării mentalităţilor în contextul revoluţiei informaţionale (accesul generalizat
la mass-media audio-vizuală), al respingerii unor valori tradiţionale (autorita-
rism, moralism, naţionalism) şi al instaurării unei mentalităţi strict materialiste
şi hedoniste (ale cărei valori sunt tinereţea, frumuseţea, forţa şi sănătatea). Toa-
te acestea s-au reflectat în tulburările sociale grave, generate de revoltele tinerei
generaţii în marile capitale occidentale (mai ’68). SUA se disting în acest context,
după ce au cunoscut o tendinţă de scădere normală; din 1985 se înregistrează o
stabilizare a natalităţii la un nivel relativ înalt pentru o ţară dezvoltată (13 – 15 ‰),
fenomen explicat prin sosirea masivă, în ultimele decenii, a emigranţilor latino-
americani, cu o structură pe vârste favorabilă tinerilor. O revenire de scurtă du-
rată a fost consemnată şi în cazul Suediei în perioada 1990 – 1995, ca efect cu-
mulat al unor măsuri anterioare de ocrotire a familiei în cadrul politicii social-
democrate (concedii plătite pentru ambii părinţi, alocaţii de sprijin etc.).
Pentru al doilea subtip, situaţiile cele mai caracteristice sunt cele ale
unor state totalitare care au încercat să oprească ritmul alarmant al scăderii
natalităţii prin măsuri autoritare şi punitive – cazul României unde, în anii
1967 – 1969, s-a produs o foarte puternică recrudescenţă a natalităţii, rezul-
tând din limitarea la minimum a întreruperilor de sarcină; din 1970, contrar
dorinţei regimului, natalitatea a intrat din nou într-un ritm rapid de reducere,
ca urmare a reacţiei de adaptare a populaţiei la condiţiile impuse de noua le-
gislaţie, iar din 1989, când s-a revenit la un regim liberal, natalitatea, pur şi
simplu, s-a prăbuşit.
II.1.1.3. Distribuţia actuală a natalităţii pe Glob. Datorită gamei largi de va-

lori ale natalităţii, statele Globului formează un număr destul de mare de catego-
rii, şi anume cinci, distribuţie care, în linii generale, este invers proporţională cu
nivelul de dezvoltare socioeconomică (figura 21):
A. Statele cu natalitate foarte mare (peste 40 ‰) sunt ţări foarte înapoiate,
caracteristice, în primul rând, pentru Africa Subsahariană (Niger – 52,2 ‰,
Uganda – 47,1‰, Republica Democrată Congo şi Angola, 45‰, Mali, Burkina
Faso, Sierra Leone, Ciad, Somalia, Benin, Liberia, Mozambic, Zambia etc. În Asia,
se încadrează în această categorie doar cazurile izolate ale Afganistanului şi Ti-
morului Oriental, state înapoiate, izolate, cu o populaţie tradiţionalistă. În gene-
ral, această categorie, foarte răspândită altădată, se află în curs de restrângere.
80
Figura nr. 21. Distribuția valorilor natalității (media anilor 2010 – 2015)
B. Statele cu natalitate mare (25 – 40 ‰) sunt fie ţări tradiţionaliste, dar

în care au început să se resimtă efectele modernizării comportamentului demo-
grafic, fie sunt situate predilect în Africa Subsahariană, Peninsula Arabică sau,
izolat, în sudul şi sud-estul Asiei ori în America Latină şi Oceania (Mauritania,
Sudan, Ghana, Nigeria, Camerun, Etiopia, Tanzania, Kenya, Madagascar, Iordania,
Siria, Arabia Saudită, Irak, Pakistan, Bangladesh, Nepal, Cambodgea, Laos, Gua-
temala, Honduras, Nicaragua, Bolivia, Paraguay, Papua-Noua Guinee, Insulele So-
lomon etc.). Sunt state care au, în general, un nivel de dezvoltare economică mai
redus sau sunt încă tributare unui comportament demografic în mare parte de
tip tradiţional.
C. Statele cu natalitate mijlocie (15 – 25 ‰) sunt, în general, ţări cu un ni-
vel mediu de dezvoltare economică, caracteristice pentru America Latină (Ar-
gentina, Brazilia, Perù, Ecuador, Columbia, Venezuela, Mexic, Costa Rica, Repu-
blica Dominicană etc.), Africa de Nord – Orientul Apropiat şi Mijlociu (Maroc, Al-
geria, Egipt, Israel, Liban, Turcia, Iran), Asia de Sud şi Sud-Est (India, Indonezia,
Birmania, Vietnam), dar sunt prezente şi în Extremul Orient (Mongolia, Republi-
ca Populară Democrată Coreeană) sau în Africa Australă (Republica Sud-Africană,
Botswana)87. Izolat, astfel de state sunt întâlnite şi în Europa (Islanda, Irlanda,
87 În unele dintre aceste state care au cunoscut o scădere rapidă a indicatorilor de fertilitate în dece-
niile trecute, s-a observat recent o plafonare sau chiar o redresare, dificil de explicat, așa cum este ca-
zul unor state din Maghreb (Algeria, Tunisia). Z. O. Bedidi et al. (în articolul La fecondité au Maghreb:
nouvelle surprise, „Population et Sociétés” no. 486/2012, INED, Paris) susține că declinul anterior al
fertilității fusese, în mare parte, tributar creșterii vârstei medii la căsătorie care s-a plafonat după
2005, creând un potențial reproductiv superior.
81
state marginale, cu o structură pe vârste favorabilă şi în care erodarea compor-

tamentelor demografice tradiţionale nu este completă). În statele în care trăieşte
majoritatea populaţiei Asiei Musonice, chiar dacă standardul de viaţă este mo-
dest şi ne-am aştepta la o natalitate mult mai mare (de exemplu, în India, Indo-
nezia, Sri Lanka, Uniunea Myanmar, Malaysia sau Vietnam), un astfel de nivel îşi
găseşte explicaţia în energica politica statală denatalistă, iar prezenţa în această
categorie a unor state arabe foarte bogate în petrol (de exemplu, Kuweitul, EAU,
Omanul) este, în pofida mentalităţii nataliste generale, rezultatul deformării struc-
turii pe sexe, ca urmare a unei puternice imigraţii preponderent masculine.
Tabelul nr. 10. Evoluţia natalităţii şi a indicelui sintetic al fecundităţii

între 1970 și 2010 (în ‰)
Continentul 1971- 1976- 1981- 1986- 1991- 1996- 2001- 2006- 2011- RTF RTF RTF
1975 1980 1985 1990 1995 2000 2005 2010 2015 (1970 (1990) (2015)
Asia 33,7 28,9 28,8 28,0 25,5 22,9 20,1 18,7 18 5,1 3,6 2,3
Europa 15,6 14,9 14,2 13,6 11,3 10,1 10,2 10,9 10,9 2,4 1,6 1,5
Africa 46,0 46,1 45,1 43,9 41,6 39,0 37,4 35,7 36 6,5 5,7 4,8
Oceania 22,1 21,2 20,5 19,7 19,5 18,7 17,7 17,8 17,8 3,6 2,6 2,1
America 14,8 15,5 15,7 16,2 15,6 14,1 13,9 13,6 12,4 2,2 2,1 2,0
de Nord
America 34,5 32,4 31,1 27,7 25,6 23,2 21,6 19,9 18,5 5,2 3,7 2,3
Latină
TOTAL 30,8 27,9 27,8 27,1 25,1 23,0 21,2 20,2 19,5 5,1 3,8 2,5
MONDIAL
Notă: America de Nord cuprinde numai Canada şi SUA, iar Federaţia Rusă este inclusă la Europa.
Surse: Statistical Yearbook of ONU (1979), World Population Data Sheet,
PRB, Washington (1990 – 2016)
D. Statele cu natalitate mică (10 – 15 ‰) formează o categorie în care in-

tră, drept cele mai tipice, cele mai multe ţări ale Europei Occidentale (Marea Bri-
tanie, Franţa, Italia, Olanda, Belgia, Spania, Grecia ş.a.m.d.), ale Americii de Nord
(SUA, Canada), ale Extremului Orient (Republica Populară Chineză, Thailanda) şi
ale Oceaniei (Australia, Noua Zeelandă). Dintre statele latino-americane intră în
această categorie Uruguayul şi Chile, care sunt şi ţările sud-americane cu cea mai
ridicată proporţie a locuitorilor de origine europeană, apoi majoritatea insulelor
din Antile (Cuba, Puerto Rico, Trinidad – Tobago), iar dintre cele ale Europei de
Est şi Transcaucaziei – ţările care au avut în trecut, în mod tradiţional, o natalita-
te mai ridicată (Rusia, Polonia, România, Albania, Muntenegru, Georgia, Arme-
nia) sau care au cunoscut o redresare semnificativă în ultimele decenii, spontană
sau ca urmare a unor politici demografice (Franţa, Marea Britanie, Spania, Norve-
gia, Suedia etc.). Europa în ansamblu se încadrează în această categorie (tabelul 10).
E. Statele cu natalitate foarte mică (sub 10 ‰) sunt grupate, deocamdată,
în partea mediană și sudică a Europei (Germania, Austria, Ungaria, Slovenia, Ita-
lia, România, Bosnia-Herțegovina, Serbia, Bulgaria, Grecia, Portugalia etc.), state
în care scăderea ratei totale de fertilitate a fost fie foarte precoce şi puternică, ca
efect al degradării tradiţiei familiale şi al exacerbării individualismului, fie ex-
trem de rapidă, în special în fostele state comuniste. În aceeaşi categorie s-au în-
82
cadrat, temporar, şi alte state est-europene (Bielorusia, Letonia, Lituania, Bulga-

ria, Federația Rusă, Ucraina, Cehia, Polonia), evidenţiindu-se degringolada socia-
lă prin care au trecut aceste ţări în ultimul deceniu, după renunţarea la experien-
ţa comunistă şi înainte ca sistemul economiei de piaţă să poată fi realmente re-
stabilit, acestea cunoscând însă o evidentă redresare după anul 2000. Această
revigorare este conjuncturală, fiind un efect al adaptării la rigorile economiei de
piaţă, manifestate şi prin modificarea comportamentului demografic, unele din-
tre aceste state înregistrând, în ultimii ani, o nouă tendință de declin, spre valori
inferioare pragului de 10 ‰. Rusia și Bielorusia par a fi, deocamdată, singurele
excepții notabile.
II.1.2. Mortalitatea
Mortalitatea, elementul pasiv al dinamicii naturale a populaţiei, se calculea-
ză, într-un mod similar cu natalitatea, prin raportarea numărului de decese surve-
nite în decurs de un an la numărul locuitorilor în rândurile cărora s-au produs de-
cesele respective. Ca şi majoritatea celorlalţi indicatori demografici, și indicatorul
mortalităţii (sau, mai precis, al mortalităţii generale) se exprimă în promile:
D *1000
M 
P
Evident că şi în cazul mortalităţii, mai ales în ţările în curs de dezvoltare şi
în special în trecut, se pot ivi o serie întreagă de imprecizii atât la înregistrarea
deceselor, cât şi la evaluarea populaţiei, drept consecinţă directă a imperfecţiu-
nii aparatului administrativ (a stării civile), a lipsei de conştiinciozitate a recen-
zorilor şi a mentalităţii înapoiate a populaţiei; de exemplu, în cazul Indiei, se
apreciază că încă şi în anul 1950, rămâneau neînregistrate oficial cam 40 % din-
tre decese, ceea ce falsifică însăşi curba de evoluţie a mortalităţii, creându-se,
astfel, aparenţa unei creşteri în paralel cu modernizarea aparatului administra-
tiv. Aceasta este însă o situaţie caracteristică statelor slab dezvoltate, în Lumea a
Treia menţinându-se factori de risc care diminuează enorm durata vieţii.
În funcţie de specificul fiziologiei umane, există foarte mari diferenţe între
mortalităţile specifice ale diferitelor grupe de vârstă: mortalitatea este mai ridicată
la grupele de vârstă mică, din cauza sensibilităţii deosebite a organismului copiilor
la bolile transmisibile ş.a., se reduce la un minimum în anii adolescenţei şi la tinerii
maturi (20 – 40 de ani) şi creşte din nou, până la valori foarte ridicate, la o vârstă
înaintată, ca urmare a uzurii fiziologice a organismului (figura 22). De aici derivă
importanţa cunoaşterii, pe lângă mortalitatea generală, a mortalităţii infantile, ca-
re se calculează prin raportarea numărului de decese survenite în decurs de un an
în rândul copiilor mici, cu vârsta sub un an, la numărul de născuţi vii din decursul
aceluiaşi an (calculul făcându-se, şi în acest caz, în promile)88:
88 Mai rar se utilizează şi un alt indicator al mortalităţii infantile, care ţine seama de totalul deceselor
înregistrate în cadrul unui grup de nou-născuţi, până la vârsta de 5 ani, raportat la totalul nou-năs-
cuţilor respectivi.
83
D  1 *1000
Mi 
Nv
Mortalitatea infantilă este o componentă importantă a mortalităţii genera-
le; de regulă, statele cu o mortalitate infantilă ridicată având şi valori mari ale
mortalităţii generale, dar aceasta nu exclude posibilitatea ca o mortalitate infan-
tilă foarte redusă să însoțească o mortalitate generală peste media mondială, în
cazul îmbătrânirii avansate a populaţiei, cum este cazul multor state europene89.
Figura nr. 22. Distribuția deceselor pe grupe de vârstă în: A – țările dezvoltate,
B – țările în curs de dezvoltare, C – țările din Africa Subsahariană, media anilor 2005 –
2010, cf. World Population Information, ONU, 2011 (www.un.org.popin).
Valorile cu minus în față nu sunt negative, derivând din setările programului Excel.
Indicatorul mortalității infantile cunoaşte o distribuţie sensibil diferită de

aceea a mortalităţii generale (brute), fiind puternic corelat cu nivelul de dezvoltare.
Reducerea acestui indicator este posibilă doar prin asigurarea unor servicii medi-
cale adecvate mamei şi copilului, măsuri la îndemâna statelor dezvoltate, dar pre-
care în cele în curs de dezvoltare. Astfel, valorile sale oscilează la nivel mondial în-
tre 1,6 şi 97 ‰ (în anul 2016) și sunt într-o scădere rapidă chiar și în statele afri-
cane în care, până de curând, valorile de peste 150 ‰ sau chiar 200 ‰ erau cu-
rente (de exemplu, Mozambicul, în anul 2000, înregistra 201 ‰). Această evoluție
se explică prin progresele remarcabile în domeniul controlului medical. Valorile
foarte mari au scăzut chiar și în statele afectate de conflicte (Sierra Leone, 155 ‰,
în 2010, și 89 ‰, în 2015, sau în Afghanistan, 155 ‰, în 2010, și 68 ‰, în 2015).
În Europa, majoritatea statelor care înregistrau încă valori de peste 10 ‰ (Româ-
nia, Republica Moldova, Macedonia, Ucraina, Kosovo) au coborât în ultimii ani sub
acest nivel90. Statele asiatice şi cele latino-americane au progresat enorm, prezen-
89 În practica demografică, se mai ia în consideraţie şi mortalitatea juvenilă, care se referă la numărul

deceselor anuale ale copiilor de până la 5 ani.
90 În cazul României, scăderea a fost foarte rapidă în ultimele decenii: 26,9 ‰, în anul 1990; 18,6 ‰,
în anul 2000; 10,1 ‰, în anul 2009, ultimul an cu valori peste pragul de 10 ‰ și 7,3 ‰, în anul 2016
(cf. INS), apropiindu-se, astfel, tot mai mult de valorile medii europene. Spre deosebire, în Republica
Moldova, Ucraina sau Macedonia, scăderea a fost mai lentă, iar Kosovo încă mai înregistra, în anul
2015, valori de 12‰ (cf. PRB, World Population Data Sheet, 2016).
84
tând, adesea, valori apropiate de cele înregistrate în statele dezvoltate (sub 10 ‰,

în Coreea de Sud, Taiwan, Malaysia, Sri Lanka, Cuba, Costa Rica, Chile, Uruguay,
Kuwait, Qatar, EAU, Liban, Oman etc.)91.
Figura nr. 23. Tipologia evoluției mortalității infantile (1950 – 2015)
Valorile cele mai reduse caracterizează mai ales statele vest-europene şi

est-asiatice cu valori cuprinse între 1,8 și 4 ‰ în ultimii ani (Islanda, Suedia,
Norvegia, Japonia, Luxemburg, Hong-Kong), nivel sub care, practic, este greu de
coborât92. Importanţa scăderii mortalităţii infantile constă în efectul pe care îl
produce acest fenomen asupra nivelului natalităţii. Toate studiile efectuate asu-
pra unor state în curs de dezvoltare (Cuba, Sri Lanka, India) demonstrează core-
laţia care există între reducerea acestui indicator şi diminuarea fecundităţii
(Vallin, 1996). În ultimele decenii, se constată o scădere rapidă a mortalităţii in-
fantile în întreaga lume (inclusiv a copiilor cu vârste de 1 – 5 ani)93. Astfel, se ex-
91 Se poate vorbi de o corelaţie puternică între gradul de cultură, exprimat prin nivelul analfabetis-
mului şi mortalitatea infantilă. Astfel, chiar şi regiuni sărace precum statul Sri Lanka sau statul indian
Kerala pot înregistra mortalităţi infantile reduse (16 ‰, în anul 2002, și 8 ‰, în anul 2015, respectiv
13 ‰, în anul 2002, și 6 ‰, în anul 2013, deci sub nivelul mediu al României).
92 Valoarea cea mai redusă, în anul 2009, era înregistrată în Luxemburg şi Hong-Kong (1,8 ‰), iar în
anul 2015, în Hong Kong (1,4 ‰), Singapore și Finlanda (1,7 ‰). În unele state dezvoltate, dimpo-
trivă, se înregistrează o ușoară creștere, semn al atingerii nivelului minim posibil, cazul Luxemburgu-
lui, cu valori de 3,2 ‰, în anul 2015 (cf. PRB, WPDS 2016, Washington).
93 Unul dintre ultimele studii care certifică această reducere masivă este cel al lui G. Pison, Le récul de
la mortalité infantile dans le monde, „Population et Sociétés” no. 463/ian. 2010, INED, Paris. Evoluții
similare sunt semnalate și în cea mai nouă World Population Prospects (2015 Revision, emisă de ONU,
în 2016, https://esa.un.org/unpd/wpp/publications)
85
plică și scăderea masivă a mortalității generale după anul 2010, având ca princi-
pal efect temporizarea declinului creșterii naturale a populației, scăderea natali-
tății fiind ceva mai redusă decât cea a mortalității. Acest declin a condus la redu-
cerea disparităților: în anii 1950 – 1960, valorile variau între 20 și 225 ‰, iar în
anii 2010 – 2015, între 1,4 și 110 ‰ (figura 23).
Ca şi pentru natalitate, se poate calcula, în calitate de corectiv al deformă-
rilor introduse de diferenţele de structură a populaţiei pe grupe de vârstă, mor-
talitatea standardizată, prin raportarea deceselor la o populaţie ideală din punct
de vedere al structurii pe grupe de vârstă, indicator rar folosit, dar care oferă o
imagine mai corectă a standardului de viaţă al populaţiei, eliminând efectul exa-
gerat al ponderii mari a grupelor de vârstă înaintată. De exemplu, în Franţa in-
terbelică, stat în care fenomenul de îmbătrânire a populaţiei, o consecinţă a scă-
derii natalităţii, s-a declanşat timpuriu, mortalitatea generală oscila în jurul valo-
rii de 15,0 ‰, dar mortalitatea standardizată indica doar o valoare de 12,2 ‰.
II.1.2.1. Factorii care influenţează mortalitatea (generală şi infantilă)

A. Cel mai important factor, din acest punct de vedere, este nivelul de trai
material şi spiritual al populaţiei respective. Statele şi grupurile umane cu un ni-
vel de trai superior celorlalte şi cu mentalităţi mai avansate cunosc, de regulă,
mortalităţi mai mici, deoarece, în aceste situaţii, populaţia are la dispoziţie o
alimentaţie satisfăcătoare, locuinţe corespunzătoare, încălzite în anotimpul rece
şi cu instalaţii de apă caldă, apă potabilă controlată, acces la consultaţiile medi-
cale şi la medicaţia necesară în cazul unor îmbolnăviri ş.a. Se poate constata, ast-
fel, o proporţionalitate aproape generală între nivelul consumului alimentar şi
coborârea mortalităţii, mai ales a celei infantile. Mecanizarea proceselor tehno-
logice, atât în industrie, cât şi în agricultură, ca şi progresele automatizării, re-
duc, în statele dezvoltate, ponderea muncii fizice în favoarea celei intelectuale,
precum şi incidenţa îmbolnăvirilor profesionale şi a accidentelor de muncă, înde-
părtând, astfel, în bună parte, uzura prematură a organismului. Şi ridicarea nive-
lului educaţional al populaţiei constituie un element important, prin care nivelul
de trai contribuie la scăderea mortalităţii, o populaţie educată respectând, într-o
mult mai mare măsură, normele de igienă şi căpătând conştiinţa necesităţii de a
consulta medicul, în cazul unor îmbolnăviri, spre deosebire de mentalitatea unor
populaţii needucate. Gradul de instrucţie este un indicator des utilizat de către
organismele internaţionale în stabilirea indicelui de dezvoltare umană (IDH)94.
94 IDH sau IDU (Indicele de Dezvoltare Umană) este un indicator imaginat de către experţii organis-
melor internaţionale în scopul eliminării inadvertenţelor pe care le presupun alţi indicatori ai dezvol-
tării, în primul rând produsul intern brut. IDH este obţinut prin combinarea speranţei de viaţă la naş-
tere, a gradului de alfabetizare şi a produsului intern brut ajustat la puterea de cumpărare. De obicei,
se deosebesc trei categorii de state (cu dezvoltare umană înaltă, medie sau joasă). În acest clasament,
România ocupa locul 57, în anul 2001, între cele 174 de state luate în calcul, având un nivel similar
celui al Bulgariei, Federaţiei Ruse, Mexicului sau Malaysiei, poziţie pe care nu a reuşit să o consolide-
ze însă, în anul 2009, ocupând locul 62 (cf. Human Development Report 2009, http://www.un.org/
pnud). În ultimii ani, țara noastră a recuperat masiv, ultimul raport emis de același for în anul 2016
indicând locul 52, cu o valoare de 0,793, mult peste Bulgaria, de exemplu, care ocupa locul 59.
86
În majoritatea statelor Globului, persistă însă și contraste frapante sub as-

pectul nivelului de trai între diferitele pături sociale şi grupuri etno-rasiale, cu
efecte directe pe planul mortalităţii, mai ales în statele cu o populaţie net strati-
ficată; de exemplu, în Republica Africa de Sud, mortalitatea infantilă a populaţiei
de origine europeană este de aproape patru ori mai mică decât cea a populaţiei
africane. Şi în SUA, diferenţele sunt foarte marcante, în 1988, de exemplu, morta-
litatea infantilă era, în medie, de 10 ‰, dar de 8,5 ‰ la populaţia albă şi de 17,6 ‰,
în cazul populaţiei de culoare (Soppelsa, 1992), situație care se menține: în anii
2011 – 2013, raportul State Health Facts (http://kff.org/other/state-indicator)
indică valori de 5,1 ‰ în rândul populației albe și a celei hispanofone, dar de
11,3 ‰ în rândul celei de culoare, cele mai mici valori fiind înregistrate de po-
pulația de origine asiatică, 4,2 ‰.
Totuşi, chiar şi în statele mai omogene ca standard de viaţă se poate vorbi
despre o distribuţie asemănătoare: de exemplu, în Franţa deceniului al şaptelea
al secolului al XX-lea, mortalitatea infantilă din familiile marii burghezii era de
trei ori mai mică decât în familiile de muncitori manuali (Jacqueline Beaujeu-
Garnier, 1967), situație care s-a ameliorat pe măsură ce ponderea activităților
secundare a scăzut.
Răspândirea încă destul de largă a maladiilor hidrice (transmisibile prin
apa de băut şi alimente infestate), adeseori fatale, mai ales la copiii mici, sublini-
ază importanţa accesului la o apă potabilă de bună calitate în distribuţia pe Glob
a mortalităţii şi, în primul rând, a mortalităţii infantile. În statele dezvoltate din
Europa Occidentală şi America de Nord, ca şi în Australia, Noua Zeelandă şi Ja-
ponia, practic, totalitatea populaţiei are acces la o apă potabilă controlată calita-
tiv, aici maladiile hidrice fiind aproape excluse. Statele în curs de a trece spre ni-
velul ţărilor dezvoltate (cea mai mare parte a statelor latino-americane, nord-
africane şi din Orientul Apropiat, precum şi Republica Coreea, Thailanda, Malay-
sia, Pakistanul, India, Bangladesh, Uniunea Myanmar, Indonezia, Sudanul sau
Gabonul) se caracterizează printr-o proporţie a accesului populaţiei la o apă po-
tabilă sigură de 66 – 100 %. Statele cu un nivel submediocru de dezvoltare a or-
ganizării edilitar-sanitare (Vietnam, Laos, Nigeria, Mali, Zambia, Tanzania etc.)
înregistrează o proporţie a accesului la o apă potabilă de calitate de 33 – 66 %.
În sfârşit, statele cel mai slab dezvoltate nu au nici măcar 33 % din populaţie asi-
gurată cu o apă potabilă sigură, aici nivelul de igienă fiind cel mai precar; valori-
le minime ale accesibilităţii la apa potabilă sunt cele ale unor state din Africa
Subsahariană (Ciad, Sierra Leone, Etiopia), precum şi din sudul Asiei (Afganistan
– 13 %, Cambodgea ş.a.). Această situație este departe de a se fi îmbunătățit, mai
ales în mediul rural.
B. Progresele medicinii reprezintă, de asemenea, un factor pozitiv şi gene-
ral care şi-a pus amprenta într-un mod decisiv asupra reducerii mortalităţii po-
pulaţiei Globului, cu deosebire în perioada modernă şi în cea contemporană, în
contrast cu stagnarea şi înapoierea medievală. Capacitatea diferitelor segmente
ale umanităţii de a pune în aplicare aceste progrese a rămas însă foarte inegală
până în zilele noastre. O etapă de progres remarcabil a fost aceea a descoperirii
vaccinurilor (vaccinul împotriva variolei, descoperit în anul 1796, vaccinul anti-
87
rabic, descoperit în 1885, cel împotriva ciumei, datând din 1897, vaccinul BCG,
destinat prevenirii tuberculozei, datând din 1921) şi a serurilor (serul antidifte-
ric, descoperit în 1890, cel antiholeric, din 1896), cu ajutorul cărora s-a reuşit
combaterea multor boli transmisibile (mai întâi a variolei, care până la sfârșitul
secolului al XVIII-lea era responsabilă pentru 10 % din decese). Mai târziu, au
fost descoperite antibioticele, care au dat rezultate foarte bune în combaterea
unei vaste game de maladii microbiene, gamaglobulinele ş.a.
Din rândul bolilor care au fost aproape complet îndepărtate, în statele cu un
nivel înalt de civilizaţie, amintim ciuma, scarlatina, difteria, tifosul, sifilisul ş.a.;
s-au făcut, de asemenea, mari progrese şi în combaterea tuberculozei. Progresele
medicinii şi-au spus cuvântul, în primul rând, asupra reducerii mortalităţii infanti-
le, cu deosebire în Lumea a Treia – de exemplu, în Brazilia, mortalitatea infantilă a
coborât de la 65,8 ‰, în 1980, la 30,0 ‰, în 2003, și la 18 ‰, în 2015.
Astfel s-a modificat substanţial şi spectrul cauzelor de deces: dacă încă în
secolul al XIX-lea, în Europa, 55 % dintre decese erau provocate de boli infecţioa-
se (tuberculoză, bronşite, enterite), urmate de bolile sistemului nervos (epilepsie
ş.a.), astăzi, în schimb, în statele dezvoltate au trecut pe primul loc bolile degene-
rative ale sistemului cardio-vascular (cu 39 % din cauzele de deces), urmate de
maladiile neoplazice (23 %)95, bolile infecţioase rămânând cu numai 1 % din to-
tal. În statele în curs de dezvoltare însă, bolile infecţioase continuă să fie respon-
sabile pentru 43 % dintre decese, în statele cele mai înapoiate, în special din
Africa Subsahariană (Etiopia, Ciad, Angola, Guineea), unde nivelul asistenţei sa-
nitare este foarte coborât și un număr foarte mic de medici raportat la numărul
de locuitori, vaccinările nu acoperă decât o mică proporţie din populaţia tână-
ră96, iar medicaţia este greu accesibilă, astăzi pe primul loc situându-se boli pro-
vocate de diverşi agenţi patogeni (în frunte cu malaria şi SIDA). Ca și în statele
dezvoltate, în Lumea a Treia, odată cu ridicarea standardului de viaţă şi îmbătrâ-
nirea populaţiei, are loc o anumită creştere a ponderii bolilor cardio-vasculare
printre cauzele de deces. În Africa Subsahariană, intervine şi asistenţa sanitară de-
ficitară, structura deceselor încă amintind-o pe cea a Europei secolului al XIX-lea,
cu particularitățile induse de climatul intertropical (în multe state din această re-
giune, revine, adesea, un medic la 20 – 50 de mii de locuitori).
95 În ultimele trei decenii, în statele dezvoltate, a început să-şi spună cuvântul tot mai mult propa-
ganda pentru o alimentaţie raţională, campania împotriva obezităţii, pentru tot mai multă mişcare
etc., rezultatul fiind o tendinţă de reducere şi a incidenţei bolilor cardio-vasculare, care şi-au redus
ponderea, în timp ce creşte însă frecvenţa maladiilor neoplazice, trecute adesea pe primul loc în mul-
te state occidentale. De exemplu, Raportul WorldLife Expectancy al OMS (2015) arată că în Franța
prima cauză de deces este cancerul de plămâni, iar în SUA și Elveția, imediat după accidentul vascular
cerebral, urmează boala Alzheimer. În estul Europei însă, pe primele locuri, se situează maladiile co-
ronariene, urmate de accidentul vascular cerebral și de hipertensiune.
96 De exemplu, în Republica Democrată Congo, doar 10 % dintre copiii până la un an sunt vaccinaţi
împotriva rujeolei şi nu mai mult de 13 %, împotriva tuberculozei.
88
Figura nr. 24. Incidența maladiei SIDA la grupa de vârstă de 15 – 49 ani

(media anilor 2011 – 2015)
Din păcate, cu toate progresele medicinii, omenirea nu este scutită de răs-

pândirea, greu de ţinut sub control, mai ales în rândurile indivizilor needucaţi şi
vicioşi, a unor maladii infecţioase până acum puţin cunoscute şi pentru care, de-
ocamdată, nu s-a realizat un tratament complet eficace, aşa cum este sindromul
imuno-deficitar acut (SIDA, figura 24); numărul deceselor din cauza SIDA depă-
şise deja 29 de milioane în anul 2004, când numărul celor infectaţi se ridica la 38
de milioane de persoane97. Această maladie virotică, de cele mai multe ori fatală,
este înregistrată cu cel mai mare număr de persoane infectate în Africa Subsaha-
riană (25 de milioane de persoane infectate), India (5,1 milioane), Brazilia, CSI şi
America de Nord. Ca proporţie din totalul populaţiei, Africa australă este cea mai
afectată (în Swaziland, 34,2 % din populaţia de 15 – 49 de ani infectată, Botswa-
na, cu 26,8 %, totuși în scădere masivă, față de 37,3 %, în anul 2004, apoi în Zim-
babwe98, Namibia, Zambia, Republica Africa de Sud etc.); îi urmează unele terito-
97 În anul 2007, conform publicaţiei World Mortality 2009 a ONU, s-au înregistrat 2 milioane de dece-
se cauzate de SIDA, din care 1,5 milioane în Africa Subsahariană. Aceasta însemna, la nivel mondial,
3,6 % din totalul deceselor.
98 În Zimbabwe, era infectată cu virusul SIDA 24,6 % din populaţia cu vârsta cuprinsă între 15 și 49
de ani, în anul 2004; 350 de mii de persoane au făcut efectiv boala, iar alte 200 de mii de persoane au
decedat în acelaşi an. Totuşi, după un maximum de 26 % în anul 2001, s-a constatat o scădere
continuă, în anul 2009, proporţia celor infectaţi cu SIDA în această ţară scăzând la 15,3 % (World
Population Data Sheet, 2009), valoare care se menține și în 2015 (14,8 %, cf. World Population Data
Sheet, 2016). Această tendinţă este generală, la nivel mondial, în anul 2010, rapoartele OMS indicând
un număr de 34 de milioane de persoane infectate și o scădere a numărului de decese din cauza
monitorizării mai atente și progreselor înregistrate în tratarea acestui teribil flagel. Îngrijorătoare
89
rii din America, unele cu vocaţie turistică, altele cu un nivel sanitar extrem de
coborât (Haiti, Insulele Bahamas, Guyana, Trinidad-Tobago şi Republica Domini-
cană), precum şi câteva state din Asia Musonică (Cambodgea, Uniunea Myanmar,
Thailanda), dar, din fericire, până acum, statele musulmane din Orientul Apropi-
at şi din Africa de Nord au rezistat mult mai bine la acest flagel, evident sub efec-
tul respectării în masă a prescripţiilor religioase ale islamului. În schimb, ritmul
cel mai rapid de răspândire a SIDA are loc astăzi în fostele state cu economie
centralizat planificată din Europa de Est şi Asia Centrală (Ucraina, Federația Ru-
să, Bielorusia). Pe de altă parte, rezultatele bune obţinute, pe alocuri, după 1995,
în stăvilirea pandemiei (în unele state din estul Africii, precum Uganda, sau din
Asia de Sud-Est, ca Thailanda) dau totuşi speranţa unei mult sperate plafonări a
răspândirii SIDA, aproximativ după anul 2010. Această plafonare nu este atât re-
zultatul reducerii incidenței maladiei, cât, mai ales, un efect al păstrării vitalității
demografice99.
C. Structura pe grupe de vârstă a populaţiei. Populaţiile cu ponderi mari ale
tineretului şi ale tinerilor adulţi au ajuns astăzi la mortalităţi foarte scăzute, chi-
ar atunci când au făcut doar unele progrese modeste pe linia ridicării standardu-
lui de viaţă – cazul populaţiei multor state din America Latină (Honduras, Nica-
ragua, Paraguay etc.), pentru simplul motiv că populaţia vârstnică, cu o mortali-
tate specifică fatalmente ridicată, este relativ slab reprezentată. În schimb, popu-
laţia unor state extrem de civilizate (în primul rând, din Europa de Nord-Vest),
dar unde vârstnicii sunt bine reprezentaţi, au ajuns astăzi la valori ale mortalită-
ţii care depăşesc media mondială.
D. Structura populaţiei pe sexe. În mod natural, mortalitatea feminină este
mai mică decât mortalitatea masculină, mai ales la vârstele foarte tinere (uneori,
mortalitatea fetiţelor fiind cu 25 % mai mică decât aceea a băieţilor, ca urmare a
rezistenţei mai mari a fetelor la o serie de boli), în tinereţe şi la vârstele mai îna-
intate, femeile trăind mai mult decât bărbaţii, deoarece duc o viaţă mai echilibra-
tă, cu mai puţine excese, mai puţin expusă accidentelor, cu un consum mai mic
de alimente, alcool, tutun şi stupefiante. Dacă la vârsta maturităţii, de regulă, între
25 şi 55 de ani, mortalitatea celor două sexe nu înregistrează diferenţe foarte mari,
în schimb mortalitatea mai ridicată a populaţiei masculine de la vârstele de peste
55 de ani creează, de regulă, serioase probleme sociale, deoarece în rândul popula-
ţiei feminine de vârste înaintate predomină, în mod net, văduvele, adesea cu o stare
materială precară – în Franţa, de exemplu, văduvele reprezintă 50 % dintre femeile
de peste 75 de ani şi peste 75 % dintre cele de peste 85 de ani (cf. INED).
În ansamblu, diferenţele de mortalitate pe sexe sunt mai evidente în statele
dezvoltate, deoarece aici tinde să dispară statutul social de inferioritate al femeii,
este însă creșterea ponderii femeilor însărcinate testate pozitiv, de la 8 %, în 2005, la 35 %, după anul
2010.
99 Acolo unde, într-adevăr, s-a reușit reducerea incidenței maladiei, ca în Namibia sau Botswana,
creșterea a fost reluată. De exemplu, în anul 2007, în aceste state, sporul natural era de „numai”
10 ‰, pentru ca în 2015, să ajungă la 22, respectiv 17 ‰. Există autori care consideră că dublarea
populației pe termen mediu este posibilă chiar și în statele afectate de SIDA (G. Pison, Sept milliards
d’êtres humains aujourd’hui, combien demain?, „Population et Société” no. 482/2011, INED, Paris).
90
iar sarcinile sunt mai rare, în general condiţiile de viaţă ale femeii fiind mai bune
decât în statele în curs de dezvoltare.
În acestea din urmă, dimpotrivă, rezistenţa fiziologică specific feminină este
contrabalansată de condiţiile de viaţă foarte grele impuse femeilor, de faptul că în
multe state, adolescentele şi femeile sunt obligate să efectueze munci grele, nasc
timpuriu şi repetat şi sunt supuse unui tratament discriminatoriu, atunci când se
pune problema acordării asistenţei medicale; toate acestea nu mai permit mani-
festarea naturală a unei mortalităţi feminine mai reduse, ci duc la generarea unei
supramortalităţi feminine – de exemplu, în Pakistan, în anii 1982 – 1991, mortali-
tatea fetiţelor şi a adolescentelor o depăşea pe cea a băieţeilor şi adolescenţilor cu
66,0 %, iar în Egipt – cu 47,0 % (J.-C. Chasteland, J.-C. Chesnais, 2002).
F. Şi urbanizarea este un factor care a jucat un rol contradictoriu, însă în
timp. Pe vremea formării marilor aglomeraţii şi conurbaţii industrial-urbane ale
Europei Central-Vestice, din secolele XVIII – XIX, oraşele populate cu muncitori
trăind în condiţii precare, de promiscuitate, ajunseseră la o mortalitate superi-
oară celei a mediului rural, din care veniseră aceşti proaspeţi urbani, deoarece
aglomerarea favoriza transmiterea maladiilor infecţioase, iar condiţiile de igienă
ale multor oraşe, grav poluate, erau cu totul nesatisfăcătoare. Astăzi însă, mortali-
tatea urbană (atât generală, cât şi infantilă) a coborât sub nivelul celei din mediul
rural, datorită accesului mai facil al populaţiei urbane la dotările sanitare şi nive-
lului mai înalt de educaţie, situaţie valabilă atât pentru ţările dezvoltate (de
exemplu, în SUA), cât şi pentru cele în curs de dezvoltare (de exemplu, în Repu-
blica Moldova, mortalitatea urbană, în 2003, a fost de 9,1 ‰, iar cea rurală – de
13,9 ‰; în Indonezia, valoarea medie a mortalităţii infantile, pentru anii 1987 –
1997, a fost de 58,0 ‰, în mediul rural, dar numai de 35,7 ‰, în mediul orăşe-
nesc). Este adevărat că la aceste diferenţe contribuie şi îmbătrânirea mai avan-
sată a populaţiei rurale, ca urmare a exodului tineretului spre oraşe. Există şi ex-
cepţii, cum ar fi cazul Indiei, unde mortalitatea urbană este frecvent mai ridicată,
efect probabil al aglomerării care favorizează proliferarea unor epidemii.
G. Condiţiile naturale îşi spun, de asemenea, cuvântul asupra mortalităţii, şi
în special asupra mortalităţii infantile, mai ales în climatele calde şi umede, unde
se înregistrează frecvenţa maximă a complexelor patogene, şi apoi în climatele
reci, care favorizează producerea bolilor aparatului respiratoriu.
Regiunile cu condiţii meteorologice extrem de schimbătoare sunt frecvent
afectate de adevărate catastrofe naturale. De exemplu, inundaţiile produse de
Huang He, în 1931, au produs aproximativ 3,7 milioane de victime în China, iar
în iulie 1998, inundaţiile din sud-estul Pakistanului au produs circa 10.000 de
morţi, alte 10.000 de victime, fiind deplânse în statele vecine (Gujarat şi Rajas-
than) din India, mai ales pe ţărmurile Golfului Kutch. Seceta din 1965 – 1970 din
statele Sahelului a făcut sute de mii de victime, iar perioada înspăimântătoarelor
secete, din anii 1984 – 1985, din Etiopia, s-a soldat cu aproximativ 300.000 de
decese suplimentare. În 1996 – 1997, Republica Populară Democrată Coreeană a
fost afectată alternativ de secetă şi inundaţii care au provocat o gravă criză ali-
mentară, ale cărei consecinţe se evaluează, după sursele occidentale, între câteva
sute de mii şi un milion de morţi.
91
Efecte catastrofale pot avea și hazardele naturale. Cele mai recente catas-
trofe majore pot fi socotite cutremurul din 26.12.2004, din Sumatra, urmat de un
distrugător tsunami (230.210 victime), cutremurul din 08.10.2005 din Kașmir
(87.351 de victime), cutremurul din 12.01.2010 din Haiti (minimum 100.000 de
victime) etc. Conjunctural, chiar în țările dezvoltate pot fi observate astfel de efec-
te, cum a fost cazul valului neobișnuit de căldură cu care s-au confruntat unele sta-
te europene în ultimele decenii, mai ales cel din august 2003, bine documentat
(G. Rey et al., 2007). În astfel de situații, crește incidența deceselor din cauza bo-
lilor cardiovasculare, mai ales la populația vârstnică.
G. Starea conflictuală internă, revoluţiile şi războaiele civile, răsturnarea
unor stări socioeconomice tradiţionale, conflictele etnice, rasiale şi confesionale
care au afectat sau încă mai afectează numeroase state ale Globului au reprezen-
tat şi încă reprezintă o piedică foarte serioasă în calea introducerii unor elemen-
te de civilizaţie şi de progres, reduc posibilitatea asigurării unei asistenţe sanita-
re corespunzătoare, generează masacre ale populaţiei civile, până la genocid, re-
fugieri în masă, foamete şi epidemii, toate cu efecte dureroase, şi menţin sau au
menţinut mortalităţi ridicate. Astfel, în fosta Uniune Sovietică, instituirea, prin for-
ţă, a unei agriculturi colectiviste a declanşat marea foamete din 1933, responsabi-
lă pentru o supramortalitate evaluată la 2,4 milioane de cazuri (E. Andreev,
L. Darski, T. Harkova, 1998). În ultimele decenii, astfel de situaţii au caracterizat
mai mult lumea afro-asiatică şi latino-americană, situaţii flagrante fiind cele din
Republica Populară Chineză, Cambodgea, Ruanda, Burundi100, Sudan, Etiopia, So-
malia, Liberia, Ciad, Mozambic, Angola, Afganistan, Liban, Irak („dispariţia” în anii
1991 – 1998 a câtorva zeci de mii de persoane, foarte probabil lichidate de poliţie,
„purificarea” suburbiilor supraaglomerate ş.a.), Turcia, Georgia, Salvador, Guate-
mala, Nicaragua, Argentina, Cecenia, Irlanda de Nord, statele desprinse din fosta
Iugoslavie, Ucraina, Egipt, Libia, Siria, Yemen etc. Astfel, în Republica Populară
Chineză, regimul comunist a masacrat numai în anii 1949 – 1965, după aprecie-
rile cele mai reţinute, circa 32,2 milioane de persoane101; în Sri Lanka, luptele
dintre armata guvernamentală şi independentiştii tamili au făcut, în anii 1983 –
1998, circa 100.000 de victime, iar în Algeria, teroarea exercitată de fundamen-
taliştii musulmani a făcut de asemenea, în anii 1992 – 2002, altele vreo 100.000;
în Tadjikistan, războiul civil dintre forţele fundamentalist-naţionaliste şi cele gu-
vernamentale, procomuniste, a făcut, în anii 1993 – 1995, între 30.000 şi 50.000
de victime; războiul civil din Columbia a provocat 35.000 de decese în anii 1963
– 1997; în Bangladesh, conflictul dintre stat şi minoritatea khasi, din munţii din
nord-est, a făcut 25.000 de victime; în Republica Democrată Congo, războiul civil
din 1993 – 1994 a produs moartea a 2.000 de persoane, iar cel din 1997, între
4.000 şi 10.000 de morţi ş.a.m.d. Un exemplu des citat, prin amploarea sa, este
acela al genocidului generat de regimul khmerilor roşii în Cambodgia, care a fă-
100 În Burundi, în conflictul armat intern, dintre grupurile etno-rasiale hutu şi tutsi, au fost ucise, între
1993 şi 2001, circa 250 mii de persoane, iar în conflictul similar din Ruanda anilor 1992 – 1994, nu-
mărul victimelor depăşind 1 milion.
101 Raportul Walker, publicat în SUA, în 1971.
92
cut, între 1975 și 1979, peste 1 milion de victime (mortalitate record de 40 ‰!),
dar la fel de dezastruoase au fost şi conflictele mai recente din Bosnia – Herţego-
vina sau Randa, dacă ne raportăm la numărul relativ redus al populaţiei acestor
state. Foarte distructiv este și recentul conflict civil din Siria, sursele ONU indi-
când între 2012 și 2016, minimum 450.000 de morți. Statele aflate în prima linie
a luptei antiteroriste (Yemenul, Irakul, Afganistanul) sunt, de asemenea, scena
unor lupte soldate cu numeroase victime.
Figura nr. 25. Rata omuciderilor în perioada 2011 – 2014 (media anuală)
H. Violenţa şi accidentele intervin într-o măsură destul de importantă, fi-

ind adesea legată de consumul alcoolului sau al drogurilor (figura 24). Frecvenţa
ridicată a morţilor violente (accidente, crime, sinucideri) este corelată uneori şi
cu mediul marilor metropole, fără prea multă relevanţă. Între statele dezvoltate
şi cele în curs de dezvoltare, există diferenţe însemnate derivate din gradul mai
mare de securitate din prima categorie. Printre statele dezvoltate, cea mai mare
incidenţă a acestui factor îi revine Rusiei, unde se înregistra un indice de 9 omo-
ruri la 100.000 de locuitori, în 2013 (în scădere masivă, totuși, față de 32, în
1994), mult sub nivelul mediu de 3 la 100.000 de locuitori, cât se înregistrează
în statele G7102. Cea mai periculoasă zonă este însă, de departe, America Latină,
unde Hondura și Columbia deţin un record nedorit.
Suicidul este mai frecvent la bărbaţi (53/100.000 de bărbaţi în Rusia,
56/100.000 de bărbaţi în Lituania şi 63/100.000 de bărbați în Bielorusia, urmate
de Ungaria, Ucraina, Japonia etc. Estul Asiei se remarcă prin rata ridicată a sinuci-
102 Grupul celor şapte mari state dezvoltate.
93
derilor în rândul femeilor (China, 15 la 100.000, Coreea de Sud şi Japonia cu 14 la

100.000 etc.). Incidenţa suicidului este mult mai redusă în jumătatea sudică a Eu-
ropei (inclusiv în România103), Orientul Apropiat, America Latină sau în sud-estul
Asiei. SUA se disting, de asemenea, printr-o incidenţă mai mare a acestor fenome-
ne față de Europa de Vest sau Japonia (6 omoruri la 100.000 de locuitori). La acci-
dentele de muncă, primul loc îl ocupă tot Rusia, cu un nivel record de 209/100.000
de locuitori faţă de 20 – 50, cât se înregistrează în celelalte state dezvoltate. Şi de-
cesele din cauza accidentelor rutiere favorizează statele dezvoltate, cu un grad mai
mare de siguranţă rutieră (România ocupă unul dintre primele locuri în Uniunea
Europeană, ca frecvență, dovedind lipsa de educație a conducătorilor auto). În es-
tul Europei, se remarcă diferenţa netă între statele din fosta URSS, cu o incidenţă
mare a acestor riscuri şi cele din Europa Centrală, cu valori care tind să se apropie
de cele specifice Europei Vestice. Mortalitatea foarte ridicată din statele desprinse
din fosta URSS este cauzată, în mare parte, şi de insecuritatea indusă de aceste fe-
nomene, aflate totuși într-un vizibil declin (tabelul 11).
Tabelul nr. 11. Moartea violentă în lume

Rata deceselor Ponderea deceselor
Decese violente
Statul violente violente în totalul
(mii)
(/100.000 loc.) deceselor (%)
Columbia 43.000 105 24
Federaţia Rusă 319.000 221 18
Kazahstan 18.000 119 15
Brazilia 115.000 76 13
Ucraina 74.000 149 10
Franţa 44.000 75 8
Japonia 75.000 59 8
SUA 151.000 55 6
Suedia 4.000 48 4
Germania 34.000 41 4
Regatul Unit 20.000 33 3
Sursa: OMS, 2003, preluat de J.-Cl. Chesnais, Les morts violents dans le monde,
„Population et Sociétés” no. 395/2003, INED, Paris
I. Evident, şi conflictele internaţionale au efecte asemănătoare, chiar şi atunci

când sunt doar latente – în Irak, Iran, Kuweit, Sahara Occidentală ş.a.m.d. De
exemplu, în Irak, numai decesele infantile suplimentare, consecinţă a embargoului
internaţional provocat de politica agresivă a lui Saddam Hussein, este apreciată,
pentru anii 1991 – 1998, la 400.000 – 600.000 de victime. Tensiunile internaţiona-
le (unele întreţinute în mod sistematic, altele, pur şi simplu, imaginare) şi interne
fac ca multe state relativ sărace, ca Pakistanul, Republica Democrată Congo, Ango-
la, Ciadul, Uganda sau Perù, să rezerve pentru cheltuielile militare sume de peste
două ori mai mari decât pentru sănătate şi învăţământ. Enorme efective militare,
103 Informaţii preluate şi actualizate după V. Skolnikov, L’homicide et le suicide dans le monde indus-
triel, „Population”, INED, nr. 1/1999, pp. 127 – 130.
94
absolut inutile, au fost întreţinute mult timp de Irak (1,8 milioane de militari), Vi-
etnam (1,6 milioane de militari), Republica Populară Democrată Coreeană (0,73
milioane de militari) ş.a.
J. Distribuţia regională specifică a unor obişnuinţe pernicioase se manifestă
prin diferenţe ale morbidităţii (frecvenţa unor îmbolnăviri) şi mortalităţii induse
de alcoolism, tabagism, consumul excesiv de alimente grase, consumul de stupe-
fiante ş.a.
a. Astfel, în ceea ce priveşte alcoolismul, acesta are o contribuţie mai în-
semnată la mortalitatea generală în statele Europei Estice (CSI104, România, Po-
lonia) şi Nordice (Suedia, Finlanda), dar poate fi considerat neglijabil în statele
musulmane, unde este limitat de religie. Notabilă este incidenţa alcoolismului în
Rusia, unde cauzează o treime din decese, direct sau indirect, consumul de alcool
fiind în această ţară de 11,1 l anual/locuitor. Într-un plan mai restrâns, alcoolis-
mul poate depinde şi de culturile agricole specifice, distribuite în funcţie de con-
diţiile climatice; de exemplu, în Franţa, regiunea cu alcoolismul cel mai grav este
Normandia, ca urmare a întinselor livezi de măr, pom din fructele căruia se pre-
pară o băutură alcoolică distilată, larg utilizată, calvados, în vreme ce în regiunile
viticole, consumul de vin nu produce un alcoolism tot atât de grav. Se poate ob-
serva cu uşurinţă şi legătura dintre alcoolism şi rata sinuciderilor – de exemplu,
în Franţa, primele 12 departamente în ceea ce priveşte rata sinuciderilor se situ-
ează în Normandia, Bretagne şi regiunea industrială din nord.
b. Tabagismul, care favorizează apariția maladiilor neoplazice şi ale apara-
tului cardio-vascular, deşi astăzi are o răspândire universală, afectând circa 1,3
miliarde de persoane, are totuşi şi acesta o frecvenţă regională destul de inegală.
Tabagismul este mai răspândit în statele cu venituri personale ridicate (SUA, Ca-
nada, Elveţia, Irlanda, Franţa, Austria, Republica Cehă, Italia, Germania, Japonia,
Israel, Libia, Australia, Noua Zeelandă), în statele Europei Estice, efect vizibil al
stresului vieţii cotidiene (în Polonia, Ungaria, statele din fosta Iugoslavie, Slova-
cia), precum şi în unele state mari cultivatoare de tutun (Cuba, Grecia, Bulgaria,
Spania etc.), în toate acestea revenind, în medie, peste 6 ţigări fumate pe zi de un
locuitor în vârstă de peste 15 ani, cu efecte directe asupra frecvenţei maladiilor
amintite. Între 4 şi 6 ţigări zilnic îi revin unui astfel de locuitor în China, Filipine,
Turcia, Siria, CSI, România, Finlanda, Suedia, Marea Britanie, Olanda, Belgia, Por-
tugalia, Brazilia, Argentina, Columbia, Venezuela, Egipt, Algeria, Republica Africa
de Sud ş.a., iar între 2 şi 4 – în Indonezia, Thailanda, Irak, Maroc, Mexic, Chile şi
Ecuador. Tabagismul este mult mai puţin răspândit în statele cu venituri perso-
nale foarte modeste, din Africa Ecuatorială, sudul Asiei, America Andină şi Ame-
rica Centrală, unde unei persoane îi revin sub 2 ţigări zilnic, fapt care se reflectă
în frecvenţa mai redusă a bolilor coronariene, a cancerului pulmonar ş.a.
104 În Rusia, consumul de alcool pe cap de locuitor este cu 60 % mai mare decât în Europa Occidenta-
lă. După datele Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, în această federaţie, unde era şi aşa foarte ridicat,
consumul de alcool a mai şi crescut cu 45 % în anii 1989 – 2000, ducând la o potențare cu 245 % a
mortalităţii masculine determinate de alcoolism. Situația s-a ameliorat parțial după anul 2000, ca
urmare a unor campanii de prevenție, dar prevalența este încă foarte mare.
95
c. Consumul exagerat de grăsimi animale este indicat adesea ca un factor de

risc în producerea maladiilor cardio-vasculare, explicând incidenţa mare a aces-
tora în Europa Centrală (inclusiv în partea vestică a României). Spre deosebire,
regimul mai degrabă vegetarian, cu un consum ridicat de grăsimi vegetale (ulei
de măsline), favorizează ţările mediteraneene, unde chiar şi statele mai puţin
dezvoltate au o speranţă de viaţă relativ ridicată (cazul Albaniei). Consumul ridi-
cat de produse lactate alături de mediul mai salubru favorizează longevitatea în
unele zone muntoase înalte (Pirinei, zona Vrancei din România, Caucaz, Himala-
ya). Regimul alimentar ideal, căutat cu asiduitate de unii specialişti occidentali,
reprezintă doar o parte dintre factorii favorizanți ai longevității, în acest context
factorii genetici și sociali având o importanţă preponderentă.
II.1.2.2. Tipurile de evoluție a mortalității

Evoluţia mortalităţii în perioadele modernă şi contemporană se caracteri-
zează printr-o tendinţă generală de scădere, ca urmare a progreselor înregistrate
de civilizaţia umană, această scădere fiind, totodată, şi cauza principală a explo-
ziei demografice. Sub acest aspect putem deosebi, în linii mari, patru tipuri de
evoluţie (surprinse, în linii mari, în figura 26):
Figura nr. 26. Tipologia evoluției mortalității generale a populației (1900 – 2015)
A. În ceea ce privește tipul de evoluţie din statele în care reducerea mortali-

tăţii a început de timpuriu, mortalitatea a ajuns aici până la un minimum biologic
96
sub care nu s-a mai putut coborî105, apoi s-a plafonat, iar în ultimii ani, marchează
chiar o uşoară tendinţă de creştere, datorită ridicării ponderii grupelor de vârstă
înaintată – aceasta este situaţia statelor din Europa de Nord-Vest (unde, în secole-
le XVI – XVII, mortalitatea oscila între 35 şi 45 ‰, a scăzut începând de la sfârșitul
secolului al XVIII-lea şi până după cel de Al Doilea Război Mondial, până la valori
sub 10 ‰, iar acum s-a ridicat puţin, până la 10 – 11 ‰), din America de Nord,
Australia şi alte regiuni dezvoltate (tipurile 1 și 2 din figura 26).
B. Referitor la tipul de evoluţie din statele în care mortalitatea a înregistrat o
reducere foarte puternică abia în perioada contemporană, aici intră cele mai multe
dintre ţările în curs de dezvoltare, pe ansamblul Lumii a Treia, mortalitatea scă-
zând de la 30,0 ‰, în 1950, la 7,5 ‰, în 2009106, precum şi statele recent indus-
trializate din Extremul Orient (tipurile 4 și 5 din figura 26).
Tabelul nr. 12. Evoluţia mortalităţii pe Glob între 1970 și 2010 (în ‰)
Mortalitatea
Mortalitatea generală (‰)
infantilă (‰)
Continentul
1971- 1976- 1981- 1986- 1991- 1996- 2001- 2006- 2011- 197 199 201
2015
1975 1980 1985 1990 1995 2000 2005 2010 2015 0 0 0
Asia 12,1 10,9 9,6 8,7 7,7 7,4 7,3 7,1 6,7 126 64 43 36
Europa 10,1 10,4 10,5 10,6 11,3 11,3 11,6 11,1 10,9 20 13 6 5
Africa 19,4 17,6 16,2 14,9 13,6 14 14,1 12,9 10,8 162 98 74 57
Australia – 9,2 8,7 8,3 8,0 7,6 7,5 7,5 7,1 7 45 29 22 20
Oceania
America 8,6 8,5 8,5 8,5 8,5 8,5 8,5 8,2 7,9 16 9 6 6
de Nord
America 8,8 8,5 7,8 7,3 6,5 6,2 6,4 5,9 5,8 69 46 23 17
Latină
Total 12 11,2 10,2 9,6 8,9 8,7 8,7 8,1 7,8 101 65 46 31
Mondial
Surse: Statistical Yearbook of ONU (1979), World Population Data Sheet,
PRB, Washington (1990 – 2016)
C. În ceea ce privește tipul de evoluţie al unora din fostele state cu econo-

mie centralizat planificată din Europa Estică, după o scădere tardivă, dar sub-
stanţială, din anii postbelici, asistăm astăzi la o recrudescenţă anormală a mortali-
tăţii, în primul rând la bărbaţii de 15 – 59 de ani, care poate fi pusă pe seama creş-
terii frecvenţei bolilor aparatului circulatoriu, provocată de răspândirea alcoolis-
mului şi de stresul cauzat de degringolada economico-socială, ca şi de haosul mo-
ral produs de dispariţia unor valori spirituale tradiţionale, o altă cauză fiind însă și
creşterea numărului de accidente (E. M. Andreev, V. A. Biriukov, K. I. Şaburov,
105 Sunt boli degenerative ale vârstei a treia, cauzatoare de deces, împotriva cărora este extrem de
greu de luptat. De exemplu, mortalitatea prin neoplasme în Anglia stagnează, practic, din 1980, la
acelaşi nivel.
106 Exemplul cel mai concludent este cel al Indiei, cel mai populat stat al Lumii a Treia, unde mortali-
tatea a fost redusă cu peste două treimi din momentul câştigării independenţei (1947) şi până în
2015. Astfel, între 1950 și 1955, mortalitatea era de 25,5 ‰, iar între 2010 și 2015, de numai 7,4 %,
mortalitatea infantilă reducându-se de la 165 la numai 44 ‰.
97
1994). Este cazul statelor din partea europeană a CSI, unde după scăderea morta-
lităţii de la 18,0 ‰, în 1938, la 9,7 ‰, în 1985 – 1992, s-a ajuns acum la valori de
peste 14,0 ‰ (cu maxime, în unii ani, de peste 16 ‰, tipul 3 din figura 25).
D. Referitor la tipul de evoluţie al statelor în care mortalitatea nu a înregis-
trat până acum o scădere deosebit de semnificativă, din cauza nivelului de civiliza-
ţie foarte coborât, a conflictelor interne, a răspândirii bolii SIDA ş.a., acesta este în-
tâlnit doar într-un număr limitat de ţări africane (Niger, Sierra Leone, Guineea-
Bissau, Malawi, Zambia, Swaziland etc.) şi asiatice (Afganistan) )(corespunde tipu-
lui 6 din figura 25).
În perspectivă, după prognozele specialiştilor, mortalitatea mondială va
continua să se reducă, însă într-un ritm mult mai lent decât în deceniile anteri-
oare, datorită apropierii de un prag biologic greu de trecut: de la 9,0 ‰, în 1990,
s-a ajuns la 8,2 ‰, în anul 2010, și la 7,8 ‰, în anul 2015, și, după toate proba-
bilităţile, nu va coborî sub 7,5 ‰, în anul 2025. Posibilitățile de reducere a mor-
talității în statele populate din Asia și Africa sunt limitate, pe fondul acumulării
unui număr tot mai important de persoane vârstnice (mai ales în Republica Po-
pulară Chineză).
II.1.2.3. Repartiţia spaţială actuală a valorilor mortalităţii generale

Valorile acestui indicator oscilau în anul 2015 între valori extreme mult
mai apropiate decât în cazul natalităţii, ceea ce nu ne permite decât evidenţierea
a trei grupuri de state (figura 27):
A. Statele cu mortalităţi mici, sub 7,8 ‰ (media mondială a anilor 2011 –
2015). Acestea sunt, în general, ţări care au avut, până nu cu mult timp în urmă,
natalităţi mari, ceea face ca proporţia vârstnicilor să rămână deocamdată redusă
sau moderată, iar aceea a tineretului – mare sau chiar foarte mare, progresele
civilizaţiei contemporane fiind, în acelaşi timp, foarte evidente. Cele mai tipice
din acest grup sunt statele Asiei Musonice – China, Indonezia, Republica Coreea,
Vietnamul, Thailanda, Malaysia, Singapore, Sri Lanka, Filipinele ş.a. Tot aici le in-
cludem şi pe cele mai multe dintre statele latino-americane, apoi din Australia,
majoritatea statelor din Oceania, statele din Africa de Nord, Orientul Apropiat,
Caucaz şi Asia Centrală (Maroc, Tunisia, Egipt, Siria, Turcia, Iran, Armenia, Azer-
baidjan, Uzbekistan, Tadjikistan etc.), Asia de Sud (India, Pakistan, Sri Lanka
etc.), iar din Europa – statele cu o proporţie importantă de populaţie musulmană
(Albania şi Bosnia-Herţegovina), cu o influenţă pregnantă a catolicismului (Irlan-
da) sau cu o densitate umană foarte mică (Islanda). Un subgrup aparte îl formează
majoritatea statelor petroliere, cu o pondere foarte redusă a populaţiei vârstnice,
datorită imigraţiei formate din tineri şi tineri adulţi, aici înregistrându-se recordul
celei mai mici mortalităţi, de 1 – 5 ‰ (Qatar, Kuweit, Emiratele Arabe Unite,
Oman, Arabia Saudită, Brunei ş.a.). Pentru prima oară, au pătruns în acest grup, în
ultimii ani, și state din Africa Subsahariană, în general mai avansate economic
(Senegal, Ghana, Kenya, Namibia) sau care au făcut progrese notabile în dome-
niul sanitar (Etiopia, Madagascar, Tanzania etc.).
98
B. Statele cu mortalităţi mijlocii (7,8 – 11,0 ‰) formează un grup etero-

gen, unde, pe de o parte, sunt incluse o serie de state europene, cu un sistem sa-
nitar performant, dar cu o pondere apreciabilă a vârstnicilor în structura popu-
laţiei (Spania, Grecia, Franţa, Belgia, Olanda, Marea Britanie, Polonia, Republica
Cehă ş.a.), apoi o serie întreagă de ţări în curs de dezvoltare, în care progresele
civilizaţiei au fost deocamdată mai modeste, situate mai ales în sudul şi centrul
Asiei (Uniunea Myanmar, Afganistan, Kazahstan, Republica Populară Democrată
Coreeană). Se adaugă zonele marginale ale Africii Subsahariene (Guineea, Niger,
Sudan, statele din sudul Africii), statele sud-americane cu o pondere mai mare a
populației vârstnice (Argentina, Uruguay, Guyana) sau state din Peninsula Bal-
canică, cu o structură încă favorabilă tinerilor (Macedonia, Albania, Muntene-
gru). Această distribuţie este, mai degrabă, conjuncturală, tendinţele manifeste
în aceste grupuri de state fiind divergente.
Figura nr. 27. Distribuția valorilor mortalității generale în anul 2015
C. Statele cu mortalităţi mari, de peste 11,0 ‰, se împart în două grupuri: a)

ţările cele mai înapoiate sub aspectul civilizaţiei şi al standardului de viaţă din
Africa Subsahariană, unde scăderea mortalităţii este împiedicată, adesea, şi de
răspândirea pandemiei de SIDA (cu mortalităţi care depăşesc pe alocuri 14,0 ‰,
ca în Lesotho, Swaziland, Sierra Leone) sau de sistemul sanitar precar (Ciad, Re-
publica Centrafricană, Mozambic) ori de conflictele interne (Republica Democrată
Congo); b) mai neaşteptată este însă revenirea masivă în acest grup a multor state
europene, fie cu un nivel ridicat de dezvoltare, pe fondul unei îmbătrâniri avansate
a populației (Italia, Germania, Portugalia), fie state care, până în 1990, au avut o
economie centralizat planificată și au ajuns astăzi într-o fază alarmantă de declin
99
demografic, printre altele şi din cauza mortalităţii excesive. Prima fază cu valori
foarte ridicate ale mortalității a fost înregistrată în anii 1990 – 2005 (mai ales în
Federaţia Rusă107 și Ucraina, unde s-a depășit 16 ‰), dar, în ultimii ani, situația
s-a ameliorat pe fondul creșterii speranței de viață la naștere. Este de așteptat în-
să, ca urmare a accentuării procesului de îmbătrânire, ca valorile mortalității să
cunoască o nouă fază de creștere în majoritatea statelor europene108.
II.1.2.4. Repartiția spațială actuală a valorilor mortalității infantile

Spre deosebire de mortalitatea generală, valorile acestui indicator se dis-
tribuie într-un diapazon de valori mult mai larg, dovedindu-se un indicator mult
mai relevant pentru diferenţele de standard de viaţă din lumea contemporană,
deoarece nu este influenţat de structura pe grupe de vârstă a populaţiei (figura
28). În ultimul deceniu, există însă o tendință de reducere a diferențelor.
A. Statele dezvoltate au mortalităţi infantile situate sub pragul de 10,0 ‰,
însă, în rândul acestora, se disting două subcategorii:
a. Statele și teritoriile dezvoltate propriu-zise, cu mortalităţi infantile care
au coborât sub 5 ‰ în ultimii ani (după 2010). Subcategoria se grupează masiv în
Europa, cuprinzând ţările Europei Nordice (Finlanda cu 1,7‰, Norvegia și Estonia
cu 2,4 ‰, Suedia cu 2,5 ‰), cele din Europa de Vest și Centrală, Italia, Spania,
Portugalia, Grecia, cu valori între 3 și 4 ‰. În afara Europei, acestea apar izolat –
Hong Kong (1,4 ‰), Singapore (1,7 ‰), Japonia (1,9 ‰), Coreea de Sud (3 ‰),
Taiwan (4 ‰), Canada (4,4 ‰), Israel (3, 1‰), Australia, Noua Zeelandă etc.
b. Unele state dezvoltate mai păstrează unele reminiscenţe ale subdezvol-
tării din trecut sau au o populaţie foarte stratificată, cu unele pături umane
trăind încă la un standard de viaţă modest, ceea ce se reflectă în valori ale morta-
lităţii infantile de 5,0 – 10,0 ‰. Paradoxal, dar explicabil, se încadrează aici și
SUA, cu valori mult mai ridicate decât în alte state dezvoltate (5,8 ‰). Cele mai
caracteristice sunt statele din Europa de Est şi Sud-Est (Rusia, România, Repu-
blica Moldova, Ucraina, Serbia, Bulgaria, Albania etc.), Transcaucazia şi nordul
Asiei Centrale (Azerbaidjan, Georgia, Kazahstan), statele petroliere mici, ca Emi-
ratele Arabe Unite, Kuweit sau Brunei, la care se adaugă și alte state asiatice (Li-
ban, Malaysia, Sri Lanka, Thailanda) și mai ales statele latino-americane evoluate
(Costa Rica, Chile, Uruguay, Guyana Franceză, o serie de insule din Antile ş.a.).
107 După aprecierile demografilor americani Elisabeth Brainerd şi D. Cutler, o pătrime din creşterea
mortalităţii în Rusia, după 1991, este determinată de răspândirea extraordinară a alcoolismului, mai
ales la bărbaţi (Natalie Nougayrède – Les hommes russes sont décimés par l’alcool et le „zapoï” – „Le
Monde”, 22.VII 2005).
108 De exemplu, în România, de la 10,7 ‰, în 1990, valorile au ajuns la 12,7 ‰, în 1996, apoi 11,5 ‰,
în anul 2000, după care înregistrează o evoluție oscilantă, dar cu o tendință generală de creștere, în
2015, fiind înregistrată cea mai ridicată valoare postbelică (13,2 %), iar în anul 2016, valori apropiate
(13 ‰), pe fondul scăderii masive a populației (de la 23 milioane, în 1990, la 19,7 milioane, în anul
2016, cf. INS).
100
Figura nr. 28. Distribuția valorilor mortalității infantile în anul 2015
B. Statele cu un nivel mediu de dezvoltare au mortalităţi infantile cuprinse,

în general, între 10,0 şi 25,0 ‰. Caracteristice pentru această categorie sunt, în
primul rând, Republica Populară Chineză (11,3 ‰) şi unele state în curs de dez-
voltare tipice din Asia Musonică (Filipinele, Vietnamul, Republica Populară De-
mocrată Coreeană, Mongolia), din Orientul Apropiat şi Africa de Nord (Turcia,
Siria, Iranul, Egiptul, Algeria, Marocul), ca şi statele cele mai caracteristice ale
Americii Latine (Brazilia, Mexic, Columbia, Venezuela, Perù, Ecuador etc.) sau
unele state insulare din jurul Africii (Mauritius, Capul Verde, Seychelles) sau din
Oceania (Fiji).
C. Statele slab dezvoltate înregistrează o mortalitate infantilă medie, de
40 ‰, dar şi în rândul acestora, se pot distinge trei subcategorii:
a. Statele slab dezvoltate, cu mortalităţi infantile de 25,0 – 40,0 ‰, cuprin-
zând cele mai importante ţări din sudul Asiei (India, Bangladesh, Irak, Tadjikis-
tan, Nepal, Cambodgea, Indonezia), apoi ţările ceva mai avansate din Africa
Subsahariană (Africa de Sud, Namibia, Botswana, Madagascar, Ruanda, Kenya),
statele latino-americane mai înapoiate (Guatemala, Honduras, Republica Domi-
nicană) etc. Practic, sunt cele mai avansate din această categorie, având valori
apropiate de media mondială.
b. Statele foarte slab dezvoltate care au înregistrat progrese în reducerea
mortalității infantile, afișând valori de 40 – 60 ‰, sensibil mai ridicate decât me-
dia mondială. Se încadrează aici o bună parte din statele Africii Subsahariene (Eti-
opia, Malawi, Uganda, Zimbabwe, Zambia, Gabon, Republica Populară Congo, Ca-
merun, Sudan, Ghana, Niger, Mali etc.), la care se adaugă câteva state asiatice sau
101
latino-americane (Turkmenistan, Uzbekistan, Laos, Bhutan, Haiti, Papua Noua-

Guinee).
c. State cât se poate de slab dezvoltate, cu valorile cele mai ridicate ale
mortalității infantile (60 – 97 ‰), în pofida progreselor înregistrate. Cea mai
gravă situație caracterizează unele state central-africane (Republica Democrată
Congo, cu 97 ‰, Angola, cu 93 ‰, Republica Central-Africană, cu 90 ‰), ca și
unele state vest-africane (Guineea Bissau, Sierra Leone). Se încadrează în aceas-
tă subcategorie, la limita inferioară, și câteva state asiatice (Myanmar, cu 61 ‰,
Pakistan, cu 67 ‰, Afganistan, cu 68 ‰), care au rămas în urma celorlalte state
de pe continent, fapt explicabil prin izolarea politică, în primul caz, sau prin in-
fluența conflictelor și a mediului cultural specific, în celelalte două cazuri. După
cum se poate observa, nivelul de dezvoltare privit prin prisma civilizaţiei sanita-
re şi a educaţiei nu concordă, în mod sistematic, cu nivelul consumului material.
Există, de asemenea, state în curs de dezvoltare destul de sărace sau cu resurse
materiale modeste, dar care au făcut paşi enormi pe calea reducerii mortalităţii
infantile, dovedind atenţia acordată ocrotirii sănătăţii copilului, mai ales din
America Centrală (Cuba, Costa Rica), din Asia Musonică (Sri Lanka) sau, recent, și
din Africa (Ruanda, Kenya). Pe de altă parte, sunt şi state cu resurse naturale boga-
te, însă cu reminiscenţe profunde ale mentalităţilor tradiţionale, aşa cum sunt
unele state petroliere, în care marile bogăţii naturale nu au fost însoţite de o poli-
tică care să poate aduce progresul (de exemplu, Irakul sau chiar Arabia Saudită).
II.1.2.5. Speranța de viață la naștere – element definitoriu pentru standardul

de viață al populației
Într-un raport de proporţionalitate inversă cu mortalitatea se află un indi-
cator demografic foarte larg, folosit pentru determinarea standardului de viaţă
al populaţiei – speranţa medie de viaţă la naştere, denumit în trecut şi durata
medie a vieţii. Acest indicator se calculează utilizând tabelele de mortalitate, or-
ganizate, de regulă, pe ani și exprimă numărul mediu de ani pe care îl are de trăit
un nou-născut, presupunând că se va menține mortalitatea specifică pe vârstă.
Indicatorul se poate calcula și pentru alte vârste, cel mai frecvent la 60 (65) ani.
Pentru anumite scopuri se calculează și speranța medie de viață sănătoasă la 60
(65) ani. Acest indicator influențează, în mod indiscutabil, structura pe vârste a
populaţiei, iar valoarea sa medie, la nivelul Globului, a crescut foarte mult în pe-
rioada contemporană, ca urmare a reducerii mortalităţii – de la 45 de ani (media
anilor 1950 – 1955) la 69 de ani (în anul 2009) și la 72 de ani (2015)109. Având
109 În statele dezvoltate, după o creştere foarte rapidă în partea mediană a secolului al XX-lea, astăzi
acest indicator tinde să crească mai lent sau să stagneze, ca urmare a apropierii de maximumul bio-
logic posibil. De exemplu, în Franţa, speranţa medie de viaţă a populaţiei masculine a crescut de la
48,5 ani, în anii 1896 – 1903, la 74,5 ani, în 1960 – 1964, dar la nu mai mult de 79 de ani în 2015. Din
această cauză, speranţa medie de viaţă (cumulată pentru ambele sexe) creşte astăzi mai repede în
statele în curs de dezvoltare decât în statele dezvoltate şi diferenţa dintre aceste două mari grupuri
de state se reduce continuu – de exemplu, între 2000 și 2015, speranţa medie de viaţă la naştere a
crescut cu peste șase ani în Asia și Africa, dar cu numai un an în America de Nord sau cu patru ani în
Europa (trei ani în Europa Occidentală și cinci ani în Europa de Est).
102
în vedere diferenţele de mortalitate dintre cele două sexe, şi speranţa medie de

viaţă la naştere se calculează separat. În figura 29, sunt prezentate valorile medii
ale întregii populații.
A. De regulă, în statele dezvoltate, speranţa medie de viaţă la naştere trece
de 75 de ani, ajungând la valorile cele mai mari în Japonia (80 de ani, la bărbaţi şi
87 la femei, în anul 2015), în tinerele state industrializate din Extremul Orient
(Republica Populară Chineză, Republica China – Taiwan, Singapore, Malaysia,
Thailanda, Republica Coreea ş.a.110), în Europa Nordică (Islanda, cu 81 de ani la
bărbaţi şi 84 la femei, Suedia și Norvegia, cu 80 de ani la bărbaţi şi 84 de ani la
femei, Danemarca, Norvegia, Estonia, Letonia etc.), Europa Vestică şi Centrală
(Elveţia – cu 81 ani la bărbaţi şi 85 ani la femei, Germania, Austria, Olanda, Ma-
rea Britanie, Franţa, Belgia, Luxemburg ş.a.m.d.), Europa mediteraneană (Italia și
Spania cu 80 de ani la bărbați și 85 de ani la femei, Portugalia, Grecia111), Europa
Central-Estică (Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Ungaria, România,
Serbia, Muntenegru, Croaţia, Bulgaria, Albania), America de Nord, Israel, Austra-
lia şi Noua Zeelandă.
Demn de remarcat este şi faptul că, din acest punct de vedere, şi cele mai
avansate state latino-americane s-au ridicat la nivelul statelor dezvoltate pro-
priu-zise, mai ales în teritoriile mici, aflate sub puternica influenţă a metropole-
lor europene (de exemplu, în Martinica, unde speranţa medie de viaţă la naştere
a întregii populaţii este de 81 de ani), ca şi în statele în care o proporţie impor-
tantă a populaţiei este formată din urmaşii coloniştilor şi imigranţilor de origine
europeană (Argentina, Uruguay, Chile, Brazilia, Costa Rica, Venezuela, Columbia,
Mexic, Panama ş.a.). Chiar şi unele state nord-africane, din Orientul Apropiat, din
Caucaz şi din Asia de Sud, ca Tunisia, Algeria, Turcia, Kuweitul, Iordania, Oman,
EAU, Qatarul, Libanul, Georgia, Azerbaidjanul, Iranul sau Sri Lanka112, au reuşit
să se ridice la valori medii de peste 75 de ani, în multe cazuri, depășindu-se 80
de ani la femei. Acest progres nu ar fi fost posibil fără crearea unui sistem de
asistență sanitară și medicală eficient.
B. Populaţia statelor cu un nivel mediu de dezvoltare care deţin premise ca-
tegorice de a se ridica la nivelul statelor dezvoltate are, de regulă, o speranţă
medie de viaţă la naştere de 65 – 75 de ani. Cele mai caracteristice state de acest
tip se află în Asia de Sud, Sud-Est şi Est (India, Pakistan, Bangladesh, Indonezia,
Filipine, Vietnam ş.a.), Asia Centrală şi Orientul Apropiat (Irak, Siria, Yemen, Uz-
bekistan, Kazahstan, Tadjikistan, Mongolia etc.), în America Latină (Perù, Bolivia,
Guyana, unele dintre republicile central-americane), precum şi în nord-vestul
Oceaniei (Vanuatu, Insulele Solomon). Tot în această categorie, sunt incluse şi
110 Cele mai mari valori se înregistrează în Hong Kong, parte a Republicii Populare Chineze, în pre-
zent, 81 de ani, la bărbați, și 87 de ani, la femei.
111 În sudul Europei, se înregistrează și valoarea maximă mondială (San Marino, 84 de ani, la bărbați,
și 89 de ani, la femei).
112 În Sri Lanka, în numai doi ani (1946 – 1948), pe parcursul unei campanii de eradicare a palu-
dismului, sub egida OMS, s-a produs un salt de 12 ani a speranţei de viaţă la naştere (de la 42 la 54 de
ani), acest stat fiind astăzi unul dintre cele mai avansate între statele în curs de dezvoltare, în această
privinţă (Vallin, 1996).
103
statele est-europene desprinse din fosta Uniune Sovietică (Federaţia Rusă,

Ucraina, Bielorusia, Republica Moldova etc.), în care deosebit de caracteristică
este diferenţa enormă între cele două sexe (61 de ani la bărbaţi şi 74 de ani la
femei, în Federația Rusă, în 2009 și 66, respectiv 77 de ani, în anul 2015). De
această categorie s-au apropiat în ultimii ani și câteva state africane (Senegal,
Madagascar etc.).
C. În fine, în ţările slab dezvoltate, deşi valoarea acestui indicator se află în
plină fază de creştere (de exemplu, în ţările Africii Centrale, s-a ridicat cu apro-
ximativ 10 ani numai în ultimele două decenii) speranţa medie de viaţă la naşte-
re se situează sub media mondială. Însă, din nou se deosebesc aici cele două
subcategorii:
a. Statele relativ slab dezvoltate, cu o speranţă medie de viaţă la naştere
cuprinsă între 55 şi 65 de ani, situate, în principal, în Africa, incluzând, în primul
rând, statele ceva mai evoluate din Africa Subsahariană (de exemplu, Sudanul şi
majoritatea statelor de pe litoralul Golfului Guineei – Ghana, Togo, Benin, Nige-
ria, Camerun, Gabon). Având un caracter de excepţie, astfel de state mai sunt
prezente chiar şi în America Latină (Haiti), Oceania (Papua – Noua Guinee) și
Asia (Afghanistan și Cambodgea).
b. Statele extrem de slab dezvoltate, cu o speranţă medie de viaţă la naştere,
pentru întreaga populaţie, sub 55 de ani. Ele sunt specifice pentru Africa Subsa-
hariană, pe alocuri, indicatorul coborând chiar sub 50 de ani la unul dintre sexe,
ca, de exemplu, la 49 de ani, la bărbați, în Republica Centrafricană și Republica
Democrată Congo sau 48 de ani, la femei, în Swaziland. În urmă cu un deceniu ,
valorile medii sub 50 de ani erau mai frecvente: în Zambia (43 de ani), Mozam-
bic (41 de ani), Zimbabwe (41 de ani), Lesotho (40 de ani), Niger (42 de ani),
Republica Centrafricană (45 de ani), Ciad, Uganda, Swaziland, Malawi etc. Aceas-
tă situație se datora, pe de o parte, răspândirii maladiei SIDA, pe de altă parte,
unor conflicte suprapuse unui sistem sanitar precar. Chiar și în această categorie
s-au înregistrat progrese semnificative în ultimii ani, astfel încât numărul state-
lor cu o speranță de viață sub 55 de ani a scăzut la 10 (Côte d’Ivoire, Mai, Nigeria,
Sierra Leone, Mozambic, Zambia, Angola, Republica Democrată Congo, Republica
Centrafricană, Ciad și Swaziland).
Caracteristic pentru unele state slab sau mediu dezvoltate era faptul că,
din cauza situaţiei grele a femeilor, speranţa medie de viaţă la naştere a acesto-
ra, invers decât se petrecea în mod obişnuit, era mai mică decât la sexul mascu-
lin – în sudul Asiei – în Nepal (59 de ani, la bărbaţi şi 58 ani, la femei, în 2005),
Bangladesh şi Afganistan, iar în Africa Subsahariană – în Zimbabwe, Swaziland şi
Namibia. În anul 2015, nu au mai fost semnalate astfel de situații, cu excepția
statului african Swaziland (50 de ani, la bărbați și 48 de ani, la femei), grav afec-
tat de SIDA. Reminiscențele inferiorității sociale a femeilor se observă în diferen-
ța redusă dintre cele două sexe, mai ales în sudul Asiei (Pakistan, 66 de ani la
femei, 67 de ani la bărbați, de exemplu).
104
Figura nr. 29. Distribuția valorilor speranței de viață la naștere în 1980 (A) și 2015 (B)
Frapantă a fost, de asemenea, și scăderea valorii speranţei medii de viaţă

la naştere, dintre 1990 și 2005, în multe dintre fostele state comuniste (Rusia,
Ucraina, Bielorusia ş.a.), ca urmare a degradării nivelului de trai şi a răspândirii
unor rele sociale, mai ales la populaţia masculină; de exemplu, în Rusia, acest in-
dicator a coborât, în cadrul populaţiei masculine, de la 65 de ani, în 1986, la nu
mai mult de 59 de ani, în anul 2004, cu o viguroasă redresare în ultimii ani (61
de ani, în 2009 și 66 de ani, în 2015), dar păstrând diferenţa de 11 ani faţă de
105
media populaţiei feminine, deşi şi la aceasta speranţa medie de viaţă a scăzut,

dar numai cu un an, în acelaşi interval!113. Această scădere a speranţei de viaţă la
naștere caracteriza, înainte de 1990, toate statele comuniste din estul Europei,
dar, după 1990, situaţia s-a redresat, îndeosebi în Europa Centrală (Cehia, Polo-
nia etc.), rămânând caracteristică doar spaţiului ex-sovietic, unde este greu de
apreciat dacă este o situaţie conjuncturală sau de durată (figura 29). Incidenţa
consumului exagerat de alcool este una dintre explicaţii, pe lângă regimul ali-
mentar care predispune la boli degenerative114. O situaţie încă şi mai grea, cu re-
duceri cu 14 – 20 de ani ale speranţei de viaţă la naştere, a fost aceea a unor sta-
te din Africa australă, în care, după 1990, s-a răspândit extraordinar de mult SI-
DA – Africa de Sud, Botswana, Zimbabwe, Swaziland, Lesotho ş.a. 115
Tabelul nr. 13. Speranţa de viaţă la naştere în anul 2015 (în ani)
Total Asia Europa Africa Oceania- America America
mondial Australia de Nord Latină
Total 72 73 78 61 77 79 76
Masculin 70 71 75 59 75 77 72
Feminin 74 74 81 61 80 81 79
Sursa: World Population Data Sheet (2016)
Pe plan regional, speranţa medie de viaţă la naştere poate înregistra dife-

renţe grăitoare, chiar şi în statele avansate, reflectând diferenţele de venit mediu
al populaţiei; un exemplu este acela al Belgiei, unde regiunea flamandă şi capita-
la, din nord, cu un nivel de trai sensibil mai ridicat, înregistrează o speranţă me-
die de viaţă la naştere de 78 – 80 de ani, în timp ce regiunea wallonă, din sud,
rămasă în urmă pe plan economic116, are o speranţă medie de viaţă la naştere de
numai 75 – 78 de ani. Și în Ucraina, există astfel de diferențe între estul țării, in-
dustrializat și predominant rusofon (sub 70 de ani, în 2013) și vestul Ucrainei,
mai rural, dar cu un standard social ceva mai bun, predominant ucrainean (peste
73 de ani, în regiunea Cernăuți, Ivano-Frankivsk, Ternopol și Lviv). Uneori, dife-
113 Unii autori (F. O. Seys, Typologie des changements démographiques en Europe Centrale depuis la
chute du communisme, „Espace/Population/Sociétés” no. 3/1998, pp. 441 – 461) vorbesc despre
existenţa unui regim demografic de tip „socialist”, caracterizat prin evoluţii similare celor din vestul
Europei, dar mai brutale şi sensibil defazate.
114 O explicaţie curentă o constituie şi frecvenţa morţilor violente, prin accidente sau crime, mult mai
mare decât în oricare alt stat dezvoltat. „Şansa” unui deces violent era în Rusia de 1 la 4 evenimente
din această categorie faţă de 1 la 30, în Marea Britanie, de multe ori pe fondul consumului exagerat de
votcă – 600 ml zilnic (cf. N. Eberstadt, Russie – l’inévitable déclin, „Futuribles” no. 252/ 2000). Se pare
însă că decisiv este faptul că acest stat, ca şi altele din zonă, nu a reuşit să controleze decât bolile infec-
ţioase, spre deosebire de statele occidentale, unde maladiile degenerative, specifice perioadei actuale,
sunt mult mai eficient prevenite. România a cunoscut o evoluţie similară, dar în ultimii ani, se observă
o ameliorare semnificativă (69 de ani, în medie, între 1970 și 1998, dar 71,4 ani în 2004 şi 73,2, în
2006 – 2008 și 75,6, în 2014 – 2015, cu 72,3 ani pentru bărbaţi, respectiv 78,9 ani, pentru femei, pro-
gresul fiind mai important la sexul masculin, posibil ca urmare a scăderii ponderii muncii fizice.
115 Până la 39 % din populaţia feminină, era afectată în Botswana, în 2003, valori apropiate fiind în-
registrate ulterior şi în alte state din regiunile vecine.

116 Evident, la nivelul de ansamblu al Europei Occidentale.
106
renţele regionale nu sunt determinate de nivelul de dezvoltare, ci, mai degrabă,

de unii factori care ţin de modul de alimentaţie: de exemplu, în România, regiu-
nile vestice (Banat, Crişana) prezintă valori mai reduse ale acestui indicator,
spre deosebire de regiunile estice (Moldova, Muntenia), fenomen explicabil prin
ponderea mai ridicată a grăsimilor animale în alimentaţie, care conduc la o inci-
denţă sporită a bolilor coronariene (Liliana Dumitrache, 2004).
II.1.3. Bilanţul natural

Evoluţia diferenţiată a celor două componente ale bilanţului natural (nata-
litatea şi mortalitatea) conduce la o multitudine de tipuri de evoluţie a bilanţului
natural însuşi, acestea fiind grupate conform tipului de regim (comportament)
demografic. Se disting, astfel, tipul primitiv, tipul tânăr, tipul matur şi tipul senil.
De regulă, are loc o trecere de la un tip de bilanţ natural la altul, în ordinea de
mai sus, trecere care poartă numele de tranziţie demografică117, dar nu sunt ex-
cluse nici unele cazuri, rare, ce-i drept, de revenire la un tip demografic anterior
(reîntinerire demografică).
II.1.3.1. Tipurile de bilanţ natural

A. Tipul demografic primitiv (tradiţional) a fost caracteristic pentru întreaga
populaţie a Globului de dinainte de declanşarea exploziei demografice (sfârşitul
secolului al XVIII-lea), însă astăzi tinde spre dispariţie, mai fiind întâlnit doar la
unele populaţii izolate, la care nu s-a manifestat încă tendinţa de modernizare a
comportamentului demografic, iar o asistenţă sanitară corespunzătoare încă nu a
pătruns; aceste grupuri umane au ajuns să fie astăzi şi foarte limitate numeric,
trăind în pădurea ecuatorială din Africa şi America de Sud, în interiorul Peninsulei
Indochineze, zonele centrale ale Insulelor Borneo, Sumatra, Noua Guinee ş.a.
În societatea primitivă, era caracteristică o natalitate înaltă, uneori chiar
destul de apropiată de natalitatea maxim posibilă, marea familie patriarhală
nepunându-şi, de regulă, problema controlului naşterilor, dar, în același timp, şi
mortalitatea era foarte mare (35 – 45 ‰), din cauza epidemiilor, împotriva că-
rora oamenii nu aveau încă aproape niciun mijloc de luptă, a subnutriţiei şi peri-
oadelor de foamete, a frigului, atacului animalelor de pradă, accidentelor de la
vânătoare, luptelor intertribale şi războaielor etc. Deosebit de înaltă era mortali-
tatea infantilă, ceea ce făcea ca adesea, peste jumătate dintre copii să nu poată
ajunge la vârsta maturităţii. În mod obişnuit, diferenţa dintre natalitate şi morta-
litate asigura doar un modest bilanţ natural pozitiv, dar, pe acest fond, se înre-
gistrau şi perioade, de durată variabilă, de supramortalitate, cauzate de epidemii
sau foamete (determinată mai ales de oscilaţiile climatice), când se producea un
deficit natural de populaţie, uneori chiar cu valori negative foarte mari. Tendinţa
generală, pe termen mai lung, a dinamicii populaţiei era aceea de creştere foarte
lentă sau chiar de stabilitate (echilibru la nivel înalt al indicatorilor demografici).
117 Termen introdus de Jean Bourgeois-Pichat, în 1952, prezentat în subcapitolul II.2.
107
O situaţie cu totul neaşteptată cu care se confruntă unele state ale Africii

Subsahariene, puternic afectate de SIDA, ca, de exemplu, Lesotho sau Swaziland
este aceea de revenire a unui regim demografic tradițional (cu rezervele induse
totuși de posibilitățile de control ale mortalității).
B. Tipul demografic tânăr (sau al tranziţiei amorsate). Odată cu trecerea la
epoca modernă, ca urmare a primelor progrese înregistrate de societate în ceea
ce priveşte condiţiile de viaţă, natalitatea, şi aşa înaltă, manifestă, uneori, o anu-
mită tendinţă de creştere (de exemplu, în Marea Britanie de la sfârşitul secolului
al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea), dar, la scurt timp după această fază
iniţială, intră într-un proces de reducere lentă, ca urmare a instaurării unei noi
mentalităţi asupra descendenţei. În schimb, mortalitatea, încă de la începutul
trecerii la acest nou tip demografic, intră într-o fază de scădere rapidă, ca efect al
importantelor descoperiri de ordin medical, capabile să contribuie, pentru pri-
ma dată, la combaterea eficientă a maladiilor transmisibile şi a răspândirii în
rândul maselor a unor obişnuinţe de igienă colectivă. Rezultatul este acela al
creşterii extrem de puternice a sporului natural, fenomen cunoscut şi sub nume-
le de explozie demografică. Nivelul sporului natural poate atinge valori foarte
mari, aşa cum a fost cazul Kenyei118. Chiar şi în cazul statelor intrate mai tardiv
în această fază, valorile sporului natural sunt notabile (Guineea-Bissau, cu 10 ‰,
între 1960 și 1964, 17 ‰, în perioada 1975 – 1980, 22 ‰, între 1995 și 1999,
apoi 27,4 ‰, în 2005 – 2010 și 26,5 ‰, în perioada 2010 – 2015.
Tipul demografic tânăr, manifestat la început în statele dezvoltate ale Eu-
ropei, s-a deplasat în secolul al XX-lea spre statele în curs de dezvoltare, maxi-
mumul său de răspândire fiind înregistrat în anii 1955 – 1975, când cuprindea
cele mai mari mase umane, din Asia, Africa şi America Latină, responsabile pen-
tru vârful exploziei demografice înregistrat în perioada respectivă și având o
contribuţie esenţială la creşterea de ansamblu a populaţiei Globului. În ultimele
două – trei decenii, tipul demografic tânăr se află în restrângere teritorială, prin
trecerea la un comportament demografic mai avansat a celor mai importante
state din Asia, America Latină şi Africa. Populaţii care mai manifestă un astfel de
comportament demografic se menţin doar în zonele mai izolate din Africa Sub-
sahariană, din aria centrală a Americii de Sud şi din istmul central-american.
C. Tipul demografic matur (tranziţional avansat) este caracterizat prin ac-
centuarea ritmului de scădere a natalităţii, odată cu atingerea unui anumit stan-
dard de viaţă şi, dimpotrivă, prin tendinţa de plafonare a scăderii mortalităţii,
ajunsă deja foarte aproape de un prag inferior biologic. În consecinţă, bilanţul na-
tural intră într-o fază de reducere substanţială, familiile îşi reduc cu mult numărul
de membri, explozia demografică se stinge, spontan sau forţat, iar societatea uma-
nă se îndreaptă spre o anumită stabilitate. Primele ţări care au trecut de la tipul
primitiv la tipul matur au fost, din nou, cele din Europa Central-Nord-Vestică
118Valori de 30 ‰, între 1960 și 1964, urcând până la 39 ‰, între 1970 și 1974, şi la 42 ‰, în peri-
oada 1976 – 1980, corespunzător unei perioade de dublare sub 20 de ani, nivel redus considerabil la
numai 29 ‰, între 1995 și 1999, şi la „doar” 21 ‰, în 2000 – 2003, pentru a reveni la circa 25 ‰, în
anul 2009, și la 24 ‰, în 2015.
108
(Franţa, încă înainte de 1800, statele scandinave, Austria, Ungaria ş.a.), cele din
America de Nord (SUA, Canada), la care s-au adăugat Australia, Noua Zeelandă ş.a.,
dar, în perioada contemporană, s-au încadrat aici majoritatea statelor Globului, in-
clusiv cele mai populate state asiatice (Republica Populară Chineză, India, Indone-
zia, Bangladesh), din America Latină (Brazilia119, Mexic, Argentina, Cuba) şi din
Africa (Egipt, Mauritius, Réunion ş.a.). Evident, în unele state, intrarea în tipul de-
mografic matur este de dată mai recentă sau înaintarea pe linia tranziţiei demo-
grafice este mai lentă, sporul natural rămânând încă relativ înalt (de exemplu, în
cele mai importante state ale Asiei de Sud), însă în altele, îndepărtarea pericolului
suprapresiunii demografice, deşi nu totdeauna este acceptată cu uşurinţă de po-
pulaţie sau este impusă de starea economică problematică a familiilor, avansează
impresionant de rapid, un exemplu al primei situaţii fiind Republica Populară Chi-
neză (cu o scădere a sporului natural de la 20,2 ‰, media anilor 1960 – 1964, la
4,8 ‰, în anii 2010 – 2015), iar al celei de a doua – Cuba (cu o scădere de la 26,8 ‰,
media anilor 1960 – 1964, la 3,2 ‰, în anii 2010 – 2015).
Figura nr. 30. Tipul de regim demografic în perioada 2006 – 2015
D. Tipul demografic senil (modern sau post-tranziţional) se caracterizează

printr-o nouă apropiere între curbele natalităţii şi mortalităţii, ca şi la tipul pri-
mitiv, însă la nivel foarte coborât, fie menţinându-se un neînsemnat spor natu-
ral, fie ajungându-se chiar la deficit natural de populaţie, ca urmare a îmbătrâni-
rii şi, prin urmare, a recrudescenţei mortalităţii120. Totuşi, tipul demografic senil
nu se instalează imediat ce se ajunge la o anumită îmbătrânire a populaţiei, ci
119 În Brazilia, tipul demografic matur s-a instalat după anul 1960, rezultatul fiind o reducere treptată
a sporului total al populaţiei de la o medie anuală de 24,8 ‰, în deceniul 1970 – 1980, la o medie
anuală de 16,1 ‰, în deceniul 1991 – 2000, şi numai 12,9 ‰, în anii 2005 – 2009.
120 Fenomen cunoscut de către demografi sub denumirea de baby crach.
109
exprimă inerţia caracteristică tuturor proceselor demografice, un timp populaţia

continuând să mai crească lent, pe seama naşterilor determinate de generaţiile
de tineri adulţi existente.
Tipul demografic senil s-a manifestat pentru prima dată în statele Europei
Centrale, regiune cu o structură a populaţiei pe grupe de vârstă şi sexe dezechili-
brată ca urmare a celui de Al Doilea Război Mondial (Germania, Austria, Ungaria,
Luxemburg). Ulterior, un astfel de comportament demografic s-a extins şi în Euro-
pa Nordică (Danemarca), în Europa Mediteraneană (Italia), iar după 1989 – 1991,
s-a instaurat cu cele mai grave consecinţe în Europa de Est (Rusia, Ucraina, Bulga-
ria, România etc.). Este expresia unei crize care, în estul Europei, reprezintă şi o
consecinţă a unui regim demografic de tip „socialist” în perioada totalitară, cu un
control riguros al vieţii individului, în paralel cu o relaxare a moralei121.
În ansamblul Globului, bilanţul natural a evoluat până în deceniul al optu-
lea al secolului al XX-lea în cadrul tipului tânăr, înregistrând o creştere de la 12,0 ‰
(media anilor 1920 – 1940) la 19,9 ‰ (media anilor 1960 – 1965) şi ajungând la
vârful de 22,0 ‰ în anii 1970 – 1974. Apoi, populaţia Globului s-a încadrat ma-
joritar în tipul matur, sporul natural scăzând de la 17,2 ‰ (1975 – 1980) la 12,1 ‰
(2010 – 2015). O sinteză a acestor evoluții este prezentată în figura 31. Dinamica
diferenţiată a populației în perioada modernă stă la baza teoriei tranziţiei demo-
grafice, larg acceptată pe plan mondial, deşi este criticată de către unii specialişti
ca fiind inaplicabilă țărilor în curs de dezvoltare.
Figura nr. 31. Tipologia evoluției bilanțului natural al populației (1900 – 2015)
Cf. F. O. Seys (1998) şi H. le Bras care preia teoria lui J. Hajnal despre existenţa unei „fracturi” de-
121
mografice în Europa, pe direcţia Trieste – St. Petersburg (La Planète au village, Datar, 1993).
110
II.1.3.2. Distribuţia geografică a valorilor bilanţului natural

Pe fondul prezentat mai sus, se pot distinge, după valorile bilanţului natu-
ral, patru categorii de state:
A. Statele cu un spor natural înalt (de peste 18,0 ‰, în anul 2015, mult peste
media mondială, figura 32). Gruparea cea mai masivă se găsește în Africa Subsaha-
riană, cu deosebire în Africa Centrală, Africa de Vest şi de Est, unde încă se mai în-
tâlnesc valori de vârf, de până la 40,0 ‰ (Niger), 33 ‰ (Uganda, Ciad), 32,0 ‰
(Burundi, Senegal) etc. În Africa de Nord, au revenit la astfel de valori Egiptul și
Algeria, pe fondul unui reviriment conjunctural al natalității. O a doua grupare es-
te aceea a ariei cu populaţie majoritar arabă din Orientul Apropiat, unde Yemenul
atinge încă valori de 26 ‰, urmat fiind de teritoriile palestiniene, Irak, Siria,
Oman, Arabia Saudită ş.a.). Mai intră aici unele ţări din sudul şi sud-estul Asiei
(Pakistan, Afganistan, Tadjikistan, Laos, Nepal, Bhutan, Mongolia, Timorul Oriental
– cu valori de 30,5‰), statele mai puţin evoluate din America Centrală (Nicara-
gua, Guatemala, Honduras), America de Sud (Paraguay) şi, cu totul izolat, Haiti și
Guyana Franceză în America Latină, precum și o serie de state insulare, unele foar-
te mici, din Oceania (Papua – Noua Guinee, Insulele Solomon, Vanuatu, Kiribati,
Samoa, Marshall ş.a.).
Tabelul nr. 14. Evoluţia sporului natural între 1961 și 2010 (în ‰)
Continentul 1961- 1966- 1971- 1976- 1981- 1986- 1991- 1996- 2001- 2006- 2011-
1965 1970 1975 1980 1985 1990 1995 2000 2005 2010 2015
Asia 22,0 24,0 21,7 17,9 19,2 19,2 17,8 15,5 12,9 11,6 11,3
Europa 9,0 7,3 5,5 4,5 3,7 3,0 0,1 -1,2 -1,4 -0,5 0
Africa 25,4 26,1 26,7 28,5 28,9 28,8 28,0 25,0 24,7 24,8 25,3
Australia – 14,8 13,8 12,7 12,2 12,3 11,6 11,8 11,2 10,4 11 10,9
Oceania
America 13,1 9,0 6,1 7,0 7,2 7,7 7,1 5,6 5,5 5,3 4,4
de Nord
America 29,1 27,5 25,5 23,6 23,1 20,2 18,8 16,8 16,2 14,1 12,7
Latină
TOTAL 19,7 20,4 18,8 16,7 17,6 17,5 16,2 14,3 12,7 12,2 12,1
MONDIAL
Surse: Statistical Yearbook of ONU (1979, 1997), World Population Data Sheet, PRB, Washington
(1990 – 2016)
B. Statele cu un spor natural mediu (6,0 – 18,0 ‰) sunt cele mai tipice pen-
tru continentul asiatic, aici intrând în categoria respectivă ţări foarte populate şi
cu o mare pondere pe scena mondială, ca India, Bangladesh, Indonezia, Filipine,
Vietnam, Turcia sau Iran. În aceeaşi categorie sunt cuprinse majoritatea statelor
importante şi relativ evoluate din America Latină – Brazilia, Mexic, Argentina,
Columbia, Perù, Venezuela ş.a. În Africa, astfel de cazuri sunt limitate la nordul
continentului (Maroc, Libia, Tunisia) și sudul acestuia (Republica Sud-Africană,
Botswana), iar în Europa singurele cazuri sunt reprezentate de Irlanda și Koso-
vo, alte state cu un spor natural, în mod tradițional ridicat, precum Albania, cu-
111
noscând o fază de accentuat declin demografic (10,4 ‰, în anii 2001 – 2005, 6,0 ‰,
în 2006 – 2010 și 3,2‰, în 2015)122.
C. Statele cu un spor natural scăzut (0 – 6,0 ‰) sunt astăzi, în primul rând,
majoritatea ţărilor dezvoltate din Europa (Franţa – 2,9 ‰, Elveţia, Marea Brita-
nie, Spania, Belgia, Olanda ş.a.m.d.), cu cea mai timpurie iniţiere a procesului de
scădere a natalităţii. Urmează statele industriale sau aflate în curs de industriali-
zare din Extremul Orient (Republica Populară Chineză, Republica China – Tai-
wan, Republica Coreea, Thailanda), America de Nord anglofonă (SUA, cu 4,2 ‰,
şi Canada, cu 3,1 ‰), unele insule din Antile (Cuba, Trinidad-Tobago ş.a.), Uru-
guay, din America de Sud, şi fostele dominioane britanice din Oceania (Australia
şi Noua Zeelandă). Unele state din estul Europei, confruntate cu scăderea natali-
tăţii şi creşterea mortalităţii (Polonia, Slovenia, Slovacia, Cehia, Macedonia), care
au înregistrat și scurte perioade de deficit demografic se includ și ele, la limită
însă, în această categorie, ca și Federația Rusă care, după 23 de ani, în 2015, a re-
venit din nou la un bilanț natural pozitiv. Trecător, au fost incluse în această cate-
gorie și unele state din Africa australă, cu o populaţie puternic decimată de SIDA
(Lesotho, Republica Africa de Sud, Botswana ş.a., în intervalul 1995 – 2005).
D. Statele cu un deficit natural de populaţie au fost, până de curând, cazuri
extreme, grupate, prin excelenţă, în Europa de Est, Central-Nordică şi Meditera-
neană, în care deficitul natural este determinat de îmbătrânirea avansată a po-
pulaţiei, însoţită de o recrudescenţă a mortalităţii şi de prăbuşirea alarmantă a
natalităţii, această categorie fiind într-o continuă lărgire. Stabilizarea declinului
sau chiar o uşoară redresare a natalităţii având ca efect scoaterea din această ca-
tegorie a unor state (Polonia, Cehia, Slovenia, Suedia) a fost, mai degrabă, o situ-
ație excepțională. Pentru cele mai multe dintre aceste state, deficitul natural du-
rează de cel puțin două decenii (de patru decenii, în Germania, și de trei decenii,
în Ungaria). Cea mai gravă situaţie se menţine în: Bulgaria și Serbia (cu un deficit
de -6 ‰, mai accentuat decât în faza maximă din anii 1990), Ucraina (cu un defi-
cit de -4,2‰ faţă de -7,5 ‰, în 2001 – 2005), statele baltice, Ungaria, România,
Germania, Croaţia etc. De câțiva ani, situația s-a agravat și în Italia, Grecia sau
Portugalia, alte state reușind încă, la limită, să păstreze un spor natural nesemni-
ficativ (Spania, Austria, Finlanda), cu tot aportul adus de stabilirea unor grupuri
de imigranți cu un comportament demografic tradițional mai natalist și cu toată
politica natalistă a guvernelor. La fel de durabil pare a se manifesta și declinul
Japoniei (-0,5 ‰, în 2006 – 2010, dar deja -2 ‰, în 2015), situaţie care este de-
parte de a fi conjuncturală, având în vedere gradul avansat de îmbătrânire a po-
pulației. Cazul particular al Federaţiei Rusă (0,1 ‰, în 2015 faţă de -6,1 ‰, în
2001 – 2005)123 este, mai degrabă, conjunctural, perspectiva reinstaurării decli-
nului fiind aproape o certitudine.
122 Sporul natural ridicat, la nivelul Europei, al populaţiei albaneze, majoritar musulmană, reprezintă
cauza principală a creşterii proporţiei acesteia şi în regiunile vecine cu Albania (Kosovo-Metohia –
10,9 ‰, în 2006 – 2010 ‰, și 13,4, în perioada 2010 – 2015, nord-vestul Republicii Macedonia,
Muntenegru ş.a.).
123 Ca urmare a bilanţului natural negativ, populaţia Rusiei a scăzut cu 6,6 milioane de locuitori în
anii 1989 – 2009, în unii ani, reducerea populaţiei fiind de peste 700.000 de persoane (ca în 2004,
112
Figura nr. 32. Distribuția valorilor bilanțului natural în anul 2015
Având în vedere coborârea mult sub valoarea 1,0 a indicatorului R (indice-

le de înlocuire a populaţiei), mai devreme sau mai târziu, şi alte state europene,
est-asiatice sau chiar din America, în special unele state insulare antileze –, vor
ajunge la un bilanţ natural negativ, fenomen inevitabil dacă ne raportăm la mo-
delul tranziţiei demografice124. Evident, aceste valori relative se aplică unor ma-
se umane extrem de diferenţiate ca dimensiuni şi, din acest motiv, valorile abso-
lute ale sporului natural ajung la cifre impresionante în cazul unor state mari din
Lumea a Treia, explicându-se, astfel, şi tendinţele permanente de modificare a
ierarhiilor umane mondiale. Astfel, în ultimii ani, India este cea care se distinge
prin valorile absolute cele mai mari ale sporului natural (în jur de 19 milioane de
persoane anual), depăşind substanţial China (cu doar 6,5 milioane de persoane
anual), în termen de maximum 6 – 7 ani fiind prevăzută rocada între acești doi
giganți demografici. Având în vedere această perspectivă, în 2016, Republica
când bilanţul natural a fost de -792,9 mii de persoane). Cu toată redresarea recentă, datorată, în par-
te, şi imigraţiei, depopularea prin bilanţ natural negativ este agravată în anumite regiuni prin pleca-
rea masivă a populaţiei din mediul rural şi din zonele cu un climat mai aspru. Cele mai afectate sunt
regiunile din partea vestică (Smolensk, Pskov, Novgorod, Tver, cu toată apropierea de Moscova, după
1990, aici înregistrându-se o scădere cu 20 % a populației, în contrast cu Cecenia sau Daghestanul, în
care populația aproape s-a dublat.
124 Părerile contrarii sunt determinate de „ezitările” unor state care oscilează în jurul valorii 0. Este
cazul Greciei care, după câţiva ani de valori negative (1998 – 2000), a revenit la valori pozitive în
2001 sau cazul mai vechi al Danemarcei, unde, la mijlocul anilor ’80, se înregistrau valori negative,
dar situaţia s-a remediat durabil. Unii specialişti, precum J. van der Kaa, vorbesc despre o „a doua
tranziţie demografică”, a cărei caracteristică este tocmai echilibrul acesta relativ în jurul valorii 0 a bi-
lanţului natural („Second Demographic Transition”, Coll. Bad Hermalb, 2001).
113
Populară Chineză și-a moderat rigoarea politicii demografice, trecând de la sus-

ținerea familiei cu un singur copil la o politică bazată pe familia cu doi copii125.
În distribuţia teritorială a valorilor bilanţului natural, există şi anumite di-
ferenţieri de ordin regional; acestea sunt cu atât mai evidente, cu cât dimensiuni-
le statului sunt mai mari, existând şansa înregistrării, în această situaţie, a unui
număr mai mare de factori diferenţiatori. Astfel, în Statele Unite ale Americii, bi-
lanţul natural are valori mai ridicate faţă de medie, de asemenea, în statele cu o
proporţie mai ridicată a populaţiei hispanofone, cu un standard socioeconomic mai
coborât şi aflată sub influenţa preceptelor catolicismului (Noul Mexic, Arizona),
precum și în cele cu o proporţie mare de locuitori rurali de origine africană şi cu
un trecut sclavagist (Alabama) sau cu o proporţie mare a apartenenţilor la unele
secte neoprotestante care susţin natalitatea (aşa cum sunt mormonii din statul
Utah); dimpotrivă, statele din nord-estul SUA au un bilanț natural mai modest (pe
alocuri negativ, ca în Vermont și Rhode Island), ca urmare a urbanizării mai avan-
sate şi a unei anumite tendinţe de îmbătrânire a populaţiei. Consecinţa este aceea
a creşterii proporţionale a populaţiei hispanofone (fenomen care se datorează, în
parte, şi imigraţiei mexicane, portoricane etc.), negroide şi amerindiene, însoţite de
reducerea ponderii locuitorilor de origine germană, anglo-saxonă ş.a. Ne expri-
măm, de asemenea, în acest context. neîncrederea într-un eventual succes al noii
administrații Trump în încercarea de a bara calea imigrației din America Latină.
Un alt caz este cel al Federaţiei Ruse unde, pe fondul unui deficit cronic,
există arii în care se înregistrează un spor natural foarte ridicat (Caucazul de
Nord, unele regiuni periferice din partea asiatică, precum Tuva, cu valori de pes-
te 20 ‰).
Astfel de diferenţieri apar şi la nivelul statelor de dimensiuni mai mici, dar
mai ales acolo unde populaţia este foarte puţin omogenă din punct de vedere ra-
sial şi etnic. Un astfel de stat, foarte caracteristic, este Africa de Sud, unde regiu-
nile locuite preponderent de o populaţie africană, autohtonă (de exemplu, în Na-
tal şi în zonele rurale din Transvaal) au valori mult mai mari ale bilanţului natu-
ral în comparaţie cu acelea în care trăieşte, într-o pondere apreciabilă, şi o popu-
laţie de origine europeană, aşa cum este Provincia Capului126. În Noua Zeelandă,
zona locuită de populaţia autohtonă, maori, din Insula de Nord, înregistrează un
bilanţ natural cu mult mai înalt decât zonele locuite exclusiv de urmaşii coloniş-
tilor europeni, în aşa fel încât astăzi ponderea populaţiei autohtone este în creş-
tere, prognozându-se că va ajunge la circa 20 % din total, în următoarele decenii.
Cel mai frapant caz este cel al fostei Iugoslavii care figura în statisticile ONU cu
un modest spor natural (2 ‰, în 2005), și acesta fiind însă asigurat exclusiv de
Provincia Kosovo, cu populaţie majoritar albaneză, musulmană (cu valori ale
sporului natural de peste 20 ‰, în anii 1980 – 1990), în realitate, Serbia înregis-
trând un deficit similar celui din Bulgaria vecină (-4,7 ‰, în anii 2006 – 2010).
Această diferenţiere funcţionează, după cum se observă, pe criterii etnice, rasiale
125 Efectele deja se resimt, informațiile oficiale indicând o creștere a numărului de nașteri (de la 16,5
milioane, în 2015, la 17,5 milioane, în 2016) și, implicit, a natalității (de la 12,1 la 12,9 ‰).
126 De la 24 %, în 1936, la numai 12 %, în 1996, cf. INED, „Population/Société” no. 954/2000.
114
sau confesionale. Un alt caz cunoscut este cel al Irlandei de Nord, unde catolicii
sunt mult mai prolifici, având un spor natural dublu faţă de cel al populaţiei pro-
testante (Dupâquier, 1999).
Şi în unele state europene, deşi nu în aceeaşi măsură ca în statele foarte
eterogene ca structură, din alte continente, apar anumite diferenţieri specifice.
Astfel, în Italia, în mod tradiţional, regiunile şi insulele mai puţin evoluate din
Mezzogiorno (Calabria, Sicilia, Sardinia ş.a.) îşi menţin şi astăzi un mic spor natu-
ral, în timp ce regiunile industrializate din Nord (Piemontul, Lombardia etc.) se
caracterizează printr-un deficit natural de populaţie, care acum a ajuns să se re-
flecte şi în valorile negative ale întregului stat. În Franţa întâlnim o distribuţie
teritorială inversă: un anumit spor natural, peste media naţională, este caracte-
ristic pentru provinciile din nord, în timp ce sudul ţării a ajuns la starea de defi-
cit natural al populaţiei, aici, ca urmare a utilizării tradiţionale a dreptului ro-
man, prin care proprietatea funciară este moştenită de un singur descendent, lo-
cuitorii din mediul rural adoptând de timpuriu (încă din partea a doua a secolu-
lui al XVIII-lea) un comportament denatalist, pentru a evita, astfel, divizarea
proprietăţilor.
În România, se disting, prin menţinerea unui mic spor natural, regiunile
tradiţional nataliste din nord-estul ţării (parţial în Moldova, centrul şi estul
Transilvaniei ş.a.), în contrast cu sudul țării, cu valori extreme ale deficitului na-
tural (cu -10,3 ‰, în Teleorman). În ultimii ani însă, s-au produs modificări ma-
jore, județul Ilfov, beneficiar al unui aflux puternic de populație tânără din capi-
tală sau din alte regiuni ale țării, fiind singurul care mai înregistrează un spor
natural consistent. Singurele județe care nu experimentaseră deficitul natural
(Suceava și Iași) au înregistrat pentru prima dată în 2016, conform buletinelor
statistice lunare, valori negative ale bilanțului natural, situație care, mai mult ca
probabil, nu este conjuncturală.
II.2. Modelul tranziţiei demografice

Tranziţia demografică, în formularea sa teoretică, este o descriere schema-
tică a schimbărilor demografice ce caracterizează istoria contemporană a omenirii.
Aceasta porneşte de la constatarea că cei doi indicatori demografici principali (na-
talitatea şi mortalitatea) se află într-o scădere continuă odată cu modernizarea
economică şi culturală. Înainte de toate este caracterizată printr-un decalaj crono-
logic între scăderea nivelului natalităţii şi cel al mortalităţii, consecinţă a progresu-
lui socioeconomic (figura 33).
Iniţiatorul acestei teorii a fost Antoine Landry127, care propune trei faze de
regim demografic: primitiv, intermediar şi contemporan, corespunzătoare primelor
trei tipuri de spor natural descrise anterior. W. Thomson (1929) a preluat ideea,
iar teoria în sine apare, pentru prima dată, formulată de către F. Notenstein (1945,
127Teorie expusă în 1909 şi reluată în 1934 sub titlul La Révolution démographique: Études et essais
sur les problèmes de la population, Sirey, Paris.
115
1953) care îi asigură o explicaţie clară, cauzală, având intuiţia de a spune că mode-
lul demografic european este universal (citați de Noin, 1981). Şi acesta distinge trei
tipuri de creştere naturală: „high potential growth”, declanşată de explozia demo-
grafică; „transitional growth”, pe parcursul exploziei demografice; „incipient de-
cline”, în momentul în care tranziţia este încheiată, iar valorile celor doi indicatori
demografici tind să se egalizeze la un nivel cât mai coborât.
Figura nr. 33. Modelul tranziției demografice (stânga). Cele două forme ale tranziției
demografice (dreapta): A, europeană; b, specifică țărilor în curs de dezvoltare.
Tranziţia celor două componente demografice esenţiale, natalitatea şi mor-

talitatea, reprezintă atât un proces social inovator, cât şi un fenomen cultural. Di-
fuziunea sa în spaţiu se desfăşoară în sens descendent în lungul scării socio-
spaţiale: de la păturile aflate în avangarda modernizării (burghezie, intelectualita-
te) spre cele situate la baza societăţii (muncitori, agricultori) şi dinspre marile me-
tropole spre oraşele mai mici sau localităţile rurale128. Verificarea acestei teorii pe
baza unor analize complexe (bazate pe 23 de variabile socioeconomice, ca de
exemplu de către Satin, 1969 şi Agyei, 1978, citaţi de Noin, 1981) a dat rezultate
pozitive, încât poate fi acceptată ca atare, fiind, de fapt, un model. Studiile ulterioa-
re au adus corecturi legate de faptul că această tranziţie implică şi o schimbare a
structurilor demografice (pe vârste) sau a comportamentului demografic (nupţiali-
tate, divorţialitate etc.).
Modelul tranziției demografice este, adesea, corelat cu alte tranziții, precum
cea epidemiologică sau cea nutrițională, în corelație cu modificarea structurii pe
vârste (McCracken, Phillips, 2005), certificându-se, astfel, importanța modificări-
lor comportamentale induse de creșterea calității vieții în evoluția indicatorilor
demografici, direct în cazul mortalității și indirect în cazul natalității (figura 34).
128În conformitate, totuşi, cu modelul centru – periferie, aşa cum explică D. Noin, într-un articol din
Annales de Géographie (La baisse de la fécondité dans le monde no. 559/1991, pp. 258 – 271).
116
Figura nr. 34. Raporturile dintre tranziția demografică, tranziția epidemiologică,

tranziția structurii populației pe grupe de vârstă și tranziția nutrițională
Critica principală care poate fi adusă acestui model este aceea că nu explică
tendinţele manifestate în faza finală şi nu propune un model post-tranzitoriu, pe
lângă dificultatea includerii politicilor guvernamentale (variabile adesea) în ecua-
ția evoluției demografice. Pare incredibil astăzi, dar până în anii ’80, s-a crezut că,
în final, se va ajunge la un echilibru relativ, fecunditatea stabilizându-se la nivelul
înlocuirii generaţiilor, 2,1, iar speranţa de viaţă la naştere, undeva la 85 de ani.
117
Evoluţiile din ultimele decenii (îmbătrânirea accentuată a populaţiei în statele oc-

cidentale, scăderea RTF sub nivelul de 2,1, în întreaga Europă etc.) au infirmat
complet însă aceste idei. Tot ce se poate presupune este că, la nivel mondial, se vor
combina în secolul următor două modele: cel al tranziţiei demografice, încă în curs
în majoritatea statelor aflate în curs de dezvoltare şi cel post-tranzitoriu, prefigu-
rat de evoluţiile din multe state dezvoltate, marcate de instalarea durabilă a defici-
tului natural129.
Modelul nou propus, cel post-tranziţional sau „al celei de-a doua tranziţii
demografice” (van der Kaa, 1997, 2001), verificat în Europa, presupune că după
finalizarea tranziţiei demografice urmează o perioadă în care Nb şi Mb oscilează în
jurul unui plafon de echilibru, alternând perioade în care Mb este în creştere din
cauza îmbătrânirii, cu perioade de relativă redresare a Nb. Acest model teoretic
este tot mai plauzibil în condiţiile în care, în multe state dezvoltate, ISF a scăzut
mult sub pragul de înlocuire, situaţie considerată imposibilă înainte de 1980.
Acesta nu poate fi înţeles în afara teoriei tranziţiei demografice și mai ales a modu-
lui specific de manifestare. Din acest motiv, cele două faze post-tranziţionale (faza
de declin demografic şi faza de redresare) sunt, adesea, văzute (de unii) drept faze
ale modelului clasic. Caracteristică modelului post-tranzițional este incoerența fa-
zelor, cele două tipuri putându-se succeda rapid, fiind extrem de dependente de
conjunctura economică, de marja de acțiune a unor modele socioculturale etc. Ast-
fel, state care au experimentat un declin profund de scurtă durată (maximum 10
ani) se pot redresa „neașteptat” (Rusia, Bielorusia, Cehia ș.a.) și, dimpotrivă, state
cu un declin îndelungat așteaptă încă redresarea (Germania sau Ungaria, de exem-
plu, ori, de ce nu, România care a trecut deja de 25 de ani de deficit natural). În ace-
lași mod, state care păreau să evite declinul intră dramatic în această fază în urma
unor crize majore (ca în Grecia sau, parțial, și în Portugalia sau Italia, vezi figura 35).
la 1000 locuitori
12.0 Federația Rusă Cehia
Germania Ungaria
9.0
România Bulgaria
6.0
Grecia Italia
3.0
0.0
-3.0
-6.0
-9.0
Figura nr. 35. Evoluția bilanțului natural al populației în câteva state europene,
între 1970 și 2016 (conf. Demographic Yearbook și PRB)
Cf. J. Vallin, La fin de la transition démographique, soulagement ou inquiétude?, în Géographie et

129
Démographie, dir. Y. Michaud, pp. 49 – 71, Odille Jacob, Paris, 2002.
118
II.3. Perspectivele evoluției populației globului

Evoluţia viitoare a populaţiei mondiale este una dintre marile teme de inte-
res ale geografiei populaţiei, antrenând tot mai mulţi cercetători care se bazează
pe o serie de modele de prognoză, printre care şi cel enunţat, al tranziţiei demo-
grafice. Un stimulent al acestui interes îl constituie relaţiile foarte strânse dintre
creşterea populaţiei şi dezvoltare. În ultimele decenii, a crescut foarte mult nu-
mărul previziunilor, atât la nivel mondial, cât și regional sau național, în corela-
ție cu interesul generat de problemele suscitate de explozia demografică sau,
mai nou, de instalarea durabilă a declinului demografic. De obicei, aceste pro-
gnoze pleacă de la prelungirea tendinţelor actuale în perspectiva apropiată sau
mai îndepărtată, pentru fiecare indicator demografic principal (mortalitate, fer-
tilitate), dar şi pentru structura pe vârste şi bilanţul migratoriu. În același sens au
fost introduse în previziuni și elemente de comportament demografic, în funcție
de creșterea standardului de viață, element hotărâtor în evoluția principalilor in-
dicatori demografici130. Atenția acordată unor efecte ale politicilor demografice
sau modificărilor structurale (în primul rând creșterea ponderii vârstnicilor, re-
ducerea ponderii populației tinere) asigură un plus de acuratețe acestor previzi-
uni (prognoze), chiar dacă unele tendințe nu pot fi anticipate decât cu o marjă de
eroare destul de mare, accidentele politice majore – cazul căderii comunismului
–, care a dus la instalarea deficitului natural în cele mai multe state fost comunis-
te din Europa, neputând fi prevăzute.
Mult timp, analiştii au pornit de la ipoteza existenţei unui prag minim al ISF
(2,1), sub care nu s-ar fi putut coborî, tendinţele din unele state europene (Ger-
mania, Ungaria) fiind considerate conjuncturale. Generalizarea unei fertilităţi
reduse, nu numai în Europa, a determinat organismele internaţionale de pro-
gnoză, după 1980, să revizuiască aceste analize în fiecare an, atât de rapide şi, de
multe ori, neaşteptate, au devenit evoluţiile. Astfel, până în 1977, populaţia Glo-
bului era estimată, pentru anul 2000, la minimum 6,3 miliarde de locuitori, con-
form ipotezei unui ISF de 2,1, în statele dezvoltate şi în cădere liberă, în statele
în curs de dezvoltare131. Această prognoză s-a dovedit aproape de realitate, doar
cu 4 % mai mare (faţă de cifra atinsă de 6,06 miliarde de locuitori), diferenţa re-
zultând tocmai din scăderea notabilă a fertilităţii în Europa şi în câteva state în
curs de dezvoltare, cu o politică denatalistă. În prezent, aceste prognoze pleacă
de la trei ipoteze: una înaltă, una medie şi una joasă, bazate pe continuarea ten-
dinţelor actuale sau modificarea acestora în sens pozitiv şi negativ. Pentru anul
2000, s-au dovedit mai realiste ipotezele joase, cu tot optimismul unor specia-
lişti, dar pentru perspectiva apropiată (2025 sau 2030), par mai veridice ipote-
130 Astfel, ipoteza creșterii continue a speranței de viață la naștere, cel puțin în previziunile pe termen
scurt sau mediu, este tot mai mult luată în calcul, prelungirea acesteia fiind „unul din factorii cei mai
puternici ai transformării sociale în deceniile următoare”, așa cum sublinia, încă din 1995, J. Vallin
(p. 120).
131 P. Demeny, 1997, citat de J.-P. Bardet, 1999.
119
zele medii, în contextul existenței unei rezerve importante de potențial de creș-

tere în statele africane cu o mortalitate încă ridicată și un comportament pre-
dominant tradiționalist.
Politica demografică a statelor poate fi o variabilă demnă de luat în calcul,
deşi cuantificarea sa este relativă. Dacă într-o primă fază, organismele internaţi-
onale au avut un succes limitat în impunerea unei politici denataliste în statele
în curs de dezvoltare (în afara celor care le-au aplicat voluntar), începând cu anii
1980, au modificat discursul, în locul obiectivului de limitare a creşterii demo-
grafice fiind pus cel al sănătăţii reproducerii. Ultimele mari conferinţe internați-
onale asupra populaţiei (Mexico – 1984, Cairo – 1994, Beijing – 2000, Tours –
2005 etc.) au pus de acord specialiştii în privinţa acestui obiectiv, având trei
componente: planificarea familială, reglarea fecundităţii, maternitatea fără risc.
O rezistenţă puternică a împiedicat includerea oficială a componentei care auto-
riza sterilizarea şi avortul. Tot în acest context s-a ajuns la un consens în privinţa
necesității scăderii continue a natalităţii care va atinge, probabil, la nivel mondi-
al, aproximativ 16 ‰, în 2025, iar mortalitatea va înregistra o creştere redusă,
până la 10 ‰, nivelul actual (8 ‰, în 2016) fiind considerat plafonul minim132.
Prognozele prezentate la Congresul Internațional al Populației de la Tours (2005)
indicau o scădere a numărului mediu de copii născuți de o femeie, de la 2,8, în
anul 2003, la 1,8, în anul 2050, evoluție credibilă dacă ne gândim că, în anul
2015, acest indicator coborâse deja la 2,5. Reducerea natalității este așteptată în
condițiile unei ridicări generale a standardului cultural de viață, în special prin
alfabetizare și scăderea influenței religiilor tradiționaliste, în corelație cu crește-
rea nivelului de urbanizare. Se așteaptă reducerea treptată a ponderii populației
feminine în vârstă de 15 – 49 de ani, chiar și în statele africane, iar în cele euro-
pene, se va atinge nivelul minim istoric. Astfel, va rezulta o creştere de două ori
mai redusă, de circa 6 ‰, aplicată însă la o masă mult mai mare133. Previziunile
anterioare, de 10 miliarde, în 2050, cu o plafonare la circa 10,5 miliarde, în 2100,
par deja improbabile. Prudenţa este întotdeauna necesară în acest domeniu, iar
autorii care s-au dovedit mai pesimişti în trecut au fost mai aproape de realita-
te134. Astfel, pornind de la un scenariu mai puţin optimist, dezirabil pentru ţările
aflate în curs de dezvoltare, dar catastrofal pentru cele dezvoltate, în anul 2010,
populaţia mondială urma să nu depășească cu mult 6,8 miliarde, iar pentru anul
2025, era avansată cifra de 7,8 miliarde. În realitate însă, în anul 2010, s-au depă-
șit 6,9 miliarde, iar menținerea ritmului de creștere a permis atingerea a 7,4 mili-
132 Conform previziunilor din anul 2003 ale Biroului pentru Recensământ al SUA.
133 Varianta medie pentru 2025 a fost de 7.907 miliarde de locuitori, prevăzuţi în 2003 de Population
Reference Bureau. De remarcat că în 1995 se previzionau 8,67 miliarde! În anul 2010, aceeași institu-
ție a revizuit prognoza pentru anul 2025 la 8,108 miliarde de locuitori, iar în 2016, pentru anul 2030,
luat ca reper pe termen scurt, s-a avansat cifra de 8,539 miliarde de locuitori, pe termen lung, pentru
anul 2050 fiind prevăzuți 9,869 miliarde, creștere atribuită exclusiv țărilor în curs de dezvoltare. Un
alt document, World Population Prospects, emis de ONU, în anul 2013, prezintă o viziune ușor diferi-
tă pentru evoluția post 2015, indicând 8,42 miliarde de locuitori pentru 2030, 9,55 pentru 2050 și
10,854, pentru anul 2100.
134 A. Sauvy, de exemplu, care încă în 1952, în Théorie générale de la population, 1952 – 1954, preve-
dea pentru anul 2000 circa 6 miliarde de locuitori.
120
arde în anul 2016, previziunile pentru 2025 fiind, evident, subestimate. Plafonarea
la un nivel de aproximativ 8 – 9 miliarde de locuitori, văzută drept mult mai pro-
babilă, posibil mai devreme de anul 2100, nu exclude nici posibilitatea intrării
Planetei într-o „iarnă demografică”, adică în descreştere şi îmbătrânire, aşa cum se
prezintă deja situaţia în Europa. De remarcat că această evoluţie pare destul de lo-
gică în contextul globalizării. Date fiind particularităţile exploziei demografice din
ţările Lumii a Treia (concentrată într-o perioadă scurtă de timp), unele procese,
precum cel de îmbătrânire demografică, ar putea genera efecte mult mai grave de-
cât în Europa actuală. Secolul al XXI-lea pare însă a avea acumulate suficiente re-
zerve pentru a asigura o creștere, fie și modestă, în perspectiva anului 2100 (tabe-
lul 15), conform variantei medii a previziunilor.
Având în vedere diferenţele existente în distribuţia populaţiei pe Glob,
menţinute prin inerţie, schimbările vor fi spectaculoase, aşteptându-se o ascen-
siune continuă a Africii (mai ales a părții central-vestice a acesteia), care va în-
suma, probabil, în momentul plafonării, 35 – 40 % din populaţia mondială şi un
regres continuu al Europei şi Americii de Nord care nu vor însuma mai mult de
10 %. Asia va înregistra o uşoară scădere a ponderii, îndeosebi din cauza previ-
zibilei intrări a Chinei în faza de deficit demografic, până într-acolo încât își poa-
te vedea „amenințată” supremația (sub 44 %, în anul 2100). America Latină îşi va
menţine actuala pondere, dată fiind speranţa de viaţă la naştere, mai ridicată, până
în anul 2050, ulterior intrând într-o fază de declin similară celei traversate de Eu-
ropa de Est în ultimele decenii. America de Nord își păstrează la limită ponderea,
în primul rând, prin aportul migratoriu (devenit incert totuși, după ascensiunea la
putere a lui Donald Trump).
Tabelul nr. 15. Perspectivele evoluției populației Globului în secolul al XXI-lea

Continentul/ Populația (milioane de locuitori) Dinamica (%)
categoria/țara 2015 2020 2030 2050 2075 2100 2015- 2050-
2050 2100
TOTAL MONDIAL 7349 7717 8501 9725 10409 11213 30,4 13,6
Țări dezvoltate 1252 1271 1285 1303 1286 1277 4,1 -2,0
Țări în curs 6097 6446 7216 8422 9123 9936 38,1 18
de dezvoltare
AFRICA 1186 1332 1679 2478 3387 4387 108,9 77,0
ASIA 4393 4581 4923 5267 5119 4889 19,9 -7,2
EUROPA 738 739 734 707 665 646 -4,2 -8,6
AMERICA LATINĂ 634 667 721 784 773 721 23,7 -8,0
AMERICA DE NORD 358 373 396 433 481 500 20,9 15,5
OCEANIA 39 42 47 57 66 71 46,2 24,6
România 19,511 19,050 17,639 15,207 12,561 10,7 -22,1 -29,6
Sursa: ONU, Department of Economic and Social Affairs, Population Division,
World Population Prospects: The 2015 Revision, New York; Idem, The 2012 Revision
Notă: Populația atribuită continentelor este rezultată din însumarea efectivelor numerice
ale statelor, nefiind operată o revizuire propriu-zis geografică. Astfel, Europa include în întregime
Federația Rusă, iar Oceania exclude partea vestică a Insulei Noua Guinee, parte a Indoneziei etc.
Acest tablou indică o deplasare a centrului de greutate al populaţiei mondiale

spre regiunile calde ale Planetei, dar poate fi sensibil modificată de migraţii, feno-
121
men greu de prevăzut şi controlat, devenit o necesitate atât pentru ţările de pleca-
re (din cauza imposibilităţii asigurării de locuri de muncă unor contingente foarte
numeroase de tineri), dar şi pentru cele de primire (impus de deficitul de forţă de
muncă tânără). Pentru multe state europene mari (Germania, Italia, Suedia), imi-
graţia este singura sursă a creşterii populaţiei135. Acest fenomen poate genera, în
regiunile de plecare, scăderea drastică a ritmului de creştere demografică fie prin
prelevarea unei părţi din populaţia tânără, fie prin modificarea comportamentului
demografic datorită „contaminării”, fenomen observat la scară mondială în Bot-
swana, datorită emigraţiei spre Republica Sudafricană sau în Puerto Rico, unde o
emigraţie puternică este dirijată de mult timp spre SUA. Cea mai mare certitudine
o prezintă previziunile pe termen scurt (2030), pentru acest moment putându-se
observa o tendință de concentrare masivă, similară celor din Asia, în câteva regi-
uni ale Africii (partea estică a ariei care mărginește Golful Guineei, platourile est-
africane) sau ale Americii Centrale (figura 36).
Figura nr. 36. Distribuția probabilă a populației mondiale în anul 2030

Modificările vor fi spectaculoase în ceea ce priveşte ierarhia statelor. În ulti-
mele decenii, Japonia, mult timp al şaselea gigant demografic al Planetei, a fost de-
păşită, pe rând, de Brazilia, Pakistan, Bangladesh, Nigeria și Mexic, iar pe termen
135 Imigrația masivă, conjuncturală, este greu de prevăzut și poate modifica semnificativ prognozele.
Așa a fost cazul recentului aflux de imigranți, predominant asiatici, care au avut ca țintă Germania, ța-
ră care a primit 476.649 de persoane, în anul 2015, și 1.113.000 de persoane, în anul 2016, populația
crescând astfel semnificativ, până la circa 83 de milioane, la 1 ianuarie 2017, contrar previziunilor
bazate pe accentuarea deficitului demografic. Foarte apropiate au fost și previziunile lui E. Arab-Oglî
(1968).
122
lung, va pierde teren şi în faţa altor state africane sau asiatice. Rusia, aflată mult
timp în poziţia a cincea, urmează îndeaproape tendințele Japoniei, deși beneficiază
de rezervele de populație ale fostului spațiu sovietic.
Schimbările în ierarhia statelor vor fi spectaculoase. Încă de la nivelul
primelor patru locuri, ipotezele medii ale ONU avansează trecerea Indiei pe pri-
mul loc în următorii ani, Republica Populară Chineză pierzând foarte mult teren
după anul 2050, India fiind favorizată de sporul natural mult mai ridicat și de o
structură a populației mult mai favorabilă creșterii (figura 37). Încă din anul
2050, Nigeria va devansa toate statele de pe pozițiile 3-6, urmând a deveni al
treilea cel mai populat stat al planetei, apropiindu-se de Republica Populară
Chineză. La mare distanță, SUA își vor consolida poziția a patra după 2050, dar
pozițiile următoare, printre primele 25 de state, se vor modifica foarte mult. Ja-
ponia va coborî, după anul 2050, sub 100 de milioane de locuitori, iar Federația
Rusă se va regăsi abia pe locul 15, în anul 2050, și 21, în anul 2100. Foarte popu-
late vor deveni Pakistanul și, mai ales, Republica Democrată Congo, pozițiile 5,
respectiv 6, în anul 2100. Indonezia sau Brazilia vor intra, după 2050, în declin,
ultima lăsând loc, conform prognozelor unor state precum Tanzania, Etiopia sau,
poate, Uganda, Niger sau Egipt, toate cu peste 200 de milioane de locuitori.
Statele europene importante (Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia), afla-
te încă între primele 20 de state ale lumii în anul 2015, vor pierde și mai mult te-
ren în faţa unor state asiatice şi, mai ales, africane, favorizate de o creştere natura-
lă importantă. Astfel, documentele citate în tabelul 16 ar asigura în anul 2100, lo-
cul 32 Marii Britanii, posibil cel mai populat stat european (în afara Federației Ru-
se), locul 33 Franței, iar Germaniei (aflată până în 2010 pe locul 12, iar din 2015,
pe locul 16) i s-ar rezerva locul 38, pentru ca Italia să decadă până pe locul 45136.
Chiar dacă aceste previziuni pot părea incredibile în cazul unor state africane, mă-
car o parte a acestor tendințe se va îndeplini, pentru că inerția demografică indusă
de generații tinere tot mai numeroase are o latență de una – două generații, timp
suficient pentru o dublare a efectivelor în multe cazuri. O corecție a acestor previ-
ziuni, „în favoarea” statelor dezvoltate și luând în calcul o accelerare a tranziției
demografice în statele în curs de dezvoltare nu poate conduce, la nivel global, la
rezultate mult diferite. Orice aflux migratoriu notabil poate fi privit și ca un trans-
fer de vitalitate demografică, fenomen vizibil deja în multe state europene, în care
136 Toate aceste previziuni pleacă de la tendințele actuale, cu ajustările menționate. Modificările bruș-
te de comportament demografic pot bulversa în mare măsură aceste estimări, ca și incidența migra-
ției. De exemplu, populaţia Mexicului pentru anul 2000 era prevăzută în 1960 la 150 de milioane de
locuitori, dar, în realitate, acest stat a atins 100 de milioane locuitori abia în anul 2001! (100 millions
de Mexicains… seulement, J. Quilodran, „Population et Sociétés” no. 375/2002. Pentru statele în curs
de dezvoltare, aceste previziuni trebuie privite cu precauție, din simplul motiv că orice creștere rapi-
dă în acest moment este, cel mai adesea, în măsură să conducă la depășirea pragului psihologic de
suprapopulare. În acest sens, este greu să ne imaginăm un stat ca Burundi (27.834 km2) făcând față
unei populații de 28,7 milioane de locuitori, în anul 2050, și de 62,2 milioane, în anul 2100. O aglome-
rare, fie și numai puțin peste 1.000 loc./km2, așa cum este prognozată pe termen mediu nu poate fi
susținută de un stat predominant rural, lipsit de resurse notabile.
123
aportul imigranților este atât direct, cât și indirect, prin descendenții lor, modifi-
când semnificativ comportamentul de ansamblu137.
Figura nr. 37. Dinamica populației pe termen mediu (2016 – 2050)

Disproporţia dintre ţările dezvoltate şi cele aflate în curs de dezvoltare se va
accentua la maximum, primele abia vor mai cumula 10 % în perspectiva avansată,
dar vor continua să concentreze cea mai mare parte a economiei mondiale. Conse-
cinţele asupra standardului de viaţă, suprasolicitarea unor medii naturale fragile
pot fi previzibile, ca şi destabilizarea situaţiei politice, simptomele acestei crize fi-
ind resimţite în anii 1990, în unele state africane (Ruanda, Somalia). Una dintre
„speranţele” evitării bombei demografice constă tocmai în accentuarea unor dis-
funcţiuni în ţările slab dezvoltate: sărăcie generalizată, stare sanitară precară, con-
flicte interetnice, epidemii etc., toate cu efecte în bilanţul natural, prin creşterea
mortalităţii (situaţie frecventă în Africa de astăzi, dar fără să perturbe major creș-
terea demografică). O soluţie umanistă ar fi practicarea unor măsuri care să reducă
enormul decalaj din domeniul nivelului de trai, al dezvoltării economice şi culturale.
De exemplu, la o medie mondială de 2.700 kcal/loc., în Africa abia se asigură puțin
peste 2000, pe când în Europa şi America de Nord, se depăşesc 3.000 – 3.500
kcal/loc., la aceasta adăugându-se şi structura deficitară în proteine de origine
animală. În statele avansate PNB/loc. atinge valori impresionante, chiar remaniat
la puterea de cumpărare (peste 40.000 $/loc., în anul 2015, de regulă), dar în cele
africane, rareori depăşeşte 5.000 $/loc. Tot în Africa, rata anuală de creştere eco-
137 De exemplu, în Suedia, între 1990 și 2016, populația a crescut cu 1,313 milioane de locuitori
(15,4 %), din care 0,945 milioane a fost aportul migratoriu direct. O parte importantă a creșterii de-
mografice (0,378 milioane) poate fi atribuită însă tot imigranților, conform surselor oficiale suedeze
(http://www.scb/se), o cincime din numărul nașterilor fiindu-le atribuite.
124
nomică nu reuşeşte să compenseze decât rareori creşterea naturală a populaţiei,

antrenând o scădere a PNB/loc. Asia prezintă o situaţie deosebită, pe fondul unei
creşteri economice fără precedent (5 – 10 % anual) care depăşeşte cu mult ritmul
creşterii anuale a populaţiei. Astfel, dacă Africa prezintă o medie de 4.802 $/loc.
(raportat la puterea de cumpărare), Asia depăşea 11.969, în anul 2015, iar Ameri-
ca Latină prezenta o situaţie şi mai favorabilă cu 14.512 $/loc. Cu toată creşterea
economică, decalajul faţă de ţările dezvoltate se menţine, creşterea fiind aplicată la
un volum relativ redus al PNB. Totuşi, avansul unor state ale „Lumii a Treia” în
economia mondială este previzibil, China fiind deja prima putere economică mon-
dială (loc contestat de unii), iar India și Brazilia ocupă poziţiile 7 şi 9. State precum
Coreea de Sud, Mexic, Argentina, Thailanda, Indonezia, Turcia ocupă deja un loc
important în economia mondială. Creşterea stocului de produse alimentare s-a fă-
cut, în ultimele decenii, tot pe seama ţărilor dezvoltate (cu excepţia Asiei Musoni-
ce), astfel încât statele sărace, mai ales cele din Africa, au devenit complet dependen-
te din punct de vedere alimentar.
Fără a adopta o viziune malthusianistă, se poate aprecia totuşi că raportul
dintre populaţie şi resurse este departe de echilibru, iar suprapopularea este o pro-
blemă cu caracter regional şi relativă, fiind dependentă de modul în care omul re-
uşeşte să se adapteze la propriile necesităţi sau de favorabilitatea mediului. Pro-
blema Lumii a Treia nu este suprapopularea (Africa are doar 38 loc./km2), ci efica-
citatea utilizării forţei de muncă şi a resurselor. Ori, din acest punct de vedere, dat
fiind nivelul scăzut al tehnicilor agricole (ocupaţie de bază în multe dintre statele
cu potențial demografic puternic), necesarul de energie umană este imens. Scăde-
rea populaţiei nu ar face decât să agraveze situaţia prin deficitul de forţă de muncă
astfel creat. Astfel, perspectiva propusă de ONU pentru anul 2100 ar putea să nu
se transforme în coșmar, ci să devină, mai degrabă, un impuls pentru reconfigura-
rea structurilor economice și politice la nivel mondial (figura 38).
Problema populaţiei optime este discutabilă, chiar dacă unii autori au în-
cercat să dea răspuns acestei chestiuni. De exemplu, J. Cohen138, prin diverse cal-
cule, ajunge la concluzia că populaţia optimă a Planetei este cea de 2 miliarde de
locuitori, chiar dacă aceasta ar putea hrăni, in extremis, și 150 de miliarde, cu
prețul modificării complete a ecosistemelor naturale. În prezent, autorul citat
apreciază că umanitatea se află între limitele maximale, suportabile, ale populaţi-
ei, situate undeva între 4 și 16 miliarde de locuitori. Cei mai mulţi autori sunt, în
prezent, sceptici în ceea ce priveşte următoarea dublare a efectivelor populaţiei
Globului, după ce ultima (1950 – 1987) a fost cea mai rapidă (Chesnais, 1997).
138În How many People can the Earth support?, Northon and Co., New York, 1995, unde autorul lan-
sează şi ideea sinistră că „SIDA poate regla problema suprapopulării în Africa”!
125
Tabelul nr. 16. Evoluția numerică a populației statelor care au atins sau vor atinge 100 milioane de locuitori în perspectiva anului 2100
Dinamică Dinamică
Populația (milioane locuitori) (%), Populația (milioane locuitori) (%),
Statul Statul
2015 – 2015 –
2015 2030 2050 2100 2100 2015 2030 2050 2100 2100
Republica 1376 1415,5 1348,1 1004,4 -27,0 Egipt 91,5 117,1 151,1 200,8 119,5
Populară
Chineză
India 1311 1527,7 1705,3 1659,8 26,6 Republica 77,3 120,3 195,3 388,7 402,8
Democrată
Congo
SUA 321,8 355,8 388,9 450,4 40,0 Tanzania 53,5 82,9 137,1 299,1 459,1
Indonezia 257,6 295,5 322,2 313,6 21,7 Kenya 46,1 65,4 95,5 156,9 240,3
Brazilia 207,8 228,7 238,3 200,3 -3,6 Sudan 40,2 56,4 80,3 127,3 216,7
Pakistan 188,9 244,9 309,6 364,3 92,9 Uganda 39 61,9 101,9 202,9 420,3
Nigeria 182,2 262,6 398,5 752,2 312,8 Irak 36,4 54,1 87,0 163,9 344,5
Bangladesh 161 186,5 202,2 169,5 5,3 Mozambic 28,4 44,6 65,5 127,6 349,3
Federația 143,5 138,7 128,6 117,4 -18,2 Angola 25 39,4 65,5 138,7 454,8
Rusă
Mexic 127 148,1 163,8 148,4 16,9 Madagascar 24,2 36 58,3 105,5 336,0
Japonia 126,8 120,1 107,4 83,2 -34,4 Côte 22,7 32,1 48,8 101,2 345,8
d’Ivoire
Filipine 100,7 123,6 148,3 168,6 67,4 Niger 19,9 36 72,2 209,3 951,8
Etiopia 99,4 138,3 188,5 242,6 144,1 Zambia 16,2 25,3 43 104,9 547,5
Vietnam 93,4 105,2 112,8 105,1 12,5
Sursa: ONU, Department of Economic and Social Affairs, Population Division,
World Population Prospects: The 2015 Revision, New York
Chiar dacă „deriva demografică a continentelor”139 se va menţine, explozia

demografică nu se va mai manifesta la acelaşi nivel şi va fi oricum combinată cu
implozia demografică în care tinde să plonjeze întregul grup al statelor dezvolta-
te, la care se adaugă cel puțin grupul „noilor state industriale”.
Figura nr. 38. Distribuția populației în perspectiva anului 2100:

scenariu de coșmar sau reconfigurare a structurilor de forță ale lumii?
În prognozele pe termen lung, trebuie privilegiate ipotezele care converg

spre necesitatea păstrării unui echilibru din perspectivă crono-spațială. O previzi-
une a ONU din 2005 exprima diferențe foarte mari între varianta superioară și cea
inferioară, în perspectiva anului 2300 (36,4 miliarde de locuitori, respectiv 2,3 mi-
liarde de locuitori), tocmai pentru că nu lua în calcul ipoteza echilibrului. Alți cer-
cetători s-au lăsat seduși de teoria venitului relativ conform căreia declinul natali-
tății distorsionează bugetele sociale în beneficiul vârstnicilor și exercită un impuls
suplimentar în direcția păstrării deficitului natural, adulții activi având tendința de
a-și păstra modul de viață și locul în societate. S-a încercat, astfel, proiectarea con-
secințelor la nivel mondial pe termen lung (J. Bourgeois-Pichat, în 1988, citat de
Bardet și Dupâquier, 1999, p. 716), ajungându-se la ipoteza catastrofică a dispari-
ției speciei umane, mai întâi în statele industrializate (spre anul 2200) și apoi în
statele în curs de dezvoltare, presupunând că acestea vor adopta, cu o anumită în-
târziere, atitudini similare (undeva în jurul anului 2400). Dacă acest scenariu ne-
139Termen aparţinând lui J. Pouassin, 1995, citat de J.-Cl. Chesnais, care deosebeşte patru faze după
1950 – una de creştere rapidă, până în 1970, alta de încetinire a creşterii, spre 1980, urmată de o
stagnare până în 1990 şi apoi, de o scădere, pe alocuri accelerată, după 1990.
gru poate fi cel puțin îndoielnic, la fel pot fi considerate și proiecțiile puse la dispo-
ziție de diverse instituții specializate, fără a ține cont de capacitatea unui anumit
teritoriu de a susține o populație excesiv de numeroasă. Este imposibil de acceptat
că, vreodată, un stat de mici dimensiuni ca Burundi va putea găzdui 62,7 milioane
de locuitori (adică 2.200 loc./km2), în anul 2100 sau chiar că Nigerul, mult mai în-
tins, dar, în mare parte, deșertic, ar putea face față, în același an, unei mulțimi de
209,3 milioane de locuitori (adică numai 173 loc./km2)140. Încrederea în astfel de
extinderi exponențiale a unor tendințe conjuncturale nu poate fi decât minimă.
Astfel de exerciții de ficțiune demografică ar trebui evitate, fiind preferabile acțiu-
nile și (inclusiv) scenariile în direcția asigurării unui necesar echilibru spațio-
temporal între societate și mediu141.
140Conform ultimului Raport World Population Prospects al ONU din 2015.

141F. Héran, La population du monde pour les trois siècles à venir: explosion, implosion ou équilibre,
„Population et Sociétés” no. 408/2005, INED, Paris.
128
Capitolul 3
Repartiția geografică a populației
Până la sfârşitul secolului al XIX-lea, studiul distribuţiei spaţiale constituia

principalul capitol al geografiei populaţiei. Perspectiva acestui studiu s-a modifi-
cat progresiv, de la descrierea şi explicarea diferenţelor de densitate, ca principal
obiectiv, ajungându-se la acordarea unei atenţii sporite dinamicii spaţiale, core-
lată cu mobilitatea populaţiei, a forţei de muncă, în principal. Acest context co-
respunde manifestării unor fenomene aflate în diverse faze de evoluţie, precum
concentrarea periurbană sau depopularea ariilor rurale repulsive.
3.1. Indicatorii repartiţiei geografice a populaţiei

Pentru studiul distribuţiei (repartiţiei) spaţiale a populaţiei, esenţială rămâ-
ne cunoaşterea numărului locuitorilor de pe un teritoriu dat, scop al oricărui recen-
sământ. Raportul dintre populaţie şi teritoriul pe care îl ocupă rămâne „axa esen-
ţială a geografiei umane” (P. Gourou, 1973, p. 157). Principala problemă este aceea
a semnificaţiei pe care o poate avea un anumit număr de locuitori dintr-un terito-
riu oarecare142. Se adaugă ambiguitatea introdusă de prezenţa sau absenţa tempo-
rară a unei părţi din populaţie ori de localizarea unor instituţii de menire socială
142În perioada contemporană, amploarea mobilității geografice a populației poate induce o mare va-
riabilitate în densitatea populației dintr-un anumit spațiu. De exemplu, la 1 ianuarie 2016, populația
României, conform INS, era de 22.260.798 de locuitori, dacă se lua în calcul populația domiciliată și
de numai 19.760.314 de locuitori rezidenți permanenți. În acest mod, densitatea populației era de
93,4 loc./km2, respectiv 82,8 loc./km2, cu o diferență de peste 10 % între cele două valori. În județele
afectate masiv de migrația internațională a forței de muncă, diferențele sunt mult mai mari. De
exemplu, județul Bacău avea, la aceleași date, 747.689 de locuitori domiciliați și numai 600.421 de
rezidenți permanenți, rezultând o densitate de 112,8 loc./km2, respectiv 90,6 loc./km2, adică o dife-
rență de aproximativ 20 %.
sau administrativă (aziluri, ospicii, cămine, unităţi militare etc.) care, mai ales în
mediul rural, poate modifica enorm indicatorii distribuţiei spaţiale.
Raportul dintre numărul locuitorilor şi suprafaţa teritoriului reprezintă
densitatea generală a populaţiei, indicator utilizat de multă vreme în geografie:
d Pt ,
S
în care d este densitatea, Pt, populaţia totală şi S, suprafaţa teritoriului de referinţă.
Densitatea este un indicator sintetic, simplu de calculat, fiind capital pentru
înţelegerea diferenţelor care apar în ocuparea suprafeţei terestre de către om143.
Eterogenitatea spaţiului impune însă o maximă precauţie în compararea gradu-
lui de populare a diverselor teritorii, mai ales la macroscară și mezoscară. Este
motivul pentru care, în scopuri ştiinţifice, devine imperios necesar un decupaj
spaţial cât mai detaliat posibil, pentru a se putea interpreta diferenţele, gradienţii
și concentrările care apar.
Noţiunea de densitate a populaţiei se poate aplica atât la populaţia totală,
cât şi la subpopulaţiile acesteia, în funcție de scopul urmărit. De asemenea, poate
fi raportată atât la întreaga suprafaţă (densitate generală), cât şi la categorii de
utilizare a teritoriului – terenuri arabile, suprafaţa agricolă utilă (densităţile agri-
cole sau subzistenţiale), spaţiul efectiv construit, în cazul oraşelor etc. Densitatea
agricolă (subzistențială) se calculează în mod similar celei generale, cu excepția
faptului că populația este raportată la 100 de hectare, echivalentul unui km2.
Reprezentarea cartografică a densității populației privilegiază două mo-
duri de exprimare: hărţile choroplete – monocrome sau policrome, de multă vre-
me comune în geografie, utilizând, de obicei, trama administrativă oficială; hărţi-
le izoplete, mai rar folosite, obţinute prin interpolarea valorilor înscrise în cen-
trul unităţilor administrative. Hărţile izoplete sunt mult mai utile pentru compa-
raţii şi sinteze, pentru că simplifică şi omogenizează structurile spaţiale obţinu-
te, evidenţiind prezenţa unor gradienţi sau axe de concentrare.
În afara densităţii populaţiei, pentru măsurarea statistică a distribuţiei
spaţiale, pot fi utilizate şi alţi indici care pot fi grupaţi după cum urmează:
a) valorile medii centrale:
punctul mediu, numit şi centru de gravitaţie (centroid sau baricentru),
ale cărui coordonate se calculează astfel: xm

(Pi*xi) iar ym
(Pi*yi) ,
Pi Pi
în care xm şi ym sunt coordonatele medii ale centrului teritoriului respectiv,
Pi este populaţia fiecărei unităţi geografice, iar xi şi yi, coordonatele centrului
fiecărei unităţi geografice. Foarte utilizat, este vulgarizat de serviciile ameri-
cane de statistică pentru a ilustra deplasarea generală a centrului de greutate
a populaţiei SUA dinspre coasta atlantică, nord-estică spre sud-vest în aşa-nu-
mita Sunbelt (figura 39). Preluat şi în alte cazuri, ilustrează foarte bine evolu-
143 Pentru detalii, pot fi consultate lucrări ca: Le peuplement, capitol al Encyclopédie de géographie,
D. Pumain, Economica, Paris, 1992 sau Géographie du peuplement, G. Baudelle, Nathan, Paris, 2001.
130
R ep a r ti ț i a g e o g ra f i c ă a p o p u l a ți e i
ţia disparităţilor regionale mai ales acolo unde modificările distribuţiei sunt
spectaculoase144. Acest indicator devine însă inutil acolo unde distribuţia po-
pulaţiei este relativ constantă de-a lungul mileniilor (Egipt, Mesopotamia) sau
acolo unde variaţiile sunt extreme (cazul Chinei, SUA, Federaţia Rusă etc.).
Figura nr. 39. Deplasarea baricentrului în SUA (1750 – 2015)

Notă: calculul are la bază populația statelor federale conform US Census Bureau
punctul median, mai puţin sensibil la variaţiile extreme, situat la inter-

secţia liniilor mediane ortogonale care divizează fiecare populaţie în două ju-
mătăţi, în sensurile nord-sud şi est-vest. Aceste linii pot fi obţinute prin cu-
mularea valorilor în cele două sensuri (x şi y), urmată de interpolarea valori-
lor apropiate de fiecare linie mediană. Este util pentru urmărirea schimbări-
lor distribuţiei corelată cu modificările altor fenomene la un moment dat, si-
milar, oarecum, baricentrului.
b) indicatori de concentraţie:
curbele de concentraţie arată concentrarea relativă a unei populaţii la un
moment dat. Cea mai utilizată este diagrama (curba) lui Lorenz, care clasează
unităţile geografice în ordinea crescătoare a densităţii, distribuind pe ordona-
tă proporţia cumulată a suprafeţelor unităţilor respective, iar pe abscisă, po-
pulaţia cumulată a acestora. Atunci când concentrarea este redusă, curba se
apropie de diagonală, iar dacă este puternică, curba se apropie de laturile pă-
tratului astfel obţinut;145
144 Cazul Spaniei, unde populaţia s-a concentrat, treptat, în zona litorală, al Marii Britanii, unde se
constată o concentrare progresivă în Midlands şi în regiunea londoneză sau al subcontinentului indian,
unde, de-a lungul timpului, baricentrul s-a deplasat dinspre bazinul Indusului spre Golful Bengal etc.
145 Informaţii suplimentare asupra diverselor metode de reprezentare a distribuţiei populaţiei, ca şi a
structurii sau dinamicii acesteia pot fi obţinute din diverse lucrări de specialitate. Pentru accentul net
131
indicele de concentrare (indicele lui Gini) are ca punct de plecare diagra-

ma lui Lorenz şi constituie raportul dintre suprafaţa cuprinsă între curbă şi dia-
gonală, pe de o parte, şi aceea cuprinsă între curbă şi laturile opuse ale pătratu-
lui, pe de altă parte. Acest indice variază între 0 şi 1, fiind astfel uşor de compa-
rat (figura 40). Valorile apropiate de 1 semnifică o concentrare puternică;
Figura nr. 40. Curba lui Lorenz și Indicele Gini, aplicate la populația României
(conf. recensămintelor din 1912, 1956, 1992 și 2011)
coeficientul de concentrare, foarte util, pretându-se la elaborarea unor

hărţi simple, uşor de interpretat. Constă în compararea proporţiei grupei A
din populaţia totală P a fiecărei unităţi geografice i cu aceeaşi proporţie ob-
servată în ansamblul spaţiului studiat: Ai / Pi . Rezultatul este superior valo-
A/ P
rii 1, atunci când grupul este suprareprezentat şi inferior, când este subre-
prezentat. Este utilizat pentru a urmări concentrarea unor grupuri distincte
de populaţie (sexe, vârste, profesii, etnii, religii etc.).
c) indicatorii de segregaţie, elaboraţi de Școala Sociologică de la Chicago, în
anii 1930 – 1940, în scopul analizei segregaţiei rasiale din marile centre urbane
nord-americane. Pot fi însă utilizaţi şi pentru analiza gradului de eterogenitate
sau omogenitate al oricărei populaţii. Cel mai frecvent folosit este indicele de disi-
milaritate. Acesta permite compararea distribuţiei spaţiale a două subpopulaţii
A şi B, în diversele unităţi geografice i:
0.5(n,i 1)
id  ,
(5Ai / A)(Bi / B)
metodologic se recomandă L’étude géographique des populations, D. Noin şi P. J. Thumerelle, Masson,

Paris, 1994 sau Methods and technics in Human Geography, G. M. Robinson, John Wiley & Sons, New
York, 1998.
132
unde Ai şi Bi constituie proporţiile populaţiilor A şi B în fiecare unitate geografi-

că i. Variază între 0 şi 1. Indicele de segregaţie este obţinut în manieră identică
servind la compararea distribuţiei unei subpopulaţii A faţă de populaţia totală P:
0.5(n,i 1)
is .
(5Ai / A)(Pi / P)
Ambii pot fi cartografiaţi cu mare uşurinţă şi sunt foarte sugestivi.
d) indicatorii variaţiei distribuţiei spaţiale presupun analiza variaţiei abso-
lute a populaţiei fiecărei unităţi geografice, pentru fiecare perioadă intercen-
sitară: V = P1 – P0, în care V este variaţia, P1, populaţia la sfârşitul perioadei lua-
te în calcul şi P0, populaţia la începutul perioadei. Rezultatul, negativ sau pozitiv,
poate fi cartografiat ca atare sau pentru fiecare dintre componentele bilanţului
general al populaţiei (bilanţul natural sau bilanţul migratoriu). Această analiză
este urmată de examinarea variaţiilor relative ale populaţiei. Cel mai utilizat este
coeficientul de variaţie: cv  P1 şi ritmul mediu anual de creştere:
P01
rac (P1 P0) 1 sau rac  P1  1 *100 , unde rac este ritmul anual de creştere, iar
P0 t 1
t, durata perioadei luate în calcul. La fel de utilizat este potenţialul de populaţie,
care dă măsura interacţiunii virtuale a populaţiei dintr-un punct i cu populaţia
dintr-o sumă de locuri j. Expresia matematică cea mai curentă a potențialului de
populație este următoarea:
n
Pi 
Mj
,
j 1 Dij
în care n este numărul de locuri j, M este masa (populaţia), iar D, distanţa. Carto-
grafierea potenţialului de populaţie nu corespunde întru totul cu distribuţia spa-
ţială a acestuia, prezenţa unor puternice concentrări fiind de natură să o distor-
sioneze. Astfel, în Europa, acest indicator se exprimă sub forma unui gradient ca-
re are drept punct de plecare puternica aglomerare urban-industrială din bazi-
nul Rinului (Olanda, Belgia şi vestul Germaniei). La nivel mondial, dimpotrivă,
prezenţa Chinei şi a Indiei impune un gradient principal centrat pe Asia Musoni-
că, urmat de cel european.
3.2. Distribuţia generală a populaţiei la nivel mondial

Această componentă a analizei geografice a populaţiei rezultă din evoluţia
procesului de populare (de formare a ecumenei), a cărui dinamică şi intensitate
se manifestă variabil în profil cronospaţial, conform incidenţei factorilor naturali
sau socioeconomici. Originea speciei umane a suscitat, în ultimele secole, un in-
teres deosebit, materializat prin descoperiri paleontologice şi arheologice care
au condus la un consens destul de larg în jurul teoriei monocentrice (out of Afri-
133
ca)146. Conform acestei teorii, specia umană s-a format în aria platourilor înalte
din sudul și estul Africii, de unde s-a difuzat treptat spre restul uscatului planetar.
Paralel, este susţinută o altă teorie, policentrică sau multiregională147, care invo-
că existenţa mai multor arii de formare a lui Homo sapiens sapiens, fără a se adu-
ce însă și argumente convingătoare în afara unor speculaţii logice.
Din focarul african, prin difuziune succesivă, s-au constituit arii de concen-
trare timpurie a populaţiei, multe rezistente în timp, cu toate vicisitudinile natu-
rii şi ale istoriei. Intervine în această situaţie inerţia demografică. Aceste concen-
trări s-au format, de cele mai multe ori, în regiuni bogate în resurse agricole sau,
mai târziu, subsolice. Inerţia demografică este caracteristică şi unor regiuni în
care omul s-a adaptat de timpuriu unui mediu relativ ostil, cazul Văii Nilului in-
ferior. Un moment-cheie în constituirea acestor concentrări l-a reprezentat Revo-
luţia Neolitică, prin efectele sale: sporirea bazei subzistenţiale a populaţiei, apa-
riţia formelor superioare de organizare socială etc.
După cum s-a precizat încă din capitolul referitor la dinamica diferenţiată
a populaţiei Globului, principala caracteristică a repartiţiei populaţiei mondiale
o reprezintă profunda inegalitate a gradului de populare a diferitelor componen-
te ale ecumenei, distingându-se, în mod net, şapte mari focare de populare, care
concentrează aproape 70 % din populaţia Globului (în ordinea apariţiei – litora-
lul nordic al Golfului Guineei, Subcontinentul Indian, Indonezia, Europa cu Mag-
hrebul și Levantul, Extremul Orient, sud-estul Braziliei şi nord-estul SUA), sepa-
rate de vaste spaţii cu o populaţie foarte rară, cu o distribuţie punctuală a unor
focare secundare de populare (de exemplu, Valea şi Delta Nilului, zona marilor
lacuri ale Africii de Est) sau chiar cu spații nepopulate148. Distribuţia inegală este
foarte strâns legată dintotdeauna de inegalităţile de dezvoltare (P. George, 1972;
P. Merlin, 1988).
Privind această situaţie la nivelul continentelor, constatăm că ponderile
din totalul populaţiei mondiale care revin fiecărui continent se distribuie pe trei
paliere cât se poate de distincte.
Pe primul palier, cu 60,2 % din total (în 2015), se află Asia, continentul cel
mai întins, cu cele mai populate state ale Globului, localizate în Asia Musonică
(Republica Populară Chineză, India etc.) şi cu trei din marile focare de populare,
în scădere uşoară (61,0 %, în anul 2000);
Pe palierul median, la mici diferenţe între ele, se situează Africa (16 %),
America (cu 13,4 % din total) şi Europa (9,7 %, dar 11,4 în 2000), continente fie
mult mai mici decât Asia, fie mai recent afectate de curenţi masivi de populare,
fie cuprinzând largi arii nelocuibile. Dintre acestea, Africa înregistrează o creşte-
re rapidă a ponderii (13,3 %, în 2000) (tabelul nr. 17).
146 Conform B. Wood, Human evolution în Companion encyclopedia of geography, Routledge, London,
1996 şi R. Leakey, Originea omului, Humanitas, Bucureşti, 1994.
147 Milford Wolpoff este principalul susţinător, cf. R. Leakey, Idem.
148 Încă din mileniile VII – III î. Chr., cf. C. McEvedy, R. Jones, Atlas of World Population History, Pen-
guin Books, Middlessex, 1978.
134
Tabelul nr. 17. Distribuţia populaţiei, pe continente, între -5000 şi 2030

(% din populaţia Terrei)
Continentul/ 5000 1000 1 1000 1500 1800 1900 1950 2000 2015 2030
Anul î. Chr. î. Chr. d. Chr.
Africa 18.9 14.9 11.6 13.0 11.9 8.8 7.3 9.2 13.3 16.0 19.7
Asia 53.8 62.0 67.3 68.7 65.2 67.4 56.8 56.0 61.0 60.2 57.9
Europa 20.0 18.6 18.1 14.2 18.9 20.7 26.2 21.2 11.4 9.7 8.7
Oceania 1.1 0.7 0.4 0.4 0.4 0.2 0.4 0.6 0.58 0.62 0.6
America 6.3 3.9 2.6 3.7 3.6 2.9 9.3 13.1 13.7 13.4 13.1
Surse: J. N. Biraben, An Essay Concerning Mankind’s Evolution, „Population”, 4/1980;
C. McEvedy, R. Jones, A Population Atlas of World Population, Routledge, London, 1979;
World Population Data Sheet 2016, PRB, Washington
Cel mai puţin contează în balanţa populaţiei Globului Australia – Oceania

(cu numai 0,6 % din total) şi Antarctica, unde nu există o populaţie stabilă.
Aceeaşi distribuţie inegală se păstrează şi în cazul densităţii generale a
populaţiei, principalul indicator utilizat pentru a exprima sintetic acest aspect.
Fără a fi foarte exact, acest indicator surprinde destul de fidel evoluţia procesu-
lui de populare. Astfel, media globală a evoluat de la 0,01 loc./km2, în anul 5000
î. Chr., la 54,1, în anul 2015. Și din acest punct de vedere, se pot distinge trei pa-
liere, însă cu o altă grupare a continentelor:
pe primul palier, care depăşeşte categoric nivelul densităţii medii mon-
diale, se situează, la o diferență semnificativă, Asia (99,7 loc./km2), urmată de
Europa (70,5 loc./km2), continentele cele mai populate, cu o densitate umană
care depăşeşte de 1,9 şi, respectiv, 1,4 ori, densitatea medie a uscatului mon-
dial (tabelul 18);
Africa (38,8 loc./km2), America (23,4 loc./km2) se situează pe al doilea
palier, cu densități mult sub media mondială;
Australia – Oceania (5,1 loc./km2) rămâne, şi din acest punct de vedere,
mult în urma celorlalte continente şi poate fi caracterizat ca un continent sub-
populat.
Tabelul nr. 18. Densitatea generală a populației pe continente,

între 5000 î. Chr. și 2030 (loc./km2)
Continentul/ 5000 1000 1000
1 1500 1800 1900 1950 2000 2015 2030
Anul î. Chr. î. Chr. d. Chr.
Africa 0.1 0.4 0.9 1.1 1.8 2.7 3.8 7.6 26.9 38.8 53.8
Asia 0.1 1.1 3.4 4.1 6.8 14.1 20.2 31.8 83.7 99.7 112.9
Europa 0.2 1.5 4.1 3.7 8,6 19.1 41.0 52.9 68.6 70.5 71.5
Oceania 0.01 0.1 0.1 0.1 0.2 0.2 0.7 1.6 3.9 5.1 6.4
America 0.05 0.1 0.1 0.2 0.4 0.6 3.5 7.9 19.9 23.4 26.6
TOTAL 0.1 0.6 1.7 2.0 3.4 6.9 11.6 18.6 44.9 54.1 62.9
MONDIAL
Surse: J. N. Biraben, An Essay Concerning Mankind’s Evolution, „Population” no. 4/1980;
135
Trebuie remarcat faptul că Europa, care înregistra încă din Neolitic un

uşor avans faţă de Asia, a rămas sensibil în urma acesteia după 1950, fenomen
explicabil prin scăderea dramatică a creşterii naturale a populaţiei, fapt ilustrat
şi prin reducerea drastică a proporţiei „bătrânului continent”, devansat, în pre-
zent, de America şi de Africa. Pentru prima oară în ultimele milenii, s-a produs,
la nivel continental, o schimbare de asemenea proporţii în distribuţia populaţiei,
fenomen care nu poate rămâne fără urmări pe plan sociopolitic în viitorul apro-
piat. Evoluția densității populației la nivel continental a fost strâns legată de nive-
lul de dezvoltare socioeconomică, masa continentală eurasiatică fiind favorizată
de difuziunea precoce, pe arii extinse a Revoluției Neolitice, doar aici depășindu-se
semnificativ, încă din Antichitate, pragul de 1 loc./km2, care semnifică, de regulă, o
intensitate superioară a utilizării resurselor. Avansul substanțial pe care Europa îl
avea la 1900 și chiar în 1950 era strâns legat de generalizarea, pe acest continent,
a Revoluției Industriale, cu corolarul său, urbanizarea. Din această perspectivă,
perspectiva apropiată poate fi privită cu relativ optimism, dacă ne gândim că Afri-
ca încă se va situa sub media mondială în anul 2030 și va avea o densitate de două
ori mai redusă decât cea a Asiei, continent care pare a face față suprapopulării.
Schimbând scara de studiu la nivel continental, regional sau naţional, putem
întâlni însă o mare varietate de tipuri de densităţi, rezultate din îmbinarea unor
factori extrem de numeroşi şi diferiţi. Hotărâtor pare, totuşi, complexul de factori
socioeconomici, între nivelul tehnic al civilizaţiei şi densitatea populaţiei existând o
evidentă corelaţie, fără a putea vorbi și despre o determinare exactă. Cercetarea
modului în care s-au îmbinat aceşti factori în conturarea unor arii de intensă po-
pulare sau, dimpotrivă, de populare difuză, constituie unul dintre subiectele cele
mai incitante ale geografiei populaţiei. Cunoaşterea principalelor resorturi prin
care cele două mari categorii de factori – naturali şi antropici acţionează în diferen-
ţierea distribuţiei spaţiale a populaţiei devine, astfel, imperativă.
Unii autori, în conformitate cu noile teorii ale organizării materiei, susţin
că distribuţia populaţiei este de natură fractală (G. Baudelle, 2000)149. La orice
scară, populaţia se distribuie de aceeaşi manieră, formând structuri identice, mai
ales în condiţiile unor societăţi avansate. Ceea ce diferă este însă intensitatea
prezenţei umane. Astfel, atât în Mongolia, cât şi în China vecină, repartiţia popu-
laţiei presupune existenţa unor arii de concentrare şi a unor gradienţi de disper-
sie, dar în timp ce în primul stat, valorile densităţii în ariile de maximă concen-
trare abia depăşesc 100 loc/km2, în celălalt, se ajunge la valori de peste 2.000
loc./km2. Geografia studiază, astfel, în primul rând, raţiunile care conduc la apa-
riţia acestor diferenţieri chiar dacă inegalitatea populării Planetei este încă o
„enigmă” sau este supusă unei „ordini secrete” (Pumain, respectiv Le Bras, citaţi
de Baudelle, 2000). Este motivul pentru care nu dispunem încă de o teorie gene-
rală explicativă, aşa cum se întâmplă în cazul dinamicii populaţiei.
149 Fractalii constituie obiectul uneia dintre cele mai noi ramuri ale matematicii, geometria fractală,
inițiată de B. Mandelbrot, în 1975.
136
3.2.1. Factorii naturali ai distribuţiei spaţiale a populaţiei

Multă vreme a dominat o viziune deterministă care căuta „legi naturale” ca-
re să explice prezenţa extrem de diferenţiată a omului pe Pământ. Relaţiile cauzale
simpliste de tipul mediu ospitalier (sănătos) – densitate ridicată sau mediu inospi-
talier (dificil) – densitate redusă au fost, treptat, înlocuite cu o analiză factorială
care statuează faptul că mediul nu poate exercita decât influenţe care nu sunt obli-
gatoriu insurmontabile de către om (P. Merlin, 1997) numeşte aceste influenţe,
constrângeri şi riscuri, considerând că acestea impun limitele relativ fragile ale
ecumenei (P. George, 1988). Repartiţia populaţiei pe suprafaţa Globului este influ-
enţată de o serie întreagă de factori naturali şi umani, care creează o multitudine
de situaţii regionale specifice şi de tipuri de densităţi umane. Astfel, dintre factorii
naturali care influenţează semnificativ repartiţia populaţiei pe Glob, îi menţionăm
pe următorii:
3.2.1.1. Distribuţia uscatului şi a oceanelor pe Glob. Aceasta explică într-o

măsură însemnată, dar nu în totalitate, concentrarea populaţiei în Emisfera Nor-
dică, unde trăiesc 87 % dintre locuitorii Terrei, în concordanţă cu proporţia de
75,8 % din totalul uscatului terestru care revine acestei emisfere (dar şi în func-
ţie de condiţiile climatice mai favorabile pentru umanizare, cu vechimea mai
mare a populării etc.), în contrast cu Emisfera Sudică, căreia, cu numai 24,2 %
din uscat, îi revine doar 13 % din populaţia mondială. Într-un mod asemănător,
în Emisfera Estică, care deţine 68,8 % din totalul uscatului, trăiesc 82,7 % din lo-
cuitorii Globului, în timp ce Emisferei Vestice, cu 31,2 % din suprafaţa uscatului,
îi revine nu mai mult de 17,3 % din populaţia lumii, mai ales că America de Nord
şi America de Sud au fost şi ultimele continente cunoscute de om, bineînţeles da-
că nu ne referim şi la Antarctica (tabelul 19).
Distribuţia inegală a populaţiei emisferelor nordică şi sudică, atenuată după
1900, dar în curs de stabilizare a ponderii, îşi are originea în popularea diferenţia-
tă: mai timpurie şi mai intensă în Lumea Veche, comasată în emisfera nordică și
mai tardivă şi mai discontinuă în emisfera sudică. Mult timp, ponderea emisferei
nordice a fost chiar mai ridicată, doar explozia demografică din ultima jumătate de
secol reuşind să reducă din diferenţă. Emisfera estică a fost şi rămâne mult mai po-
pulată (82,4 % din populaţie pe 68,8 % din suprafaţă în 2015), colonizarea Ameri-
cii fiind compensată de creşterea populaţiei asiatice şi africane.
Previziunile pentru anul 2030 estimează o sensibilă creştere a ponderii
emisferei vestice (17,6 %) şi mai ales a celei sudice (14,8 %), fără a se ajunge la o
corespondenţă cu ponderea din uscatul terestru, ambele înglobând spaţii extinse
nefavorabile locuirii (Antarctica, respectiv Groenlanda şi insulele arctice etc.). Pe
zone latitudinale se aşteaptă însă o glisare continuă spre sud a celor mai ridicate
valori ale densităţii, în special între Ecuator şi Tropicul Racului.
137
Tabelul nr. 19. Distribuţia populaţiei pe emisfere,

între -5000 şi 2030 (% din populaţia mondială)
Emisfera/ -5000 -1000 1 1000 1500 1800 1900 1950 2015 2030 Suprafaţă
anul % %
din populația totală din total
Nordică 92,5 95,0 96,1 94,1 95,7 95,3 92,8 90,1 87,0 85,2 75,8
Sudică 7,5 5,0 3,9 5,9 4,3 4,7 7,2 9,9 13,0 14,8 24,2
Estică 89,6 89,8 90,2 91,5 91,9 91,6 85,7 82,4 82,7 82,4 68,8
Vestică 10,4 10,2 9,8 9,5 9,1 8,4 14,3 17,6 17,3 17,6 31,2
Surse: J. N. Biraben, An Essay Concerning Mankind’s Evolution, „Population” no. 4/1980;
Tabelul nr. 20. Densitatea populaţiei pe zone latitudinale în anul 2015

Lungime Suprafaţă Uscat Populaţie Densitate
Zona/
% %
unitate de % din
km mii km2 mii km2 din Total locuitori din Total loc./km2
măsură supraf.
mondial mondial
90-80° lat.N 3 480 3 867 281 7,3 0,2 0 9 0
80-70° lat.N 10 360 11 511 3 424 29,7 2,3 280 000 0,04 Sub 1
70-60° lat.N 16 920 18 800 12 972 69,0 8,9 22 577 000 0,3 2
60-50° lat.N 22 960 25 511 14 277 56,0 9,8 353 867 000 4,8 25
50-40° lat.N 28 280 31 422 16 053 51,1 11 761 616 000 10,4 48
40-30° lat.N 32 760 36 430 15 278 42,0 10,5 1 710 977 000 23,3 112
30-20° lat.N 36 240 40 267 15 052 37,4 10,3 1 894 572 000 25,8 126
20-10° lat.N 38 640 42 933 11 195 26,1 7,7 951 664 000 13 85
10-0° lat.N 39 840 44 267 10 014 22,6 6,9 676 434 000 9,2 68
0-10° lat-S 39 840 42 933 10 318 23,3 7,1 465 516 000 6,3 45
10-20° lat-S 38 640 42 933 9 532 22,2 6,5 206 398 000 2,8 22
20-30° lat-S 36 240 40 267 9 199 22,8 6,3 190 836 000 2,6 21
30-40° lat-S 32 760 36 340 4 007 11,0 2,7 95 901 000 1,3 24
40-50° lat-S 28 280 31 422 357 1,1 0,2 4 950 000 0,1 14
50-60° lat-S 22 960 25 511 176 0,7 0,1 253 000 0,03 1
60-70° lat-S 16 920 18 800 1 446 7,7 1,0 0 0 0
70-80° lat-S 10 360 11 511 7 934 68,9 5,5 0 0 0
80-90° lat-S 3 480 3 867 3 867 100,0 2,7 0 0 0
TOTAL 509 836 145 382 28,5 7 336 000 000 51**
*lungimea paralelei la mijlocul zonei (85°, 75° etc.); **55 loc./km2, fără Antarctica
Sursa: R. Brunet, Où se trouve le centre du monde, „Mappemonde” nr. 50/1998,
completată cu informații preluate din World Population Data Sheet 2016, PRB, Washington
În anul 2015, densitatea cea mai ridicată a populației era specifică zonei
latitudinale 20 – 30º latitudine nordică, oarecum paradoxal, pentru că aceasta este
suprapusă, în mare parte, unor vaste spații deșertice, compensate, ce-i drept, de
spațiile aferente Asiei Musonice, al căror aport este decisiv. Zona de 30 – 40º lati-
tudine nordică este, de asemenea, dens populată, cumulând împreună cu cea ante-
rioară jumătate din populația mondială. În emisfera nordică, densitățile semnifica-
tive se întâlnesc până la 60º N, în emisfera sudică, spre deosebire, acestea limi-
tându-se la 50º S, fapt explicabil atât prin condițiile climatice mai restrictive, cât și
prin popularea mai tardivă (tabelul 20).
138
3.2.1.2. Condiţiile climatice au jucat, în trecut, un rol mai important decât

astăzi în distribuţia teritorială a populaţiei. La nivelul socioeconomic al societăţi-
lor agricole tradiţionale, când s-au format primele nuclee de densă populare ale
omenirii, din zona intertropicală a Globului, în funcţie de abundenţa precipitaţii-
lor sau de existenţa unor resurse suplimentare de apă, în condiţiile unor tempe-
raturi ridicate, climatul avea o pondere hotărâtoare. De altfel, din zona de climă
caldă, a început şi procesul de extindere a ecumenei umane; cu toate că, treptat,
au câştigat importanţă alţi factori favorizanţi ai umanizării, totuşi, şi astăzi, zona
intertropicală continuă să grupeze populaţii masive, care reprezintă 55 % din to-
talul omenirii150. Creşterile populaţiei în zona temperată nordică, care astăzi deţi-
ne circa 44 % din populaţia Globului, şi în zona temperată sudică, căreia îi revine
1 % din total, sunt de dată mai recentă, fiind, în mare parte, rezultatul dezvoltării
moderne a unor societăţi mai avansate, mai puţin dependente de agricultură, efec-
tul colonizării europene ş.a.
Rolul climatului poate fi descompus în trei tipuri de constrângeri: termice,
pluviometrice şi higrotermice. Astfel, frigul, ariditatea şi căldura umedă sunt vec-
torii prin care climatul limitează distribuţia populaţiei. Originară din zona tropi-
cală, specia umană preferă temperaturile cuprinse între 10 și 30ºC, putându-se
adapta sezonier şi la temperaturi care depăşesc aceste limite. Constrâns de condi-
ţiile naturale sau de cele sociale, omul s-a adaptat şi la condiţii extreme, în zona
arctică sau în cea tropicală aridă, dar esenţialul populaţiei mondiale s-a concentrat
totdeauna în limitele unor domenii climatice care corespund cel puțin parţial exi-
genţelor termice amintite. Ariditatea este un factor mai puţin limitativ, pentru care
omul găseşte cu mai mare uşurinţă soluţii. Esenţială este, în zonele aride suprapu-
se climatului tropical sau subtropical, prezenţa apei în cantităţi suficiente pentru
practicarea agriculturii şi asigurarea necesarului fiziologic. A priori, combinaţia
dintre căldură şi umiditate pare o condiţie ideală pentru viaţă, dar aceasta limi-
tează capacitatea de acţiune a omului, favorizând dezvoltarea unor agenţi pato-
geni, doar unele comunităţi primitive fiind adaptate cu succes acestei constrângeri
(pigmeii sau unele populaţii amazoniene). Cu toate acestea, există spaţii extinse
afectate de astfel de condiţii, în care prezenţa umană este foarte intensă aşa cum
se întâmplă în Asia de Sud-Est.
Prin urmare, condiţiile climatice sunt, în bună măsură, responsabile de
constituirea celor mai mari aglomerări umane de pe Terra – cele din Asia Muso-
nică, în corelație cu particularităţile socioeconomice impuse de sistemul de cultură
bazat pe orez (rizicultura). Acest fapt a devenit evident de timpuriu, consolidându-
se continuu (40 % din populaţia Globului, la sfârșitul Antichităţii, şi mult peste
50 %, în anul 2010). Contextul climatic intervine şi în Africa Subsahariană, în core-
150 Primele mari aglomerări umane s-au constituit tocmai în zonele de climă tropicală aridă, unde ne-
cesitatea depăşirii constrângerilor naturale, a deficitului de umiditate, în primul rând, prin inter-
mediul irigaţiilor, a permis salturi însemnate în productivitatea şi calitatea produselor agricole, cu
efecte imediate pentru creşterea populaţiei. Multe dintre aceste concentrări subzistă încă (Văile Ni-
lului, Indusului), dar sunt şi cazuri în care acestea şi-au redus ponderea (cazul Mesopotamiei, unde
acest fenomen este explicabil prin conjuncţia unor factori istorici: la începutul erei creştine, locuiau
aici 2 % din populaţia mondială faţă de numai 0,6 %, în prezent).
139
laţie cu alţi factori precum altitudinea, vegetaţia sau solurile, din combinaţia cărora
rezultă un potenţial deosebit care privilegiază zonele de contact dintre savană şi
pădurea ecuatorială sau dintre savană şi regiunile înalte, muntoase sau de platouri.
Zonele de climă rece, subpolare şi polare, au rămas, în schimb, până astăzi,
foarte slab populate, cu densităţi de populaţie sub 1 locuitor/km2, atât din cauza
lipsei unor condiţii bune de practicare a agriculturii, cât şi ca o consecinţă a difi-
cultăţilor de adaptare fiziologică a organismului uman la frig. Limita dintre zone-
le de climă rece şi zonele temperate nu ţine seama însă, cu prea multă fidelitate,
de coordonatele geografice, ci este foarte puternic influenţată de orientarea ma-
rilor curenţi maritimi, ca şi de distribuţia uscatului şi a mării. Astfel, în Oceanul
Atlantic, marele Curent cald al Golfului, îndreptându-se spre nord-est, produce o
considerabilă ridicare a valorilor termice în lungul litoralului apusean al Euro-
pei, cu o serie de condiţii foarte bune pentru umanizare până la latitudini care
trec de 55°N şi ajung la Cercul Polar Arctic (de exemplu, în nordul Marii Britanii,
Danemarca, Norvegia), în timp ce, în lungul litoralului răsăritean al Americii de
Nord, înaintarea spre sud a Curentului rece al Labradorului întreţine condiţii de
climat subpolar la latitudini de 55 – 62° N şi explică nivelul foarte scăzut al uma-
nizării din nord-estul Canadei151.
Cu toate acestea, pe ansamblu, zonele subpolară şi polară ale Emisferei
Nordice prezintă un climat mai puţin rece decât zonele corespunzătoare din
Emisfera Sudică, din cauza dominaţiei, în nord, a maselor de apă, relativ modera-
toare termic, ale Oceanului Arctic (care au permis şi organizarea „drumului ma-
ritim al Nordului”, dintre nordul părţii europene a Rusiei şi Extremul Orient al
Asiei), în timp ce, în sud, condiţiile climatice sunt mai aspre, determinate, în
primul rând, de prezenţa continentului Antarctica, acoperit de cea mai masivă
calotă glaciară a Terrei. Aceasta este una dintre explicaţiile pentru faptul că aşe-
zările umane permanente s-au apropiat mult mai mult de Polul Nord (până la
82° 30’ N, la Alert, în Insula Ellesmere, din Arhipelagul Arctic Canadian) decât de
Polul Sud (până la numai 55°30’ S, în sectorul chilian al Ţării de Foc); de altfel,
trebuie menţionat faptul că limita sudică a aşezărilor permanente s-a retras că-
tre nord în perioada contemporană, odată cu restrângerea vânătorii de balene în
apele circumantarctice şi cu părăsirea, în consecinţă, a unor aşezări de către vâ-
nătorii de balene – din Insula Georgia de Sud ş.a.
Zonele aride şi semiaride (deşerturile şi semideşerturile) sunt, de asemenea,
arii în care populaţia nu găseşte nici resurse vegetale sau animale naturale, nici
condiţii de practicare a culturii plantelor şi niciun optimum fiziologic, cu excepţia
oazelor şi văilor în care au putut fi introduse irigaţiile; în general, în astfel de zone,
ca şi în cele reci, densitatea populaţiei rareori reuşeşte să treacă de 1 loc./km2. O
altă similitudine dintre zonele aride şi cele reci constă în apariţia, mai ales după
cel de Al Doilea Război Mondial, a unor forme punctuale de umanizare, determina-
151 În jumătatea nordică a Peninsulei Labrador, pe o suprafaţă de aproape patru ori mai mare decât
aceea a României, de 902.000 km2, densitatea medie a populaţiei este doar de 0,02 loc./km2, aici
trăind nu mai mult de 21.000 de locuitori, din care 13.000 de amerindieni algonkini, 7.000 de
eschimoşi şi 1.000 de franco-canadieni, numărul localităţilor fiind de numai 23.
140
te de descoperirea unor resurse ale subsolului (aşezări miniere sau petro-ga-

zeifere), de înfiinţarea unor staţiuni de cercetare ştiinţifică (meteorologice, geofi-
zice etc.), a unor puncte de supraveghere strategică etc. Chiar şi în cazul exploată-
rii unor resurse subsolice bogate, densitatea populaţiei rămâne redusă152.
Figura nr. 41. Modelul repartiţiei populaţiei în funcţie de climat şi distanţa faţă de litoral
Pe ansamblu, zona intertropicală deţine în prezent mai mult de jumătate din

populaţia mondială, recuperând diferenţa care o separa în trecut de zona tempera-
tă. Aceasta din urmă concentra în 1900 aproape două treimi din populaţia Globu-
lui, fiind favorizată nu atât de condiţiile climatice, cât de dezvoltarea socioecono-
mică de excepţie, aflată, de altfel, la baza decalajului dintre „Nord şi Sud” la nivel
planetar. Aceasta ascunde însă concentrarea excesivă a populaţiei mondiale în do-
uă contexte climatice deosebite: climatul musonic din sudul şi sud-estul Asiei, un-
de trăieşte 55 % din populaţia mondială şi climatul temperat (oceanic, meditera-
nean sau continental moderat) din partea central-vestică a Europei, care adaugă
încă 10 %. La un loc aceste regiuni abia depăşesc 10% din suprafaţa uscatului te-
restru (D. Lamarre, 1999, pp. 127 – 146). Este şi rezultatul unor estimări mai
152Cazul Saharei Centrale, al Deşertului Gobi, al Australiei de Vest etc. Peninsula Arabia reprezintă un
caz particular, aici existând posibilitatea concentrării populației în zona de coastă (mai ales cea a Gol-
fului Persic), strâns legat de prelucrarea și exportul hidrocarburilor.
141
vechi, care creditau, pentru 1950, cu 16,9 % din uscatul terestru şi 52,7 % din po-
pulaţie zonele climatice subtropicale umede, mediteraneene şi temperate umede
(J. Staszewski, citat de Baudelle, pp. 38, 2000). Pornind de la astfel de constatări,
s-a încercat construirea unui model teoretic de distribuţie a populaţiei, conside-
rând uscatul terestru ca fiind continuu. Astfel, în funcţie de distanţa faţă de ţărm şi
densitatea proprie fiecărei zone climatice, a fost observată opoziţia netă între re-
giunile litorale şi cele interioare, dar mai ales contrastele foarte puternice între fa-
ţadele continentale: în zona temperată, faţadele vestice sunt mai populate în emi-
sfera nordică decât cele estice; în zona tropicală, situaţia se inversează, faţadele
orientale fiind cele mai populate (H. Hambloch, citat de Baudelle, 2000, figura 41).
Condiţiile de climă şi-au spus cuvântul asupra densităţii populaţiei, mai ales
la nivelul societăţilor tradiţionale, iar astăzi şi-l spun prin intermediul inerţiei isto-
rice şi prin modul în care clima întreţine anumite complexe patogene (termen in-
trodus de Max Sorre153). Zonele în care altădată a făcut ravagii malaria au rămas
adesea, până astăzi, cu densităţi mai mici ale populaţiei faţă de zonele bine drena-
te, cu toate eforturile de asanare şi colonizare din perioadele modernă şi contem-
porană – cazul ariilor palustre din unele mici câmpii litorale din jurul Mării Medi-
terane, aşa cum este aria fostelor Mlaştini Pontine de pe ţărmul sud-vestic al Itali-
ei. Pădurea ecuatorială amazoniană şi congoleză, unde se dezvoltă un număr mare
de maladii endemice, parazitare, virotice sau bacteriene, dar şi mediu excelent de
viaţă pentru fauna de insecte, şerpi, păianjeni ş.a.m.d., în care „viaţa umană devine
aproape o epopee, în faţa nenumăratelor cauze de distrugere”, după caracteriza-
rea medicului brazilian Carlo Chagas154., formează o arie impresionantă de mică
densitate umană, evitată, pe cât posibil, chiar şi de primii strămoşi ai omului.
Tabelul nr. 21. Distribuţia populaţiei pe mari zone climatice între -5000 şi 2000
(% din total, exclusiv Antarctica şi Groenlanda)
Zona climatică/Anul Suprafaţa -5000 1 1000 1500 1900 2015
Rece nordică 16,7 0,2 0,2 0,2 0,2 0,1 0,1
Temperată nordică 32,8 50,4 58,1 50,2 52,2 60,1 44,1
Intertropicală 47,6 49,3 41,6 49,5 47,3 38,9 54,0
Temperată sudică 2,6 0,1 0,1 0,1 0,2 0,9 1,8
Rece sudică 0,3 Sub 0,1 Sub 0,1 Sub 0,1 Sub 0,1 Sub 0,1 Sub 0,1
Surse: Nouvel Atlas Universel, Readers Digest, 1999;
La polul opus, zona temperată sudică şi zonele reci înregistrează, în conti-

nuare, un grad redus de umanizare. Totuşi, în primul caz, se observă o tendinţă de
creştere a ponderii în ultimele secole, apropiindu-se de potenţialul real al acestei
zone, defavorizată de popularea tardivă. În zonele reci, intervin atât limitele im-
puse activităţilor agricole, dar şi dificultăţile de adaptare ale speciei umane la con-
diţii climatice extreme. Progresele făcute în domeniul exploatării unor resurse în
153 Expresia aparţine geografului francez Max Sorre (Les fondements biologiques de la géographie
humaine, Masson, 1953).
154 Citat de J. Beaujeu-Garnier, Géographie de la population, Masson, Paris, 1954.
142
aceste arii izolate nu au fost de natură să conducă la constituirea unor concen-

trări importante de populaţie, așezările având un caracter semipermanent155. Ex-
tremele latitudinale la care se întâlnesc aşezări permanente sunt destul de departe
de poli, la 78°N şi la 56°S, climatul antarctic fiind mai sever decât cel arctic.
În concluzie, climatul se manifestă în distribuţia populaţiei prin două direc-
ţii: limitarea condiţiilor propice dezvoltării agriculturii, activitatea umană subzis-
tenţială; limitarea optimului fiziologic al fiinţei umane. Poate fi adăugată, astfel, o
a treia direcţie, impusă de complexele patogene, sisteme de relaţii într-un circuit
natural care include şi omul, favorabile dezvoltării unor agenţi patogeni, depen-
denţi de contextul climatic. Acestea sunt specifice zonelor intertropicale umede,
în primul rând, unde agenţii patogeni pot deveni factori limitativi ai procesului
de populare. Sunt cunoscute cazurile muştei țețe care provoacă boala somnului,
anchilostomiazelor digestive produse de viermii nematozi, bilharziozelor respi-
ratorii produse de viermii trematozi şi onchocercozelor care provoacă orbirea,
fiind generate de viermii transmişi de muşte, care se înmulţesc rapid în apele oxi-
genate din apropierea cascadelor, frecvente în Africa. Tot în aceste regiuni, sunt
frecvente schistosomiazele care provoacă boli ale aparatelor digestiv, circulato-
riu şi urinar (sute de milioane de bolnavi). În zonele umede, slab drenate, mlăş-
tinoase, face ravagii ţânţarul anofel, agentul malariei (sute de milioane de bol-
navi). Paludismul (malaria), endemic altădată şi în zonele mediteraneene joase,
a fost eliminat prin asanare şi drenare în ultimele secole156. În prezent, această
maladie şi-a restrâns aria de acţiune la Africa Subsahariană şi la unele regiuni
din sud-estul Asiei. Persistenţa acestor agenţi patogeni este legată, de fapt, şi de
slaba prezenţă umană în unele zone tropicale umede. Există, se pare, un prag de
densitate, situat în jurul valorii de 30 loc./km2, peste care incidenţa unor mala-
dii, precum boala somnului, scade vertiginos. Atunci când populaţia este sufici-
ent de numeroasă pentru a stăpâni şi amenaja natura sălbatică, există şi capaci-
tatea de limitare sau chiar de eliminare a agenţilor patogeni, aşa cum explică si-
tuaţia din Asia musonică (P. Gourou, 1982).
3.2.1.3. Resursele energetice şi minerale au determinat o concentrare a po-

pulaţiei, chiar în condiţii dificile, încă înainte de perioada Marilor Descoperiri
Geografice (cazul aşezărilor legate de exploatarea zăcămintelor metalifere din
Anzii peruviano-bolivieni ş.a.). Aceste resurse au contribuit însă la formarea unor
densităţi înalte de populaţie, mai ales odată cu începutul revoluţiei industriale
din secolele XVIII – XIX, când s-au deschis principalele bazine carbonifere ale Eu-
ropei (Bazinele Ruhr, Yorkshire, Lancashire, al Walesului sudic, al Scoţiei centra-
le, al Doneţului, al Sileziei Superioare ş.a.); utilizarea complexă a cărbunilor în
aceste bazine a atras după sine dezvoltarea unei serii întregi de ramuri industri-
ale (siderurgia, industria metalelor neferoase, industria chimică, industria textilă
155 Cazul extracţiei cărbunilor în Svalbard, a hidrocarburilor, în nordul Alaskăi, a unor resurse ener-
getice diverse şi minereuri, în Siberia.
156 Cazul mlaştinilor pontine de pe coasta tireniană a Italiei, a Câmpiei Myzeqe (Muzachia) din vestul
Albaniei sau a Câmpiei Macedoniei, de la vărsarea râurilor Vardar şi Aliakmon în Golful Thermaikos
etc.
143
ş.a.m.d.), care, la rândul lor, au determinat un necesar ridicat de forţă de muncă

şi au dat naştere unor mari conurbaţii industriale. Densitatea populaţiei poate
atinge, în aceste condiţii, valori foarte ridicate, peste 400 loc./km2, frecvent chiar
peste 1.000 loc./km2, pe spaţii foarte extinse157.
Chiar dacă astăzi unele dintre aceste bazine s-au reprofilat, ca urmare a
restrângerii extracţiei carbonifere sau chiar a renunţării la exploatarea cărbuni-
lor (cazul Bazinului Franco-Belgian care păstrează valori ale densității de peste
300 loc./km2), ele îşi menţin mari densităţi de populaţie, din cauza inerţiei isto-
rice. Problema „ţărilor negre”158, o povară pentru statele din blocul ex-sovietic, a
fost depăşită rapid de către statele din vestul Europei. În lumea afro-asiatică şi
latino-americană, concentrarea populaţiei în ariile bogate în resurse ale subsolu-
lui, deşi mai puţin frecventă, este determinată, în mare măsură, şi de productivi-
tatea mică a muncii din minerit, impunând un aflux de forţă de muncă de la mari
distanţe, ca, de exemplu, în cunoscuta zonă minieră auro-uraniferă Gauteng159,
din Republica Africa de Sud.
Progresul remarcabil al ultimelor decenii, având drept consecinţă diminu-
area necesarului de forţă de muncă, reduce caracterul concentraţionar al exploa-
tării resurselor naturale, în special în contextul reducerii ponderii cărbunelui în
favoarea hidrocarburilor, mai uşor de exploatat şi cu un consum specific de mâ-
nă de lucru mult mai redus. Deschiderea unor noi bazine de extracţie a cărbune-
lui, cu rezerve bogate şi de calitate superioară – cazul bazinului vest-appalaşian,
nu a mai condus la formarea unor concentrări masive de populaţie, deoarece in-
dustriile extractivă şi electro-energetică modernă folosesc mai puţină forţă de
muncă decât în trecut, mai ales în subramurile extracţiei hidrocarburilor, care
nu se bazează pe coborârea directă a omului în zăcământ. Chiar şi în cazul des-
chiderii unor noi bazine carbonifere, în state cu o industrializare mai veche sau
mai recentă, acestea nu mai atrag o populaţie atât de numeroasă ca în trecut,
atât din cauza faptului că extracţia carboniferă a devenit mult mai performantă
pe planul productivităţii muncii, cât şi ca urmare a tendinţelor ramurilor indus-
triale mai tinere de a se localiza în regiunile industriale tradiţionale sau în func-
ţie de axele de comunicaţii (cazul bazinelor carbonifere din Munţii Stâncoşi, atât
în Canada, cât şi în SUA). O excepţie o constituie Siberia central-sudică, unde
construirea unor hidrocentrale de mari dimensiuni, cuplată cu extracţia unor
bogate resurse carbonifere şi metalifere a condus la formarea unei concentrări
importante, raportată la condiţiile acestei vaste regiuni cu un climat continental
excesiv. Astfel, regiunea Kemerovo, suprapusă acestei concentrări, are o densita-
te de 32 loc./km2, mult pentru condiţiile din Siberia. În întreaga parte de sud a
Siberiei, a apărut o grupare de şapte oraşe, fiecare cu cel puţin 500.000 de locui-
tori (Novosibirsk, Omsk, Tomsk, Krasnoiarsk, Kuzneţk, Barnaul şi Kemerovo).
157 De exemplu, aglomeraţia Ruhr, depăşeşte 10.000 km2 cu o densitate a populaţiei de 530 loc./km2,
cu toată criza extracţiei carbonifere, această regiune îşi păstrează ponderea în totalul populaţiei
Germaniei, fiind şi unul dintre principalele puncte ale migraţiei internaţionale a forţei de muncă (J.-Cl.
Berger, 1997).
158 Expresie preluată din literatura ştiinţifică franceză, pays noir.
159 Cunoscută şi sub numele de Witwatersrand, dat de coloniştii boeri.
144
Exploatarea unor resurse poate conduce şi la o concentrare efemeră de popula-

ţie, mai ales în cazul unor rezerve reduse sau cu o importanţă economică specifi-
că, cum este situaţia multor exploatări auro-argentifere din vestul SUA, din Bra-
zilia, Alaska sau Australia.
Frecvent, necesarul sporit de forţă de muncă are doar un caracter tempo-
rar, aşa cum este în cazul construcţiei unor mari hidrocentrale, care, ce-i drept,
atrage un număr mare de muncitori, aceştia însă, după terminarea lucrărilor,
plecând la alte şantiere similare, uneori la distanţe apreciabile (de exemplu, ple-
carea multor constructori care au muncit la lucrările hidrocentralei de la Bicaz,
după încheierea acestora, la şantierele de pe Valea Someşului Mic). O situaţie
asemănătoare, întâlnită nu numai astăzi, ci şi în trecut, este aceea a „goanelor
după aur”, produse de mirajul irezistibil al unei îmbogăţiri rapide, care au atras
şi încă mai atrag, pentru un timp scurt, mase de căutători, mergând până la apa-
riţia unor „oraşe-fantomă” efemere (de exemplu, în Bazinul Yukonului, din Alas-
ka, la sfârşitul secolului al XIX-lea, în sud-vestul statului Niger, în momentul de
faţă sau în cazul zăcământului aurifer de la Serra Pelada, din Bazinul Tocantinsului,
din Brazilia, care, în anii 1979 – 1990, a atras 100.000 de garimpeiros160, ulterior
plecaţi, în marea lor majoritate, spre alte exploatări).
Totuşi, chiar şi în perioada contemporană, resursele energetice şi minerale
mai pot juca un anumit rol în popularea unor regiuni, cu deosebire spre limitele
ecumenei, acolo unde condiţiile climatice sunt foarte dificile. Dintre exemplele ca-
re pot fi date, le menţionăm pe cel al valorificării resurselor petro-gazeifere din
Sahara, după anul 1960, însoţite de ridicarea unor noi aşezări ale petroliştilor
(Hassi-Messaoud, Serir ş.a.), pe cel al construirii unor complexe industriale
electro-metalurgice şi electro-chimice, bazate pe exploatarea unor mari resurse
de energie hidraulică, din Siberia sudică (Bratsk ş.a.), pe cel al valorificării zăcă-
mintelor de minereu de fier din Peninsula Labrador, ocazie cu care au apărut noi
oraşe miniere (Labrador City ş.a.), pe cel al trecerii la exploatarea zăcămintelor
de uraniu din Niger (la Arlit ş.a.), pe cel al extracţiei şi industrializării nichelului
din nordul Siberiei (Norilsk, la 69°20’ lat. N), pe cel al deschiderii unor bogate
mine de diamante şi aur în zona aridă a Australiei de nord-vest etc.
3.2.1.4. Fertilitatea naturală a solului

Zonele cu soluri mai fertile decât cele obişnuite au contribuit la apariţia
unor tendinţe de creştere mai puternică a populaţiei, încă din Neolitic, pe baza
unei agriculturi mai productive şi a unei mai bune asigurări a resurselor de hra-
nă. Dintre situaţiile mai bine cunoscute, o amintim pe cea a solurilor aluviale,
formate în câmpiile litorale şi marile delte ale Asiei musonice (Câmpia Gangelui,
delta comună a Gangelui şi Brahmaputrei, din India şi Bangladesh, Marea Câm-
pie Chineză, câmpiile litorale ale Japoniei etc.), optime pentru cultura orezului şi
a unei game variate de plante tropicale şi subtropicale, ceea ce explică, cel puţin
în parte, formarea marilor densităţi de populaţie din această zonă. În acest mod
160 Căutători de aur.
145
s-a instalat de timpuriu un contrast puternic între marile câmpii şi regiunile ve-
cine, mai înalte (platouri, munţi)161. Marea densitate umană a Câmpiei Padului,
ca şi a multor altor câmpii circummediteraneene mai mici, din zona litorală a
Marocului, Algeriei, Tunisiei, Greciei sau Asiei Mici etc. sunt şi ele, în parte, un re-
zultat al fertilităţii solurilor.
Solurile formate pe roci vulcanice tinere sunt, adesea, preferate pentru fertili-
tatea lor, fiind bogate în elemente minerale esenţiale pentru practicarea unei agri-
culturi productive (calciu, magneziu, potasiu), specifice zonei intertropicale ume-
de, aşa cum este cazul „insulelor zahărului” (Mauritius, Réunion, Insulele An-
tile162), pentru cultura foarte productivă a trestiei de zahăr, care impune şi un im-
portant necesar de forţă de muncă, ceea ce a cauzat aducerea unui mare număr de
sclavi negri sau muncitori agricoli din India, cu o natalitate ridicată, rezultatul fiind
înaltele densităţi umane de astăzi; o situaţie asemănătoare este aceea a solurilor
formate pe roci vulcanice în zona Marelui Graben Est-African (estul Republicii De-
mocrate Congo, Ruanda şi Burundi), cu o agricultură care permite o densitate uma-
nă substanţial superioară în raport cu statele sau ariile vecine163.
Dimpotrivă, solurile în mod natural sărace sau uşor degradabile, odată cu
luarea în cultură, nu pot susţine decât nişte densităţi agricole relativ reduse. Ca-
zul cel mai cunoscut este cel al feralsolurilor formate sub pădurea ecuatorială,
care se degradează repede, după defrişare şi luarea în cultură, explicând, într-o
bună măsură, de ce autohtonii africani sau din Asia de Sud-Est practică sistemul
agriculturii itinerante, bazat pe utilizarea temporară a resurselor pedologice a
unei anumite porţiuni defrişate, sistem care nu poate duce la formarea unei mari
densităţi a populaţiei. Solurile din zonele montane ale Asiei Musonice sunt foarte
uşor atacate de eroziune în cazul defrişării, din cauza precipitaţiilor torenţiale şi
a înclinării puternice a versanţilor, ceea ce a impus conservarea, în mare parte, a
pădurii, regiunile montane rămânând mult mai slab populate în comparaţie cu
câmpiile litorale (de exemplu, în Vietnam).
În statele cu un relief dispus în trepte altitudinale, fără contraste pluvio-
metrice majore, dar cu o fertilitate diferenţiată a solului, în perioada contempo-
rană, se manifestă tendinţa de concentrare a populaţiei în zonele mai joase, de
161 De exemplu, Câmpia Indo-Gangetică are o densitate de peste 750 loc./km2, Marea Câmpie Chineză
depăşeşte 550 loc./km2, Câmpia costieră Malabar trece de 800 loc./km2, spre deosebire de Podişul
Deccan sau Podişul Yunnan care abia depăşesc 100 loc./km2, iar în ariile mai muntoase izolate, chiar
mai puţin (cazul Laosului cu numai 29 loc./km2). Acest contrast poate fi exemplificat și prin cazul
particular al Myanmar, stat relativ slab populat în context asiatic (76 loc./km2, în medie). În regiunile
deltaice sau din lungul fluviului Irrawaddy, densitatea atinge 170 – 200 loc./ km2, pe când în regiuni-
le marginale muntoase (Kayah, Kachin, Chin) doar 13 – 25 loc./km2.
162 Densitatea populației ajunge la 662 loc./km2, în Barbados sau 612 loc./km2, în Aruba etc.
163 Nu întâmplător, insule precum Jawa, Haiti, Mascarenele sunt dens populate (1.152 loc./km2, în
Jawa, 649 loc./km2, în Mauritius etc.) spre deosebire de altele vecine (Kalimantan cu numai 24 loc./
km2, de exemplu, în anul 2010).
146
câmpie sau piemontane, aşa cum este cazul mai ales în sudul Asiei, unde zonele
înalte constituiau în trecut un refugiu pentru populaţii mai arhaice164.
Şi în zona temperată, pot fi constatate diferenţieri legate de fertilitatea solu-
lui. Astfel, pe depozite loessoide, se formează soluri brune argiloiluviale, pretabile
unei agriculturi performante, utilizate de timpuriu de către colectivităţile agricole,
impunându-se şi astăzi prin densitatea ridicată a populaţiei. Este cazul zonei de
contact dintre Câmpia Germano-Polonă şi masivele hercinice (Börde), în nordul
Germaniei, al vestului Ucrainei (Podişul Volâno-Podolic), al nordului Belgiei (Bra-
bant), al nordului Franţei (Picardia, Pas de Calais) etc. În contrast, regiunile relativ
plane, cu soluri sărace, nisipoase, ating densităţi reduse (Sologne, la sud de Loara,
landele Gasconiei, în Franţa sau Lüneburg şi Brandenburg, în nordul Germaniei).
Regiunile colinare din zonele temperate posedă, totuşi, valenţe multiple, capabile
să conducă la formarea unor concentrări masive de populaţie, chiar în condiţiile
unor soluri mai puţin favorabile practicării agriculturii, în special la contactul cu
zonele joase, unde sunt localizate masiv livezile şi viile, forme de utilizare intensi-
vă a terenurilor, care asigură, alături de creşterea animalelor, subzistenţa unor
populaţii numeroase. Este o situaţie frecventă în Europa: zonele colinare subcar-
patice, prealpine, preappennine, predinarice etc. Condiţiile specifice ale sistemelor
agricole din zona temperată, mai complexe decât cele din zona tropicală, reduc di-
ferenţele impuse de fertilitatea diferenţiată a solului.
Fertilitatea solului nu mai este, în perioada modernă, un factor de concen-
trare a populaţiei. Mecanizarea agriculturii şi creşterea dimensiunii exploataţii-
lor au creat, astfel, densităţi extrem de reduse în Vestul Mijlociu al SUA şi Cana-
dei, iar în regiunile agricole cerealiere tradiţionale din Europa, s-a constatat o re-
ducere continuă a densităţii (în unele sectoare ale Bazinului Parizian, de exem-
plu). În plus, solurile pot fi amendate prin chimizare.
3.2.1.5. Resursele de apă. Disponibilul de apă joacă un rol deosebit în aglo-

merarea populaţiei în zonele tropicale şi subtropicale aride, unde populaţia se
concentrează axial în văile marilor fluvii (valea Nilului, văile Tigrului şi Eufratu-
lui, din Mesopotamia, văile fluviilor Amudaria şi Sârdaria, din Asia Centrală etc.)
sau în oaze (de exemplu, în Sahara sau sud-vestul SUA), unde poate fi captată
apa subterană (uneori şi de la adâncimi de peste 50 m) şi se pot practica culturi
(cereale, bumbac, viţă de vie, numeroşi arbori fructiferi – curmali, smochini, ro-
dii, caişi, piersici etc.), în contrast cu platourile deşertice dintre văi şi cu câmpu-
rile de dune, care au rămas până astăzi ca şi nepopulate (figurile 42 – 43). În zo-
nele temperate şi mediteraneene, o astfel de distribuţie contrastantă este mai
puţin evidentă, existând totuşi o anumită tendinţă de grupare a aşezărilor uma-
ne în apropierea izvoarelor cu o apă asigurată în permanenţă şi de o bună calita-
te – de exemplu, aliniamentul de aşezări din lungul contactului dintre Podişul
piemontan Getic şi Câmpia Olteniei (Pleniţa, Radovanu etc.) sau aşezările din re-
164 În Nepal, de exemplu, zonele de populare tradiţională din regiunea prehimalayană au cedat locul
Regiunii piemontane Terai, de la graniţa indiană, unde se concentrează deja 50% din populaţie, atra-
să de solurile mai fertile şi posibilităţile de schimb transfrontalier.
147
giunile carstice, situate în apropierea resurgenţelor carstice de la marginile poli-

lor. Caracteristice sunt şi concentrările umane formate în lungul unor mici câm-
pii litorale, la gura de vărsare a unor fluvii din regiunea mediteraneană, mai ales
în Spania (huertas). În zona temperată, terasele din lungul marilor râuri asigură,
totodată, şi soluri fertile. Atracţia exercitată de văile marilor râuri este o constan-
tă a evoluţiei sistemului de populare în perioada contemporană, graţie accesibi-
lităţii ridicate care canalizează în lungul lor marile axe de comunicaţie. Se pro-
duce, astfel, o tendinţă de concentrare axială a populaţiei, vizibilă mai ales în Eu-
ropa, dar şi în America.
Figura nr. 42. Densitatea populației în anul 1900

Sursa datelor: C. Mc. Evedy, R. Jones (1968); M. Reinhardt (1968)
Abundenţa apei nu este întotdeauna un factor de concentrare a populaţiei,

regiunile mlăştinoase sau cele supuse inundaţiilor (delte, şesuri aluviale) fiind
frecvent evitate, doar tehnicile de asanare şi drenare din epoca modernă reuşind
să le pună în valoare. Mari suprafeţe din această categorie au fost de timpuriu
amenajate în Asia Musonică, favorizată de practicarea riziculturii, iar în Evul Me-
diu, şi în unele regiuni ale Europei (Ţările de Jos, Câmpia Padului) care vor de-
veni, cu timpul, cele mai dens populate zone ale Planetei.
3.2.1.6. Altitudinea funcţionează cel mai adesea ca un factor limitator al re-
partiţiei geografice a populaţiei. În general, altitudinile mari cumulează, pe de o
parte, condiţiile defavorabile, din punct de vedere fiziologic, pentru viaţa omului
(o presiune atmosferică prea scăzută, insuficienţa oxigenului, temperaturi cobo-
râte, vânturi puternice) cu un context defavorabil pentru agricultură (versanţi pu-
ternic înclinaţi, soluri sărace, scheletice şi acide, uşor atacate de eroziune) şi cu o
148
serie de condiții grele pentru organizarea aşezărilor şi construirea unor căi de

comunicaţie. De aceea, în ansamblu, 80 % din populaţia Globului trăieşte la alti-
tudini mici, de mai puţin de 500 m, iar ariile montane (Pirineii, Alpii165, munţii
Patrulaterului Boem, Carpaţii, Stara Planina, Munţii Pindului, Himalaya ş.a.m.d.) se
disting pe orice hartă a densităţii populaţiei ca nişte fâşii de culoare mai deschi-
să, indicând densităţi obişnuite sub 10 – 25 loc./km2. Ecumena s-a extins şi în
zona foarte înaltă doar în cazurile exploatării unor resurse deosebit de bogate
ale subsolului (aşezarea minieră Aucanquilcha din Anzii chilieni, la 5.300 m alti-
tudine, Potosí, în Bolivia, la 3.976 m, Leadville, în statul Colorado, la 3.109 m), al
organizării unor staţii meteorologice, al construirii unor cabane şi hoteluri turis-
tice (de exemplu, pe Muntele Jungfrau din Alpii Elveţiei), ca şi a unor staţii de te-
leferic etc. Limita superioară a prezenţei umane coboară odată cu latitudinea. În
zona tropicală sunt atinse valorile maxime (5.130 m, în Bolivia), în zona tempe-
rată nedepăşindu-se 2.000 m, iar în cea arctică, 200 m (în Islanda). Cea mai mare
parte a populaţiei Globului locuieşte la altitudini joase, sub 500 m (76,8 %), la
peste 5.000 m, aşezările fiind aproape exclusiv temporare.
Multă vreme, masivele muntoase joase, precum cele hercinice din Europa,
au cunoscut o intensă umanizare, datorată atât unor sisteme agricole policultu-
rale, complexe, cât şi prezenţei unor bogate resurse subsolice sau forestiere. Ni-
velul maxim al populării a fost atins aici la sfârşitul secolului al XIX-lea, în con-
textul exploziei demografice, după care s-a înregistrat o tendinţă continuă de de-
populare, imputabilă accesibilităţii reduse. Zonele muntoase mai înalte din Eu-
ropa au cunoscut o nouă „colonizare” pe parcursul ultimului secol, ca urmare a
valorificării potenţialului hidroenergetic sau turistic (Alpii, îndeosebi). La nivel
planetar există diferenţe majore între zone cu un potenţial similar. Astfel, în Eu-
ropa, zonele muntoase sunt relativ bine populate faţă de cele din arhipelagul ni-
pon, Noua Zeelandă sau America de Nord, ca efect al populării mai tardive a aces-
tora din urmă sau al absenţei unor sisteme agricole adaptate mediului montan.
Foarte populate au fost dintotdeauna regiunile piemontane, care dispun de
o favorabilitate mai ridicată pentru locuire (pante mai reduse, soluri mai fertile
etc.), ca şi bazinele intramontane. O situaţie similară caracterizează şi regiunile
colinare.
Regiunile joase, de câmpie, sunt, de multă vreme, sediul celor mai importan-
te concentrări umane, ca urmare a favorabilităţii presupuse de relieful plan. Cea
mai vizibilă concentrare în regiunile joase caracterizează, în prezent, Oceania
unde intervine atât climatul extrem de arid din interiorul Australiei, dar şi carac-
terul maritim al populaţiilor pacifice. Asia se distinge printr-o neconcordanţă ex-
tremă între dispunerea treptelor altitudinale şi distribuţia populaţiei, concentra-
rea acesteia în regiunile joase fiind imputabilă, cel puţin în sud-est, practicii tra-
diţionale a riziculturii.
165În Elveţia, doar 5 % din populaţie trăieşte la altitudini de peste 1.000 m, cele mai înalte cătune, cu
caracter temporar, urcând până la cel mult 2.100 – 2.133 m, iar cel mai înalt cătun permanent, Chan-
dolin, ajungând la 1.936 m (J. Brunhes, ediția 1956).
149
Figura nr. 43. Densitatea populației în anul 2015

Sursa datelor: World Population Data Sheet 2015, PRB, Washington;
Calendario Atlante de Agostini, 2015, IGN, Novara
America se distinge prin concentrarea la cei doi „poli”: în regiunile joase,

litorale, sediul agriculturii coloniale de plantaţie şi al marilor concentrări urba-
ne; în regiunile înalte, sediul vechilor civilizaţii precolumbiene. Situaţia Africii
este oarecum similară, intervenind şi salubritatea regiunilor mai înalte. În ambe-
le continente, tendinţele moderne converg spre concentrarea litorală, multe stu-
dii indicând o creştere a ponderii populaţiei din zonele de coastă la nivel mondi-
al în următorul secol, fenomen ale cărui consecinţe sunt, în mare parte, imprevi-
zibile. Astfel, la nivelul anului 2010, 40 % din populaţia mondială trăia la mini-
mum 100 km de litoral, valorile maxime fiind caracteristice Oceaniei (85 %),
Americii (48 %) şi Europei (42 %). Pentru anul 2050, se estimează depăşirea
pragului de 50 % la nivel mondial166.
166 Conform unor calcule estimative, unii autori propun valori care ar atesta o concentrare excesivă
în zona litorală, dar care nu rezistă unei analize corespunzătoare distribuţiei reale a populaţiei. Astfel,
J.-L. Mathieu (La population mondiale, A. Colin, 1997) propune o pondere irealistă de 60 % a popula-
ţiei care ar locui la mai puţin de 20 km de coastă! Faptul că regiunile litorale sunt atractive, opuse ce-
lor interioare, mai repulsive, se verifică, într-adevăr, şi în ţările dezvoltate (Franţa, SUA) şi în cele în
curs de dezvoltare (în China, de exemplu, unde chiar şi provinciile costiere tradiţional furnizoare de
imigranţi, ca Shandong, au devenit foarte atractive). Asupra particularităţilor regiunilor litorale poate
fi consultată, Géographie humaine des littoraux maritimes, J.-J. Bavoux, A. Colin, 1998.
150
Tabelul nr. 22. Distribuţia populaţiei pe trepte altitudinale în anul 2015

(% din populaţia totală)
Suprafață Populație
Continentul/
> 200 – 500 – < > 200 – 500 – <
altitudinea
200m 500 m 1.000 m 1.000m 200m 500 m 1.000 m 1.000 m
Asia 30.3 18.0 17.9 33.7 62.5 21.0 10.4 6.1
Europa 48 28.5 12.2 11.4 66.9 23.9 7.8 1.4
Africa 13.1 33.2 28.1 25.6 32.7 22.1 13.6 31.6
America 28.4 26.2 14.1 31.3 41.8 18.0 10.1 30.1
Oceania 39.3 39.4 15.4 5.9 88.8 9.1 2 0.1
TOTAL 27.7 26.0 18.5 27.8 56.2 21.1 10.5 12.2
MONDIAL
Surse: Nouvel Atlas Universel, Readers Digest, 1999;
Totuşi, în zona intertropicală, se poate produce, uneori, o inversare a ra-

portului clasic populaţie/altitudine, ajungându-se la o populare apreciabilă a unor
platouri înalte şi munţi cu niște condiţii de climă mai favorabile pentru culturi
(de exemplu, cereale, legume, trestie de zahăr, palmieri, bananieri, arbori de ca-
fea, cultivate în zonele înalte ale Americii Centrale şi în nordul Anzilor) şi mai
agreabile din punct de vedere fiziologic pentru locuitori decât condiţiile climati-
ce din ţinuturile de mică altitudine167.
Astfel, Podişul Central Andin din Bolivia şi Perù (Altiplano) este mai bine
populat atât în comparaţie cu fâşia deşertică din lungul litoralului Oceanului Pa-
cific, cât şi faţă de zona pădurii ecuatoriale umede, dinspre est şi nord-est, aici
capitala boliviană La Paz fiind situată la 3.630 m, iar Cuzco, fosta capitală a Im-
periului Inca, la 3.200. În mod asemănător, Podişul Central al Mexicului (situat în
etajul climatic mai puţin torid ale zonei intertropicale, la 2.000 – 3.000 m altitu-
dine) a fost şi este mult mai bine populat, cu densităţi de peste 500 loc./km2, de-
cât câmpia litorală a Golfului Mexic, umedă şi fierbinte; nu întâmplător, şi nucle-
ul politico-economic al statului mexican este localizat în Podişul Central. În Etio-
pia şi Yemen, majoritatea populaţiei trăieşte în zona Podişului Etiopiei168 şi, res-
pectiv, a Munţilor Yemenului, la altitudini de 1.800 – 2.500 m, deoarece, pe lângă
faptul că a fost întâlnit un climat mai suportabil, mai puţin fierbinte decât cel al
zonelor extrem de aride, din câmpiile acestor state, au fost găsite şi condiţii de
practicare a culturii plantelor, ca urmare a existenţei unei cantităţi mai mari de
precipitaţii şi a unor soluri fertile, formate pe roci vulcanice. Bine populat este şi
înaltul Podiş Yunnan, ca şi Munţii Wumeng, din sudul Chinei, cu altitudini de
peste 2.000 m169, dar cu densităţi umane de aproape 100 loc./km2, umanizarea
167 Este cazul platourilor andine, mai favorabile locuirii decât Amazonia vecină, similar platourilor
est-africane faţă de pădurea congoleză sau Insulei Jawa faţă de Insula Kalimantan. Favorabilitatea se
referă, în aceste cazuri, în primul rând, la utilizarea agricolă.
168 Însăşi capitala Etiopiei, Addis Abeba, se află la altitudinea de 2.380 – 2.420 m, dar sunt şi oraşe si-
tuate la altitudini mai mari, ca Ankober – la 2.600 m. Sanaa, capitala Yemenului, este şi ea situată la
altitudinea de 2.150 m.
169 Kunming, reşedinţa Provinciei Yunnan, se află și aceasta la o altitudine de aproape 1.900 m.
151
fiind facilitată aici de precipitaţiile bogate (peste 2.000 mm/an), valorificate prin
terasarea pentru culturi a unei însemnate proporţii a versanţilor.
La nord de Tropicul Racului, relativ bine populate sunt şi zonele piemon-
tane, destul de înalte, dar cu bune posibilităţi de irigare, situate între Podişul
Iranului şi lanţurile de munţi înconjurătoare, în contrast cu deşerturile aproape
nepopulate, Dasht-i-Kevir şi Dasht-i-Lut, din centrul acestui podiş, ca şi versanţii
şi văile din Munţii Hindukuș sau Munții Tianșan, precum și cu deşerturile din Câm-
pia Turanului şi din Bazinul Hilmandului170.
Niciodată nu trebuie exagerat rolul condiţiilor şi al resurselor naturale în
explicarea specificului repartiţiei teritoriale a populaţiei, deoarece, după cum se
exprima Max Derruau, în 1996, „geografia fizică nu ne poate da o lege a reparti-
ţiei populaţiei”, condiţiile şi resursele naturale jucând, de multe ori, doar un rol
indirect în distribuirea teritorială a populaţiei, prin intermediul capacităţii socie-
tăţii umane de a pune în valoare potenţialul oferit de planeta noastră. În cazul
unor societăţi mai puţin avansate, multe resurse şi condiţii naturale nu pot fi pu-
se în valoare sau nici nu sunt cunoscute, în timp ce în societăţile bine structura-
te, se poate ajunge la densităţi umane mari chiar în condiţii naturale mai puţin
generoase. Abundenţa unor resurse nu constituie, în mod obligatoriu, un factor
de concentrare, nivelul tehnologic redus şi slaba coeziune socială putând consti-
tui un handicap. Dimpotrivă, regiuni sărace în resurse, cu un potenţial pedocli-
matic modest, au ajuns să găzduiască masive concentrări de populaţie, comuni-
tăţile aferente fiind caracterizate de o civilizaţie avansată şi o structură socială
solidă171. În consecinţă, mediilor naturale similare le corespund, adesea, densi-
tăţi contrastante, dând impresia unor anomalii care nu pot fi explicate decât prin
grila factorilor antropici. Încă P. Vidal de la Blache (1922) opunea Bengalul su-
prapopulat, Assamului vecin, sau compara Europa cu bazinul lui Mississippi, de-
gajând această impresie de „inegalitate şi anomalie” care îl conducea la aserţiu-
nea conform căreia „densitatea actuală este mobilă şi provizorie”172.
3.2.2. Factorii antropici ai distribuţiei spaţiale a populaţiei

Dacă factorii naturali intervin în distribuția populației prin constrângeri și
favorabilități, pe care unele comunități reușesc să le depășească ori să le poten-
țeze, aceasta se întâmplă pentru că intervin elemente decisive care țin de capaci-
tatea de adaptare socială, economică sau culturală din care derivă nivelul de dez-
voltare al unui teritoriu. Dintre factorii antropici care influenţează repartiţia po-
pulaţiei, cel mai important, decisiv adesea, este:
170 Şi aici, capitalele statelor, Teheran şi Kabul, sunt situate la o altitudine de 1.130 – 1.270 m şi, res-
pectiv, 1.800 – 1.856 m.
171 Cazul cel mai ilustrativ este, cu siguranţă, cel al Japoniei care atinsese, încă de la 1500, o densitate
de 45 loc./km2, pentru a depăşi 120 loc./km2 în 1920 şi 344, în 2015 (la nivel mondial, valorile fiind
de 4, 12 şi, respectiv, 54 loc./km2).
172 Cel mai faimos exemplu al acestor contraste îl furnizează Insula Jawa, extrem de dens populată
(1.040 loc./km2) faţă de imensul Borneo (29 loc./km2) sau de Irian Jaya (11 loc./km2), al căror mediu
nu diferă esențial. Cu tot efortul autorităţilor indoneziene de a reduce decalajul, contrastul se
menţine, dovedind relativa stabilitate a spaţiilor vide sau aglomerate la nivel planetar.
152
3.2.2.1. Sistemul socioeconomic, deoarece societatea umană este un ele-

ment activ, organizat, care nu se mulţumeşte cu o adaptare pasivă la condiţiile
naturale; în general, cu cât activitatea umană devine mai complexă şi mai pro-
ductivă, cu atât crescând şi capacitatea societăţii de a asigura existenţa unui nu-
măr mai mare de locuitori. Corelaţia între productivitatea, complexitatea şi efici-
enţa activităţilor umane, pe de o parte, şi concentrarea populaţiei, pe de altă par-
te, a fost de multă vreme observată. Istoria demonstrează că orice schimbare a
formelor de producţie şi a forţelor productive provoacă modificări semnificative
în repartiţia cantitativă şi calitativă a populaţiei, prin aglomerarea populaţiei sau
prin generarea unor ample deplasări. Studiul repartiţiei populaţiei devine, astfel,
inseparabil de analiza nivelului de trai (P. George, 1988).
3.2.2.1.1. Astfel, după cum arăta P. Levasseur, încă din 1883, în societăţi-
le primitive, puţin avansate, omul folosea, aproape exclusiv, resursele şi con-
diţiile naturale locale, având pretenţii limitate la hrană, locuinţă şi îmbrăcă-
minte, iar alimentaţia asigurându-şi-o, într-un mod foarte aleatoriu, prin vâ-
nat, cules şi pescuit. Aceasta îl obliga să se deplaseze în grupuri de 20 – 80 de
persoane, sezonier sau în permanenţă, într-un spaţiu destul de bine delimitat
de vecinătatea altor grupuri asemănătoare rivale (clanuri, mari familii), în că-
utarea surselor de hrană, un astfel de gen de viaţă neputând crea decât densi-
tăţi reduse ale populaţiei, sub 1 locuitor/km2, după cum se mai înregistrează
şi astăzi la pigmeii din pădurea ecuatorială congoleză, la amerindienii din
Amazonia, la aborigenii din Australia, la papuaşii din centrul Noii Guinee etc.
3.2.2.1.2. Societăţile agricole tradiţionale, consolidate din Neolitic, au pu-
tut crea densităţi de populaţie mai ridicate, ca urmare a asigurării unei produc-
ţii alimentare mai abundente şi mai stabile. Astfel de societăţi devin însă şi mult
mai diferenţiate:
A. În cazul practicării unei agriculturi itinerante, apărute în jurul anului
8.000 î. Chr. (denumită şi ladang, frecventă, în prezent, în centrul marilor insule
ale Asiei de Sud-Est), chiar dacă dimensiunile grupurilor umane și ale satelor
cresc, depășind, adesea, 100 de locuitori, densităţile umane care pot fi atinse nu
depăşesc 10 loc./km2, deoarece revenirea, după un anumit ciclu, al rotaţiei par-
celelor, la parcela iniţială obligă la menţinerea unor însemnate proporţii din mo-
şia satelor în starea de refacere naturală a vegetaţiei forestiere şi a solului, teri-
toriul necesar fiind foarte extins. Nici în cazul practicării păstoritului nomad sau
seminomad, în zone de stepă sau savană, nu se pot atinge densităţi mai mari (ca
în Sahel, sud-vestul şi centrul Asiei etc.).
B. Cele mai ridicate densităţi au rezultat în regiunile dominate de societăţi
agricole tradiţionale bazate pe utilizarea apei în scopul intensivizării producţiei
agricole173. Cultura intensivă a orezului, din deltele şi câmpiile litorale ale Asiei
Musonice, cu o productivitate destul de ridicată a terenului cultivat, poate supor-
ta densităţi umane oscilând de la 300 până la peste 1.000 locuitori/km2, datorită
173 Asia Musonică, Valea Nilului, îndeosebi, unde densităţile depăşesc, în prezent, 1.000 loc./km2, în
ultimul caz fiind vorba despre suprafaţa efectiv utilizată. Încă din Antichitate, se atingeau valori supe-
rioare valorii de 100 loc./km2 mai ales în Valea Nilului.
153
fertilizării atente a terenului, folosirii irigaţiilor, cultivării unor varietăţi de plan-

te din ce în ce mai productive, practicării culturilor succesive (tuberculifere,
plante textile, arbori fructiferi), capacității nutritive a produselor agricole obţi-
nute, dezvoltării unei zootehnii destul de puternice (cu accentul pus pe creşterea
porcinelor şi a păsărilor) şi aportului alimentar consistent al pescuitului şi pisci-
culturii. Se adaugă, în toate aceste cazuri, sistemul politic autoritar, centralizat,
bine structurat ierarhic, care explică contrastele intensităţii populării (cazul an-
terior citat al Jawei, nucleul celor mai multe organizaţii statale din arhipelagul in-
donezian şi, mai târziu, al Indiilor olandeze).
O altă tehnică de natură să creeze densităţi agricole puternice constă în
posibilitatea practicării mai multor culturi succesive, extinderea „pe verticală” a
suprafeţelor cultivate, ca, de exemplu, în Egipt, unde terenurile efectiv cultivate
sunt de peste 2,5 ori mai „întinse” decât în realitate174. În toate societăţile agrico-
le, un rol capital îl deţin tehnicile de încadrare (structuri politice, regim funciar,
aptitudini inovatoare, sisteme de comunicaţii etc.). Astfel se poate explica de ce
Platoul Dekkan este mult mai dens populat decât platourile din Zimbabwe, cu
condiţii de mediu similare sau de ce Pampa argentiniană, în pofida unui potenţial
agricol excepţional, era aproape nelocuită înainte de colonizarea europeană175.
C. În societăţile moderne, puternic dezvoltate, rolul agriculturii în formarea
unor mari densităţi de populaţie se reduce considerabil, pe fondul creşterii pro-
ductivităţii muncii, ca urmare a mecanizării şi specializării, putându-se produce
cantităţi foarte mari de produse agricole fără participarea unei masive forţe de
muncă, aşa cum este cazul în preeria nord-americană, unde densitatea rurală me-
die a populaţiei nu se ridică nici la 10 loc./km2. Doar în mod excepţional, agricul-
tura modernă, ajunsă astăzi pe un plan secundar, mai poate contribui la forma-
rea unor densităţi umane însemnate (uneori, numai temporar), şi anume, în ca-
zul practicării unor culturi foarte intensive şi relativ greu mecanizabile (de exem-
plu, pomicultura din Marea Vale Californiană), a legumiculturii sau a zootehniei in-
tensive (de exemplu, în Olanda sau Danemarca).
Dimpotrivă, regiunile care au rămas la faza dominării unei agriculturi tradi-
ţionale, lipsite de industrie, trec astăzi printr-un grav proces de depopulare, mai
ales dacă sunt situate în apropierea unor poli puternici de atracţie a forţei de
muncă. Un exemplu grăitor este cel al Mesetei spaniole, de unde forţa de muncă
este atrasă atât de regiunile litorale dezvoltate (Catalonia, Asturia, Ţara Bascilor,
Valencia), cât şi de capitală (Madrid), coborând astăzi la densităţi de 10 – 50 loc./
km2 (doar 8 loc./km2 față de 15 loc./km2, în 1955, în Provinciile Soria și Teruel din
zona înaltă dintre Castilia și Aragon – un adevărat pustiu în plină Europă); depar-
tamentele din nordul şi sudul Masivului Central Francez, arii afectate de denatali-
tate şi polarizate de metropolele active înconjurătoare, Paris, Lyon, Toulouse şi
174 În acest mod, suprafața agricolă utilizată în Egipt, de numai 3,5 milioane de hectare, poate fi „ex-
tinsă” până la 10 milioane de hectare, prin culturi succesive, asigurând încă un raport de 0,1 ha/locuitor.
175 Densitatea rurală nu depăşeşte aici 5 loc./km2, expresie a regimului funciar al latifundiilor moşte-
nite din perioada colonială şi a interesului mai redus pentru modernizarea sistemului de cultură, in-
dus de costul redus de producţie permis de fertilitatea ridicată a solului şi de bogăţia păşunilor per-
manente.
154
Bordeaux, au coborât astăzi la densităţi mult sub 25 loc./km2. Tendințe de acest fel
se manifestă deja și în estul continentului, inclusiv în România (Dealurile Lipovei,
Câmpia Înaltă a Bălăciței etc.).
3.2.2.1.3. Procesul de industrializare a devenit un element cu mult mai
important în societăţile moderne, industria angajând un volum mult mai ma-
re de forţă de muncă decât agricultura. Începuturile industrializării au fost le-
gate de dezvoltarea industriei textile manufacturiere, încă din a doua parte a
Evului Mediu, în Europa central-vestică, industrie care a creat, din secolul al
XVIII-lea, primele areale de centre industriale mici, în unele zone cu proprie-
tăţi rurale mărunte şi venituri agricole neîndestulătoare – pe cei doi versanţi
ai Munţilor Pennini, din nordul Angliei, în Flandra (nord-vestul Belgiei şi nor-
dul Franţei), Saxonia Superioară (Germania), Munţii Sudeţi (Cehia) ş.a. A ur-
mat faza dezvoltării regiunilor industriale din bazinele carbonifere, cu o in-
dustrie mai complexă, odată cu apariţia maşinii cu aburi, în astfel de regiuni
ajungându-se la densităţi industrial-urbane de până la 1.000 loc./km2 (Bazi-
nul Ruhrului, Silezia Superioară etc.). În prezent, în nord-vestul Europei, s-a
atins un echilibru relativ între tendinţele de concentrare urban-industrială şi
cele de depopulare a regiunilor rurale. Pe parcursul acestui proces, acumulă-
rile de populaţie nu s-au suprapus întotdeauna concentrărilor anterioare de
populaţie176.
Industria contemporană a evoluat în direcţia unei productivităţi a muncii
cu mult mai ridicate decât cea din secolele XVIII – XIX, ca urmare a automatizării
şi informatizării producţiei, încât, deşi volumul producţiei industriale s-a ridicat
la nişte valori de neconceput în trecut, astăzi ponderea industriei în totalul po-
pulaţiei active şi în procesul de formare a marilor densităţi umane a intrat într-o
fază descendentă, mai ales în statele cele mai avansate (SUA, Canada, Japonia
ş.a.), unde cele mai multe locuri de muncă nou create sunt din domeniul serviciilor
(transporturi, comerţ, activităţi financiar-bancare, servicii informatice ş.a.m.d.).
3.2.2.1.4. În perioada modernă, au început să joace un rol tot mai impor-
tant în distribuţia populaţiei transporturile, în paralel cu extinderea imperii-
lor coloniale şi cu formarea noilor puteri mondiale extraeuropene. Popularea
celor două Americi şi a Australiei, în secolele care au urmat Marilor Descope-
riri Geografice, s-a făcut, în primul rând, prin colonizare şi imigrare din exte-
rior, ceea ce explică densităţile umane mai mari, caracteristice şi astăzi zone-
lor de litoral, primele care au intrat în sfera de interes a colonizatorilor, pre-
cum şi scăderea gradată a acestora spre interiorul, mai târziu intrat în circui-
tul economic mondial, al acestor continente. De concentrarea primară în zona
costieră atlantică, secundar de existenţa unor resurse, este legată constituirea
176 De exemplu, în Anglia, ele sunt legate de contextul geografic specific al masivelor muntoase joase
ale Peninilor: păşuni bogate care au stimulat creşterea ovinelor, ape repezi şi limpezi, bogate în calciu
care puneau în mişcare instalaţiile textile şi favorizau prelucrarea lânii etc. În Flandra, astfel de con-
centrări se suprapun peste regiunile de cultură tradiţională a inului, baza unei vechi industrii textile,
iar în Ruhr sau în Silezia, s-au suprapus zonelor cu bogate rezerve carbonifere, agentul primei revolu-
ţii industriale. Chiar şi în România, poate fi urmărit acest proces care a favorizat Muntenia Centrală,
bogată în resurse petroliere, dar şi favorabil situată în sistemul căilor de comunicaţii transcarpatice.
155
megalopolisului Boswash sau concentrarea litorală excesivă a populaţiei din

America de Sud. În cadrul zonelor de colonizare mai recentă, se pot distinge
încă foarte bine marile culoare de penetraţie, cu densităţi ceva mai ridicate,
create de trasarea magistralelor feroviare (de exemplu, de la estul spre vestul
Americii de Nord, sau în lungul frontierei sudice a Siberiei), iar mai recent –
de magistralele rutiere (de exemplu, în Amazonia braziliană).
Localizarea activităţilor economice moderne este din ce în ce mai puţin
dependentă de resursele naturale locale şi se orientează, în primul rând, în func-
ţie de axele de transport cel mai bine organizate, spre centrele de consum şi spre
o forţă de muncă mai puţin pretenţioasă. În felul acesta se dezvoltă astăzi foarte
repede concentrările umane din regiunile portuar-industriale litorale (dorsala
japoneză, sudul Californiei şi litoralul Golfului Mexic, în SUA, regiunea de la guri-
le Rinului, Meusei şi Scheldei, în Ţările de Jos etc.), intersecţiile marilor rute ma-
ritime internaţionale (Singapore, Istanbul), axele continentale de transport (axa
renană în Europa Occidentală), precum şi punctele de contact dintre economia
liberală de piaţă şi economia dirijistă din estul Asiei (Hong Kong, Shenzen).
Nodurile de căi de comunicaţie (Paris, Londra, Moscova, Praga, Berlin, Var-
şovia, Budapesta ş.a.m.d.) au favorizat, astfel, dezvoltarea celor mai puternice
aglomeraţii umane ale perioadelor modernă şi contemporană, care formează şi
cele mai caracteristice arii de mari densităţi de populaţie ale timpurilor actuale.
Atractivitatea deosebită pe care o manifestă aceste nuclee ale ecumenei de astăzi
se explică, în primul rând, prin multilateralitatea activităţilor pe care o permite
fenomenul de masă (cele mai diverse servicii – telecomunicaţii, cercetare ştiinţi-
fică, cultură, învăţământ, îngrijirea sănătăţii, divertisment, turism ş.a. – îmbinate
cu activităţi productive), ceea ce creează o gamă largă de posibilităţi de subzis-
tenţă, inclusiv practicarea sistemului celui de al doilea serviciu, chiar dacă, une-
ori, mirajul marelui oraş nu este decât efectul unei supraestimări mentale. Hi-
pertrofierea urbană, generată de concreşterea organismelor orăşeneşti, merge
până la stadiul megalopolisurilor, în cadrul cărora se înregistrează astăzi cele
mai mari densităţi de populaţie din statele dezvoltate, aşa cum este în megalopo-
lisul format de-a lungul coastei de nord-est a Statelor Unite (Boston – New York
– Philadelphia – Washington).
Tendinţele actuale converg în aceeaşi direcţie a concentrării populaţiei, cu
excepţia ţărilor dezvoltate, tot mai neglijabile ca pondere demografică, unde se
resimte procesul invers de lentă deconcentrare177, de pe urma căruia beneficiază
ariile rurale bine deservite de căile de comunicaţii ori regiunile turistice, ariile
rurale profunde păstrându-şi tendinţele de depopulare. La nivelul anului 2015,
au fost identificate un număr de 1.686 de aglomerații urbane care depășesc
500.000 de locuitori care cumulează 2,806 miliarde de locuitori (38,3 % din po-
pulația mondială), pe numai 2,528 milioane km2 (numai 1,9 % din suprafața
mondială). Pe acest spațiu restrâns, densitatea populației depășește, în medie,
177 Sau contraurbanizare, termen introdus de J. Berry, în 1976, cf. A. G. Champion, Counterurbani-
zation, Routledge, New York, 1991. Acest proces este văzut ca o formă de redistribuire a populaţiei,
consecutivă aglomerării urbane.
156
1.000 loc./km2, tendința de aglomerare avansând foarte rapid în statele aflate în

curs dezvoltare.
3.2.2.2. Bilanţul natural al populaţiei îşi spune cuvântul asupra repartiţiei

teritoriale actuale a populaţiei, prin diferenţele de comportament demografic in-
duse, în primul rând, de diferenţele de standard de viaţă dintre diferitele grupuri
umane.
Figura nr. 44. Evoluția densității populației în statele desprinse din fosta Iugoslavie
(1900 – 2030)
Sursa datelor: J. P. Bardet, J.-Cl. Dupâquier, Histoire des populations de l’Europe, pp. 620 – 625,
Fayard, 1999; World Population Data Sheet 2016, PRB, Washington
Regiunile în care populaţia a avut sau mai are şi astăzi un spor natural mai
ridicat se caracterizează, în mod sistematic, prin densităţi mari; astfel, Europa
Central-Vestică, care a fost prima regiune a Globului ce a trecut, în secolul al XIX-
lea, de la tipul demografic primitiv la tipul demografic tânăr, reprezintă o mare
concentraţie de populaţie, chiar dacă, între timp, în perioada contemporană,
sporul natural s-a redus foarte mult sau a apărut chiar un deficit natural; în Ca-
nada, regiunea sud-estică, populată de franco-canadieni (Provincia Québec) de-
ţine în continuare cele mai mari densităţi de populaţie, deoarece, mult timp, a
avut un spor natural mai ridicat decât provinciile central-sudice şi sud-vestice,
populate, în principal, de anglo-canadieni. În fosta Iugoslavie se distinge, prin
densităţi de peste 100 loc./km2, fosta Provincie autonomă Kosovo-Metohia, cu o
populaţie majoritară albaneză, musulmană şi cu o natalitate ridicată (figura 44).
În România, densităţile mai mari de populaţie din Moldova, Maramureş, Năsăud
şi Oaş contrastează cu densităţile mai mici din zonele afectate de un grav deficit
natural de populaţie (Banatul, sudul Crişanei, sud-vestul Olteniei). În Franţa, mult
timp, natalitatea din Bretagne, sub influenţa catolicismului, s-a menţinut peste
media naţională, ceea ce explică de ce şi astăzi se înregistrează densităţi de peste
100 loc./km2 de-a lungul litoralului nordic al peninsulei.
157
Chiar dacă vitalitatea demografică se reduce ulterior (până la deficit natu-

ral, într-o bună parte a Europei), prin inerţie istorică şi prin efectul de masă se
acumulează, în continuare, efective importante de oameni. Totuşi, acţiunea înde-
lungată a unor factori regresivi (exod rural, deficit natural) poate conduce la scă-
derea masivă a densităţii178.
3.2.2.3. Factorul politic se referă, în primul rând, la rolul statului în redis-

tribuirea dirijată a populaţiei, dar şi la unele consecinţe imprevizibile ale unor
evoluţii politice.
În prima situaţie, colonizările întreprinse, în mod sistematic, de unele sta-
te, de preferinţă în regiuni slab populate (Siberia, colonizată de Imperiul Rus, in-
clusiv prin deportări, Insula Hokkaido, colonizată de statul japonez), au produs o
creştere relativ substanţială a densităţilor umane. Exploatarea unor resurse
strategice sau asigurarea controlului unor regiuni periferice este un alt caz (co-
lonizarea Daciei de către romani), cu atât mai important, cu cât regiunea respec-
tivă dispune de bogăţii imense, dar este slab populată (Siberia). Clasic este şi ca-
zul SUA, unde frontul de populare s-a deplasat, treptat, dinspre coasta atlantică,
spre vest, până la coasta pacifică. Crearea deliberată a unor noi capitale sau in-
stalarea capitalei într-un oraş odinioară modest, adesea şi cu un scop strategic,
economic şi de prestigiu (de exemplu, la Madrid, Sankt Petersburg, Atena, Roma
sau Ankara), a putut da naştere unor noi poli de creştere şi a unor noi arii punc-
tuale, de mare densitate umană.
În perioada contemporană, cele mai caracteristice exemple din această ca-
tegorie sunt cele ale Indoneziei şi Braziliei. În primul caz, după obţinerea inde-
pendenţei în 1945, statul a sprijinit colonizarea populaţiei din insulele suprapo-
pulate Jawa, Madura şi Bali în insulele slab populate, Kalimantan, vestul Noii Gu-
ineei (Irianul de Vest), proces cunoscut sub numele de „transmigraţie”. În Brazi-
lia, în acelaşi scop al descongestionării unor regiuni dens populate (Nordeste), a
fost declanşat, după 1970, un vast proces de colonizare a Amazoniei, iniţial în
lungul Transamazonianului, apoi şi în interiorul imensei păduri ecuatoriale.
Efectele acestei politici se resimt din plin, între 1995 și 2015, populația statelor
nordice ale federației braziliene înregistrând o creștere de 58,7 % a populației
față de numai 26,4 %, în cele nord-estice, principala sursă a populației strămuta-
te și de media națională de 32,4 %. Dar chiar și așa, densitatea statelor nordice
nu depășește 5 loc./km2 față de 36,5 în Nordeste.
În schimb, limitarea segregativă a imigrării, practicată de Australia sau, în
anumite perioade, chiar de către SUA, a contribuit la menţinerea unor densităţi
umane mici sau, pe alocuri, chiar la prezervarea unor ţinuturi vaste, practic ne-
locuite.
178 Cazul departamentului Lozère din sudul Franţei, unde aceasta a diminuat de la 45 de locui-
tori/km2, în 1859, la 15 locuitori/km2, în 2015, cf. J. Pitié, L’éxode rural en France, PUF, Paris, 1978 şi
al ultimului recensământ francez. Cazuri similare sunt consemnate în regiunile interioare ale Spaniei
(Castilia Veche, La Mancha, Aragon), în Rusia Centrală sau în unele regiuni colinare etc.
158
În a doua situaţie, consecinţe dezastruoase le-a avut asupra densităţilor

umane evacuarea forţată a unor populaţii, acuzate de simpla apartenenţă la un
grup naţional, considerat responsabil, alături de unii conducătorii expansionişti,
pentru acte de agresiune şi declanşarea unor conflicte armate (cazul evacuării
germanilor din teritoriile cedate Poloniei după cel de Al Doilea Război Mondial şi
din coroana montană a Patrulaterului Boem179). Unele regiuni în care s-au dus
lupte extrem de aprige în timpul aceluiaşi Al Doilea Război Mondial au suferit, de
asemenea, o gravă depopulare, care nu a mai putut fi compensată de sporurile
naturale modeste din perioada postbelică (cazul unor regiuni din Bielorusia, în
cadrul CSI).
Ocupaţia străină poate obliga populaţia să se refugieze din teritoriile ocu-
pate, în multe cazuri, fără a mai fi repatriată. Un caz special este cel al populaţiei
palestiniene, expulzată, în cea mai mare parte, după 1948, în contextul formării
noului stat Israel. Situaţiile din această categorie au fost şi sunt foarte frecvente,
în perioada contemporană intens mediatizate fiind masivele refugieri din Afga-
nistan, Ruanda sau statele desprinse din fosta Iugoslavie. Contextul sociopolitic
intervine şi prin stabilitatea politică. Regiunile afectate de conflicte sunt deseori
depopulate180 sau pot cunoaşte evacuarea forţată a populaţiei, fără repopularea
acestora la nivelul anterior181. Trasarea unor frontiere politice în ariile de colo-
nizare din epoca modernă a însemnat, uneori, crearea unor fâşii limitrofe între
arii de imigrare şi colonizare de origine şi cu o structură diferită, rămase până
astăzi relativ slab populate (de exemplu, zona limitrofă dintre Brazilia şi Urugu-
ay, dintre ariile de colonizare iniţială portugheză şi, respectiv, spaniolă, din Ame-
rica de Sud). Retrasarea frontierelor politice este un alt factor încadrat în acest
context, populaţia redistribuindu-se, adesea, prin regruparea unor comunităţi în
ariile de origine. De multe ori, aceste procese pot antrena o scădere ireversibilă a
densităţii populaţiei182.
3.2.2.4. Factorii umani au, prin urmare, o intensitate, o structură şi o orien-

tare care sunt, toate, foarte variabile în timp, spre deosebire de factorii naturali,
care sunt, de regulă, mult mai stabili. Aceasta nu face decât să scoată în evidenţă
179 Refugierea unei importante proporţii din populaţia arabă din teritoriile ocupate de Israel, după
1948, ar fi putut produce un efect identic, dar acesta a fost compensat de colonizările cu populaţie
evreiască.
180 Cazul unor vaste regiuni afectate de Războiul de 30 de ani (1618 – 1648) în Germania sau mai re-
cent, drept consecință a celui de Al Doilea Război Mondial.

181 Cazul vestului şi nord-estului Poloniei actuale: Silezia Inferioară, Pomerania Orientală, după 1945.
182 Poate cel mai tipic caz din această categorie este cel al sud-estului Turciei actuale, bulversat între
1895 și 1920 de masacrele îndreptate împotriva populaţiei armene şi de exodul populaţiei asiriene
(creştini de rit nestorian), iar în perioada actuală, de emigraţia masivă a populaţiei kurde, în con-
textul conflictului intern ce opune unele organizaţii ilegale ale acesteia autorităţilor guvernamentale.
Cea mai afectată este regiunea din jurul Lacului Van, nucleul statului armean medieval, unde inten-
sitatea depopulării după 1920 a atins o proporţie de 66 % în 1927, densitatea scăzând de la 15 loc./
km2, în 1914, la 5 loc./km2, în 1927. Chiar astăzi, după şapte decenii de colonizare şi creştere naturală
excepţională, densitatea medie nu depăşeşte 25 loc./km2 (cf. D. Panzac, La Turquie à la croisée des
chemins, Edisud, 1993, pp. 49 – 63).
159
importanţa deosebită a condiţiilor istorice în formarea anumitor densităţi de po-

pulaţie.
Inerţia istorică explică, așadar, persistenţa unor trăsături ale repartiţiei
populaţiei care au fost determinate de condiţii socioeconomice şi politice din
trecut, condiţii care astăzi nu mai joacă un rol important sau sunt complet revo-
lute. Un exemplu bine cunoscut este cel al repartiţiei densităţilor de populaţie
din zona Africii de Vest, situate la nord de Golful Guineei, unde, în perioada colo-
nială răpirea şi vânzarea sclavilor, pentru a fi trimişi spre plantaţiile din cele do-
uă Americi, a fost cea mai intensă într-o fâşie intermediară, situată între litoral
(în imediata apropiere a factoriilor instalate de portughezi, englezi, spanioli,
francezi ş.a., se dezvoltau culturi de plantaţie, care necesitau păstrarea forţei de
muncă locale) şi zona internă, mai nordică, unde o serie de state ale populaţiilor
autohtone (mossi, haussa) asigurau o anumită protecţie pentru locuitori; până
astăzi, această fâşie mediană, cu densităţi umane mai mici se poate observa bine,
mai ales în Nigeria, deşi s-a estompat, în mare măsură, din momentul dispariţiei
sclavajului de masă.
Şi supraaglomerarea populaţiei în unele arii de refugiu, cu o serie de con-
diţii naturale cât se poate de restrictive reprezintă, cel mai adesea, efectul unor
situaţii istorice produse de invazii, oprimări în masă ş.a. Exemplul cel mai fra-
pant este cel al Munţilor Libanului, regiune mediteraneană caracterizată de niște
condiţii foarte aspre de viaţă, grav despădurită, dar şi cu resurse neînsemnate de
teren cultivabil, în care refugierea populaţiei creştine (maroniţii), ca urmare a
penetraţiei musulmane, a dat naştere unor densităţi umane aproape de necon-
ceput (peste 400 de locuitori/km2). Un exemplu asemănător este cel al regiunii
muntoase şi cu resurse agricole foarte modeste a Munţilor Kabyliei, din nord-
estul Algeriei, unde refugierea kabylilor, populaţie berberă, în faţa penetraţiei
arabe, a creat densităţi cu mult peste media unor regiuni mult mai fertile (pe cei
25.000 km2 locuind aproximativ 8 milioane de locuitori183).
Prin inerţie istorică, marile nuclee de populare din vechime (Câmpia Gan-
gelui, Marea Câmpie Chineză, Europa Central-Vestică) au tendinţa de a-şi păstra
avantajul absolut al densităţii faţă de regiunile de populare mai recentă (Ame-
ricile, Australia, Siberia), prin creştere cumulativă184, chiar dacă acestea din urmă
au înregistrat, în ultimele secole, un ritm de creştere mai înalt faţă de ariile de
mare densitate tradiţională. În Europa, situaţia este nuanţată. Multă vreme, prin-
cipala arie dens populată a fost antica Galie, a cărei supremaţie s-a menţinut pâ-
nă în pragul epocii moderne, când industrializarea iniţiată de Marea Britanie a
impus noi concentrări legate de exploatarea cărbunilor şi a minereurilor de fier,
183 În ambele cazuri, mobilul refugiului a fost conservarea identităţii etnice, în Kabylia, sau confesio-
nale, în Liban. Aceasta a şi creat un puternic sentiment identitar, kabylii fiind unul dintre cele mai ac-
tive grupuri berbere, creştinii libanezi, mai ales maroniţii, formând o comunitate creștină bine contu-
rată. Raportate la condiţiile de mediu extrem de dificile, densităţile rezultate sunt impresionante.
184 Creșterea cumulativă se referă la situația în care, în valori absolute, o populație poate înregistra o
creștere semnificativă, în pofida unui ritm mai redus. Este cazul actual al statelor dens populate ale
Asiei Musonice, unde ritmul de creștere a populației este semnificativ mai redus decât în Africa, dar,
în valori absolute, creșterea numerică este mult mai importantă.
160
astfel încât Franţa actuală apare relativ slab populată în contextul vest-euro-
pean. Cu toate acestea, vechimea populării spaţiului francez îi asigură, în conti-
nuare, o densitate ridicată la nivel mondial. Iată exemplul cifric al comparaţiei
dintre actualele teritorii ale Franţei şi SUA – în anul 1800, Franţa, pe atunci un
stat puternic şi cu o impresionantă pondere demografică în cadrul Europei, avea
o densitate umană medie de 50 loc./km2, iar teritoriul actual al SUA, aflat la în-
ceputul colonizării – numai de 0,5 loc./km2; în cele peste două secole care s-au
scurs, Franţa şi-a încetinit extrem de mult creşterea demografică, sporindu-şi den-
sitatea umană doar ceva mai mult de două ori (până la 117 loc./km2, în 2015), în
timp ce populaţia SUA, puternic sprijinită de imigraţie şi profitând de resurse na-
turale mult mai mari, şi-a ridicat densitatea de 68 de ori, ajungând la 34,2 loc./
km2. Însă, în valoare absolută, diferenţa de densitate a evoluat în favoarea Franţei,
crescând cu 67 loc./km2, faţă de o creştere de numai 33,7 loc./km2, în SUA.
Decăderea unor vechi civilizaţii, prin involuţie determinată de propriile
imperfecţiuni ale sistemului economic, poate crea şi situaţia în care cele mai ri-
dicate densităţi din istoria anumitor teritorii au fost înregistrate în trecut şi nu
au mai fost egalate niciodată. În perioada de maximă înflorire a civilizaţiei maya,
din secolele VII – X d. Chr., densitatea populaţiei în Peninsula Yucatán (Mexic şi
departamentul guatemaltec Petén) se cifra la 75 – 80 loc./km2, iar declinul s-a
declanşat cu mult înainte de colonizarea spaniolă, ca urmare a rămânerii în ur-
mă a agrotehnicii, situate la nivelul culturii itinerante (H. Wilhelmy, 1981). Chiar
dacă în perioada contemporană, densitatea populaţiei din regiunea populată de
aceşti amerindieni a început să recupereze pierderile, aceasta nu trece deocam-
dată de 40 loc./km2.
Alteori însă, progresul recent este capabil să ducă la recuperarea acestor
pierderi. O situaţie clasică este aceea a Câmpiei Mesopotamiei, unul dintre cele
mai vechi nuclee de aglomerare a populaţiei, rezultat al dezvoltării agriculturii
irigate într-o zonă de o extremă ariditate; în perioada ocupaţiei otomane, care a
introdus un regim corupt şi nu manifesta nici un interes pentru dezvoltarea eco-
nomiei acestei regiuni cu populaţie arabă, Câmpia Mesopotamiei s-a depopulat,
ca urmare a neglijării sistemelor de irigaţie, colmatării canalelor, sărăturării so-
lurilor şi înaintării deşertului, dar odată cu descoperirea marilor zăcăminte de
petrol, independenţa Irakului şi creşterea veniturilor acestui stat, din exporturi
petroliere, economia agrară a început să se refacă, s-au amenajat noi lacuri de ba-
raj, s-au trasat noi canale de irigaţie şi populaţia a căpătat o nouă tendinţă ascen-
dentă, pe care recenta degradare a stării materiale, determinată de repetatele
conflicte, interne şi externe, în care s-a angrenat Irakul, nu a putut-o opri185
O evoluţie similară poate fi constatată în Dobrogea, regiunea cea mai evo-
luată a actualului teritoriu românesc în Antichitate (ca urmare a pătrunderii
185 Câmpia Mesopotamiei a fost, milenii la rând, unul dintre „furnicarele” omenirii, dar, spre sfârşitul
Evului Mediu, a intrat într-un declin îndelungat, determinat de invaziile devastatoare venite dinspre
Asia Centrală, care au afectat profund baza economică (agricultura irigată) şi au impus procesul de
„beduinizare” a populaţiei (trecerea de la sedentarism la seminomadism sau chiar nomadism, situa-
ţie frecventă în Orientul Apropiat şi nordul Africii).
161
timpurii a influenţelor celei mai înaintate dintre primele civilizaţii europene, cea
grecească, şi a includerii mult mai timpurii şi mai îndelungate în Imperiul Roman
faţă de ţinuturile de pe stânga Dunării), provincie mult decăzută şi depopulată
sub ocupaţia otomană (secolele XV – XIX), dar inclusă în teritoriul tânărului stat
român, în 1878, sprijinită în mod prioritar, în calitate de poartă maritimă a în-
tregii ţări, şi cu o populaţie care a recuperat cea mai mare parte din rămânerea
în urmă faţă de zonele de aglomerare a populaţiei din perioada medievală (Sub-
carpaţii, Valea Siretului, Podişul Sucevei, nord-vestul Câmpiei Române ş.a.).
3.3. Valorile densităţii populaţiei

Analizate la nivelul statelor, valorile cele mai mari ale densităţii generale
sunt caracteristice statelor mici, încadrate, adesea, în arii mai largi, dens populate
(Belgia, Olanda, componente ale vastei regiuni de intensă populare din nord-
vestul Europei, de exemplu). Cele mai mari valori sunt atinse în oraşele state (Mo-
naco, Singapore, până de curând şi Hong Kong, cu peste 5.000 loc./km2), urmate,
la mică distanţă, de statele insulare de talie mică, bazate de multe ori pe agricultu-
ra de plantaţie care necesită forţă de muncă abundentă (Insulele Antile, Insulele
Mascarene, cu valori de 250 – 1.500 loc./km2). Se adaugă unele state din Asia Mu-
sonică, în afara cazului amintit al Bangladeshului: Taiwanul, Sri Lanka, Coreea de
Sud, Japonia, India etc. Unele mici state din Africa de Est (Ruanda, Burundi) sau
din Orientul Apropiat (Liban, Israel) completează lista. Statele întinse cunosc,
aproape fără excepţie, valori reduse sau relativ reduse ale densităţii (Brazilia cu 24
loc./km2, Rusia cu 8 loc./km2, Kazahstanul cu 7 loc./km2, Canada cu 4 loc./km2 şi
Australia cu 3 loc./km2 etc.).
Dacă analizăm evoluţia densităţii populaţiei statelor Globului pe parcursul
secolului al XX-lea, după întinderea teritorială, vom observa că populaţia se con-
centrează, mai degrabă, în statele de dimensiuni mici decât în cele mari, demon-
strând rolul important al factorilor naturali, ca vectori de favorabilitate a popu-
lării, dar şi al factorilor antropici ca resorturi de regularizare a distribuţiilor con-
trastante. Statele cu suprafeţe foarte mari dispun, de obicei, şi de cele mai întinse
suprafeţe rămase în afara exploatării antropice, dimpotrivă, cele mici sau medii
fiind, adesea, situate integral în arii favorizate atât din punct de vedere natural,
cât şi socioeconomic (tabelul 23, figura 45).
Tabelul nr. 23. Densitatea populaţiei statelor Globului pe categorii de mărime (loc./km2)
Categoria Densitatea populației (loc./km2) Densitatea
1500 1800 1900 1950 1975 2000 2015 2030 în 2015 față
de aceea din
1900 (%)
Sub 1.000 km2 20 51 83 136 190 284 374 429 448
1 – 10 mii km2 9 19 55 140 237 369 437 506 796
10 – 25 mii km2 5 8 17 35 66 101 137 162 791
25 – 50 mii km2 11 25 49 83 125 167 189 214 390
50 – 100 mii km2 10 21 38 57 81 102 116 127 307
100 – 200 mii km2 8 14 20 36 60 101 126 149 622
162
Categoria Densitatea populației (loc./km2) Densitatea

1500 1800 1900 1950 1975 2000 2015 2030 în 2015 față
de aceea din
1900 (%)
200 – 500 mii km2 6 12 25 39 55 75 88 101 353
500 – 1.000 mii km2 5 8 12 20 32 52 68 86 546
1 – 3,3 milioane km2 3 6 9 15 27 46 59 72 667
7,5 – 17,1 milioane km2 2 5 9 14 23 31 34 36 363
TOTAL MONDIAL 3 7 12 19 30 45 54 63 465
Surse: Historical Estimation of World Population, document on-line al Population Reference
Bureau, Washington; J. D. Durand, Historical Estimates of World Population, Population Center,
University of Pennsylvania, 1974; World Population Data Sheet 2016, PRB, Washington
Corelaţia dintre suprafaţă şi densitate este evidentă, cu excepţia categoriei

de state cu suprafeţe între 10 și 25 de mii km2, a căror densitate medie este sem-
nificativ mai redusă decât a categoriei imediat următoare, explicabil prin inte-
grarea în acest grup a unor state şi teritorii, de obicei, insulare, slab populate
(Falkland, Vanuatu, Noua Caledonie) sau care au cunoscut o creştere deosebită a
populaţiei abia după 1950 (Israel, Gambia, Swaziland). O diferență similară se-
pară și statele cu suprafețe între 100 și 200 de mii km2, mai dens populate decât
cele din categoria imediat inferioară.
Cu cât densitatea populaţiei este calculată la teritorii mai întinse, cu atât
aceasta estompează într-o măsură mai mare diferenţele interne de la nivelul
acestor teritorii. De exemplu, fostul spațiu sovietic are o densitate medie de nu-
mai 12,7 loc./km2, dar aceasta ascunde diferenţele excepţionale dintre densităţi-
le mari şi foarte mari din Depresiunea Fergana, Bazinul Doneţului sau vestul
Ucrainei, pe de o parte, şi cele extrem de mici din Arctica rusă, centrul Siberiei şi
deşerturile din Câmpia Turanului.
În mod identic, Republica Populară Chineză are o densitate medie de 144
loc./km2, dar, în fond, această densitate medie nu este specifică pentru niciuna
dintre marile regiuni ale Chinei, în est, în special în Marea Câmpie Chineză pre-
dominând densităţi foarte mari, de peste 500 loc./km2, în timp ce partea vestică
a statului este foarte slab populată, în Podişul Tibetului densitatea fiind doar de
2 loc./km2.
Densitatea medie a populaţiei Indiei (conform estimărilor PRB din 2016,
figura 45), mult mai mare decât cea a Chinei sau a CSI a fost de 405 loc./km2, dar
şi aici se pot observa, la nivelul statelor, diferenţe considerabile între statele foarte
dens populate, din Delta şi Câmpia Gangelui (Bihar, cu 1.102 loc./km2, Bengalul
de Vest, cu 1.030 loc./km2, Uttar Pradesh cu 828 loc./km2) sau din lungul câmpi-
ei litorale a Malabarului (859 loc./km2, în Kerala), şi statele şi teritoriile foarte
slab populate din Himalaya (de exemplu, Arunāchal Pradesh, cu doar 17 loc./km2
sau Jammu-Kașmir, cu 56 loc./km2)186.
186Densitatea populației din statele Uniunii Indiene este conformă cu rezultatele ultimului recensă-
mânt, efectuat în anul 2011, cf. National Commission of India, Census India SRS Bulletins, New Delhi,
2013.
163
Figura nr. 45. Densitatea generală a populației în anul 2015
În Egipt, densitatea medie a fost, în 2015, de 93 loc./km2, dar Valea şi Delta

Nilului, unde se concentrează aproape totalitatea populaţiei, ca urmare a practi-
cării agriculturii irigate, au, în medie, o densitate excepţională, de peste 1.700
loc./km2, în timp ce deşertul tropical care încadrează, la vest şi est, valea hiper-
populată a marelui fluviu, este aproape nelocuit, cu excepţia câtorva oaze. În In-
donezia, se observă un contrast frapant între Insula Jawa, foarte dens populată,
ca urmare a fertilităţii ridicate a solului şi a adoptării de timpuriu a unui sistem
agricol intensiv, cu o densitate medie de 1.050 loc./km2, şi zonele înalte din cen-
trul marii Insule Kalimantan (Borneo), care abia se apropie de 10 loc./km2.
La nivelul statelor şi al teritoriilor, independente sau autonome, densităţi
deosebit de mari se înregistrează în acelea care au dimensiuni mici şi, de multe
ori, un caracter insular, dar care posedă o puternică viaţă urbană şi activităţi
economice diversificate, de înalt nivel, aşa cum este cazul în regiunile adminis-
trative speciale chineze Macao şi Hong Kong (respectiv 23.850 şi 6.839 loc./
km2), Monaco (18.483 loc./km2), Singapore (7.642 loc./km2), Malta (1.335 loc./
km2), Bahrein (2.037 loc./km2), Taiwan (648 loc./km2) sau Republica San Mari-
no (5.818 loc./km2)187.
Olanda (407 loc./km2) şi Belgia (370 loc./km2) se disting din nou, la nivel
european, prin densităţi remarcabile, dar aceste state nu reprezintă, în realitate,
decât două fragmente, distincte politic şi, parţial, şi etnic, ale marii zone de aglo-
187În figura nr. 43, densitatea maximă reţinută a fost aceea a Statului Singapore, excluzând situaţia
excepţională a Statului Monaco şi a teritoriului Macao, parte componentă a statului chinez.
164
merare a populaţiei din nord-vestul Europei, care cuprinde şi Bazinul Renan, din
Germania, nordul Franţei şi sud-estul Marii Britanii.
În Asia Musonică, o densitate excepţională (1.126 loc./km2) caracterizează
statul Bangladesh suprapus, în cea mai mare parte, peste Delta comună a Gange-
lui şi Brahmaputrei, cu condiţii de sol şi climă deosebit de favorabile pentru agri-
cultura tropicală, cu posibilitatea practicării culturilor succesive. Acesta este cel
mai populat stat, dacă lăsăm deoparte teritoriile mai mici de 100 km2.
Densităţi foarte ridicate sunt caracteristice, de asemenea, pentru unele in-
sule din climatul tropical umed, unde plantaţiile intensive introduse de europeni
(în special de trestie de zahăr) au necesitat aducerea unei numeroase forţe de
muncă, de origine africană, indiană sau chineză, în trecut cu un spor natural
foarte ridicat, ca în Insula Mauritius, din Oceanul Indian (644 loc./km2) sau Insu-
lele Barbados şi Aruba, din arcul Antilelor Mici (652 şi, respectiv, 549 loc./km2).
Încă şi mai frapante sunt densităţile mari care s-au format în anii de după Marile
Descoperiri Geografice, în unele insule cu climat tropical arid, iniţial nepopulate,
ca Insulele Capului Verde (128 loc./km2), ca urmare a aducerii de către coloniştii
europeni a sclavilor negri africani, populaţie cu o natalitate ridicată.
Dimpotrivă, densităţi mici sunt caracteristice, așa cum au fost menționate
deja, pentru statele şi federaţiile de dimensiuni foarte mari, în cadrul cărora in-
tră întinse teritorii caracterizate de condiţii climatice defavorabile populării sau
abia recent colonizate. De asemenea, au densităţi care nu ating nici măcar 10
loc./km2 o serie de state şi teritorii coloniale, de dimensiuni medii sau mici, din
zona pădurii ecuatoriale (Gabon – 7 loc./km2, Republica Centrafricană – 9 loc./
km2, Guyana franceză – 4 loc./km2, Surinam şi Guyana – 3 loc./km2). Se adaugă
state mult mai întinse, suprapuse unor spații predominant deşertice (Kazahstan
– 6 loc./km2, Libia, Mauritania şi Botswana – 4 loc./km2, Namibia – 3 loc./km2,
Mongolia şi Sahara Occidentală – 2 loc./km2) etc. Aceleași valori caracterizează
și zona subpolară (Islanda – 3 loc./km2).
3.3.1. Semnificația densității populației. Tipuri de densitate

Densitatea populaţiei este un indicator al „capacităţii geografice a unei po-
pulaţii” (G. și Ph. Pinchemel, 1988), inegalităţile pe care le diferenţiază fiind o ex-
presie a modului în care omul se adaptează activ la condiţiile de mediu. Bilanţul
analizei factorilor care influenţează distribuţia populaţiei arată că semnificaţia
densităţii generale (brute) a populaţiei este relativă, fiind strâns legată de di-
mensiunea statului. Aceasta nu are importanţă decât plasată în contextul care o
determină, fiind doar o valoare medie care poate disimula importante diferenţe,
în funcţie de scara la care ne raportăm, așa cum a fost exemplificat în mai multe
rânduri. Este motivul pentru care nivelul de pertinenţă al densităţii creşte odată
cu reducerea suprafeţei de raportare. Orice densitate, indiferent de scară, ascun-
de o alta, principala problema provenind din dificultatea disocierii populaţiei ru-
rale, mai dispersă, de obicei, de populaţia aglomeraţiilor urbane, concentrată pe
suprafeţe foarte mici. Diferenţierile interne sunt foarte mari în statele întinse,
sau care acoperă zone cu potenţial contrastant. De exemplu, densitatea popula-
165
ţiei în Federaţia Rusă nu depăşeşte 8,1 loc./km2, dar în zona Moscovei sau în es-
tul Donbassului, aceasta variază între 100 și 300 loc./km2, slaba populare a spa-
ţiilor siberiene (mai ales în partea nordică, unde densitatea scade sub 1 loc./
km2) având o contribuţie însemnată la această medie. Un caz extrem este acela al
Egiptului care are o densitate medie de 93 loc./km2, dar în Valea Nilului se înre-
gistrează pe alocuri şi peste 3.000 loc./km2. Chiar în Asia, dacă vom compara In-
dia şi China, observăm o diferenţă considerabilă (144, respectiv 405 loc./km2, în
2015), dar dacă vom „exclude” din cadrul Chinei zonele vestice şi nordice slab
populate (Tibetul, Provincia autonomă Xinjiang Uiggur, Bazinul Amurului etc.),
diferenţa dispare, aria de populare tradiţională, intensă, din estul Chinei având o
densitate medie egală cu aceea a Indiei, care nu are decât spaţii restrânse carac-
terizate prin condiţii extreme de viaţă (zona himalayană înaltă, unele arii deşer-
tice din vest).
În afară de aceasta, aceleaşi densităţi pot avea semnificaţii diverse, în func-
ţie de locul şi tipul de populaţie care o constituie. Aceasta face destul de dificilă in-
terpretarea datelor care necesită atât referinţa la o scară pertinentă, cât şi cu-
noaşterea precisă a semnificaţiei lor. Valori egale sau superioare pot disimula di-
ferenţe însemnate în nivelul de dezvoltare economică a populaţiilor aferente. De
exemplu, Bangladeshul sau Olanda au densităţi generale foarte ridicate (1.126,
respectiv 407 loc./km2, în 2015), realizate în condiţii morfologice similare (câm-
pii aluviale deltaice). Comparaţia se opreşte aici. Olanda, care dispune de un ni-
vel de trai ridicat, are o populaţie majoritar urbană, ocupată mai ales în servicii
şi în industrie, iar agricultorii, chiar dacă sunt minoritari, ating un nivel de pro-
ductivitate greu de egalat la nivel mondial, astfel încât a vorbi despre suprapo-
pulare, în acest context, este incorect. În Bangladesh, nivelul de trai este foarte
coborât (PNB este sub 3.550 $./loc. față de 48.400, în Olanda188), populaţia fiind
dominant rurală, ocupată masiv în agricultură, principala sursă de venituri, care
nu reuşeşte să acopere necesităţile vitale. Este poate cel mai tipic caz de supra-
populare de pe Glob, care a și antrenat, în ultimele două decenii, o tendință de
scădere rapidă a bilanțului natural.
Toate valorile la care ne-am referit până acum sunt valori ale densităţii
brute, calculate prin raportarea întregii populaţii care trăieşte pe un anumit teri-
toriu la întreaga suprafaţă a teritoriului respectiv, dar acest tip de densitate se
dovedeşte un mijloc destul de aproximativ de evaluare a raporturilor reale din-
tre populaţie şi mediul său de viaţă, în aceeaşi categorie valorică intrând atât
state dezvoltate, cât şi unele aflate în curs de dezvoltare. De exemplu, densităţi
foarte mari se întâlnesc în întreaga Asie Musonică, atât în Japonia, de exemplu, a
treia mare putere industrială a lumii, cu un produs naţional brut pe locuitor, cal-
culat după puterea de cumpărare a valutei naţionale, de peste 38.870 $, cât şi în
Bangladesh, unde produsul naţional brut pe locuitor abia se ridică la mai puţin
de a unsprezecea parte din valoarea Japoniei (3.550 $), iar densităţi foarte mici
sunt caracteristice atât pentru state continentale, cu un standard de viaţă foarte
188 La paritatea puterii de cumpărare, în anul 2015 (conform statisticilor Băncii Mondiale).
166
înalt, ca Australia sau Canada, cât şi pentru unele state din Sahel, extrem de îna-
poiate, ca Mauritania, Ciad sau Niger.
Acest neajuns a dus la ideea imaginării unor tipuri de densităţi corectate,
considerate mai expresive. Una dintre acestea este densitatea netă, obţinută prin
raportarea populaţiei la suprafaţa efectiv ocupată şi valorificată a unui stat; după
un astfel de calcul, în Japonia, densitatea netă ar depăşi de peste trei ori densita-
tea brută (340 loc./km2), ajungând la valoarea de 1.144 loc./km2, mult mai apro-
piată de realitate, deoarece efectiv populate sunt doar îngustele câmpii litorale,
precum şi o serie de arii depresionare şi văi din interiorul arhipelagului, în timp
ce ariile montane, cu versanţi puternic înclinaţi şi încă foarte bine împădurite, nu
sunt aproape deloc locuite. Densitatea netă a Norvegiei trece de 100 loc./km2,
oferind imaginea unei ţări bine populate, cum şi este în realitate, deşi densitatea
brută nu se ridică decât la 16 loc./km2.
Mult mai frecvent utilizată este densitatea subzistenţială (agricolă), obţi-
nută prin raportarea populaţiei active în agricultură la suprafaţa terenului agri-
col convenţional, acesta din urmă fiind obţinut prin transformarea suprafeţelor
reale, cu ajutorul unor coeficienţi specifici, în funcţie de modul de utilizare a te-
renului189, densitate care se exprimă la 100 de hectare. Mai simplu de utilizat es-
te suprafața terenului arabil convențional, deși mai imprecis (figura 46). Densi-
tatea subzistenţială, indiferent de modalitatea utilizată, evidenţiază destul de bi-
ne, pentru regiunile care practică o agricultură tradiţională, regiunile cu resurse
agricole modeste şi excedent de forţă de muncă, precum şi regiunile cu resurse
agricole mari şi deficit, cel puţin sezonier, de forţă de muncă. Dezavantajul aces-
tor modalităţi de calcul constă în faptul că eludează complet ceilalţi factori care
intervin în perioada modernă în repartiţia populaţiei (exploatarea resurselor
subsolului, concentrarea urban-industrială), încât utilizarea la scară mare nu dă
rezultate satisfăcătoare. La scară regională sau locală poate fi mai relevantă de-
cât densitatea generală, anulând diferenţele datorate juxtapunerii unor arii cu
potenţial umanizabil discordant. Dacă reluăm comparaţia dintre China şi India,
vom observa că densitatea subzistenţială „defavorizează” India care dispune de
suprafeţe mai reduse de păşuni (846 loc./100 ha teren arabil convențional față
de China cu 1.296 loc./100 ha). Această „suprapopulare” relativă a Chinei față de
India este compensată printr-un randament agricol superior. Prin standardizări
de acest tip pot fi reduse enorm diferenţele. De exemplu, între Bangladesh şi Sri
Lanka, diferenţa de densitate brută este mare (1.126 loc./km2, respectiv 319
189 Coeficienţii cei mai frecvent utilizaţi sunt următorii: 1 – pentru terenul arabil, 0,2 – pentru păşuni,
0,3 – pentru fâneţe, 11 – pentru vie şi 8 – pentru livadă. Iată un exemplu de transformare a unei su-
prafeţe totalizând 10.000 ha, din care 5.000 ha sunt folosite ca teren arabil (5.000 · 1 = 5.000), 1.500
ha sunt folosite ca păşuni (1.500 · 0,2 = 300), 1.000 ha – ca fâneţe (1.000 · 0,3 = 300), 500 ha sunt
utilizate pentru vie (500 · 11 = 5.500), 500 ha – pentru livadă (500 · 8 = 4000) şi 1.500 ha sunt
acoperite de pădure (1.500 · 0 = 0), valori din adiţionarea cărora reiese o suprafaţă a terenului
agricol convenţional de 15.100 ha. Dacă pe această suprafaţă locuieşte o populaţie de 10.000 de locu-
itori, din care 4.000 sunt activi în agricultură, atunci densitatea brută este de 10.000 /100 km2 = 100
loc./km2, iar densitatea subzistenţială este de 4.000 / 151 = 26,5 activi în agricultură/100 ha teren
agricol convenţional.
167
loc./km2, în 2015), dar se estompează din perspectiva densităţii subzistenţiale

(2.122 loc./100 ha, respectiv 1.628 loc./100 ha). Această apropiere a valorilor
schimbă semnificativ harta încărcăturii umane din Asia Musonică, dovedind le-
gătura strânsă dintre sistemul socioeconomic, potenţialul natural şi densitatea
populaţiei. Astfel, Malaysia prezintă printre cele mai ridicate valori din regiune,
deși densitatea sa generală este mai redusă (93 loc./km2). Cele mai multe state
indochineze par a fi în avantaj, fiind mai puțin supuse presiunii asupra resurse-
lor subzistențiale, atâta timp cât există o creștere a productivității agricole.
Figura nr. 46. Densitatea subzistențială (agricolă) a populației în anul 2015
Şi în Europa, diferenţele mari care separă statele nordice de cele din sudul
şi vestul continentului se atenuează, chiar dacă agricultura nu mai este principa-
la ramură economică, dovedind rolul inerţiei istorice în crearea densităţilor de
populaţie. Statele din estul continentului, mai ales cele din spațiul ex-sovietic și
cele balcanice prezintă chiar semne de „subpopulare” din această perspectivă,
explicabile însă prin randamentul agricol net inferior celui din vestul continen-
tului, deși potențialul lor subzistențial este foarte ridicat. Paradoxal, aceste state
au ajuns să furnizeze fluxuri importante de forță de muncă pentru sectorul agri-
col al statelor occidentale sau chiar să importe cantități apreciabile de produse
agroalimentare (cazul României sau al Federației Ruse, de exemplu).
În Africa, utilizarea acestui indicator oferă rezultate contradictorii. De exem-
plu, unele state saheliene (Mali, Niger) prezintă densităţi subzistenţiale reduse ca-
re ascund ariditatea excesivă cu care se confruntă zona, traversată totuși de fluviul
Niger, al cărui potențial hidric este departe de a fi utilizat corespunzător. În zona
Golfului Guineei, Nigeria, care este mult mai dens populată decât alte state din zo-
168
nă, are o densitate subzistențială mai redusă comparativ cu Ghana sau Côte
d’Ivoire care utilizează doar o parte din potențialul lor agricol, fiind orientate, mai
degrabă, spre agricultura de plantație.
S-au mai imaginat şi alte tipuri de densităţi corectate, mai puţin utilizate –
densitatea obţinută prin raportarea populaţiei la cantitatea totală de alimente,
exprimată în echivalent energetic, care este produsă pe teritoriul pe care locu-
ieşte populaţia respectivă; densitatea obţinută prin raportarea populaţiei la ve-
nitul total al teritoriului respectiv; densitatea obţinută prin raportarea populaţi-
ei la suprafaţa locuibilă desfăşurată etc. Cum este şi normal, toate aceste tipuri
de densitate indică valori mari şi foarte mari în statele cu un standard de viaţă
modest, în contrast cu valorile mici din statele dezvoltate, fiind, în fond, nişte in-
dicatori utili pentru analiza calității vieții. Un corectiv perfect al valorilor densi-
tăţii brute nu există până în momentul de faţă, standardizarea factorilor care in-
tervin în distribuția populației fiind aproape o misiune imposibilă pentru mo-
ment, cel puțin în analizele comparative la nivel global.
Dincolo de aceste considerente asupra modalităților alternative de expri-
mare a densității populației, pot fi separate câteva forme (tipuri) de distribuţie a
populaţiei, cu o mare regularitate la nivel mondial:
distribuţie difuză, specifică ariilor cu o densitate redusă a populaţiei, cu
un potenţial natural relativ omogen (cazul pădurilor tropicale sau boreale).
Există o diferenţă semnificativă între distribuţiile regulate, uniforme, caracte-
ristice mai ales acolo unde genul de viaţă se bazează pe agricultura itinerantă
şi distribuţiile neregulate, dependente de concentrarea resurselor vitale (pes-
cuit, vânat, produse vegetale);
distribuţie uniformă (în pată de ulei), specifică vechilor regiuni agricole
din Europa, în care oamenii au ştiut să extragă avantajele fiecărei situaţii, spe-
cializându-se în funcţie de potenţialul local190. Au rezultat, astfel, densităţi re-
lativ uniforme, fără contraste teritoriale. Tipice din acest punct de vedere sunt,
în primul rând, marile câmpii ale Europei, dar și multe regiuni colinare din ace-
lași continent;
distribuţie graduală, pornind de la o concentrare progresivă a populaţi-
ei în arii cu rol centralizator (cazul bazinului parizian, al bazinului londonez,
al bazinului moscovit), specific, în general, ariilor metropolitane din statele
dezvoltate. În literatura de specialitate (R. Dajoz, 1974), se foloseşte termenul
de distribuţie contagioasă, o variantă a acesteia fiind distribuţia în agregate,
bine sudate între ele, tot mai frecventă în perioada modernă, pe măsură ce
oraşul îşi sporeşte capacitatea de polarizare (ariile megalopolitane, ariile de
veche populare din Europa care păstrează densităţi rurale ridicate);
distribuţie axială (liniară), foarte frecventă, încă din Neolitic, acolo unde
constrângerile naturale au impus extinderea unor societăţi agricole în lungul
unor fluvii (Valea Nilului, Mesopotamia, Valea Indusului, Valea Amudariei sau a
Sârdariei etc.). Este extrem de caracteristică și Asiei Musonice, acolo unde po-
pulaţia se concentrează excesiv în lungul râurilor, zonele colinare sau muntoa-
190 Vidal de la Blache le considera o „operă a inteligenţei europene” (1922).
169
se fiind sediul unor densităţi, în general, difuze (mai ales în Indochina). Din
aceeaşi categorie fac parte şi concentrările liniare din lungul unor zone de con-
tact morfologic, biogeografic sau climatic (Subcarpații, Prealpii, zona de contact
dintre savană şi pădurea tropicală guineeană sau contactul dintre zonele pie-
montane, favorabile agriculturii irigate şi spaţiile deşertice – în nordul Africii
sau în Orientul Apropiat). Industrializarea şi urbanizarea au generat distribuţii
similare, tipic fiind bazinul renan în vestul Europei, axul rodanian în Franţa și
Elveția. O formă particulară este reprezentată de distribuţia litorală, de aseme-
nea, cu vechi tradiţii, în unele cazuri, ajungându-se la o concentrare masivă (ca-
zul Spaniei este cel mai grăitor, printre statele europene).
distribuţie mozaicată (dispersată), caracteristică în ariile cu un potenţi-
al natural contrastant sau în unele arii de colonizare recentă (Vestul Mijlociu
al SUA, pampa argentiniană). Poate fi şi un efect al acţiunii inegale a procesu-
lui de depopulare rurală în arii cu o distribuţie uniformă (frecvent în vechile
regiuni agricole ale Europei mai slab integrate în procesul de industrializare –
urbanizare).
Se poate conchide din cele expuse că noţiunea de „densitate a populaţiei”
este relativă, la fel ca şi aceea de „suprapopulare” sau „subpopulare”. Nu există un
singur indicator suficient şi satisfăcător, care să redea o imagine completă a gra-
dului de populare a unui teritoriu. Singure, combinarea indicatorilor prezentați
şi cunoaşterea detaliată a tuturor resorturilor care acţionează într-un spaţiu dat,
prin anchete de teren minuțioase, ne pot furniza un diagnostic precis. De exem-
plu, în România, este destul de delicată explicarea concentrării de populaţie din
partea centrală a Munteniei, unde îşi pun amprenta mai mulţi factori: refugiul
secular în depresiunile subcarpatice, potenţialul natural diversificat datorat po-
ziţiei de contact, exploatarea unor resurse de mare valoare economică (petrol, în
acest caz), poziţia favorabilă în sistemul de populare al spaţiului românesc –
apropierea de capitală, cu amorsarea unui proces de metropolizare etc.
Studiul densităţilor se dovedeşte a fi, astfel, una dintre cele mai fascinante te-
me ale geografiei umane, dar, totodată, una dintre cele mai delicate şi mai sensibile
la factori adesea greu de cuantificat. Cu atât mai mult, comparaţia între unităţi
administrative sau arii geografice este dificilă, o densitate de aproximativ 100
loc./km2 poate să pară redusă în Asia Musonică (în statul indian Rajasthan, de
exemplu, suprapus, în mare parte, peste Deşertul Thar, sau în Myanmar), medie în
Europa (cazul României sau Austriei), dar mare sau chiar foarte mare în Africa şi
America (cazul Ghanei sau al Cubei). România are o densitate generală apropiată
de aceea a Spaniei sau Austriei, dar, comparând gradul de eficienţă al utilizării te-
ritoriului şi a capitalului uman, am putea afirma, fără să greşim, că Spania şi Aus-
tria par, mai degrabă, subpopulate, în timp ce România prezintă încă aparenţele
unei suprapopulări relative, manifestată, de altfel, prin tendinţa masivă spre emi-
graţie, în rândul tinerei generaţii. Acelaşi lucru îl putem observa şi comparând
continentul african cu cel nord-american.
170
Figura nr. 47. Densitatea populației în perspectiva anului 2050
Tendințele de evoluție a distribuției spațiale a populației pe termen mediu,

așa cum sunt acestea estimate de previziunile unor instituții de specialitate (fi-
gura 47) indică modificări semnificative la nivel global, în primul rând, o crește-
re masivă a densității populației în două regiuni africane: partea centrală a regi-
unii Golfului Guineei și cea a platourilor din lungul riftului est-african. În Asia es-
te de așteptat o evidențiere tot mai puternică a subcontinentului indian, iar în
Europa, o scădere substanțială a densității în cele mai multe state est-europene
sau chiar în unele state mediteraneene (Spania). În definitiv, noţiunea de supra-
populare poate fi estimată numai din combinarea densităţilor cu nivelul de trai,
imaginarea unui „optim de populare” fiind iluzorie, dinamica sistemelor de po-
pulare oscilând, se pare, între difuziune şi concentrare, rezultând, astfel, organi-
zări teritoriale ierarhizate, extrem de stabile.
171
Capitolul 4
Structura populației
Analiza structurilor demografice ocupă un loc important în studiul geogra-

fic al populaţiei, fiind favorizată de existenţa unor surse documentare abundente
şi pertinente, cel puţin în statele dezvoltate. Structurile geo-demografice pot fi
grupate, astfel, în trei categorii:
socio-demografice (vârstă, sex, situaţie matrimonială);
socioculturale (apartenenţă etnică, lingvistică sau religioasă);
socioeconomice (populaţie activă, categorii socio-profesionale, statut so-
cial etc.).
Se adaugă structura rasială, mai greu de clasificat şi mai discutabilă.
Spre deosebire de dinamica populaţiei care, după cum s-a observat, prezintă
unele tendinţe generale de evoluţie, chiar dacă se manifestă decalate în timp, sau
de repartiţia populaţiei, marcată de inegalităţi, structurile se impun prin maxima
lor diversitate, creând un mozaic structural greu de descifrat în afara mecanisme-
lor care le reglează. Această complexitate nu face decât să mărească atracţia desci-
frării acestor mecanisme, extrem de importante pentru gestiunea resurselor umane.
4.1. Structura rasială

Rasele pot fi definite ca grupuri umane, formate în procesul de diferenţiere
a subspeciei Homo sapiens sapiens, grupuri care prezintă o serie de trăsături so-
matice şi fiziologice comune şi caracteristice, variabile, totuşi, în cadrul unor li-
mite determinate, aşa cum sunt culoarea pielii, aspectul învelişului pilos, rapor-
tul dintre dimensiunile diferitelor părţi ale corpului, forma craniului, forma na-
sului şi a buzelor etc. (S. I. Bruk, 1986)191.
Definiţia rasei suscită multiple controverse, mai ales astăzi, în contextul
globalizării şi al mondializării, corectitudinea politică excluzând, adesea, referin-
țele specifice în spațiul public deși în unele state, în special în cele americane, re-
censămintele populației furnizează sistematic informații asupra structurii rasia-
le. Din punct de vedere antropologic, rasa este un grup uman, de dimensiuni vari-
abile, istoriceşte constituit şi care se deosebeşte printr-o serie de trăsături psiho-
somatice şi de natură fiziologică specifice (culoarea pielii, a părului şi a ochilor,
forma craniului, a nasului şi a buzelor etc.). Privită din punct de vedere psiho-
sociologic, aceasta cuprinde şi conştiinţa rasială, pentru care trăsăturile menţiona-
te sunt, adesea, subsidiare, de multe ori suprapuse unor particularităţi etno-
lingvistice. Se adaugă particularităţile patologice care evidenţiază anumite predis-
poziţii sau imunităţi (J. Deniker, 1926). Majoritatea antropologilor opinează că la
originea formării raselor, a fost stabilitatea influenţelor mediului natural, factor de
bază al adaptării selective, transmisă genetic de la o generaţie la alta (J. Hiernaux,
1972). Selecţia rasială este şi rezultatul endogamiei unor populaţii umane, practi-
cată pe un teritoriu restrâns, unde se combinau aceleaşi caracteristici genetice
(în trecutul îndepărtat). Grupurile rasiale cele mai personalizate sunt localizate
predilect în arii mai izolate, departe de contactul cu alte grupuri.
Toate rasele actuale s-au format prin diferenţierea dintr-un singur trunchi
comun, acela al subspeciei menţionate, începând din partea finală a Paleoliticu-
lui mediu. Cauza apariţiei diferenţierilor rasiale constă, în primul rând, în extin-
derea ecumenei subspeciei noastre, în detrimentul altor subspecii mai vechi de
Homo sapiens sau al unor ţinuturi nelocuite până atunci (America), individuali-
zându-se, astfel, grupuri care au început să trăiască în condiţii fizico-geografice
(în special, climatice) diferite de cele din ţinuturile de origine, la care s-au adap-
tat într-un timp destul de îndelungat; de exemplu, culoarea deschisă a pielii, pre-
zentă la rase deosebite din alte puncte de vedere (europoizi, mongoloizi), repre-
zintă o formă de adaptare la insolaţia mai redusă decât aceea din continentul de
origine al subspeciei (Africa), implicit la receptarea unei cantităţi mai reduse de
ultraviolete, care face inutil şi chiar periculos ecranul melaninic din piele, dat fi-
ind rolul ultravioletelor în sintetizarea vitaminei D (figura 48).
191 Merită să fie menţionat, totuşi, faptul că astăzi au apărut teorii emise de unii antropologi care,
exagerând poziţia ideologică antirasistă, reacţie la exagerările rasiste din trecut, neagă existenţa rase-
lor umane, plecând de la ideea predominării unei tranziţii treptate de la anumite particularităţi an-
tropologice la altele (M. Blanc, 1982). În calitate de geografi este însă greu să acceptăm inexistenţa
raselor, deoarece particularităţile rasiale exprimă, în mod indiscutabil, originea acestor grupuri
umane, procesul treptat de expansiune al ecumenei subspeciei noastre şi adaptarea la noi condiţii de
viaţă. În acelaşi timp, predominarea unor anumite rase, subrase şi tipuri rasiale, ca şi structura rasia-
lă specifică a populaţiei dintr-o anumită regiune, reprezintă trăsături fundamentale ale peisajului
umanizat din regiunea respectivă. Aceasta nu înseamnă că nu există şi tipuri rasiale de tranziţie, care
marchează originea raselor dintr-un trup comun şi adaptarea tranzitorie la anumite condiţii de viaţă.
174
S t ru c t u ra p o p u l a ț i e i
Figura nr. 48. Distribuția geografică a pigmentației pielii
Modificarea bruscă a ariei de repartiţie a membrilor anumitor rase nu

permite însă apariţia unor astfel de adaptări, particularităţile rasiale putându-se
conserva ca forme de adaptare cu caracter relict, fixate genetic – cazul negroizi-
lor transplantaţi în mod forţat în America de Nord, a căror culoare închisă a pie-
lii îi dezavantaja, predispunându-i la rahitism, deoarece ecranul melaninic nu la-
să să treacă decât 5 % din cantitatea de ultraviolete care ajunge pe suprafaţa
corpului, nepermiţând sinteza unei cantităţi corespunzătoare de vitamina D192.
Cu toate aceste particularităţile rasiale, indiscutabile, ele sunt relativ puţi-
ne şi, de cele mai multe ori, sunt nişte trăsături superficiale, de importanţă mi-
noră în patrimoniul genetic comun al subspeciei noastre, aceasta caracterizân-
du-se, într-o mult mai mare măsură, prin unitate, prin numărul mult mai mare
de trăsături comune, în comparaţie cu cele rasiale, specifice. Cercetările geneticii
contemporane au arătat, astfel, că distanţa filogenetică maximă dintre rasele
192 În schimb, există modificări antropologice, mai mult sau mai puţin generale, care nu au nicio legă-
tură cu rasa. Una dintre acestea este aceea a creşterii generale a înălţimii medii a indivizilor din state-
le dezvoltate, determinată de modificarea genului de viaţă (reducerea proporţiei muncii fizice în fa-
voarea muncii intelectuale), de creşterea cuantumului de alimente disponibil şi de îmbunătăţirea
structurii regimului alimentar, de practicarea educaţiei fizice etc. (de exemplu, la bărbaţii francezi de
20 de ani, înălţimea medie a crescut de la 1,65 m, în 1880, la 1,70 m, în 1960, 1,72 m, în 1970 şi 1,76
m, în 2000; în Olanda, înălţimea medie a bărbaţilor, la vârsta de 20 de ani, care, în 1880, era tot de
1,65 m, crescuse în 1980 la 1,80 m; şi mai repede cresc japonezii – în 1945, înălţimea medie a bărba-
ţilor tineri era de 1,60 m, iar în 1990, a ajuns la 1,76 m (figura 49, tabelul 24). În statele dezvoltate, se
observă şi o tendinţă generală de brahicefalizare.
175
umane este de 25 – 60 de ori mai mică decât aceea care îl separă pe omul actual
de cele mai apropiate fiinţe înrudite, care sunt cimpanzeii193, în condiţiile în care
şi comunitatea genetică dintre om şi cimpanzeu este extrem de mare, de 99,8 %.
Sub nicio formă nu putem accepta ideile rasiste (policentriste, cel mai adesea)
care susţin că rasele actuale ar fi urmaşele unor specii şi subspecii diferite, mai
vechi, ale genului Homo, ceea ce ar justifica inferioritatea intelectuală a unora şi
superioritatea altora, deşi unii specialiști nu exclud posibilitatea unor mixtări lo-
cale ale reprezentanţilor subspeciei noastre cu reprezentanţi ai unor subspecii
mai vechi, dispărute astăzi194.
Figura nr. 49. Distribuția medie a înălțimii populației masculine
Cauzele acestor diferenţieri trebuie căutate în tendinţa generală de extin-

dere a ecumenei, prin care subspecia umană a fost obligată să se adapteze conti-
nuu la condiţii diferite de mediu faţă de cele în care s-a format în estul Africii.
Conform aceleiaşi metode a distanţelor filogenetice, Cavalli-Sforza (1996) a sta-
bilit existenţa unei diferenţe mult mai mari între populaţiile din Africa Subsaha-
riană şi restul lumii, fapt care certifică faptul că această regiune este aria de ori-
gine a speciei umane (figura 50).
193Chiar dacă 99 % dintre gene sunt comune oamenilor și cimpanzeilor (R. Clarke, 2001, p. 23).
194De exemplu, S. White et al., într-un recent articol din „Journal of Anthropological Archaeology”,
35/2014, pp. 32 – 50, The place of the Neanderthals in hominin phylogeny, unde expune o sinteză a
cercetărilor în domeniu și conchide că evidențele genetice ale unui mixaj local între Homo sapiens
sapiens și Homo sapiens neanderthaliensis sau chiar alte subspecii, sunt indiscutabile.
176
Tabelul nr. 24. Înălțimea medie, pe sexe, în câteva state

Continentul Statul/ Înălțime Sex ratio Continentul Statul Înălțime Sex ratio
Regiunea medie (cm) (Bărbați/ medie (cm) (Bărbați/
Bărbați Femei Femei) Bărbați Femei Femei)
Europa Munții 186 172 1.08 Asia Turcia 174 162 1,07
Dinarici
Europa Bosnia – 184 171 1,08 America Argentina 174 161 1,08
Herțegovina
Europa Muntenegru 183 168 1,09 Asia Iran 173 160 1,09
Europa Olanda 181 168 1,08 Europa Spania 172 160 1,08
Europa Croația 180 166 1,09 Asia Japonia 172 158 1,08
Europa Germania 179 166 1,08 America Brazilia 171 159 1,07
Europa Serbia 178 164 1,09 Asia Coreea 171 157 1,08
de Sud
Europa Suedia 178 165 1,08 America Columbia 171 159 1,08
Europa Grecia 177 165 1,07 Africa Egipt 170 159 1,07
Europa Italia 177 163 1,09 Africa Ghana 170 159 1,07
Europa Rusia 177 164 1,08 Asia Thailanda 170 159 1,07
Oceania Australia 176 162 1,09 Asia Arabia Sau- 169 156 1,08
dită
Europa Franța 176 163 1,08 Africa Republica 168 159 1,06
Sud-
Africană
Europa Ungaria 176 164 1,07 Asia China 167 156 1,07
Europa Regatul Unit 176 165 1,07 America Mexic 167 154 1,08
America SUA 176 162 1,09 Asia India 166 153 1,09
Europa Ucraina 176 165 1,07 Africa Nigeria 164 158 1,04
Europa Bulgaria 175 163 1,07 America Peru 164 151 1,09
America Canada 175 162 1,08 Asia Nepal 163 151 1,08
Oceania Samoa 175 167 1,05 America Vietnam 162 152 1,07
Africa Senegal 175 163 1.07 Asia Guatemala 161 148 1,09
Europa România 174 164 1.06 Asia Indonezia 159 148 1.07
Sursa: A. J. Krul, H. A. M. Daanen, H. Choi, Self reported and measured weight, height and body mass index,
„European Journal of Public Health”, 21 (4):414-419, 2011, Oxford
Figura nr. 50. Distanța genetică dintre principalele grupuri de populație
177
La rândul lor, populaţiile autohtone din sud-estul Asiei şi Oceania sunt

despărţite de o distanţă genetică superioară celei dintre populaţiile autohtone
din restul spaţiului eurasiatic şi din America. Astfel, s-a ajuns la concluzia că din
leagănul african, au existat două mari direcţii de migraţie (figura 51):
Figura nr. 51. Migrațiile timpurii și formarea raselor umane actuale

(conform proiectului GENOGRAPHIC coordonat de National Geographic,
https://genographic.nationalgeographic.com/)
1. Una mai veche (desfășurată între 90 (70) – 55 de mii BP, în lungul coas-
telor din sudul Asiei spre Oceania, după traversarea Strâmtorii Bab el Mandeb
(Marea Migrație Costieră), care a generat rasa australoidă, antrenând o populaţie
adaptată unui mod de viaţă bazat esenţial pe resurse de hrană marine195;
195 Există și surse care susțin o migrație mult mai timpurie, pe aceleași trasee însă, sprijinindu-se pe
analiza fosilelor (S. Oppenheimer, The great arc of dispersal of modern humans: Africa to Australia,
„Quaternary International” nr. 202/2009, pp. 2 – 13). Conform figurii expuse la p. 3, ar fi existat două
tentative de ieșire din Africa, una dirijată acum 120.000 de ani spre Orientul Apropiat, urmând cursul
Nilului, comunitățile respective dispărând însă acum 90.000 de ani; a doua, plecată din zona Marilor
Lacuri est-africane acum 85.000 de ani, spre sudul Peninsulei Arabice și de aici, în lungul coastelor, ar
fi atins arhipelagul indonezian deja acum 75.000 de ani, iar Australia, acum 65.000 de ani. Autorul
plasează ieșirea din Africa înaintea exploziei vulcanului Toba din Sumatra, datată, de regulă acum
75.000 de ani. Mult mai controversate sunt teoriile care plasează originea omului modern în Yemen
(out of Yemen), la o dată mult mai recentă, acum 45.000 de ani (H. Chaabani, Recent out of Yemen: a
new version of the theory of unique and recent origin of modern man, „International Journal of Modern
Anthropology” nr. 7/2014, pp. 13 – 42).
178
2. Una mai nouă, derivată din cea anterioară, în aria cuprinsă între sub-
continentul indian şi Orientul Apropiat (al doilea leagăn al umanității), de unde,
prin migraţii succesive, au populat cea mai mare parte a Eurasiei, nordul Africii
și Americii. Dovada esențială constă în combinarea principalelor mutații produ-
se de aceste două migrații în subcontinentul indian, arie de bifurcație a două di-
recții secundare, rămase multă vreme izolate: una spre Orientul Apropiat şi alta
spre estul Asiei. Această izolare a stat la baza formării a două macrogrupuri rasi-
ale: vest-eurasiatc (europoid, format acum 30 – 55 de mii de ani) și est-eurasiatic
(mongoloid, format acum 30 – 60 de mii de ani).
Au existat și alte vechi migrații, dinspre sudul Asiei spre estul Africii, din-
spre vestul Eurasiei spre est sau invers etc. Acestea sunt dovedite de prezența
markerilor genetici specifici. În acest mod s-au produs primele forme de metisaj
care au dus la apariția primelor grupuri rasiale mixte (de tranziție). Unele ase-
mănări de ordin fizionomic nu reflectă înrudirea, ci, mai degrabă, influențe simi-
lare ale unor condiții fizico-geografice) care au determinat adaptări similare196.
Mobilitatea extraordinară a populaţiilor umane a făcut ca şi între rase și
vechi tipuri rasiale mixte să se producă numeroase suprapuneri şi amestecuri,
deosebit de complicate, eşalonate, dar dificil de precizat ca timp, precum şi cu o
repartiţie geografică specifică. Rezultatul a fost acela al apariţiei, pe lângă rasele
mari și tipurile rasiale de tranziție vechi, a numeroase tipuri rasiale mixte medie-
vale sau moderne. Chiar în cazul raselor mari, nu este exclus ca anumite trăsături
să reprezinte, de fapt, rezultatul mixtării cu unele rase dispărute (poate chiar
subspecii, după cum am văzut).
Antropologii au căutat să cuantifice cât mai mult posibil trăsăturile rasiale
somatice, pentru a asigura comparabilitatea cercetărilor efectuate pe eşantioane
de mii de indivizi. S-a elaborat, astfel, o serie de indici somatici, aşa cum este in-
dicele cranian (cefalic), obţinut prin raportarea diametrului lateral al craniului la
diametrul antero-posterior al acestuia. Conform acestui indice, craniile umane se
clasifică în cinci tipuri: hiperdolicocefale (cu i.c. < 0,709, la bărbaţi şi < 0,719, la
femei), dolicocefale (i.c. = 0,71 – 0,759, la bărbaţi, şi 0,72 – 0,769, la femei), me-
zocefale (i.c.= 0,76 – 0,809, la bărbaţi şi 0,77 – 0,819, la femei), brahicefale (i.c. =
0,81 – 0,854, la bărbaţi şi 0,82 – 0,864, la femei) şi hiperbrahicefale (i.c. > 0,855,
la bărbaţi şi > 0,865, la femei). Degenerarea în ideologii cu caracter rasist, a im-
pus, după 1950, reducerea interesului pentru aceste diferenţe chiar dacă, în sine,
antropometria (măsurarea caracteristicilor fizice ale grupurilor umane) este o
ştiinţă cu un aport deosebit la cunoaşterea evoluţiei speciei umane197.
Culoarea pielii, influenţată direct de insolaţie şi de durata perioadei scurse
de la stabilirea unui anumit grup rasial în anumite condiţii de climă, este apreci-
ată în funcţie de reflectanţă (proporţia luminii reflectate de piele), aceasta vari-
196 Aceste adaptări sunt considerate ca fiind o expresie a tendinței spre eficiență a structurilor vii. De
un real interes științific pentru înțelegerea mecanismelor de adaptare este celebra lucrare a lui Ri-
chard Dawkins, The Selfish Gene, reeditată în 2006 și tradusă în limba română la Editura Publica
(2013), sub titlul Gena egoistă.
197 Poate fi citată pentru virulenţa cu care promovează ideea superiorităţii WASP (white/anglo-
saxon/protestants) lucrarea lui M. Grant, Le déclin de la grande race, Payot, 1926 (trad.).
179
ind între limite largi – de la sub 25 %, la negroizii din Sudan, la 40 %, la australo-

izi, 50 %, la dravidieni, 55 %, la tuaregi, 70 %, la mongoloizii din Extremul Orient
şi peste 75 %, la europoizii nordici. Amprentele digitale sub formă de vârtej sunt
mai frecvente (40 – 50 %) la mongoloizi, în timp ce la negroizi şi europoizi, sunt
mai frecvente cele în formă de buclă (60 – 70 %), iar cele în formă de arcuri sunt
cele mai rare, lipsind aproape cu totul la mongoloizi.
Unele trăsături variază în funcţie de vârstă, aşa cum este culoarea irisului,
mai ales la europoizi, frecvent la nou-născuţi, aceasta fiind albastră sau cenuşie –
albastră, închizându-se încă din adolescenţă şi redeschizându-se la o vârstă mai
înaintată. Culoarea deschisă a ochilor şi a părului, frecventă la europoizi, în spe-
cial în Europa, a apărut relativ recent (acum 15 – 10 de mii de ani), la sfârșitul
ultimei mari glaciaţii. Frecvenţa sa pare a fi legată şi de preferinţa pentru aceste
culori deschise, care au condus la o selecţie favorabilă (în mod spontan, această
preferință se menține și în prezent).
Figura nr. 52. Originea și expansiunea raselor și subtipurilor rasiale umane
S-a căutat, de asemenea, să se evidenţieze caracterul rasial al unor trăsă-

turi fiziologice, aşa cum este distribuţia grupelor sangvine, constatându-se că la
amerindieni, negroizi, australoizi şi micronezieni, cea mai mare frecvenţă (70 –
95 %) o are grupa O (la unele popoare de amerindieni, ca maya sau aymara,
întâlnindu-se aproape numai grupa O), în timp ce la europoizi şi la inuiţi, se ob-
servă o frecvenţă mai mare (25 – 40 %) a grupei sangvine A, ajungându-se, în
cazul inuiţilor, la frecvenţa maximă a acestei grupe. Şi sistemul Rh este inegal
distribuit rasial. Aşa-zisul „Rh negativ” este o extremă raritate la mongoloizi, mi-
cronezieni-polinezieni, melanezieni şi amerindieni, în timp ce la europoizi şi ne-
180
groizi, Rh-ul negativ se întâlneşte cu o frecvenţă medie apreciabilă, de 15 – 30 %

(maximum la bascii din Pirinei). Există însă şi alte sisteme de grupe sangvine,
purtate de globulele roşii – sistemul Sutter, care se întâlneşte numai la negroizi,
sistemul Diego – numai la mongoloizi ş.a.m.d.
În ceea ce ne priveşte, ţinându-se seama de complexul proces de individu-
alizare treptată a raselor, în paralel cu formarea actualei ecumene, precum şi de
direcţiile în care a avut loc expansiunea spaţială a subspeciei noastre, conside-
răm că omenirea contemporană este formată din cinci rase: rasa khoisanoidă,
rasa negroidă, rasa australoidă, rasa europoidă şi rasa mongoloidă198.
Tabelul nr. 25. Structura rasială a populației – ponderea principalelor rase și tipuri rasiale
Rasa/ Anul Total Africa Europa Federaţia Asia Oceania America America
Tipul rasial mondial Rusă de Nord Latină
Negroidă 1920 5,3 58,1 0 0 0 0,2 12,9 6,8
(inclusiv 2000 9,2 61,7 0.4 0 0 0.2 12,7 6
Khoisan) 2015 11,5 64,6 0,8 0 0,1 0,3 12,7 6,1
Australoidă 1920 0,3 0 0 0 0,5 14 0 0
(inclusiv 2000 0,5 0 0 0 0,6 19,9 0 0
melanezieni 2015 0,5 0 0 0 0,7 24,4 0 0
și papuași)
Mongoloidă 1920 25,6 0 0 2 44,6 0 2,2 14,7
2000 23,6 0 0,3 2 36,3 1,7 4,1 13
2015 21,2 0 0,5 2,1 32,7 2,6 5,4 14
Europoidă 1920 49,8 23,9 99,1 83 28 79,7 80,1 43,8
2000 41,7 19,4 98,1 80,9 33,5 70.7 75,4 38,4
2015 41,4 16,6 96,4 79,7 37,3 63,5 72,3 36,2
din care 1920 25,1 22,4 26.5 6 27,8 8,6 10,1 32,6
Europoizi 2000 29 18,8 29,6 8 33,1 11,8 17,8 28,7
sudici 2015 30,8 16,3 30 10,1 37 12,2 20 26,7
Tipuri 1920 14,7 11,8 0,1 3,3 24,8 6,1 0,3 0,1
rasiale 2000 18,8 13 0,7 4,6 27,6 7,3 0,9 0,4
mixte, vechi 2015 18,6 12,9 1,2 5 27 7,8 2,1 0,4
Tipuri 1920 4,3 6,2 0 11,7 2,1 0 4,5 34,5
rasiale 2000 6,2 5,9 0,6 12,5 2 0,2 6,9 42,3
mixte, 2015 6,7 5,9 1,1 13,2 2,2 1,5 7,6 43,3
medievale
și moderne
Sursa datelor: Prelucrare după „Atlante Anuario de Agostini”, IGN, Novara (edițiile din 1998, 2006,
2015) și după informațiile Raportului CIA, The World Factbook din 2016 (www.cia.gov), ajustate la
efectivele populației indicate de World Population Data Sheet, PRB, Washington (edițiile 2000,
2015). Pentru 1920, estimare retroactivă, coroborată cu informații din diverse surse.
198 Nu există o unanimitate de opinii în această privinţă. Cei mai mulţi antropologi opinează pentru
susţinerea a trei rase mari – ecuatorială (melanodermă), mongoloidă şi europoidă (caucazoidă), ba
chiar, mai mult cu titlu de curiozitate, putem aminti şi opinia unora, ca A. Langaney (1988), conform
căreia ar exista doar două rase – occidentală (cuprinzându-i pe khoisanoizi, negroizi şi europoizi) şi
orientală (mongoloizii şi australoizii). Antropologii ruşi iau în consideraţie patru rase – negroidă (ca-
re îi include şi pe khoisanoizi), australoidă, mongoloidă şi europoidă. Clasificarea reţinută coincide cu
cea stabilită de Carleton S. Coon, în lucrarea The Origin of the Human Races (1962, Oxford), confirma-
tă de studiile genetice mai recente, modalitate de analiză mult mai pertinentă decât măsurătorile an-
tropometrice.
181
Nu excludem însă posibilitatea care, de altfel, a fost anticipată, ca pe par-

cursul celor peste 130.000 de ani de existenţă a subspeciei noastre, să fi existat
şi alte rase, cu rolul de trunchiuri comune, din care au derivat rasele actuale; un
astfel de trunchi comun poate să fi existat între rasa australoidă şi rasa europoi-
dă199, în vreme ce mongoloizii şi negroizii s-ar putea să descindă din trunchiul
comun al khoisanoizilor. Unul dintre cele mai recente studii genetice pe această
temă confirmă existenţa celor cinci rase distincte menţionate mai sus, deşi sepa-
ră şapte grupuri umane: african subsaharian (divizat în două subgrupuri distinc-
te, unul mai arhaic – khoisan și unul mai nou, cel negroid propriu-zis), european,
sud-mediteranean – sud-asiatic, vest-asiatic, est-asiatic, amerindian şi oceanian.
În această clasificare este acceptată apropierea dintre grupurile european şi cel
sud-mediteranean – sud-asiatic, iar grupul vest-asiatic este văzut ca un grup de
tranziţie spre cel est-asiatic şi cel amerindian considerate a fi mai apropiate în-
tre ele (vezi și tabelul 25). Considerăm că luarea în calcul a celor şapte grupuri
diferenţiate de cercetătorii de la Stanford introduce o anumită confuzie între ra-
sele propriu-zise, subrase şi tipurile rasiale de tranziţie, care este preferabil să
fie tratate separat (J. Z. Li et al., 2008).
4.1.1. Rasa khoisanoidă

Este cel mai puţin numeroasă în prezent (circa 0,46 milioane de persoa-
ne200), dar este, evident, cea mai veche rasă, care, pe parcursul celei mai mari
părţi a istoriei ei, a acoperit teritoriul Africii Centrale, Estice şi Australe201, teri-
toriu unde s-a demonstrat că a apărut însăşi subspecia umană actuală. Vechimea
foarte mare a rasei khoisanoide este demonstrată şi de cercetările laboratorului
de genetică al Universităţii Stanford (SUA), prin intermediul cărora s-a ajuns la
concluzia individualizării genetice (şi lingvistice?) a acestei rase în jurul anului
100.000 î. Chr., adică la relativ puţin timp după apariţia subspeciei noastre (figu-
ra 53). Această vechime este atestată de ponderea ridicată a unor haplogrupuri
considerate a fi identice cu cele ale lui Homo sapiens sapiens primitiv (haplogru-
pul A, datat la aprox. 270.000 de ani î. Chr., cu o pondere de peste 50 % la repre-
zentanții acestei rase, valori similare fiind specifice și unor populații nilotice din
estul Africii202).
199 Existenţa unui trib de australieni, pitjanjara, ai cărui membri sunt blonzi (albinoși) în copilărie,
părul devenind negru abia la maturitate, ar putea reprezenta unul dintre argumentele în acest sens.
200 Toate datele care urmează sunt evaluări proprii, la nivelul anului 2015.
201 Până la nord de lacul Victoria, de unde s-au retras începând cu mileniul I d. Chr., împinşi de popu-
laţiile negro-africane.
202 Haplogrupul reprezintă, în genetica umană, un grup de gene transmise ereditar, expresie a unei
mutații unice produse la un moment dat. Specialiștii în genetică umană au diferențiat un număr de 20
de haplogrupuri majore pentru ereditatea pe linie paternă, notate cu literele alfabetului de la A la T,
nu neapărat în ordinea apariției. Fiecare este divizat în numeroase ramuri și subramuri diferențiate
de prezența unor markeri genetici (secvențe ale ADN utilizate pentru identificarea înrudirii). Pe linie
maternă este utilizat în același scop ADN-ul mitocondrial, separându-se patru mari haplogrupuri,
dintre care cel mai vechi (denumit L) este specific numai Africii, iar cele mai arhaice forme sunt, din
nou, mai frecvente la populațiile khoisan.
182
Figura nr. 53. Localizarea rasei khoisanoide
Dintre trăsăturile rasiale proprii ale khoisanoizilor, mai vizibile sunt: talia
mică (circa 1,5 m), culoarea închisă a pielii, nu însă excesiv (de nuanţă maroniu-
gălbuie), accentuarea celor două curburi ale coloanei vertebrale şi steatopigia
(depuneri de ţesut adipos în regiunea fesieră şi pe coapse, mai frecvent la femei
– probabil o adaptare la lungi perioade de alimentaţie insuficientă). Alte trăsă-
turi sunt comune cu rasa negroidă – nasul este lat, buzele sunt groase, apare o
uşoară tendinţă de prognatism, părul capului este scurt şi creţ, crescând în smo-
curi, iar învelişul pilos al corpului şi al feţei este foarte slab dezvoltat. În sfârşit,
există şi trăsături comune cu rasa mongoloidă: platitudinea feţei, asociată cu o
relativă proeminenţă a pomeţilor obrajilor, precum şi prezenţa la pleoapa supe-
rioară a unei cute (denumită bridă oculară sau epicantus). De aici, s-ar putea tra-
ge concluzia că rasele negroidă şi mongoloidă s-au desprins dintr-un trunchi
comun, care era foarte apropiat de khoisanoizi. Gradul de metisare este însă des-
183
tul de avansat, doar 1/10 dintre ei păstrând intacte particularităţile care îi deo-
sebesc de negrii africani.
Khoisanoizii au fost refulaţi spre sud şi sud-vest, odată cu înaintarea ne-
groizilor dinspre nord, în prezent, aceştia refugiindu-se în zonele aride şi semia-
ride din sud-vestul Africii, unde sunt reprezentaţi de două etnii – hotentoţii şi
boșimanii (bushmenii). Totuşi, mici enclave din vechea arie de repartiţie s-au mai
menţinut şi în Africa de Est (Tanzania).
Viitorul acestei rase este incert, reducerea continuă a numărului din cauza
gradului ridicat de metisare o va încorpora, treptat, în masa populaţiilor negroi-
de, unele dintre acestea prezentând particularităţi care lasă să se întrevadă un
amestec mai vechi.
4.1.2. Rasa negroidă

Este mult mai numeroasă (estimată la circa 847,2 milioane de persoane în
2015, adică 11,5 % din populația mondială, în expansiune de la 5,3 %, în 1920, și
circa 9,2 %, în anul 2000). Ocupă o arie mult mai vastă decât khoisanoizii. S-a
format, probabil, în nord-estul şi nordul Africii (figura 54) şi are ca principale
trăsături rasiale: pielea de culoare închisă (mai închisă decât la khoisanoizi, da-
torată prezenţei melaninei, un pigment care face ca doar 3 % din radiaţiile ultra-
violete să fie receptate de către piele), irisul de culoare neagră (mai rar cafenie şi
foarte rar de culoare deschisă), nasul lat şi puţin proeminent, buzele groase şi
proeminente, o uşoară tendinţă de prognatism, cranii cel mai frecvent dolicoce-
fale, pomeţii feţei de proeminenţă medie, părul capului scurt şi creţ, crescând în
smocuri, cu secţiune ovală şi consistenţă sârmoasă, învelişul pilos al feţei şi al
corpului foarte slab dezvoltat. În ceea ce priveşte structura sangvină, o proporţie
mare din negroizi posedă o hemoglobină anormală, hemoglobina S, care pare să
joace rolul de mijloc de apărare împotriva microorganismelor care provoacă ma-
laria (Plasmodium).
În cadrul negroizilor, se disting, în mod net, trei subrase, după cum urmează:
4.1.2.1. Subrasa negrilor africani propriu-zişi deţine marea majoritate în

cadrul rasei (aproximativ 856,8 milioane de persoane) şi prezintă, în linii gene-
rale, trăsăturile clasice ale rasei: culoarea închisă a pielii (cu nuanţe, de la brun
până la negru închis), craniul dolicocefal (deşi există şi indivizi mezocefali) ş.a.
Înălţimea medie şi raportul dintre părţile corpului sunt variabile; sunt grupuri
de negri africani (de exemplu, în Africa Australă, în Nigeria ş.a.), de talie medie
(1,6 – 1,65 m) şi cu o constituţie masivă, dar şi altele (de exemplu, niloţii), de ta-
lie înaltă (1,82 m, la bărbaţi), au o constituţie zveltă, cu bazinul îngust, o propor-
ţie mare a membrelor inferioare în totalul înălţimii şi cu articulaţii foarte mobile,
dovedind o adaptare la o viaţă foarte mobilă, de vânători şi păstori203.
203 De aici, performanţele deosebite ale kenyenilor în cursele de fond.
184
Sub presiunea valurilor succesive de europoizi204, venite dinspre Medite-

rana şi Orientul Apropiat, negrii africani propriu-zişi s-au răspândit spre sud, în
regiuni locuite iniţial de pigmei şi khoisanoizi, astfel ajungând să populeze cea
mai mare parte a Africii Subsahariene (Africa de Vest, Centrală, de Est şi de Sud),
deşi unele grupuri au rămas şi în partea central-estică a Saharei (tibbu). Ulterior,
ca urmare a comerţului cu sclavi, reprezentanţii acestei subrase au fost trans-
portaţi dincolo de Atlantic şi au ajuns astăzi remarcabil de numeroşi în diferite
regiuni din America, cunoscute, în mod tradiţional, pentru plantaţiile de trestie
de zahăr şi bumbac (Insulele Antile205 – Haiti, Jamaica, Trinidad ş.a., litoralul
Braziliei, sud-estul SUA, statele din istmul central-american etc.).
4.1.2.2. Subrasa pigmeilor (a negrililor). Pigmeii sunt mult mai puţin nume-
roşi decât negrii africani propriu-zişi (aproximativ 0,2 milioane), numărul lor fiind
însă în restrângere, ca urmare a continuării înaintării negrilor africani propriu-zişi
şi a reducerii, prin defrişare, a suprafeţei pădurii ecuatoriale în care trăiesc.
Se disting prin talia foarte mică (1,41 m), nuanţe ale culorii pielii ceva mai
deschise decât la negrii africani propriu-zişi (brun-roşcat până la gălbui) şi un în-
veliş pilos puţin mai bogat decât al acestora, dimensiuni proporţionale relativ
mari ale capului şi braţelor faţă de restul corpului şi un menton slab conturat. Pre-
zintă însă cea mai înaltă rată a metabolismului bazal dintre toţi locuitorii Globului.
Din punct de vedere al genului de viaţă, pigmeii se află în faza finală a celui
bazat pe vânat şi cules, începând să preia de la negrii africani propriu-zişi, care îi
înconjoară, creşterea animalelor (păsări de curte) şi chiar cultura plantelor. Tră-
ind în enclave, se împart în pigmeii vestici (diseminaţi în pădurea ecuatorială din
Camerun, Gabon, Guineea Ecuatorială, Republica Congo, nord-vestul Republicii
Democrate Congo şi Republica Centrafricană), pigmeii nordici (din Pădurea Ituri,
situată în nord-estul Republicii Democrate Congo) şi pigmeii sudici (denumiţi şi
„olarii de la lacul Kiwu”, de pe teritoriul statelor Ruanda şi Burundi).
4.1.2.3. Subrasa negritoşilor (cu nu mai mult de 0,1 milioane de persoane)

are o origine enigmatică, negritoşii desprinzându-se cândva, în trecut, din masa
rasei negroide şi fiind cuprinşi într-o migraţie complexă spre Asia de Sud, Asia
de Sud-Est şi nord-vestul Oceaniei206. Pe lângă faptul că respectă trăsăturile ge-
nerale ale rasei, negritoşii au o talie foarte mică, situată între aceea a pigmeilor şi
cea a khoisanoizilor (1,45 – 1,46 m), însă corpul este proporţionat, buzele sunt
mai puţin groase decât la negrii africani propriu-zişi, iar tendinţele de progna-
tism lipsesc cu desăvârşire.
204 Cu care s-au şi mixtat parţial.

205 Negrii formează aproximativ 90 % din populaţia celor mai multe din Insulele Antile, cu excepţia
Cubei şi a Republicii Dominicane, în aceasta din urmă populaţia din subrasa negrilor africani propriu-
zişi reprezentând circa 25 % din total.
206 Aşa se explică de ce unii antropologi îi includ, în mod eronat, în categoria australoizilor.
185
Figura nr. 54. Originea și expansiunea rasei negroide
Grupurile izolate de negritoşi s-au menţinut până astăzi în Arhipelagul

Andamanelor, din nord-estul Oceanului Indian (andamanii), în zona centrală, greu
accesibilă, a Peninsulei Malakka (semangii), în munţii din Insula Luzon (aeta) şi
în alte insule din Arhipelagul Filipinelor (Palawan, Mindoro), în Noua Guinee
(béré, peshegem ş.a.), precum şi în Insula Espiritu Santo, din Arhipelagul Vanua-
tu. Studiile genetice asupra unora dintre aceste populații (andamanii, de exem-
plu) certifică faptul că ei reprezintă relictele marii migrații costiere care a con-
dus la expansiunea omului modern din Africa spre sudul Asiei și Oceania207.
207 În articolul Reconstructing Indian Population History, „Nature”, 461(7263), pp. 489 – 494 (2009),
D. Reich et al. subliniază originalitatea acestei populații care pare a se situa înaintea bifurcației care
i-a generat, pe de o parte, pe australoizi și, pe de altă parte, pe mongoloizi. Apropierea față de rasa
negroidă este, în consecință, mai degrabă fizionomică, explicabilă prin vechimea lor. Din punct de ve-
dere strict genetic, sunt însă mai apropiați de populațiile din sudul și sud-estul Asiei.
186
4.1.2.4. Există un singur tip rasial mixt khoisanoido-negroid. Este vorba de-
spre populaţia Damara de munte (circa 0,2 milioane de persoane), care trăieşte
în zonele mai înalte ale Namibiei şi prezintă trăsături tranzitorii între cele două
rase din care provine.
4.1.3. Rasa australoidă

Aceasta este o rasă destul de veche, apărută, probabil, în sudul Peninsulei
Arabice, în prima fază a marii migrații costiere (acum vreo 70.000 de ani), de
unde s-a răspândit pe un spaţiu foarte larg, în Asia de Sud şi Sud-Est, Extremul
Orient şi Australia, după cum am văzut, probabil şi în America. Acest traseu a co-
respuns unei migraţii care, pornită din Africa, a urmărit coastele peninsulelor
din sudul Asiei, iar prin intermediul punţii constituite de arhipelagul indonezian
în timpul ultimei glaciaţii au ajuns în urmă cu vreo 40.000 de ani, poate chiar
mai devreme, în Australia. Ulterior însă, a fost, în cea mai mare parte, dislocată
de înaintarea dinspre centrul şi nordul Asiei a europoizilor şi mongoloizilor,
într-o mare măsură, aceștia mixându-se cu nou veniţii, încât astăzi au rămas mai
mult sub forma unor enclave relicte, în zone mai greu accesibile, numărul total al
australoizilor nedepăşind 13 milioane de persoane în sens restrâns sau până la
maximum 26 de milioane, dacă includem o serie de populații cu trăsături pre-
dominant australoide din sudul Asiei, incluse, cel mai adesea, în cadrul tipurilor
de tranziție.
Australoizii prezintă unele trăsături comune cu europoizii (învelişul pilos
al feţei şi al corpului foarte bine dezvoltat, părul capului lung şi ondulat), dar şi
altele care îi apropie de negroizi (pielea de culoare închisă, nasul lat şi buzele re-
lativ groase).
În cadrul acestei rase, se deosebesc două subrase, şi anume:
4.1.3.1. Subrasa veddoidă, cu aproximativ 13,6 milioane de membri, se ca-

racterizează prin talia mijlocie spre mică (1,55 – 1,6 m, la bărbaţi, o dezvoltare
mai moderată a învelişului pilos al corpului, în comparaţie cu australienii, un nas
de lăţime mijlocie, prezenţa unor uşoare arcade supraorbitare ş.a.).
Această subrasă a ocupat, iniţial, un areal compact, în Asia de Sud şi Sud-
Est, ca şi în ghirlandele insulare din Extremul Orient, dar astăzi s-a restrâns în
enclave izolate, distribuite în Peninsula Deccan din India (santalii, munda, bhilii),
în Insula Sri Lanka208, în Peninsula Malakka (senoii), în Insula Sulawesi (touta), şi
în Insula Kalimantan (kawami)209.
4.1.3.2. Subrasa australiană, cu circa 0,23 milioane de persoane, în sens re-

strâns, are o talie mijlocie (1,68 m) şi se distinge prin nasul lat, cu o vizibilă
Mica etnie vedda, care a dat numele subrasei, astăzi aproape dispărută.
208
Frecvent, veddoizii au fost supuşi unei puternice influenţe din partea populaţiilor mai recente şi
209
mai numeroase, care îi înconjoară, preluând limba acestora; în Insulinda, ei vorbesc, în general, limbi
malayeze, iar în India, uneori, limbi neo-indiene.
187
adâncitură la rădăcină, o frecventă tendinţă de prognatism şi o dezvoltare foarte

puternică a învelişului pilos al feţei şi corpului.
În trecut, membrii acestei subrase au populat întreaga suprafaţă a conti-
nentului australian, dar, ulterior, au fost refulaţi de către coloniştii europeni spre
regiunile mai izolate și mai inospitaliere din centrul şi nord-estul Australiei.
Există controverse asupra numărului băștinașilor în momentul sosirii coloniști-
lor britanici (efectivele variază între 300 și 700 de mii de locuitori).
4.1.3.3. Există, de asemenea, şi un tip rasial de tranziţie între negroizi şi

australoizi, tipul papuaso-melanezian, cu aproximativ 14 milioane de persoane,
prezent în Noua Guinee, insulele vecine şi în Melanezia (Vanuatu, Solomon, Fiji,
Noua Caledonie etc.). Altădată erau dispersaţi şi mai spre vest, până în centrul
arhipelagului indonezian, copleşiţi însă de populaţiile metisate de tip mongoloid
venite dinspre nord.
Papuaşii au comun cu negroizii părul creţ, dar mai bogat (trăsătură austra-
loidă), prezintă şi alte trăsături australoide (învelişul pilos relativ bogat, adânci-
tura de la baza nasului), dar au şi o trăsătură proprie – nasul proeminent, cu pro-
fil acvilin.
În acest tip intră şi melanezienii, locuitorii arhipelagurilor şi insulelor din
vestul Oceaniei. O populaţie apropiată de melanezieni a trăit în trecut şi în Tas-
mania, fiind decimată de europeni spre sfârșitul secolului al XIX-lea.
4.1.3.4.. Tipurile rasiale mixte formate între mongoloizi şi australoizi

A. Tipul ainoid210. S-a format prin mixtarea australoizilor, stabiliţi în arhi-
pelagurile din Extremul Orient al Asiei, încă din timpuri foarte îndepărtate, ve-
nind dinspre sud, cu mongoloizi de tip paleoasiatic, aşezaţi aici mai recent. De la
australoizi au moştenit un înveliş pilos bogat, iar de la mongoloizii paleoasiatici,
o culoare relativ deschisă a pielii, brida oculară şi faţa relativ plată. Membrii
acestui tip rasial au populat, în trecut, întregul arhipelag japonez, Insulele Kurile,
precum şi o parte din Insula Sahalin şi din Peninsula Kamceatka, dar au fost re-
fulaţi, treptat, de japonezi şi de ruşi, astăzi limitându-se la unele enclave izolate
din Insula Hokkaido, unde numărul lor se apreciază la nu mai mult de 16 –
21.000 de persoane. Originea lor este subiectul unor controverse, sporite de ca-
racteristicile lor rasiale. Nu este exclus ca primul val de populaţii care au traver-
sat Behringul spre Americi să fi fost de factură australoidă, înrudiţi cu ainoizii.
B. Tipul mongoloid sudic s-a format în Asia de Sud-Est (sud-estul Chinei,
Peninsula Indochineză, Insulinda) prin suprapunerea, peste un substrat rasial
australoid, mult mai vechi, a mongoloizilor, veniţi dinspre nord, în mai multe va-
luri, suprapunere mai recentă decât aceea care a dat naştere ainoizilor. Din punct
de vedere antropologic, predomină trăsăturile mongoloide, vizibil atenuate (bri-
da oculară lipsind la 20 – 50 % dintre persoane), în vreme ce particularităţile
australoide sunt secundare (părul capului uneori ondulat, învelişul pilos al cor-
210 Denumire dată după numele etniei aino (ainu).
188
pului ceva mai bogat decât la mongoloizi, un ten al pielii puţin mai închis decât al
acestora, buze puţin mai groase şi nas ceva mai proeminent). Mongoloizii sudici
formează un tip rasial foarte numeros, evaluat spre 697 – 980 de milioane de
persoane, în funcție de includerea sau excluderea unei mari părți din populația
Chinei central-sudice. Diferențe sensibile separă populațiile din Insulinda și cele
vechi din Indochina (khmerii, în primul rând), cu trăsături australoide mai evi-
dente, de populațiile sosite mai recent în Indochina (thaii, de exemplu), cu trăsă-
turi australoide mai estompate.
C. Tipul japonez. S-a format prin mixtarea complexă a unui strat mai vechi,
ainoid, cu un strat de mongoloizi sudici211, veniţi din Asia de Sud-Est, în mileniul
II î. Chr., şi cu un ultim strat, de mongoloizi continentali, veniţi dinspre vest, în
secolele VII – V î. Chr. (purtătorii culturii yayoi). Aceştia din urmă au reprezentat
elementul rasial cel mai important, asigurând dominanţa netă a trăsăturilor
mongoloide, în timp ce particularităţile australoide sunt slab evidenţiate (brida
oculară ceva mai puţin marcată, nasul mai proeminent, uneori acvilin, părul ca-
pului uneori ondulat). Acest tip rasial cuprinde aproximativ 125,3 milioane de
persoane, în declin în ultimii ani.
D. Tipul polineziano-micronezian. S-a format prin mixtarea australoizilor cu
mongoloizii sudici, tip rasial deja mixtat anterior. Se disting prin trăsăturile aus-
traloide mai puternice decât cele ale mongoloizilor sudici, în special prin tenul mai
închis (brun), brida oculară foarte puţin vizibilă, uneori complet absentă, şi înveli-
şul pilos relativ bogat. Înălţimea este peste medie (1,73 m), iar corpul – masiv, unii
autori admiţând un posibil aport europoid, fără argumente însă. Locuiesc în nu-
meroase insule mici şi mijlocii, din nordul, centrul, estul şi sudul Oceaniei, dar
numărul apartenenţilor la acest tip nu depăşeşte 2,2 milioane de persoane, în sens
larg, incluzând unele grupuri extrem de mixtate (hawaienii, de exemplu).
4.1.3.5. Tipurile rasiale mixte formate între negroizi, australoizi şi mongoloizi

A. Tipul est-indonezian. S-a format prin suprapunerea peste un strat papu-
aș, mult mai vechi (tip rasial de tranziţie negroido-australoid) a mongoloizilor
sudici, veniţi dinspre vest, destul de târziu (în anii Evului Mediu). Trăsăturile
australoide sunt dominante faţă de cele mongoloide şi negroide. Formează po-
pulaţia Insulelor Moluce, a Insulei Sulawesi şi a părţii estice a arcului insular al
Sondelor (Insula Timor ş.a.). Numărul este evaluat la 15 milioane de persoane.
B. Tipul malgaş. S-a format în Madagascar, prin mixtarea negroizilor afri-
cani cu mongoloizii sudici originari din Insulinda, care au traversat Oceanul In-
dian în secolul al X-lea d. Chr. Trăsăturile negroide sunt dominante (pielea de cu-
loare închisă, totuşi puţin mai deschisă decât la negrii africani propriu-zişi, părul
creţ), urmând cele australoide (lungimea mai mare a părului capului faţă de ne-
groizi şi mongoloizi) şi cele mongoloide (o uşoară bridă oculară). Un aport se-
cundar la formarea acestui tip rasial l-au avut și comercianții arabo-persani sau,
211 Sau polinezieni, după unele surse.
189
în perioada colonială, europenii stabiliți în această insulă. Numărul malgaşilor

este de aproximativ 23 de milioane de persoane.
4.1.4. Rasa mongoloidă (xanthodermă)

În prezent, este mult mai numeroasă faţă de khoisanoizi sau negroizi, nu-
mărul membrilor săi evaluându-se la 1.553 de milioane de persoane (21,2 %, în
scădere semnificativă față de anul 2000 (23,6 % și față de anul 1920 când repre-
zentau 25,6 % din populația Globului).
Mongoloizii s-au format, probabil, în aria nord-estică a Orientului Apropi-
at, de unde au înaintat, prin Asia Centrală, spre Siberia, înaintare în paralel cu
care s-a produs depigmentarea pielii şi accentuarea altor caractere rasiale, dis-
tincte de cele ale australoizilor și europoizilor. Înainte de accentuarea trăsături-
lor rasiale s-a produs desprinderea unui grup care, traversând estul Siberiei, a
pătruns în America. Mult mai târziu, după formarea principalelor trăsături rasia-
le, s-a produs o deplasare masivă spre estul și, mai apoi, spre sud-estul Asiei,
grupuri mai mici migrând în direcția opusă, spre nord-vestul Asiei și, mai depar-
te, spre nordul Europei.
Sub aspectul trăsăturilor antropologice, culoarea pielii oscilează destul de
mult, ca şi la europoizi, mergând de la cafeniu la alb, uneori cu o uşoară tentă
gălbuie care a dat denumirea tradiţională a rasei; ca şi la negroizi, irisul este, de
regulă, negru, mai rar căprui. Brida oculară (epicanthusul), comună cu khoisano-
izii, este mult mai pronunţată ca la aceştia, fapt care a fost interpretat ca o adap-
tare la viaţa într-un climat arid şi cu vânturi puternice, încărcate cu praf şi nisip
(așa cum este cazul Asiei Centrale); aceasta îngustează fanta oculară şi îi conferă
un aspect oblic; comune cu khoisanoizii sunt şi platitudinea feţei (ca urmare a
unor pomeţi ai obrajilor destul de proeminenţi), ca şi slaba dezvoltare a sistemu-
lui pilos al feţei şi corpului. Dintre trăsăturile rasiale proprii, amintim faptul că
părul capului este lung, negru şi drept, cu firul gros şi rezistent (calviţia la băr-
baţi fiind foarte rară, spre deosebire de europoizi), talia este medie, craniul este
preponderent brahicefal, iar nasul este de lăţime mijlocie, până la îngust.
În cadrul rasei mongoloide, se deosebesc două subrase:
4.1.4.1. Subrasa asiatică. Aceasta este covârşitoare sub aspect numeric

(aproximativ 1.460 de milioane de persoane) şi populează cea mai mare parte a
Asiei Estice şi Nordice, precum şi partea de nord-est a Asiei Centrale, mai recent
pătrunzând şi în extremul nord al Americii. Specialiştii disting, în cadrul subra-
sei, trei tipuri rasiale, care însă nu sunt foarte profund individualizate, şi anume:
A. Tipul continental (circa 15 milioane de persoane) este reprezentat de
mongoli, de popoarele din sudul, centrul, nordul şi nord-vestul Siberiei (tuvinii,
iakuţii, evencii ş.a.), precum şi din lungul litoralului Oceanului Arctic, in nord-
estul Europei. Se distinge prin faţa deosebit de plată şi statura mijlocie, uneori
chiar sub aceea mijlocie (1,61 m, la nenţi).
B. Tipul paleoasiatic (arctic) este cel mai puţin numeros din cadrul subra-
sei (aproximativ 0,22 milioane de persoane, fără grupurile recent mixtate) şi es-
190
te reprezentat de popoarele din extremitatea nord-estică a Asiei (ciukcii, coriacii

ş.a.), precum şi de cei din zona arctică a Americii de Nord (eschimoşii şi aleuţii).
Se remarcă prin statura mică (1,57 m, la eschimoşi) şi prin adaptări la tempera-
turi scăzute (depunerea de rezerve de ţesut adipos, nas mai îngust şi înveliş pi-
los puţin mai bogat decât la ceilalţi mongoloizi), precum şi la insolaţia redusă
(culoarea cea mai deschisă a pielii, dintre toţi mongoloizii)212. Se poate considera
că acest tip asigură tranziția de la tipul continental al subrasei asiatice la subrasa
amerindiană.
C. Tipul estic (pacific) domină numeric, de la mare distanţă, întreaga rasă
mongoloidă (aproximativ 1.270,5 milioane de persoane), fiind răspândit în regi-
unile central-estice şi nord-estice ale Republicii Populare Chineze, ca şi în Penin-
sula Coreea. Se apropie cel mai mult de trăsăturile antropologice mediane ale
mongoloizilor, totuşi, deşi brahicefalia domină, apare şi o anumită frecvenţă a
craniilor mezocefale, iar talia este mai înaltă decât la primele două tipuri.
4.1.4.2. Subrasa americană (amerindiană) este formată astăzi din circa 93

de milioane de persoane (în sens larg sau 68 de milioane, în sens restrâns, exclu-
zând anumite populații considerate adesea ca fiind metisate). Amerindienii au
colonizat aproape întregul continent american, cu excepţia zonei arctice, venind
în valuri succesive din Asia de Nord-Est213.
După penetraţia europeană (de la sfârşitul secolului al XV-lea), amerindie-
nii din zonele litorale atlantice şi din multe insule ale Americii Centrale au fost
decimaţi de colonizatori sau au fost refulaţi spre regiunile mai greu accesibile,
din interiorul şi din vestul celor două Americi. Cu toate acestea, până astăzi,
amerindienii au păstrat proporţii ridicate din populaţia totală în zona andină, în
Amazonia, în istmul central-american, în sudul Mexicului, în zona de pădure bo-
reală, din Canada etc., iar, sub aspectul cifrei absolute, în perioada contempora-
nă, se află într-un proces de creştere numerică, cu excepţia unor triburi mici, din
pădurea ecuatorială, ameninţate de înaintarea defrişării.
Din punct de vedere al trăsăturilor antropologice, talia este foarte variabi-
lă, oscilând de la o statură înaltă (1,75 m, în medie, la bărbaţi, în sudul Patagoni-
ei) la una medie sau chiar sub medie (la amerindienii din nord-vestul Americii
de Sud şi Istmul Central-American). Ca şi la mongoloizii asiatici, culoarea pielii
oscilează foarte mult, de la un ten măsliniu, în nordul Americii de Sud şi în Ame-
rica Centrală, la un ten aproape alb, în cele două extremităţi, nordică şi sudică,
ale Americii.
212 Mongoloizii paleo-asiatici, ca și cei continentali păstrează într-o proporție mai mare, din punct de
vedere genetic, haplogrupuri străvechi (C, D, pentru ADN-ul masculin), mai apropiate de momentul
expansiunii din Africa a omului modern. Aceste caracteristici genetice sunt parțial prezente și la po-
pulațiile amerindiene, certificând, se pare, ca leagăn al rasei mongoloide, estul Asiei Centrale și sudul
Siberiei. Aceleași caracteristici sunt prezente și la alte populații vechi (ainu) sau mai izolate (tibeta-
nii). Spre deosebire, majoritatea mongoloizilor aparțin, pe linie paternă, haplogrupului O, mai recent.
213 Amerindienii se disting de ceilalți mongoloizi prin predominanța netă a haplogrupului patern Q,
desprins din trunchiul comun de timpuriu, cel mai probabil în sudul Siberiei, dacă ne orientam după
frecvența acestuia la unele populații nord-siberiene (nenți, ket, koriaci, ciukci, yakuți etc.).
191
Amerindienii prezintă însă şi unele deosebiri faţă de mongoloizii asiatici:

brida oculară este, de multe ori, absentă (la 50 – 70 % dintre indivizi) sau este
slab exprimată, nasul este mai proeminent (mai ales în America de Nord), iar pă-
rul este uneori ondulat. Nu este însă clar cum au apărut aceste diferenţieri an-
tropologice. După unii specialişti, acest lucru s-ar datora desprinderii subrasei
americane de subrasa asiatică, într-un timp în care nici la subrasa asiatică, trăsă-
turile specifice nu erau prea puternic exprimate. Ideea că mongoloizii americani
au găsit în America o populaţie mai veche, preponderent australoidă sau chiar cu
unele trăsături europoide, cu care s-a mixtat, şi care, deşi mai puţin numeroasă, ar
fi transmis unele trăsături amerindienilor actuali, ar putea fi luată în calcul, caz în
care amerindienii ar trebui consideraţi, de fapt, un tip rasial mixt (Ceram, H.,
2014). Cercetările genetice certifică doar parțial o astfel de ipoteză, prin frecvența
unor trăsături genetice specifice europoizilor, în special în nordul Americii (la et-
niile ojibwa, sioux, de exemplu), existând controverse în privința originii acestora,
unii considerând că au apărut prin mixtare, după colonizarea europeană214.
4.1.4.3. Există un singur tip rasial mixt, format între negroizi şi mongoloizi.
Este vorba despre populaţia denumită zambos, apărută prin mixtarea unor sclavi
africani aduşi în mod forţat în America (în special în America Latină) cu unii
amerindieni. Numărul acestor metişi nu este cunoscut, zambos fiind incluşi, în
mod curent, în numărul mulatrilor.
4.1.5. Rasa europoidă (leucodermă)

Această rasă s-a format, probabil, în zona Asiei Mici şi a Caucazului, de un-
de a manifestat o puternică expansiune, mai întâi în dauna omului de Neander-
thal, din Europa şi din Asia Centrală. Ulterior, a dislocat o bună parte din negroi-
zii şi din australoizii cu care se învecina spre sud şi sud-est, însă şi mixtându-se
parţial cu aceştia (figura 55). În perioada modernă, a trecut prima prin explozia
demografică şi, ca urmare a colonizării organizate de imperiile maritime vest-
europene, a ajuns astăzi să reprezinte proporţii considerabile din populaţia fos-
telor colonii de peste Ocean (72,3 % din populaţia Americii Anglofone, 63,6 %
din aceea a Oceaniei, în special în Australia şi Noua Zeelandă, 36,2 % din aceea a
Americii Latine ş.a.m.d.), ca număr (aproximativ 3.035,7 milioane de persoane)
situându-se înaintea tuturor celorlalte rase (41,4 % din populația mondială,
pondere stabilă față de anul 2000, când se înregistra 41,7 %, dar în scădere ac-
centuată față de 1920, an pentru care au fost estimate 49,8 %). Dacă ținem cont
de participarea la diverse amestecuri rasiale, rasa europoidă este, de departe,
predominantă la nivel mondial.
214 Un studiu recent din „Nature” (Raghavan, M., Upper Palaeolithic Siberian genome reveals dual
ancestry of Native Americans, 505(7481):87-91, 2014) conchide că participarea la migrația peste
Strâmtoarea Behring a unui grup de populație mai apropiat de europoizi, care la sfârșitul ultimei gla-
ciații manifestau o extindere mai vastă spre est, este demnă de luat în calcul.
192
Principalele trăsături antropologice sunt: nuanţele deschise ale pielii215

(oscilând de la culoarea albă la culoarea măslinie, de regulă depigmentarea
avansând odată cu latitudinea), părul capului ondulat sau drept, mai rar creţ, dar
necrescând vreodată în smocuri, un înveliş pilos foarte bine dezvoltat al corpului
şi al feţei216, un nas subţire şi proeminent, pomeţi ai obrajilor slab exprimaţi, bu-
ze subţiri sau de grosime mijlocie, culoarea diferenţiată a ochilor (cenuşiu, al-
bastru, căprui, negru etc.), absenţa totală a prognatismului ş.a.
Figura nr. 55. Originea și expansiunea rasei europoide
Clasificările cele mai simpliste deosebesc două mari varietăţi: europeană,

specifică celei mai mari părţi a continentului şi ariilor de colonizare din Lumea
Nouă; caucaziană217, care grupează restul ariilor de răspândire, în Asia, nordul
Africii şi sud-estul Europei. Mai bine fundamentată este însă clasificarea care
distinge trei subrase218:
215 Particularitate care i-a adus şi numele de rasă leucodermă.

216 Între 70 şi 80 % dintre europoizi posedă fire de păr şi pe falanga a doua a degetelor mâinilor.
217 Adesea, cu apelativul de „caucazian” este desemnat orice europoid, cel puţin în practica poliţiei
din SUA.
218 Această clasificare este concordantă cu cercetările genetice care atestă faptul că în cadrul rasei eu-
ropoide, există o mare diversitate genetică, pe fondul unei divergențe dintr-un macro-haplogrup pa-
tern comun (F). Astfel, europoizii sudici aparțin, predominant, unor haplogrupuri mai vechi, desprin-
se de timpuriu (H, specific subcontinentului indian, G, în zona caucaziană, J, L și T în Orientul Apropi-
at, I, în sudul Europei) sau infiltrate dinspre Africa Subsahariană în Neolitic (E). Spre deosebire, eu-
193
4.1.5.1. Subrasa sudică este, de la mare distanţă, cea mai numeroasă, ex-
pansiunea teritorială făcând-o să locuiască nu numai în zona iniţială (Asia Mică,
nordul Orientului Apropiat, Caucaz), dar şi în Europa mediteraneană, Africa de
Nord, Peninsula Arabică, Iran, Afganistan, o parte din Asia Centrală, Pakistan,
nord-vestul Indiei, iar mai recent, în America Latină ş.a. Ca trăsături rasiale se
disting prin pielea de culoare măslinie, părul negru, irisul negru sau căprui, mai
rar de culoare deschisă219. Numărul membrilor subrasei se apreciază la 2.257 de
milioane de persoane, fiind, de departe, predominantă. Unii antropologi disting
în cadrul subrasei o serie de tipuri rasiale:
A. Tipul armenoid (anatolian), frecvent în Asia Mică, Caucaz și nord-vestul
Iranului. Se remarcă prin nasul proeminent, acvilin şi statura mijlocie220.
B. Tipul pamiro-ferghanian, din Iran şi Asia Centrală (Tadjikistan, nordul
Afganistanului), cu trăsături foarte apropiate de cele medii ale subrasei.
C. Tipul indo-afgan, foarte numeros ca membri, dominant în Afganistan,
Pakistan şi jumătatea nord-vestică a Indiei, cu nuanţe mai închise ale pielii faţă
de ceilalţi europoizi. Ca şi cel anterior, prezintă unele asemănări cu tipul ar-
menoid, dar se disting printr-un vizibil aport australoid.
D. Tipul dinaric (balcano-), întâlnit în vestul, centrul şi nordul Peninsulei
Balcanice. Se distinge prin statura înaltă (1,83 m – media la 20 de ani a bărbaţi-
lor din Muntenegru), un schelet masiv, predominarea brahicefaliei şi aplatizarea
zonei occipitale a craniului. Este frecvent şi în aria nordică a Carpaţilor Româ-
neşti. Fondul acestui tip rasial provine, cel mai probabil, de la primii locuitori ai
Europei.
E. Tipul mediteranean, foarte răspândit în Europa de Sud, sudul României,
Africa de Nord, Asia de Sud-Vest şi America Latină. Statura este mijlocie, iar sche-
letul, mai gracil ca la dinarici; predomină craniile dolicocefale. În nordul Africii,
acest tip este numit şi hamit, deosebindu-se printr-un aport negroid (mai ales pe
linie maternă), iar în Orientul Apropiat este numit semit, distingându-se prin na-
sul uşor coroiat, cu o distincție între semiții nordici, mai apropiați de armenoizi și
cei sudici (din Yemen) care prezintă asemănări cu unele populații africane mixte.
4.1.5.2. Subrasa nordică este mult mai puţin numeroasă decât subrasa sudică
(aproximativ 220,2 milioane de persoane). Prezintă ca trăsături antropologice
obişnuite: o statură înaltă (1,78 m, talia medie a bărbaţilor din Suedia, la 20 de
ani), părul blond sau blond-cenuşiu (cu nuanţe aproape albe, la copii, dar închi-
zându-se la culoare, odată cu vârsta), mai rar roşcat, fie drept, fie ondulat, fie creţ,
ochii albaştri sau cenuşii, mai rareori verzi, pielea de culoare foarte deschisă,
aproape transparentă, lăsând să se vadă circulaţia capilară a sângelui, foarte frec-
ropoizii nordici sunt mult mai unitari, derivând din haplogrupul R, frecvent și în Asia Centrală sau în
nordul Indiei, strâns legat, probabil, de expansiunea indo-europenilor. În partea mediană a Europei,
aceste două categorii apar amestecate.
219 De exemplu, la unii spanioli, kabyli sau chiar turci.
220 În literatura antropologică din perioada clasică acest subtip era cunoscut sub numele de asiroid,
cf. Deniker (1926) sau E. Pittard (Les races et l’histoire, La Renaissance du Livre, Paris, 1924).
194
vent pătată de pistrui221. Subrasa s-a format în Europa de Nord şi de Nord-Vest,

arie pe care o populează şi astăzi, dar de unde a pătruns şi în Europa de Est şi Cen-
trală, iar în anii de după Marile Descoperiri Geografice, s-a răspândit şi în zonele
de colonizare britanică şi olandeză, din America de Nord, Australia, Noua Zeelan-
dă, Africa de Sud ş.a., precum şi în zonele de expansiune rusească (sudul Siberiei,
nordul Kazahstanului etc.). În cadrul subrasei, se disting două tipuri rasiale:
A. Tipul scandinav, cu craniul dolicocefal, faţa prelungă, nasul drept şi pro-
eminent – răspândit în ţările din Peninsula Scandinavă, nordul şi centrul Germa-
niei, Danemarca, Islanda, Olanda, estul Marii Britanii, statele de colonizare brita-
nică sau olandeză.
B. Tipul baltic, preponderent brahicefal, de statură medie (1,73 m, în
Bielarus), cu nasul scurt şi concav (cârn). Este foarte răspândit la polonezi, bie-
loruşi şi ruşi, la popoarele baltice şi la unele popoare finice (estonieni, finlan-
dezi), unde este numit şi laponoidal222.
4.1.5.3. Subrasa intermediară numără aproximativ 558,4 milioane de per-

soane, având trăsături antropologice cuprinse între cele ale raselor anterioare,
rezultând din mixtări foarte complexe. Predomină în fâşia centrală a Europei,
dar s-a răspândit mult şi în America, în urma migraţiilor din perioada modernă.
Unii antropologi disting şi în cadrul acestei subrase o serie de tipuri rasiale:
A. Tipul alpin, prezent în sudul Germaniei, Elveţia, estul Franţei, Belgia,
vestul Marii Britanii, cu craniul, cel mai adesea, brahicefal, statură mijlocie sau
peste mijlocie, părul, de regulă, castaniu, distingându-se prin robusteţe.
B. Tipul central-european, cu trăsături cuprinse între cele ale tipului medi-
teranean şi cele ale subrasei nordice, prezent în Austria, Republica Cehă, Slova-
cia, Croaţia, Ungaria, centrul şi vestul României etc.
C. Tipul est-european, cu trăsături baltice atenuate, răspândit mai ales în
Ucraina, nordul României, sudul Rusiei ş.a. (T. S. Balueva et al., 1988).
4.1.5.4. Tipurile rasiale mixte formate între negroizi şi europoizi

A. Tipul etiopian. S-a format ca urmare a unor migraţii vechi (greu de pre-
cizat în timp), prin suprapunerea peste un substrat negroid (parțial chiar kho-
isanoid) a unor populaţii europoide, venite dinspre nord și nord-est. Culoarea
închisă a pielii, părul creţ şi proporţiile corpului, suplu şi cu membre inferioare
lungi, reflectă moştenirea negroidă, dar trăsăturile feţei sunt preponderent eu-
ropoide, ca şi lungimea părului. Reprezintă populaţia de bază a „Cornului Africii”
221 Părul roşcat şi pistruii se datorează prezenţei unei varietăţi de melanină, pheomelanina, specifică
acestei subrase. Originea acestei mutații genetice este pusă în legătură cu adaptări care s-ar fi produs
în partea sudică a Munților Ural, de unde s-au difuzat spre vest, invocându-se în sprijinul acestei ipo-
teze frecvența fenomenului în rândul populației bașkire.
222 Toate aceste populații se disting printr-o pondere însemnată a haplogrupului patern N, înrudit cu
O din estul Asiei, inițial de tip mongoloid, trădând un amestec străvechi. Este, printre altele, un semn
distinctiv între populațiile fino-ugrice și cele indo-europene din regiune.
195
(Etiopia, Somalia, Eritreea, sudul Sudanului, Kenya ş.a.). Se apreciază numărul

persoanelor din acest tip la circa 140,7 milioane.
B. Tipul sudanez (sahelian) s-a format în etape, prin mixtări foarte com-
plexe, dar mai târzii faţă de tipul anterior (din Antichitate şi până în Evul Mediu),
între negroizi africani şi europoizi veniţi dinspre nord (hamiţi şi semiţi), în spe-
cial în centrul şi vestul Sahelului. Este un amestec în curs, în state precum Sudan
sau Ciad. Trăsăturile negroide ale acestui tip rasial sunt mai accentuate decât la
tipul etiopian, iar cele europoide, mai atenuate. Este un tip rasial foarte comun în
nordul Nigeriei, Niger, nordul Ciadului, Mali, Senegal, sudul Mauritaniei, mai ales
la peuli ş.a. Numărul apartenenţilor la acest tip se evaluează la circa 52,5 – 75 de
milioane de persoane, amestecul cu populațiile pur negroide fiind, adesea, ex-
trem de avansat.
C. Tipul mulatru a apărut prin mixtarea europoizilor cu sclavii negri aduşi
cu forţa în America, în Insulele Capului Verde sau în ţările arabe. Formează o
proporţie însemnată din populaţia Americii Centrale (Insulele Antile), a Braziliei,
Venezuelei, SUA, a nordului Sudanului, Egiptului, Marocului, Yemenului sau din
aceea a Insulelor Capului Verde. Pot fi consideraţi mulatri şi locuitorii mixtaţi
negroido-europoizi, mai puţin numeroşi, apăruţi ca urmare a aşezării pe coasta
estică a Africii, ca şi în unele insule şi arhipelaguri adiacente (Insula Zanzibar,
Insulele Comore ş.a.) a negustorilor şi navigatorilor arabi, în Evul Mediu. Pe an-
samblu, numărul mulatrilor se apreciază la 97,2 – 115 milioane de persoane, di-
ferențierea față de populațiile pur negroide fiind adesea dificilă.
4.1.5.5. Tipurile rasiale mixte formate între mongoloizi şi europoizi

A. Tipul uralo-lapon. Este rezultatul unei mixtări vechi, greu de precizat în
timp, între mongoloizi şi europoizii nordici. Predomină trăsăturile europoide (păr
blond, talie înaltă), iar dintre trăsăturile mongoloide se menţin o uşoară bridă ocu-
lară şi o anumită proeminenţă a pomeţilor feţei. Astfel de persoane se întâlnesc în
nord-estul Peninsulei Scandinave, în nordul Rusiei europene, în bazinul Volgăi şi
în zona Munţilor Ural. Numărul lor se evaluează la aproximativ 13 milioane.
B. Tipul sud-siberian este, de asemenea, rezultatul unor mixtări vechi, dar
dominantă, în trăsăturile rasiale, este componenta mongoloidă. Cuprinde o serie
de popoare din Siberia de Sud şi de Vest (de exemplu, hakaşii). La unele popula-
ţii, trăsăturile europoide sunt mai bine păstrate (başkirii). Numărul reprezentan-
ţilor se evaluează la 10,5 milioane de persoane, deşi este relativ greu de stabilit
din cauza continuării procesului de mixtare şi pe parcursul Evului Mediu sau în
epoca modernă, inclusiv cu populații deja mixtate în alte regiuni ale Asiei.
C. Tipul central-asiatic (turanic) s-a format mai târziu, în Evul Mediu, drept
consecinţă a suprapunerii peste o populaţie europoidă, mai veche, a unor mari
migraţii mongoloide, venite dinspre nord-est şi nord. Mongoloidizarea s-a pro-
dus mai puţin în zonele mai dens populate anterior, cu agricultori sedentari, aici
trăsăturile europoide rămânând dominante – de exemplu, în lungul văilor fluvii-
lor Sâr-Daria şi Amu-Daria sau în unele oaze din Xinkiang, însă a fost mai puter-
nică în zonele de stepă şi semideşert, iniţial mai slab populate (de exemplu, la
196
kazahi)223. Acest tip rasial cuprinde vreo 40 – 85 de milioane de persoane, apre-

cierile depinzând de includerea sau excluderea unor populații cu trăsături euro-
poide sau mongoloide mai puțin atenuate224. În centrul Afganistanului, se adaugă
hazara, populaţie cu trăsături dominant mongoloide, dar de limbă şi cultură per-
sană (au adoptat, inclusiv, islamul șiit, motiv pentru care sunt în opoziție, de
multă vreme, cu paștunii suniți).
D. Tipul metis american a rezultat din metisarea amerindienilor localnici
cu coloniştii europeni. Formează proporţii considerabile din populaţia multor
state latino-americane (Mexic, statele andine, Paraguay, Venezuela, Chile, Brazi-
lia225). Numărul metişilor se apreciază la 211,6 milioane de persoane.
E. Tipul metis siberian s-a format relativ recent, prin mixtarea populaţiilor
mongoloide din estul Siberiei cu coloniştii ruşi. Numărul acestora nu este decât
de 13.000 de persoane. Foarte asemănători cu aceştia sunt metişii formaţi între
inuiţi şi colonişti europeni (danezi) în Groenlanda.
4.1.5.6. Tipurile rasiale mixte formate între australoizi şi europoizi

A. Tipul dravidian (sud-indian). S-a format prin suprapunerea, peste stra-
tul autohton veddoid, a unei vechi invazii europoide, venite dinspre nord. Deşi
dravidienii au fost împinşi, la rândul lor, spre sudul şi sud-estul Peninsulei Dec-
can, aceştia, inclusiv cei care au preluat limbi indo-ariene, continuă să reprezinte
o populaţie masivă, de aproximativ 393 – 450 de milioane de persoane. Enclave
mai mici de dravidieni, care dovedesc răspândirea mult mai largă a acestora în
trecut, s-au păstrat în Belucistan şi în extremitatea sudică a Peninsulei Arabice.
În nord-estul Indiei (Bengal, Assam), se vorbeşte, adesea, despre prezenţa unui
tip mixt europoid-australoid-mongoloid, constituit de multă vreme, dar aflat încă
în curs, în urma migraţiei recente a unor populaţii din nord-vestul Indiei (circa
17 milioane). Acest tip de amestec este întâlnit și în Nepal sau Bangladesh.
B. Tipul metis australian s-a format prin mixtarea australienilor aborigeni
cu coloniştii europeni. Numărul acestor metişi se apreciază la aproximativ 0,2
milioane.
4.1.5.7. Tipul rasial mixt format între khoisanoizi, negroizi şi europoizi

Este vorba despre tipul rasial al „populaţiei de culoare” din Africa de Sud,
format prin mixtarea autohtonilor (hotentoţi şi negroizi) cu coloniştii europeni,
în primul rând olandezi, veniţi aici din secolul al XVII-lea, dar şi cu negri africani
223 Procesul de mixtare s-a petrecut mai ales în zonele rurale, în oraşe, populaţia europoidă de tip
armenoid sau indo-afgan păstrându-şi intacte caracteristicile și asimilându-se parţial lingvistic (sarţi,
ironi). În perioada sovietică, o minimă mixtare a antrenat și populația de origine slavă stabilită masiv
în Asia Centrală (Alexeev, 1985).
224 Cazul minorității hui din partea central-vestică a Chinei, cu trăsături predominant mongoloide
sau, invers, a unei mari părți din populația uzbecă, la origine, iranofoni asimilați.
225 În Brazilia, metişii sunt asimilaţi mental cu micii agricultori tradiţionali, fiind cunoscuţi sub nu-
mele generic de caboclos.
197
propriu-zişi. Numărul acestor tripli metişi este evaluat la 6 milioane de persoa-

ne, fiind majoritari în sud-vestul Republicii Sud-Africane.
4.1.5.8. Tipul rasial mixt format între negroizi, australoizi şi europoizi

Ne referim la tipul rasial mixt din vestul Oceaniei care s-a format prin
mixtarea melanezienilor din Noua Caledonie (kanaci), Insulele Fiji ş.a. (care sunt
ei înşişi un tip de tranziţie negroido-australoid) cu coloniştii europeni. Numărul
acestora se apreciază a fi cam la 0,25 milioane de persoane.
4.1.5.9. Tipul rasial mixt format între negroizi, mongoloizi şi europoizi

Acesta este tipul triplu metis din America, întâlnit mai ales în America Lati-
nă şi format prin mixtarea sclavilor africani cu amerindienii localnici şi coloniştii
europeni. Nu se cunoaşte numărul acestor metişi, ei fiind incluşi, ca şi zambos, la
mulatri.
4.1.5.10. Tipul rasial mixt format între mongoloizi, australoizi şi europoizi

Ne referim aici la tipul metis din centrul şi estul Oceaniei, format prin mix-
tarea polinezienilor (din Insula Samoa, Pitcairn ş.a.), ca şi a micronezienilor, cu
europoizii, uneori şi cu o anumită contribuţie chino-japoneză și filipineză (de
exemplu, în Arhipelagul Hawaii, Guam, Insulele Mariane). Numărul reprezentan-
ţilor este de aproximativ 0,45 milioane de persoane.
4.1.5.11. Tipul rasial mixt format între negroizi, mongoloizi, australoizi şi

europoizi
Acest tip cvadruplu metis este întâlnit în zona litorală a Madagascarului, fi-
ind format prin mixtarea dintre malgaşi (negroido-mongoloido-australoizi) şi
populaţia europoidă arabo-persană, originară din Orientul Apropiat şi Mijlociu,
aşezată aici pe parcursul Evului Mediu. Acesta este, de obicei, inclus la tipul mixt
malgaș.
În perioada modernă, se manifestă o tendință de amplificare a amestecului
unor rase și tipuri rasiale aflate în contact, de multe ori suprapuse unor ameste-
curi anterioare. Se poate vorbi despre o tendință de convergență care, în timp,
poate conduce la apariția unor noi tipuri rasiale, mai ales acolo unde amestecul
este deosebit de intens, ca în subcontinentul indian sau în America Latină.
Între structura rasială și cea etno-lingvistică nu există o suprapunere per-
fectă decât arareori. Există situații în care grupuri lingvistice compacte, îndea-
proape înrudite, se caracterizează printr-o mare diversitate rasială. Este cazul
popoarelor türcice, de tip europoid, în Asia Mică, turanic, în Asia Centrală și mon-
goloid continental, în Siberia. În sens invers, există grupuri rasiale, de o mare
uniformitate antropologică (amerindieni, negroizi), dar foarte diferențiate etno-
lingvistic din cauza izolării și slabelor legături reciproce.
Distribuţia actuală a marilor rase sau a tipurilor şi subtipurilor de amestec
este strâns legată şi de dinamica populaţiei. Unele dintre acestea sunt mai dina-
198
mice (negroizii, în primul rând, dar și europoizii sudici din Asia), altele, mai pu-
ţin dinamice (europoizii din Europa sau mongoloizii din estul Asiei). De aseme-
nea, prin accentuarea mobilității internaționale, structura rasială a populației
tinde să devină tot mai complexă, mai ales în marile metropole occidentale, cu
un potențial de amestec ridicat. Situații similare se manifestă și în alte state și
regiuni atractive precum statele din sudul Golfului Arabo-Persic, unele mici state
și teritorii din sud-estul Asiei (Singapore, Brunei, Hong-Kong etc.).
4.2. Structura etno-lingvistică a populaţiei

Adoptăm acest mod combinat de tratare pentru simplificare şi economie
de spaţiu, cu toate că, evident, nu există o identitate între structura etnică şi
structura lingvistică a populaţiei, deşi comunitatea de limbă reprezintă, de foarte
multe ori, elementul de bază al identităţii naţionale. Pentru determinarea parti-
cularităţilor etnice ale unui grup uman, limba vorbită rămâne, astfel, principalul
criteriu226. Suprapunerea perfectă între etnie, limbă şi tip rasial nu există decât
cu totul extraordinar, la nivel local, în cazul unor grupuri mici, izolate, îndeosebi
în pădurile ecuatoriale.
Astfel, pe de o parte, există o serie de etnii în curs de formare, în cadrul că-
rora se vorbesc mai multe limbi, elementele de organizare familial-socială tradi-
ţională, pe mari familii şi triburi permiţând păstrarea unei mari fragmentări lin-
gvistice, în special în rândul locuitorilor Africii Subsahariene, ai Insulei Noua Gu-
inee, ai australienilor aborigeni, melanezienilor, indonezienilor, tibeto-birmani-
lor şi amerindienilor, de regulă, în regiunile în care a pătruns târziu viaţa de re-
laţii, menţinându-se importante adversităţi tribale, precum şi dificultăţi de orga-
nizare a căilor de comunicaţie (de exemplu, papuaşii vorbesc 817 limbi, unele
cunoscute doar de câteva zeci de persoane). O deosebită mozaicare lingvistică
caracterizează o serie de regiuni montane, pe fondul reminiscenţelor tribale, or-
ganizate, de regulă, la nivelul fiecărei văi, în parte – Munții Himalaya (unde se
vorbesc vreo 160 de limbi), Munţii Caucaz ş.a. Aşa se explică faptul că, faţă de
circa 1.600 de etnii, numărul limbilor vorbite este mult mai mare (apreciat, de la
un autor la altul, de la 2.500 la 7.000, din care, în cazul ultimei aprecieri, 2.160 se
vorbesc în Asia şi aproximativ 2.000, în Africa)227. După M. Krauss228, din cele
226 Etno-lingvistica este o disciplină socio-umană distinctă care studiază relaţiile dintre limbile vorbi-
te şi contextul socio-cultural.
227 Fără a lua în considerare şi cele aproximativ 3.970 de limbi dispărute, despre care există doar
unele informaţii; foarte multe limbi, în special din Africa, au dispărut pe parcursul secolelor XIX – XX,
sub presiunea limbilor coloniştilor europeni, iar astăzi, în fiecare an dispar, în medie, câte 22 de limbi.
Dintre limbile şi dialectele europene care, supuse presiunii unei (unor) limbi dominante, şi-au pier-
dut cea mai mare parte din vorbitorii din trecut, putem menţiona limba bretonă, vorbită în anul 1900
de un milion de persoane, în vreme ce astăzi numărul vorbitorilor de bretonă nu mai este decât de
250.000, precum şi dialectul aromân din Peninsula Balcanică, care, la sfârşitul secolului al XIX-lea,
mai număra aproximativ 600.000 de vorbitori, reduşi astăzi la circa 100.000.
228 Profesor la Universitatea din Alaska, citat de C. Renfrew (2000).
199
cam 6.000 de limbi şi dialecte luate în calcul, doar 4 % sunt vorbite în Europa şi
Orientul Mijlociu, ariile cu cea mai redusă diversitate etno-lingvistică, 15 % sunt
vorbite în America, iar restul în Africa, Oceania, sudul şi sud-estul Asiei. Fiecare
limbă numără, în medie, aproximativ un milion de vorbitori (6.000, dacă folosim
mediana), dar numai aproximativ 200 dintre cele 6.000 depăşesc acest prag
considerat ca suficient pentru crearea unei limbi de cultură capabilă să reziste în
timp. Dintre acestea, 9 depășesc numărul de 100 de milioane de vorbitori, 17 se
eșalonează între 50 și 100 de milioane de vorbitori, iar alte 30 (printre care și
româna, situată pe poziția 51), între 20 și 50 de milioane de vorbitori. Acestea
totalizează aproximativ 5 miliarde de vorbitori, adică peste două treimi din po-
pulația mondială. Alte 600 se eşalonează între 100.000 şi 1 milion de locutori,
iar cele mai multe (5.200) nu depăşesc pragul minim de 100.000 de vorbitori,
prag sub care orice limbă este în pericol.
Pe de altă parte, există şi unele popoare în curs de formare sau rezultând
dintr-o puternică expansiune teritorială recentă, care vorbesc aceeaşi limbă sau
variante apropiate ale aceleiaşi limbi, între care încă nu au apărut diferenţieri
importante, de exemplu, englezii, scoţienii, anglo-americanii, anglo-canadienii,
anglo-australienii, anglo-neozeelandezii, anglo-sud-africanii ş. a., care vorbesc cu
toţii variante foarte apropiate ale limbii engleze, consecinţă a puternicii expan-
siuni coloniale şi a colonizării cu populaţie anglofonă a unor largi teritorii extra-
europene.
Caracteristică este şi situaţia în care numeroşi locuitori ai planetei vor-
besc, pe lângă limba maternă, şi una sau mai multe alte limbi, asimilate prin edu-
caţie, contact social etc., devenind, astfel, bilingvi sau plurilingvi. Plurilingvismul
este consecinţa unor stări politice diverse, cel mai frecvent fiind un rezultat al
colonizării sau expansiunii teritoriale a anumitor state sau naţiuni din trecut,
limba fostei metropole sau a centrului actual de putere menţinându-se sau im-
punându-se pe cale administrativ-educaţională, adesea ca urmare a lipsei de
unitate lingvistică a coloniilor, devenite state independente, şi a prestigiului cul-
tural al limbii metropolei. În Africa Subsahariană, mulţi locuitori sunt chiar tri-
lingvi, vorbind limba maternă, o limbă africană de circulaţie interetnică (de
exemplu, haussa, swahili sau bambara) şi limba oficială a statului, frecvent răma-
să ca atare din perioada colonială – engleză, franceză, portugheză etc. Limba ofi-
cială a metropolei, introdusă în perioada colonială, se dovedeşte extrem de pu-
ternică, revenind uneori chiar după încercarea de introducere, după indepen-
denţă, a unor limbi locale – de exemplu, în Guineea, s-au introdus, ca limbi oficia-
le, după independenţă, opt limbi locale, dar ca urmare a instaurării ulterioare a
unui regim mai prooccidental, s-a revenit, ca limbă oficială, la limba franceză. În
unele state hispanofone din America Latină, spaniola a rămas limba oficială după
independenţă, deşi populaţia amerindiană majoritară continuă să vorbească şi o
limbă naţională (de exemplu, guarani, în Paraguay).
Prestigiul cultural al unor limbi de circulaţie internaţională şi marea capaci-
tate de producţie ştiinţifică şi culturală a unor societăţi avansate a dus la folosirea,
de preferinţă, a unor limbi străine de către elite, în timp ce masele populare conti-
200
nuau să folosească limba maternă – un caz clasic din trecut a fost cel al elitei aris-
tocratice a Rusiei ţariste, care prefera, în mod sistematic, limba franceză.
Limba unei naţiuni în expansiune s-a impus uneori şi pe calea religiei, aşa
cum s-a întâmplat cu limba arabă, care s-a impus ca limbă a Coranului, în Africa
de Nord, chiar dacă această expansiune confesional-lingvistică nu a putut duce la
extincţia totală a limbilor berbere din Maghreb sau a limbii copte din Egipt.
Dintre limbile de comunicare interetnică, cea mai răspândită este limba
hindi, cunoscută de circa 850 de milioane de vorbitori229, în afara celor care o fo-
losesc ca limbă maternă, urmată de engleză (659 de milioane de persoane, în
afara limbii materne, după unele aprecieri, 602 milioane), de rusă (115 milioane
persoane, în afara limbii materne, marea majoritate din CSI şi statele baltice),
spaniolă (118 milioane de vorbitori, în afara limbii materne), limba putunghua,
formată pe baza chinezei mandarine (vorbită de 115 milioane de persoane, în
afara celor care vorbesc chineza mandarină ca limbă maternă, în marea lor ma-
joritate locuind în interiorul Chinei, situaţie asemănătoare limbii ruse), arabă
(90 de milioane de vorbitori, în afara limbii materne), franceză (48 de milioane
vorbitori, în afara limbii materne, după alte aprecieri, cam 140 de milioane),
bengali (43 de milioane de vorbitori, în afara limbii materne), germană (vorbită
şi de 25 de milioane de ne-germani), portugheză (32 de milioane de vorbitori,
din fostele colonii portugheze din Africa – Angola, Mozambic, Guineea-Bissau) şi
japoneză (5 milioane de vorbitori, în afara limbii materne).
O situaţie mai deosebită este aceea a unor limbi de înţelegere interetnică,
care nu se bazează pe un suport politic, ci pe necesitate, răspândindu-se mai
mult pe seama relaţiilor comerciale – cazul cel mai caracteristic este acela al
limbii swahili, vorbită în Africa de Est de aproximativ 82 de milioane de persoa-
ne, în afara etniei proprii, recunoscută chiar ca limbă oficială în Tanzania şi Ke-
nya. De asemenea, există şi limbi create ad-hoc, pentru a sprijini unificarea naţi-
onală şi a combate tendinţele politice centrifuge– de exemplu, limba bahasa
indonesia, cunoscută astăzi în Indonezia de 204 milioane de locuitori (281 de mi-
lioane, dacă includem dialectele malaeze din Indonezia, Malaysia și Singapore).
Pe parcursul istoriei, raportul dintre marile limbi de circulaţie internaţio-
nală a fost într-o permanentă schimbare. Astăzi asistăm, astfel, la răspândirea
prioritară a limbii engleze, ca o expresie a supremaţiei economice şi politice a
statelor anglofone (SUA, Marea Britanie, Canada, Australia, Africa de Sud, Noua
Zeelandă ş.a.), care deţin 32,8 % din produsul mondial brut, în scădere de la 35 %,
în anul 2005: în limba engleză, se publică 87 % din comunicările ştiinţifice din
domeniul ştiinţelor exacte şi 75 % din cele din domeniul ştiinţelor umaniste 230.
229 Inclusiv vorbitorii de limbă urdu, variantă a limbii hindi, folosită ca limbă oficială în Pakistan. Ca
limbă maternă, ultimul recensământ care a inclus informații despre structura lingvistică, cel din
2001, indica, în India, 422 de milioane de vorbitori de hindi și 55,2 milioane de vorbitori de urdu (46
% din populația totală). Ținând cont de creșterea populației (mai rapidă în statele hindofone), pentru
anul 2015, numărul vorbitorilor nativi ai diferitelor variante de hindi-urdu poate fi estimat la 660 de
milioane de vorbitori.
230 S. Lobacev, în Top languages in global information production („The Canadian Journal of Library”,
vol. 3, nr. 2/2008), indica pentru limba engleză o pondere de 45,24 % referitor la publicațiile științifi-
201
În paralel se pare că au pierdut foarte mult teren limba franceză şi limba germa-
nă, inclusiv în spațiul virtual.
Un fenomen destul de răspândit este şi diglosia231 – utilizarea în paralel a
două variante ale aceleiaşi limbi, o variantă superioară, destinată vieţii politice
oficiale, mijloacelor de informare în masă, vieţii religioase, învăţământului şi li-
teraturii culte, precum şi o variantă inferioară, uneori cu caracter dialectal, folo-
sită în viaţa de fiecare zi, în familie, în relaţiile de muncă şi în literatura populară.
Diglosia este sau a fost caracteristică pentru Grecia, Norvegia, Italia, partea ger-
manofonă a Elveţiei, statele arabe, Haiti ş.a. Acest fenomen nu trebuie confundat
cu bilingvismul.
Dintr-un alt unghi de vedere, este evident pentru oricine că, deşi procesul
de formare a etniilor s-a produs de multe ori în paralel cu procesul de diferenţie-
re rasială, nu există, totuşi, o suprapunere perfectă între structura rasială a po-
pulaţiei Globului şi structura etno-lingvistică a acesteia. Astfel, ca urmare a com-
plicaţiilor istoriei, a nenumăratelor invazii, migraţii de colonizare, a comerţului
cu sclavi etc., care au produs asimilări în favoarea unora şi în defavoarea altora,
există popoare care vorbesc aceeaşi limbă sau limbi înrudite, dar care fac parte
din tipuri rasiale destul de diferenţiate; de exemplu, etniile din grupa turanică,
aparţin, pe de o parte, tipului mongoloid continental (iakuţii, tuvinii ş.a.), pe de
altă parte, tipului turanic (uzbecii, kazahii etc.) şi, în sfârşit, chiar subrasei euro-
poide sudice (azerii, turcii ş.a.); în SUA sau în Brazilia, în pofida unei relative
omogeneităţi lingvistice (dominanţa netă a limbii engleze, respectiv a variantei
braziliene a limbii portugheze), din punct de vedere rasial, întâlnim rezultatele
unei puternice mozaicări, cu proporţii variabile de europoizi, negroizi, mulatri,
mongoloizi americani etc.; căsătoriile poligame interrasiale şi comerţul cu sclavi
negri, din trecut, au produs o puternică metisare a populaţiei din statele arabe
din Africa de Nord şi din Asia de Sud-Vest, în contrast cu folosirea cvasigenerală
a limbii arabe.
Şi situaţiile opuse sunt însă tot atât de frecvent întâlnite – de exemplu, ma-
rea varietate etno-lingvistică care domneşte în rândul unor populaţii relativ
omogene, din punct de vedere rasial, ca negrii africani propriu-zişi sau amerin-
dienii, ca urmare a menţinerii, mult timp, a unei societăţi patriarhal-tribale, cu
slabe interacţiuni între grupurile umane şi chiar cu relaţii de adversitate.
Tendinţa modernă este aceea de reducere a numărului limbilor vorbite,
prin culturalizare, subzistând doar acele limbi cu o bază socioculturală solidă, cu
un rol important în comunicarea dintr-un anumit spaţiu. Densitatea etno-ling-
vistică cea mai ridicată subzistă în acele regiuni izolate în care comunicarea este
mai dificilă, iar modelele sociale sunt de tip patriarhal, cazul unor zone muntoa-
se ca Himalaya sau Caucazul, unde fiecare vale are propria limbă, adesea de ori-
ce (la distanță mare de germană, cu 11,01 %, chineză, spaniolă și franceză cu 5 – 7 %), 21,84 % în ce-
ea ce privește producția de carte, cu o distribuție mai „democratică” și 56,43 % din paginile web, în
acest din urmă caz, fiind, din nou, urmată la mare distanță, de germană și franceză, care aveau, totuși,
un avantaj față de alte limbi de circulație.
231 Definită ca atare de către Charles A. Fergusson, în anul 1959.
202
gini diferite. Dar chiar şi aici există, în perioada contemporană, grupuri etno-ling-
vistice mai active care reuşesc să-şi impună propriile particularităţi, înlăturându-
le încet, dar sigur, pe celelalte, mai ales dacă sunt înrudite (cazul unor populaţii
caucaziene de dimensiuni reduse din Daghestan care folosesc tot mai mult limbile
cu o bază demografică mai consistentă sau în Nepal, unde este impusă limba ofici-
ală în dauna celorlalte, situaţii similare putând fi întâlnite şi în Africa). Analiza si-
tuaţiei actuale conduce la concluzia că mass-media actuală pune în pericol un pro-
cent de 70 – 90 % dintre limbile vorbite pe Glob. O situaţie critică o înregistrează
cele mai multe limbi autohtone din America de Nord (puţini tineri inuiţi mai folo-
sesc limba maternă, iar multe idiomuri amerindiene nu mai pot fi salvate, numărul
vorbitorilor fiind extrem de restrâns). La fel stau lucrurile în Australia, unde 90 %
dintre cele 250 de limbi aborigene sunt pe cale de dispariţie sub presiunea engle-
zei. Mai puţin critică este situaţia din America Latină, unde idiomurile locale rezis-
tă cu mai mult succes în faţa spaniolei sau a portughezei.
4.2.1. Procesul de etnogeneză

Structura etno-lingvistică a populaţiei actuale a Globului s-a conturat în
urma procesului istoric, de foarte multe ori deosebit de complicat, de etnogeneză
(formare a etniilor). Marile deosebiri dintre grupurile umane, sub aspectul nive-
lului de dezvoltare socioculturală, fac ca acest proces să se situeze pe trepte evo-
lutive foarte diferite, care încep cu marea familie (gintă, clan), urmată de trib,
uniunea de triburi, popor şi culminând cu naţiunea. Această evoluţie presupune,
cel mai adesea, o dinamică a unor particularităţi durabile, constituite, la un mo-
ment dat, pornind de la un fond de bază (substrat), peste care se pot suprapune
particularităţi ulterioare – cu rol modificator sau chiar de substituire (superstrat,
adstrat) –, în strânsă legătură cu relaţiile instituite între diversele grupuri cu ca-
re a venit în contact populaţia (Breton, G., 1976). Izolarea unor grupuri desprin-
se dintr-unul deja constituit poate duce, cu timpul, la evoluţii lingvistice singula-
re, în ultimă instanţă, la apariţia unor noi grupuri etno-lingvistice. Durata medie
de viaţă a unei limbi poate varia de la câteva sute de ani (latina, gotica) la câteva
mii de ani, mai ales în condiţii de izolare. Ambiguitatea noţiunii de etnie este mai
evidentă decât aceea de grup lingvistic, deşi aceasta din urmă poate fi la fel de
vagă în contextul practicării bi- şi plurilingvismului.
Discuţii aprinse se poartă în jurul presupusei „limbi-mamă”, din care ar des-
cinde toate familiile lingvistice actuale. Cercetările recente par să demonstreze,
ajutate de genetica populaţiilor şi de arheologie, acest lucru232. La astfel de con-
cluzii s-a ajuns prin utilizarea metodei lingvistice comparatiste, prin intermediul
căreia familiile de limbi cunoscute au fost unite în superfamilii corelate între ele.
M. Ruhlen consideră că similarităţile între diversele limbi vorbite pe Glob nu pot
proveni decât din trei fenomene: împrumuturile, uşor de deosebit; convergenţa
lingvistică, foarte rară; existenţa unei limbi primare, vorbită de primele comuni-
232M. Ruhlen este cel mai înfocat susţinător al acestei ipoteze, cf. B. Victorri, Débat sur la langue mère,
pp. 37 – 43, în Les langues du monde, „Pour la Science”, 1999.
203
tăţi de Homo sapiens sapiens, în urmă cu aproximativ 100.000 de ani în estul

Africii. De aici, prin extinderea ecumenei, s-a ajuns la diversitatea lingvistică ac-
tuală (figura 56).
Johanna Nichols (citată de B. Victorri, 1999) distinge două tipuri de arii
geografice: de expansiune (propagare), caracterizate prin limbi puţin diferenţia-
te, aparţinând câtorva familii înrudite între ele; reziduale, care presupun o pu-
ternică diferenţiere pe fondul acumulării, în timp, a unor familii lingvistice foarte
diferite (mai ales, cazul unor zone muntoase).
Colin Renfrew233 presupune că diversitatea etno-lingvistică din unele arii
reziduale (Noua Guinee, de exemplu) nu derivă obligatoriu din suprapunerea
unor valuri migratorii diverse, ci şi din dezvoltarea unor inovaţii lingvistice, a
unor noi forme de spiritualitate. Autorul citat susţine existenţa a patru mecanis-
me de bază care conduc, treptat, la apariţia unei noi limbi şi a unui nou grup et-
no-lingvistic într-o regiune dată:
colonizarea unui teritoriu neocupat şi evoluţia separată;
mecanismele de divergenţă;
mecanismele de convergenţă;
mecanismele de substituţie lingvistică.
Dacă nicio limbă n-ar fi fost înlocuită, divergenţa ar fi fost principala cauză a
schimbărilor, iar harta etno-lingvistică a Globului, un mozaic, aşa cum se prezintă
parţial în ariile reziduale. Realitatea este însă diferită, vaste regiuni ale Globului fi-
ind apanajul unei singure mari familii etno-lingvistice. La această extindere s-a
ajuns prin patru procese istorice distincte, succesive, după cum urmează:
migraţiile timpurii, de pe urma cărora au rezultat familii etno-lingvistice
altădată extinse, eliminate ulterior, cu excepţia unor arii reziduale (cazul basci-
lor, al popoarelor caucaziene, al khoisanicilor);
difuziunea agriculturii în Neolitic, pare-se, principala cauză a substitui-
rii lingvistice. Această revoluţie a fost însoţită de creşterea numărului de lo-
cuitori, în consecinţă aceştia fiind obligaţi să-şi extindă arealul în arii nelocui-
te sau ocupate de populaţii aflate la un stadiu inferior de dezvoltare. Este ca-
zul marilor familii etno-lingvistice actuale – indo-europeană, sino-tibetană, aus-
trică, afro-asiatică etc.;
difuziunea impusă de variaţiile tardive ale climatului terestru, în primul
rând încălzirea survenită în urma retragerii gheţarilor, cazul populaţiilor din
nordul Eurasiei şi Americii (laponi, samoezi, yukaghiri, ciukci, inuiţi etc.);
invaziile unor popoare migratoare în ultima parte a Antichităţii şi în Evul
Mediu, suprapuse ca elite dominante asupra unor popoare mult mai nume-
roase, sedentare, cărora au reuşit să le impună, adesea, propria limbă. Este
cazul special al familiei de limbi altaice (turco-mongole), parţial al unora mai
vechi (indo-europeană sau sino-tibetană).
233 Opinie exprimată de acest cunoscut istoric britanic contemporan (La diversification linguistique,
pp. 43 – 51, în Les langues du monde, „Pour la Science”, 1999).
204
Figura nr. 56. Cele șapte niveluri ale separației lingvistice

Adaptat după M. Ruhlen, L'origine des langues sur les traces de la langue mère,
Folio, coll. «Essais» (no. 487), 2007 (1ère édition 1994)
205
Pornind de la aceste considerente, putem conchide că etnogeneza poate

avea loc în moduri diferite, dintre care trei sunt mai importante:
1) Etnogeneza prin diferenţiere, prin individualizare dintr-un trup comun
– de exemplu, individualizarea naţiunilor din subgrupa scandinavă a grupei ger-
manice (danezii, norvegienii, islandezii, suedezii ş.a.) sau individualizarea po-
poarelor din subgrupa estică a grupei slave (ruşii, bieloruşii şi ucrainenii) etc.;
2) Etnogeneza prin asimilare, cu două variante:
A. suprapunerea unor straturi etno-lingvistice succesive, de regulă, ca ur-
mare a marilor migraţii de cucerire – de exemplu, poporul englez s-a format prin
suprapunerea, peste un strat preceltic, a unuia celtic, urmat de un strat roman,
de unul germanic şi de altul normand, dar de limbă franceză;
B. colonizarea unui teritoriu slab populat cu populaţii de origine diversă
care se interasimilează – de exemplu, naţiunea anglo-americană s-a format prin
interasimilarea dintre coloniştii şi imigranţii englezi, germani, irlandezi, italieni,
slavi, evrei, japonezi, chinezi, filipinezi etc., sclavii africani ş.a., majoritatea folo-
sind sau preluând limba engleză, adică limba primilor colonişti;
3) Etnogeneza prin strângerea relaţiilor culturale şi economice dintre dife-
rite triburi, uniuni de triburi sau etnii, fără o modificare esenţială a ariilor de lo-
cuire ale acestora; este un proces aflat astăzi în plină desfăşurare în Africa Sub-
sahariană, Indonezia, Filipine, Noua Guinee ş.a. Aceasta ameninţă însă cu dispa-
riţia o serie întreagă de limbi vorbite astăzi de un număr mic de persoane (apro-
ximativ 1.400 de limbi sunt primejduite în momentul de faţă, în special în Africa)234.
În dinamica procesului de etnogeneză, aşa cum s-a mai amintit, se poate
ajunge şi la situaţia ca mai multe popoare să vorbească aceeaşi limbă, fie că a
fost impusă (cazul statelor din Lumea Nouă care folosesc engleza sau spaniola)
ori s-a impus în dauna unor limbi cu o circulaţie mai restrânsă235. La fel se petrec
lucrurile în fostele colonii care încă mai utilizează oficial limbile metropolelor
(engleza, franceza, portugheza) sau în cazul particular al spaniolei care s-a im-
pus, până la urmă, în cea mai mare parte a Americii Latine. O situaţie similară o
deţinea şi limba rusă în fosta URSS, urmările fiind încă resimţite, cu tot efortul de
impunere a limbilor naţionale.
Etniile se deosebesc foarte mult între ele din punct de vedere al dimensiu-
nilor, plecând de la naţiunea chineză, cu peste un miliard de membri, şi coborând
până la etnii care nu au decât câteva sute de membri. Cele mai numeroase sunt
etniile mici (aproximativ trei pătrimi din numărul total al etniilor cuprind, fieca-
re, câte mai puţin de un milion de persoane), dar toate acestea, la un loc, nu tota-
lizează mai mult de 4 % din populaţia Globului. În mod identic, din numărul total
de limbi, aproape jumătate (3.000) sunt vorbite de mai puţin de 10.000 de per-
soane fiecare, iar dintre acestea, în 1999, existau 51 de limbi care nu mai erau
234 În UNESCO Atlas of the World’s Languages in Danger (Paris, 2011), se apreciază că 50 % dintre
limbile vorbite în prezent se află în pericol iminent de dispariție (la fiecare două săptămâni dispare
una), iar pe parcursul acestui secol, vor dispărea 90 % dintre limbile vorbite pe Glob.
235 Cazul Irlandei, unde limba naţională este pe cale de dispariţie în favoarea englezei sau chiar al Bie-
lorusiei, unde un proces similar a impus rusa, în ambele cazuri, cu toate eforturile de a impune limbi-
le locale, nu se înregistrează progrese notabile.
206
cunoscute decât de câte o singură persoană (28 dintre acestea fiind limbi ale
australienilor aborigeni). Dimensiunile mici ale unor etnii, circulaţia redusă a
limbilor acestora, absenţa unei pieţe culturale suficient de largi şi a organizării
statale proprii fac ca multe dintre etniile mici să nu cunoască nici până astăzi
scrierea, doar aproximativ 200 de limbi având, deocamdată, o scriere proprie.
Din rândul limbilor nescrise, se recrutează sistematic şi acei locuitori care sunt
puşi în situaţia de a învăţa o limbă de circulaţie mai largă, pentru a avea acces,
astfel, la civilizaţia modernă, în contradicție cu puternica relație dintre etnicitate
și formarea culturilor236.
4.2.2. Harta politică a lumii și structura etnică

Împrejurările foarte complexe în care s-a conturat actuala hartă politică a
lumii explică de ce aceasta nu ţine seama, decât într-o foarte mică măsură, de li-
mitele ariilor locuite de diferite etnii, ceea ce a primat sistematic fiind interesele
politice şi economice ale statelor mai puternice, în special ale metropolelor colo-
niale. Acest fapt este deosebit de pregnant în cazul frontierelor fostelor colonii,
mai ales în Africa, frontiere totalmente artificiale, moştenite ca atare de tinerele
state independente, deşi sunt trasate cu o totală indiferenţă faţă de realitatea et-
no-lingvistică.
Din această cauză, se deosebesc două mari categorii de state:
1) Prima categorie este aceea a statelor naţionale, mai mult sau mai puţin
omogene, din punct de vedere etno-lingvistic, cu trei subcategorii (figura 57):
A. State în care lupta de lungă durată pentru independenţă şi unitate poli-
tică, combinată uneori cu purificările etnice, a ajuns la o corespondenţă accepta-
bilă, uneori aproape perfectă, între aria etnică şi stat – de exemplu, cazurile Nor-
vegiei, Islandei, Danemarcei, Poloniei, Republicii Cehe, Portugaliei, Japoniei ş.a.
B. State care îşi împart spaţiul locuit de aceeaşi etnie sau de etnii foarte
apropiate ca origine şi limbă – statele cu populaţie majoritar hispanofonă din
America Latină (Costa Rica, Panama, Salvador, Cuba, Republica Dominicană, Por-
to Rico, Columbia, Venezuela, Chile, Argentina, Uruguay, Paraguay), statele cu o
populaţie majoritar arabofonă din Africa de Nord şi Orientul Apropiat (Maurita-
nia, Tunisia, Libia, Egiptul, Siria, Libanul, Iordania, Arabia Saudită, Yemenul,
Omanul, Emiratele Arabe Unite ş.a.), statele cu o populaţie de limbă germană
(Germania, Austria, Luxemburg şi Liechtenstein), cele două state coreene, statele
malaieze (Indonezia, Filipinele, Malaysia), cele două state românești (România și
Republica Moldova) etc.
C. Statele relativ omogene etno-lingvistic, dar unde o proporţie apreciabilă
din etnia de bază a rămas, prin jocul diviziunilor politice, pe teritoriul altor state:
România, Albania, Irlanda, Ungaria, Serbia, Suedia, Somalia ş.a.
236 Roewer, L., L’ADN et le code de la vie, în G. Burenhult, Les populations traditionnelles (1995). Pen-
tru acest subiect, foarte utilă este și lucrarea în cinci volume a lui G. Buschan (1926).
207
Figura nr. 57. Tipurile de state după structura etno-lingvistică a populației
2) A doua categorie este aceea a statelor multinaţionale, categorie formată,

la rândul său, din alte două subcategorii:
a) State imperiale, create prin expansiunea teritorială a unei naţiuni domi-
nante, ca Federaţia Rusă, Republica Populară Chineză, Iranul, Turcia, Thailanda,
Etiopia, Spania, Marea Britanie, Franţa, Statele Unite (cu rezervele de rigoare,
având în vedere regimul politic);
b) State create de administraţia colonială, cu un caracter mai mult sau mai
puţin artificial şi frontiere mai mult sau mai puţin convenţionale – Uniunea My-
anmar, Republica Democrată Congo, Nigeria, Republica Africa de Sud, Sudanul,
Ghana, Ciadul, Camerunul, Guineea etc.
Un caz particular este cel al statelor binaţionale, rare, dar semnificative,
cazul Belgiei sau în Africa, unde se apropie de această situație Ruanda și Bu-
rundi, părți ale unei foste colonii belgiene, desprinse după Primul Război Mondi-
al din mai vechea Africă Germană de Est, în care trăiesc, frecvent în stare de be-
ligeranță, două grupuri etnice apropiate ca limbă, dar deosebite antropologic.
Mai putem aminti Kazahstanul, unde coexistă kazahii autohtoni cu rușii coloni-
zați sau Canada, parțial cu o populație anglofonă, mai recentă, dar mai numeroa-
să, și parțial cu una francofonă, mai veche, dar ajunsă în minoritate etc.
208
4.3. Formarea minorităţilor naţionale

Harta politică nu coincide cu distribuţia diverselor popoare (numărul state-
lor este de câteva zeci de ori mai redus), mai ales acolo unde dominaţia colonială
a impus frontiere artificiale (cazul Africii), dar chiar şi în Europa, unde nu există
niciun popor care să nu cunoască şi statutul minoritar. Această problemă a mino-
rităţilor (nu numai etnice, de altfel) este frecvent invocată cu diverse prilejuri şi
joacă, astăzi, un rol deosebit în stabilirea unui climat de cooperare, cel puţin la
nivel european. Unele minorităţi ajung să aibă o pondere relativ importantă, iar
pe plan local, pot fi chiar majoritare (maghiarii, în estul Transilvaniei, germanii
în Alsacia și nord-estul Lorenei, ca și în nordul Tirolului de Sud (Oberetsch), al-
banezii, în nord-vestul Macedoniei, românii, în sudul regiunii Cernăuţi, atribuită
Ucrainei de către puterea sovietică în 1940 etc.).
Genetic, minorităţile pot fi clasificate în două mari grupuri care pot fi sub-
divizate în mai multe categorii: autohtone şi nou-venite (Taylor, P., 1998).
a) Minorităţile autohtone sunt cele a căror prezenţă pe teritoriul actual es-
te istoriceşte constituită din timpuri foarte vechi. Se pot, astfel, deosebi două ca-
tegorii:
aborigenii, triburile şi grupurile primitive, grupuri mai arhaice şi, de
multe ori, cu o origine incertă (negritos, wedda, ainu, grupuri relicte din sudul
şi estul Asiei, amerindienii din America de Nord, laponii din Scandinavia etc.).
Toţi au în comun prezenţa foarte veche pe teritoriul actual, astfel încât ei
sunt, indiscutabil, primii locuitori;
grupuri etnice de origine foarte veche, mai evoluate, a căror istorie este
ceva mai bine cunoscută şi care sunt, fără echivoc, autohtone, având drepturi
imprescriptibile asupra teritoriilor pe care le ocupă. Este cazul bascilor, wel-
shilor, populaţiilor nord-caucaziene, românilor din nordul Peninsulei Balca-
nice, kurzilor, berberilor din Africa de Nord etc.
b) Minorităţile nou-venite sunt acelea care s-au constituit în perioada mo-
dernă şi contemporană prin dispersie, colonizare, invazii, refugieri etc., grupuri a
căror legătură cu teritoriul pe care îl populează astăzi este mai slabă şi care con-
vieţuiesc, de obicei, cu autohtonii. Pot fi deosebite, astfel, cinci categorii:
invadatorii şi cuceritorii care pot constitui grupuri reziduale după recu-
cerirea teritoriului de către populaţia autohtonă (sau presupus autohtonă).
Este cazul tătarilor din Rusia, al suedezilor din Finlanda, altădată al francezi-
lor din Algeria, al ruşilor în Basarabia etc. Deşi, de multe ori, au o prezenţă se-
culară, o extindere teritorială coerentă, compactă chiar, drepturile lor asupra
acestor teritorii pot fi puse în discuţie ca în cazul turcilor din Bulgaria;
coloniştii, de multe ori, grupuri cu o compoziţie etnică eterogenă, atrase
de politica statului de valorificare a unor resurse sau terenuri. Se poate face o
distincţie între coloniştii instalaţi de către o anumită putere, dar având o ori-
gine etnică diferită de a acesteia, cazul tamililor din Sri Lanka, al hinduşilor
din Trinidad-Tobago şi colonii aduşi de către proprii lor suverani, nobili, pro-
209
prietari (tătarii din Polonia, finlandezii din Suedia, germanii din fostul Impe-
riu Ţarist). Dacă primii pot fi primiţi cu ostilitate de populaţia autohtonă, cei-
lalţi se pot bucura, iniţial, de unele drepturi şi facilităţi. Raţiunile pentru care
cuceritorii recurg la colonizare sunt diverse: interese militare (paza frontiere-
lor, cazul secuilor din Transilvania), interese economice, de valorificare a unor
teritorii depopulate, devastate sau nevalorificate (slovacii din Ungaria, şvabii
din Banat, olandezii din regiunile mlăştinoase din nordul Germaniei) sau ca
mână de lucru pe plantaţii (cazul tamililor din Sri Lanka, al mexicanilor în
SUA). O altă raţiune este aceea a organizării vieţii urbane în spaţii slab urbani-
zate, caz frecvent în Europa central-estică, unde populaţia urbană iniţială a
fost, de multe ori, de origine germanică sau evreiască. La fel s-a întâmplat şi
cu alte populaţii cu vocaţie citadină, specializată în comerţ şi meşteşuguri
(armenii, grecii etc.). În epoca modernă, foarte frecventă a fost colonizarea
forţei de muncă în minerit (mai ales în extracţia cărbunelui), cum a fost cazul
polonezilor sau al slovenilor, în Germania şi Franţa;
persoanele deplasate forţat sau relocalizate în noi regiuni, cazul cel mai
clasic fiind cel al negrilor din Americi, dar mai recent şi cel al populaţiilor din
Caucaz şi Crimeea, deportate masiv din ordinul lui Stalin, în 1945, spre Ka-
zahstan şi Siberia. Deşi victime ale dictaturilor, multe dintre aceste minorităţi
nu sunt bine primite în noul loc de reşedinţă, ostilităţile generând conflicte
sau persecuţii, cum s-a petrecut în cazul turcilor meşkheţi din Georgia, depla-
saţi de Stalin în Uzbekistan;
refugiaţii, colectivităţi care fug din calea unor conflicte (palestinienii, de
exemplu, sau, mai recent, bosniacii), a unor calamităţi naturale sau a foametei
(etiopieni în Sudan, populaţiile saheliene, în statele de la Golful Guineei etc.)237
sau din cauza persecuţiilor religioase (creştini din Orientul Apropiat refugiaţi
în vestul Europei sau Americi, musulmanii din Birmania refugiaţi în Bangla-
desh etc.) ori, la fel de frecvent, din cauze politice (represiunile din cauza
unor regimuri dictatoriale, ca acelea din fostele state comuniste sau din unele
state latino-americane). De cele mai multe ori, refugiaţii consideră situaţia lor
ca fiind una temporară, dar, de obicei, majoritatea rămân în regiunile de adop-
ţie (cazul armenilor refugiaţi în Georgia, a turkmenilor adăpostiţi în Iran de
teama puterii sovietice etc.);
muncitorii imigranţi (gastarbeiter, în germană) sau refugiaţii economici,
cum mai sunt numiţi, caracteristici pentru perioada contemporană. Mulţi din-
tre aceştia încearcă să se stabilească în ţara de primire, creând mici comuni-
tăţi (diaspore) care păstrează legături strânse cu ţara de origine.
237Conform PNUD, în anul 2001, regiunile cel mai afectate de subalimentaţie erau cele din Africa
Centrală (50 % din populaţie), Africa de Est (46 %), Caraibe (31 %), Africa de Sud (29 %) şi Asia de
Sud (22 %). Singurele regiuni ale Globului care sunt ocolite de acest flagel sunt Europa Occidentală şi
America de Nord. Chiar dacă situația s-a ameliorat în valori relative, în cifre absolute, ultimele ra-
poarte ale PNUD (2015) indică un număr impresionant – 795 de milioane de persoane, victime ale
subalimentației.
210
Din punct de vedere al localizării, pot fi deosebite patru tipuri de minorităţi:

a) comunităţi transnaţionale, fără identitate statală. Cazul cel mai tipic es-
te, astăzi, cel al ţiganilor, dar şi evreii se încadrau în aceeaşi categorie înainte de
înfiinţarea statului Israel. Un caz arhicunoscut este cel al kurzilor care, spre deo-
sebire de ceilalţi, au o anumită coeziune spaţială mai ales în nord-estul Irakului,
dar și în sud-estul Turciei sau în nord-vestul Iranului; similar este cazul bascilor,
cu teritoriul divizat între Spania și Franța;
b) comunităţi cu identitate statală precisă, dispersate la mari distanţe de
aria de origine, cum este cazul comunităţilor germane din Transilvania sau din
sudul Rusiei (în trecut), situație tot mai frecventă sub forma diasporelor create
de migrația internațională;
c) comunităţi localizate în vecinătatea statului de referinţă, fără continuita-
te teritorială, cazul maghiarilor din Transilvania, al turcilor, în Bulgaria etc.;
d) comunităţi localizate în continuitate teritorială cu statul de referinţă, si-
tuație foarte frecventă în Europa: românii din Ucraina, maghiarii din Slovacia,
germanii din Alsacia sau Tirolul de Sud, arabii din sud-vestul Iranului, albanezii
din Macedonia etc. Fiecare dintre aceste tipuri poate emite diverse revendicări,
cu o intensitate tot mai mare de la prima la ultima categorie (Rey, M., 1997). În
statele africane, create artificial în perioada colonială, suportul acestor revendi-
cări poate deriva din trei modalităţi de exprimare a identităţii minoritare: auto-
htonismul, care pune accent pe relaţia cu teritoriul; tribalismul, care survine
atunci când relaţia cu teritoriul este pusă în cauză, fiind un vehicul frecvent al
revendicărilor populare sau al pasiunilor colective în ţările în curs de dezvoltare;
naţionalismul etnic, atunci când se manifestă revendicări de autonomie sau chiar
de separare238. Este motivul pentru care continentul african este frământat în ul-
timele decenii, de nenumărate conflicte interne sau interstatale, cel mai frecvent
cu suport etnic.
4.4. Clasificarea etno-lingvistică a populației Globului

Stabilirea unei clasificări etno-lingvistice a populaţiei Globului este extrem
de dificilă, dată fiind varietatea opiniilor şi a metodelor de clasificare. Cea mai
pertinentă modalitate de grupare a celor câteva mii de comunităţi etno-ling-
vistice de pe Glob pare a fi cea care ţine cont de vechimea formării acestora, dar
şi de distribuţia spaţială actuală. Astfel, cele mai vechi sunt, cu siguranţă, cele din
aria de origine a omului actual – Africa Subsahariană, urmate de cele rezultate
din primele migraţii de extindere a eumenei, mare parte din Oceania, sudul Asi-
ei, unele arii reziduale din Eurasia, apoi cele care s-au format şi extins pe parcur-
sul Neoliticului şi, în sfârşit, cele care s-au impus într-o perioadă mai apropiată
de cea actuală prin migraţii şi dominaţie. Familiile etno-lingvistice reținute de
noi corespund, în general, clasificărilor propuse de către lingvişti, preocupaţi de
238 Cf. G. Coulon, La dynamique de l’ethnicité en Afrique noire, în Sociologie des nationalismes (dir.
P. Birnbaum), PUF, 1998.
211
stabilirea unei scheme complete a raporturilor dintre acestea. Astfel sunt vehi-
culate mai multe suprafamilii lingvistice, acceptate ca atare prin compararea vo-
cabularului reconstituit al proto-limbilor, dintre care cea mai cunoscută este
suprafamilia nostratică (susţinătorul acestei teorii este Aaron Dolgopolsky, de la
Universitatea din Haifa), care ar cuprinde câteva dintre cele mai numeroase fa-
milii lingvistice din Lumea Veche, diferenţiate, probabil, la începutul Neoliticu-
lui: afro-asiatică, elamo-dravidiană, kartvelică, indo-europeană, uralo-altaică şi
coreeană. O alta, propusă mai recent de J. Greenberg (Universitatea Stanford),
este suprafamilia eurasiatică, care alătură pe lângă familia indo-europeană, pe
cea uralo-altaică şi pe cele din nord-estul Asiei, inclusiv cea coreeană şi aino-
japoneză, mai greu de acceptat totuşi. Şi mai surprinzătoare este superfamilia
propusă de M. Ruhlen, care grupează alături de limbile sino-tibetane şi na-déné,
cert înrudite, limbile nord-caucaziene, basca şi burushaski sub numele de déné-
caucaziană sau sino-caucaziană (vezi și figurile 56, 58)239.
S-au elaborat, astfel, multe clasificări etno-lingvistice ale popoarelor Globu-
lui, uneori contradictorii, ceea ce urmează încercând să fie o sinteză, care le siste-
matizează pe cele mai importante din aceste etnii, în suprafamilii (acolo unde exis-
tă), familii, grupe şi subgrupe. S-a ținut cont și de existența unor particularități cul-
239 Sub aspectul structurii limbilor vorbite pe Glob, se deosebesc mai multe mari categorii, nu
întotdeauna complet distincte. W. Brice (The Geography of Language în Companion Encyclopedia of
Geography, pp. 108 – 120, Routledge, London, 1996) distinge şase astfel de categorii: limbi izolante,
cele mai simple, care se deosebesc prin utilizarea tonurilor necesare diferenţierii sensului unor
cuvinte aparent omofone. Cele mai caracteristice sunt, din acest punct de vedere, limbile sino-
tibetane şi cele mai multe dintre limbile din familia austrică; limbile aglutinante, mai complexe,
utilizează în diferenţierea cuvintelor o serie de sufixe, prefixe şi infixe (după caz), adăugate unui
radical. Caracteristice sunt limbile uralo-altaice, elamo-dravidiene, japoneza, coreeana, elemente
aglutinante existând şi în unele grupuri de limbi din familia austrică (austroneziană, mai ales), în
unele limbi izolate din Eurasia (basca, etrusca sau georgiana); limbile cu flexiune radicală, care se
disting prin existenţa unor radicale triliterale (două consoane şi vocală), pe baza cărora, prin alter-
nanţă vocalică sau sufixare, se pot obţine diverse structuri sintactice. Cel mai caracteristice sunt
limbile din familia afro-asiatică; limbile flexionare, caracterizate prin adăugarea unor sufixe la un
radical verbal sau nominal, obţinând, astfel, o mare varietate de nuanţe semantice, necesare comu-
nicării. Caracterizează, în primul rând, limbile indo-europene, chiar dacă se observă o erodare a
flexiunii în epoca modernă, mai ales la limba engleză, care, prin structură, se aseamănă tot mai mult
cu limbile izolante; limbile clasificatorii se deosebesc prin utilizarea unor prefixe care indică apar-
tenenţa semantică a cuvântului la o anumită categorie (clasă). Specific limbilor din familia nigero-
kordofaniană, mai rar şi în cea nilo-sahariană; limbile holofrastice (polisintetice) se diferenţiază prin
absenţa unui sens clar al fiecărui cuvânt care, în funcţie de combinaţia cu alte cuvinte, în structuri de
tip holofrastic (fraze formate dintr-un singur cuvânt), îşi poate schimba semnificaţia. Caracterizează
mai ales limbile indigene din America, mai puţin na-déné care se apropie de limbile izolante. Conform
aceluiaşi autor, aceste şase categorii prezintă doar diverse moduri de exprimare a realităţii, fiind
înrudite în cele din urmă între ele. Astfel, limbile flexionare şi cele cu flexiune radicală formează un
macrogrup relativ unitar, la fel cele izolante şi holofrastice, între care se situează limbile aglutinante
şi cele clasificatorii. Tendinţele actuale converg, după toate aparenţele, spre simplificarea sintaxei şi
„mondializarea” vocabularului vehiculat de mass-media scrisă şi audio-vizuală sub imperiul „nece-
sităţii” comunicării cât mai rapide. Pericolul unei eventuale omogenizări pare, mai degrabă, virtual,
codurile lingvistice fiind mult mai adânc înrădăcinate în mentalul colectiv decât pare la prima vedere.
Limbile normate, cu un rol social precis, nu pot fi înlăturate decât prin dispariţia purtătorilor săi,
influenţele exercitate de marile limbi de circulaţie nefiind de natură să le modifice substanţial.
212
turale sau rasiale, fără a pretinde eliminarea completă a confuziilor, mai ales în ca-
zul unor comunități bine individualizate care utilizează o limbă comună.
Figura nr. 58. Distribuția actuală a marilor familii și superfamilii etnolingvistice
4.4.1. Familia khoisanică

Această familie cuprinde, în principal, două etnii, caracteristice pentru sud-
vestul Africii (Namibia, Botswana, sud-estul Angolei) – boșimanii (autodenumiţi
san) şi hotentoţii240 (autodenumiţi khoikhoin). În Tanzania s-au mai păstrat, din
larga arie khoisanică iniţială, două grupuri foarte mici – sandawe şi hadza. Numă-
rul limbile khoisanice, în total 12, depăşeşte cifra etniilor, limbile fiind foarte deo-
sebite de celelalte limbi ale Globului, deoarece prezintă unele foneme foarte curi-
oase (clicuri – consoane formate prin inspiraţie), preluate însă şi de unele limbi
bantu, din Africa australă. La venirea europenilor, khoisanicii nu depăşeau stadiul
organizării gentilico-tribale, totuşi hotentoţii se găseau la un nivel mai ridicat de-
cât boșimanii, fiind crescători nomazi sau seminomazi de animale, în timp ce bo-
șimanii trăiau, ca şi astăzi, în primul rând, din vânat. Coloniştii europeni au contri-
buit, ca şi popoarele bantu, venite dinspre nord – nord-est, la refularea khoisa-
nicilor spre regiunile aride ale Deşertului Kalahari şi din Namibia. O parte dintre
hotentoţi s-au mixtat cu europenii şi cu bantu, khoisanici propriu-zişi mai rămâ-
nând, astăzi, în jur de 0,476 milioane de persoane. Viitorul limbilor vorbite de
aceste popoare este incert, în condiţiile unei presiuni puternice din partea limbilor
oficiale din regiune (engleză, afrikaans sau diverse limbi bantu.
240Etnonime create de coloniştii de origine olandeză (boeri), cu sensul de „oameni ai tufişurilor” şi,
respectiv, „bâlbâiţi”.
213
Figura nr. 59. Harta etno-lingvistică a populației Africii

(adaptare după L’État du Monde, ediția 1985, La Découverte, Paris)
4.4.2. Familia nigero-kordofaniană241

Este cea mai mare familie de etnii negro-africane, care populează cea mai
mare parte a Africii de Vest, Centrale, de Est şi Sud, totalizând circa 665,2 mili-
oane de persoane. Altădată era mult mai extinsă spre nord-est, dovadă fiind po-
pulaţiile din centrul statului Sudan (Kordofan), apropiate lingvistic. Acest vast
conglomerat de etnii, de multe ori de mici dimensiuni, pe alocuri în curs de omo-
genizare, constituie un adevărat laborator al procesului de etnogeneză în contex-
tul sporirii mobilităţii populaţiei şi al exploziei demografice. Se produc, astfel,
convergenţe în jurul unor limbi de circulaţie, normate şi utilizate în mass-media
241Clasificarea etniilor Africii Subsahariene ţine seama, în primul rând, de opiniile lingvistului ameri-
can Joseph Greenberg, din anul 1963.
214
şi în învăţământ. Este o tendinţă firească, dacă ne raportăm la cele peste 1.000

de etnii, dar se impune destul de greu, uneori cu conflicte sângeroase sau prin
compromisul utilizării limbii fostelor metropole coloniale ca limbă de circulaţie.
Originea populaţiei care formează acest conglomerat pare să fie în zona de con-
tact dintre savană şi pădurea ecuatorială, la nord-est de Golful Guineei, de unde,
prin migraţii succesive, s-au dirijat spre vest, sud şi est, ocolind sau traversând
pădurea ecuatorială. În aria de origine, s-a produs o diferenţiere extrem de pu-
ternică spre deosebire de ariile de dispersie, mai unitare. În cadrul acestei familii
se pot distinge patru grupe (figura 59):
A. Grupa mande are dimensiuni mijlocii, totalizând circa 38 de milioane de
persoane şi este formată din 26 de etnii, mai mari sau mai mici, care reprezintă
populaţia de bază în Mali, dar care trăiesc şi în Senegal, Guineea, Sierra Leone,
Gambia, Guineea-Bissau şi nord-vestul Republicii Côte d’Ivoire. Limbile din gru-
pa mande sunt foarte apropiate între ele, iar poporul cel mai cunoscut este man-
dingo. În secolele V – XI d. Chr., etniile mande din zona izvoarelor Senegalului şi
Nigerului (malinke, soninke, bambara, dioula ş.a.) au constituit un stat puternic şi
cu o civilizaţie destul de înaintată, numit Ghana (cu capitala la Kumlu), urmat,
după islamizare, în secolele XIII –XIV, de statul Mali, creaţie a altor etnii, din ace-
eaşi grupă; regii din Mali deţineau un adevărat monopol al comerţului cu aur şi
sare în Africa de Vest. Din această perioadă de glorie datează prestigiul limbii
mandingo, folosită şi de alte populaţii din Africa de Vest, ca limbă de înţelegere
interetnică, un timp rezistând chiar şi în rândul sclavilor duşi cu forţa în America
sau în rândul trupelor franceze formate din mercenari colectaţi din toată Africa
de Vest (aşa-numiţii „trăgători senegalezi”). Dintre cele câteva zeci de grupuri
etnice, puternic înrudite lingvistic, mai importante sunt:
mandingo, cu o civilizaţie avansată, elementul cel mai activ în organiza-
rea statelor amintite. Numărul lor este de aproximativ 10 milioane, fiind cu-
noscuţi şi sub numele de malinké sau maninka, locuind, în principal, în nordul
statului Côte d’Ivoire, estul Guineei, vestul statului Mali şi în Gambia, fără a fi
absenţi în celelalte state vecine;
bambara (banmana), înrudiţi îndeaproape cu mandingo (7,5 milioane),
se deosebesc prin rezistenţa la islamizare, fiind parţial creştinaţi sau practi-
când, în continuare, animismul. Originari din zona înaltă a masivului Fouta
Djallon, s-au dispersat pe cursul mijlociu al Nigerului, fiind agricultori şi con-
stituind, cu timpul, populaţia de bază a statului Mali (în zona capitalei Bama-
ko), dar sunt prezenţi şi în Senegal sau în Côte d’Ivoire. Limba lor are un rol
tot mai important în Mali, ca limbă naţională fiind utilizată şi de alte populaţii
înrudite;
soninké, cunoscuţi şi sub numele de sarakollé (5 milioane) şi khasonké
(sub 1,5 milioane), sunt alte două populaţii înrudite cu bambara, locuind în
vestul statului Mali şi în regiunile limitrofe ale Mauritaniei şi Senegalului. Pu-
ternic afectaţi de seceta din Sahel, au emigrat la mari distanţe, constituind
principala comunitate negro-africană din Franţa;
dyoula, un alt popor mandé, localizat în plină savană, în zona de frontie-
ră dintre Burkina Fasso, Côte d’Ivoire şi Ghana. Se disting printr-un rol impor-
215
tant în comerţul vest-african şi în propagarea Islamului spre regiunea centrală

a Golfului Guineei. Împreună cu alte grupuri înrudite totalizează aproximativ
7,5 milioane de locuitori, având un rol important în statele menţionate;
mende şi kpelle, alte două grupuri înrudite (cam 5 milioane), formează
populaţia principală din Liberia şi Sierra Leone, unde se opun avansului limbii
engleze, oficiale în aceste state. Majoritatea practică animismul ori sunt creş-
tinaţi, fiind mai puţin atinşi de islamizare.
B. Grupa vest-atlantică (atlantică sau bantoidă vestică) totalizează aproxi-
mativ 54 de milioane de persoane. Din punct de vedere antropologic, membrii
grupei prezintă unele trăsături morfologice europoide, deşi au pielea de culoare
foarte închisă. Se remarcă prin relativa dispersie spaţială, constituind rezultatul
extinderii spre vest a populaţiilor de agricultori sau de crescători nomazi de ani-
male. Foarte apropiate din punct de vedere lingvistic, popoarele din acest grup
se deosebesc prin modul de viaţă particular, de multe ori conform potenţialului
natural, fie în zona semiaridă a Sahelului, fie în zona umedă de pe coasta extrem-
vestică a Africii.
Cea mai importantă etnie a grupei este fulfulde (denumită şi peul sau fu-
lani, spre est, ori tuculeor, în lungul fluviului Senegal), cu circa 37,5 milioane de
persoane; aceasta a fost, iniţial, relativ instabilă, practicând creşterea animalelor
(ovine, caprine şi bovine) în estul Sahelului, dar, din jurul anului 1000 î. Chr., s-a
deplasat spre vest şi astăzi trăieşte în numeroase enclave, mari şi mici, dispersa-
te în mijlocul altor popoare din Africa de Vest (în Senegal, Guineea, Mali, Came-
run etc.), unde s-a islamizat, sub influenţa arabilor, şi tinde spre o sedentarizare
mai avansată242. Limba lor a devenit o limbă de circulaţie în vestul Africii, dar fă-
râmiţarea dialectală şi dispersia teritorială îi împiedică extinderea în faţa unor
grupuri etnice mai compacte din statele în care sunt prezenţi. Acestea au avut un
rol major în răspândirea islamismului în Africa de Vest, iar limba fulbe are un rol
oficial important în Guineea şi nordul statului Camerun. Poporul fulfulde a mai
fost caracterizat şi printr-o puternică stratificare socială, deosebindu-se două pă-
turi cu trăsături de caste – fulbe, o pătură aristocratică de proprietari de turme, şi
rimaibe, o pătură de argaţi, care lucrează pentru aristocraţie; în ultimul timp,
această stratificare s-a mai atenuat, iar în rândul întregii populaţii fulfulde, se
observă o anumită tendinţă de reîntoarcere spre est.
Înrudiţi cu peulii sunt popoarele wolof şi serer din vestul statului Senegal,
agricultori sedentari (cultivatori de arahide). Sunt popoare destul de avansate
cultural, prin islamizare, dar şi prin contactul timpuriu cu europenii. Wolof (pes-
te 6 milioane) dispun, în prezent, de o limbă normată, dominantă în Senegal, dar
prezentă şi în Gambia, la fel ca şi serer (2 milioane). În zona de coastă, mai ume-
dă, trăiesc câteva popoare mai puţin numeroase având ca ocupaţie principală
pescuitul: dyola (1 milion), balanta (1,1 milioane), limba, kissi-temne (3 milioa-
ne), prezente din Senegal până în Liberia.
242O bună parte din fulfulde s-au metisat cu localnicii, în primul rând, cu mossi din Burkina Faso, mai
ales pe calea căsătoriilor mixte.
216
C. Grupa centrală, cea mai numeroasă, cu aproximativ 432,5 milioane de

persoane, cuprinde, la rândul său, patru subgrupe, şi anume:
a. Subgrupa guineeană (Kwa) este o subgrupă importantă, în cadrul famili-
ei, numărând circa 138 de milioane de persoane, care vorbesc vreo 70 de limbi.
Populează zona forestieră din lungul litoralului nordic al Golfului Guineea, din
Liberia şi până în Nigeria, unele dintre ele reuşind să atingă un grad avansat de
civilizaţie, constituind regate puternice înaintea colonizării europene (Benin,
Dahomey şi Ashanti). Guineenii cunoşteau fenomenul urban şi ajunseseră, prin-
tre altele, la o dezvoltare remarcabilă a metalurgiei (în special yoruba, renumiţi
în ceea ce priveşte producerea obiectelor artizanale din bronz). Particularităţile
lingvistice le disting net de popoarele vecine, în primul rând prin prezenţa tonu-
rilor cu valoare semantică, similare celor din limba chineză. Unele dintre limbile
vorbite de aceste populaţii au dobândit un rol major în comunicare după obţine-
rea independenţei. Majoritatea practică animismul, atât islamul, cât şi creştinis-
mul penetrând mai greu, chiar dacă, în ultimele decenii, se constată o expansiu-
ne a Islamului. Cele mai multe populaţii practică agricultura, dar sunt şi unele
grupuri mai puţin avansate de vânători, pescari şi culegători. Dintre cele aproa-
pe 100 de etnii din această subgrupă, putem aminti:
baulé, populaţia de bază din zona central-sudică a Republicii Côte d’Ivoire,
localizată în zona de cultură a celor mai vaste plantaţii de cacao din lume, fapt
ce le asigură un rol foarte important în statul amintit, în pofida numărului rela-
tiv restrâns (3,6 milioane);
akan (ashanti, fanti), mult mai numeroşi (baulé fiind, de fapt, o ramură
a acestora), răspândiţi în estul Republicii Côte d’Ivoire şi mai ales în Ghana
central-sudică, unde ashanti este promovată ca limbă naţională. Ca şi baulé,
au fost favorizaţi în perioada colonială de dezvoltarea economiei de plantaţie
sau de prezenţa unor resurse ale subsolului (aur, diamante). Numărul lor im-
portant (20,5 milioane împreună cu alte etnii înrudite) îi impune în faţa unor
grupuri înrudite mai puţin numeroase, localizate în zona litorală a celor două
state sau spre interior (ga-adangme, de exemplu, aproximativ 2 milioane),
limba lor tinzând să devină una dintre cele mai importante din Africa, cu un
rol major în statul Ghana;
ewe, majoritari în partea sudică a statului Togo şi în regiunea vecină a
Ghanei (ocupată de britanici prin împărţirea coloniei germane Togo, efect al
Primului Război Mondial). Sunt prezenţi şi în Benin, fiind un popor relativ
important, în expansiune faţă de alte grupuri etnice mai restrânse (aproxima-
tiv 6,2 milioane). Provin din sud-vestul Nigeriei şi aveau odinioară ca princi-
pală ocupaţie comerţul cu sare şi cu sclavi, astăzi fiind agricultori şi pescari.
Limba ewe are statut de limbă naţională în Togo. Înrudit cu ewe este poporul
adja-fon, baza populaţiei din Benin, a căror limbă are statut naţional în aceas-
tă ţară (4,1 milioane);
yoruba, cel mai important dintre popoarele din acest grup (43 de mili-
oane), locuiesc în zona dens populată din sud-vestul Nigeriei (cel mai populat
stat african), dominând capitala acestui stat, oraşul Lagos. În trecut s-au re-
marcat printr-o civilizaţie avansată, mai ales în domeniul valorificării metale-
217
lor, dar şi sub aspectul organizării sociale, fapt ce le-a asigurat un rol domi-
nant în regiune, în defavoarea altor grupuri etnice, destul de consolidate, ca
edo (3,7 milioane) şi nupe (3,5 milioane) situaţi mai la nord. Agricultori şi ar-
tizani reputaţi, dar şi comercianţi versaţi sunt întâlniţi în toată Africa Neagră
şi se impun tot mai mult ca unul dintre marile popoare africane cu toate sci-
ziunile pe care le implică penetrarea creştinismului sau islamului. Această ex-
pansiune este oprită de rezistenţa unor popoare la fel de numeroase şi bine
organizate din regiune (haussa şi ibo, mai ales);
ibo (igbo) şi ijo, două popoare strâns înrudite, răspândite în sud-estul
Nigeriei, în zona de vărsare a fluviului Niger, numără aproximativ 44 de mili-
oane de locuitori (din care 10 milioane de ijo). Constituie unul dintre cele trei
mari ansambluri etno-lingvistice din Nigeria şi se deosebesc din punct de ve-
dere cultural prin dominanţa netă a animismului. Geografic, ocupă o zonă
umedă, împădurită, suprapusă parţial peste areale bogate în petrol, fapt ce a
generat animozităţi cu autorităţile de la Lagos, unul dintre pretextele sânge-
rosului conflict din Biafra, în 1965;
efik-ibibio, un alt grup de popoare din Nigeria, cu o importanţă mai re-
dusă, populează cursul inferior al fluviului Niger, în aval de confluenţa cu Be-
nué. Sunt agricultori specializaţi în cultura speculativă a palmierului de ulei.
Numărul lor, deși important (8 milioane), nu este suficient pentru a rezista
dominației culturale a etniilor ibo sau yoruba;
b. Subgrupa voltaică (bantoidă centrală sau Gur) cuprinde un număr de
aproximativ 34 de milioane de persoane, formând 79 de etnii, cele mai multe
mici, care trăiesc, în principal, în regiunea de savană a Africii de Vest, mai ales în
Burkina Faso, dar şi în ţinuturile învecinate, din nordul Ghanei, Republicii Côte
d’Ivoire, Togoului, şi Beninului. Populaţii de agricultori, supuse mult timp altor
etnii mai active din zonă, din grupul mandé sau de factură sahariană, se deose-
besc printr-o fărâmiţare extremă. Cel mai important este poporul mossi (15,5
milioane de persoane), care, în Evul Mediu şi la începuturile epocii moderne, a
avut un stat destul de puternic pentru a se putea opune, un timp, pătrunderii co-
lonizatorilor europeni. Majoritar în Burkina Faso, a impus ca limbă de circulaţie,
după obţinerea independenţei, dialectul moré, frecvent utilizat şi în Côte d’Ivoire,
ca urmare a migraţiilor recente. În acest din urmă stat, se distinge şi etnia senufo
(siene, peste 6 milioane), răspândit şi în Ghana sau în Mali. Mai la nord, o impor-
tanţă locală o au unele grupuri, mai puţin numeroase, cunoscute prin tradiţiile
artizanale (bobo) sau prin modul de viaţă arhaic (dogon), ambele la frontiera
dintre Mali şi Burkina Faso. Spre sud, mai importante sunt popoarele: dagomba
(1,5 milioane), tem (1 milion) şi bariba (1,2 milioane), răspândite din Ghana pâ-
nă în Nigeria;
c. Subgrupa Bantu (Benue – Congo) constituie cea mai mare grupă de etnii
negro-africane, care, plecând din ţinutul de baştină al Sahelului central (din aria
dintre Camerun şi Nigeria), destul de recent (începând cu secolul al V-lea î. Chr.),
probabil şi ca urmare a introducerii în cultură a unor plante noi (ignamele, bata-
tul etc.), a manifestat o extraordinară expansiune spre sud, către zone locuite an-
218
terior de pigmei243 şi khoisanici, ajungând astăzi la o populaţie de aproximativ

374 de milioane de persoane. La începutul erei creştine, populaţiile bantu au
ajuns în Africa de Est, în secolul al XV-lea, au trecut la sud de Zambezi, iar în se-
colul al XVI-lea, au trecut şi dincolo de Limpopo, pe parcursul acestei mari mi-
graţii producându-se şi diversificarea subgrupei, formată astăzi din vreo 400 de
etnii, adesea slab diferenţiate şi aflate într-un proces de convergenţă etno-
lingvistică, frânată de multe ori de divizările politice din perioada colonială. Cu
toate acestea, individualizarea recentă a celor 554 de limbi bantu face ca ele să
rămână relativ apropiate244. Popoare de cultivatori sau de crescători de animale,
aceştia au avut o contribuţie decisivă la popularea jumătăţii sudice a continentu-
lui african, dar extrema lor divizare face dificilă deosebirea unor grupuri etnice.
Cele mai multe etnii bantu sunt mici, puţine având mai mult de 10 milioane de
membri, fiecare, apartenența etnică fiind, adesea, ambiguă. De la nord la sud,
prin rolul câştigat în impunerea unor limbi vernaculare sau în organizarea poli-
tico-statală, se pot distinge:
pahuin, ansamblu de etnii înrudite, dintre care se disting bulu, ewondo
şi fang, constituie principalul ansamblu etnic, din cele peste 100 de comuni-
tăţi bantu, din Camerun (circa 2,7 milioane de bulu-ewondo), din Guineea
Ecuatorială şi Gabon (aproximativ 1,4 milioane de fang). Constituie nucleul în
jurul căruia se produce o convergenţă care poate conduce la difuzarea unei
limbi dominante în sudul Camerunului;
lusengo, ansamblu care cuprinde mai multe comunităţi înrudite, locali-
zate în nord-vestul bazinului congolez (20 de milioane), din rândul cărora a
fost normată o limbă de circulație, lingala, care câştigă teren în Republica De-
mocrată Congo şi Republica Centrafricană, având la bază dialectele de pe cur-
sul inferior al fluviului Congo, din jurul oraşului Kinshasa. Ca limbă maternă,
aceasta este vorbită de circa 7 milioane de persoane, alte 9 milioane folosind-o
ca limbă secundă. Se apreciază că este cunoscută de aproximativ un sfert din
populaţia Republicii Democrate Congo;
(ba)kongo, răspândit în zona de vărsare a fluviului Congo, dominant în
Republica Democrată Congo şi în nordul Angolei (enclava Cabinda). Alături
de alte etnii înrudite depăşeşte 13 – 14 milioane de locuitori. Limba kikongo
(kituba) este utilizată în administrație, fiind vorbită de 7 milioane, la care se
adaugă alți 6 milioane care o utilizează drept limbă secundă. La est de aceştia,
în zona platourilor Katanga şi Lunda, se remarcă etniile chokwe şi lunda, strâns
înrudite (aproximativ 4,5 milioane de locuitori împreună), ale căror limbi sunt
frecvent utilizate în Angola;
luba-lulua, un alt ansamblu etno-lingvistic care grupează mai multe po-
pulaţii din Republica Democrată Congo, Zambia şi nordul Angolei, având în
centru etnia (ba)luba a căror limbă chiluba domină bogata zonă minieră
243 Majoritatea pigmeilor din Africa Ecuatorială au preluat, astfel, limbi bantu.
244 După cum am văzut mai sus, o poziţie deosebită este aceea a limbii mixte arabo-bantu swahili, ca-
re s-a format pe litoralul Kenyei şi al Tanzaniei, chiar dacă nu este vorbită, ca limbă maternă, decât de
3,6 milioane de persoane.
219
Copper Belt (circa 13 milioane de locuitori). Alături de lingala şi swahili asigură

comunicarea în Republica Democrată Congo, unul dintre cele mai populate sta-
te africane. Înrudit cu acestea este şi poporul bemba (3,2 milioane) din Zambia;
(ba)rundi (16 milioane) şi (bania) rwanda (13 milioane) sunt alte două
popoare bantu importante, din regiunea Marilor Lacuri Africane, formând
majoritatea absolută a populaţiei din Burundi şi Ruanda, situaţie foarte rară
în Africa. Aceasta nu a împiedicat conflictele cu populaţiile nilotice vecine
(tutsi), cu care au în comun limba vorbită. Ocupaţia de bază este agricultura,
favorizată de fertilitatea solurilor formate pe roci vulcanice, dar presiunea
demografică este foarte puternică. Limbile acestor popoare au statut oficial,
fiind singurele care rezistă, în regiune, concurenţei limbii swahili, fiind vorbi-
te şi în regiunile vecine din Uganda, Republica Democrată Congo și Tanzania;
(lu)ganda, principalul popor din Uganda (9,5 milioane), situat în cen-
trul unei organizaţii statale precoloniale, la nord de lacul Victoria. Sprijiniţi în
perioada colonială de către englezi au avut unele conflicte, după decolonizare,
cu alte popoare din zonă (chiga, 3 milioane, nyankore, 3,2 milioane, soga, 2,7
milioane, nyoro etc.). Rolul lor dominant în statul menţionat rămâne incert,
limba swahili câştigând teren;
kikuyu, principalul popor din Kenya (9 milioane), localizat în jurul capi-
talei, Nairobi, alături de alte popoare relativ importante (gusii – 2,2 milioane,
kamba – 4,2 milioane, meru – 2,7 milioane, luhyia – 5,5 milioane), formează
baza populației din acest stat. Cu toată importanţa lor demografică, limbile
vorbite nu au un rol important în comunicare, ca peste tot în estul Africii im-
punându-se, de timpuriu, swahili. Această limbă s-a format în zona litorală pe
baza unor dialecte bantu aflate în contact cu araba şi persana, vorbite de co-
mercianţii stabiliţi în centrele urbane, aceştia fiind şi vectorul difuziunii isla-
mului. Swahili este limba maternă a locuitorilor din zona de coastă a Kenyei şi
Tanzaniei (maximum 15 milioane de vorbitori). Cunoaşte cea mai largă răs-
pândire dintre toate limbile negro-africane fiind larg utilizată în statele men-
ţionate, Republica Democrată Congo, Uganda etc., unele surse apreciind între
60 şi 100 de milioane de vorbitori;
(wa)nyamwezi şi tsukuma formează principalul ansamblu etno-ling-
vistic din nord-vestul Tanzaniei, dominând zona dens populată a platourilor
dintre lacurile Victoria şi Tanganyika (8 milioane împreună). Rezistenţa lor în
faţa limbii swahili s-a manifestat şi pe plan militar;
makonde (makua, 2 milioane) împreună cu alte grupuri înrudite (yao –
3,5 milioane, tumbuka – 3 milioane), localizate în sudul Tanzaniei şi în nordul
Mozambicului, formează un alt ansamblu unitar. Apropiată de aceștia este și
etnia chewa (nyanja sau malawi), populaţia majoritară din Malawi, prezentă
şi în Zambia (15 milioane), a căror limbă, chichewa, este masiv utilizată în
administrație;
shona, populaţia majoritară în Zimbabwe, prezentă şi în Zambia sau în
celelalte state vecine (15 milioane), înrudită cu malawi şi makonde;
mbundu, ovimbundu şi herero-ovambo, aceştia constituind un ansamblu
de populaţii care domină centrul şi sudul Angolei, precum şi Namibia (peste
220
12 milioane în total). Limbile acestor popoare concurează portugheza moşte-

nită din perioada colonială în Angola. Modul de viaţă îi opune pe agricultorii
mbundu celorlalte popoare din grup, care sunt mai mult crescători de anima-
le. Mbundu au avut principalul rol în lupta pentru independenţa Angolei
(1975), în urma căreia s-a declanşat un război civil care opune diversele gru-
puri etnice din această ţară, conflict atenuat ca urmare a eforturilor ONU;
nguni este ultimul mare ansamblu etno-lingvistic bantu (cam 53 de mi-
lioane), alăturând mai multe popoare din sudul extrem al Africii, foarte apro-
piate între ele, având ca ocupaţie de bază, în trecut, păstoritul. Cele mai im-
portante dintre acestea sunt: ndebele sau matabele (2,2 milioane) din sudul
statului Zimbabwe; tsonga, ronga şi tonga (13 milioane, în total) formând ra-
mura nordică a grupului, răspândită din Mozambic, Malawi şi sudul Zambiei
până la fluviul Limpopo, în sud; swazi, dominanţi în Swaziland şi în estul Pro-
vinciei sudafricane KwaZulu-Natal (3,3 milioane); sotho, baza populaţiei din
Lesotho, larg răspândiţi, de asemenea, în centrul Republicii Africa de Sud şi în
Botswana (6,7 milioane); tswana, populaţia principală din Botswana şi regiu-
nile vecine ale Republicii Africa de Sud (6 milioane); zulu (12,2 milioane),
dominant în Provincia KwaZului-Natal, cel mai important grup etnic din su-
dul Africii; xhosa (9,2 milioane, numiţi şi cafri) răspândiţi în estul şi sud-estul
Republicii Africa de Sud primii indigeni care au intrat în contact cu europenii
sosiţi în secolul al XVII-lea, din faţa cărora s-au retras spre est.
În Insulele Comore, populaţia bantu s-a mixtat cu populaţia malgaşă şi cu
arabii, dând naştere comorienilor.
Misionarii catolici şi protestanţi au făcut mari eforturi pentru a-i câştiga pe
cei mai mulţi dintre africanii din subgrupa bantu, ca şi pe mulţi alţi africani, de
pe coasta Golfului Guineei şi din Africa de Est, la creştinism.
d) Subgrupa nigero-cameruneză (bantuidă estică) este mai puţin importan-
tă (14 milioane), limitată la regiunea muntoasă de la graniţa dintre Nigeria şi
Camerun. Personalitatea sa este însă remarcabilă, datorită nivelului de civilizaţie
atins de comunităţile de agricultori care valorifică versanţii fertili ai acestei re-
giuni cu relief vulcanic. Divizate într-o sumedenie de grupuscule etnice, puternic
înrudite, populaţiile aferente au un rol secundar în cele două state. Se remarcă în
estul Nigeriei etnia tiv (10 milioane împreună cu etniile înrudite), iar în Came-
run, etnia bamiléké (4 milioane), remarcabilă prin agricultura avansată, cu ame-
najări complexe, capabile să întreţină densităţi foarte ridicate;
e) Subgrupa Adamawa (Adamaua de Est, ubangiană), cu aproximativ 14
milioane de persoane, extrem de fragmentată lingvistic (cu nu mai puţin de 112
limbi), populează Republica Centrafricană şi nordul Republicii Democrate Con-
go, regiune aflată la contactul dintre pădurea ecuatorială congoleză şi savană.
Dintre etniile mai importante, mai puţin cunoscute şi studiate, în general, se re-
marcă (a)zande, care trăieşte în zona pragului dintre cuveta Congoleză şi aceea a
Ciadului (3 milioane). Unele limbi din această subgrupă sunt mai greu de clasifi-
cat, prezentând asemănări cu cele nigero-cameruneze şi cu limbile bantu, supra-
puse unor influenţe nilo-sahariene. Spre vest, mai importante sunt gbaya şi
ngbandi (5 – 6 milioane, fiecare), pe baza cărora în perioada colonială a fost for-
221
mată limba sango, oficială în Republica Centrafricană, răspândită şi în Republica

Democrată Congo.
D. Grupa kordofaniană este mult mai mică decât cele trei precedente, cu
doar 1,2 milioane de persoane, cuprinzând câteva popoare mărunte din centrul
Sudanului. Prezenţa ei aici este dovada unei poziţii iniţiale relativ nordice a în-
tregii familii şi a marilor deplasări efectuate de aceasta, spre vestul, centrul, es-
tul şi sudul Africii. Mult timp, aceste populaţii au fost considerate ca aparţinând
altor familii etno-lingvistice (nilo-sahariană, afro-asiatică), dar cele mai multe
asemănări le prezintă cu populaţiile din Africa Subsahariană. Din punct de vede-
re rasial, amestecul negroid-europoid este evident, dar aportul celei de a doua
componente este redus. Nici unul dintre numeroasele triburi nu depăşeşte câte-
va zeci de mii de locuitori, procesul de arabizare fiind, astfel, destul de avansat,
în contextul absenţei culturii scrise, dar şi al politicii de omogenizare duse de
oficialităţile de la Khartoum, inclusiv prin deportări sau colonizare, motiv al unui
sângeros conflict.
4.4.3. Familia nilo-sahariană (sudaneză) trăieşte în Africa, în principal în

zona Sahelului, zonă de tranziţie de la deşertul saharian la savana subecuatorială.
Este formată, doar în parte, din negri africani propriu-zişi, în timp ce o altă parte a
populaţiei este rezultatul vizibil al mixtării cu elemente semito-hamite, venite din-
spre nord. Numără circa 72 de milioane de persoane, cuprinse într-un număr ma-
re de grupe etno-lingvistice, extinse de timpuriu spre sud, în regiunea Marilor La-
curi Africane. Dintre acestea, numai trei prezintă o anumită importanţă245:
A. Grupa sahariană este relativ mică (12 milioane de locuitori) şi destul de
eterogenă, ca gen de viaţă, fiind dispersată pe o vastă suprafaţă. O parte este
formată din agricultori sedentari (etnia kanuri, din bazinul lacului Ciad, din
nord-estul Nigeriei şi vestul Ciadului, aproximativ 11 milioane), iar o alta (tibbu
sau tubbu) – din păstori nomazi sau seminomazi, care trăiesc în zona aridă a Sa-
harei centrale (Munţii Tibesti şi aria înconjurătoare), ducând o viaţă asemănă-
toare cu aceea a tuaregilor, cu care se învecinează, spre vest, deşi sunt mult deo-
sebiţi de aceştia, rasial şi lingvistic. Kanuri sunt un rezultat al amestecului unor
populaţii agricole locale cu nomazii zaghawa veniţi din zona sahariană (o ramu-
ră a acestora subzistă la frontiera dintre Libia, Ciad şi Sudan). Sunt buni comer-
cianţi şi artizani, în Evul Mediu, constituind centrul unui puternic stat islamizat –
Bornu, care îl înlocuia pe altul mai vechi – Kanem. Tubbu se opune puterii centra-
le din Ciad, fiind de timpuriu islamizaţi, aria lor de locuire fiind obiectul unei
dispute teritoriale între Ciad şi Libia;
B. Grupa Songhai (Sonrai) este încă şi mai mică (aproximativ 9 milioane de
persoane), cu câteva etnii care trăiesc în lungul Văii Nigerului, în statele Mali şi
Niger. Cea mai importantă este etnia songhai, islamizată, care, în secolele XV –
XVI, a organizat un stat puternic, cu reşedinţa la Gao, stat care şi-a extins domi-
245Nu facem decât să menţionăm o serie de grupe mărunte ale familiei, care, la un loc, abia totalizea-
ză 9 milioane de persoane, distribuite în partea centrală şi estică a Sahelului: grupa central-sudaneză,
grupele berta, kunama, fur, maba şi koman.
222
naţia asupra altor state anterioare (Mali, Ghana), dar a fost distrus ulterior de
sultanii Marocului (peste 5 milioane). O altă etnie este djerma, grupul etnic do-
minant în vestul statului Niger, în zona capitalei Niamey (3 milioane);
C. Grupa nilotică (est-sudaneză) cuprinde circa 41 de milioane de persoa-
ne, fiind răspândită pe un spaţiu vast suprapus zonei de savană din sudul Ciadu-
lui până în Kenya şi Etiopia. Extrem de divizată, grupa cuprinde vreo 200 de et-
nii, majoritatea de mici dimensiuni. Niloţii se remarcă prin statura lor foarte
înaltă şi silueta deosebit de zveltă, prin trăsăturile foarte frumoase ale feţei şi cu-
loarea foarte închisă a pielii. Majoritatea etniilor nilotice (cazul clasic al massa-
ilor) sunt formate, aproape exclusiv, din crescători de animale (bovine), ocupân-
du-se de cultura plantelor doar în mod subsidiar, în anotimpul ploios. Spre deo-
sebire de alte populaţii nilo-sahariene, au rezistat procesului de islamizare, prac-
ticând, în general, animismul.
În nord, pe Valea Nilului mijlociu, se remarcă nubienii (aproximativ 4 mili-
oane), care au creat, încă din Antichitate, o civilizaţie avansată, influenţată de cea
egipteană (Kuş). Creştinaţi în primele secole ale erei noastre, au creat un puter-
nic regat, islamizat ulterior, fiind, astfel, supuşi unui proces de arabizare, încât
tind să-şi piardă caracteristicile etnice.
În vest, se remarcă sara, populaţia de bază din sudul Ciadului, agricultori
creştinaţi în perioada colonială (aproximativ 4 milioane) şi mangbetu, populaţie
emigrată din zonele mai aride ale Ciadului spre bazinul fluviului Congo (cca 2,5
milioane). În bazinul superior al Nilului pot fi amintite etniile: dinka (3,5 milioa-
ne), nuer (3 milioane), shilluk (2 milioane), populaţiile majoritare din noul stat
Sudanul de Sud, aflate multă vreme în conflict cu autoritățile de la Khartum (cam
0,5 milioane de victime după 1980, ca urmare a luptelor şi a foametei); lango (2
milioane), lugbara (2 milioane), acholi (1,5 milioane), teso (2,5 milioane) și kara-
mojong, dispersaţi pe cursul superior al Nilului, în special în Uganda. Ca şi alte
etnii nilo-sahariene, nu populează un spaţiu continuu, ci sunt dispersate printre
populaţii bantu.
În sud, în regiunea Marilor Lacuri est-africane, se remarcă o serie de etnii
strâns înrudite (grupul nilotic ecuatorial), dintre care pot fi menţionate: nandi
(sau kalenjin, 2,6 milioane) din Kenya şi luo (5 milioane) extins şi în Tanzania
vecină. Cunoscuţi sunt şi tutsi (2 milioane), populaţia secundară din Burundi şi
Ruanda, aflată de mult timp în conflict cu majoritatea bantu (conflict sângeros în
Ruanda, în 1994 – 1995, cu 0,7 milioane de victime), asimilați lingvistic. La fel de
cunoscuţi, deşi puţin numeroşi, sunt massaii, crescători nomazi de vite, recent
sedentarizaţi în zona rezervaţiilor de la poalele masivului Kilimanjaro (1,5 mili-
oane), celebri prin cultura lor tradiţională bine păstrată.
Dată fiind această extremă diversitate etnică, Africa este astăzi teatrul unor
numeroase conflicte între grupurile etnice, existând trei mobiluri principale ale
acestora: autohtonismul, invocat de acele grupuri etnice mai legate de pământ,
de obicei, vechi populaţii agricole; tribalismul, vehicul al unor revendicări popu-
lare, atunci când este pusă în cauză existenţa lor, atitudine mai primitivă; naţio-
nalismul etnic, sub influenţa modelelor europene care se disting prin revendica-
223
rea autonomiei ca premisă a separării şi stabilirii unor frontiere politice, cum es-
te cazul tuaregilor sau zuluşilor (C. Coulon, 1998).
4.4.4. Suprafamilia papuașă246

Cuprinde cea mai mare parte a locuitorilor Noii Guinee, precum şi a altor
câteva insule apropiate – Noua Britanie, Bougainville ş.a. Aceştia sunt în număr
de aproximativ 9,6 milioane şi trăiesc încă, în majoritate, la un nivel tribal, în
grupuri care, mult timp, nu au avut legături reciproce, la adăpostul pădurii ecua-
toriale, ceea ce explică şi numărul foarte mare de limbi (peste 800), grupate în
mai multe familii lingvistice şi reprezentând cel mai mare mozaic lingvistic al
Globului. În extremitatea estică a arhipelagului indonezian, trăiesc şi populaţii
mixte de papuaşi şi melanezieni, ca în Insula Halmahera, dovedind extinderea
anterioară a papuașilor spre vest. Din punct de vedere cultural, papuașii sunt
populaţii arhaice a căror ocupaţie de bază este culesul, secundar vânătoarea şi
pescuitul, dar există şi o agricultură embrionară, de veche tradiţie, de tip itine-
rant. Niciuna dintre etnii nu se impune, rareori acestea depăşind dimensiunea a
10 mii de locuitori.
4.4.5. Suprafamilia indo-pacifică

Este o grupare mai degrabă ipotetică, bazată pe înrudirea rasială a popula-
țiilor aferente, din punct de vedere lingvistic existând, ca și în cazul papuașilor, o
foarte mare diversitate. Suprafamilia numără cam 2 – 3 milioane de persoane, în
cadrul acesteia distingându-se trei familii inegale ca mărime.
4.4.5.1. Familia australiană. Reprezentată prin australienii aborigeni, această

familie a rămas astăzi mai puţin numeroasă decât în trecut (aproximativ
250.000 de persoane, exclusiv cei circa 190.000 de metişi247), deoarece, din cei
vreo 300.000 de australieni (700.000, după alte surse), câţi se apreciază că locu-
iau pe întregul continent, în momentul venirii europenilor, mulţi au fost exter-
minaţi, iar cei care au rămas au fost obligaţi să se retragă în zonele mai izolate
ale Australiei central-nord-vestice, unde, începând cu deceniile 3 – 4 ale secolu-
lui al XX-lea, li s-au organizat unele rezervaţii.
Iniţial, australienii se găseau la nivelul organizării gentilice, ca şi în paleoli-
tic, când au venit pe acest continent (cu ginţi organizate în jurul punctelor în ca-
re se găsea apă), dar începuseră să practice cultura plantelor, deşi nu aveau aşe-
zări stabile. Abia pe la 2000 – 1000 î. Chr., a pătruns, din Asia, singurul animal
domestic, câinele, dar care s-a sălbăticit ulterior. Cu toată rămânerea lor în urmă,
australienii au creat o civilizaţie originală, au imaginat arme proprii (bumeran-
246 După unii autori, ar face parte, ca simplă familie, din suprafamilia următoare, indo-pacifică.
247 De regulă, incluşi la anglo-australieni. Conform recensământului australian din 2011, publicat pe
site-ul Institutului Australian de Statistică, numărul lor este în creştere rapidă (670.000 faţă de numai
353.000, în 1996).
224
gul), au avut o interesantă artă rupestră, o mare bogăţie de ritualuri etc. Austra-
lienii vorbesc un număr mare de limbi (mai precis, 233, clasificate în 28 de grupe
şi derivate dintr-o limbă comună), ca urmare a vieţii izolate a diferitelor ginţi. Ca
urmare a exterminării australienilor din estul şi sudul Australiei, o bună parte
din limbile acestora (peste 100) au dispărut definitiv, iar unele dintre cele care
au supravieţuit nu au decât câteva zeci de vorbitori, fiecare; doar 20 de limbi
australiene actuale mai sunt transmise şi generaţiei tinere (56.000 de vorbitori,
după ultimul recensământ australian din 2011). Specifică australienilor este şi
menţinerea, alături de limbajul sonor, a unui limbaj al gesturilor, foarte impor-
tant pentru înţelegerea reciprocă între membrii unor grupuri diferite.
4.4.5.2. Familia melaneziană248, cu circa 2,2 milioane de persoane, popu-

lează insulele din vestul Oceaniei (Bismarck, Solomon, Fiji, Noua Caledonie, Insu-
lele Loialităţii, Vanuatu), dar şi o parte din litoralul nord-estic al Noii Guinee. An-
tropologic, melanezienii sunt apropiaţi de australieni, dar lingvistic, au suferit
influenţa limbilor microneziene şi polineziene. Şi aceştia vorbesc un număr foar-
te mari de limbi (aproximativ 250), unele cunoscute de foarte puţine persoane.
Navigatori îndrăzneţi au venit în vestul Oceaniei în mai multe valuri de
migraţii primitive dinspre sud-estul Asiei, limbile lor având o serie de afinităţi cu
cele din arhipelagul indonezian. O ramură a acestora a ajuns până în Tasmania,
dar a fost decimată după colonizarea europeană249. Dintre numeroasele grupuri
etnice care convieţuiesc, adesea, pe aceeaşi insulă, cel mai numeros şi mai omo-
gen este cel fijian, din Arhipelagul Fiji (0,615 milioane). În comunicarea dintre di-
versele populaţii se folosesc limbi europene sau derivate ale acestora, precum este
bislama din Arhipelagul Vanuatu, formată pe baza limbii engleze cu un aport por-
tughez şi spaniol.
4.4.5.3. Familia250 andamană. Este o familie extrem de mică (astăzi au ră-

mas doar circa 300 de persoane), cu caracter regresiv – locuitorii de baştină ai
Insulelor Andamane, din Oceanul Indian. Cei mai mulţi dintre andamani au fost
decimaţi de bolile aduse de europeni, iar alţii s-au mixtat cu diverşii imigranţi251.
Din punct de vedere antropologic, fac parte din subrasa negritoşilor, cu o
înălţime medie de numai 1,48 m; ca ocupaţii, trăiesc din pescuit şi vânat, necu-
noscând agricultura252.
248 După alte opinii, aparţinând suprafamiliei austrice.

249 Aceştia au alcătuit familia tasmaniană, despre care se ştiu puţine lucruri, ca urmare a exterminării
ei totale, de către coloniştii englezi. Ultimul tasmanian a murit în 1876.
250 După unele opinii – grupă.
251 Astăzi, în Insulele Andamane, predomină urmaşii imigranţilor din India, atât de origine indo-
europeană (bengali, hindustani), cât şi de origine dravidiană (tamili, malayali, telugu ş.a.).
252 Din această suprafamilie a mai făcut parte şi familia tasmaniană, dispărută, ca urmare a extermi-
nării ei totale de către coloniştii englezi. Ultimul tasmanian a murit în 1876.
225
4.4.6. Suprafamilia austrică

Este o suprafamilie numeroasă, cu aproximativ 641 de milioane de locui-
tori, cuprinşi în 5 familii, dar este contestată, din punct de vedere al unităţii, de o
serie de cercetători. Populează cea mai mare parte a Asiei de Sud-Est şi a Ocea-
niei, precum şi Madagascarul sau unele regiuni din Peninsula Deccan. Cei mai
mulţi sunt mongoloizi sudici, dar sunt şi reprezentanţi ai rasei australoide, neme-
tisate (senoii, munda), ai rasei negroide (semangii ş.a.) sau ai unui tip metis mon-
goloido-australoido-negroid (malgaşii, est-indonezienii).
4.4.6.1. Familia austro-asiatică. Este una dintre cele mai vechi familii din
Asia de Sud-Est, dovadă fiind şi importanta sa componentă australoidă. Este for-
mată din cinci grupe, cu circa 123,4 milioane de persoane, dispersate pe un spa-
țiu vast (figura 60).
A. Grupa Mon-Khmer este formată din trei subgrupe, cu 106,5 milioane de
persoane. Vorbesc limbi tonale, care au tonuri cu valoare semantică
a. Subgrupa Mon-Khmer propriu-zisă (24,3 milioane de persoane), origina-
ră din zona înaltă a nordului Uniunii Myanmar şi a Chinei de Sud-Est, de unde
etniile Mon-Khmer, împinse de tibeto-birmani, dinspre nord-vest, s-au răspândit
în cea mai mare parte a Peninsulei Indochina. Ulterior, spaţiul lor de locuire s-a
restrâns ca urmare a înaintării dinspre nord a unor noi popoare şi s-a transfor-
mat în enclave etno-lingvistice, dar constituie substratul majorităţii populaţiei
din Peninsula Indochina. Tipul antropologic iniţial pare a fi fost australoid, dar
trăsăturile mongoloide sunt destul de evidente.
Poporul cel mai important este poporul khmer (18,2 milioane de persoa-
ne), populaţia de bază a Cambodgiei, care a creat un stat ce a cunoscut o remar-
cabilă înflorire în secolele IX – XIII, model al unor state ulterioare253. Khmerii şi-
au creat un alfabet propriu, care a fost preluat ulterior de thai şi de birmanezi.
De religie budistă şi practicând rizicultura, la fel cu cele mai multe populaţii din
zonă, au fost în atenţia opiniei publice mondiale în perioada sângeroaselor lupte
care au opus facţiuni politice rivale între 1975 și 1990. Comunităţi khmere im-
portante locuiesc şi în sudul Vietnamului (Cochinchina) sau al Thailandei, martore
ale extinderii anterioare sau recent refugiate. Apropiate khmerilor sunt o serie de
populaţii care trăiesc în zona muntoasă dintre Laos şi Vietnam sau, mai la vest, în
Thailanda, dintre care putem menţiona etniile muong (1,4 milioane) şi bahnar.
Mon este o populaţie concentrată în sudul Birmaniei şi nord-estul Thai-
landei (5,2 milioane cu etniile înrudite), regiune pe care a dominat-o politic până
în secolul al XVII-lea. Având statut minoritar şi o relativă autonomie, rezistă pre-
car asimilării, cea mai mare parte vorbind limba birmană. Foarte apropiată de
mon, cultural şi lingvistic, este şi etnia palaung (aproximativ 1 milion) care locu-
iește mai la nord, până în sudul Chinei.
253De atunci, datează monumentele vestite ale fostei capitale Angkor („oraşul celor o mie de dra-
goni”), ulterior invadat, în cea mai mare parte, de pădurea tropicală.
226
b. Subgrupa Viet-Myong (vietnameză)254, cu 83,2 milioane de membri, s-a

format prin asimilarea reciprocă, dintre o populaţie mai veche, din subgrupa
mon-khmer propriu-zisă, şi o populaţie venită, în jurul anului 2000 î. Chr., din
sud-estul Chinei actuale, înrudită cu zhuanii, populaţie împinsă, la rândul ei, din-
spre nord, de chinezi. Spaţiul ocupat de poporul vietnamez este, adesea, între-
rupt de populaţiile reziduale, extinderea spre sud, în lungul câmpiei litorale şi în
Delta Mekongului fiind relativ recentă. Drept consecinţă, limba vietnameză ocu-
pă o poziţie intermediară între limbile mon-khmer şi limbile thai, însă, mai târ-
ziu, a suferit şi o puternică influenţă chineză, mai mult decât alte popoare mari din
regiune, deşi adoptarea budismului presupune şi o notabilă influenţă indiană. La
început, vietnamezii au folosit şi scrierea chineză, dar, din jurul anului 1650, şi-au
creat o scriere proprie, de tip fonetic. Subgrupa cuprinde, pe lângă poporul princi-
pal, poporul vietnamez (circa 81,7 milioane de persoane) şi câteva etnii mici, din
zona înaltă din vestul Vietnamului. Vietnamezii sunt răspândiţi şi în ţările vecine,
în ultimele decenii, formând o importantă diaspora în vestul Europei (în special în
Franţa), în America de Nord şi în Australia (boat people), efect al războaielor suc-
cesive care i-au opus imperialismului francez sau american, ca și regimului de in-
spiraţie sovietică instalat în nordul Vietnamului după 1945.
c. Subgrupa nicobară, apropiată de grupa mon-khmer, dar cu mult mai pu-
ţini membri (40.000 de persoane) și mai arhaică, populează Insulele Nicobare,
din estul Oceanului Indian.
B. Grupa malakkiană (aslică) este o grupă mică, cu aproximativ 150.000 de
persoane, formată din două etnii din Peninsula Malakka – senoii şi semangii,
trăind, la nivelul organizării tribale, izolate în mijlocul populaţiei malayeze. Din
punct de vedere antropologic, grupa nu este omogenă, deoarece semangii sunt
negritos, iar senoii – veddoizi. Aceste populaţii reziduale se află la un nivel inferi-
or de civilizaţie, ocupaţia de bază fiind culesul şi vânătoarea. Altădată erau mai
numeroşi şi mai răspândiţi, dar s-au retras treptat spre interiorul peninsulei, în
zonele împădurite care au scăpat defrişării.
C. Grupa Khasi, înrudită cu grupa mon-khmer, cuprinde o singură etnie,
khasi, care trăieşte în regiunile montane din estul statului Meghalaya, din Uniu-
nea Indiană, şi în nordul Republicii Bangladesh (colinele Shillong), numărând
circa 1,8 milioane de persoane. Atestă extinderea populaţiilor din familia austri-
că spre nord şi sunt puternic influenţaţi de hinduism.
D. Grupa Munda, cu trei subgrupe şi circa 15 milioane de persoane, este
apropiată, din punct de vedere lingvistic, de restul familiei însă în rândul mem-
brilor ei, predomină cei care aparţin subrasei veddoide şi nu tipului mongoloid
sudic. Constituie populaţia cea mai veche din subcontinentul indian, iar arealul
lor era, probabil, mult mai vast în trecut. După unele opinii, munda ar reprezenta
o reminiscenţă a unei vechi populaţii a Peninsulei Deccan, iar după altele, ar
proveni de pe teritoriul Uniunii Myanmar, de unde ar fi fost dislocaţi de tibeto-
birmani, ceea ce i-ar fi obligat să se deplaseze în regiunile mai înalte şi mai greu
accesibile din nord-estul (Podişul Chota-Nagpur) şi nord-vestul Peninsulei Dec-
254 După unii specialişti, formând o grupă independentă.
227
can, unde trăiesc astăzi. Înconjuraţi de populaţii diferite ca limbă (dravidieni şi

indo-arieni) şi cu un nivel de civilizaţie mai înalt, munda au devenit frecvent bi-
lingvi, vorbind şi limbi indo-ariene (bihari, oriya). Cea mai mare etnie munda es-
te santhali (8 milioane de persoane), fiind singurii care dispun de scriere. Mai
pot fi menţionate etniile mundari (4 milioane) şi ho (1,4 milioane). Asimilarea
culturală a generat mişcări autonomiste, soldate cu înfiinţarea a două state în ca-
re ponderea lor este importantă (Jharkand şi Chhatisgarh), premisă a păstrării
individualităţii etno-lingvistice. Populaţiile de agricultori sunt mai ameninţate
de asimilare decât cele care au păstrat un mod de organizare tribală şi un gen de
viaţă bazat pe vânătoare şi cules.
4.4.6.2. Familia thai (denumită şi para-thai sau thai-zhuan) este considera-

tă, de regulă, ca o familie de tranziţie spre familia sinică.255 Cuprinde patru gru-
pe, nu prea diferenţiate256, şi o populaţie de aproximativ 100 de milioane de per-
soane. Spaţiul pe care îl ocupă astăzi este relativ continuu, din sudul Chinei până
la Golful Siam. Etniile thai au populat odinioară regiuni mult mai nordice, până
în actuala Chină centrală (bazinul mijlociu al fluviului Yangtze), dar au fost îm-
pinse spre sud de extinderea zonei locuite de chinezi. Au reuşit, astfel, să ocupe
cea mai mare parte a Indochinei, unde au creat regate puternice. În această miş-
care, populaţiile de factură dominant mongoloidă au asimilat şi grupuri impor-
tante de populaţie din familia mon-khmer, dobândind particularităţi rasiale dis-
tincte. Puternic influenţate de civilizaţia chineză, mai ales populaţiile din nord,
sau de cea indiană, în cazul celor din sud, formează, totuşi, un ansamblu unitar în
pofida divizării în mai multe etnii distincte, purtând, deseori, acelaşi nume.
Cel mai mare popor este thai (khonthai sau siamezi), cu circa 35,4 milioa-
ne de persoane, care formează populaţia de bază a Thailandei. Apropiaţi acesto-
ra sunt thaii de sud, din partea nordică a Peninsulei Malacca, influenţaţi de Islam,
thaii de nord şi yuanii, din nordul Thailandei. Se adaugă numeroasele etnii thai
(albi, negri, tay) care populează zona muntoasă dintre Vietnam şi Laos, reziduuri
ale avansării spre sud dinspre aria de origine. Poporul lao, cu peste 24 de mili-
oane de persoane, trăieşte în majoritate în cele două treimi nord-estice ale terito-
riului Thailandei (Platoul Korat), dar reprezintă şi populaţia de bază a Laosului.
Urmează etnia zhuan (chuang), cu aproximativ 19,5 milioane de persoane,
rămasă mai aproape de zona de origine şi trăind astăzi, în principal, în Provincia
autonomă Guangxi-zhuan, din sud-estul Republicii Populare Chineze. Este cea
mai importantă minoritate etnică din China. Înrudite, dar mai puţin numeroase
sunt o serie de grupuri etnice situate de-a lungul frontierei sino-vietnameze (kam,
kadai, pu-i, circa 2 – 3 milioane fiecare) sau populaţia aborigenă a Insulei Hainan
(lai, 1,7 milioane).
255 Există şi opinii, conform cărora familia thai nu ar face parte din suprafamilia austrică, ci ar fi o fa-
milie independentă.
256 Thai propriu-zisă, Can-Sui, Li şi Gelao. Apropierea sa de alte limbi din suprafamilia austrică este in-
dubitabilă.
228
Figura nr. 60. Harta etno-lingvistică a Asiei

(adaptare după L’État du Monde, ediția 1985, La Découverte, Paris)
Mai există şi o multitudine de popoare mici, care locuiesc în regiunile mon-

tane din sud-estul Chinei, nordul şi estul Uniunii Myanmar, nordul Thailandei şi
nord-estul Uniunii Indiene (Arunachal Pradesh). Dintre acestea, mai cunoscuţi şi
mai numeroşi sunt shanii (4 milioane), care domină Triunghiul de Aur, regiune
cunoscută pentru producţia de opiu.
4.4.6.3. Familia257Méo (Miao) – Yao este formată dintr-un număr de vreo

16,8 milioane de persoane şi cuprinde mai multe etnii, nu prea mari, care popu-
lează, în enclave, regiunile înalte din sud-estul Republicii Populare Chineze, nord-
vestul Vietnamului şi nordul Laosului, fiind înconjuraţi de chinezi, zhuani ş.a.
Până nu de mult au păstrat urme ale organizării tribale. Cele mai cunoscute sunt
etniile méo (miao sau hmong), cu circa 11,5 milioane de persoane, şi yao, cu vreo
3,6 milioane de persoane. În trecut, se extindea în toată partea sud-estică a Chi-
nei, dar în urma înaintării populaţiei chineze, s-au retras parţial spre sud-vest,
dispersându-se în nord-estul Indochinei, proces care continuă şi în prezent.
4.4.6.4. Familia austroneziană este cea mai mare din suprafamilie, totali-
zând trei grupe şi aproximativ 400 de milioane de persoane. Se deosebeşte prin
maxima răspândire, din Madagascar până în estul Oceanului Pacific, populând
cele mai multe arhipelaguri din sud-estul Asiei şi din interiorul acestui ocean.
Austronezienii (austros – „sud” şi nessos – „insulă”, în limba greacă) au fost, de
timpuriu, navigatori iscusiţi, reuşind să populeze, astfel, acest vast ansamblu in-
257 După unele opinii, grupă.
229
sular, în urma unei expansiuni relativ recente. Originari din sud-estul Asiei (sudul
Chinei sau Indochina), au început să se extindă spre sud-est de timpuriu, mai în-
tâi spre Jawa şi Sumatra, ulterior şi spre Filipine, de unde s-au îndreptat în două
direcţii opuse – spre nord, până în Taiwan şi în sudul arhipelagului nipon, unde
s-au suprapus altor grupuri venite de pe continent şi spre est, de-a lungul arhi-
pelagurilor coraligene sau vulcanice din Micronezia şi Polinezia. Această aventu-
ră a durat până în prima parte a celui de-al doilea mileniu al erei creştine, când
sunt populate ultimele insule din Pacific (Hawaii, Noua Zeelandă), la care se ada-
ugă migraţia unor grupuri spre vest, în Oceanul Indian, până în Madagascar. Ca-
uza acestei vaste migraţii a fost avansarea dinspre nord a populaţiilor mongolo-
ide, dar un rol deloc neglijabil l-a avut stăpânirea unor tehnici de navigaţie, apa-
rent primitive, dar performante. Ansamblul format de aceste populaţii este foarte
unitar, cu toată dispersia amintită. Pot fi deosebite trei grupe, între care se ma-
nifestă numeroase suprapuneri:
A. Grupa vest-austroneziană (indoneziană sau malayeză) este formată din
popoare foarte numeroase (aproximativ 200), destul de apropiate lingvistic, for-
mând populaţia de bază în Indonezia, Malaysia, Filipine şi Madagascar (circa 385
de milioane de persoane).
Odinioară, malaiezii au fost mai răspândiţi şi în Peninsula Indochineză,
fapt dovedit de persistenţa unor enclave malaieze în zona montană a Vietnamu-
lui. Acestea formează o subgrupă aparte (continentală) şi alătură mai multe etnii
retrase în regiunea muntoasă din sudul Vietnamului, dintre care se distinge po-
pulaţia cham (aproximativ 1 milion) care reuşise să creeze un stat puternic, în
Evul Mediu, influenţat de civilizaţia indiană (Champa).
O altă subgrupă mai aparte este constituită din dayaci, populaţiile auto-
htone din Kalimantan (circa 4,5 milioane), destul de diferenţiaţi cultural, fiind
agricultori itineranţi. Destul de recent practicau unele ritualuri barbare (vână-
toarea de capete), dar au fost parţial creştinaţi. Se opun populaţiei javaneze mu-
sulmane stabilite în ultimul timp, în urma unui amplu proces de colonizare.
Subgrupa vest-indoneziană este cea mai importantă, populând Insulele
Sumatra, Jawa, Kalimantan, precum şi alte insule apropiate la care se adaugă su-
dul Peninsulei Malacca. Puternic influenţate de civilizaţia indiană încă din Anti-
chitate, populaţiile din acest grup au fost, treptat, convertite la islam începând cu
secolul al XV-lea. Sub aceste influenţe au creat regate puternice (Srivijaya,
Madjapahit etc., iar, mai târziu, sultanatele malaeze Banten, Mattaram etc.) şi o
civilizaţie originală. Colonizarea europeană, olandeză, mai ales, nu a modificat
profund aceste evoluţii, dar a creat premisele unificării statale. Dintre numeroa-
sele popoare se remarcă javanezii (119,6 milioane), populaţia de bază din cen-
trul şi vestul Insulei Jawa, dens populată, motiv pentru care, după 1950, au fost
deplasaţi prin colonizare („transmigraţie”, aproximativ 15 milioane de persoa-
ne) spre insulele mai slab populate (Sumatera, Kalimantan, Noua Guinee). Limba
javaneză este o limbă de veche cultură, dar pentru eliminarea eventualelor con-
flicte cu substrat etnic, a fost creată pentru comunicare bahasa indonesia, pe baza
limbii malaeze, în principal. Astfel creată bahasa indonesia contează printre limbi-
le cu cel mai mare număr de vorbitori de pe Glob (circa 225 de milioane, în mare
230
parte ca limbă secundă). Sundanezii sunt un alt popor important, localizat în vestul
Insulei Jawa (41,8 milioane), deosebindu-se prin influenţa hinduistă ceva mai în-
delungată, la fel ca şi madurezii din Insula Madura şi din zona oraşului javanez Su-
rabaya (16,5 milioane). Balinezii, din Insula Bali, sunt singurul popor indonezian
rămas fidel tradiţiilor hinduiste (5,3 milioane), constituind, prin civilizaţia lor rafi-
nată şi simţul artistic deosebit, un punct de maximă atracţie turistică.
În Sumatera se disting mai multe popoare înrudite cu malaezii, care domi-
nă sudul Peninsulei Malacca (Malaysia) şi nordul Insulei Kalimantan. Este vorba,
în primul rând, de minangkabau, lubu, lampung şi kerintji care, împreună cu ma-
laezii, totalizează aproximativ 49 – 80 de milioane (incluzând vorbitorii bilingvi).
Limba malaeză, oficială în Malaysia şi Singapore nu se deosebeşte prea mult de
indoneziană, formând un ansamblu lingvistic major la nivel mondial. Populaţiile
din Sumatera se disting prin islamizarea mai timpurie, mai ales în nord-vestul
extrem – acehnezii (4,5 milioane), dar cele din interior sau de pe coasta sud-
vestică au păstrat şi caracteristici culturale arhaice – batak (toba, circa 5 milioa-
ne), mentawai, niassezii etc.
În Sulawesi, aparţin subgrupului indonezian de vest două populaţii impor-
tante, remarcate prin spiritul comercial – buginezii (6,5 milioane) şi makassarii
(3,4 milioane) dispersaţi în întregul arhipelag.
Îndeaproape înrudită este subgrupa filipineză (98,5 milioane), care se re-
marcă prin dominanţa religiei catolice, urmare a colonizării spaniole, încă din
secolul al XVI-lea. Unele popoare din această subgrupă trăiesc şi în extremitatea
nordică a Insulei Kalimantan sau în Sulawesi. Pot fi, astfel, deosebite câteva etnii
mai importante: tagalog (tagalii)258, baza populaţiei din Luzon, în zona capitalei
Manila, limba acestora stând la baza unei variante normate destinate comunică-
rii în întregul arhipelag, numită adesea şi filipineză (24 de milioane); sebuanii,
cel mai numeros popor filipinez, locuind în insulele din sud-vestul Arhipelagului
– Cebu, Negros, Mindanao, Leyte (circa 25,5 milioane); ilocanii (12,2 milioane)
populează nordul Insulei Luzon, în Provincia Ilocos, alături de kapampangan
(2,9 milioane) şi pangasinan (2,6 milioane); bikol, baza populaţiei din peninsula
omonimă din sud-estul Insulei Luzon (8 milioane)259; hiligaynon, baza populaţiei
în Insula Panay, dar sunt răspândiţi şi în Insulele Mindoro, Negros şi Mindanao
(11 milioane); waray (6 milioane) care domină în Insulele Samar şi Leyte. În afara
acestora, un adevărat mozaic caracterizează interiorul Insulei Mindanao şi nordul
extrem al Insulei Luzon, motiv care a impus folosirea timpurie a unor limbi de cir-
culaţie – sebuana, în trecut, tagalog, în zilele noastre.
Înrudite cu populaţiile filipineze sunt şi unele etnii din vestul Microneziei
(Guam, Palau), mai cunoscută fiind chamorro, deosebită prin influenţa puternică
a limbii spaniole în vocabular (ca şi limbile din Filipine, de altfel).
258 Guvernul Filipinelor face eforturi pentru a impune limba tagalog ca limbă naţională, însă, pe lângă
numeroasele limbi autohtone din arhipelag, continuă să se folosească şi spaniola sau engleza, intro-
duse în perioadele coloniale, spaniolă şi, respectiv, americană.
259 Alături de sebuani şi de alte populaţii din sudul Filipinelor, sunt cunoscuţi sub numele de vissaya
(42 de milioane de persoane).
231
Malgaşii din Madagascar (21,5 milioane) sunt, în mod cert, înrudiţi cu in-
donezienii, după toate aparenţele, primii colonizatori venind, mai degrabă, din
partea central-estică a arhipelagului indonezian. Limba lor s-a diferenţiat prin
contactele cu populaţii foarte diferite (negro-africani, arabi, persani, indieni),
dar păstrează, în linii mari, structura şi lexicul indonezian.
B. Grupa central-austroneziană, totalizând cam 12 milioane de persoane,
cuprinde etniile din câteva insule din estul arcului Sondelor şi din sudul Insule-
lor Moluce (Flores, Sumba, estul Insulei Sumbawa, Insula Timor, Insula Seram
ş.a.), adesea mixtate cu populații de origine papuașă sau melanesiană.
C. Grupa est-austroneziană (oceanică) cuprinde aproximativ 2,8 milioane
de persoane şi este formată din trei subgrupe, dispersate în Oceanul Pacific:
a. Subgrupa nord-halmaherană, cu 0,6 milioane de persoane, locuieşte într-o
serie de insule situate la nord-vest de Noua Guinee (nord-vestul Insulei Halmahe-
ra ş.a.) şi s-a format prin mixtarea unei populaţii malaieze, venite dinspre vest, cu
populaţia papuașă locală.
b. Subgrupa microneziană, cea mai mică din familie, cu doar circa 250.000
de persoane, îi cuprinde pe locuitorii insulelor din nordul Oceaniei (cea mai ma-
re parte din Statele Federate ale Microneziei, Marshall, Nauru, nordul Insulelor
Mariane, Arhipelagul Kiribati, Insula Nui din Arhipelagul Tuvalu, Insulele Line
ş.a.). Micronezienii vorbesc limbi foarte puţin diferenţiate, care pot fi considera-
te dialecte ale unei singure limbi.
c. Subgrupa polineziană este mai importantă numeric decât subgrupa mi-
croneziană (aproximativ 1,9 milioane de persoane) şi îi cuprinde pe locuitorii
insulelor din estul şi sudul Oceaniei –băştinaşii din Noua Zeelandă şi Insulele
Chatham (maori, 0,6 milioane)260, din Hawaii, Samoa, Polinezia franceză, Insulele
Cook, Insula Paştelui, cea mai mare parte din Arhipelagul Tuvalu, Tonga, Wallis,
Niue, precum şi din unii atoli izolaţi, din nord-estul Insulelor Solomon şi din su-
dul Statelor Federate ale Microneziei. Dispersaţi pe o vastă suprafaţă oceanică,
polinezienii au creat o civilizaţie specifică261, fiind foarte buni navigatori, ca ur-
mare a vieţii insulare. În trecut, unele dintre aceste popoare erau mai numeroa-
se, dar au fost decimate de colonizarea europeană (Insulele Hawaii, Marchize,
Noua Zeelandă). În ultimul secol, se constată un reviriment al unora dintre aces-
tea, mai ales în rândul maorilor din Noua Zeelandă, al samoanilor şi tahitienilor,
dar altele au fost complet asimilate (hawaiienii). Şi limbile polineziene sunt rela-
tiv apropiate între ele, fapt care dovedeşte o dispersie relativ recentă, dar, din
păcate, în rândul unora dintre polinezieni, are loc o pierdere destul de rapidă a
identităţii naţionale, prin asimilare lingvistică.
260 Maorii din Noua Zeelandă, după o lungă perioadă de declin, sunt într-o rapidă creştere. În 1996,
numărul lor depăşea 548.000 (14,5 %), pentru ca în 2001 să ajungă la 611.800 (15,9 %), iar în 2013,
la 599.000 (15 %, scădere cauzată de emigrarea în Australia), explicabil dacă ne raportăm la ponde-
rea mare a populaţiei sub 15 ani (36 %). Totuşi, numărul celor care utilizau exclusiv limba maori era
de numai 130.482, în 2001, și de 150.000, în 2013 (cf. Institutului de Statistică din Noua Zeelandă).
261 Cele mai interesante realizări sunt cele ale polinezienilor din Insula Paştelui – statui gigantice, în
care unii cercetători entuziaşti au vrut să vadă o influenţă a unei civilizaţii extraterestre.
232
4.4.6.5. Familia taiwaneză (atayalică sau formosană), relativ apropiată de

cea austroneziană, este puţin numeroasă, cuprinzând aproximativ 0,6 milioane
de persoane. Acestea formează populaţia autohtonă care continuă să locuiască în
estul Republicii China (Insula Taiwan), numită şi gaoshan sau ami, populaţie,
evident, mai veche decât cea chineză, vorbind mai multe limbi diferite, dar ră-
masă astăzi în minoritate. O bună parte din taiwanezi, în special dintre cei care
locuiesc în zona de câmpie, s-au mixtat cu chinezii, iar dintre cei care nu s-au
mixtat, o proporţie apreciabilă au preluat limba japoneză, ca limbă de înţelegere
intertribală, în timpul ocupaţiei japoneze asupra insulei.
4.4.7. Suprafamilia amerindiană

Această suprafamilie reprezintă cea mai mare parte din populaţia auto-
htonă a Americii, astăzi în număr de aproximativ 60,5 milioane de persoane. La
venirea europenilor în America, amerindienii se aflau în stadii foarte diferite de
dezvoltare, unii fiind la nivelul unei societăţi primitive (de exemplu, amerindie-
nii din pădurea ecuatorială a Amazoniei), în timp ce alţii ajunseseră la nivelul
unei civilizaţii relativ avansate, cunoscând metalele, cultura plantelor (din jurul
anului 4500 î. Chr., în mod cu totul independent de civilizaţiile din Lumea Veche
şi pe seama unor plante din flora spontană a Americii), ca şi viaţa urban-statală:
maya, din Peninsula Yucatán, inca, din zona centrală a Anzilor (Perù, Bolivia etc.)
sau aztecii, din centrul Mexicului. Civilizaţiile amerindiene au avut însă şi unele
puncte slabe, ceea ce explică parţial rezistenţa neînsemnată pe care le-au opus-o
europenilor – numărul foarte mic de animale domestice cunoscute (din Asia,
aceștia nu au adus decât câinele, ulterior legăturile cu Asia întrerupându-se), ne-
cunoaşterea roţii, a plugului ş.a.
O mare parte dintre amerindieni au fost exterminaţi de coloniştii europeni
sau au murit de pe urma bolilor transmise de europeni, mai ales în estul Ameri-
cii de Nord şi în Insulele Antile, în felul acesta, numai în bazinul Amazonului au
dispărut aproximativ 900 din cele 1.200 de limbi câte se apreciază că existau la
venirea europenilor, iar în America de Nord – circa 100 de limbi. Alţi amerindi-
eni s-au mixtat cu europenii (de exemplu, în Mexic), iar amerindienii propriu-
zişi au fost împinşi spre regiunile cele mai sărace şi mai izolate (de exemplu, „re-
zervaţiile” din SUA). Astăzi însă, mulţi îşi cer tot mai insistent dreptul la autode-
terminare, care, de regulă, le este refuzat de autorităţi (de exemplu, în statul
Chiapas, din sudul Mexicului, amerindienii din zona înaltă San Cristobal de las
Casas s-au organizat în „comune autonome”). Unitatea acestui vast ansamblu,
divizat şi dispersat ca urmare a colonizării europene, este însă foarte fragilă. În
rândul amerindienilor, există o foarte mare diferenţiere lingvistică şi se pot dis-
tinge mai multe familii, de importanţă inegală262:
262Mulţi amerindieni sunt bilingvi, folosind o limbă amerindiană în viaţa de familie, dar utilizând
spaniola, engleza sau portugheza în relaţiile oficiale, în învăţământ, cultură, presă etc. Pe lângă amer-
indienii care declară ca limbă maternă o limbă amerindiană, există şi 11,5 milioane de amerindieni
care declară spaniola ca limbă maternă, precum şi 1,5 milioane de amerindieni care se declară de
limbă maternă engleză.
233
4.4.7.1. Familia nord-americană, care cuprinde aproximativ 13,4 milioane

de persoane, locuind în cele mai multe zone ale SUA şi Canadei, precum şi în es-
tul Mexicului. Formează o unitate geografică, grupând, mai degrabă, populaţii
reziduale, aflate în diverse faze de aculturaţie.
Cel mai bine individualizate sunt etniile din grupul maya – peste 7 milioa-
ne de persoane, răspândite în Peninsula Yucatán şi nordul Guatemalei (care a
avut o civilizaţie scrisă, înainte de venirea europenilor). Cunoscute sunt etniile:
quiche, maya, mame, kekchi.
Alături de acestea, pe teritoriul actual al SUA şi Canadei, mai subzistă câte-
va populaţii care rar depăşesc 100 de mii de locuitori fiecare. Anterior coloniză-
rii europene, acestea formau grupuri distincte: algonkin, din jurul Marilor Lacuri,
dintre care subzistă mai bine cree (aproximativ 200 de mii) şi ojibwa (chippewa,
peste 250 de mii); sioux (dakota, 170 de mii), din zona preeriilor, prezenţi într-
un număr important în Dakota de Nord; irochezii, foarte numeroşi până la veni-
rea europenilor în estul SUA şi al Canadei, decimaţi masiv sau împinşi ulterior
spre interiorul continentului; cheyenii, din Podişul Preerilor 263; penutienii, vast
grup de populaţii reduse numeric, vag înrudite, prezente din Mexicul central
(totonacii, circa 0,43 milioane), până în bazinul Columbiei britanice (salish, nootka,
pe baza cărora s-a format o limbă de circulaţie în secolul al XIX-lea în toată aria,
chinook, vorbită de încă vreo 150 de mii de persoane.
4.4.7.2. Familia central-americană (uto-aztecană, aproximativ 7 milioane

de persoane) îi cuprinde pe amerindienii din centrul, sudul şi nord-vestul Mexi-
cului, precum şi pe unii din câteva enclave din sud-vestul SUA. Mai cunoscuţi
sunt aztecii (nahua, din centrul Mexicului, circa 2,5 milioane), cu care sunt înru-
dite o serie de populaţii din partea central-nordică a Platoului Mexican şi din
Utah: tarahumara, hopi, shoshonii, ultimele locuind în vestul SUA.264
Otomienii, localizaţi la sud-est de azteci, atât pe Platoul Central Mexican,
cât şi în regiunile de coastă (0,8 milioane) formează un alt grup. Zapotecii, ur-
maşi ai unei vechi civilizaţii, precursoare celei a aztecilor, sunt împinşi de aceştia
spre sudul Mexicului actual (statele Oaxaca şi Chiapas). Numărul lor trece de 1
milion împreună cu mixtecii (circa 0,85 milioane), vecinii lor de la nord şi popo-
locanii formează un grup destul de eterogen.
4.4.7.3. Familia Chibcha-Paes (1,3 milioane de persoane) trăieşte în istmul

central-american, dar şi în enclave izolate din vestul Mexicului. O etnie mai cu-
noscută este misquito, din estul Nicaraguei şi al Hondurasului.
263 În secolul al XIX-lea, erau foarte cunoscuţi, dar au fost decimaţi masiv în urma unor conflicte ine-
gale care i-au împins, mai întâi, spre zona preeriilor, apoi spre Munţii Stâncoşi, unde subzistă în câte-
va „rezervaţii”. Constituie prototipul amerindian al multor scenarii hollywoodiene, după ce unii din-
tre aceștia, transformați în eroi, au fost popularizaţi de romanele lui Karl May.
264 Aztecii constituie rezultatul unei migraţii relativ târzii (secolele X – XII), cu originea în bazinul flu-
viului Colorado din sud-vestul SUA.
234
4.4.7.4. Familia Andină este cea mai mare şi cea care s-a menţinut cel mai
bine dintre toate familiile amerindiene (aproximativ 31,4 milioane de persoane).
Principalul popor este quechua (19,8 milioane de persoane), care formează po-
pulaţia de bază a Anzilor, din sudul Columbiei, Ecuador, Perù, Bolivia şi nord-
vestul Argentinei; limba acestui popor a fost limba Imperiului Inca, din ea in-
trând în vocabularul internaţional o serie de cuvinte, precum guano, condor, pam-
pa ş.a. Menţionăm şi poporul aymara, care trăieşte în jurul Lacului Titicaca (3,5
milioane de persoane), precum şi pe araucani (mapuché), din sudul zonei andi-
ne, în mare parte, asimilaţi sau decimaţi în urma unei rezistenţe acerbe la colo-
nizarea europeană (0,8 milioane). În sudul extrem al Americii de Sud, în Patago-
nia şi Ţara de Foc, trăiau o serie de populaţii arhaice, practic dispărute astăzi,
reduse la câteva sute de indivizi.
4.4.7.5. Familia ecuatorial-tucaniană (8 milioane de persoane) trăieşte în

Amazonia, Podişul Mato Grosso, Paraguay ş.a.; poporul cel mai cunoscut este gu-
aranì, din Paraguay şi sud-vestul Braziliei (6 milioane de persoane), a cărui lim-
bă este folosită şi de mulţi urmaşi ai colonizatorilor spanioli, difuzată de misio-
narii creştini, numărul populației omonime fiind doar de câteva sute de mii.
4.4.7.6. Familia Ge – Pano-caraibeană (0,7 milioane de persoane) îi cuprin-

de pe amerindienii din Podişul Guyanelor, Podişul Braziliei, estul Boliviei ş.a. Mai
cunoscuţi sunt caraibii, de fapt, un grup foarte mozaicat de triburi, care trăiesc în
Podişul Guyanelor.
La sosirea europenilor, caribii şi arawacii, un alt popor înrudit, erau răs-
pândiţi şi în Insulele Antile unde au fost practic, complet decimaţi.
4.4.7.7. Familia Na-Déné (0,52 milioane de persoane) este considerată de

lingvişti ca mai deosebită de celelalte familii amerindiene şi apropiată, în schimb,
de suprafamilia Sinică, probabil fiind venită din Asia puţin mai târziu decât cei-
lalţi amerindieni265. Înainte de colonizarea europeană, amerindienii Na-Déné
populau vestul Canadei şi al SUA, inclusiv sudul Alaskăi, de unde s-au dispersat
spre sud până în Arizona şi Colorado. Astăzi rezistă în enclave izolate, în zonele
mai slab colonizate de populaţiile de limbă engleză. Particularităţile antropologice
şi culturale îi apropie într-o anumită măsură de populaţiile siberiene, unii specia-
lişti admiţând chiar o presupusă înrudire cu unele populaţii relicte din Eurasia, fă-
ră dovezi convingătoare însă. Mai cunoscuţi sunt atapascii (athabascii), din bazi-
nul fluviului Mackenzie, aflaţi într-o fază avansată de asimilare lingvistică de către
anglofoni, soarta lor părând pecetluită (mai ales la populaţiile de pe coasta paci-
fică, precum tlingit sau haida). Cei mai numeroşi sunt navajos (300 de mii), din
265Se admite, în general, că au existat trei valuri principale de populaţii venite dinspre Asia: amerin-
dienii propriu-zişi, stabiliţi de cel puţin 25.000 ani în America; na–déné, sosiţi mult mai târziu în con-
textul retragerii gheţarilor; eschimo-aleutinii, cei mai recenţi, împinşi dinspre pădurea boreală a Si-
beriei Orientale spre zonele arctice (J. Greenberg, M. Ruhlen, L’origine linguistique des Amérindiens,
pp. 100 – 107, în Les langues du monde, „Pour la science”, 1999). Studiile genetice au certificat exis-
tența acestor trei valuri, na–déné fiind apropiați de unele populații siberiene.
235
Podişul Colorado, aflaţi în expansiune demografică, cunoscuţi din filmele wes-

tern (apaşii).
4.4.8. Suprafamilia sinică

Este, ca număr (circa 1.362,8 milioane de persoane), a doua suprafamilie
de popoare a lumii, după suprafamilia nostratică. Spaţiul vast ocupat contrastea-
ză cu remarcabila omogenitate antropologică şi culturală. Populaţiile care o for-
mează sunt, în majoritate, de tip mongoloid estic şi au fost, adesea, apropiate for-
ţat de cele din familia austrică. Populează cea mai mare parte a Asiei Central-
Estice şi partea de vest a Peninsulei Indochineze, cuprinzând două familii:
4.4.8.1. Familia chino-tibetană, cu 1.445 de milioane de membri şi două grupe:

A. Grupa chineză este cea mai numeroasă din familie, deşi este formată
dintr-un singur popor, poporul chinez (han, după denumirea oficială), cel mai
mare popor al Lumii (1.345 de milioane de persoane). Formează populaţia de
bază a părţii de est a Chinei, zonă pe care chinezii au ocupat-o în etape, plecând
din nucleul lor iniţial, situat în bazinul mijlociu al lui Huang-he, la contactul cu
populaţiile de pe platourile tibetane; de aici, chinezii s-au răspândit, treptat, spre
est, nord-est şi sud-est (în China de Sud-Est pătrunzând abia în secolul III î. Chr.),
odată cu expansiunea Imperiului Chinez. Ca urmare a acestei expansiuni, chine-
zii au asimilat sau au împins, în special spre Indochina, numeroase alte etnii.
Această migraţie a stat la originea formării popoarelor moderne din sud-estul
Asiei. Poporul chinez a creat una dintre cele mai vechi civilizaţii ale lumii, care a
influenţat profund celelalte popoare din Extremul Orient şi din Asia de Sud-Est
(coreenii, japonezii, vietnamezii, khmerii, thaii, birmanezii ş.a.m.d.). Chinezii au
inventat hârtia, tiparul, porţelanul. producerea mătăsii, praful de puşcă, rachete-
le, busola, bancnota pe suport textil ş.a.m.d.
În rândurile poporului chinez există mari diferenţieri lingvistice, limbile
vorbite de chinezi nefiind reciproc inteligibile, din cauza timpului destul de înde-
lungat scurs de la începuturile divergenţei şi a asimilării unor influenţe străine.
Ca şi alte limbi din Extremul Orient, limbile chineze prezintă marea dificultate a
existenţei tonurilor cu valoare semantică (în număr de şase), care suplinesc po-
sibilităţile limitate de exprimare a cuvintelor, de regulă acestea fiind formate
dintr-o singură silabă. Limba cea mai răspândită este chineza mandarină, din
China de Nord, Centrală, de Nord-Est, Vest şi Sud-Vest, declarată ca limbă ma-
ternă de 73 % dintre chinezi (983 de milioane de persoane – cea mai larg cunos-
cută din toate limbile lumii); pe baza acesteia s-a creat limba oficială comună,
putunghua („limba înţelegerii”), care se încearcă să fie impusă locuitorilor din
toată Republica Populară Chineză, din anul 2001. În sudul Chinei, aproximativ
70 de milioane de persoane continuă să vorbească limba yue, denumită şi „can-
toneză” (limba din Provincia Guangzhou), care este, de asemenea, şi limba cea
236
mai răspândită printre chinezii din emigraţie266. În zona cursului inferior al lui
Chang-jiang, inclusiv în cel mai mare oraş chinez, Shanghai, se vorbeşte limba wu
(peste 80 de milioane de persoane), în Provincia Fujian şi în Republica China –
limba min (peste 78 de milioane persoane), în sud-estul Chinei – limba hakka
(34,8 de milioane de vorbitori), în Provincia Hunan – limba xiang, iar în Provin-
cia Jiangxi – limba gun. Unitatea a fost asigurată de scrierea comună, ideografică,
cu câteva zeci de mii de semne, care poate fi înţeleasă de orice chinez educat,
deoarece indică numai sensurile, nu şi aspectul sonor al limbii; însă, în era in-
formaticii, scrierea ideografică a devenit o piedică serioasă în calea folosirii cal-
culatoarelor, ceea ce favorizează folosirea unei transcripţii a chinezei cu caracte-
re latine sau a limbii engleze, cunoscută astăzi de tot mai mulți chinezi, chiar și
de unii care nu au noțiuni de scriere ideografică267.
În mod clasic, chinezii au practicat un sincretism religios care implică atât
religia budistă, cât şi confucianismul şi alte credinţe tradiţionale, o minoritate fi-
ind câştigată de către misionarii occidentali şi ruşi la creştinism; un grup deose-
bit este cel al chinezilor musulmani (dungani sau huei), care trăiesc în China cen-
trală, la contactul cu mongolii şi uigurii, cu drepturi de autonomie în Provincia
Ningxia (11,5 mil.).
B. Grupa tibeto-birmană (100 de milioane de persoane) este localizată la
sud-vest de grupa chineză, în regiunea platourilor înalte ale Tibetului, pe ambii
versanţi ai Himalayei, dispersată spre sud-est până în Indochina şi divizată într-
un număr impresionant de grupuri etnice de dimensiuni inegale, înrudite între
ele. Extrema diferenţiere este explicată prin maxima fragmentare a regiunii pe
care o populează. Grupa îşi are originea în partea de est a Podişului Tibetului, de
unde o parte a manifestat o expansiune spre vest, dislocând populaţia indo-
europeană din vestul Tibetului, iar cealaltă parte s-a extins spre sud-est şi sud,
începând cu mileniul III î. Chr. şi până în mileniul I d. Chr. De amploare mai redu-
să au fost mişcările spre nord-est și est (Qinghai, Sichuan). Se pot distinge opt
subgrupe, strâns înrudite între ele:
a) subgrupa tibetană este localizată în aria de origine şi cuprinde mai mul-
te populaţii slab diferenţiate, unite prin tradiţia budismului lamaist (13 milioa-
ne) şi prin modul de viaţă adaptat la inospitalierul platou tibetan, unde practica-
rea agriculturii este restrânsă, iar păstoritul necesită vaste suprafeţe, fapt ce ex-
plică imensitatea spaţiului ocupat (circa 3 milioane km2). Cei mai numeroşi sunt
266 Este vorba despre cei mai mulţi din chinezii emigraţi în SUA (2,7 milioane de persoane), Vietnam,
Japonia, Canada, Australia şi Perù, care provin din zona de limbă yue, în timp ce chinezii emigraţi în
Malaysia (o treime din populaţie), Indonezia, Filipine şi Thailanda (1710 din populaţie) sunt origi-
nari, preponderent, din zona de limbă min. În Singapore, unde chinezii au ajuns să formeze 77 % din
populaţie, deşi cei mai mulţi provin din zona de limbă min, majoritatea au preluat totuşi chineza
mandarină. În fostul spaţiu colonial britanic, foarte mulţi chinezi trec, treptat, şi la folosirea limbii en-
gleze, în Indonezia – la utilizarea limbii bahasa indonesia (mai ales la Jakarta), iar în Thailanda – la
aceea a limbii thai. La fel se întâmplă cu cei emigraţi în unele insule ale Oceaniei sau din Oceanul In-
dian (Madagascar, Mascarene). În perioada contemporană, diaspora chineză a devenit un fenomen
global, comunităţi importante fiind prezente în toate statele europene.
267 În 1966, guvernul Republicii Populare Chineze a impus un sistem de ideograme simplificate, care
însă nu se aplică şi în afara țării.
237
tibetanii propriu-zişi (7,8 milioane de persoane), majoritari în Tibet, dar şi în sta-

tul Bhutan sau în regiunile muntoase înalte ale Nepalului ori în ariile limitrofe
ale Provinciei Qinghai. Spre vest, ocupă cea mai mare parte a bazinului superior
al Indusului (Ladakh), în India şi în Pakistan, unde s-au amestecat cu populaţii
indo-europene şi au fost parţial islamizaţi (cei din Baltistan, provincia de la poa-
lele lanţului muntos Karakorum). În partea estică a Tibetului (Kham), influența
chineză este mult mai puternică.
Puternica fărâmiţare dialectală este compensată de utilizarea unei limbi
comune, de veche cultură, influenţată puternic de civilizaţia indiană și secundar,
de cea chineză. Practicând o formă proprie de budism pe care au propagat-o de-
parte, spre inima Asiei Centrale, sunt cunoscuţi prin modul teocratic de organi-
zare al societăţii lor, liderul spiritual (dalai lama, „marele lama”) fiind o persona-
litate recunoscută pe plan internaţional268. Foarte apropiaţi de tibetani sunt paii
din vestul Yunnanului (2,2 milioane).
b) subgrupa pahari este mai restrânsă, numărând doar 2 milioane de locu-
itori divizaţi în 11 grupuri etnice, dispersate în regiunea himalayană înaltă din
Nepal269. Cel mai numeros grup este tamang (1,4 milioane) localizat în partea
central-estică a Nepalului, dar cel mai cunoscut este sherpa, localizat în partea
cea mai înaltă a Himalayei (estul Nepalului, Sikkim), unde se află reputaţi ghizi şi
purtători tradiţionali de poveri pentru expediţiile din Himalaya. Majoritatea aces-
tor mici etnii, ca şi altele care vor urma, se aseamănă cu tibetanii, având aceleaşi
adaptări la condiţiile grele de viaţă, de la altitudine mare, majoritatea ocupându-se
cu păstoritul seminomad al iacilor, ovinelor şi caprinelor.
c) subgrupa gyarung-mishmi, mai numeroasă (3,8 milioane) şi mai disper-
sată (din partea central-sudică a Nepalului până în sud-vestul Chinei), populează
regiunile mai joase ale lanţului himalayan, având ca principală ocupaţie agricul-
tura, practicată în lungul văilor sau pe versanţi, spre deosebire de subgrupele
anterioare, dominant pastorale. Cele mai importante etnii din acest grup sunt
magar (2 milioane), cunoscută pentru spiritul ei războinic, constituind un grup
militar de elită în perioada ocupaţiei britanice a Indiei (gurkha) și locuind în par-
tea central-vestică a Nepalului, apoi newari (1,4 milioane), populaţia eponimă a
acestui stat, localizată în Valea Kathmandu, mult timp grupul dominant al aces-
tui regat himalayan care nu a cunoscut dominaţia britanică. Ambele sunt puter-
nic influenţate de civilizaţia indiană, iar din punct de vedere antropologic, se de-
osebesc printr-un aport evident de populaţie europoidă.
d) subgrupa kachin, la sud-est de cea anterioară, adună circa 3,5 milioane
de locuitori, divizaţi în zece triburi mai puţin avansate cultural, practicând agri-
cultura itinerantă, culesul şi vânătoarea în vastele păduri care ocupau altădată
regiunea de la frontierele Indiei, Uniunii Myanmar şi Chinei. Cele mai importante
grupuri etnice sunt garo, tangsa, din Assam, precum şi kachin din nordul Uniunii
268 Regimul comunist de la Beijing a încercat să limiteze specificul cultural al Tibetului, declanşând
represiuni sângeroase şi determinând exilul liderului spiritual în nordul Indiei, la Dharamsala. Situa-
ția Tibetului este una dintre marile probleme nerezolvate ale Chinei actuale.
269 Pahari, în limbile neoindiene, înseamnă „montan”.
238
Myanmar, fiecare cu 0,8 – 1,4 milioane. Kachinii erau cunoscuţi în perioada co-
lonială pentru exploatarea lemnului cu ajutorul elefanţilor. Majoritatea acestor
populaţii de mici dimensiuni sunt supuse unei puternice aculturaţii în ultimul
secol, din partea populaţiilor dominante sau a misiunilor creştine.
e) subgrupa naga-chin, de dimensiuni apropiate (5,5 milioane), fărâmiţată
în câteva zeci de triburi, foarte apropiate prin modul de viaţă. Localizată la fron-
tiera dintre India şi Uniunea Myanmar, această subgrupă disting prin influenţa
mai veche şi mai consistentă a civilizaţiei indiene, manifestată şi prin formarea
unor state proprii. Dintre numeroasele grupuri, se impun naga şi meithei, care
locuiesc în statele indiene Nagaland, Manipur şi Arunachal Pradesh (3,3 milioa-
ne împreună) şi chin (2 milioane), care dispune de o oarecare autonomie în sta-
tul omonim din Uniunea Myanmar. În jurul acestora se cristalizează o tendinţă
de omogenizare, etniile mai mici aflându-se în diverse faze de asimilare.
f) subgrupa yi(lolo) este mai numeroasă şi mai omogenă, cuprinzând câte-
va popoare, în primul rând cel omonim, yi (8,2 milioane), răspândit pe un spaţiu
destul de extins, din bazinul mijlociu al lui Yangtze până în nordul Laosului şi al
Vietnamului, unde au ajuns prin migraţii succesive. Nucleul principal se locali-
zează în nord-vestul Provinciei chineze Yunnan. Puternic sinizaţi, deşi practică
animismul, se apropie de grupurile kachin şi naga-chin prin modul de viaţă, dar
se deosebesc prin importanţa mai mare a culturii orezului. Apropiaţi acestora
sunt popoarele hani şi nahsi (1,8 milioane împreună).
g) subgrupa birmană, îndeaproape înrudit cu yi, este cea mai numeroasă
(aproximativ 46 de milioane), fiind originară din Yunnan, de unde a avansat spre
sud, de-a lungul fluviilor Irrawaddy şi Salween. Cuprinde, în primul rând, popo-
rul birman (peste 42 de milioane), populaţia de bază a Uniunii Myanmar. Celelal-
te populaţii, dispersate în mozaicul etnic din nordul Indochinei, punctează, de
fapt, direcţia deplasării birmanilor. Sosirea lor pe teritoriul actual a implicat re-
tragerea spre sud a unor grupuri austrice, bine organizate (monii), puternic in-
fluenţate de civilizaţia indiană. Acestea le-au împrumutat birmanilor cea mai
mare parte a fondului lor cultural. Astfel, birmanezii nu se disting prea mult de
alte popoare indochineze, practicând rizicultura şi fiind de religie budistă (forma
theravada270). Spre deosebire de acestea însă, au cunoscut ocupaţia britanică, fi-
ind integraţi în colonia coroanei, India, fapt ce a sporit influenţa indiană, mani-
festată şi prin stabilirea unor comunităţi hinduse în principala zonă agricolă –
delta lui Irrawaddy. O fracţiune a poporului birman, arakanii de pe coasta vesti-
că, se distinge prin aderenţa la islam care a impus, în ultimele decenii, o prigoană
împotriva lor, fiind obligaţi, astfel, să emigreze în masă spre Bangladesh şi India
(cunoscuţi aici ca rohingya).
h) subgrupul karenă formează ramura sudică a grupei tibeto-birmane, la
frontiera dintre Thailanda şi Myanmar. Înrudiţi cu birmanezii, popoarele din sub-
grupă (9,3 milioane) sunt ceva mai conservatoare, chiar dacă au ajuns, în anumite
270Sau „micul vehicul” (hinayana), formă mai apropiată de budismul original, răspândit în sud-estul
Asiei, opus mahayana („marele vehicul”) care a dezvoltat elemente supranaturale, fiind răspândit
spre Asia Centrală şi Extremul Orient.
239
epoci, la forme superioare de organizare statală. Cei mai numeroşi sunt karenii
(4,8 milioane) din statele Kayah şi Kayin din sud-estul Uniunii Myanmar şi din
vestul Thailandei, mai avansaţi, dar afectaţi de poziţia transfrontalieră, cele două
state fiind de mult timp rivale.
4.4.8.2. Familia Ieniseică (ketă) este considerată de unii lingvişti ca inde-

pendentă de restul suprafamiliei. Este o familie foarte mică, relictă, din care, în
trecut, au făcut parte mai multe popoare şi care a avut o arie mai mare de răs-
pândire. Din acestea, a rămas unul singur – poporul ketilor, care nu numără mai
mult de 2.000 de membri (1.113 persoane, în 1989), care trăiesc în zona cursu-
lui mijlociu al Ieniseiului, 70 % vorbind încă propria limbă, iar restul preluând ca
limbă maternă limba rusă.
4.4.9. Suprafamilia euro-asiatică (uralo-altaică)

Este o suprafamilie mare, cu peste 402,8 milioane de membri, diferenţiată
rasial, care trăieşte pe o arie largă, cu densităţi foarte diferite – în Asia Centrală
şi de Sud-Vest, Siberia, Extremul Orient, extremul nord al Americii de Nord,
nord-estul Europei etc. Apartenenţa unor familii la această suprafamilie este în-
că discutabilă.
4.4.9.1. Familia uralo-iukaghirică (fino-ugrică) cuprinde circa 23,7 milioa-

ne de persoane şi patru grupe, toate aflate în restrângere numerică. Eterogenita-
tea populaţiilor care o formează este foarte mare, înrudirea diverselor grupuri
fiind foarte îndepărtată. Formată în regiunea Munţilor Ural, s-a dispersat de
timpuriu, probabil odată cu încălzirea climatică postglaciară, spre regiunile nor-
dice ale Eurasiei, în legătură cu ocupaţia lor primordială – vânătoarea şi creşte-
rea nomadă a renilor. Mai rar, unele grupuri s-au îndreptat şi spre sud, contribu-
ind, astfel, la divergenţa lingvistică. Din punct de vedere antropologic, domină tră-
săturile europoide la vest de Urali, dar în Siberia, tipul mongoloid este frecvent.
A. Grupa finică are aproximativ 10,1 milioane de persoane, din care cea
mai mare parte reprezintă, din punct de vedere antropologic, tipul rasial uralic,
cu caractere mixte, europoido-mongoloide. Popoarele finice au avut, iniţial, o vastă
arie comună de viaţă, care s-a fragmentat însă ca urmare a înaintării dinspre sud-
vest a ruşilor şi dinspre sud-est a popoarelor turcice, deosebindu-se, astfel, două
ramuri:
occidentală, cuprinzând, în primul rând, finlandezii (suomii, aproxima-
tiv 6,3 milioane de persoane, inclusiv karelii, locuind în regiunea dintre Fin-
landa şi Marea Albă). Foarte apropiaţi sunt estonienii (1,02 milioane), de con-
fesiune protestantă şi marcaţi puternic de influenţa germanică. În nordul
Peninsulei Scandinave, trăiesc saami sau laponii271, primii care s-au desprins
din trunchiul iniţial, deplasându-se spre nordul scandinavilor. În afara aces-
271 Unul dintre ultimele popoare din Europa care şi-au păstrat parţial genul tradiţional de viaţă, prac-
ticând creşterea renilor, pescuitul şi vânătoarea. Sunt consideraţi, adesea, ca un grup distinct în ca-
drul suprafamiliei eurasiatice.
240
tora mai pot fi menţionate o serie de etnii minuscule, aflate în stadii avansate
de asimilare (vepşii) sau aflate în curs de dispariţie (ingrienii, livonii, voţii),
dispersate în nord-vestul Rusiei sau pe ţărmul Mării Baltice;
orientală (volgaică), cuprinde, în principal, patru popoare, fiecare dispu-
nând de o republică în cadrul Federaţiei Ruse, supuse, de multă vreme, unui
proces lent de asimilare: komi, cu două ramuri – ziriană şi permiană (0,44 mili-
oane), localizaţi, în parte, în regiunea forestieră boreală din bazinul superior al
Kamei; udmurţii (0,7 milioane) şi marii (0,64 milioane) la sud de aceştia, pe
cursul mijlociu al Volgăi şi mordvinii, mai numeroşi (0,95 milioane), dar aflaţi
într-un stadiu avansat de asimilare, convieţuind, de mult timp, la sud de Volga,
cu ruşii (în 1926, erau 1,5 milioane)272. În trecut trăiau şi alte populaţii înrudite
în bazinul Okăi (muromii, meria și meşcerii din regiunile Riazan, Vladimir și
Moscova, de exemplu), care făceau legătura cu grupul occidental, complet asi-
milate încă din Evul Mediu.
B. Grupa ugrică este relativ apropiată lingvistic de grupa finică şi este com-
parabilă şi dimensional cu aceasta (circa 13,5 milioane de persoane, inclusiv dia-
spora din America). Aria de origine a popoarelor ugrice a fost aria silvostepică de
la sud-vest de Munţii Urali (actuala Başkirie), de unde a și început migraţia unguri-
lor, principalul popor ugric, migraţie care i-a adus, mai întâi, în nordul Mării Negre,
de unde au trecut, în secolul al IX-lea d. Chr., în Depresiunea Panonică, după ce
asimilaseră câteva grupuri de populaţii turcice şi iraniene. Aici, aceştia au asimilat
populaţii preexistente (slavi, români, grupuri turcice) şi apoi au suferit o puternică
influenţă germană, pierzându-şi, astfel, aproape complet trăsăturile mongoloide.
Astfel, s-a format poporul maghiar (ungar), cel mai important popor din această
familie. Rolul lui politic în regiune a fost major, după adoptarea catolicismului şi
asimilarea populaţiilor locale, dar a scăzut odată cu secolul al XVI-lea, prin înainta-
rea influenţei otomane. Integrarea în Imperiul Habsburgic a favorizat populaţia
maghiară (după 1867, când Imperiul devine Austro-Ungar), dar Tratatul de la Tri-
anon, de la sfârșitul Primului Război Mondial, a lăsat în afara graniţelor actuale ale
statului maghiar un număr considerabil de etnici maghiari, care au generat un
anumit iredentism, relativ depăşit, se pare, ulterior273.
Maghiarii au avut o participare importantă la migraţiile transatlantice din
perioada modernă, estimându-se la aproximativ 2 milioane numărul maghiarilor
din Lumea Nouă. Numărul maghiarilor din statele vecine Ungariei se află într-o
scădere relativ rapidă, din cauza unei tendinţe de regrupare generată de avansul
economic al statului de origine274. Secuii (aproximativ 700.000 de persoane)
272 Asimilarea mai rapidă a mordvinilor se explică şi prin absenţa unor obstacole majore care, de obi-
cei, atenuează procesul de aculturaţie sau prin apropierea de Moscova şi Nijnii Novgorod (Breton,
1976).
273 Termenul iredentism este de origine italiană şi semnifică tendinţa unui stat de a revendica un teri-
toriu presupus a-i aparţine, „terra iredenta”, cum era pentru italieni, regiunea Veneţiei aflată, până la
1918, sub ocupaţie austriacă.
274 De exemplu, în România, numărul maghiarilor s-a redus de la 1.718.000, în 1977, la 1.435.000, în
2002, și 1.268.700, în 2011 (sau de la 7,9 % la 6,3 %), iar în Slovacia, de la 588.000, în 1980, la
521.000, în 2001, și 491.000, în 2011 (sau de la 11,7 % la 9,1 %).
241
constituie o ramură distinctă a maghiarilor, fiind, la origine, o populaţie turcică

înrudită cu khazarii din nordul Mării Negre (kabarii), stabiliţi mai întâi în Câm-
pia Panonică şi mutaţi, în secolele XII – XIII, în estul Transilvaniei, unde au asimi-
lat populaţia românească locală, proces aflat încă în curs. O etnogeneză şi mai
complexă o au „ceangăii” (circa 300.000 de persoane) din vestul Moldovei, con-
sideraţi, adesea, ca parte componentă a poporului maghiar deşi caracterul bi-
lingv (româno-maghiar) al unei părţi importante dintre aceştia indică un cert ca-
racter mixt, identitatea lor actuală, majoritar asumată, fiind românească, fără să
se poată vorbi despre o asimilare forţată.
Celelalte două popoare din grupă, mult mai mici, hanti (ostiacii) şi mansi
(vogulii) s-au stabilit, printr-o migraţie în direcţia opusă, în centrul şi nordul Câm-
piei Siberiei de Vest, adaptându-se la condiţiile grele de viaţă din taigaua mlăşti-
noasă (46 de mii de locuitori), fiind supuse, asemenea altor etnii reduse numeric
din Federaţia Rusă, asimilării.
C. Grupa samoiedă (52 de mii de persoane) cuprinde câteva popoare, dis-
persate în lungul litoralului nord-estic al Rusiei europene, precum şi în nordul
Siberiei de Vest şi Centrale, într-un mediu de tundră şi silvotundră, ocupându-se,
în principal, cu creşterea renilor. Cel mai cunoscut este poporul nen[e]ţilor, sin-
gurul care mai rezistă asimilării şi aculturaţiei, celelalte popoare fiind mult mai
reduse numeric (selkup, eneţ).
D. Grupa iukaghirică nu este formată decât dintr-un singur popor, extrem
de mic, iukaghirii, cu nu mai mult de 3.000 de locuitori (5.000, după alţii), care
trăiesc, izolaţi de restul familiei, în bazinul Kolâmei din nord-estul Siberiei. Ocu-
paţiile lor de bază sunt vânătoarea şi pescuitul, fiind divizaţi în patru mici gru-
puri etnice al căror viitor este incert ca urmare a asimilării lingvistice, în favoa-
rea limbii ruse.
4.4.9.2. Familia altaică este mult mai mare şi mai dinamică decât prece-
denta, cuprinzând aproximativ 195 de milioane de persoane, dar este foarte ete-
rogenă din punct de vedere rasial. Originea populaţiilor care o compun trebuie
căutată în zona de contact dintre pădurile boreale din nordul Asiei şi stepele ca-
re acoperă ariile mai joase din vestul Siberiei, așadar în regiunea Munţilor Altai
care dau şi numele familiei. Din acest nucleu s-au desprins, de timpuriu, mai
multe ramuri, dirijate fie spre nord-est, fie spre sud-est sau, mai ales, spre vest,
contribuind masiv la marile migraţii ale popoarelor din mileniul I al erei creştine
şi din primele secole ale celui de-al doilea. În componenţa acesteia, intră urmă-
toarele grupe:
A. Grupa türcică (turanică) cuprinde circa 173,2 milioane de persoane, în
marea lor majoritate, de religie musulmană. Popoarele türcice, formate, la origi-
ne, din crescători nomazi de animale, s-au răspândit în direcţii divergente, ple-
când din stepele şi semideşerturile părţii de răsărit a Asiei Centrale, însă majori-
tatea limbilor türcice au rămas până astăzi relativ apropiate.
Aceste migraţii s-au produs în mai multe valuri, sub presiunea iniţială a
unor populaţii mongole (hunii), începând cu mileniul I al erei noastre. Deplasa-
rea pe arii extinse a condus la mixtarea rasială şi asimilarea etno-lingvistică,
242
adesea foarte complicată, încât în vestul ariei turcice, trăsăturile mongoloide

s-au estompat până la dispariţie, acestea devenind tot mai evidente spre est. Cu
toată această dispersie, popoarele turcice păstrează legături lingvistice foarte
puternice, limbile lor fiind reciproc inteligibile din aproape în aproape. Dispersia
predilectă spre sud-vest a determinat şi intrarea timpurie a populaţiilor turcice
în sfera de influenţă a islamului şi a culturii arabo-persane. Paralel, modul de vi-
aţă nomad a fost abandonat rapid la contactul cu populaţiile sedentare din ve-
chile arii de civilizaţie ale Asiei Anterioare. Rolul populaţiilor turcice în istoria
medievală şi modernă a fost major, acestea reuşind să creeze imperii, să impună
dinastii strălucite, din India şi Iran până în sud-estul Europei.
Pot fi divizaţi în mai multe subgrupe, după cum urmează:
a) subgrupa estică, care este formată, în primul rând, din două popoare:
uigurii (11,6 milioane), agricultori sedentari, practicând irigaţiile în oazele de la
poalele Munţilor Tian-Şan şi Kun-Lun, reprimaţi de către regimul maoist de la
Beijing, care a practicat o politică de colonizare, astfel încât, în unele regiuni,
uigurii au devenit minoritari (în Djungaria, mai ales). În Kașgaria îşi păstrează
mai bine caracteristicile etnice, tot aici şi caracteristicile mongoloide fiind mai
estompate, pe fondul asimilării unor vechi populaţii indo-europene de tip irani-
an; uzbecii (31 de milioane de persoane), răspândiți în întreaga Asie Centrală, în
principal în Uzbekistan şi nordul Afganistanului, cu principalul centru în Ferghana,
nucleul anticei Sogdiana. Intraţi începând cu secolul al XVIII-lea în sfera de inte-
res a Rusiei ţariste şi supuşi unui proces de colonizare, asemenea celorlalte po-
poare din regiune, se străduiesc să construiască, după 1990, un stat coerent, pe
ruinele unei delimitări politice arbitrare care nu mai are nimic în comun cu ve-
chile state islamice conturate în jurul unor centre celebre, precum Horezm, Bu-
hara ori Samarkand. Dorinţa lor de a-şi asuma rolul de lider regional se loveşte
de rezistenţa popoarelor vecine. Limba lor este marcată de influenţa puternică a
limbii persane (în varianta tadjikă), bilingvismul fiind tradiţional în vechile cen-
tre culturale Buhara şi Samarkand, graniţele actuale cu Tadjikistanul vecin, arbi-
trar trasate, impunând, totuşi, o asimilare mai avansată a populaţiilor iraniene
(denumite, generic, sarți).
b) subgrupa centrală, căreia îi aparţin următoarele popoare: kazahii (15,2
milioane), din stepele de la nordul Lacului Aral, relativ recent sedentarizaţi; kir-
ghizii (4,8 milioane), din regiunea Munţilor Tian-Şan, şi karakalpacii (0,63 mili-
oane), din zona de vărsare a fluviului Amu Daria în Lacul Aral. Trăsăturile antro-
pologice ale kazahilor și kirghizilor sunt apropiate de cele ale uigurilor, sunt pu-
ţin diferenţiaţi lingvistic, aceștia dispunând de state independente numai din
1990. În mod tradiţional erau păstori nomazi sau seminomazi, dar genul lor de
viaţă s-a modificat profund, mai ales în Kazahstan, stat marcat de exploatarea
unor bogate resurse ale subsolului. Politica de colonizare a Rusiei a făcut ca am-
bele popoare să ajungă minoritare înainte de 1990, dar sprijinite de dinamismul
demografic susţinut şi de plecarea unei părţi însemnate din populaţia alogenă
(ruşi, ucraineni, germani etc.), au redevenit majoritari. Deşi au fost islamizate,
aceste popoare păstrează elemente ale unei vechi tradiţii şamaniste. Acestei
subgrupe îi aparţin şi nogaii, din stepele aride de la nord-vest de Marea Caspică.
243
Aceştia păstrează trăsături mongoloide evidente. Au trăit între secolele XVI și

XVIII şi în nord-vestul Mării Negre (Bugeac, actualmente în sudul Ucrainei), fiind
în contact, nu totdeauna amical, cu Principatul Moldovei.
c) subgrupa sudică cuprinde câteva dintre cele mai numeroase popoare
türcice. Turkmenii (7,4 milioane) populează regiunile aride de la sud de Amu Da-
ria, în Turkmenistan, nord-vestul Afganistanului şi nord-estul Iranului (Kho-
rassan). Se adaugă populaţiile care s-au aşezat în Asia Mică, sud-estul Caucazului
şi partea central-sudică a Iranului. Din acestea, au derivat: turcii, astăzi cel mai
numeros popor türcic (aproximativ 65,5 milioane de persoane), din Asia Mică,
Turcia europeană, nordul Ciprului, estul Bulgariei şi al Greciei275. Constituind baza
populaţiei din Turcia (în afara sud-estului dominat de kurzi și, odinioară, de ar-
meni), turcii au fost altădată mult mai răspândiţi în Peninsula Balcanică, pe care
au stăpânit-o cinci secole, iar mai recent, au format o diasporă foarte activă în Eu-
ropa Occidentală (în Germania mai ales), ca urmare a migraţiilor pentru muncă.
Rolul politic al turcilor a scăzut după dezmembrarea Imperiului Otoman,
dar se afirmă viguros în ultima vreme, pe fondul unor transformări culturale pro-
funde impuse de laicizarea demarată de reformele lui Mustafa Kemal Atatürk, du-
pă 1923. Toate acestea, ca şi convieţuirea îndelungă în vecinătatea popoarelor eu-
ropene îi apropie mai mult de restul Europei, justificând aspiraţiile acestora de in-
tegrare în Uniune. Mai multe state din Uniunea Europeană au însă o poziție rezer-
vată din cauza autoritarismului Turciei și a naționalismului extrem.
Azerii (23,7 milioane), foarte apropiaţi de turci ca limbă, trăiesc, în majori-
tate, în nord-vestul Iranului, dar şi în Republica Azerbaidjan276. Azerii sunt, de
fapt, rezultatul asimilării lingvistice a populaţiei iraniene locale pe parcursul pe-
rioadei care a urmat invaziilor turco-mongole din secolele X – XIII. Limba lor es-
te slab diferenţiată faţă de turca osmanlâie, dar azerii se disting prin apartenenţa
la ramura şiită a islamului, asemenea majorităţii populaţiei din Iran. În Azerbai-
djanul iranian, majoritatea sunt bilingvi, fenomen accentuat în contextul mijloa-
celor de informare în masă, observându-se o tendinţă de asimilare durabilă. Este
şi motivul pentru care, deşi formează o cincime din populaţia Iranului, nu mani-
festă explicit veleităţi autonomiste sau separatiste, legăturile cu populaţia per-
sană fiind strânse, însăși ultima mare dinastie persană, cea a kajarilor (secolele
XV – XIX), având o origine azeră277. Unele ramuri ale türcicilor au ajuns până în
Munţii Zagros, unde trăiesc astăzi etniile kaşkai, afşar şi şahsevan, cu un mod de
viaţă seminomad.
În această subgrupă, intră şi găgăuzii (0,24 milioane de persoane), din Bu-
geac, estul Peninsulei Balcanice şi Dobrogea, singurul popor türcic creştinat. Foar-
te apropiaţi de turci, s-au format, probabil, în Asia Mică şi s-au stabilit în Evul Me-
275 Poporul turc are o etnogeneză foarte complicată, pornind de la fondul altaic, venit în mai multe
valuri, între secolele X și XIII, și asimilând numeroase populaţii autohtone din Anatolia, Balcani şi Ca-
ucaz – armeni, greci (sau populaţii grecizate), slavi, români, kurzi, caucazieni şi chiar vest-europeni
etc. În acest mod au dobândit trăsături antropologice tipic europoide, care îi apropie, mai degrabă, de
populaţiile din bazinul mediteranean decât de celelalte populaţii turcice.
276 Remarcabili prin cea mai mare proporţie de longevivi, dintre toate popoarele Globului.
277 Un mic grup turcic numit kajari subzistă în partea centrală a Munţilor Elburz.
244
diu, în sudul Dobrogei, în estul Peninsulei Balcanice şi în Macedonia, de unde cea

mai mare parte au emigrat în sudul Basarabiei, la sfârşitul secolului al XVIII-lea.
Numărul celor care încă mai subzistă în nordul Greciei, în Bulgaria şi în fosta Re-
publică iugoslavă Macedonia poate fi estimat la 0,1 milioane.
d) subgrupa occidentală îi cuprinde, în principal, pe türcicii care s-au aşe-
zat, printre populaţiile mai vechi, pe versantul nord-estic al Caucazului Mare
(karaceaii, balkarii şi kumâcii)278, precum şi pe cei stabiliţi în bazinul Volgăi, la
vest de Munţii Urali. Dintre aceştia din urmă se disting tătarii de pe Volga, larg
dispersaţi pe teritoriul fostei URSS, cu o concentrare mai mare în Tatarstan (cu
centrul la Kazan, aproximativ 6,7 din cei 10 milioane de tătari). Constituie, în
prezent, al doilea popor din Federaţia Rusă, după cel rus (4,5 % din populaţie),
bucurându-se de o relativă autonomie. Ei sunt rezultatul deplasării spre nord-
vest, în Evul Mediu, al unor populaţii turanice şi al asimilării unor elemente fino-
ugrice, slave sau mongole. La nord de Marea Neagră, s-au aşezat tătarii din Cri-
meea (0,5 milioane, deportaţi de sovietici în Asia Centrală, în perioada de după
cel de Al Doilea Război Mondial, ca pedeapsă pentru cooperarea cu trupele ger-
mane279). Tătarii crimeeni au constituit o forţă politică importantă, dar ocuparea
Crimeii de către Rusia ţaristă, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, a impus replierea
unei părţi însemnate dintre ei în Anatolia sau în Dobrogea. Grupuri mici de tătari
(lipcani) s-au stabilit, din Evul Mediu, în nord-estul Poloniei şi în Lituania. Başki-
rii, (1,85 milioane), strâns înrudiţi lingvistic cu tătarii din Kazan, sunt, în mare
parte, descendenţi ai unor populaţii fino-ugrice turcizate, locuind pe ambii ver-
sanţi ai Uralului. Ciuvaşii (1,73 milioane) de pe Volga mijlocie, ca şi başkirii, s-au
amestecat masiv cu populaţiile fino-ugrice locale, încă din Antichitate, iar din se-
colul al XVIII-lea, o bună parte au fost convertiţi la creştinismul ortodox. Înrudiţi
cu ciuvaşii erau protobulgarii, stabiliţi în secolul al VII-lea la sud de Dunăre, unde
au pus bazele primului ţarat bulgar, fiind asimilaţi de către slavi şi hazarii, care
au întemeiat un hanat în istmul ponto-caspic, între secolele VIII și IX, fără să lase
prea multe urme, în afara unor mici grupuri care au adoptat iudaismul.
e) subgrupa nordică, mai puţin numeroasă, cuprinde popoarele turanice ca-
re s-au aşezat în sudul Siberiei, la izvoarele Obiului şi Ieniseiului (tuvinii, hakaşii şi
altaienii), precum şi în Siberia Central-Nordică (sakha sau iakuţii). Deşi puţin
numeroase, prezintă un interes istoric şi etnografic deosebit prin păstrarea unui
mod de viaţă şi a unei culturi arhaice. Aparţin rasei mongoloide şi au fost supuşi
pe parcursul ocupaţiei ţariste, sovietice apoi, unei aculturaţii, ca multe alte po-
poare siberiene, prin colonizarea rusă începută în secolul al XVII-lea în regiunile
stepice utilizate ca domeniu pastoral. Cei mai numeroşi sunt iakuţii (aproximativ
570 de mii) şi tuvinii din regiunea Munţilor Saian (310 mii), ambele populaţii fi-
ind extrem de dinamice şi manifestând o autonomie sporită faţă de puterea de la
278 Constituie reziduurile populaţiilor turanice care nomadizau în Evul Mediu în stepele ponto-
caspice. Numărul lor este de circa 1 milion, iar tipul antropologic îi apropie de populaţiile caucaziene
vecine.
279 Un număr de aproximativ 300 de mii de tătari din Crimeea au reuşit, cu multă greutate, să se în-
toarcă în regiunea de origine, în ultimii ani, dar alţi circa 200 de mii încă mai trăiesc în Kazahstan,
Uzbekistan şi alt state ale Asiei Centrale.
245
Moscova. Celelalte populaţii din grup (hakaşii, altaienii etc.) se află într-o fază
mai avansată de asimilare, fiind copleşiţi de imigranţii stabiliţi în regiunile lor
bogate în resurse naturale.
Pot fi menţionate şi alte populaţii turanice care au dispărut, prin asimilare,
contribuind la formarea unor particularităţi lingvistice şi antropologice ale po-
poarelor din sud-estul Europei, cazul avarilor, cumanilor, uzilor, pecenegilor care
au lăsat urme şi în vocabularul limbii române sau în patronimia și toponimia din
România.
B. Grupa mongolă este mult mai puţin masivă decât cea turcică (11,2 mili-
oane de persoane), dar este la fel de dispersată, în regiunile aride şi semiaride
ale platourilor înalte din Asia central-nordică (Gobi, Djungaria). Se deosebesc
prin modul de viaţă, fiind, în primul rând, crescători nomazi de animale, recent
sedentarizaţi. În partea finală a marilor migraţii asiatice (secolul al XIII-lea)
mongolii, împreună cu însemnate grupuri turcice, s-au răspândit pe o arie foarte
mare, creând un imperiu vast, dar eterogen şi instabil, care ţinea de la Marea Ja-
poniei până în estul Europei şi nordul Indiei, imperiu care s-a destrămat, pătura
stăpânitoare mongolă fiind asimilată de populaţiile locale280. Astăzi, mongolii lo-
cuiesc, în principal, în aria de origine, din estul Asiei Centrale, spaţiul lor etnic fi-
ind divizat între Republica Populară Chineză (Provincia autonomă Mongolia In-
terioară sau Neimenggu, unde trăiesc cei mai mulţi mongoli, supuşi unui proces
de asimilare), Mongolia propriu-zisă („Exterioară”) şi sudul Siberiei Centrale
(Buriaţia). Cei din Mongolia exterioară erau, în mare parte, nomazi şi au fost se-
dentarizaţi în perioada regimului totalitar, instaurat aici încă din 1924. Aceştia
sunt cunoscuţi şi sub numele de khalka. Buriaţii din regiunea lacului Baikal se
deosebesc prin modul de viaţă, practicând şi vânătoarea (0,57 milioane). Cele
zece subgrupe etno-lingvistice componente sunt strâns înrudite între ele (antro-
pologic şi lingvistic), divizarea lor fiind un efect al distanţei sau al divizării între
state diferite. În afara ariei de origine, singurul popor notabil este cel kalmuc, din
nord-vestul Mării Caspice, stabilit aici în secolul al XVII-lea (0,22 mil), fiind o
ramură a oiraţilor din Djungaria (0,45 milioane). Se adaugă alte câteva mici gru-
puri dispersate spre sud în Pamir, Tibet sau Qinghai. Remarcabil este, în pofida
acestei dispersii, ataşamentul acestor populaţii la budismul lamaist preluat de la
tibetani, cu toată influenţa regimurilor de inspiraţie sovietică.
Suscită discuţii apartenenţa la acest grup a unor populaţii cunoscute în pe-
rioada marilor migraţii, în primul rând a hunilor, consideraţi, adesea, un con-
glomerat etnic turco-mongol, fără a se putea stabili, cu exactitate, caracteristicile
lor lingvistice.
C. Grupa tunguso-manciuriană nu este cu mult mai numeroasă decât cea
anterioară, cuprinzând circa 11,4 milioane de persoane, în mare parte, asimilați de
chinezi sau ruși. Cea mai importantă etnie din această grupă este aceea a manciu-
rienilor, care reprezintă populaţia autohtonă a celei mai mari părţi din Manciuria
(Dunbei), astăzi rămasă aici în minoritate, în faţa colonizării chineze a acestei
Cazul populaţiei hazara din centrul Afganistanului, de limbă persană, dar antropologic, de tip
280
mongoloid.
246
regiuni bogate în resurse ale subsolului, trăind în enclave sau în amestec cu chi-
nezii. În acest mod, limba lor se află în pragul dispariţiei deşi contribuţia lor la is-
toria Chinei a fost remarcabilă, ultima dinastie fiind de origine manciuriană, fapt
care a atras mai multe valuri de represiune pe parcursul perioadei comuniste.
Numărul lor este în creştere după 1980, ca urmare a revitalizării conștiinței na-
ționale, a limbii și a culturii proprii, odată cu deschiderea Chinei spre exterior. Un
grup de manciurieni locuieşte parțial, de mai bine de două secole în Djungaria,
unde a fost deportat de statul chinez, păstrându-şi, totuși, caracteristicile etnice
(sibe, aproximativ 200 de mii).
Grupa mai cuprinde şi o serie de etnii puţin numeroase, dispersate pe su-
prafeţe foarte mari, în taigaua Siberiei Centrale şi Estice, ca şi în nordul Manciu-
riei, având ca ocupaţie de bază vânătoarea şi pescuitul. Mai cunoscuţi sunt
evencii (tunguşii, circa 85 de mii), din Podişul Tunguscelor şi sud-estul Iakuţiei,
la care se adaugă unele populaţii minuscule de pe cursul inferior al Amurului, al
căror mod de viaţă se apropie de cel al altor populaţii din nord-estul Siberiei
(udihe, solon, nanai).
4.4.9.3. Familia coreeană este, uneori, considerată o grupă a familiei altai-

ce, mai îndepărtată de celelalte trei, alteori fiind una privită ca relativ apropiată
de familia aino-japoneză, deşi prezintă particularităţi care fac dificilă apropierea
de oricare alt grup etno-lingvistic. Este formată dintr-un singur popor – poporul
coreean (81,2 milioane de persoane), care, deşi a suferit o puternică influenţă
culturală chineză, prezintă şi o serie de trăsături de originalitate, dispunând de o
veche civilizaţie proprie – de exemplu, imaginarea unui alfabet fonetic, încă din
secolul al XV-lea. Coreenii formează majoritatea aproape exclusivă a populaţiei
în cele două state coreene, dar trăiesc şi în zona muntoasă din sud-estul Manciu-
riei, precum şi în Japonia (circa 0,7 milioane), unde cei mai mulţi sunt urmaşii
celor aduşi prin forţă, în special în anii celui de Al Doilea Război Mondial. Se
adaugă o importantă emigraţie în vestul SUA, dar şi în fostele republici sovietice,
unde se poate vorbi, mai degrabă, despre o deportare (Asia Centrală, Ucraina).
Budismul, deşi dominant, este combinat cu o serie de credinţe animiste, iar în
sud, cu creştinismul adus de misionarii europeni.
4.4.9.4. Familia aino-japoneză cuprinde aproximativ 128,3 milioane de

membri şi este formată din două grupe, foarte inegale ca dimensiuni: grupa ainu şi
grupa japoneză.
A. Grupa ainu este constituită dintr-un singur popor, regresiv, astăzi rămas
foarte mic, cu numai 23 de mii de persoane, poporul ainu (aino), din Insula Hok-
kaido (odinioară populând de asemenea nordul și centrul Insulei Honshu, Insu-
lele Kurile, sudul Kamceatkăi, ca şi sud-estul Insulei Sahalin). Actualii reprezen-
tanţi ai poporului ainu se află într-o fază avansată de aculturaţie, majoritatea
247
pierzându-şi limba maternă şi adoptând limba japoneză281, ca şi obiceiurile ja-

poneze; aceștia îşi păstrează, totuşi,artizanatul specific, dând dovadă de un deo-
sebit simţ estetic. Deşi adaptaţi la condiţiile de viaţă de la latitudini relativ mari,
ainu prezintă o evidentă componentă antropologică şi culturală sudică, indicând
o provenienţă din Asia de Sud-Est – construirea caselor pe stâlpi, producerea de
ţesături şi împletituri din fibrele vegetale ale florei spontane, cultura prioritară a
meiului ş.a.
Limba ainu este însă complet diferită de oricare alte limbi, fiind greu clasi-
ficabilă, apropierea de japoneză fiind uşor forţată.
B. Grupa japoneză (128,2 milioane de persoane), formată, de asemenea,
dintr-un singur popor, poporul japonez, are trăsături lingvistice mai apropiate
de familia altaică decât ainu, rezultat al ultimului val de invadatori continentali,
din mileniul I d. Chr. Ca şi coreenii, şi japonezii au fost puternic influenţaţi de ci-
vilizaţia chineză, din China provenind sistemul ideografic de scriere (completat
de japonezi cu noi semne silabice), precum și o serie de meşteşuguri caracteris-
tice (ceramica fină, producerea mătăsii, a vaselor din bambus lăcuit etc.); până în
secolul al XIII-lea, limba chineză a rămas limba oficială a aristocraţiei. Ca şi chi-
neza, limba japoneză a fost lipsită de unitate, cu numeroase dialecte care nu erau
reciproc inteligibile (reminiscenţă tribală). Crearea unei limbi literare comune a
avut loc abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe baza dialectului din To-
kyo. În ultima perioadă, limba japoneză s-a împestriţat cu multe cuvinte de ori-
gine engleză (10 % din vocabularul actual), adaptate specificului limbii japoneze.
Japonezii practică atât religia proprie, tradiţională, șintoismul, cât şi budismul,
religie fragmentată într-o serie întreagă de secte.
Unele grupuri naţionale ale japonezilor moştenesc trăsături vechi, rămase,
probabil, încă de dinainte de neolitic – matagi, din nordul Insulei Honshu (popu-
laţie care, iniţial, se ocupa cu vânătoarea) şi sanka (vânători şi pescari nomazi).
Un alt grup naţional mai particular este cel al locuitorilor Arhipelagului Ryukyu,
care vorbesc un dialect foarte diferit de limba literară, diferenţiat probabil încă
din secolele I – V d. Chr. (ryukyuana).
În perioada modernă, s-a constituit şi o diasporă niponă, mai ales în unele
state americane (Brazilia, Perù, SUA) şi în unele insule din Oceania.
Clasificată printre limbile altaice, cu care prezintă trăsături tipologice co-
mune, japoneza nu se înrudeşte cert cu nicio altă limbă. Unele trăsături psiho-
comportamentale, precum aptitudinea pentru progres şi tenacitatea le-au per-
mis japonezilor să se înscrie printre popoarele cele mai avansate ale lumii.
4.4.9.5. Familia ciukotko-kamceadală are nu mai mult de 33 de mii de per-

soane şi cuprinde, în principal, trei etnii mici, ai căror membri trăiesc dispersaţi
pe suprafeţe foarte întinse – ciukcii (locuitorii Peninsulei Ciukotka), koriacii şi
kamceadalii (locuitorii părţii de nord şi nord-vest a Peninsulei Kamceatka). În
281Actualii vorbitori de ainu sunt, în majoritate, vârstnici, dar alţi aproximativ 100.000 de japonezi
din Hokkaido sunt, de fapt, de origine ainu. Un număr neprecizat de ainu trăiesc asimilați și mixtați cu
populațiile locale din Insula Sahalin.
248
trecut, au populat suprafeţe mai întinse, dar au fost împinşi spre nord-est de
tunguşi, apoi de iakuţi şi, în cele din urmă, de ruşi. Până în perioada modernă au
fost crescători nomazi de reni, vânători de foci şi otarii, precum şi pescari de
salmonide, nepracticând cultura plantelor. Supuși unui proces de aculturaţie, ca
multe alte grupuri minoritare, tind să-şi piardă specificul dat de ocupaţiile tradi-
ţionale. Ocupaţia rusească, începută în secolul al XVIII-lea, a întâmpinat o oare-
care rezistenţă, dar, după trei secole, procesul de asimilare apare inevitabil, doar
grupurile ceva mai numeroase (ciukcii şi koriacii) având şanse să reziste. Itelmenii,
care populau vestul Kamciatkăi, au fost complet asimilați.
4.4.9.6. Familia eschimoso-aleutină prezintă multe afinităţi cu familia ante-

rioară, din punct de vedere al genului de viaţă şi al trăsăturilor antropologice
(paleoarctice), dar se deosebeşte mult sub aspect lingvistic. Nu are mai mult de
0,19 milioane de membri şi nu cuprinde decât două popoare, inuiții și aleuţii.
Inuiții (eschimoşii) trăiesc pe un vast spaţiu, în nordul Alaskăi, în nordul Canadei
(unde au obţinut autonomia, în 1999), în Groenlanda (unde formează majorita-
tea populaţiei) şi în Peninsula Ciukotka. Aceștia vorbesc limbi diferite, totuşi nu
prea îndepărtate una de alta şi nu au o scriere comună282. Viaţa în condiţii foarte
aspre i-a obligat, pe seama vânatului de foci, morse şi urşi polari, la adaptări ori-
ginale, precum folosirea pieilor de focă la confecţionarea bărcilor individuale ne-
scufundabile (kaiace) ş.a. Eschimoşii de la limita sudică a ariei lor de răspândire
au suferit puternice influenţe din partea amerindienilor, iar cei din Groenlanda,
din partea danezilor. Astăzi, o bună parte din eschimoşii din Canada şi Groen-
landa tind să treacă la creşterea animalelor (cresc turme de boi moscaţi), dar, pe
de altă parte, autorităţile susţin păstrarea artizanatului tradiţional283.
Aleuţii (aleutinii), înrudiţi cu eschimoşii, trăiesc în Insulele Aleutine (com-
ponente ale statului Alaska – SUA) şi în Insulele Comandorului (Rusia). Procesul
de asimilare al acestora este mult mai puternic în Insulele Comandorului284.
Aceste popoare au venit dinspre vest, înaintând spre Groenlanda, în valuri
succesive, dovadă fiind prezenţa unor comunităţi inuit în Peninsula Ciukotka.
Limbile lor sunt foarte înrudite, deosebirile provenind, mai degrabă, din modul
de viaţă.
4.4.9.7. Familia nivhă (ghiliak) prezintă afinităţi cu restul suprafamiliei doar

din perspectiva a genului de viaţă. Este formată dintr-un singur popor, foarte mic,
nivhii, din partea de nord-vest a Insulei Sahalin şi din zona vărsării Amurului, cu
aproximativ 5 mii de persoane. Din punct de vedere lingvistic, este foarte diferi-
tă, nefiind cert înrudită cu nicio altă familie, apropierea de limba coreeană nefi-
ind convingătoare. Ocupaţia de bază este pescuitul salmonidelor şi, asemenea
282 Există o scriere silabică, imaginată în secolul al XIX-lea de către misionarii anglicani, folosită în
Canada şi în Alaska, dar în Groenlanda se utilizează alfabetul latin.
283 Locuinţele din cărămizi de zăpadă, cunoscute sub numele de iglu, nu sunt totuşi atât de caracteris-
tice cum s-ar părea, locuinţele lor de bază fiind construite din piatră, turbă şi piei de animale, cf. J. C.
Tamisier, Dictionnaire des peuples, Larousse-Bordas, 1996, Paris, p. 132.
284 Astăzi, mai trăieşte aici o singură femeie, vârstnică, care încă vorbeşte limba aleută.
249
majorităţii populaţiilor prezentate mai sus, aceștia au suferit un proces avansat

de aculturaţie.
4.4.10. Suprafamilia caucaziană (iafetitică)

Este extrem de eterogenă, din punct de vedere lingvistic, cu diferenţe foarte
mari între familia nord-caucaziană şi familia sud-caucaziană, dar există o evidentă
comunitate a suprafamiliei, în privința genului de viaţă, cu puternice reminiscenţe
ale organizării în clanuri patriarhale, apoi sub aspectul trăsăturilor antropologice
şi al economiei, de esenţă montană285. Caucazienii sunt în număr de circa 10,3 –
13,8 milioane de persoane, trăind în Caucazul nordic şi în vestul Transcaucaziei,
dar aria lor s-a restrâns în favoarea armenilor, a popoarelor turcice şi a ruşilor,
deoarece, în Antichitate, locuiau şi pe teritoriul actual al Azerbaidjanului (albanii –
în nordul acestuia, iar caspii – în sud), al Iranului nordic, al nord-estului Asiei Mici
şi al Podişului Armeniei. O parte au fost obligați să se refugieze în diverse regiuni
ale fostului Imperiu Otoman (Anatolia, Orientul Apropiat).
4.4.10.1. Familia nord-caucaziană cuprinde aproximativ a 5,5 milioane de

persoane (posibil chiar 7,8 milioane, dacă îi luăm în considerare pe cei asimilaţi,
în special în Turcia). Este un relict străvechi care cuprinde un conglomerat de
etnii de dimensiuni foarte mici, în general, localizate pe pantele nordice ale Cau-
cazului Mare, mai rar pe cele sudice, unde s-au retras, din vechime, din faţa inva-
ziilor. Spre deosebire de alte grupuri minoritare din Federaţia Rusă, sunt foarte
dinamice şi rezistă asimilării lingvistice, susținuți şi de particularismul lor cultu-
ral, majoritatea fiind de religie musulmană. Este formată din trei grupe, după
cum urmează:
A. Grupa nord-vest-caucaziană (abhazo-adâghee) trăieşte în nord-vestul lan-
ţului Munţilor Caucaz, atât pe versantul nord-estic, în Federaţia Rusă (adâgheii,
cerchezii, abazinii şi kabardinii), cât şi pe versantul sudic, în Georgia (abhazii), cei
din urmă căutând să se desprindă de sub autoritatea statului georgian. Islamizaţi
târziu (în secolele XVII – XVIII), după ce practicaseră creştinismul ortodox, au fost
la originea unor formaţiuni statale în perioada medievală, slăbite de frecventele
invazii migratoare. În secolul al XIX-lea, în timpul luptelor duse de Imperiul Rus
pentru stăpânirea Caucazului, grupuri apreciabile de nord-vest-caucazieni (cunos-
cuţi sub numele generic de cerchezi) s-au refugiat în Imperiul Otoman, unde, cei
mai mulţi, s-au turcizat. Aşa se explică prezenţa lor în Anatolia, Dobrogea, în Ori-
entul Apropiat (Siria, Iordania) ş.a. Cele două popoare sunt strâns înrudite, cu toa-
tă divizarea arbitrară suferită în perioada sovietică, cerchezii (inclusiv, adâgheii şi
kabardinii) fiind mai numeroşi (aproximativ 1,2 – 2 milioane).
285Din punct de vedere genetic, populațiile caucaziene constituie un amestec complex al unor stră-
vechi grupuri europoide, refugiate în această regiune muntoasă. Cele mai caracteristice haplogrupuri
sunt G și J, primul frecvent și în regiunile muntoase ale Europei central-sudice, al doilea specific unui
spațiu vast, din Peninsula Balcanică până în Iran și Peninsula Arabia. Unele populații caucaziene sunt
însă mai diferite, având o pondere ridicată a unor haplogrupuri tipic europene (I, R), în ansamblu
creând impresia unei punți genetice între Europa și Asia de Sud-Vest.
250
B. Grupa central-caucaziană populează, după cum arată şi numele, versan-

tul nord-estic al Caucazului central, din Federaţia Rusă, fiind reprezentată, în
principal, de ceceni şi inguşi, etnii între care, de fapt, nu există nicio diferenţă de
limbă. Cecenii sunt cei care au suferit cel mai mult de pe urma persecuţiilor sta-
liniste, fiind deportaţi, aproape în totalitate, în partea asiatică a fostei URSS, dar
au reuşit să se reîntoarcă, acum încercând să obţină autodeterminarea286. Numă-
rul lor este de aproximativ 2,3 milioane, fiind cunoscuţi pentru dorinţa lor de in-
dependenţă faţă de Moscova, manifestată sângeros după 1990287. Separaţi ade-
sea din considerente politice, ei se auto-desemnează cu termenul Vainakh (M.
Malherbe, 1995).
C. Grupa nord-est-caucaziană cuprinde un număr foarte mare de popoare
mici, care trăiesc în văile relativ izolate din Daghestan – avarii288 (0,9 milioane),
darghinii (0,55 milioane), lakii, lezghinii (0,6 milioane), tabasaranii ş.a. În jurul
acestora se produce, în prezent, o convergenţă etno-lingvistică, barată parţial de
supremaţia limbii ruse. Numărul lor total atinge 3,1 milioane.
4.4.10.2. Familia sud-caucaziană (kartvelică) cuprinde 4,8 milioane de per-

soane (până la 6 milioane, inclusiv cei asimilaţi) şi este formată din două popoa-
re din partea de vest a Transcaucaziei, în Câmpia Colhidei şi pe pantele celor do-
uă lanţuri ale Caucazului. Mai important dintre acestea este cel al georgienilor,
singurul popor caucazian care a reuşit să-şi recâştige independenţa, fiind, în ace-
laşi timp, un popor creştin, cu o civilizaţie veche şi originală ; georgienii sunt în-
să ca şi albanezii, cu care se aseamănă mult, lipsiţi de unitate lingvistică, dialec-
tele vorbite, de regulă câte unul în fiecare vale, fiind atât de diferenţiate încât
uneori sunt considerate limbi: adjara289, svana, mingrela ş.a. Majoritatea georgi-
enilor sunt ortodocşi (4,3 milioane), au propriul stat, cu vechi tradiţii, dar puter-
nic marcat de perioada ţaristă şi apoi de cea sovietică. Mici comunităţi georgiene
(ferejdani) locuiesc în partea central-vestică a Iranului, la periferia unor centre
urbane precum Isfahan.
Al doilea popor este cel al lazilor (dintre care mai subzistă 40 de mii de
persoane), populaţie care a fost islamizată şi, în mare măsură, turcizată, trăind
pe litoralul Mării Negre, din nord-estul Turciei, dar şi în regiunea Kars-Ardahan
(numărul lor real depăşeşte 0,7 milioane). Mici grupuri de lazi au ajuns şi în Do-
brogea, în timpul stăpânirii otomane (de la ei provenind numele localității Lazu,
de la sud de Constanța).
Limbile sud-caucaziene sunt, foarte probabil, înrudite cu cele asianice şi se
află în raporturi foarte vechi cu familia nord-caucaziană, dar cele mai izbitoare
similarităţi le prezintă cu limba bascilor din Pirinei, fără a se putea vorbi despre
286 În încercarea de desprindere de sub dominaţia rusească, în anii 1990 – 1999, cecenii au introdus
chiar şi alfabetul latin, dar din 1999, s-a impus din nou scrierea chirilică.
287 Ceceno-ingușii înregistrează cea mai rapidă creștere demografică din Federația Rusă (circa 20 ‰
anual), numărul lor aproape dublându-se după 1989, cu toate efectele dramatice ale conflictelor în
care sunt antrenați.
288 Nu trebuie confundați cu avarii turcici, dispăruţi.
289 Adjarii se disting de ceilalţi georgieni şi prin aderența predominantă la religia musulmană.
251
o înrudire certă. La fel de incert este şi caracterul etnic al populațiilor antice din
această regiune, albanii şi iberii (ivirii), ultimii întărind prezumţia unei legături
cu populaţiile antice din Peninsula Iberică.
4.4.10.3. Familia asianică, complet dispărută, a fost importantă în Antichita-

tea timpurie, când grupa numeroase popoare ce au trăit în Asia Mică şi în Podişul
Armeniei, precursoare ale indo-europenilor. Considerate ca apropiate de caucazi-
eni şi denumite generic popoare asianice – hatti, huriţii, urarteenii ş.a., acestea sunt
puţin cunoscute290. După unele opinii, ar fi fost înrudiţi cu caucazienii şi etruscii
(tuscii), purtătorii primei civilizaţii avansate din Peninsula Italică, ulterior dispă-
ruţi prin romanizare, de la aceştia rămânând numele regiunii Toscana.
Sumerienii, creatorii celei mai vechi civilizaţii din Mesopotamia, nu pot fi
apropiaţi lingvistic de vreo altă familie sau de vreun alt popor, chiar dacă unii îi
consideră asianici. Într-o anumită măsură, mai convingătoare poate fi apropie-
rea lor de familia elamo-dravidiană, corespunzător logicii de difuziune a revolu-
ţiei neolitice dinspre Orientul Apropiat spre sudul Asiei. Rolul asianicilor și al
sumerienilor în evoluţia civilizaţiei din sud-vestul Asiei a fost unul foarte impor-
tant, lăsând urme în civilizaţia hitită şi mai târziu, în cele medo-persană sau grea-
că, explicând, totodată, și unele particularităţi ale limbii şi poporului armean291.
Tipul antropologic al popoarelor din zonele înalte ce înconjoară Câmpia Mesopo-
tamiei era europoid, diferit în epocă de cel al popoarelor din Câmpie, care păs-
trau particularităţi derivate dintr-un străvechi substrat australoid.
4.4.10.4. Familia bască (mediteraneană) este o familie regresivă, probabil

urmaşă a primilor oameni moderni veniţi în Europa şi reprezentată astăzi doar
prin ceea ce a mai rămas dintr-un număr mare de populaţii preindo-europene,
din sud-vestul şi sudul Europei, acestea prezentând, după unii lingvişti, o înrudi-
re cu iberii292, poate şi cu caucazienii şi burişii. Singurul popor al familiei este
acela al bascilor (euskaldunak), care trăiesc în nordul Spaniei şi în sud-vestul
Franţei (Ţara Bascilor), din care 0,65 milioane de persoane încă mai vorbesc
limba bască, iar restul au adoptat limba spaniolă sau limba franceză (peste 4 mi-
lioane). Mulţi basci au fost asimilaţi de spanioli şi de francezi mai de mult timp
(de exemplu, gasconii sunt basci romanizaţi, după cum îi arată şi numele). Nea-
vând un stat propriu, bascii se pronunţă pentru autodeterminare; fostul regim
290 Cele mai multe păreri converg spre înrudirea certă a poporului hatti cu abhazii sau a huriților cu
cecenii, unii considerând chiar că aceste populații moderne sunt rezultatul unui refugiu al acestora
din estul Anatoliei pe pantele nordice ale Caucazului.
291 Descoperirea roţii, a carului de luptă şi a metalurgiei feroase le este atribuită, adesea, nu fără un
fundament arheologic, deşi amestecul etnic extrem de complex din spaţiul pe care îl ocupau în Anti-
chitate face dificilă separaţia între culturi şi popoare.
292 Iberii s-au aşezat în Peninsula Iberică şi în sudul Franţei actuale, probabil din mileniul V î. Chr. Al-
te popoare pre-indo-europene ale Europei Sudice au trăit în Sicilia (elymii, în vestul insulei, şi sardo-
nii, în estul şi sudul acesteia), în Corsica şi nordul Sardiniei (corsii care, după unii cercetători, ar fi
fost, totuşi, indo-europeni), în nord-vestul Italiei şi sud-estul Franţei de astăzi (ligurii), în nordul
Câmpiei Padului şi în Alpii Central-Sudici (rhaeţii) şi în Creta (cretanii, creatorii primei civilizaţii ur-
bane din Europa, dar a căror primă scriere încă nu a putut fi descifrată).
252
franchist le-a ridicat autonomia tradiţională, dar, după 1978, şi-au recâştigat o
anumită autonomie în nordul Spaniei – s-au înfiinţat şcoli în limba bască, a fost
admisă limba bască în administraţie etc. Lupta pentru autonomie se manifestă,
adesea, şi prin forme violente, grupările teroriste care militează pentru inde-
pendenţă (ETA) fiind binecunoscute. Poporul basc se distinge prin anumite ca-
racteristici genetice, în primul rând prin ponderea maximă a Rh-ului negativ, ca-
re întăreşte ideea că formarea lor a avut loc în timpurile preistorice293. Înrudirea
lor cu unele vechi popoare din sudul Europei (ligurii, etruscii) sau din regiunea al-
pină (reticii), a căror geneză este incertă, nu este dovedită, originea bascilor rămâ-
nând, astfel, o enigmă. De altfel, unii lingviști consideră că etruscii s-ar grupa, mai
degrabă, într-o familie distinctă (tyrseniană), alături de populații din nord-estul
arhipelagului grecesc (Insula Lemnos) și, probabil, din vestul Asiei Mici (Bonfante,
1995). În ceea ce-i privește pe retici, cei mai mulți îi consideră un posibil amestec
mediteranean și indo-european (celtic sau iliric)294.
4.4.10.5. Familia Burushaski (a burişilor sau hunza). Cuprinde un singur

popor, poporul buriş, cu circa 126 de mii de persoane, care trăieşte relativ izolat
în văile înalte din nordul Caşmirului, pe versantul sudic al Munţilor Karakorum
(Văile Hunza, Nagir şi Yasin). Limba acestui popor se pare că se înrudeşte de la o
mare distanţă cu limba bască ori cu limbile caucaziene şi este formată din dialec-
te destul de diferenţiate, dintre care cel mai cunoscut este hunza295. Limba
burişilor încă nu cunoaşte scrierea. Din punct de vedere rasial, burişii formează
familia cea mai apropiată de indo-europeni, aceştia fiind europoizi, de talie relativ
înaltă, cu pielea de culoare deschisă, cu destul de mulţi indivizi blonzi sau chiar
roşcaţi. Este de presupus că retragerea lor în văile înalte este anterioară sosirii
triburilor indo-europene (ariene) în subcontinentul indian. Trăiesc în condiţii na-
turale dificile, iar nivelul lor material de viaţă este foarte modest, totuşi, ca şi la
alţi munteni, şi la burişi, se remarcă o deosebită longevitate. Islamizarea tardivă
impune, totuşi, o aculturaţie progresivă, bilingvismul fiind tot mai frecvent (folo-
sesc unele limbi indice).
293 Vechimea și originalitatea lor genetică se manifestă mai ales pe linie maternă, din perspectiva
ADN-ului Y nefiind diferențiați de populațiile înconjurătoare.
294 Etrusca, limbă cunoscută dintr-un număr important de inscripţii, deşi puternic individualizată, pa-
re să aibă afinităţi, mai degrabă, cu limbile asianice şi kartveliene. O inscripţie într-o limbă înrudită a
fost descoperită în Insula Lemnos, care dă un indiciu despre originea micro-asiatică a etruscilor. Ră-
mâne o enigmă momentul în care s-au dirijat spre vest şi direcţia maritimă sau terestră a migraţiei.
Importanţa lor istorică rezidă în faptul că ei au pus bazele unei civilizaţii avansate în Italia Centrală,
Roma fiind moştenitoarea lor directă. Ligurii par a fi, mai degrabă, un amestec complex de populaţii
suprapuse peste un substrat posibil înrudit cu bascii, dar care, treptat, a fost supus celtizării, similar
populaţiilor din Peninsula Iberică (celtiberi), pe care unii îi apropie, în absenţa unor dovezi palpabile
de berberi, deşi numele lor este identic cu cel al iberilor antici din Caucaz.
295 Există și păreri care invocă legături cu populațiile din grupul eniseic al familiei sino-tibetane sau
cu populațiile indo-europene.
253
4.4.11. Suprafamilia nostratică

Cei mai mulți specialişti în lingvistică și arheologie consideră că în zona
Orientului Apropiat, a avut loc o impresionantă divergenţă lingvistică, la origi-
nea căreia ar fi stat un nucleu comun, nostratic, din care s-au desprins familia
indo-europeană, familia semito-hamită şi familia elamo-dravidiană, cândva la în-
ceputul Neoliticului. Astăzi, ca urmare a expansiunii pe toate continentele, supra-
familia nostratică s-a impus ca fiind cea mai numeroasă, cuprinzând majoritatea
absolută a populaţiei Globului (aproximativ 3.773 de milioane de persoane, ex-
clusiv diversele populații, de alte origini asimilate în ultimele secole care, cumu-
late, urcă la peste 4,1 miliarde numărul vorbitorilor de limbi nostratice).
4.4.11.1. Familia indo-europeană este cea mai mare familie etno-lingvistică,

aceasta cuprinzând circa 2.961 de milioane de persoane (în anul 2015, aproxima-
tiv 40 % din populaţia Globului)296. Aceasta se explică prin expansiunea teritori-
ală extremă, cu toate că este una dintre cele care s-au produs cel mai recent. Este
formată din 9 grupe actuale, dar au mai existat şi altele, astăzi stinse297.
Aria de origine a indo-europenilor este încă mult discutată – după unii, ei
ar proveni din Asia Mică, după alţii, din Asia Centrală şi vestul Tibetului298. În
sfârşit, există şi opinia conform căreia ar proveni din Europa de Sud-Est. Dintre
multiplele teorii asupra originii indo-europenilor, două reţin atenţia, fiind mai
plauzibile, dar insuficient de sigure din punct de vedere arheologic:
1) cea mai răspândită plasează aria lor de formare în stepele ponto-caspice,
unde această populaţie ar fi domesticit calul, dobândind un mijloc de deplasare
296 Sau circa 3,3 miliarde, dacă luăm în calcul numărul vorbitorilor de limbi indo-europene, adică 45
% din populația Globului.
297 Grupa toharică, din estul Asiei Centrale (Xinjiang), dispărută în secolul X d. Chr., cu o limbă foarte
apropiată de indo-europeana iniţială. Pomeniţi încă de la sfârşitul mileniului I î. Chr., au adoptat bu-
dismul. Toharii erau un popor diferit antropologic de iranienii vecini, aparţinând subrasei nordice.
Limba lor, cunoscută din numeroase texte, prezintă asemănări cu unele vechi limbi indo-europene
din Asia Mică şi Peninsula Balcanică, dar şi cu cele celtice sau germanice. Kuşanii, creatori ai unui vast
imperiu la începutul erei noastre, erau, probabil, înrudiţi cu toharii, deşi unii îi consideră iranieni;
grupa anatoliană era formată dintr-o serie de popoare care au trăit în Antichitate în Asia Mică – hiti-
ţii, luvienii, lycienii, lydienii, palaiţii, carienii ş.a. Dispărute încă din Antichitate, au fost creatoare ale
unei înfloritoare civilizaţii. Dintre aceste popoare, s-a remarcat cel hitit, ale cărui incursiuni au ajuns
până în Egipt şi a căror limbă, descifrată de B. Hrozny, în 1920, prezintă un interes comparativ deo-
sebit, unii considerându-i invadatori veniţi din estul Peninsulei Balcanice, la fel ca şi frigienii sau ar-
menii de mai târziu (Cf. Les Hittites et la diaspora indo-européenne, B. Sargent, „Revue d’études
anatoliennes” nr. 1/1993, Paris, în care este demonstrată înrudirea culturală a hitiţilor cu purtătorii
culturilor Cucuteni şi Gumelniţa din Neoliticul târziu). Din familia indo-europeană au făcut parte „po-
poarele Mării”, care au atacat Egiptul în anul 1234 î. Chr., grup din care au făcut parte greci, filisteni
(aceştia din urmă, stabilindu-se, în jurul anului 1200 î. Chr., pe litoralul Palestinei şi dând numele ac-
tual al ţării respective) ş.a.
298 După cercetătorul francez Michel Peissel, iniţial (până în mileniul al III-lea î. Chr.), cea mai mare
parte din populaţia Tibetului a fost indo-europeană, fapt dovedit de menţinerea în văile înalte din
Caşmir a unor descendenţi direcţi ai vechilor populaţii indo-europene, înalţi, cu părul castaniu sau
chiar blond, nasul îngust şi ochii de culoare deschisă, trăind într-o societate de tip matriarhal, la nive-
lul Neoliticului, şi practicând înmormântările cu ocru, ca şi strămoşii lor. Ei au fost împinşi spre vest
de o puternică expansiune a populaţiilor tibetane.
254
rapidă care le-ar fi permis colonizarea unor vaste suprafeţe, alături de stăpâni-
rea unor tehnici avansate de valorificare a metalelor. Această teorie este susţinu-
tă, în primul rând, de Marija Gimbutas (1989), o cunoscută specialistă americană
în arheologie, de origine lituaniană, sprijinindu-se pe un material arheologic des-
tul de consistent. Conform acestei opinii, dispersia populaţiilor indo-europene
este rezultatul unor invazii de cucerire a teritoriilor deja ocupate de populaţii ex-
clusiv agricole (Old Europe, după Marija Gimbutas, cuprinzând vechile civilizații
neolitice din sud-estul Europei).
2) pe de altă parte, câştigă teren, în ultima vreme, o altă teorie, a britanicu-
lui C. Renfrew, conform căreia indo-europenii s-au format ca grup distinct în
Orientul Apropiat, mai exact în Anatolia, în contact cu populaţiile asianice, semi-
tice, kartveliene şi elamo-dravidiene, cărora le-ar corespunde şi un vocabular
agrar comun299. Acesta le atribuie vechea civilizaţie agrară din Anatolia Centrală
(Civilizația Çatal Hüyük) şi susţine că dispersia indo-europenilor este rezultatul
unei difuziuni lente a practicilor agricole spre regiunile în care aceştia trăiesc as-
tăzi. O variantă a celor două susţine formarea indo-europenilor în Anatolia, de
unde, printr-un prim val migratoriu, au populat întreaga Europă, peste aceste
populaţii venind un al doilea val, pe la nordul Mării Negre, care a condus la for-
marea actualelor popoare indo-europene, cu excepţia armenilor, grecilor şi al-
banezilor care ar subzista din primul val.
La nord sau la sud de Marea Neagră, cert este că înrudirea actualelor po-
poare indo-europene nu poate fi întâmplătoare, tradiţiile culturale ale celor mai
vechi dintre ele indicând un nucleu iniţial, dificil de localizat. În orice caz, migraţia
lor din aria de origine a început treptat, în Neolitic, accentuându-se spre sfârșitul
acestei perioade istorice, probabil sub impulsul unor populaţii mongoloide sau
ca urmare a presiunii demografice, spre sud şi spre vest, asimilând grupuri ra-
siale şi populaţii diverse (australoizi în sudul Asiei, populaţii de factură semitică
sau caucaziană în vestul continentului). Aceste migraţii au continuat pe tot par-
cursul Antichităţii, mai ales la sfârșitul mileniului al III-lea î. Chr. şi începutul mi-
leniului al II-lea î. Chr., la sfârșitul Epocii Bronzului), fiind pomenite şi în Biblie
(invazia „popoarelor mării”). Extinzându-se atât spre vest (spre Europa, Orientul
Apropiat, Egipt), cât şi spre sud (India şi Iran), spaţiul ocupat de acestea era încă
de pe atunci imens (de la Oceanul Atlantic până la Golful Bengal), dând naștere
unor civilizaţii originale, parțial inspirate de cele anterioare şi al căror rol în is-
toria umanităţii a fost capital: hitită, indiană, medo-persană, greacă, romană etc.
Mult mai târziu (după 1500), avansul câştigat în domeniul civilizaţiei, le-a per-
mis unora dintre popoarele indo-europene mai noi, expansiunea la nivel global,
spre Lumea Nouă, astfel că astăzi, vasta familie pe care o formează cunoaşte cea
mai amplă desfăşurare. Diferenţierile milenare nu au înlăturat similarităţile lin-
299 Această teorie pare a fi susținută și de cercetările genetice. De exemplu, încă din 2003, R. D. Gray și
Q. Atkinson, în Language – tree divergence times support the Anatolian theory of Indo-European origin
(„Nature”, vol. 426/11/2003, pp. 435 – 438), susțineau, prin utilizarea unor modele statistice avansa-
te (modelarea bayesiană) că divergența limbilor indo-europene a fost, cu certitudine, anterioară peri-
oadei în care s-a manifestat invazia populațiilor din stepele ponto-caspice căreia i se poate datora
doar divergența grupelor balto-slavă, celtică, italică și germanică.
255
gvistice, cu toată dispersia, fiind una dintre cele mai omogene familii, chiar dacă
din punct de vedere rasial, este extrem de eterogenă. În mod obişnuit, sunt ac-
ceptate 11 grupe distincte, inegale, relativ dificil de corelat, deşi multă vreme, s-a
făcut o distincţie între grupul oriental şi cel occidental, asemănările şi deosebiri-
le dintre acestea două fiind extrem de complicate300.
A. Grupa indo-iraniană reprezintă ramura indo-europenilor care s-a în-

dreptat, în mileniul II î. Chr., spre sud-vestul şi sudul Asiei, asimilând, într-o ma-
re măsură, populaţia mai veche, elamo-dravidiană, dar preluând, într-o propor-
ţie apreciabilă, tipul rasial mixt europoido-australoid al acesteia. După toate
probabilităţile, este grupul desprins cel mai timpuriu, rămas unitar multă vreme,
aşa cum o dovedesc vechile texte sanscrite şi avestice. Grupa indo-iraniană este
cea mai numeroasă din familie, cuprinzând astăzi vreo 1.576 de milioane de per-
soane şi trei subgrupe etno-lingvistice, inegale ca dimensiune:
a. Subgrupa indică (indiană, indo-ariană). Aceasta locuieşte masiv în par-
tea nordică şi centrală a Subcontinentului Indian (nord-vestul şi centrul Indiei,
cea mai mare parte din Pakistan, Bangladesh, zonele mai joase din Nepal), dar şi
în unele insule din Oceanul Indian (sud-vestul Insulei Sri Lanka, Arhipelagul
Maldivelor, sudul Laccadivelor), totalizând aproximativ 1.399 de milioane de
oameni. Deşi indo-arienii au venit aici de aproape patru milenii şi au colonizat
un spaţiu larg, nu s-a ajuns totuşi la o deosebită diferenţiere lingvistică între po-
poare, iar trecerea de la o limbă la alta se face, uneori, în mod gradat, neputând fi
marcată o limită tranşantă – de exemplu, între hindustani, bihari şi rajasthani301.
Iniţial, s-au răspândit în bazinul Indusului, unde au asimilat o veche civilizaţie,
creată de populaţii de tip dravidian, de aici avansând spre bazinul Gangelui şi
spre Platoul Deccan, obligând populaţiile autohtone, de tip australoid sau mon-
goloid, să se retragă spre ariile forestiere sau spre cele muntoase înalte. Acest
proces continuă şi în zilele noastre, multe dintre populaţiile originare (adivasis,
în limba hindi) fiind dispersate în mici grupuri etnice.
Civilizaţia indiană contează printre marile civilizaţii ale lumii, aici avându-
şi obârşia o serie de revoluţii spirituale care au modificat profund spaţiul cultu-
ral al Asiei de Sud-Est şi Est (budismul, hinduismul). Aici îşi au originea, proba-
bil, o serie de plante de cultură foarte importante (orez, bumbac, citrice etc.) sau
unele inovaţii epocale (aşa-numitele cifre arabe). Pe parcursul ultimului mileniu,
subcontinentul indian a suportat puternica influenţă a civilizaţiei islamice, în va-
rianta persană mai ales, dublată de influenţa britanică, în perioada colonială.
Acest context a favorizat dislocarea unităţii culturale a subcontinentului indian
şi, în cele din urmă, divizarea politică, în 1947, anul obţinerii Independenţei de
300 Se miza mult pe unele particularităţi fonetice, precum opoziţia centum/satem, după modul de
pronunţare a cuvântului sută în latină, respectiv în sanscrită. Astfel, limbile indo-iraniene şi cele bal-
to-slave ar fi format un grup distinct față de grupurile greco-italo-celtic şi germanic. Această opoziție
este considerată desuetă în prezent.
301 Prin expansiunea unor populaţii din Asia Centrală care au trecut lanţul Munţilor Hindukuş, în
principal prin Pasul Khyber, paralel Văii Kabul, afluent al Indusului, traseu utilizat şi de alţi invadatori
în diverse perioade ale istoriei: Alexandru Macedon, Mahmud Ghaznavidul, Babur etc.
256
către cele mai multe state din subcontinentul indian. Majoritatea indo-arienilor
sunt adepţi ai hinduismului, dar există o importantă minoritate musulmană,
precum şi adepţi ai religiei sikh, ai creştinismului etc.
Intrarea în sfera de influenţă colonială britanică a condus la răspândirea
populaţiilor indo-ariene şi în alte regiuni ale Globului: Guyana, unde sunt majori-
tari, Surinam, Trinidad-Tobago, în America; Insulele Mauritius şi Reunion, în
Oceanul Indian; coastele estice şi sud-estice ale Africii; sud-estul Asiei şi Oceania –
Singapore, Malaysia, Fiji etc. Spre această din urmă regiune, emigraţia a fost tim-
purie, impunând modele culturale tipice (hinduismul care subzistă în Insula Bali).
Majoritatea grupurilor etnice care compun această grupă sunt slab perso-
nalizate lingvistic, cu excepţia celor cristalizate mai timpuriu, cu un teritoriu bi-
ne definit. Există o conştiinţă naţională unică, panindiană, mijlocită de unitatea
culturală, cu excepţia comunităţilor aflate sub influenţa islamului sau a budismu-
lui. Pornind de la criterii lingvistice, se pot deosebi opt mari ansambluri, greu de
diferenţiat:
a1) insular, localizat în sudul extrem (Insula Sri Lanka şi Arhipelagul Mal-
dive), izolată de restul grupei, mai deosebit din punct de vedere lingvistic. Este
rezultatul migraţiei unor populaţii din nordul Indiei, pe parcursul mileniului I î.
Chr. şi al asimilării populaţiei veddoide locale. Singhalezii din Sri Lanka (16,1 mi-
lioane) sunt singurul popor neoindian majoritar budist, iar maldivienii, care vor-
besc un dialect singhalez (divehi), sunt majoritar musulmani;
a2) meridional, cuprinde majoritatea populaţiei din nord-vestul Podişului
Deccan (statele Maharashtra şi Goa): marathii şi konkanii, 97 de milioane împre-
ună). Pe teritoriul lor se află principalul centru economic al Indiei, oraşul Bom-
bay (Mumbai). Rolul lor în cultura şi în istoria Indiei a fost, mai degrabă, secun-
dar. Goanezii (konkanii) se disting prin dominanţa catolicismului, reminiscenţă a
îndelungatei stăpâniri coloniale portugheze, o bună parte din populație fiind re-
zultatul amestecului dintre europeni şi populaţia locală (din secolul al XVI-lea,
până după 1960);
a3) oriental, cuprinde populaţia din statele indiene Bihar, Bengalul de Vest,
Orissa și Assam, precum și din Bangladesh. Cei mai cunoscuţi sunt bengalezii (270
de milioane, al doilea popor indo-arian), a căror limbă are un trecut prestigios, re-
prezentând o strălucită cultură, cu cea mai valoroasă literatură modernă din India,
aici aflându-se capitala coloniei britanice India – Calcutta, rămasă din anii domina-
ției britanice centrul cultural al acestei ţări. Limba bengali are statut oficial în Ban-
gladesh (85 % din populaţie, majoritar musulmană) şi în Bengalul de Vest, fiind
apropiată de oriya (42,5 milioane, în statul Orissa din nord-estul Podişului Deccan,
îndeosebi) şi assami (16,8 milioane, în statul Assam, din nord-estul Indiei, în Bhu-
tan şi Nepal).
În statul Bihar şi în estul statului Uttar Pradesh, trăiesc alte două popoare
înrudite, care fac tranziţia spre subgrupa indică centrală: biharii (prezenţi şi în
sudul Nepalului, în regiunea Piemontului Terai) şi kosalii (160 de milioane per-
soane împreună). Locuind în estul Câmpiei Gangelui, au creat în Antichitate state
puternice (Magadha, Kosala), care au unificat cea mai mare parte a subcontinen-
tului indian. Tot în această regiune s-a născut budismul, revoluţie spirituală de o
257
importanţă primordială în cultura universală. Din cauza fărâmiţării dialectale

excesive, aceste popoare folosesc tot mai mult în comunicare limba hindi, lărgin-
du-i acesteia aria de influenţă;
a4) central, cel mai numeros, relativ unitar şi cu un rol major în statul in-
dian contemporan. Cel mai mare popor indo-arian este hindustani, unul dintre
cele mai importante din lume, care trăieşte în nord-vestul Câmpiei Gangelui şi
nordul Podişului Deccan (statele Uttar Pradesh, Madhya Pradesh, Haryana,
Delhi), fiind prezenţi şi în diaspora302. Numărul lor, în sens restrâns, este de circa
365 de milioane, dar limba lor – hindi, are statut oficial în India, fiind cea mai
importantă dintre cele 15 limbi recunoscute de Constituţia acestui stat. Este ac-
ceptată ca limbă de comunicare de mai multe popoare înrudite îndeaproape:
rajasthanii din regiunea aridă a Semideşertului Thar (31,8 milioane), biharii şi
kosalii din estul Câmpiei Gangelui, unele populaţii din zona hymalaiană etc. Toa-
te aceste populaţii sunt dominant hinduiste şi sunt apropiate lingvistic de un
grup important, majoritar musulman, dispersat şi în alte regiuni ale Indiei sau în
Pakistan, vorbitori ai limbii urdu, o variantă a limbii hindi (hindustani), bazată pe
acelaşi dialect din regiunea oraşului Delhi (khari boli), formată în perioada mo-
gulă (secolele XVI – XVIII), prin influenţa persano-arabă303. Majoritatea vorbito-
rilor de urdu locuiesc în India (70 de milioane), dar aici limba urdu este în de-
clin, spre deosebire de Pakistan, unde se află în ascensiune. Numărul celor care
utilizează, în mod curent, ansamblul lingvistic hindi-urdu depăşeşte 850 de mili-
oane, ceea ce îi asigură locul secund în lume după chineză304.
Un alt popor important este gujarati din vestul Indiei (Peninsula Kathiavar
şi regiunile vecine), aflat în afara sferei de influenţă a limbii hindi (58 de milioa-
ne). Popor cu un spirit comercial puternic, ca şi unele populaţii din Rajasthanul
vecin (marwari), a format una dintre cele mai importante diaspore interne şi ex-
terne dintre popoarele indo-ariene. Gujarati, ca şi rajasthanii s-au remarcat în is-
toria Indiei prin spiritul războinic al unora dintre caste (rajpuţii), numele lor de-
rivând, după toate probabilităţile, de la numele unui trib al hunilor heftaliţi care
au invadat nord-vestul Indiei la începutul erei noastre – gujarii. Mahatma Gandhi,
unul dintre reformatorii Indiei moderne, provenea din acest popor. La sud-est
de aceştia, sunt prezente două populaţii arhaice, mai puţin importante, cu carac-
302 Numele propus este generic, în realitate existând o mare varietate de denumiri locale suprapuse
unei înlănţuiri de dialecte care face foarte dificilă delimitarea etno-lingvistică în toată partea nordică
a Indiei.
303 O variantă a limbii hindustani, scrisă cu caractere arabe adaptate specificului limbilor indo-ariene,
sub presiunea invadatorilor turco-mongoli, din secolele XII – XIII, care funcţionează ca limbă oficială
în Pakistan, precum şi în statul indian Bihar sau în Jammu – Caşmir, deşi în acestea nu trăiesc per-
soane din poporul hindustani. În India şi Pakistan (mai ales în rândul refugiaților de după secesiunea
din 1947), există însă şi circa 80 de milioane de vorbitori de urdu, ca limbă maternă. Între 1947 şi
1956, limba urdu a fost oficială şi în Bangladesh (Pakistanul de Est), pe atunci sub dominaţie vest-
pakistaneză. Urdu provine de la „hoardă”, fiind, iniţial, limba soldaţilor din taberele armatei Marilor
Moguli.
304 Populaţiile care utilizează limba hindi sunt favorizate şi de cel mai ridicat ritm de creştere a popu-
laţiei din India (18 – 23 ‰ faţă de media de 15 ‰, în 2015, cf. Sample Registration System Bulletin,
vol. 35, nr. 2, 2016, R. K. Puram, New Delhi).
258
ter tribal: bhilii (circa 11,8 milioane) şi khandesi (2,4 milioane), din partea cen-
tral-vestică a statului Madhya Pradesh, populaţii de origine dravidiană ariani-
zate la o dată neprecizată.
Poporul pundjabi, divizat de actuala frontieră indo-pakistaneză, populează
fertila câmpie Punjab de la poalele Himalayei, nucleul iniţial de expansiune în
subcontinentul indian al triburilor ariene. Prin numărul lor (150 de milioane) se
disting ca al treilea popor indo-arian, dar este foarte divizat cultural, între o ma-
joritate musulmană (în Pakistan) şi o minoritate sikh sau hinduistă (statele indi-
ene Punjab şi Haryana). Tipul lor antropologic este mai apropiat de cel europoid
meridional. Punjabul constituie cea mai avansată regiune economică a subconti-
nentului, cel puţin în partea indiană. Fiind foarte apropiată de hindi-urdu, limba
punjabi este în regres, în ambele state, cu excepția populației sikh. Dintre ei, sik-
hii se disting prin viaţa sobră şi spiritul comercial, formând o diasporă activă în
multe regiuni ale lumii şi având un rol important în diverse sectoare-cheie ale
administraţiei indiene (armată, poliţie);
a5) nordic (himalayan), cuprinde câteva populaţii mai conservatoare, înru-
dite cu cele din Câmpia Gangelui, izolate pe văile superioare ale afluenţilor Gange-
lui sau Indusului. Mai importanţi sunt nepalezii (20 de milioane), popor încă destul
de eterogen, format din mai multe grupuri naţionale – tharu, gurkha, chetri, pahari
ş.a.), care au reuşit să se impună în statul Nepal începând cu secolul al XVIII-lea, în
defavoarea populaţiilor de origine tibeto-birmană. La vest de aceştia, se disting al-
te trei grupuri – pahari de vest, garhwali şi kumauni, care totalizează 14 milioane.
Acestea au intrat în sfera culturală a limbii hindi (în statele Himachal Pradesh şi
Uttaranchal Pradesh) și se remarcă prin aportul rasial mongoloid, vizibil mai ales
pe văile cele mai înalte, unde locuiesc și minorități tibetane305;
a6) nord-vestic, cuprinde populaţia de pe cursul inferior al Indusului, regi-
une islamizată mai de timpuriu. Cele două popoare – lahnda (punjabi de vest, 29
de milioane) şi sindhi (33 de milioane)se află într-o continuitate lingvistică, un
grup intermediar, saraiki, fiind integrat, când unuia când altuia. Se adaugă hind-
ko, o populație mai aparte, din valea râului Kabul, rezultat al amestecului dintre
indieni și afgani (4 milioane). Caracterul agricol al regiunii, bazată pe irigaţii, sis-
tem utilizat încă din Antichitate, ca şi influenţa arabo-persană mai profundă dis-
ting aceste popoare. Un conflict latent îi opune puterii de la Islamabad, dominată
de punjabi, pe teritoriul Sindului aflându-se principalul centru economic al Pakis-
tanului – portul Karachi. Din acest motiv, limba sindhi este singura limbă autohto-
nă din Pakistan căreia i s-a acceptat rolul de limbă co-oficială, la nivel regional.
Aceasta îi asigură o rezistenţă mai mare în faţa utilizării excesive a limbii urdu;
a7) dardic, de multe ori clasificat ca o subgrupă aparte în cadrul grupei
indo-iraniene. Cuprinde o serie de populaţii mai restrânse numeric, trăind în re-
giunea muntoasă înaltă a Himalayei occidentale şi a Karakorumului, cunoscută
îndeobşte sub numele de Caşmir. Cei 9,7 milioane de locuitori se disting prin ca-
racteristicile antropologice pur europoide, fapt rar în subcontinentul indian,
305Aceste particularităţi au stat la baza secesiunii regiunii şi constituirii, în anul 2000, a unui nou stat
indian, Uttaranchal Pradesh.
259
precum şi prin arhaismul limbilor vorbite. Caşmirul are un rol simbolic atât pen-
tru India, cât şi pentru Pakistan (este patria părintelui Indiei moderne, J. Nehru),
motiv al disputei dintre cele două state, majoritatea populaţiei reclamând inde-
pendenţa sau unirea cu Pakistanul. Tradiţional, Caşmirul era un principat cu o
populaţie majoritar musulmană, dominat de o castă aristocratică hindusă, dar
conflictele din ultima jumătate de secol au provocat un exod masiv al hinduşilor
spre alte regiuni ale Indiei. În afara poporului kașmiri (6,8 milioane), celelalte po-
poare, mai recent islamizate, au un rol secundar, distingându-se, asemenea altor
munteni, prin sobrietatea modului de viaţă: șina, din defileul Gilgit al văii Indusu-
lui (0,6 milioane); khowar – 0,5 milioane, kohistani, kalaş306 de pe Văile afluente
ale râului Kabul, spre graniţa afgană; paşaii din estul Afganistanului (0,3 milioane).
Toate aceste comunități se află în diverse stadii de asimilare şi aculturaţie;
a8) rrom, mai greu de clasificat, deşi trăsăturile rasiale şi cele lingvistice
indică subcontinentul indian ca patrie originară a acestei populaţii cu tradiţie
nomadă, dispersată pe un vast spaţiu, din Asia de Sud-Vest spre Europa şi de
aici, peste ocean. Situaţia specială a ţiganilor (rromilor) este determinată de de-
plasarea acestora spre vest, în secolele XI – XII, precum şi de contactul cu popu-
laţiile europene. În parte, aceștia continuă să ducă o viaţă puţin stabilă. După
aprecierile lingviştilor, cei care continuă să vorbească limba maternă (romani) ar
fi în număr de aproximativ 5,6 milioane de persoane. Numărul lor constituie
obiectul unor dispute, multe surse vorbind despre 10 sau chiar 20 de milioane,
dar privind obiectiv lucrurile, prin prisma modului lor de viaţă şi a autodetermi-
nării, pot fi acceptate variantele care oscilează între 4 şi 9,2 milioane307. Cei mai
numeroşi rromi trăiesc în bazinul Dunării (România, statele din fosta Iugoslavie,
Bulgaria, Ungaria, Slovacia), dar şi în Republica Cehă, statele din CSI, Polonia, fă-
ră a lipsi și din Europa Occidentală (în special din Spania) sau din America.
Prezentând o mare varietate de dialecte şi ocupaţii, grupurile rrome sunt
supuse unei asimilări progresive, mai ales prin sedentarizare, adoptând limba şi
religia ţării în care trăiesc, încât cu greu pot fi stabilite trăsături comune. Tradiţi-
ile şi obiceiurile proprii par mai bine păstrate în statele balcanice, dialectele
vorbite aici având o puternică influenţă românească (Walter, 1994). În prezent,
306 Unul dintre ultimele grupuri etnice din regiune care a scăpat procesului de islamizare şi în care
trăiesc mulți refugiaţi relativ recent din estul Afganistanului, înrudiţi cu paşaii.
307 Termenul rrom impus oficial, mai ales în România, este restrictiv, doar o mică parte din populaţii-
le ţigăneşti autodenumindu-se ca atare. Majoritatea, cel puţin în România, se recunosc drept țigani
(vezi și A. M. Stoenescu, 2014). Pretinsul caracter peiorativ al acestei denumiri derivă, de fapt, din
marginalizarea acestor comunităţi şi din reticenţa faţă de exigenţele unor societăţi cu solide tradiţii
sedentare. Exagerarea numărului este, de obicei, „opera” unor neprofesionişti în ale statisticii care
ignoră realităţile. Astfel, estimări de 3 sau 4 milioane rromi în România sunt de-a dreptul irealiste
pentru simplul motiv că ar semnifica o proporţie de 15 – 20 % din totalul populaţiei, insesizabilă,
chiar şi în ariile de concentrare mai puternică a acestora. În cazul citat, estimările de circa 1 milion (4
% din total) par cele mai realiste (oficial, recensământul din 2011 a indicat 3,1 %). În alte state din
zonă, ponderea rromilor este chiar mai mare, conform cifrelor oficiale (Bulgaria cu 475 mii sau 6 %)
ori oficioase (Slovacia, cu circa 330 de mii sau 6 %, oficial declaraţi fiind 180.000, Ungaria, cu circa
500.000 (5 %) etc. Comunități foarte numeroase trăiesc și în Turcia (1 milion), Spania (circa 1 mili-
on) sau, prin emigrație recentă, și în Franța (0,65 milioane, Germania, Regatul Unit, Italia etc.).
260
se manifestă o tendinţă de migraţie spre ţările Europei Occidentale, descurajată

de către acestea, această migrație devenind una dintre problemele majore ale
Uniunii Europene.
b. Subgrupa nuristană este foarte mică (doar 0,36 milioane de persoane, în
anul 2015) şi are un caracter de subgrupă de tranziţie, între subgrupa indică şi
subgrupa iraniană (deşi mai apropiată de iranieni, după unii lingvişti). Subgrupa
cuprinde un singur popor, nuristani, apropiat, prin modul de viaţă şi caracteris-
ticile antropologice, de dardici. Populează câteva văi de pe versantul sudic al
Munţilor Hindukuş (Bashgal, unde trăieşte principalul grup, kati, Waigal ş.a.), la
nord-est de Kabul, în Afganistan, fiind islamizaţi în ultimul secol (din acest mo-
tiv, au fost denumiţi şi kafiri, adică necredincioși).
c. Subgrupa iraniană este mai puţin numeroasă decât subgrupa indică
(aproximativ 176 de milioane de persoane, incluzând o serie de populații asimi-
late), dar ocupă un spaţiu mai vast, deosebindu-se prin dominanţa religiei mu-
sulmane şi prin trăsăturile antropologice, aportul australoid fiind marginal, iar
cel mongoloid, local. Spaţiul ocupat de acest grup nu este continuu, fiind întrepă-
truns cu cel al populaţiilor türcice, între aceștia intervenind influenţe reciproce.
Formează baza populaţiei din Iran, Afganistan, Tadjikistan, fiind prezenţi într-o
propoție masivă în vestul Pakistanului, în Uzbekistan, Orientul Apropiat, sud-
estul Turciei sau izolat în Caucaz. În Antichitate, iranienii populau şi stepele pon-
to-caspice, unde au fost asimilaţi treptat sau de unde au fost împinşi spre regiunile
muntoase ale Caucazului şi Pamirului. Rolul popoarelor iraniene în istoria umani-
tăţii a fost important, acestea fiind creatoarele unor mari şi strălucite imperii. Se
subdivid în trei mari ansambluri etno-lingvistice, foarte apropiate între ele:
cb1) oriental, cuprinde astăzi circa 50 de milioane de locuitori, dar dintre
numeroasele popoare care îl formau în Antichitate, mai rezistă doar câteva, în-
deosebi sub forma unor mici etnii reziduale, retrase în regiunea înaltă a Munţilor
Hindukuş sau în Pamir (paraci, ormuri, sangleci, işkaşimi etc.).
Fac excepţie pathanii sau afganii (49 de milioane de persoane – majorita-
tea sedentari, dar şi cu o anumită proporţie de nomazi308), care domină numeric
în partea central-sud-estică a Afganistanului şi în nord-vestul Pakistanului (regi-
unea oraşului Peshawar). Limba lor, paşto (puştu) este mai arhaică, asemenea
modului lor de viaţă bazat pe nomadismul pastoral şi transhumanţă, încă frec-
vente309. Popor majoritar în Afganistan, pe care îl controlează de câteva secole, a
fost profund bulversat de ocupaţia sovietică (1979 – 1989), rolul dominant pe
care îl aveau fiind serios zdruncinat, regiuni întinse ajungând să fie controlate de
alte grupuri etnice (tadjici, uzbeci)310. Organizarea lor tribală, fervoarea islamică
și spiritul de clan sunt trăsăturile tipice ale acestei populaţii situate la confluenţa
civilizaţiilor indiană şi persană. Pe parcursul perioadei medievale, grupuri im-
308 Spre deosebire de persani, care sunt musulmani shiiţi, 75 % dintre afgani sunt musulmani sunniţi.
309 Asupra particularităţilor geografice, culturale şi istorice ale populaţiilor din Afganistan şi alte state
majoritar musulmane, exemplară este lucrarea lui X. de Planhol, Les nations du Prophète, Fayard,
1993. Autorul demonstrează, în primul rând, existenţa a două lumi islamice distincte: cea arabă şi cea
persano-turcă, fiecare cu propria „arie de influenţă”.
310 Proces accentuat în contextul războiului împotriva terorismului, sub comanda SUA.
261
portante de pathani s-au stabilit în bazinul Gangelui, contopindu-se cu populaţia

locală (în Bengalul Oriental, actualul Bangladesh şi în Provincia Rohilkhand, la
est de Delhi311.
Unele popoare iraniene, formate din călăreţi nomazi de stepă (sciţii, sar-
maţii ş.a., prototipul nomadului în Antichitate), s-au răspândit în ţinuturile nord-
pontice şi cu timpul au fost asimilaţi, dispărând de pe harta etno-lingvistică.
Unul singur dintre acestea şi-a păstrat fiinţa – poporul osetin (alan), cu aproxi-
mativ 0,74 milioane de persoane, care s-a sedentarizat în zona înaltă din centrul
Caucazului Mare, trăind astăzi divizat între Federaţia Rusă (cei din nord-estul
ariei) şi Georgia (cei din sud-vest). Majoritatea sunt creştini ortodocşi, iar în Evul
Mediu, cuprindeau o ramură care a emigrat în secolele IX – XI spre teritoriul ac-
tual al României și Ungariei (alanii sau iasii); de la aceștia derivă și toponimul
Iași, destul de frecvent în țara noastră. Se autodenumesc ironi, asemenea altor
popoare din grupa iraniană, conform rădăcinii indo-iraniene comune, arya. Par-
ţii, popor însemnat în Antichitatea târzie, originari din estul Platoului Iranian, rude
cu sciţii, au dispărut fără urmă, topiţi în masa populaţiei persane312. Corasmienii au
dăinuit în Asia Centrală până la marea invazie a lui Gingis Han, dominând statul
Horezm, de la sud de lacul Aral, decimaţi ulterior sau asimilaţi de populaţiile tür-
cice. Sogdienii şi bactrienii antici, care controlau regiunile piemontane ale Pami-
rului şi Tian Şanului, profund influenţaţi de culturile elenistică şi budistă, au avut o
soartă similară, lăsând în urmă însă o serie de mici grupuri care prezintă interes
etnologic pe văile înalte din Pamir, pe ambii versanţi ai acestuia (Vahş, Yaghnob,
Piandj): yaghnobi, şugni, roşani, bartangi, yazghulami, wakhi, deosebite prin apar-
tenenţa la secta şiită a ismaeliţilor și numiţi generic pamirieni (circa 200 de mii).
c2) occidental, mai important numeric, cuprinde popoarele desprinse din
anticul trunchi comun medo-persan, în diferite epoci, vorbind limbi slab diferen-
ţiate. Ca importanţă istorico-politică, se distinge poporul persan (53 de milioane
de persoane), populaţia de bază a Iranului, purtător al unei vechi şi evoluate civi-
lizaţii, creator al statului respectiv, unul dintre cele mai stabile din întreaga lu-
me, care, cu unele întreruperi, şi-a păstrat fiinţa din Antichitate până astăzi. For-
mează baza populaţiei din Iran şi din unele regiuni ale Afganistanului. În centrul
acestui stat (Provincia Hezarajat, pe cursul superior al lui Heri Rud), s-au aşezat
hazara, populaţie de origine mongolă, care şi-a păstrat trăsăturile rasiale, dar a
preluat limba persană şi islamul şiit (aproximativ 2 milioane). Persana este lim-
ba unei vechi culturi, concurând multă vreme cu araba în lumea islamică, exerci-
tând o influenţă masivă asupra limbilor din India sau asupra celor türcice, un
vocabular semnificativ pătrunzând şi în limbile europene, prin diverse filiere,
mai ales în Peninsula Balcanică. Are statut oficial în cele două state (exclusiv în
Iran şi alături de paşto, în Afganistan, unde este numită dari313), astfel încât nu-
311 Unele surse indică 25 – 30 de milioane de descendenți ai pathanilor numai în India.

312 Numele provinciei Seistan, din bazinul endoreic al râului Helmand, provine din Sakhastana, „ţara
sacilor”, o ramură a sciţilor, înrudită cu parţii şi care stau, după toate aparenţele, la baza formării
conglomeratului etnic paștun.
313 Persana de curte, utilizată în perioada medievală.
262
mărul vorbitorilor este mult mai mare, cel puţin în Iran, unde un proces de asi-
milare este resimţit atât de către populaţiile iraniene înrudite, dar şi de cele tur-
cice (circa 79 de milioane, inclusiv ca limbă secundă). Este cazul unor popoare
din Zagrosul Central – lurii, bahtiarii (aproximativ 4,8 milioane), deosebite prin
modul de viaţă transhumant, opus sedentarismului tipic majorităţii populaţiei
persane, cu vechi tradiţii citadine.
Foarte apropiaţi de persani sunt tadjicii (19 milioane) care au, astăzi, un
stat propriu, în zona muntoasă a Asiei Centrale314, fiind majoritari şi în regiunile
nord-estice ale Afganistanului (Herat, Badahşan etc.), în sudul Uzbekistanului315,
în vestul extrem al Chinei, deosebindu-se prin păstrarea în uz, ca limbă literară,
a persanei medievale, cu un consistent aport lexical altaic. Ansamblul persano-
tadjic grupează, astfel, aproximativ 74 de milioane de persoane (ca limbă mater-
nă) sau circa 115 milioane (ca limbă secundă).
Belucii (balucii, 10,3 milioane) sunt înrudiţi îndeaproape cu persanii, dar
prezintă trăsături mai arhaice, modul lor de viaţă fiind, până de curând, semi-
nomad, motiv pentru care cunosc o dispersie maximă, de la Golful Oman până în
Turkmenistan, majoritatea trăind în regiunea aridă din vestul extrem al Pakista-
nului, sud-estul Iranului şi sudul Afganistanului. Originari, după toate probabili-
tăţile, din regiunea Mării Caspice, se remarcă prin spiritul războinic şi prin apti-
tudinile mercantile.
Kurzii, după cele mai multe păreri, sunt urmaşii anticilor mezi, suprapuşi
unor populaţii asianice. Aflaţi în centrul atenţiei în ultimele decenii, prezintă o
situaţie deosebită, deşi sunt un popor apreciabil ca dimensiuni (33 de milioane
de persoane), dar care nu şi-a putut crea un stat propriu, trăind divizat între ves-
tul Iranului, nord-estul Irakului şi al Siriei şi sud-estul Turciei, la care se adaugă
fracţiuni mai reduse în statele caucaziene şi o activă diasporă în Europa Occiden-
tală316. Ocupă un spaţiu continuu, unitar, denumit Kurdistan, dar li se refuză, în
numele unor așa-zise principii, nu numai dreptul la autodeterminare, ci chiar
dreptul la existenţă ca grup etnic distinct. Sunt supuşi în toate aceste state unei
politici de asimilare, favorizată şi de absenţa unei unităţi lingvistice. Şi în Iran,
asimilarea lingvistică avansează în pofida diferenţelor religioase (kurzii sunt
musulmani suniţi), dar şi datorită dispersiei, grupuri importante de kurzi trăind
acum și în nord-estul Iranului. În Turcia, unde minoritatea kurdă nu este recu-
noscută oficial, deşi formează, după cele mai plauzibile surse, între 15 – 20 % din
314 Persistenţa tadjicilor este o mărturie a faptului că, în Antichitate, Asia Centrală (Sogdiana,
Margiana, Bactriana ş.a.) a avut o populaţie preponderent iraniană; aceasta a fost însă supusă
türcizării, ca urmare a marilor migraţii türcice, venite dinspre est. Termenul tadjik îi desemna pe
arabii din perioada sasanidă; prin urmare, tadjicii sunt persani de rit sunnit, asemenea arabilor (J.
Radvamyi, 1999).
315 Regiunile oraşelor Buhara şi Samarkand, mai ales, aceste oraşe fiind revendicate de tadjici drept
capitale istorice, motiv suficient pentru ca autorităţile uzbece să închidă, în 1996, toate şcolile tadjice.
316 În 1945 – 1946, autorităţile sovietice de ocupaţie au organizat o efemeră Republică Kurdă, în ves-
tul Azerbaidjanului iranian. Astăzi, kurzii din nordul Irakului şi-au căpătat, cu ajutorul puterilor occi-
dentale, o largă autonomie, după episodul tragic al refugiului în Turcia vecină, unde populaţia kurdă,
mult mai numeroasă, este supusă unui veritabil etnocid.
263
populaţie, există o tendinţă de deplasare spre orașele din regiunile vestice ale
acestei țări, mai dezvoltate (Istanbul, Izmir etc.), în afara ariei de origine.
c3) nord-vestic (caspic), care grupează o serie de populaţii înrudite cu per-
sanii, dar cu un mod de viaţă distinct, determinat de climatul blând şi umed de
pe coastele Mării Caspice (aproximativ 7,3 milioane). Aceştia trăiesc atât în Iran,
cât şi în Azerbaidjan sau Daghestan: taţii şi talâşii, primii distingându-se, în par-
te, printr-o particularitate culturală rară, apartenenţa la iudaism; mazanderanii
şi ghilanii de pe coasta sudică a Mării Caspice, mai numeroşi (6,3 milioane îm-
preună), sunt continuatori ai unor vechi populaţii antice, posibil de origine cau-
caziană, probabil iranizate317.
B. Grupa armeană este formată dintr-un singur popor – poporul armean

sau hay (aproximativ 7,15 milioane de persoane sau peste 8 milioane, incluzând
unele comunități islamizate, precum hemșinii din Caucazul de Nord și Turcia),
venit probabil din nordul Peninsulei Balcanice şi stabilit, din a doua parte a mi-
leniul II î. Chr., în Podişul Armeniei, din nord-estul Asiei Mici şi Transcaucazia,
unde a suferit o puternică influenţă sud-caucaziană, asimilând şi populaţiile asi-
anice din anticul regat Urartu. Limba armeană este apropiată lexical de grupul
iranian, dar prezintă trăsături structurale comune cu limba greacă, dar și cu une-
le limbi vecine geografic din alte familii etno-lingvistice (georgiană, azeră). Şi
armenii au fost purtătorii unei civilizaţii proprii, foarte înaintate, cu apogeul în
secolul al XIV-lea, regatul armean fiind şi primul stat care a trecut oficial la creş-
tinism, de la începutul secolului al IV-lea d. Chr. Din secolul al V-lea, armenii au
folosit un alfabet propriu, elaborat sub influenţa scrierii persane şi greceşti. În
nord-estul Asiei Mici, armenii au fost deznaţionalizaţi şi decimaţi sistematic de
Imperiul Otoman. Au rezistat în această regiune până la începutul secolului al
XX-lea când, în contextul dezagregării Imperiului Otoman, au fost supuşi unor
represiuni din partea tinerei republici turce a lui Kemal Atatürk, manifestate
printr-un adevărat genocid care continua masacrele anterioare din perioada
1890 – 1915 (circa 1,5 milioane de victime, după cele mai multe aprecieri).
Aceasta a modificat profund harta etnică a Asiei Mici, încât Armenia Mare şi
Cilicia (în prezent, în Turcia) şi-au pierdut complet caracterul armean, acest po-
por rezistând doar în Armenia Mică, aflată sub ocupaţie ţaristă de la începutul
secolului al XIX-lea. În prezent, cei mai mulţi locuiesc în micul stat omonim din
Transcaucazia, în teritoriul apropiat al Karabahului de Munte318, oficial, o encla-
317 Remarcabilă în cazul popoarelor iraniene este stabilitatea lor în aceleaşi locuri în care s-au format
acum câteva milenii, deşi au fost situate în calea marilor migraţii, caz mai rar în istorie, dovadă a
solidităţii civilizaţiei medo-persane, dominant citadină, confundată, adesea, cu cea arabo-musulmană.
Un caz tipic este cel al unor mari cărturari musulmani (Avicenna, originar din Asia Centrală) sau al
cunoscutelor „O mie şi una de nopţi”, considerate, adesea, arabe, deşi sunt de origine persană.
Dincolo de asemănările cu lumea arabă, populaţiile iraniene prezintă trăsături culturale profund
originale pe care le afirmă în orice ocazie.
318 Karabahul de Munte, teritoriu cu o populaţie majoritar armeană, aparţine, de jure, Azerbaidjanu-
lui, dar este ocupat, de facto, de armata armeană în urma unui conflict sângeros (1989 – 1993), încă
nereglementat.
264
vă în cadrul Azerbaidjanului şi în câteva districte georgiene de la frontiera cu

Armenia (Ahalkalaki). O mare parte a populaţiei a fost obligată să se refugieze în
diverse ţări ale Europei Occidentale (0,3 milioane, în Franța), Orientului Apropi-
at (Siria, Liban, Iran – aproximativ 0,5 milioane împreună), Americii (circa 1 mi-
lion numai în SUA) şi în statele CSI (peste 1 milion numai în Federația Rusă),
formând una dintre cele mai caracteristice diaspore. Din timpuri vechi, armenii
sunt prezenți și în India, dispersia lor fiind comparabilă cu aceea a evreilor319.
C. Grupa greacă (elenă) este formată astăzi, ca şi grupa armeană, dintr-un

singur popor – grecii, purtătorii celei mai strălucite civilizaţii din Antichitatea
clasică320. Poporul grec s-a format prin fuzionarea mai multor grupuri indo-
europene venite, în valuri succesive, începând cu anul 1850 î. Chr. şi până la
1200 î. Chr., din bazinul Dunării în sudul Peninsulei Balcanice, în Insulele Mării
Egee şi pe ţărmurile Asiei Mici (aheii, ionienii, eolienii şi dorienii). Aici s-au su-
prapus unor vechi civilizaţii, influenţate de cea egipteană sau feniciană (civiliza-
ția cretană, cicladică, miceniană). Apogeul dezvoltării civilizaţiei greceşti a fost
atins însă mai târziu (secolele VII – V î. Chr.), când, sub presiunea demografică
din îngustele câmpii litorale care mărgineau Marea Egee, au declanşat o masivă
mişcare de colonizare, cu profund rol civilizator în jurul Mării Mediterane şi al
Mării Negre. Un alt moment survine în secolul IV î. Chr., când, într-o conjunctură
favorabilă, a fost creat cel mai vast Imperiu cunoscut până atunci, pe ruinele ce-
lui ahemenid, atingând la est Indusul şi trecând în Asia Centrală, dincolo de Sâr
Daria, cuprinzând în limitele sale toate marile focare de cultură şi civilizaţie ale
Orientului Antic. Procesul consecutiv de elenizare a favorizat sinteza acestor di-
verse civilizaţii şi penetrarea influenţei romane în Orient. Un al treilea moment
important l-a constituit formarea Imperiului Bizantin pe ruinele celui roman, că-
zut sub loviturile marilor migraţii (secolul VI d. Chr.), factor de răspândire a
creştinismului şi civilizaţiei în estul Europei.
Din aceste sinteze continui, s-a născut poporul grec actual care, asemenea
armenilor, a avut mult de suferit de pe urma convulsiilor Imperiului Otoman în
dezagregare, fapt cu urmări importante în dispersia lor spaţială. Astfel, regiuni
întinse populate de greci în Anatolia (regiunea oraşului Smirna, astăzi Izmir, li-
toralul pontic din regiunea oraşului Trapezunt, actualul Trabzon) au fost evacua-
te în urma războiului greco-turc din 1920 – 1923, ca şi regiunea din jurul oraşu-
319 Armenii, din păcate, se asimilează repede. Pe teritoriul actual al României, încă din Evul Mediu,
s-au refugiat, în valuri succesive, numeroşi armeni, formând puternice colonii orăşeneşti – la Sucea-
va, Botoşani, Iaşi, Focşani, Constanţa, Bucureşti, Gheorgheni, Gherla, Dumbrăveni ş.a., astăzi asimilate
în cea mai mare parte (în ultimele trei, prin maghiarizare). Numărul marilor personalităţi româneşti
de origine armeană sau parţial armeană este impresionant (Garabet Ibrăileanu, de exemplu).
320 În Antichitate, macedonenii erau un popor distinct, apropiat de traci, după unele păreri, sau de
greci, după altele, în orice caz, profund influenţaţi de civilizaţia greacă. Și frigienii antici sunt con-
siderați de unii ca o componentă a grupului greco-macedonean. Tot în această perioadă, arcadienii
din Pelopones, cappaadocienii şi ponticii din Asia Mică, precum şi ciprioţii, constituiau grupuri
lingvistice distincte, derivate din trunchiul comun grecesc, dar au fost reabsorbite ulterior, spre
deosebire de ceea ce s-a întâmplat cu latina care a evoluat spre limbi distincte (romanice). Dintre
acestea, tsakonika, un dialect arcadian din Pelopones, încă mai subzistă, fiind în curs de dispariție.
265
lui Istanbul sau mai recent nordul Insulei Cipru (cam 1,6 – 2 milioane de persoa-
ne evacuate).
Numărul actual al grecilor este de circa 13,63 milioane de persoane (15
milioane, după alte surse), aceștia formând majoritatea populaţiei din Grecia şi
sudul Ciprului, precum şi o minoritate în sudul Albaniei (aproximativ 60.000 de
persoane, în Epirul nordic). Ca şi fenicienii sau evreii, grecii au format o largă di-
aspora (termen grec care îi desemnează pe cei răspândiţi în afara ariei de origi-
ne), încă din Antichitate, emigraţia modernă ducându-i într-un număr apreciabil
în Europa Occidentală, statele din CSI321, America de Nord şi Australia, peste tot
remarcându-se printr-o extraordinară adaptabilitate şi dând personalităţi de
prim rang popoarelor în mijlocul cărora s-au aşezat322.
Limba greacă are o importanţă majoră, stând la baza unui bogat lexic cu vo-
caţie universală din domeniul cultural sau tehnic. Forma actuală este esenţial dife-
rită de cea antică (elina) fiind numită neogreacă şi prezentând două variante aflate
în uz – dimothiki, limba populară şi katharevusa, limba purificată, academică. Din
1976, prima variantă a fost promovată ca limbă oficială, cealaltă rămânând doar în
sfera de interes a religiei ortodoxe. Cultura, literatura și arta plastică greacă sunt
considerate ca elemente fundamentale ale modelului cultural european.
D. Grupa (italică) romanică este a doua în cadrul familiei, ca număr de lo-

cuitori (aproximativ 700 de milioane, în sens etnic, dar peste 900 de milioane,
după limba vorbită) şi prezintă cea mai mare dispersie. Este, totodată, şi una
dintre cele mai dinamice, mai ales datorită componentei latino-americane323. Ac-
tualele popoare romanice sunt rezultatul romanizării, în timpul Imperiului Ro-
man, a unor populaţii foarte diverse (etrusci, greci, rhaeţi, celţi, celtiberi, traco-
illyri, germanici etc.), din Europa Sudică, Vestică, Centrală şi Sud-Estică, conse-
cinţă a prestigiului şi a caracterului de limbă, de înţelegere interetnică a limbii
latine populare. Prestigiul culturii romane, formată pe parcursul primului mile-
niu î. Chr., prin asimilarea unor componente etrusce şi greceşti, a asigurat aceas-
tă unitate peste milenii, limba latină păstrându-şi, multă vreme, rolul de vehicul
cultural, după dispariţia sa ca limbă vorbită, contribuind, alături de greaca veche,
la formarea celei mai mari părţi a vocabularului modern internaţional. În acest
fel se poate afirma, fără teama de a greşi, că vocabularul latin (romanic) a consti-
tuit principala sursă de îmbogăţire a celor mai diverse limbi vorbite pe Glob, în
primul rând în Europa, cazul limbii engleze fiind foarte evident. Domeniul lin-
gvistic nu este singurul în care romanii au lăsat o moştenire consistentă. Alături
de moştenirea greacă, aceasta a stat la baza succesivelor revoluţii culturale care
321 După 1991, mulţi greci din Ucraina, Rusia, Georgia ş.a. au emigrat în Grecia.
322 Numeroşi greci s-au aşezat şi pe teritoriul actual al României, mai ales în porturi (Brăila, Galaţi,
Constanţa) şi în capitalele fostelor principate (Bucureşti, Iaşi), marea majoritate asimilându-se şi aici,
într-un mediu confesional comun, într-un timp scurt, dar lăsând nume de familie caracteristice
(Rossetti, Cantacuzino, Paleologu, Papadopol, Palladi, Costandachi, Mavrogheni, Cozadini, ş.a.m.d.).
323 Latinii (romanii) au fost, iniţial, doar unul dintre micile popoare italice din centrul Italiei de astăzi,
dintre care îi amintim pe sabini, co-fondatori, împreună cu latinii, ai Romei, pe locul unei aşezări
etrusce, mai vechi.
266
au avut loc în Occident, pe parcursul Evului Mediu şi în pragul epocii moderne,

cea mai mare parte a modului de organizare şi administrare sociopolitică şi eco-
nomică derivând direct din modelul roman de societate, ajustat necesităţilor
epocii moderne. Cele mai multe dintre popoarele rezultate au jucat un rol esen-
ţial în evoluţia culturii şi civilizaţiei pe parcursul ultimului mileniu, fiind precur-
soarele celor germanice în acţiunea de colonizare a Lumii Noi. Dominant catoli-
ce, popoarele romanice formează un ansamblu cultural relativ unitar, în care în-
să fiecare componentă are propria personalitate. După prăbuşirea Imperiului
Roman, populaţiile romanizate au suferit influenţe diverse (germanice, în vest,
slave şi turanice, în est, arabo-maure, în Peninsula Iberică ş.a.), iar aria lor co-
mună de formare s-a fragmentat, rezultând conturarea a două subgrupe:
a. Subgrupa estică sau italo-romanică, care îi grupează pe urmaşii popula-
ţiilor romanizate din Peninsula Italică şi sud-estul Europei.
Poporul cel mai important este poporul italian (67,5 milioane de persoa-
ne) , în marea lui majoritate romano-catolic, moştenitorul direct, din punct de
324
vedere lingvistic, al romanilor şi vorbind o limbă derivată direct din latina popu-
lară. Italienii au moştenit de la romani şi cea mai mare parte a elementelor vieţii
sociale, a culturii şi civilizaţiei. Pe parcursul Evului Mediu, statele italiene consti-
tuiau nucleul cel mai avansat al civilizaţiei europene, aici manifestându-se, iniţi-
al, Renaşterea care avea să modifice esenţial cursul destinului Europei. Absenţa
unei unităţi statale a împiedicat mult timp dezvoltarea societăţii italiene, marca-
tă încă de decalaje economice regionale puternice, dar a fost compensată de ro-
lul major jucat pe tărâm cultural, multe dintre modelele culturale europene avân-
du-şi originea în Italia.
Defavorizaţi multă vreme de deplasarea centrului de greutate a vieţii eco-
nomice dinspre Mediterana spre Atlantic, după ce au dominat comerţul dintre
Orient şi Occident, italienii deţin, în prezent, o poziţie-cheie în arhitectura euro-
peană, în relaţiile pe care Europa unită le întreţine în cadrul bazinului meditera-
nean. Participanţi activi la migraţia transatlantică, italienii au avut un rol impor-
tant în construcţia Lumii Noi, chiar dacă, adesea, contradictoriu, exportând peste
ocean şi unele forme de organizare socială nocive, exacerbate uneori de mass-
media (mafia).
Italienii formează marea majoritate a populaţiei din Italia, dar trăiesc şi în
Insula Corsica sau în regiunea oraşului Nisa (ocupate de Franţa), în sudul Elveţi-
ei (Cantonul Ticino), pe litoralul Peninsulei Istria, din Croaţia şi Slovenia, precum
şi în diaspora (în SUA, Argentina, Franţa etc.). Specifică poporului italian este pu-
ternica diferenţiere dintre dialecte, unele din acestea (cum sunt cele sicilian şi
corsican) emiţând chiar pretenţia de a fi considerate limbi propriu-zise, astfel
încât limba italiană ar servi, în primul rând, ca limbă de comunicare. În trecut,
324Numărul total al italienilor poate fi apreciat la circa 116 milioane, dintre care o treime trăiesc în
Lumea Nouă (15 milioane în SUA, un număr chiar mai mare în Argentina, Uruguay, Brazilia etc.), iar o
diasporă importantă, în diverse state europene, în afara regiunilor tradiţionale de populare italiană
din Corsica şi sudul Elveţiei (Germania, Franţa, Marea Britanie, Elveţia germanică).
267
această limbă a avut o influenţă majoră asupra vocabularului cultural-artistic al

limbilor din Europa.
Apropiaţi de italieni sunt sarzii (1,44 milioane de persoane), din Sardinia,
deosebiţi prin arhaismul cultural, păstrând elemente ale vechii civilizaţii medite-
raneene. Fără să aibă un statut privilegiat, limba sardă este practicată în bilin-
gvism cu italiana, la fel ca în restul Italiei. Între limbile sardă şi română, există
numeroase paralelisme. La fel de apropiaţi sunt şi friulanii (0,65 milioane de
persoane) şi ladinii (0,035 milioane de persoane), din nord-estul Italiei, precum
şi romanşii (0,04 milioane de persoane), din estul Elveţiei. Dispersate pe versan-
ţii Alpilor Retici şi Dolomitici, aceste populaţii se află în recul, ocupând iniţial un
spaţiu mult mai extins, până în sudul Germaniei. Modul lor de viaţă este asemă-
nător celorlaltor populaţii alpine, de origine dominant germanică.
Dalmaţii, altădată stăpânii litoralului est-adriatic, erau şi ei apropiaţi itali-
enilor din punct de vedere cultural (fiind catolici), formând o punte lingvistică
între Italia şi romanitatea orientală, dar au fost asimilaţi complet de către slavii
sudici, din tradiţia lor comercială rămânând o bogată moştenire în oraşele de pe
coasta dalmată.
Românii formează o enclavă romanică rămasă izolată în sud-estul Europei,
reminiscenţă din fosta romanitate orientală, care se distinge de alte populații
romanice prin religia ortodoxă, dar care a fost, în bună măsură, slavizată sau
maghiarizată. Ca şi în cazul altor popoare din sud-estul Europei, etnogeneza ro-
mânilor a fost un proces mai complex şi mai îndelungat. Romanizarea substratu-
lui geto-trac a fost urmată de asimilarea unei importante mase de populaţie sla-
vă sau turanică, la care s-au adăugat o serie de influenţe lingvistice deosebite
(greceşti, maghiare etc.). Acest proces s-a finalizat, în mare parte, în secolele IX –
X, când au luat naştere şi primele formaţiuni statale româneşti din actuala Tran-
silvanie. Preluarea unor influențe externe nu s-a oprit aici şi se accentuează di-
vergenţa dintre populaţiile de la nord de Dunăre şi cele din Balcani, separate de
aşezarea slavilor, urmând asimilarea unor elemente maghiare, turanice, grecești
ș.a. Gravitând mult timp în sfera de influenţă a imperiilor succesive, constituite
în estul şi sud-estul Europei, românii s-au distanţat destul de mult de restul po-
poarelor romanice. Cu toată dorinţa de reducere a acestor influenţe, manifestată
începând cu redeşteptarea sentimentului naţional la sfârşitul secolului al XVIII-
lea, acestea subzistă, afinităţile cu lumea slavo-bizantină fiind puternice.
Naţiunea română îi cuprinde, pe de o parte, pe românii propriu-zişi, care
formează populaţia majoritară în România şi Republica Moldova, precum şi pe
minorităţi, în Ucraina (nordul Bucovinei, unde sunt majoritari în patru raioane,
nordul Maramureşului, sudul Basarabiei, Transnistria), Serbia (Valea Timocului
şi vestul Banatului), Bulgaria (în regiunea Vidinului) şi Ungaria, iar pe de alta –
pe românii balcanici (aromânii, în număr de aproximativ 0,1 – 0,5 milioane de
persoane, şi megleno-românii), precum şi, în fine, pe istroromânii din Peninsula
Istria. Dacă nu îi luăm în calcul pe numeroşii români deznaţionalizaţi, greu de
evaluat, din Ucraina, Serbia, Bulgaria, Grecia, Albania, Macedonia, Ungaria şi chi-
ar din România (de exemplu, o parte din cei din Secuime) şi Basarabia, numărul
actual de membri ai naţiunii noastre este de circa 23,6 milioane de persoane.
268
Numărul total al populaţiei de origine română poate fi apreciat la vreo 26,1 mili-
oane, adăugând şi diaspora recentă, creată prin emigraţie. În unele cazuri, popu-
laţiile româneşti nu sunt recunoscute oficial (Valea Timocului, Bulgaria, Grecia
etc.). Românii balcanici sunt consideraţi de unii ca popor distinct (aromâni, vlahi,
macedoromâni), fără argumente concludente. Numărul lor s-a redus enorm prin
asimilare şi emigraţie, în vestul Europei, America de Nord sau Australia, deşi, altă-
dată, erau masiv prezenţi în Macedonia istorică, Epir şi Tesalia. O parte a acestora
s-a stabilit, în ultimele secole, şi pe teritoriul actual al României, în special în su-
dul Dobrogei (Cadrilater), de unde au fost evacuaţi în nordul provinciei, prin
Tratatul de la Craiova din 1940 (aproximativ 60 de mii după recensământul din
1941325). Buni comercianţi, au fost angrenaţi de timpuriu în migraţiile spre Eu-
ropa Centrală, unde şi-au constituit comunităţi importante. O parte dintre ei au
fost islamizaţi (meglenoromânii, de pe cursul inferior al Vardarului), fiind antre-
naţi în mişcările de regrupare a populaţiei musulmane din Peninsula Balcanică
spre teritoriul actual al Turciei. Istroromânii din Peninsula Istria, în vestul Croa-
ţiei, sunt pe cale de dispariţie, multe comunităţi similare fiind, de multă vreme,
asimilate în restul spaţiului iugoslav (Bosnia, mai ales), unde se păstrează o bo-
gată toponimie românească. Spre deosebire de alte popoare europene, românii
nu au contribuit, într-o măsură prea mare, la migraţia trans-oceanică, propensi-
unea pentru emigraţie manifestându-se abia în ultimele decenii, când s-au for-
mat comunităţi importante în SUA, Canada sau în unele state europene (Italia,
Franţa, Germania). Caracteristică acestora este rapiditatea cu care se asimilează
culturii ţării de adopţie şi slaba capacitate de a forma o diasporă coerentă. Un
caz particular îl prezintă populaţia românească din teritoriile ocupate de fosta
URSS (Basarabia, nordul Bucovinei), supusă unor migraţii mai mult sau mai pu-
ţin forţate spre regiunile slab populate ale acesteia, unde formează comunităţi
importante, aproximativ 200 de mii în Federaţia Rusă326, 50 de mii în Kazahstan
etc.). Limba română este vorbită în afara populaţiei de origine etnică româneas-
că, şi de minorităţile naţionale de pe teritoriul statului român, mai puţin în Re-
publica Moldova, încât putem estima la circa 28 de milioane numărul total al
vorbitorilor de limbă română327.
B. Subgrupa vestică este formată, în principal, de populații de confesiune
romano-catolică. Este, adesea, împărţită în două subgrupe: galo-romanică şi ibe-
roromanică.
Prima dintre acestea cuprinde acele populaţii formate prin romanizarea
populaţiilor celtice, peste care s-au suprapus, în perioada marilor migraţii, şi im-
portante elemente germanice. Ca rezultat al acestui proces s-au format mai mul-
325 Ulterior, doar recensământul din 1992 a mai înregistrat, într-o rubrică separată, această popula-
ție, indicând un număr de aproximativ 35.000 de aromâni și macedoromâni, număr, cu siguranță
subestimat.
326 Fără a lua în calcul emigrația recentă din Republica Moldova, neprecizată, dar estimată de surse
neoficiale la cel puțin 500.000, din care o mare parte sunt de origine etnică românească.
327 Insistenţa cu care autorităţile din Republica Moldova şi o parte din pseudo-intelectualitatea basa-
rabeană reclamă existenţa unei limbi moldoveneşti şi a unui popor moldovenesc ţine de domeniul
patologicului, neavând absolut niciun fundament ştiinţific.
269
te populaţii distincte, supuse, de timpuriu, unei centralizări etnice şi lingvistice.

În Europa, cel mai important popor al subgrupei este poporul francez (64,7 mili-
oane de persoane). Actualul popor francez a asimilat, în cea mai mare parte, şi
populaţiile romanice din sudul Franţei (occitanii328, gasconii şi franco-proven-
salii)329. Francezii formează marea majoritate a populaţiei din Franţa, dar trăiesc
şi în sudul Belgiei (sub numele de walloni), în vestul Elveţiei (aşa-numita Elveţie
romandă) şi nord-vestul Italiei (Vallée d’Aoste). Prin colonizarea Americii s-au
format franco-canadienii (11 milioane), din provinciile din sud-estul Canadei –
Québec, New Brunswick –, ca şi din statul Maine (SUA), precum şi cajunii, din
Louisiana330, urmaşi ai acadienilor – francezi alungaţi de englezi din sud-estul
Canadei (J. Houdaille, 1996). O serie de popoare derivă din urmaşi ai sclavilor de
origine africană, aduşi în Antile, ca şi din metişi ai acestora cu coloniştii francezi,
vorbind franceza sau o franceză puternic deformată – haitienii (10 milioane) şi
creolii din Antile (guadelupeenii, martinichezii ş.a.). În Insulele Mauritius,
Seichelles şi Réunion, locuitorii, puternic mixtaţi cu negri africani, vorbesc, de
asemenea, variante „creole” ale limbii franceze – „morisyen”, „seselwa” etc.; şi în
estul Indiei, la Pondichéry, fostă colonie franceză, se menţine o minoritate fran-
cofonă331. Francezii s-au remarcat, de-a lungul timpului, ca unul dintre popoarele
dominante ale Europei, multă vreme, până la începutul secolului al XIX-lea fiind
şi cei mai numeroşi și aflându-se în avangarda unor evoluţii socioculturale. În
perioada colonială, un număr important de francezi s-a stabilit în colonii de unde
s-au retras, în cea mai mare parte, după decolonizare (cazul celor din Algeria –
pieds noirs – fiind cel mai cunoscut).
Subgrupa ibero-romanică este cea mai complexă, peste fondul celtibero-
romanic şi infuzia germanică, putându-se remarca, cu uşurinţă, o vizibilă influ-
enţă arabă. Iniţial, în Peninsula Iberică, s-au format mai multe populaţii distinc-
328 Occitanii locuiesc şi pe o mică suprafaţă din Pirineii spanioli – în Val d'Aran. Numărul lor total este
apreciat a fi între 7 şi 10 milioane persoane.
329 Francizarea acestora a fost impusă printr-un edict din 1539, totuşi, limbile romanice din sudul
Franţei mai sunt cunoscute şi astăzi de circa 3,6 milioane de persoane.

330 Cea mai mare parte din cajuni (circa 730.000) au trecut la limba engleză, dar mai subzistă şi circa
270.000 de cajuni francofoni. În afara acestora, un număr de aproximativ 8 milioane de persoane din
SUA reclamă ascendența franceză.
331 Ca urmare a statului de metropolă colonială al Franţei de altădată şi a prestigiului cultural al lim-
bii franceze, aceasta a rămas limba oficială a 29 de state din afara Franţei, majoritatea de pe continen-
tul african. Franceza se menţine bine şi în unele foste colonii care posedă o minoritate creştină sem-
nificativă, ca, de exemplu, în Liban (Y. Courbage, 1996). Limba franceză rămâne şi prima limbă străi-
nă învăţată în Marea Britanie şi Irlanda (R. Breton, 2003). Chiar şi o serie de state fără majoritate
francofonă au aderat la instituţiile internaţionale ale francofoniei, în special în Europa de Sud-Est (in-
clusiv România), Orientul Apropiat, Africa de Nord (Egiptul) şi Asia de Sud-Est (Vietnamul). Numărul
populaţiei francofone este dificil de estimat, putându-se conta pe aproximativ 73 milioane în Europa,
la care se adaugă peste 21 milioane în America. Ca limbă secundă are o utilizare largă în Africa (30 –
100 de milioane) şi în unele regiuni ale Oceaniei (Noua Caledonie, Polinezia Franceză). Concurată pu-
ternic de limba engleză, are un rol secundar în prezent, fiind limbă oficială a ONU (alături de engleză,
spaniolă, rusă, chineză şi arabă), dar în cadrul Europei lărgite, este posibil ca rolul său, alături de cel
al limbii germane, să crească, mai ales după BREXIT.
270
te, din care derivă patru popoare romanice: spaniolii332 (32 milioane de persoa-
ne), catalanii (circa 8,7 milioane333), portughezii (14 milioane) şi galicienii334 (4,5
milioane). Prin colonizare şi prin mixtarea cu mulţi amerindieni şi negri africani,
s-a format, pe de o parte, o vastă populaţie hispanofonă (aproximativ 372 de mi-
lioane de persoane), care trăieşte în 18 state şi teritorii latino-americane (Mexic,
Cuba, Porto Rico, Republica Dominicană, Guatemala, Honduras, Nicaragua, Sal-
vador, Panama, Columbia, Venezuela, Ecuador, Perù, Chile, Bolivia, Argentina,
Paraguay şi Uruguay), ca şi în sudul Statelor Unite335, iar pe de alta – importantul
popor brazilian, din statul omonim (204 milioane de persoane) şi micul poporul
capverdian336, din Insulele Capului Verde, cu 1 milion de persoane, ambele vor-
bind variante ale limbii portugheze. Numărul total al populației de limbă spanio-
lă din lume este estimat la circa 427 de milioane, iar incluzându-i pe cei care o
folosesc ca limbă secundă, se ajunge la vreo 472 de milioane.
Spaniolii sau, mai exact, castilienii au fost creatorii unui mare imperiu, al
cărui apogeu coincide cu secolele XVI – XVII, când controlau o mare parte a Eu-
ropei (Ţările de Jos, multe state germanice), cea mai mare parte a continentului
american, Filipinele şi unele regiuni ale Africii. Avantajul descoperirii Lumii Noi,
sub patronajul casei regale spaniole, nu a fost fructificat decât într-o anumită
măsură. Începând cu secolul al XVII-lea, influenţa lor începe să scadă atât în Eu-
ropa, cât şi în restul lumii. Spania intrând într-un con de umbră, din care nu avea
să iasă decât în ultima jumătate de secol, când şi-a redescoperit vocaţia euro-
peană, devenind o componentă esenţială a procesului de integrare. Spre deose-
bire de englezi care au dus o politică de colonizare efectivă a Americii de Nord,
înlăturând sau confinând în rezervaţii populaţiile indigene, spaniolii catolici nu
au evitat mixtarea cu amerindienii și negrii africani, creându-se, astfel, popoare-
le hispanofone din America Latină. Unele dintre acestea sunt alcătuite masiv din
332 Limba spaniolă mai este cunoscută şi sub numele de castillană; după unii lingvişti, două dialecte
spaniole ar fi suficient de individualizate pentru a fi considerate şi ele adevărate limbi – dialectul
asturian, din nordul Spaniei, şi cel aragonez, din sudul Pirineilor centrali (cunoscut, deşi în regres, de
circa 50.000 de persoane).
333 Catalanii trăiesc în Catalonia, estul Aragonului, Insulele Baleare, Comunitatea Valenciană, Provin-
cia Roussillon, din sudul Franţei, Andora, precum şi în localitatea Alghero din Sardinia. În Catalonia şi
în Comunitatea Valenciană, din 1997, limba catalană a fost acceptată în administraţie şi în relaţiile cu
publicul (în Valencia, alături de spaniolă), totuşi doar circa 7 milioane de catalani vorbesc catalana,
restul fiind hispanofoni sau francofoni. Regiunile populate de catalani se disting prin nivelul cel mai
înalt de dezvoltare economică din Spania, Barcelona fiind capitala economică a acestei ţări. Se disting
de restul populaţiei spaniole prin influenţa arabo-maură mai redusă (cu excepţia Valenciei).
334 După opinia multor lingvişti, galicienii nu sunt decât un grup etnic al poporului portughez.
335 Evident, asimilând şi alte grupuri originare din Europa – italieni, în special în Argentina, germani,
francezi, englezi, basci, welshi, ucraineni, evrei, iar pe de altă parte – amerindieni, negri africani, foar-
te numeroşi metişi etc. Spaniola este folosită ca o limbă de înţelegere etnică între numeroşi amerin-
dieni şi a rămas o limbă oficială în Filipine şi în Guineea Ecuatorială.
336 Format prin mixtarea coloniştilor portughezi, stabiliţi în Insulele Capului Verde în secolele XV –
XVI, cu sclavii negri, aduşi de pe continentul african. Variante de portugheză (papiamento, crioulo) au
fost însuşite şi de o parte din populaţia Insulei Curaçao şi a Guineei-Bissau. Limba portugheză îşi păs-
trează statutul de limbă oficială în fostele colonii – Angola, Mozambic, Timorul de Est, São Tomé şi
Principe; o minoritate de limbă portugheză se menţine în Macao (Republica Populară Chineză), iar
diaspora portugheză, formată prin emigrare, are dimensiuni apreciabile în Franţa, SUA, Canada etc.
271
metişi şi indigeni (în America Centrală, regiunea andină), din mulatri (Antile,
Venezuela), mai rar fiind constituite majoritar din urmaşii emigranţilor euro-
peni, de origine dominant romanică – iberică sau italiană (Argentina, Uruguay).
Acest ansamblu eterogen sub aspect rasial formează, totuşi, o unitate culturală
distinctă la nivel mondial, remarcându-se prin dinamism şi exotism, impunând
multe modele culturale, inclusiv în Europa. Un număr tot mai mare de hispa-
nofoni trăiesc în SUA (aproximativ 60 de milioane, în 2015337). Spaniola a dat şi
ea naştere unor variante creole, în Filipine, Antile (circa 3 milioane de vorbitori)
şi a influenţat vocabularul multor limbi cu care a intrat în contact.
Catalanii, remarcabili navigatori, negustori și meșteșugari, populează nord-
estul Spaniei, dar și Andorra sau Provincia Roussillon din sudul Franței. Aceștia
duc o politică susținută de independență, care are mari șanse de reușită, având în
vedere situația Cataloniei, de provincie cât se poate de activă, atât economic, cât și
cultural. Numeroase personalități, atât ale Spaniei, cât și ale Franței, mai ales din
perioada modernă (A. Maillol, A. Gaudi, F. Arago, S. Dali, Montserrat Caballe etc.),
s-au ridicat din rândurile catalanilor, iar Barcelona a fost o adevărată capitală a
curentului artistic Art Nouveau și ultimul punct de rezistență al republicanilor în
timpul sângerosului război civil (1936 – 1939).
Portughezii s-au diferenţiat timpuriu de spanioli, frontiera hispano-por-
tugheză fiind cea mai veche din Europa. Navigatori îndrăzneţi, aceștia au avut un
rol cel puţin la fel de important ca putere maritimă şi mondială, portughezii fiind
precursorii tuturor europenilor în comerţul cu Africa şi Extremul Orient, impe-
riul colonial pe care l-au creat dovedindu-se cel mai durabil dintre toate. Ca şi
spaniolii, au intrat într-un con de umbră (într-o perioadă, Portugalia fiind chiar
anexată regatului castilian), regăsindu-se într-o poziţie inferioară din punct de
vedere al performanţelor economice în noua Europă. Portugheza vorbită în Bra-
zilia este mai arhaică şi se diferenţiază tot mai mult de cea vorbită în Portugalia.
Limba portugheză este oficială și în fostele colonii africane (Angola, Mozambic
etc.) sau încă mai este în uz în fostele colonii asiatice (Goa, Timorul Oriental, Ma-
cao), sub forma unor varietăți creole. Numărul total al cunoscătorilor de portu-
gheză poate fi apreciat la 250 de milioane.
E. Grupa germanică este ceva mai puţin numeroasă decât grupa romanică,
cuprinzând aproximativ 317 milioane de persoane, în sens strict etnic, și circa
550 de milioane de persoane după limba maternă. Rolul lor în istoria ultimelor
două milenii şi, mai ales, a ultimelor secole a fost hotărâtor, distingându-se prin
dispersia extremă, ca urmare a colonizării unor regiuni din Lumea Nouă. Aceasta
a populat, iniţial, regiunile forestiere din Europa Nord-Vestică şi nordul Europei
337 Conform recensământului federal efectuat la sfârșitul anului 2010, erau 55 de milioane (17,8 %
din total). Faţă de 1990 s-a înregistrat o creştere cu 145 %. Majoritatea acestora sunt de origine me-
xicană (32,4 milioane), urmaţi de portoricani şi cubanezi, dar, fapt notabil, creşterea cea mai vizibilă
s-a înregistrat în cazul celor veniţi din istmul central-american şi America de Sud (de la 5 la 16 mili-
oane, în intervalul menţionat).
272
Centrale, de unde a manifestat (în special subgrupa estică, astăzi dispărută338), în

perioada migraţiilor, o puternică tendinţă de expansiune spre sudul Europei
Centrale, Europa Vestică şi Estică, parţial interasimilându-se cu populaţiile loca-
le (romanici, celţi, slavi). Vechile popoare germanice se distingeau prin spiritul
militar, ajungând să domine cea mai mare parte a Europei Occidentale, ameste-
cându-se cu populaţiile locale romanizate sau împingându-le spre extremităţile
vestice ale continentului (cazul numeroaselor populaţii celtice). Asimilând tradi-
ţiile culturale romane prin filiera creştinismului catolic, au asigurat, pentru o
lungă perioadă, unitatea culturală a Europei Occidentale. Popoarele germanice
s-au remarcat, multă vreme, prin dinamismul lor demografic, generând de tim-
puriu ample mişcări de colonizare: marşul spre est al germanilor propriu-zişi,
colonizarea vikingă sau, mai târziu, aventura britanică a colonizării Lumii Noi,
cunoscând, astfel, o dispersie apreciabilă care justifică, printre alţi factori, rolul
coordonator în viaţa politico-economică mondială.
Grupa germanică este formată, în prezent, din două subgrupe:
a. Subgrupa Scandinavă, în cea mai mare parte, cuprinzând credincioşi de
rit evanghelic, care populează nordul şi nord-vestul Europei, unde trăiesc dane-
zii (6,1 milioane), norvegienii (5,6 milioane), islandezii şi locuitorii Insulelor Faer
Oer (0,4 milioane), toţi aceştia vorbind limbi extrem de apropiate, şi apoi suede-
zii (10 milioane), mai individualizaţi din punct de vedere lingvistic339. Subgrupa
se distinge prin tipul antropologic specific europoizilor nordici, fiind urmaşii ve-
chilor vikingi. Un număr apreciabil de nord-americani sunt de origine scandina-
vă (aproximativ 6 milioane), participarea lor la colonizarea Lumii Noi fiind una
importantă.
b. Subgrupa Vestică cuprinde populaţiile formate pe baza mixtării unor
elemente de factură celtică sau romanizată, pornind de la un fond dominant ger-
manic, al cărui nucleu se suprapune bazinului inferior al Rinului şi Wesserului,
de unde o parte importantă s-a deplasat spre Insulele Britanice. Evoluţiile lin-
gvistice ulterioare au produs diferenţieri însemnate, mai ales între cei rămaşi pe
continent şi insulari. Astăzi, în Europa, cei mai numeroşi sunt germanii (sau teu-
tonii, 104,6 milioane de persoane), care formează aproape întreaga populaţie în
Germania, Austria şi Liechtenstein, precum şi majoritatea populaţiei din Elveţia
(în cantoanele central-nord-estice). În nordul Italiei (Tirolul de Sud) şi în estul
Belgiei nu sunt decât o minoritate, iar în nord-estul Franţei (Alsacia şi nord-estul
Lorenei), ca şi în Luxemburg, populaţia germană a suferit o puternică influenţă
franceză, devenind bilingvă. Din extremitatea opusă a fostului spaţiu germano-
338 Reprezentată de ostrogoţi, vizigoţi ş.a. Format, probabil, în sudul Scandinaviei, unde există o insu-
lă numită Götland, dar şi o Provincie Götaland sau un oraş Göteborg. Stabiliţi în ultima parte a secolu-
lui I î. Chr. pe coastele sudice ale Mării Baltice, au migrat câteva secole mai târziu spre stepele nord-
pontice, unde s-au divizat în mai multe ramuri. Au generat, sub impulsul unor populaţii turanice, ma-
rile migraţii care aveau să pună capăt Imperiului Roman. Populaţiile de factură gotică vorbeau limbi
distincte de cele germanice actuale, mai inovatoare, dar nu au lăsat urme durabile, dispărând în con-
textul amplelor mişcări amintite.
339 Suedezii locuiesc şi pe litoralul sud-vestic al Finlandei, precum şi în Insulele Åland, în acestea din
urmă bucurându-se de o largă autonomie.
273
fon (din vestul, nord-vestul şi sud-vestul actualului teritoriu polonez, fosta Pru-
sie Orientală, zonele montane marginale ale Republicii Cehe, unde pătrunseseră
încă din Evul Mediu sau din Ţările Baltice), cvasitotalitatea germanilor a fost
obligată să se refugieze pe actualul teritoriu al Germaniei, după cel de Al Doilea
Război Mondial; grupuri de colonişti germani au fost aduşi, în trecut, în valuri
succesive, şi în Slovacia, Ungaria, România (Transilvania, Banat, Bucovina, Do-
brogea), Voivodina, Ucraina, regiunea Volgăi din Federaţia Rusă (unde au deţi-
nut şi o republică autonomă) etc., însă astăzi şi numărul acestora s-a redus con-
siderabil, prin deportare, emigrare, asimilare etc.340 Diaspora germană extraeu-
ropeană este bine reprezentată în SUA (35 de milioane de persoane reclamă as-
cendenţa germană, în această ţară), Canada, Brazilia, Paraguay, Chile, Argentina,
Mexic, Australia ş.a. Din perioada colonială germană, a rămas o minoritate ger-
manofonă şi în Namibia.
Rolul germanilor în evoluţia culturii şi tehnicii europene a fost unul foarte
important, multe dintre inovaţiile şi invenţiile care au marcat lumea modernă
aparţinându-le. Germania s-a remarcat şi prin politica expansionistă, cel puţin în
perioada nazistă, care a marcat profund spiritul german atât din perspectiva gre-
lelor pierderi umane din cele două războaie mondiale, cât şi a responsabilităţii
asumate a genocidului practicat împotriva unor populaţii pe parcursul ultimului
dintre acestea. Mult timp divizaţi între sudul dominant catolic, cu trăsături an-
tropologice central-europene şi nordul prusac, militarist, dominant protestant şi
de tip antropologic europoid nordic, germanii actuali constituie un popor unitar,
limba literară fiind un garant al acestei unităţi, în pofida păstrării unei multitu-
dini de dialecte şi graiuri locale, adesea, foarte diferite, de la germana de sus, ba-
za limbii literare (sudul Germaniei, Austria, Elveţia) la germana de jos (nordul
Germaniei), mai apropiată de olandeză şi de engleza veche. Un caz particular îl
constituie populaţia din Luxemburg, care este trilingvă, folosind pe lângă dialec-
tul luxemburghez, germana literară ca limbă de cultură şi franceza ca limbă de
circulaţie. Unitatea lingvistică nu împiedică însă existenţa unei conştiinţe naţio-
nale profunde în Austria sau Elveţia, chiar alsacienii din Franţa fiind ataşaţi naţi-
unii franceze, atașament produs în secolele XVII – XIX, când franceza domina cul-
tura și relațiile politice internaționale.
Foarte apropiaţi de germani ca limbă (după lingviştii germani, în realitate,
limba lor nefiind decât un subdialect al dialectului german nordic) sunt neerlan-
dezii, în număr de circa 23 de milioane de persoane, cuprinzând două grupuri
etnice, aproape nediferenţiate lingvistic – olandezii, populaţia de bază a celei mai
mari părţi a Olandei, şi flamanzii (5,6 milioane), din nordul Belgiei. Aceştia din
urmă se disting şi prin dominanţa catolicismului. Din urmaşii coloniştilor olan-
dezi stabiliţi în Africa de Sud, mixtaţi cu urmaşi ai hughenoţilor refugiaţi din
Franţa şi cu colonişti germani, a rezultat poporul boer sau afrikaaner (aproxima-
340Ca urmare a deportărilor din perioada sovietică, aproximativ 250.000 de germani trăiau, imediat
după 1990, în Kazahstan şi Kirghizstan; o mică proporţie din aceştia au plecat recent în regiunea
Kaliningrad (nordul fostei Prusii Orientale germane), ocupată de sovietici din 1945, astăzi rămasă în
componenţa Rusiei, dar cea mai mare parte a emigrat în Germania.
274
tiv 3 milioane de persoane), locuitor al provinciilor de altădată, Oranje şi Trans-

vaal; limba acestuia, afrikaans, derivată, prin simplificare, din neerlandeză, este
vorbită şi de o bună parte din metişii, „de culoare”. O însemnată participare ne-
erlandeză a pătruns şi în limba mixtă cu bază portugheză, papiamento, vorbită în
Antilele Olandeze. Şi neerlandezii (mai ales cei din Olanda) au participat masiv la
emigraţia peste ocean (circa 4 milioane), Olanda fiind una dintre puterile mari-
time ale secolelor XVII – XIX, când şi-a constituit un important imperiu colonial
în sud-estul Asiei şi în Antile. Flamanzii şi olandezii s-au remarcat încă din peri-
oada medievală prin tenacitatea cu care au amenajat un spaţiu nu întotdeauna
ospitalier, fiind populaţii de timpuriu urbanizate (prima revoluţie burgheză a
avut loc în Olanda) şi cu tradiţii manufacturiere puternice care, alături de per-
formanţele agricole, spiritul mercantil şi toleranţă, explică formarea celei mai
dens populate regiuni din Europa.
În nord-estul Olandei şi în Insulele Frizice, din nord-vestul Germaniei, tră-
iesc frizonii care, deşi sunt în număr mic (0,5 milioane de persoane), vorbesc trei
limbi diferite, aflate la tranziţia între germană şi engleză, mai apropiată de aceasta
din urmă.
În Marea Britanie, s-a format poporul englez, cu un fond germanic (anglo-
saxon), dar asimilând un însemnat substrat celtic şi suferind o puternică influen-
ţă franceză, prin intermediul normanzilor francofoni, veniţi din Franţa în secolul
al XI-lea. Incluzând grupul etnic al scoţienilor, numărul acestora se apreciază a fi
la aproximativ 62 de milioane de persoane, în anul 2015. Engleza s-a impus ca
limbă a majorităţii irlandezilor şi welșilor, popoare la care limbile celtice origi-
nare au regresat considerabil. Izolată de continent, populaţia din acest spaţiu a
fost oarecum ferită de multe dintre convulsiile care au frământat Europa, fiind
obligată de natura locurilor să îşi însuşească temeinic tehnica navigaţiei mariti-
me, afirmându-se, astfel, ca o forţă capabilă să intervină, în multe rânduri, în re-
zolvarea conflictelor de pe continent, asigurându-şi, în cele din urmă, şi originali-
tatea culturală prin despărţirea de catolicismul roman şi adoptarea protestan-
tismului anglican. Aptitudinile tehnice, dispoziţia spre inovaţie şi spiritul justiţi-
ar au impus acest popor, începând cu secolul al XVII-lea ca una dintre principale-
le forţe politice europene, amplificată un secol mai târziu prin avantajul adus de
situarea în avangarda procesului de industrializare. Englezii au reuşit să creeze
astfel cel mai întins imperiu care a existat vreodată (colonial, e adevărat), acapa-
rând poziţiile-cheie în comunicaţiile maritime. Rolul civilizator al englezilor în
aceste colonii, chiar dacă uneori exagerat, a fost unul real, cu toate excesele ma-
nifestate în dese rânduri (exterminarea unor populaţii, mai ales în America de
Nord și în Tasmania, marginalizarea altora etc.).
Ca urmare a formării şi expansiunii Imperiului colonial britanic în regiuni
extraeuropene, odinioară slab populate, ca şi a dezvoltării unor tinere state de
limbă engleză, care au moştenit acest imperiu, precum şi prin asimilarea multor
altor imigranţi (germani, irlandezi, italieni, scandinavi, polonezi, evrei, hispano-
foni), a urmaşilor foştilor sclavi sau chiar a unor autohtoni, au luat naştere noi
popoare anglofone, cu vreo 300 de milioane de membri. Aceasta poate fi desem-
nată drept principala realizare a poporului englez, punerea bazelor câtorva din-
275
tre cele mai dinamice state contemporane. Dintre acestea, cel mai numeros este
poporul anglo-american, din SUA (circa 228 de milioane de persoane341), urmat
de cel anglo-canadian din Canada, de cel anglo-australian, din Australia, de cel
neozeelandez, din Noua Zeelandă, de cel anglo-sud-african, din Republica Africa
de Sud (aproximativ 2 milioane de persoane) ş.a. În rândul acestor noi popoare
anglofone, s-a răspândit un număr foarte mare de variante ale creştinismului,
majoritatea de confesiune protestantă sau neoprotestantă, dar există şi o impor-
tantă proporţie de catolici. Limba engleză este limbă oficială sau co-oficială în 45
de state, din Asia (India, Pakistan etc.), Africa Subsahariană, Oceania, America de
Nord şi America Centrală. Astăzi, asistăm la o invazie de cuvinte englezești în
majoritatea limbilor Globului, inclusiv în română. Pe seama limbii engleze s-au
format, prin amestec cu elemente lexicale din alte limbi, şi cu o gramatică simpli-
ficată, o serie de jargoane („pidgins”) vorbite în arii plurilingve, ca mijloace de
înţelegere interetnică – în Jamaica, Surinam, Insulele Solomon, pe litoralul Noii
Guinee, în Singapore, Nigeria ş.a.
Limba vorbită de englezi se deosebeşte destul de mult de celelalte limbi
germanice, mai ales prin caracterul său mixt (o bună parte a vocabularului este
romanic, împrumutat din franceza care, în Evul Mediu, a fost limba oficială) sau
prin structura sa relativ simplă, deosebită de cea a majorităţii limbilor indo-
europene, care o face uşor accesibilă, fiind una dintre raţiunile care se pare că au
transformat-o în principala limbă de circulaţie mondială342. Forţa modelului cul-
tural englez a impus-o în întreg arhipelagul britanic, înlăturând aproape complet
limbile celtice chiar şi în catolica Irlandă. Extinderea la scară planetară, dar mai
ales faptul că în Lumea Nouă, a fost adoptată de populaţii vorbind diferite limbi, a
favorizat formarea unor particularităţi locale care disting, în general, engleza bri-
tanică de cea americană. Varianta americană este mai dinamică, sprijinită de mass-
media modernă şi de propagarea curentelor culturale formate în Lumea Nouă.
F. Grupa traco-illyră (balcanică) ar fi, după unii autori, apropiată lingvistic

de grupa armeană, iar după alţii, de grupa baltică sau de cea germanică343. Con-
341 Doar 18 % din populaţia nord-americană își reclamă originea britanică. De altfel, stabilirea certă a
originii este tot mai dificilă, în contextul amestecului avansat al populaţiilor imigrate pe „pământul
făgăduinţei“, mai întâi între cele originare din Europa. Acest fenomen capătă amploare mai ales în ce-
ea ce priveşte combinaţiile interrasiale (de la 2,1 % din naşteri, în 1978, la 3,9 %, în 1992, peste 1,2
milioane de cupluri fiind considerate interrasiale, dintre care un sfert erau formate din albi şi afro-
americani; este de așteptat ca evoluția fenomenului să se fi amplificat, cf. U. S. Census).
342 Este o opinie curentă, deşi motivaţia utilizării limbii engleze derivă, în primul rând, din raţiuni
practice. Nicio limbă nu este, de fapt, uşoară sau grea, interesul pe care îl suscită neavând legătură,
neapărat, cu particularităţile structurale. Prevalenţa limbii engleze în comunicarea modernă este cir-
cumstanţială, determinată de acelaşi interes practic, tendinţele recente părând să meargă spre o
stagnare a acestei dominaţii. De exemplu, în 1994, engleza domina net pe site-urile Internet, pentru
ca în anul 1998, să ajungă la o pondere de 75 %, iar în anul 2000, să coboare sub 60 % și în 2015, la
53 %, scădere în favoarea altor limbi de circulaţie.
343 În Antichitate, popoarele din această grupă au trăit în partea central-nordică a Peninsulei Balcani-
ce (tracii şi illyrii), Dacia (geto-dacii), Câmpia Panonică (araviscii), Peninsula Istria (istrii), sud-estul
Italiei (mesapii), precum şi în nord-vestul Asiei Mici (frigienii, bithynii, mysienii ş.a.). Şi macedonenii
antici au fost, la origine, o populaţie tracică, care a suferit însă o puternică grecizare. Apartenenţa ge-
276
stituie substratul majorităţii populaţiei din sud-estul Europei, romanizat sau sla-
vizat pe parcursul mileniului I al erei noastre.
În Antichitate, această grupă forma unul dintre principalele ansambluri
etno-lingvistice din Europa, dar astăzi, a rămas din această grupă un singur po-
por, poporul albanez, dar şi acesta a asimilat puternice influenţe romanice, slave
şi greceşti. Albanezii sunt în număr de aproximativ 6,3 milioane de persoane, din
care aproape jumătate trăiesc în Albania, iar ceilalți în afara Albaniei – în Kosovo
– Metohia (1,8 milioane), în sudul Serbiei, în nord-vestul Republicii Macedonia
(0,8 milioane), în sudul Muntenegrului şi nord-vestul Greciei344. Enclave de refu-
giaţi albanezi, din timpul ocupaţiei otomane, s-au format în centrul Greciei (0,4
milioane de persoane), ca şi în sudul şi centrul Italiei (Sicilia, Calabria etc.), as-
tăzi puternic grecizate sau italienizate. În ultimele decenii se remarcă printr-o
masivă emigraţie spre statele vest-europene. Albanezii au particularitatea de a
vorbi două dialecte (gheg, în nord, şi tosc, în sud, pe baza acestuia din urmă
formându-se limba literară), destul de deosebite pentru a fi considerate odinioa-
ră ca limbi diferite, totuşi reciproc inteligibile. Majoritatea albanezilor (70 %)
sunt musulmani, ca urmare a islamizării din timpul ocupaţiei otomane, în sud,
dominând ortodocşii, iar în regiunea oraşului Shkodër, catolicii (și enclavele al-
baneze din sudul Italiei sunt catolice).
G. Grupa baltică (aestii autorilor antici), destul de apropiată lingvistic de

cea slavă, a fost mult mai extinsă iniţial, trăind şi în întregul bazin superior al Ni-
prului, în nord-estul actualei Polonii până la Vistula, şi în fosta Prusie Orientală.
Spaţiul locuit de această grupă s-a restrâns, ca urmare a marii expansiuni slave,
din secolele V – XIII, iar astăzi, aceasta nu mai este reprezentată decât de două
popoare345, lituanienii (3,3 milioane) şi letonii (1,4 milioane), care trăiesc în
propriile republici de pe litoralul sud-estic al Mării Baltice, totalizând circa 4,7
milioane de persoane. Mulţi baltici au emigrat în America de Nord şi Australia,
mai ales înainte de instaurarea regimului sovietic, din anul 1940 (cu deosebire
dintre lituanieni, aproximativ 0,8 milioane), iar ulterior nu puţini au fost depor-
taţi în ţinuturile estice ale fostei Uniuni Sovietice.
În perioada ocupaţiei sovietice (1940 – 1989), Lituania şi-a păstrat mai bi-
ne caracterul dominant baltic, spre deosebire de Letonia, unde, cel puţin în ora-
şe, migraţia populaţiei slave răsăritene a diminuat enorm ponderea populaţiei
autohtone. După 1990, se observă o tendinţă inversă, în contextul plecării unei
to-dacilor şi a strămoşilor albanezilor la aceeaşi grupă lingvistică este demonstrată de persistenţa

unui grup de cuvinte vechi, comune românei şi albanezei (copil, pârâu, mal, brad, barză, brânză, vie-
zure, măgură, mugure, strugure ş.a.m.d.). Aceste cuvinte nu provin din împrumuturi reciproce, fiind
moștenite din substratul comun (I. I. Russu, 2009, pp. 182 – 186).
344 Pentru detalii referitoare la modul în care s-a format minoritatea albaneză în fosta Iugoslavie şi
corelaţia dintre înapoierea economică şi conflictele latente din zonă (în anul scrierii lucrării), poate fi
consultat M. Roux, Les Albanais de Yougoslavie, Ed. de la M. S. H., Paris, 1992.
345 Multe popoare baltice au dispărut, pe parcursul istoriei – prusienii (germanizaţi în secolul al XVIII-
lea), yotvingii (asimilaţi de lituanieni şi slavi, în secolele XVI – XVII), kuronii (letonizaţi în secolul al
XVI-lea), semigalii (dispăruţi în secolul al XIV-lea), mazurii, asimilaţi de polonezi încă din Evul Mediu,
galindienii asimilați de ruși în bazinul superior al Niprului ş.a.
277
părţi din populaţia slavă, dar şi al asimilării, mai ales că aceasta nu beneficiază
de drepturi politice depline decât dacă dovedesc loialitate statului şi o bună cu-
noaştere a limbii oficiale346.
H. Grupa slavă cuprinde 281 de milioane de persoane. Aria de origine a
popoarelor slave s-a aflat în Câmpia Germano-Polonă, în regiunea forestieră, co-
linară şi umedă dintre Vistula şi Nipru (Polesia). Este de multe ori considerată,
discutabil, ca fiind înrudită cu grupa baltică. Plecând din aria de origine, popula-
ţiile slave au manifestat o extraordinară tendinţă de expansiune teritorială în
partea estică a Europei, începând cu secolul al V-lea d. Chr., odată cu această ex-
pansiune producându-se şi o diferenţiere în trei subgrupe, foarte apropiate din
punct de vedere lingvistic:
a. Subgrupa vestică a rămas cea mai apropiată de zona de origine, fiind for-
mată din polonezi (48,2 milioane de persoane, inclusiv grupurile etnice apropiate,
ale mazurilor, din sudul fostei Prusii Orientale, şi kaşubilor, din nordul Poloniei),
cehi (12,2 milioane), slovaci (5,9 milioane) şi sorabi, aceştia din urmă trăind într-o
enclavă etnică în estul Germaniei (Lusacia şi Brandenburg), cu 0,06 milioane de
persoane, ultimul fragment din vechea arie slavă de la vest de Oder347.
Polonezii au cunoscut fluxuri şi refluxuri spre est şi vest, generate de ten-
dinţele expansioniste ale germanilor şi ruşilor, statul polon dispărând, practic,
între 1769 și 1918. Teritoriul actual a fost delimitat prin Tratatul de la Paris din
1947, spre acesta repliindu-se majoritatea polonezilor din Europa. O mare parte
din populaţia de origine poloneză, de confesiune catolică, trăieşte în diaspora
(una dintre cele mai puternice din SUA, circa 8 milioane) sau în vestul Ucrainei,
Bielorusia şi Lituania (aproximativ 1,5 milioane), de unde, totuși, cea mai mare
parte s-au retras după 1945. Numărul vorbitorilor de polonă este mult mai mic,
nedepăşind 40 de milioane, multe comunităţi plecate pentru muncă sau refugia-
te în trecut în statele Europei Occidentale (Franţa, Germania, Marea Britanie) fi-
ind aproape complet asimilate.
Cehii şi slovacii sunt două popoare strâns înrudite, diferenţiate de jurisdicţia
politică diferită (germanică, respectiv maghiară). Între 1918 și 1992, au format un
singur stat divizat, din păcate, amiabil, în 1991, separație pe care mulți cehi și slo-
vaci o regretă astăzi. Ca şi polonezii, formează comunităţi importante în diaspora
(în America de Nord, mai ales), iar slovacii au contribuit, într-o măsură însemnată,
la popularea unor regiuni din Câmpia Panonică, unde au fost supuşi unui proces
intens de maghiarizare, efectele căruia creează încă tensiuni între Slovacia şi Un-
garia. În Evul Mediu, apropiaţi acestor popoare erau şi polabii, dintre cursul infe-
346 Ponderea populaţiei letone a crescut de la 52 %, în 1989, la 57,6 %, în 2000, și 61,8 %, în 2016, pe
când populaţia rusă a scăzut de la 34,1 % la 29,6, respectiv 25,2 %. Limba maternă letonă a fost re-
vendicată însă de 62,1 % din populaţie (cf. recensământului efectuat în 2011).
347 În 1945, sorabii au cerut alipirea la Polonia sau la Cehoslovacia. La ora actuală, se află într-un pro-
ces rapid de germanizare. La 1880, erau în număr de 176.000 şi locuiau în întreaga Luzacie, pentru ca
în 1900, să se înregistreze doar 93.000, concentraţi în partea înaltă a provinciei (L. Niederle, 1916).
Estimările actuale oscilează între 25 și 50 de mii, aflaţi în fază avansată de asimilare cu toată politica
de sprijin acordată încă din timpul fostei RDG.
278
rior al Elbei și Oder, asimilaţi de multă vreme, mărturie rămânând doar unele to-
ponime (Rostock, Lübeck, Berlin).
b. Subgrupa sudică, mai divizată şi mai diferenţiată, a rezultat din asimila-
rea de către slavi a populaţiilor romanizate, ca şi a celor de limbă albaneză, grea-
că sau turcică, din nordul şi centrul Peninsulei Balcanice, în contextul extrem de
instabil în care s-au instalat începând cu secolul al VII-lea. Influenţați puternic de
civilizaţia bizantină, au pus bazele unor state puternice, dar vulnerabile în faţa
expansiunii otomane, de la sfârşitul secolului al XIV-lea. În partea vestică a ariei
ocupate de aceste popoare, s-a manifestat, dimpotrivă, influenţa bisericii catoli-
ce, ca şi a regatului maghiar, mai târziu a Imperiului Habsburgic. Expresia cea
mai recentă a acestor divizări sunt conflictele care au urmat dezmembrării fostei
Iugoslavii (1992 – 1996).
Principalul ansamblu etnic este cel format de popoarele şi grupurile nați-
onale care vorbesc limba sârbo-croată, în diferite dialecte (19,5 milioane de per-
soane). Sârbii și muntenegrenii din est, ortodocşi folosind alfabetul chirilic, s-au
remarcat prin spiritul de independenţă clar exprimat, constituind nucleul statu-
lui iugoslav creat în 1918, în care şi-au asumat rolul principal. Croaţii din vest,
catolici și folosind alfabetul latin, influenţaţi, timp îndelungat, pe litoralul Mării
Adriatice, de italieni (asimilarea dalmaţilor, populaţia inițial romanizată), ca şi
de maghiari, în estul actualei Croații, au suportat mai greu această dominaţie
sârbească, cu toate că principalul conducător iugoslav din perioada comunistă,
I. Broz-Tito era croat, secesiunea survenită în 1991 declanşând un conflict care
avea să detoneze complicata problemă bosniacă. În Bosnia – Herțegovina, din
partea centrală a fostei Iugoslavii, trăiesc atât sârbi (în est și nord), cât și croați
(în vest), iar în centru, și o prolifică populație musulmană (bosniecii), compozită
ca origine etnică (cu un anumit aport albanez și turcesc), dar și ea de limbă sâr-
bo-croată. Secesiunea acestora din urmă a dus la cel mai sângeros conflict armat
cunoscut de Europa postbelică, conflict confesional greşit catalogat ca interetnic.
În prezent, divizarea Bosniei – Herţegovina în două entităţi – sârbă şi croato-
musulmană, cu preţul unor deplasări masive de populaţie, incomplet evaluate,
asigură un echilibru fragil şi o relativă omogenizare348. Sârbii din fostul san-
geac349 Novi Pazar (sud-vestul Serbiei) au fost, ca şi bosniacii, islamizaţi în tim-
pul ocupaţiei otomane. Se adaugă o diasporă tot importantă în multe state vest-
europene (Austria, Germania, Elveția, Suedia) sau peste ocean, efect al deplasări-
lor pentru lucru de după 1950, dar şi al unor migraţii mai vechi sau generate de
recentele conflicte.
Tendinţele tot mai clar exprimate de delimitare a unei limbi croate, scrisă
cu alfabetul latin, opusă limbii sârbe, scrisă ca şi bulgara, cu alfabetul chirilic, nu
348 De exemplu, la Sarajevo, în 1991, dintre cei 493 de mii de locuitori, 251 de mii erau bosniaci mu-
sulmani (52 %), 35 de mii de croaţi şi 134 de mii de sârbi, restul declarându-se „iugoslavi”. În 1997,
după conflict, dintre cei 355 de mii de locuitori, deja 309 mii (87 %) erau bosniaci musulmani, doar
18 mii, croaţi, şi numai 16 mii, sârbi (cf. A. L. Sanguin, 1998).
349 Subdiviziune a unui vilayet, unitate administrativă de bază a Imperiului Otoman.
279
are nicio bază ştiinţifică, dar a dat exemplul pentru diferențierea altor două for-
me literare ale limbii sârbo-croate – bosniaca și muntenegreana.
Bulgarii (7,9 milioane) sunt mai deosebiţi de ceilalți slavi sudici, prin afini-
tăţile antropologice şi lingvistice cu popoarele neslave vecine (români, greci, al-
banezi). Antropologic, bulgarii sunt un amestec complex, pe lângă substratul trac
romanizat sau elenizat, adăugându-se un aport turanic important (proto-bul-
garii veniţi din bazinul Volgăi în secolul al VII-lea). O parte a bulgarilor a fost an-
trenată în perioada războaielor ruso-turce de la sfârşitul sec-al XVIII-lea în colo-
nizarea regiunilor din nordul Mării Negre (sudul Basarabiei şi al Ucrainei), unde
trăiesc şi astăzi (0,4 milioane).
Numărul bulgarilor din nord-estul Greciei era mai mare înainte de războa-
iele balcanice, dar o mare parte au preferat să plece spre Bulgaria, în schimbul
populației grecești, foarte numeroasă până atunci în această țară. Majoritatea
bulgarilor sunt creştini ortodocşi, dar un număr important (400 de mii) sunt
musulmani. Numiţi pomaci, aceştia locuiesc, în special, în regiunea Munților Ro-
dopi, de ambele părţi ale frontierei greco-bulgare. Dialectele lor sunt destul de
diferite de bulgara literară, din cauza masivelor împrumuturi lexicale din limba
turcă. Solidari cu Turcia, mulţi pomaci au preferat, pe parcursul secolului al XX-
lea, să plece în această ţară. Slavona folosită în biserica ortodoxă din ţările ro-
mâne, în perioada medievală, era de origine bulgară, influenţând, astfel, semnifi-
cativ limba română;
Macedonenii sau macedo-slavii (circa 1,6 milioane) ocupă o poziție inter-
mediară între sârbi și bulgari, fiind creștini ortodocși, cu excepția torbeșilor mu-
sulmani care locuiesc în vestul Macedoniei. Individualizarea macedo-salvilor es-
te recentă și exprimă concurența sârbo-bulgaro-grecească pentru stăpânirea ba-
zinului Vardarului. O proporție însemnată dintre cei care trăiesc în nordul Greci-
ei (aproximativ 300 de mii) subzistă încă, deși sunt supuși asimilării, nefiind re-
cunoscuți ca atare și fiind înregistrați ca greci. Limba vorbită de macedoneni nu
este unitară, manualele de școală prezintă în paralel trei dialecte deosebite.
Slovenii, în număr de 2,3 milioane, formează cel mai vestic şi unul dintre
cele mai reduse popoare slave, cu o puternică amprentă culturală germanică,
efect al îndelungatei dominații austriece, fiind unul dintre cele mai avansate po-
poare din Europa de Est. O parte a slovenilor trăieşte în afara frontierelor actua-
le, în Italia şi Austria (Carinthia) și Italia, unde tratamentul lor nu se află întot-
deauna la înălţimea drepturilor clamate în alte situaţii de către statele occidenta-
le, asimilarea lor completă fiind o chestiune de timp350.
350 Astfel, dacă în 1880, trăiau în Carinthia circa 85.000 de sloveni, numărul lor s-a redus la 43.000, în
1951, şi la numai 15.000, în 1991, în absenţa unui flux de repatriere, dar în contextul unei politici de
izolare culturală şi divizare a grupului, prin inventarea etnonimului wendisch (H. Bayer, 1997). Auto-
rul citat deosebeşte şi trei faze în procesul de asimilare forţată: limitarea accesului la cultura proprie
prin crearea unei conştiinţe artificiale (wendisch, în cazul dat); polarizarea culturală de către grupul
majoritar şi cultivarea unei anumite superiorităţi faţă de cultura minoritară; izolarea şi divizarea
grupului minoritar prin slăbirea coeziunii şi deteritorializare. Aceasta se petrece într-un stat occiden-
tal şi este perfect aplicabil la situaţia românilor din teritoriile ocupate de sovietici sau a celor sud-
dunăreni.
280
c. Subgrupa estică a migrat spre est şi nord-est, asimilând un mare număr

de baltici, finici, türcici, români etc. Adoptând creştinismul ortodox în secolul al
X-lea şi organizându-se într-un stat puternic, sub comanda unei elite scandinave
(varegii), s-au impus durabil în estul Europei, cu o paranteză între secolele XIII –
XV, când marea invazie tătară a pus sub semnul întrebării soarta numeroaselor
cnezate ruseşti. Concomitent, se produce şi diferenţierea celor trei popoare,
foarte apropiate, de altfel, sub impulsul unor influenţe diverse şi adoptând, în
majoritate, ritul ortodox. Cel mai important poporul rus (aproximativ 129 de mi-
lioane de persoane, în 2015)351, răspândiţi pe un spaţiu vast, înaintând treptat
spre est, până la Pacific sau chiar dincolo de acesta. Poporul dominant din Impe-
riul Ţarist şi fost URSS şi-a impus limba în aceste limite, creând şi o cultură ori-
ginală, comparabilă ca valoare celor occidentale. Rușii au contribuit masiv la mi-
graţia europeană modernă (2,5 milioane), de multe ori, din motive politice. În
perioada sovietică, s-a format o puternică diasporă internă, în celelalte republici
ex-sovietice, unde ruşii constituiau, de multe ori, elita politico-economică, parţial
retrasă după prăbuşirea URSS în 1991 (aproximativ 4 – 5 milioane de repatri-
aţi). Totuşi, o mare parte a ruşilor (circa 22 de milioane, în 2000, dar numai 17
milioane, în 2015) continuă să trăiască în „străinătatea apropiată”, în principal în
Ucraina şi Kazahstan, statele baltice şi Republica Moldova, comunităţile din Asia
Centrală şi Caucaz reducându-se însă drastic, ca urmare a conflictelor generate
de dezagregarea statului sovietic352. Limba rusă cunoaşte încă o utilizare masivă
în tot acest spaţiu, dar şi-a pierdut rolul în comunicarea internaţională, numărul
celor care o vorbesc curent nedepăşind, totuşi, cu mult 165 de milioane, în pofi-
da unor aprecieri care consideră, în mod exagerat, rusofonă întreaga populaţie a
fostei URSS (aproximativ 294 de milioane). Caracteristic Rusiei este faptul că ea
nu s-a constituit ca un stat naţional, ci ca un imperiu, patriotismul ruşilor fiind
unul de sorginte „imperială”. Limba rusă face o diferenţă netă între russkii (ru-
sesc, în sens etnic) şi rossiannîi (rusesc, în sens statal), ca şi între Rus’ (Rusia et-
nică) şi Rossia (Rusia imperială), din aceasta derivând multe dintre atitudinile
ruşilor, de neînţeles pentru occidentalii de care îi desparte individualismul, pro-
prietatea privată, capitalismul şi democraţia353.
Foarte apropiat de ruşi este poporul bielarus (9,6 milioane de persoane),
mult timp sub jurisdicţie polono-lituaniană, populaţia de bază a Bielorusiei şi a
351 Ca urmare a politicii de rusificare din Rusia ţaristă şi din fosta URSS, dar şi a faptului că limba rusă
rămâne o limbă de circulaţie interetnică, pe lângă ruşi, circa 21 de milioane de persoane din CSI şi din
statele baltice (din care 14 milioane de ucraineni) au ajuns să se declare de limbă maternă rusă, deşi
de o altă origine etnică.
352 Cele mai masive plecări ale ruşilor s-au constatat în Kazahstan, cauzate, în primul rând, de criza
regiunilor industriale din nordul acestui stat. Conform Institutului Naţional de Statistică din această
ţară, între 1991 şi 1998, soldul migraţiei externe a depăşit întotdeauna nivelul de -1 % anual, valorile
maxime fiind înregistrate în anii 1993 – 1995 (până la -2,5 % anual). În total, între 1991 și 2000, au
plecat din Kazahstan peste 2.000.000 de persoane (12 % din populaţie), în majoritate, ruşi şi ger-
mani. După anul 2000, acest flux s-a atenuat, numărul rușilor părând a se stabiliza (3,8 milioane, în
2009, și 3,7 milioane, în 2014, după surse statistice oficiale).
353 Cf. M. Mendras, Le mythe du nationalisme russe, în Sociologie des nationalismes, pp. 85 – 102, dir.
P. Birnbaum, PUF, 1997.
281
regiunilor vecine din Polonia şi Ucraina, supusă mult timp deznaţionalizării. Ma-
joritatea bieloruşilor sunt bilingvi, vorbind şi rusa, inclusiv cei trecuţi, după
1596, sub jurisdicţia confesională a Romei (uniatism).
Ucrainenii sau rutenii (aproximativ 42,5 milioane de persoane) prezintă
trăsături lingvistice de tranziţie între slavii estici şi polonezi, iar din punct de ve-
dere confesional, o bună parte dintre cei din vestul actualei Ucraine au trecut la
ritul greco-catolic după 1596 (uniatism). Au avut o evoluţie ceva mai complexă,
majoritatea gravitând în orbita statului medieval polon, dar o parte importantă
(cazacii) şi-au păstrat o independenţă formală în stepele nord-pontice, între ha-
natul tătar al Crimeii şi cnezatul moscovit al ruşilor. Deşi mai importanţi nume-
ric, au suportat, ca şi bieloruşii, în perioadele ţaristă şi sovietică (secolele XVII –
XX), un proces de deznaţionalizare care face dificilă diferenţierea etnică, mai ales
în ariile marginale (Kuban, Donbass) sau în regiunile de colonizare din sudul Si-
beriei şi din Extremul Orient, proces la care au participat masiv împreună cu ru-
şii. O distincţie netă îi separă pe ucrainenii vestici (rutenii), care au scăpat ocupa-
ţiei ţariste, fiind întotdeauna încorporaţi în statul polon, mai târziu în Imperiul
habsburgic. Distincţia principală provine din faptul că sunt majoritar uniaţi şi au
participat masiv la emigraţia peste ocean – în Canada (0,6 milioane), SUA (1,2
milioane), Brazilia, Argentina (0,2 milioane) etc. Distincte sunt şi alte grupuri lo-
calizate mai ales în regiunea carpatică: huţulii, din Carpaţii Păduroşi, rezultat al
amestecului cu o veche populaţie românească; lemkii şi boikii, din Beskizi, care
locuiesc şi în estul Slovaciei sau în sudul Poloniei, fiind apropiaţi de populaţiile
majoritare din aceste state etc.
În procesul de expansiune a Imperiului Rus şi apoi în fosta URSS, mulţi
slavi estici, în general, rusofoni, au contribuit la procesul de colonizare a Siberiei
sudice, a Kazahstanului nordic, s-au aşezat alături de localnici în statele baltice,
Basarabia ş.a. Limba rusă le-a fost impusă tuturor locuitorilor din vechea Rusie
şi din fosta URSS, fiind şi astăzi cunoscută majorităţii ucrainenilor, kazahilor,
românilor din Basarabia ş.a.
I. Grupa celtică, relativ apropiată lingvistic de grupa italică, este, ca şi gru-

pa baltică, o grupă regresivă, cu nu mai mult de 10,8 milioane de persoane, care
se mai recunosc ca atare. Odinioară, grupa a fost mult mai răspândită, ca urmare
a marii expansiuni celtice, din secolele V – IV î. Chr., cu punctul de plecare în su-
dul Germaniei de astăzi şi Boemia. Consecinţa acestei expansiuni a fost aceea că
triburile din această grupă au celtizat Galia, Marea Britanie, Irlanda, Peninsula
Iberică (unde s-au mixtat cu iberii preindo-europeni, dând naştere celtiberilor)
şi Câmpia Padului, iar coborând în lungul Dunării, au ajuns până în Dobrogea ac-
tuală şi în Asia Mică (galatii)354. Ulterior, majoritatea celţilor (cei din sudul Ger-
maniei, Boemia, Ţările de Jos şi Anglia, galii din actuala Franţă şi nordul Italiei) au
354 Unele populaţii celtice au dat numele unor state sau regiuni actuale – belgii, helveţii, boii (din Bo-
emia) sau au lăsat urme în toponimia actuală (Milano, Lyon, Viena, de exemplu). Altele au contribuit
în mod esenţial la etnogeneza unor popoare romanice sau germanice (francezii, germanii sudici, ita-
lienii nordici, englezii).
282
fost asimilaţi de germanici, romanici, slavi ş.a., unele grupuri celtice dispărând re-
lativ recent sau fiind aproape de dispariţie (limba manxă, din Insula Man, mai este
vorbită de numai 200 de persoane). Astăzi, din spaţiul celtic iniţial, au rămas doar
fragmente, locuite de irlandezi, popor aproape integral de rit romano-catolic (po-
pulând Irlanda, dar ca urmare a unei puternice emigraţii, trăind în număr mare şi
în SUA, Canada, Australia ş.a.), welshi (0,59 milioane de persoane, în Wales), gaeli
(72.000 de persoane, în nord-vestul Scoţiei355), bretoni (în Peninsula Bretagne, din
Franţa) şi corni (în Peninsula Cornwall). O proporţie foarte mare din celţii actuali
şi-a pierdut limba maternă, vorbind engleza în Irlanda şi Marea Britanie, ca şi
franceza în Franţa (de exemplu, dintre irlandezi, doar 150.000 de persoane mai
vorbesc, în mod curent, irlandeza, deşi aproximativ 1,3 milioane o cunosc).
Dintre cele trei subgrupe de populaţii celtice, mai subzistă astăzi două, ga-
lii continentali, al căror nucleu central îl constituia teritoriul actual al Franţei,
aceștia fiind romanizaţi încă din Antichitate:
a) subgrupa britonică, mai bine păstrată din punct de vedere lingvistic, cu-
prinde trei popoare: galezii (welșii sau cymrii) din Wales (Ţara Galilor, circa 6,5
milioane, inclusiv diaspora din Lumea Nouă, dar 1,5 milioane în regiunea de ori-
gine, dintre care 0,8 milioane folosesc curent galeza ca limbă maternă), repliaţi
treptat spre sud-vestul Marii Britanii şi având şanse reale de rezistenţă în noul
context al unei autonomii sporite; bretonii din Peninsula Bretagne, în vestul ex-
trem al Franţei, urmaşii unor populaţii emigrate din Marea Britanie în secolul V d.
Chr., populaţia celtică anterioară fiind romanizată. Aria lor de extindere maximă
atingea spre est oraşul Rennes, dar, sub impulsul centralizator al limbii franceze,
s-a retras, treptat, spre ariile mai izolate ale Masivului Armorican. Cei aproximativ
1 milion de bretoni actuali sunt în cea mai mare parte asimilaţi, doar 200 de mii
de persoane mai cunosc limba bretonă, folosită paralel cu franceza. Măsurile de
protejare a limbilor minoritare, impuse de către Parlamentul european, par să
oprească declinul iremediabil al bretonei; cornii, a căror limbă a fost vorbită, pâ-
nă în secolul al XVIII-lea, în Peninsula Cornwall, fiind intermediară între bretonă
şi galeză, a fost reintrodusă în școli, încercările de revitalizare părând a da rezul-
tate semnificative;
b) subgrupa gaelică, care se deosebeşte de cea britonică prin arhaismul
său, fiind exponentul unor populaţii stabilite mult mai de timpuriu în arhipelagul
britanic. Cele două popoare care subzistă sunt numeroase, dar aproape integral
asimilate din punct de vedere lingvistic, cea mai mare parte trăind în diaspora
din Lumea Nouă: scoţienii, repliaţi spre nordul extrem al Marii Britanii (nord-
vestul Scoţiei şi arhipelagurile vecine: Orkney, Hebride, Shetland), numără în to-
tal 16,5 milioane, majoritatea trăind în SUA, Australia şi Canada. În Marea Brita-
nie, numărul lor poate fi apreciat la 5 milioane, dintre care doar 70 de mii mai fo-
losesc curent gaelica, limbă foarte apropiată de irlandeză, fiind, de fapt, un dia-
lect al acesteia. Poporul scoţian este, de multă vreme, integrat în ansamblul po-
pulaţiei britanice, căreia îi furnizează o serie de repere identitare, dar au avut și
propriul lor stat până în secolul al XVII-lea, noul context al autonomiei politice
355 După opinia lingviştilor, nu există deosebiri semnificative între limbile vorbite de irlandezi şi gaeli.
283
acordat de guvernul britanic fiind de natură să îi întărească particularismul; ir-

landezii, deosebiţi de restul populaţiei din arhipelagul britanic prin apartenenţa
la catolicism, constituie populaţia autohtonă a Irlandei (inclusiv a Ulsterului),
remarcându-se prin impresionanta diasporă, mai ales cea din SUA, unde consti-
tuie una dintre principalele comunităţi (aproximativ 40 de milioane). Numărul
lor total depăşeşte 46 de milioane, dintre care doar 5 milioane locuiesc în Irlan-
da. Este un caz destul de particular, al unei populaţii aflate multă vreme sub
ocupaţie, distinctă ca apartenenţă culturală, dar care a sfârşit prin a adopta lim-
ba puterii ocupante356. Cu tot statutul oficial pe care îl deține irlandeza, şansele
de a rezista nu sunt foarte mari, cu atât mai mult, cu cât strânsele relaţii pe care
le întreţine cu influenta diasporă din SUA favorizează limba engleză; populaţia
din Insula Man este considerată de multe ori aparte în cadrul acestui grup, dia-
lectul vorbit (manx) nemaifiind cunoscut decât de puține persoane şi făcând obi-
ectul unei acţiuni de revitalizare. Situaţia limbilor celtice actuale demonstrează
faptul că supravieţuirea unei limbi nu este condiţionată neapărat de accesul la in-
dependenţă sau de politicile de sprijin. În Europa, unde procesele de asimilare
sunt, adesea, de lungă durată, este destul de târzie atitudinea de protecție a cultu-
rilor minoritare. Este greu de crezut că menţinerea statutului oficial al limbii
gaelice în Scoţia şi Irlanda, mai mult decorativ, va avea vreun efect în stoparea de-
clinului ineluctabil al acesteia. Este, poate, un avertisment care ar trebui însuşit ca
atare şi utilizat ca exemplu pentru ceea ce se poate întâmpla din cauza gravelor
încălcări ale drepturilor unor comunităţi lingvistice, chiar și atunci când acestea
sunt mai numeroase și se află într-un stadiu de asimilare mai puțin avansat.
4.4.11.2. Familia semito-hamită (afro-asiatică) populează imensul spaţiu

suprapus zonei tropicale aride din sud-vestul Asiei şi nordul Africii, zonă locuită
din vechi timpuri de un grup de popoare destul de apropiate sub aspect lingvis-
tic, dar eterogene sub aspect antropologic (figura 61). Totalizează circa 528 de
milioane de persoane şi este divizată în patru grupe distincte357:
356 Conform statisticilor oficiale, numărul celor care cunosc irlandeza este în creştere în ultimul timp.
În 1851, irlandeza mai era vorbită încă de 1,5 milioane de persoane, pentru ca în 1971, acest număr
să se reducă la numai 120 de mii (Walter, 1994).
357 Din această familie, au făcut parte şi egiptenii din Antichitate, autorii celei de a doua civilizaţii scri-
se a lumii, după sumerieni. Limba acestora avea trăsături comune atât cu limbile semitice, cât şi cu
cele hamitice. În pofida arabizării Egiptului, vechea limbă egipteană nu este complet dispărută, într-o
variantă foarte evoluată (limba coptă) fiind vorbită curent până în secolul al XVII-lea, iar astăzi rămâ-
nând limba liturgică în ritul creştin copt.
284
Figura nr. 61. Originea și expansiunea familiei etno-lingvistice afro-asiatice

(adaptare după Ehret, C., Keita, Soy, Newman, P. (2004), The Origins of Afroasiatics,
„Letters of Science” no. 306/5702, p. 1680
A. Grupa semită, din care fac parte aproximativ 392 de milioane de per-
soane, a trăit din timpuri foarte îndepărtate în Asia de Sud-Vest. Originea popu-
laţiilor semitice este căutată, de obicei, în sudul Peninsulei Arabice, de unde au în-
ceput să migreze de timpuriu (mileniul IV î. Chr.) spre Mesopotamia şi litoralul
estic al Mediteranei. Numărul popoarelor semite este mult mai redus astăzi de-
cât în Antichitate. Unele dintre ele au stat la baza unor vaste imperii antice: ak-
kadienii (purtătorii celei mai răspândite limbi semitice din Mesopotamia, având
caracter de limbă diplomatică în a doua parte a mileniului II a. Chr.) şi babilonie-
nii, aceștia din urmă localizaţi în partea central-sudică a Mesopotamiei, asimilaţi
mai târziu prin elenizare şi arabizare; asirienii, localizaţi în nordul aceleiaşi regi-
uni care mai subzistă sub forma unor mici grupuri izolate în nordul Irakului sau
în diaspora (asiro-caldeenii, creştini de rit nestorian, circa 0,7 – 1 milion), în
Transcaucazia şi în jurul lacului Urmia din nord-vestul Iranului (aysor), cei din
sud-estul Turciei fiind exterminaţi în contextul destrămării Imperiului Otoman la
începutul secolului al XX-lea sau fiind obligaţi să ia calea exilului și constituind
285
comunităţi importante în Occident; canaanenii (locuitorii anteriori evreilor şi filis-

tenilor ai Canaanului – Palestina de astăzi), samaritenii (evrei puternic influenţaţi
de asirieni, aceştia din urmă ocupând Samaria în anul 722 î. Chr.), moabiţii,
amoriţii, eblaiţii, locuitorii din Ugarit ş.a.m.d. Alte populaţii semitice au avut un rol
prioritar în dezvoltarea relaţiilor comerciale din bazinul mediteranean – fenicienii
(colonizatori ai litoralului mediteranean al Maghrebului, Tripolitaniei, Siciliei, Sar-
diniei, al sud-estului Peninsulei Iberice etc.) sau o importanță culturală majoră –
evreii, mai ales. O altă direcţie de migraţie a popoarelor semite a fost peste Marea
Roşie, în Abisinia, încă din mileniul I î. Chr. Limbile semitice din Orientul Apropiat,
aşa cum a fost feniciana, au fost primele care au trecut la o scriere alfabetică. Lim-
ba arameană (aramaică), în care au vorbit în Antichitate şi evreii din Palestina, mai
este folosită şi astăzi de grupuri umane din Munţii Antilibanului şi, ca limbă de
cult, în bisericile creştine din nordul Irakului. Puţin diferenţiate lingvistic, popoa-
rele semite actuale sunt, de obicei, divizate în două subgrupuri:
a1) meridional, mai numeros, localizat iniţial în aria de origine din Yeme-
nul actual, dar răspândit prin migraţii succesive în întreg arealul ocupat de fami-
lia afro-asiatică şi chiar în afara acesteia. Cel mai important dintre aceste popoa-
re a devenit cel arab (313 milioane de persoane), unul dintre cele mai mari po-
poare ale lumii actuale. Arabii sunt originari din Peninsula Arabică, unde majori-
tatea dintre aceștia duceau o viaţă nomadă, fiind organizaţi în triburi, care gravi-
tau în jurul surselor de apă358, dar, începând cu secolul al VII-lea d. Chr., au mani-
festat o puternică expansiune teritorială, sub impulsul noii religii, islamul, extin-
zându-se spre nord şi vest, şi asimilând un număr mare de alte populaţii, hamiti-
ce, semitice, romanizate sau elenizate, din Orientul Apropiat şi din nordul Africii.
Odată cu această expansiune, au apărut şi însemnate diferenţe dialectale, astăzi
araba literară fiind din ce în ce mai puţin utilizată, în favoarea numeroaselor dia-
lecte chiar dacă araba vorbită în Egipt, stat aflat între Maghreb şi Mashrek (Occi-
dentul şi Orientul Arab), se doreşte a fi un liant. Arabii reprezintă populaţia ma-
joritară din 20 de state şi teritorii din Asia de Sud-Vest (Arabia Saudită, Yemen,
Oman, Emiratele Arabe Unite, Qatar, Bahrein, Kuweit, Irak, Siria, Liban, Iordania,
teritoriile palestiniene), ca şi din Africa de Nord (Egipt, Libia, Tunisia, Algeria,
Maroc, Sahara Occidentală, Mauritania, Sudan). Arabii trăiesc şi în sud-vestul
Iranului, în zonele aride din partea central-estică a Iranului, în sud-estul Turciei
şi în nordul Etiopiei. Numeroşi arabofoni au emigrat în secolul al XX-lea în Euro-
pa Occidentală (în special în Franţa), în America de Nord ş.a. Limba arabă a cu-
noscut scrierea de dinainte de apariţia islamului (scrierea nabateeană, din jurul
anului 500 î. Chr.) şi apoi, ca limbă a Coranului, a avut o influenţă foarte puterni-
că asupra altor limbi din lumea musulmană (turca, persana), scrierea arabă fiind
adoptată de o serie întreagă de alte limbi (turca, persana, un timp chiar şi spanio-
lă)359. Limba arabă s-a impus ca limbă co-oficială şi în unele state în care arabii se
358 Arabii sunt primii care au domesticit cămila, în jurul anului 400 d. Chr.
359 Indirect (prin filieră turcă, neogreacă, franceză etc.), o serie de cuvinte de origine arabă au ajuns şi
în limba română – tină, menzil („staţie de poştă”), alcool, algebră, alcazar, portocală, fustă, amiral
ş.a.m.d.
286
află în minoritate, ca Eritreea, Djibouti, Somalia, Ciad şi Insulele Comore (aproxi-

mativ 412 milioane de vorbitori, în total)360. Araba constituie vehiculul islamului,
fiind răspândită în toate statele cu populaţie majoritar musulmană361. Majoritatea
populaţiei care a devenit arabofonă prin asimilare a trecut şi la religia musulmană,
păstrându-se, totuşi, şi religia creştină, mai veche, a unei minorităţi (la copţii din
Egipt, maroniţii din Liban, creştinii ortodocşi sau practicând diverse culte orienta-
le din Palestina, Iordania, Siria etc., în total, circa 12 milioane de persoane); în tre-
cut au fost triburi arabe care au preferat adoptarea religiei mozaice.
În Malta, locuitorii vorbesc un dialect vechi al limbii arabe, presărat o serie
de cu cuvinte italiene şi engleze; confesional, maltezii sunt creştini de rit catolic, fi-
ind recreştinaţi în secolul al XI-lea, după ce normanzii au înlăturat stăpânirea arabă.
O variantă a limbii arabe, mult mai diferită de limba literară decât dialectele
actuale, este cea sudarabică, folosită în Insula Sokotra şi pe coastele Yemenului şi
Omanului (Hadhramaut, Dhufar). Există şi o tendinţă foarte evidentă de arabizare
a unor populaţii marginale, mixtate rasial, de obicei, cum este cazul unor populaţii
din vestul Sudanului şi din Ciad.
Etiopienii (aproximativ 46 milioane de persoane) formează, în unele vizi-
uni, o subgrupă aparte, care îi cuprinde pe locuitorii din nord-vestul Etiopiei,
mixtaţi din punct de vedere rasial cu o componentă semitică, venită dinspre
nord (din Yemen) în mileniul I î. Chr. şi cu una europoid-negroidă locală. Etiopi-
enii cuprind mai multe popoare de agricultori sedentari, dintre care cele mai cu-
noscute sunt amhara362 (aproximativ 28 de milioane de persoane sau 30 de mi-
lioane împreună cu gurage, argobba şi harari care vorbesc dialecte mai arhaice
şi sunt parţial islamizaţi) şi tigrai, a căror limbă este oficială în Eritreea (8 mili-
oane de persoane, peste 13 milioane împreună cu grupuri înrudite, locuind şi în
Sudanul vecin). Încă din Antichitate (secolul IV d. Chr.), majoritatea etiopienilor
a trecut la religia creştină (de rit monofizit), aceştia rămânând creştini până as-
tăzi, dar poate fi menţionată, din rândul lor, şi o minoritate mozaică (fallaşa), în
anii postbelici (1971 – 1975), aceasta din urmă fiind constrânsă să se refugieze
în Israel, unde astăzi această comunitate numără aproximativ 60.000 de membri.
Populaţiile din regiunea litorală a Eritreei sunt însă dominant musulmane.
a2) septentrional, mai important în trecut, absorbit aproape complet prin
arabizare, dar întărit în urma reconstituirii statului Israel, s-a remarcat prin rolul
esenţial pe care l-a avut în istoria umanităţii. Cei mai vechi dintre reprezentanții
acestuia – akkadienii au preluat civilizaţia sumeriană, constituind unul dintre
primele mari imperii ale Antichităţii, preluat apoi de babilonieni (caldeeni) şi asi-
360 Pe baza limbii arabe, mixtate cu elemente bantu, s-a format limba swahili, principala limbă de co-
municare a Africii de Est.
361 Numărul musulmanilor este într-o rapidă creştere, de la 817 milioane, în 1985, la peste 1.200 de
milioane, în anul 2000, cf. E. G. Parrinder, Religion, nature and origins, în Companion Encyclopedia of
Geography, Routledge, London, 1996, pp. 120 – 147. Aceste estimări s-au îndeplinit, pentru anul
2015, putându-se evalua numărul lor la circa 1,7 miliarde de persoane.
362 Popor care a dominat istoria Etiopiei, încă din secolul al XIV-lea, din limba amhara fiind preluate
cuvinte şi de către alte popoare din Etiopia şi Eritreea. Este o limbă de circulație națională, vorbită
curent de aproximativ 45 de milioane de persoane.
287
rieni. Arameii, alt popor semitic vechi, constituiau baza populaţiei din Siria ac-
tuală (numită şi Aram), impunându-şi, treptat, controlul asupra Mesopotamiei,
iar limba lor răspândindu-se în defavoarea altor limbi semitice spre sfârşitul
primului mileniu î. Chr., fiind limba maternă a lui Iisus Christos, limba în care a
fost redactată o bună parte a Bibliei. O minoritate semitică de religie creştină
(nestorieni şi iacobiţi) este aceea a aisorilor, denumiţi şi asiro-chaldeeni (circa
0,85 milioane de persoane), locuind încă din Antichitate în actualul Irak, vestul
Iranului, sud-estul Turciei, precum şi în Siria, şi folosind, pe lângă arabă, şi o va-
riantă a limbii arameene (neosiriaca). Supuşi persecuţiilor de către autorităţile
otomane şi, ulterior, irakiene, o parte din aisori s-au refugiat în Georgia şi Azer-
baidjan. Alte popoare vechi din acest grup au fost complet asimilate – canaaniţii,
baza populaţiei din vechea Palestină, dintre care s-au remarcat fenicienii, popo-
rul care a pus bazele primului mare imperiu maritim-comercial al lumii în mile-
niile II – I î. Chr., ultimul nucleu de rezistenţă al acestora fiind Cartagina din nor-
dul Africii, unde se vorbea o variantă a fenicienei – punica. Aceeaşi soartă au
avut-o moabiţii din Iordania actuală, precum şi alte populaţii menţionate în Bi-
blie, inclusiv cea ebraică (amaleciţii, madianiţii etc.).
Singurul popor actual din această grupă este cel evreu (aproximativ 15,2
milioane de persoane), iniţial, ca şi arabii, un popor nomad, care a pătruns parţi-
al în Egipt, la 1560 î. Chr.; în jurul anului 1250 î. Chr., aceştia s-au aşezat în Cana-
an, învingând şi asimilând aici atât alte grupuri semitice (canaanenii, ammoniţii,
edomiţii ş.a.), cât şi pe filisteni. Începând încă din secolul II î. Chr., din Palestina,
evreii, dintre care mulţi au preluat limba greacă (limba celor mai multe dintre
cărţile Noului Testament), s-au dispersat pe o arie foarte largă (diaspora), trăind
în nuclee urbane, în mijlocul celorlalţi locuitori din Africa de Nord (Alexandria),
Orientul Apropiat, Asia Mică şi Grecia, apoi la Roma, din această primă arie răs-
pândindu-se apoi în Peninsula Iberică şi Europa Central-Vestică. În Europa, deşi
religia mozaică a căutat să menţină puritatea etnică, totuşi, evreii s-au mixtat cu
populaţii romanice, germanice, slave etc. şi s-au diferenţiat în două rituri – evreii
mediteraneeni (sephardim), care au preluat, în cea mai mare parte, o variantă a
limbii spaniole (ladino) şi evreii nordici (aschkenazim), care au preluat un dialect
german, din Franconia, îmbogăţit cu cuvinte ebraice şi slave (limba idiş, cuvânt
derivat din germ. „yüdisch” = „evreieşte”), cunoscută şi astăzi de aproximativ 3
milioane de persoane. Alungaţi din Spania în secolul al XV-lea, mulţi evrei s-au
refugiat în Imperiul Otoman (mai ales, la Salonic), ca şi în alte porturi ale Medi-
teranei din afara acestui imperiu (Livorno), în timp ce evreii nordici au cunoscut
o largă răspândire în Polonia, Republica Cehă, Rusia, Ungaria, România etc. Din
Iran, un grup mai mic de evrei s-a refugiat în Asia Centrală, în primul rând la Bu-
hara, aceştia vorbind o limbă iraniană, cu unele reminiscenţe ebraice (iudeo-
tadjika). Se adaugă grupul minoritar al karaiţilor, din Crimeea, care foloseau un
dialect turcic. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, s-a produs o foarte pu-
ternică emigrare a evreilor europeni şi central-asiatici spre America (mai ales în
cartierele estice ale New Yorkului şi în alte oraşe din SUA, dar şi în Canada, Ar-
gentina etc.), iar de la sfârșitul secolului al XIX-lea, s-a declanşat mişcarea sionis-
288
tă, de revenire în Palestina363. Pe o parte a Palestinei, în 1948, s-a înfiinţat statul

evreiesc Israel, singurul cu majoritate etnică evreiască, unde s-a introdus, în
mod sistematic, o variantă modernizată a limbii ebraice (ivrit), astăzi cunoscută
de circa 6 milioane de persoane, deşi mulţi evrei, veniţi în Israel sau trăind în di-
aspora, continuă să vorbească, în cadrul comunităţilor diasporei („alea”) – limba
idiş, araba, spaniola, rusa, româna, poloneza, engleza, franceza etc. Evreii din ţă-
rile arabe foloseau în mod tradiţional araba, în general această populaţie fiind
bilingvă, dar şi limba ţării adoptive, fapt care explică, de exemplu, utilizarea lim-
bii române în unele mijloace mass-media israeliene de după 1950.
Distribuţia spaţială actuală a populaţiei evreieşti este sensibil diferită de
cea antebelică. Principala arie de concentrare din această perioadă (Europa cen-
tral-estică) are astăzi o importanţă cu totul secundară364. Cea mai numeroasă
comunitate ebraică a fost, până de curând, cea nord-americană, majoritar anglo-
fonă (5,4 milioane, în SUA, 0,35 milioane, în Canada), astăzi depășită de cea din
Israel (6 milioane). Importante încă mai sunt comunitățile din spaţiul fostei
URSS (1,4 milioane, în 1989, 0,6 milioane, în anul 2000, și numai 0,2 milioane, în
2015, în contextul emigraţiei, mai ales spre Israel). Comunităţi importante mai
sunt cele din Franţa (în scădere de la 600 de mii, în 1990, la 490 de mii, în 2015,
și Marea Britanie, peste 300 de mii) la care se adaugă cele din America de Sud
(în primul rând Argentina, cu aproximativ 250 de mii, totuși în scădere). Prezen-
ţa evreilor este aproape universală, rolul lor în economia, știința, cultura şi poli-
tica mondială fiind considerabil (circa o pătrime din laureații Premiului Nobel fi-
ind de origine evreiască). Antisemitismul este însă una dintre cele mai răspândi-
te forme de xenofobie, acesta mergând până la genocid în masă, sub regimurile
totalitare din trecutul apropiat.
Religia mozaică (israelită) este specifică poporului evreu, singurele comu-
nităţi alogene convertite la mozaism mai subzistând în Caucaz (o parte a taţilor,
populaţie iraniană). La nord de Caucaz, iudaismul se răspândise mai ales în peri-
oada hanatului hazar (secolul VIII d. Chr.), karaiţii din Crimeea fiind, adesea,
consideraţi urmaşi ai hazarilor. În perioada preislamică, iudaismul era destul de
răspândit în vestul Peninsulei Arabice, în rândul populaţiei locale, o bună parte
dintre evreii yemeniţi, masiv „repatriaţi” în Israel, având această origine.
B. Grupa hamită (berberă) constituia în Antichitate baza populaţiei din Afri-
ca de Nord. În contrast cu grupa semită, a fost obligată să se retragă în enclave izo-
late, cedându-le arabilor cea mai mare parte din spaţiul său nord-african. Expansi-
unea arabă i-a împins spre regiunile izolate, muntoase sau deşertice (Atlas, Saha-
ra) ori i-au asimilat complet. Se pot deosebi, astfel, două subgrupe distincte:
a) egipteană, asimilată complet, dar cu o bogată istorie care fascinează în-
că prin monumentele lăsate moştenire umanităţii, vechii egipteni fiind creatorii
uneia dintre cele mai strălucite civilizaţii. Limba lor este folosită în biserica cop-
363 Peste 6 milioane de persoane reclamau o identitate etnică evreiască în SUA, 0,6 milioane, în Ar-
gentina, 0,5 milioane, în Canada, în jurul anului 2000 etc.
364 Cazul Poloniei, cu circa 3 milioane de evrei înainte de război şi doar câteva mii astăzi, ca şi cel al
României – de la 0,5 milioane la 6 mii.
289
tă, într-o formă modificată (copții sunt creştini monofiziţi, în număr de aproxi-
mativ 9 – 12 milioane, locuind mai ales în Egiptul de Sus).
b) libico-berberă, care cuprindea, în Antichitate, mai multe popoare, unele
asimilate parţial în perioada feniciană sau romană, proces continuat în timpul
cuceririi arabe: libienii, numizii etc.
Dintre aceştia, astăzi rezistă berberii, destul de diferenţiaţi antropologic,
dar apropiaţi lingvistic. Berberii (imazirhen) totalizează aproximativ 19 milioane
de persoane (circa 24 – 33 de milioane, după alte surse, care îi consideră majori-
tari, cel puţin în Maroc), trăind în zonele mai greu accesibile ale Atlasului maro-
can (chleuh sau shilha – 4 milioane de persoane), din sud-vestul Marocului
(tamazirht – 3,2 milioane de persoane), din centrul Marocului, din zona Rifului,
inclusiv din enclavele spaniole Ceuta şi Melilla (tarifit sau rifanii), din nord-estul
Algeriei (kabylii – 4,3 milioane de persoane), din Munţii Aurès, din estul Algeriei
(chaouia – 0,5 – 1 milion de persoane) şi din Mauritania (zenaga), precum şi din
unele oaze din Sahara nordică (Bechar, Adrar, Ghadames, Aoudjila, Siwah) şi din
Insula tunisiană Djerba, aproximativ jumătate fiind bilingvi – cunoscători şi de
limbă arabă. Un popor distinct, din această grupă, este cel al tuaregilor (câteva
milioane), nomazi, crescători de cămile şi alte animale domestice, din zona ex-
trem de aridă a Saharei central-vestice, cu trăsături rasiale mixte, europoid-
negroide365. Limba berberă (tamazight), care cuprinde şi numeroase împrumu-
turi din arabă şi franceză, a fost scrisă cu caractere arabe sau latine, deşi s-a cre-
at de mult şi un alfabet propriu – tifinarh, folosit mai mult de tuaregi. Nu există
niciun stat cu dominantă hamită şi, acolo unde trăiesc, hamiţii nu se bucură de-
cât de drepturi politice şi culturale foarte limitate366. Un reviriment al conştiinţei
etnice berbere se resimte mai ales în Algeria (Kabylia), unde populaţia berberă
este mai avansată cultural decât cea arabofonă, având relaţii foarte complexe cu
fosta metropolă colonială – Franţa.
C. Grupa cușită (circa 69 de milioane de persoane) este asemănătoare, din
punct de vedere antropologic, cu etiopienii, rezultând însă dintr-un metisaj ne-
groido-europoid mai vechi (din jurul anului 2000 î. Chr.) şi, spre deosebire de
etiopieni, trecând la religia musulmană şi, în mare parte, practicând nomadis-
mul, deoarece trăiesc în ţinuturile aride ale „Cornului Africii” (Somalia, sudul şi
estul Etiopiei, Djibouti), dar fiind întâlniţi şi în Kenya sau în Tanzania, în amestec
cu populaţii nilo-sahariene sau spre nord, până în Egipt. În partea răsăriteană a
Etiopiei, cel mai important este poporul oromo, denumit şi galla, cu aproximativ
37 de milioane de persoane, în sudul Podişului Etiopiei, prezent şi în nordul Ke-
nyei. Agricultori sau păstori divizaţi în numeroase triburi, relativ recent stabilite
în teritoriile actuale, constituie cel mai important grup etnic din Etiopia. Majori-
tatea sunt musulmani, cu excepţia triburilor situate mai spre nord, influenţate de
365 Din grupa hamită, au făcut parte şi guanchii, vechii locuitori ai Insulelor Canare, exterminaţi de co-
loniştii spanioli – ultimul reprezentant al guanchilor a dispărut în secolul al XVIII-lea.
366 De exemplu, în Niger, abia în 1998, a fost numit, pentru prima dată, un ministru din rândul tuare-
gilor, iar în Algeria, limba tamazight a fost recunoscută abia în anul 2002, printr-un amendament
adus constituţiei. Catedre de limbă berberă funcţionează doar la unele universităţi din Algeria (Alger,
Oran, Constantine şi Tizi-Ouzou).
290
amharii creştini. Din punct de vedere politic, au însă un rol secundar, limba lor
fiind supusă unei presiuni puternice din partea limbii oficiale (amhara), motiv
care generează unele mişcări de secesiune. Somalii sunt al doilea popor cuşitic
important, dominanţi în Somalia şi Djibouti, dar sunt prezenţi şi în sud-estul Eti-
opiei (Ogaden), subiectul unui conflict între Somalia și Etiopia, ca şi în estul Ke-
nyei. Cei aproximativ 15 milioane de somalezi sunt, în cea mai mare parte, cres-
cători de animale, divizaţi într-o sumedenie de clanuri şi triburi rivale, rivalități
care au dus la dezagregarea Somaliei în urma conflictelor recente. Prin numărul
lor important, se remarcă şi sidamo (7 milioane) din sudul extrem al Etiopiei,
walamo şi hadiya, din partea centrală a acestui stat, trăind în lungul riftului Est-
African (aproximativ 5 milioane), înrudiţi cu sidamo, dar în curs de asimilare de
către amhari. Danakilii (afarii), din Djibouti şi estul Etiopiei, trăiesc în regiunea
extrem de aridă a riftului african, fiind păstori nomazi, islamizaţi şi recent în
curs de sedentarizare (circa 2 milioane). Bejja (bedja), din nord-vestul Eritreei şi
nord-estul Sudanului (2,7 milioane), sunt crescători transhumanţi de animale şi
cultivatori, localizaţi în regiunea muntoasă înaltă care separă Valea Nilului de
Marea Roşie, supuşi unei politici de arabizare, după ce au fost islamizaţi. Iraqw
sunt cei mai sudici dintre cușiți, prezenţi în Tanzania şi Kenya, unde practică
păstoritul nomad.
D. Grupa ciadiană. Alăturată, adesea, familiei nilo-sahariene, cuprinde o
serie de populaţii localizate, de multă vreme, în regiunea Lacului Ciad (nordul
Camerunului şi al Nigeriei, sudul Nigerului, sud-vestul Ciadului), fiind diseminaţi
până în Republica Centrafricană. Membrii grupei prezintă, ca şi kushiţii şi etiopi-
enii, trăsături mixte, parţial semito-hamite şi parţial negro-africane, din punct de
vedere confesional, fiind convertiţi la islam. Grupa ciadiană cuprinde aproxima-
tiv 50 de milioane de persoane, cel mai important popor fiind haussa (41,6 mili-
oane de persoane). Acesta a avut un stat propriu, destul de puternic, în Evul Me-
diu. Limba haussa este folosită ca limbă de înţelegere interetnică şi de mulţi alţi
locuitori ai Africii central-vestice – în Ghana, Togo, Benin, Camerun, Ciad etc.,
având aproximativ acelaşi rol ca şi limba swahili în estul continentului. O diaspo-
ră foarte activă este prezentă în întreaga zonă saheliană şi chiar în nordul Africii.
Puternic influenţaţi de islam şi de limba arabă, au un rol important în comerţul
regional, mai ales populaţia citadină, fiind şi buni artizani, şi agricultori. Limba
lor are un statut oficial dominant în Nigeria şi Niger. Celelalte populații din grup
sunt dispersate în nord-estul Nigeriei, Ciad și nordul Camerunului.
4.4.11.3. Familia dravidiană (elamo-dravidiană). Dravidienii au rezultat

dintr-o veche mixtare europoido-veddoidă, care a avut loc în India şi sudul Ira-
nului367, zonă care a constituit aria dravidiană iniţială, cu mult înaintea venirii
367 Din această familie, după unele opinii, ar fi făcut parte şi elamiţii, purtătorii civilizaţiei antice a
Elamului (regiune din sud-vestul Iranului de astăzi) sau chiar sumerienii, creatorii celei mai vechi
civilizaţii din Mesopotamia. Înrudirea acestora cu dravidienii este insuficient argumentată ar-
heologic. Complet dispăruţi, după ce au pus bazele civilizaţiei în Lumea Veche, sumerienii, localizaţi în
sudul Mesopotamiei, şi elamiţii, locuind la est de aceştia, în actuala Provincie iraniană Khuzistan
(Elamul biblic), se înrudeau cu alte popoare, menţionate în documentele sumeriene, despre care nu
291
indo-europenilor, şi în cadrul căreia s-a dezvoltat renumita civilizaţie a Indusu-

lui. În Antichitatea timpurie, vastul spaţiu care începea din Câmpia Mesopotami-
ei şi se continua spre est, până în Peninsula Indiană, era locuit de o serie de po-
pulaţii, multe dintre acestea puţin cunoscute, a căror înrudire a fost recent do-
vedită. Creatoare ale celor mai vechi civilizaţii din această regiune (şi poate din
lume), aceste populaţii s-au retras, treptat, spre sud-est sau au fost asimilate sub
impulsul migraţiei unor populaţii semitice sau indo-europene. Această retragere
este dovedită, nu suficient de convingător, de existenţa unor grupuri relicte în
nordul Indiei şi în Pakistan. După ce indo-europenii au distrus civilizaţia Indusu-
lui şi alte civilizaţii din sudul Iranului, ei au asimilat cea mai mare parte a dravi-
dienilor din partea nordică şi centrală a Subcontinentului Indian, ca şi din sudul
Iranului (preluând, în acelaşi timp, de la dravidieni, o importantă componentă
rasială veddoidă), dar dravidienii care şi-au păstrat limba acoperă, în continua-
re, o arie compactă în sudul, sud-estul şi estul Peninsulei Deccan. Ca mărturie a
vechii arii dravidiene au rămas enclave în vestul Pakistanului (brahuii) şi în cen-
trul Indiei. Astăzi, familia dravidiană este evaluată la circa 293 de milioane de lo-
cuitori, reprezentând aproximativ o pătrime din populaţia Indiei. Se disting, de
obicei, trei subgrupe:
a) nordică, marcând retragerea spre sud, în faţa invaziei indo-europene,
care a vizat, în primul rând, bazinul Indusului, unde vechii dravidieni creaseră o
strălucită civilizaţie strâns legată de cea elamo-sumeriană368. Originea celor mai
vestici dintre ei, brahuii (4,2 milioane), care trăiesc în Balucistan, la frontierele
dintre Iran, Afganistan şi Pakistan, amestecaţi cu populaţiile iraniene locale, este
căutată şi în deportarea unor populaţii dravidiene din Dekkanul occidental şi is-
lamizarea lor în perioada ghaznavidă (secolele VIII – X d. Chr.). Celelalte două
etnii, malto, din Bihar, şi kurukh (2 milioane), localizate mai la sud, în Orissa şi
Bengal, sunt, cu siguranţă, dovada vechii lor prezenţe în Câmpia Gangelui.
b) centrală, care cuprinde, în primul rând, poporul telugu (andhra) din sta-
tul Andhra Pradesh (106 milioane), unul dintre cele mai numeroase grupuri et-
nice din India, beneficiind asemenea altor popoare dravidiene importante de o
autonomie destul de largă în cadrul Uniunii Indiene. Există diferenţe între cei
din zona de coastă (Coromandel) şi cei din interior, influenţaţi de islam –
Hyderabadul, capitala statului amintit, fiind centrul unui puternic principat is-
lamic care a rezistat colonizării britanice (Golkonda), explicându-se, astfel, pon-
derea mare a lexicului indo-european şi utilizarea largă a limbii urdu. În afara
acestora, mai numeros este grupul etnic gondi, dispersat în nordul Dekkanului,
cu caracter tribal (4,2 milioane sau chiar dublu, mulţi fiind bilingvi), la care se
se cunosc prea multe (kasiţii, gutii). Apropiate de către unii asianicilor sau kartvelienilor, aceste
popoare par a avea, totuşi, mai multe elemente comune cu dravidienii, cel puţin din punct de vedere
antropologic.
368 Termenul de invazie, folosit, în general, atunci când este vorba despre geneza civilizaţiei indiene,
este impropriu. Atribuirea declinului vechii civilizaţii a Văii Indusului unei invazii indo-europene
(ariene), în urmă cu circa 3.500 de ani, este tot mai puţin acceptată, fiind vorba, mai degrabă, despre
o infiltrare progresivă a acestor populaţii în subcontinentul indian şi fuziunea cu populaţiile locale
(vezi M. Martiş, 1988).
292
adaugă altele mai mici, risipite în regiunile forestiere ale statelor Madhya Pradesh,
Orissa, Andhra Pradesh, unde practică agricultura itinerantă. O parte a acestora
locuiește în aglomeraţia urbană Mumbai.
c) sudică, cea mai importantă, cuprinzând trei popoare strâns înrudite și
relativ recent diferenţiate: tamilii, cu o limbă mai diferenţiată faţă de celelalte
din familie (80 de milioane de locuitori), populând statul Tamil Nadu, din sud-
estul Deccanului, dar şi partea nordică a Insulei Sri Lanka, în Peninsula Jaffna369;
kannara sau kannada (50 de milioane de locuitori), în fostul stat Mysore (Karnataka,
actualmente), din partea central-sudică a Deccanului, puţin diferiţi de tamili şi a
căror capitală actuală, Bangalore, a devenit centrul indian al industriei de vârf;
malayali (40 de milioane de locuitori), în statul Kerala, foarte dens populat, din
sud-vestul Deccanului (coasta Malabar, cu un climat tropical umed), precum şi în
nordul şi centrul Insulelor Laccadive). Acest din urmă popor este unul dintre cele
mai avansate populaţii din India din punct de vedere cultural şi social, ieșind în
evidență prin alfabetizarea masivă, creşterea demografică redusă, deschiderea
tradiţională spre exterior, porturile Calicut, Cochin şi Trivandrum, vechi punţi de
legătură ale Indiei spre vest. O dovadă a acestei deschideri o constituie prezenţa
unor comunităţi creştine (siro-malabarezi, armeni) sau evreieşti foarte vechi. In-
termediar între malayali şi kannara este poporul tulu (2,5 milioane), localizat mai
la nord, în statul Karnataka (regiunea oraşului Mangalore) şi în Insulele Laccadive.
Acest vast tablou al structurii etno-lingvistice a populaţiei Globului poate

fi completat cu câteva concluzii privind dinamica marilor familii etno-lingvistice
prezentate în acest capitol. Se poate menţiona, astfel, o scădere a ponderii celor
două familii dominante, indo-europeană şi sino-tibetană, în favoarea altora mai
dinamice: austrică, nigero-kordofaniană şi afro-asiatică, altele păstrând o ponde-
re constantă – familiile elamo-dravidiană, uralo-altaică etc. Modificări importan-
te pot fi observate la nivelul continentelor, fie că este vorba despre o sporire a
gradului de omogenitate (Europa, America Latină) sau, dimpotrivă, despre o scă-
dere a acestuia (America de Nord, Oceania). Semnificativă este şi mutaţia produsă
în Asia, unde familia indo-europeană a depăşit-o proporţional pe cea sino-tibetană
sau în Africa, unde are loc o creştere importantă a ponderii familiei nigero-
kordofaniene. Semnificative sunt şi evoluţiile care caracterizează unele familii se-
cundare, ca de exemplu cea a familiei uralo-altaice, a cărei pondere este în creşte-
re în Asia (domeniu al limbilor altaice), dar în declin în Europa (domeniu al limbi-
lor uralice). Toate aceste mutaţii demonstrează faptul că structura etno-lingvistică
369 În unele comunităţi din diaspora originară din India, tamilii sunt dominanţi numeric, ca de exem-
plu, în Singapore. Sunt numeroşi şi în Malaysia, Africa de Sud, Antile, Marea Britanie etc., practic 10 %
dintre tamili trăind în diaspora. În trecut, grupuri importante de tamili au pus în valoare deltele unor
fluvii din Indochina (sudul Myanmar, Thailanda, Vietnam), aparţinând unor caste cu caracter agro-
comercial – chettyar, a căror contribuţie la indianizarea acestei regiuni a fost capitală. Indianizarea
arhipelagului indonezian în primul mileniu al erei noastre a fost opera navigatorilor tamili, care au
devenit, astfel, principalul vector de propagare a spiritualităţii indiene spre sud-estul Asiei. Popor cu
o veche şi bogată tradiţie culturală, constituie prototipul specificului dravidian în cadrul mai larg al
culturii indiene.
293
a populaţiei Globului se află într-o continuă transformare, modificare accentuată

de diferenţierea puternică a dinamicii naturale în perioada contemporană.
Tabelul nr. 26. Evoluţia numărului de vorbitori ai principalelor limbi europene,

între 1500 și 2015 (milioane)
Limba 1500 1700 1800 1900 1935 1992 2015
Spaniolă 8,5 9,5 26 44 80 315 472
Engleză 4 8,5 20 116 195 350 435
Portugheză 1,5 4 6 24 47 160 245
Rusă 3 5 25 70 130 180 168
Franceză 12 20 27 45 62 85 125
Germană 10 11 30 75 78 100 98
Italiană 9,5 11 14 34 41 65 67
Ucraineană 2,5 4 8 26 35 44 41
Polonă 4 7 9 26 32 42 40,5
Română 2 2,5 4 11 19 28 26,5
Neerlandeză 2,2 3,3 4,2 9,5 13,2 19 22,7
TOTAL 59,2 85,8 173,2 476,5 732,2 1388 1740,7
% din populația mondială 12,5 13 18,7 30,2 33,9 25,7 23,7
Surse: Adaptare după W. F. Wilcox, Studies in American Demography, Ithaca, 1940; M. Malherbe,
Les langages de l’humanité, Paris, R. Laffont, 1995; World Population Data Sheet 2016, PRB, Was-
hington și estimări (conf. tabelul 25).
Tabelul care ilustrează evoluţia principalelor limbi vorbite pe Glob, cele cu

minimum 20 de milioane de vorbitori în anul 2000, este, de asemenea, grăitor.
Majoritatea limbilor din Europa pierd teren, cu excepţia notabilă a celor care s-au
implantat durabil în America – engleza, spaniola și portugheza. Reculul în clasa-
mentul celor mai vorbite limbi de pe Glob este foarte evident în cazul limbilor
franceză, germană, italiană, ucraineană etc., care au lăsat locul altor limbi favori-
zate de explozia demografică de după 1950 (araba), unor limbi din subcontinen-
tul indian sau unora recent formate prin statuarea necesară facilitării comunică-
rii în spaţii eterogene lingvistic, ca bahasa indonesia sau tagalog din Filipine. Im-
portantă este şi apariţia printre limbile cu o importanţă majoră a unor idiomuri
cu şanse de a deveni limbi de comunicare pe spaţii vaste (swahili, haussa), deci în
special din Africa, continent marcat de o eterogenitate extremă (swahili, haussa).
Inserarea în acest tabel şi a limbii române este menită a demonstra că locul pe
care aceasta îl ocupă nu este chiar unul secundar, cum se crede, adesea, deşi în
perioada luată în calcul, poziţia sa a slăbit, de pe locul 21, coborând pe locul 46,
rămânând, totuşi, între primele 10 limbi europene.
294
Tabelul nr. 27. Principalele limbi vorbite pe Glob între 1920 și 2015 (milioane de vorbitori)
Nr. Nr.
Limba 1920 2000 2015 % Limba 1920 2000 2015 %
crt. crt.
1 *Chineză 400 1250 1345 236 26 Gujarati 13 50 58 346
2 *Hindi-Urdu 115 535 725 530 27 Kannada 11 40 50 355
3 *Spaniolă 74 385 472 538 28 Pashto 8 35 49 513
4 *Engleză 156 400 435 179 29 *Malaeză 8 37 49 513
5 *Arabă 42 265 343 717 30 Birmană 10 40 46 360
6 Bengali 52 210 270 419 31 *Yoruba 4,5 28,5 43 856
7 *Portugheză 40 190 245 513 32 Odiya 8,5 34,5 42,5 400
8 *Indoneziană 0 200 240 ** 33 *Haussa 5 35 42 740
8 *Rusă 92 175 168 83 34 Sundaneză 8 34,5 41,8 423
10 Punjabi-Lahnda 28 122 150 436 35 Ucraineană 33 43 41 24
11 Japoneză 55 128 128 133 36 Poloneză 21 41 40,5 93
12 *Franceză 57 110 125 119 37 Malayalam 12 36 40 233
13 Javaneză 23 98 119 417 38 *Fulbe 4 25 37,5 838
14 *Persană- 16 84 115 619 39 Oromo 4 25 37 825
Tadjikă
15 Telugu 22 85 106 382 40 *Amhara 4,5 25 34 656
16 Swahili 2 60 100 ** 41 *Igbo 3,5 22 34 871
17 Vietnameză 15,5 74 83 435 42 Sindhi 5 24 33 560
18 *Tagalog 3 75 99 ** 43 Kurdă 4 24 33 725
19 Germană 76 100 98 29 44 Uzbekă 4,5 25 31 589
20 Marathi 20 78 97 385 45 *Rundi-Ruanda 3 20 29 867
21 Coreeană 19 74 81 326 46 Română 14,5 27,5 26,5 83
22 Tamil 19 71 80 321 47 Cebuană 3,5 20 25,5 629
23 Turcă 12 66 78 550 48 Azeră 5 17,5 23,5 370
24 Thai-Lao 11 62 70 536 49 Neerlandeză 12 22 23 92
25 Italiană 42 67 66 57 50 Malgașă 3 15 21,5 617
Notă: Estimări după diverse surse, corelate cu dinamica generală a populaţiei în perioada 1920 –
2000. Semnul (*) înaintea unor limbi este utilizat pentru a diferenţia acele limbi care sunt folosite
în comunicarea pe spaţii care depăşesc aria de origine, efectivele înscrise corespunzând acestei re-
alităţi, spre deosebire de celelalte, la care reprezintă doar numărul locuitorilor care le utilizează ca
limbă maternă. Semnul (**) arată o creştere maximă a numărului de vorbitori specifică unor limbi
de comunicare interetnică din sud-estul Asiei şi Africa. Procentul reprezintă dinamica numărului
de vorbitori între 1920 și 2015, anul 1920 fiind considerat ca reprezentând 100 %. Valorile cu ita-
lice semnifică tendințele de declin.
4.5. Structura confesională a populației370

Interesul geografiei pentru religie poate să pară surprinzător. Adeziunea
la o credință religioasă este o opțiune individuală, dar ceea ce interesează geo-
graful este modul în care religia creează legături sociale înscrise într-un teritoriu
pe care îl personalizează. Ca orice fenomen sociocultural, și religia manifestă o
370În statele est-europene, în anii totalitarismului, geografia religiilor era trecută sub tăcere, ca ur-
mare a interdicţiilor de ordin ideologico-politic, apartenenţa confesională fiind considerată o remi-
niscenţă a gândirii obscurantiste şi nefiind nici măcar înregistrată la recensăminte (în România, a
rămas, astfel, o îndelungată lacună statistică, între 1930 şi 1992).
295
anumită dinamică spațială care poate interesa, în mod deosebit, geografia. Pro-
blematica structurii confesionale a populației este, adesea, trecută pe plan se-
cund, fiind încorporată în structura etno-lingvistică sau chiar fiind evitată din
cauza sensibilităților pe care le suscită, și aceasta în timp ce toate disciplinele
socio-umane acordă religiei o atenție deosebită, publicându-se chiar și atlase de
specialitate371.
Originea fenomenului religios a suscitat numeroase dezbateri între adepții
primordialității sale și cei care consideră că este un rezultat al evoluției istorice.
Primii se bazează pe faptul că până și cele mai primitive comunități umane care
au mai putut fi studiate în ultimele secole au dispus de un sistem de credințe și
idei religioase. Ceilalți văd în fenomenul religios un rezultat al constrângerilor
impuse de civilizație, o reacție la amoralitatea presupusă a fi dominat în preisto-
rie372. Aceste dezbateri se datorează, de fapt, confuziei între religie ca fenomen
pur spiritual, derivat din necesitatea profund umană de a-și explica realitatea și
religia ca fenomen social care contribuie la structurarea comunităților umane,
stabilindu-i norme morale și etice. Acestea sunt doar cele mai importante fațete
ale acestui complex fenomen373. În această perspectivă se poate accepta o anu-
mită succesiune a formelor pe care fenomenul religios le-a luat de-a lungul tim-
pului, difuzându-se în spațiu și conducând, astfel, la suprapunerea unor straturi
diferite care complică studiul structurii confesionale a populației. La fel de com-
plicată ca și structura etno-lingvistică, aceasta se remarcă și prin mobilitatea mai
accentuată. La fel de complicate sunt și raporturile dintre limbă și religie, unele
evoluții fiind comune și ținând, adesea, de identitatea teritorială (G. Wackermann,
2008). Caracteristicile confesionale ale unor popoare sau grupuri sociale se pot
schimba mult mai rapid, cu posibilitatea de a se suprapune, formând sincretisme
complexe; chiar și la nivel individual, se pot produce modificări pe parcursul vieții.
În evoluția fenomenului religios, pot fi deosebite patru perioade istorice esențiale:
preistoria, Revoluția Neolitică, Antichitatea clasică și perioada dominației occiden-
tale (N. Smart, 1999), fiecare fiind dominată de unul sau mai multe sisteme religi-
oase, așa cum apar diferențiate de către specialiștii din domeniu374:
animismul, care se distinge prin cultul spiritelor care animează forțele
naturii sau își au originea în sufletele celor dispăruți. Un caz particular îl re-
prezintă totemismul care se deosebește prin influența asupra structurii socie-
371 Cazul celui publicat sub direcția lui N. Smart, Atlas of the World’s Religions, Calmann & Kings Ltd.,
Londra, 1999, o excelentă radiografie a genezei și difuziunii marilor curente religioase.
372 Pentru acest subiect poate fi consultată lucrarea lui V. Kernbach, Biserica în involuție, Ed. Politică,
București, 1984.
373 M. Eliade, în Tratat de istorie a religiilor (Humanitas, București, 1992), afirmă că nu există feno-
men religios pur, întrucât nu există „fenomen care să fie în chip absolut și exclusiv religios. Religia fi-
ind un fenomen uman, prin însuși acest fapt, este și un fenomen social, lingvistic și economic...” (pp.
15 – 19).
374 Detalierea acestor sisteme religioase a făcut obiectul multor lucrări de anvergură, dintre care pu-
tem menționa: J.-M. Nicole, Précis d'histoire des religions, Ed. de l’Institute Biblique, Nogent sur Marne,
1990; ediția în limba română a lucrării lui J. Delumeau, Le fait religieux, Fayard, 1993 (Humanitas,
1996, cu titlul Religiile lumii), B. Dumortier et al., Atlas des Religions, Autrement, 2002 etc.
296
tății, fiecare clan având un totem (de regulă, o plantă sau un animal) drept
protector;
politeismul, care constă în venerarea mai multor divinități, aflate în ra-
porturi ierarhice complexe. A caracterizat majoritatea civilizațiilor din Anti-
chitate (egipteană, mesopotamiană, greco-romană). Sub o formă actuală, este
întâlnit în subcontinentul indian (hinduismul sau brahmanismul);
henotismul, care așază în centrul sistemului de credințe o divinitate su-
premă, dar admite și existența altora. A fost specific unor popoare antice;
dualismul, care consideră că lumea este rezultatul unei lupte între două
forțe contrarii, de exemplu între bine și rău sau între lumină și întuneric. Din-
tre numeroasele curente religioase de acest tip, specifice în Antichitate sau în
Evul Mediu, singurul relict este cel zoroastrian;
monoteismul, bazat pe convingerea existenței unei singure divinități,
specifică, în primul rând, religiilor apărute în Orientul Apropiat (mozaismul,
creștinismul, islamul), rudimente de monoteism apărând însă și în religiile
primitive;
ateismul, care nu admite existența divinității, dar poate lua o formă re-
ligioasă (cazul budismului) sau antireligioasă (cazul marxismului), căruia în-
să cultul personalității și fastul oficial îi conferă, adesea, o alură religioasă.
Studiul geografiei religiilor este o componentă esenţială a cunoaşterii de
ansamblu a marilor civilizaţii ale lumii. Cercetarea geografică a structurii confe-
sionale a populaţiei este un domeniu de mare interes ştiinţific, prezentând nu-
meroase aspecte demne de a fi cunoscute în detaliu, datorită complexităţii reali-
tăţilor spaţio-temporale. Cercetătorul care se apleacă asupra acestui segment al
geografiei umane trebuie să fie pe deplin obiectiv, în afara oricăror tendinţe poli-
ticianiste, cu o mare capacitate de a elimina exagerările şi mistificările, având, în
același timp, cunoştinţe din numeroase domenii conexe.
Cercetarea în domeniul geografiei religiilor trebuie să ţină seama de prin-
cipiile generale ale sistemului de ştiinţe geografice, propunându-şi să constate,
să analizeze şi să explice particularităţile unui fenomen cultural-spiritual care
are însă şi determinări de ordin socioeconomic şi chiar natural. Evoluţia, distri-
buţia teritorială şi dinamica actuală a structurii confesionale a populaţiei Globu-
lui se află într-o relaţie strânsă cu ceilalţi parametri ai populaţiei – parametrii
geodemografici, distribuţia spaţială a densităţii umane, structura rasială, etno-
lingvistică şi economică, mobilitatea teritorială etc.
Evidenţierea particularităţilor distribuţiei religiilor pe Glob este o proble-
mă extrem de complicată şi din alte puncte de vedere, în primul rând din cel al
autoidentificării, şi cu atât mai mult practic.
Sub aspectul autoidentificării indivizilor, într-o serie de ţări şi regiuni, nu
există o apartenenţă tranşantă la o anumită religie, situaţie clasică în Extremul
Orient, unde japonezii se pot considera, în acelaşi timp, atât şintoişti, cât şi bu-
dişti. Nu este întotdeauna însă clară nici poziţia unor religii în clasificările gene-
rale – de exemplu, druzii sunt consideraţi, în mod curent, ca o sectă islamică,
desprinsă din ismaeliţi, dar, uneori, sunt consideraţi şi o religie independentă.
297
Mooniştii ar dori să se considere creştini, dar practicile lor îi fac să fie respinşi de
ansamblul lumii creştine.
Practic, principala dificultate constă în faptul că unele state, chiar foarte
evoluate (SUA, Franţa) nu recenzează apartenenţa confesională, după cum nu re-
cenzează, adesea, nici naţionalitatea sau rasa, comportându-se aparent demo-
cratic, dar, în fond, în conformitate cu o mentalitate moştenită din tradiţia bibli-
că, din timpuri când unele religii erau oprimate; după o astfel de mentalitate, re-
cenzarea ar însemna o intervenţie frustrantă în conştiinţa individului şi ar crea o
marginalizare a unor persoane, în raport cu grupul majoritar, o etichetare la care
oamenii nu ar trebui supuşi. Din acest motiv, de multe ori, datele referitoare la
apartenenţa confesională a indivizilor sunt destul de aproximative, provenind de
la fiecare mediu confesional în parte; aceste medii având o tendinţă generală de
exagerare, suma tuturor apartenenţilor la diverse confesiuni poate să depăşeas-
că, aparent, populaţia totală. În sens opus, unele state au practicat şi încă mai
practică diferite forme de teroare anticonfesională, ceea ce explică teama indivi-
zilor de a se recunoaşte ca apartenenţi la o anumită religie (de exemplu, cazul
apartenenţilor la baha'ism, aspru oprimaţi în Iranul de astăzi, cazul hughenoţi-
lor, prigoniţi în Franţa după revocarea, în 1685, a edictului de la Nantes etc.).
Repartiţia actuală a religiilor pe Glob este rezultatul unei stratificări crono-
spaţiale extrem de complexe, care tinde să se complice şi mai mult astăzi (figura
62). Se pot distinge, astfel, şase straturi principale:
a) stratul credinţelor religioase ancestrale animist-şamaniste, cu un caracter
tribal, variabile de la un trib la altul; numărul celor care mai au şi astăzi astfel de
credinţe primitive se evaluează, în 2015, la aproximativ 300 de milioane de per-
soane, acestea trăind mai ales în zonele interioare ale Africii şi Americii de Sud;
b) stratul religiilor politeiste ale vechilor civilizaţii antice şi medievale, frec-
vent caracterizate printr-o mare cruzime (sacrificii umane şi animale), printre ca-
re cele mai importante au fost sau mai sunt:
religia vechilor egipteni, cunoscută din jurul anului 3200 î. Chr., astăzi
dispărută;
religiile popoarelor din Mesopotamia antică (sumerieni, akkadieni, asi-
rieni etc.), și acestea dispărute;
religia practicată de fenicieni şi canaaneeni înainte de apariţia şi răs-
pândirea iudaismului;
religia hinduistă (brahmanismul), practicată de circa 1.080 de milioane
de persoane, în special în India și statele vecine sau în statele cu puternice
comunități indiene emigrate;
religia vechilor persani (mazdeismul, denumit şi zoroastrianism sau
parsism), reprimată cu mare duritate de musulmani, dar rezistând până astăzi
în zonele înalte ale unor provincii din Iran (Teheran, Yazd, Kermân), în care
persistă aproximativ 25.000 de credincioşi (ghebrii) sau din Afganistan
(10.000), în vreme ce urmaşii mazdeiştilor refugiaţi din Iran (în vestul Indiei
- zona oraşului Mumbay etc.) se cifrează la peste 2,7 milioane, dintre care
doar circa 100.000 mai practică zoroastrianismul). O importantă diaspora s-a
format prin emigrație în SUA (45.000), Regatul Unit, Singapore etc. Un feno-
298
men recent este acela al revitalizării zoroastrianismului în Kurdistanul iraki-

an (cam 100.000 de noi adepți);
religia geto-dacilor, dispărută ca efect al cuceririi romane;
religia celţilor, practicată în Antichitate, în Europa central-vestică;
religia vechilor germani, din Europa nordică;
religia greco-romană, îndepărtată de apariţia şi dezvoltarea creştinis-
mului;
religia şintoistă din Japonia, cu aproximativ 2,7 – 48 de milioane de
practicanți;
religiile creatorilor civilizaţiilor amerindiene (maya, toltecii, inca, azte-
cii etc.), îndepărtate de creştinism, după redescoperirea şi colonizarea euro-
peană a Americii;
Figura nr. 62. Distribuția spațială a principalelor religii pe Glob
c) Stratul religiilor derivate din doctrine moral-filosofice, care cuprinde pa-

tru confesiuni importante, cu răspândire, în principal, în Asia:
taoismul, cunoscut în China încă de la începuturile civilizaţiei, astăzi
urmat de circa 2,7 – 12 milioane de persoane (sau chiar 149 de milioane, du-
pă unele surse)375;
jainismul, răspândit din timpuri greu de precizat în India, deşi divizat în
două secte, este urmat de cel puțin 5 milioane de persoane;
375 După Barrett, D. B. et al., „World Christian Encyclopedia: A Comparative Survey of Churches and Re-
ligios in the Modern World”, Oxford University Press, 2001.
299
budismul, credinţă cu tendinţe monoteiste, predicată în India de Sid-

dhartha (Buda), în secolul VI a. C., ulterior divizat în numeroase secte, răs-
pândit în special în Tibet, China, Mongolia, Asia de Sud-Est, Coreea, Japonia
etc.; numărul aderenţilor se apreciază a fi la minimum 400 de milioane de
persoane;
confucianismul, doctrină morală iniţiată de Kong Fu Zi (Confucius) în
China secolului V î. Chr., astăzi urmată de aproximativ 6,8 milioane de per-
soane;
d) Stratul religiilor monoteiste, din nou cu patru componente:
iudaismul, creaţie a evreilor, religie practicată aproape exclusiv de aceş-
tia (15 milioane de persoane), în antica Palestină, ca şi în întreaga diasporă
(America, Europa, CSI etc.);
creştinismul, deprins din iudaism şi devenit, cu timpul, o religie cu o
răspândire universală şi cu numărul cel mai mare de aderenţi (aproximativ
2.400 de milioane de persoane); din păcate, creştinismul este profund divizat,
pe parcursul istoriei, creştinii diferenţiindu-se în ortodocşi, catolici, protes-
tanţi (luterani, calvinişti, anglicani, unitarieni, metodişti etc.) şi neoprotes-
tanţi (baptişti, quakeri, adventişti etc.). În plus, o mare parte a celor conside-
rați creștini, mai ales în țările dezvoltate, nu sunt practicanți, legăturile cu re-
ligia fiind cu totul conjuncturale sau locuitorii având chiar convingeri ateiste
ori agnostice. Europa constituie un caz singular, fiind unicul continent com-
plet creștinat, în mare parte încă din primul mileniu al erei noastre, amprenta
acestei religii fiind extrem de puternică, apartenența comună la creștinism fi-
ind o componentă a identității europene (R. Rémond, 2003, pp. 26 – 27).
islamul, apărut la începutul secolului VII d. Chr., în Peninsula Arabia,
devenit astăzi a doua mare religie a lumii (1.750 de milioane de persoane376),
cu o mare răspândire în Asia de Sud-Vest, Asia Centrală, Pakistan, Bangla-
desh, Indonezia şi Africa de Nord; şi islamul este profund divizat, existând se-
rioase divergenţe între sunniţi, majoritari în cele mai multe state musulmane,
şiiţi (majoritari în Iran, Irak şi Azerbaidjan), ismaeliţi, druizi ş.a.
sikhismul, creat în secolul al XV-lea în Punjab, prezent, în special, în
nord-vestul Indiei, dar şi cu o diasporă formată din mici comunităţi, în SUA,
Europa Occidentală etc. (aproximativ 25 de milioane de persoane).
e) Stratul noilor religii, apărute după 1800, destul de confuze ca poziţie
doctrinară şi, adesea, acuzate de practici obscure şi îndoielnice; de multe ori, re-
ligiile noi derivă din religiile mai vechi (mai ales din creștinism), adăugând o se-
rie de inovaţii. Dintre acestea, mai importante numeric sunt:
baha'ismul, apărut în Iran, în secolul al XIX-lea, unde fondatorul său,
Mirza Ali Muhammad, a fost martirizat alături de 20.000 de credincioşi, în
1850; este o încercare de conciliere a iudaismului cu zoroastrismul, creşti-
nismul şi islamul; are astăzi circa 8 – 9 milioane de aderenţi, în special în In-
dia (2 milioane), Africa ş.a.m.d.;
376Dacă ne ghidăm după gradul de implicare în practicile religioase, numărul musulmanilor practi-
canți este posibil să îl depășească semnificativ pe cel al creștinilor practicanți.
300
harrismul, fondat de William Wadé Harris în Côte d'Ivoire, după 1910,

ca o sectă creștină de sine stătătoare (1 milion de adepți);
kimbanghismul, curent creștin desprins din baptism, propovăduit de
Simon Kimbangu în Congo belgian de pe atunci, din deceniul al treilea al seco-
lului al XX-lea; are 8 – 20 de milioane de aderenţi, din care o jumătate în actu-
ala Republică Democrată Congo;
moonismul (autointitulat „Asociaţia pentru unificarea creştinismului
mondial”, fondat în Republica Coreea, în 1954, de Sun Myung Moon, fost disi-
dent anticomunist nord-coreean), o religie cu o puternică amprentă a libera-
lismului economic377 şi practicând un prozelitism agresiv, în consecinţă având
şi o aderenţă ascendentă – numai în anul 1997, au participat la impresionante-
le căsătorii colective mooniste aproximativ 3,5 milioane de persoane. După
moartea liderului în 2012, moonismul pare în declin. Cei mai mulți adepți
sunt în Republica Coreea, Japonia și SUA;
biserica penticostală, desprinsă din rândurile metodiştilor, şi aceasta cu
o audienţă în creştere, totalizând astăzi aproximativ 35 de milioane de cre-
dincioşi (Brazilia, Europa Occidentală, SUA, CSI)378; în unele ţări, cum este şi
România şi-a găsit un auditoriu în special în comunitățile rrome379.
Mai pot fi menţionate aici Biserica Scientistă (SUA, Marea Britanie), Marto-
rii lui Iehova (SUA, Brazilia, Mexic), mormonii (statul nord-american Utah), Hâre
Krishna (India, unele state occidentale), Meditaţia transcendentală (SUA, Euro-
pa), Sahaja Yoga, Spiritismul, Templul Poporului şi Ordinul Templului Solar (aces-
tea două din urmă, culpabile de sinucideri colective) ş.a.m.d.
f) Stratul agnostic-ateu. Acesta a luat amploare mai ales sub presiunea
ideologică şi ameninţarea fizică a comunismului internaţional, care considera re-
ligia „un opiu pentru popor”, imaginat de cei puternici pentru a-şi păstra privile-
giile sociale (figura 63). Numărul aderenților la agnosticism sau ateism este es-
timat de la 400 la aproximativ 925 de milioane de persoane, cu un maximum de
răspândire în Republica Populară Chineză şi celelalte state comuniste din Asia
(cam 738 de milioane de persoane). Foarte probabil, aşa cum se întâmplă şi în
România perioadei comuniste, majoritatea acestora se declară ca atare pentru a
se proteja de rigorile guvernamentale, în adâncul sufletului lor păstrând ascunsă
legătura cu credinţele tradiționale.
377 Veniturile mari ale moonismului i-au permis să investească şi în diverse acţiuni cultural-sociale
(de exemplu, în Rusia), precum şi să se implice în politică (de exemplu, în SUA), cu toate că Moon a
fost chiar şi condamnat, pentru grave fraude fiscale.
378 Sursele lor oficiale indică chiar și 280 de milioane de adepți, evident exagerate.
379 Numărul lor a crescut constant, de la un număr nesemnificativ în perioada interbelică: 221.000, în
1992, 324.000, în 2002 și 362.000, în 2011, deținând, în acest din urmă an, 1,8 % din populația totală.
Spre deosebire, alte culte protestante sau neo-protestante cunosc o stagnare sau chiar un ușor declin
(baptismul, adventismul etc.).
301
Figura nr. 63. Ponderea agnosticismului și ateismului în lume
Contactele spaţiale şi circulaţia indivizilor au contribuit, din timpuri foarte

îndepărtate, la însemnate împrumuturi între religii. Astfel, iudaismul a făcut sub-
stanţiale împrumuturi din religiile Orientului Apropiat (ale Mesopotamiei, Feniciei
şi Egiptului). Religia romanilor a împrumutat înseşi figurile zeilor celor mai im-
portanţi din Panteonul grec, în aşa fel încât aceştia poartă nume duble – Zeus –
Jupiter, Artemis – Diana, Atena – Minerva, Hermes – Mercur sau Hephaistos –
Vulcan. Din vechea religie persană, romanii au împrumutat cultul zeului Mithra,
foarte răspândit şi în Dacia romană.
În anumite situaţii, inter-asimilarea civilizaţiilor şi suprapunerea influen-
ţelor venite din direcţii diferite, ca şi a unor curenţi umani diferiţi, dau naştere
unor tendinţe de formare a unor credinţe sincretice. Permisivitatea unor socie-
tăți față de influențele din exterior poate fi o altă explicație a apariției acestui tip
de credințe.
Cele mai cunoscute sunt cultele sincretice din America Latină. Unele dintre
acestea au o dominantă animistă, de origine africană şi o componentă secundară
creştină, aşa cum sunt Candomblé (răspândit mai ales în statul brazilian Bahia,
cu influenţe venite din zona locuită de poporul yoruba, din sud-vestul Nigeriei),
Tora (din statul brazilian Alagoas) şi Vaudou (cu influenţe venite, preponderent,
din Benin, răspândit, în special, în Haiti). Altele au o dominantă creştină şi o com-
ponentă secundară animistă, de origine africană, aşa cum este Catimbò, practicat
în zona litoralului nord-estic al Braziliei. În cele din urmă, din contopirea credințe-
lor religioase amerindiene cu ritualurile creştine, a rezultat cultul Pagelanço, prac-
ticat în Amazonia.
302
Pe litoralul atlantic al Africii Ecuatoriale (Camerun şi Gabon), după 1920, a

apărut cultul Bouti Fang, care combină, ca şi în Brazilia sau Haiti, elementele
animiste africane cu cele creştine.
În China, de asemenea, din timpuri vechi, sincretismul confesional este un
fapt comun, aici apărând o religie sincretică, în care se combină elementele tao-
ismului cu cele ale budismului şi confucianismului, religie căreia îi aparţin majo-
ritatea celor care se declară aderenţi la o religie în acest stat (cel puțin 158 de
milioane de persoane).
4.5.1. Distribuția geografică a confesiunilor religioase

Din acest punct de vedere, se manifestă o puternică mozaicare. La nivel re-
gional, aceasta se datoreşte unui complex de cauze, dintre care pot fi evidenţiate
următoarele:
refugierile – de exemplu, refugierea minorităţii creştine oprimate380
(formată din nestorieni şi iacobiţi) în zonele înalte din Kurdistan (nord-estul
Irakului, sud-estul Turciei, vestul Iranului), unde aceasta a dat naștere unei
distribuții mozaicate cu populaţia musulmană, preponderent kurdă. Situații
similare pot fi invocate și în alte regiuni din Orientul Apropiat. În trecut, și în
Peninsula Balcanică, s-a produs o refugiere a comunităților creștine ortodoxe
în zonele muntoase mai ferite;
colonizările – de exemplu, colonizarea de către regii Ungariei, în secole-
le XII – XIII, a estului şi sudului Transilvaniei, cu populaţie germană (saşi) şi
secuiască, de religie iniţial catolică, colonizare care a lăsat, până astăzi, impor-
tante enclave confesionale în mijlocul populaţiei româneşti, iniţial exclusiv
ortodoxă381;
prozelitismul şi presiunile exercitate în mod inegal de către autorităţile
de ocupaţie, cu deosebire în mediul urban, mai uşor de controlat – aşa se ex-
plică distribuţia prioritară a islamului în mediul urban din Bosnia – Herţego-
vina, impus de fostele autorităţi otomane, şi persistenţa creştinilor în mediul
rural, cu enclave urbane musulmane (Sarajevo, Goražde, Srebrenica, în acesta
din urmă, peste 5.000 de locuitori fiind masacraţi de ortodocşi și de armata
sârbă, în 1995)382;
puternicul sectarism confesional şi divizarea confesiunilor – de exemplu,
creştinii din Orientul Apropiat nu numai că au rămas minoritari după expan-
380 În 1915, turcii şi kurzii au masacrat 250.000 din totalul celor 400.000 de creştini din actualul Irak;
alte câteva sute au fost masacraţi de tinerele autorităţi irakiene în 1932 şi, în fine, 3.000 de creştini au
fost ucişi după ocuparea de către trupele irakiene a oraşului Semmel, în 1933. În 1914, creştinii re-
prezentau 14 % din populaţia Irakului, iar înainte de invazia americană, doar 2,3 % (2003). Emigra-
rea continuă după această dată și excesele Statului Islamic au redus și mai mult această pondere.
381 Ulterior, mozaicarea confesională a estului şi sudului Transilvaniei s-a complicat şi mai mult, saşii
trecând în masă la luteranism, iar o parte dintre secui, la calvinism sau la unitarianism. Autorităţile
austriece i-au forțat apoi pe o parte dintre români să accepte confesiunea greco-catolică.
382 Şi în Imperiul Roman, creştinismul, la timpul său o religie nouă, s-a propagat, mai întâi, în mediul
urban, în timp ce locuitorii satelor (pagani, cuvânt derivat de la pagus – „sat”) s-au creştinat mai târ-
ziu. De aici, provine şi cuvântul românesc păgân.
303
siunea arabă, dar sunt şi extrem de fragmentaţi în diferite comunităţi mici –

nestorieni, iacobiţi, ortodocşi, maroniţi, melkiţi, catolici, armeni etc., fiecare
deţinând propriile enclave.
Pe plan intraurban, mai ales în oraşele mari, se conturează sistematic car-
tiere relativ compacte ale fiecărei comunităţi confesionale, de origini diverse,
comunităţi care corespund uneori cu cele de natură etno-lingvistică. Astfel, la Is-
tanbul (înaintea ocupaţiei otomane – Constantinopol), comunitatea ortodoxă, în
acelaşi timp şi grecească, covârşită de musulmani şi din ce în ce mai neînsemna-
tă numeric, se grupează în cartierul Fanar, de pe malul sud-vestic al Cornului de
Aur, unde se află şi sediul Patriarhatului Ecumenic – centrul spiritual onorific al
ortodoxiei mondiale. În Salonicul de dinainte de Primul Război Mondial, cartie-
rele iudaice (evreieşti), unde trăia populaţia cea mai numeroasă şi cea mai activă
pe plan economic şi cultural, cuprindeau însuşi centrul, ca şi zona vilelor noi, cu
somptuoase spaţii verzi, din periferia estică, cartierul musulman (locuit de turci,
albanezi musulmani ş.a.) era situat în nordul oraşului, sub protecţia cetăţii, iar
cartierul ortodox (grecesc, macedonean şi aromân) era situat în sud, în imediata
apropiere a portului383. La Iași, înaintea celui de Al Doilea Război Mondial, cen-
trul comercial meșteșugăresc (Podul Vechi, Târgul de Jos, Ulița Hagioaiei etc.)
era predominant mozaic, cu enclave ortodoxe, armene și catolice, populația or-
todoxă (în special români) dominând numeric în cartierele marginale. Copoul
era locuit de o aristocrație ortodoxă, formată din români și din greci, la toate
acestea adăugându-se cele două nuclee lipovenești – cel de la Podu Roșu și cel
din Păcurari, ultimul cartier fiind împestrițat și cu luterani (germani).
Naşterea, evoluţia şi dispersia religiilor permit distingerea mai multor ti-
puri de teritorii confesionale:
Primele sunt teritoriile tradiţionaliste, în care credinţele şi religiile
vechi se menţin bine, fie datorită unei puternice tradiţii (eficientă şi pe plan
sociopolitic), fie datorită relativei izolări şi dificultăţilor de acces. Cel mai bine
cunoscute sunt cele în care se menţin credinţele religioase ancestrale ani-
mist-şamaniste, chiar dacă acestea au intrat în restrângere încă din Antichita-
te: largi porţiuni din Africa Subsahariană (estul Republicii Democrate Congo,
sud-estul Sudanului, estul Nigeriei, centrul Tanzaniei, nordul statului Côte
d'Ivoire, zona locuită de boschimani în Namibia etc.), unele arii locuite de
amerindieni din interiorul Americii de Sud, părţile centrale ale marilor insule
ale Insulindei (Kalimantan, Sulawesi), partea centrală, locuită de papuaşi, a
Noii Guinee şi unele zone din nord-estul şi nord-vestul Siberiei, locuite de
coriaci, evenci, iakuţi şi nenţi. De asemenea, Subcontinentul Indian, în linii
mari, este un astfel de teritoriu, acolo menţinându-se hinduismul, conturat ca
atare încă din secolele XVIII – VIII î. Chr., dar păstrând reminiscenţe şi mai
383Astăzi, acest interesant oraş portuar multiconfesional şi multietnic s-a uniformizat. Musulmanii au
fost expulzaţi conform Tratatului de la Lausanne şi au fost înlocuiţi cu ortodocşi greci, refulaţi, la rân-
dul lor, din teritoriile rămase Turciei, iar marea majoritate a evreilor a fost deportată în lagărele de
concentrare naziste din timpul celui de Al Doilea Război Mondial, unde au fost exterminați.
Păstrându-şi religia, dar neavând dreptul la limba proprie, macedonenii şi aromânii s-au grecizat în
cea mai mare parte.
304
vechi, provenite din religia indo-europeană primitivă. Se poate considera ca

teritoriu tradiţionalist şi Japonia, unde șintoismul nu este decât o continuare
a unor vechi tradiţii culturale locale (cu un panteon având un număr foarte
mare de zeități, eroi, animale divinizate etc.).
Se deosebesc de acestea teritoriile novatoare, care au avut o contribuţie
deosebită la formarea unor noi religii sau curente confesionale. Cel mai im-
portant a fost Orientul Apropiat, aria de origine a trei din cele patru religii
monoteiste – iudaismul, creştinismul şi islamul, ale căror sanctuare se înveci-
nează uneori în acelaşi oraş (Ierusalim). Alte teritorii novatoare au fost China
(aria de origine a taoismului şi confucianismului), unele ţinuturi din India (în
care au apărut jainismul, budismul şi sikhismul), Iranul (punctul de plecare al
mazdeismului şi al baha'ismului), Europa Central-Nord-Vestică (de unde au
radiat principalele forme de protestantism – cultul luteran, cel calvinist şi re-
ligia anglicană), SUA (unde au apărut nenumărate curente neoprotestante –
religia mormonilor, cultul adventist etc.) şi Brazilia (leagăn al mai multor cu-
rente sincretice afro-creştine).
O a treia categorie de teritorii este aceea a unor ţinuturi în care religiile
mai vechi au fost îndepărtate total sau într-o mare proporţie de religii mai noi,
ca urmare a cuceririlor, de cele mai multe ori prin constrângere sau ca urma-
re a faptului că noua religie a fost susţinută în mod unilateral de stat. Este ca-
zul Africii de Nord, al celei mai mari părţi din Orientul Apropiat, ca şi a nord-
vestului Subcontinentului Indian şi a unei părţi din Peninsula Balcanică, unde
islamul s-a extins datorită cuceririlor făcute de imperii musulmane – Califatul
Arab, Imperiul Otoman, Imperiul Marilor Moguli ş.a. O situaţie similară este
aceea a Americii Latine şi a unor regiuni din Africa Subsahariană, situate în
lungul căilor de penetraţie din exterior, unde a înaintat creştinismul (iniţial,
mai ales sub forma catolicismului), ca urmare a colonizării europene – fostele
posesiuni spaniole, portugheze, olandeze, franceze, engleze, belgiene.
În fine, o a patra categorie este aceea a teritoriilor în care religiile noi au
pătruns prin prozelitism şi activitate misionară, fără cucerire. Caracteristice
sunt pătrunderea budismului în Indochina (Uniunea Myanmar, Thailanda, Vi-
etnam), Tibet, China, Mongolia şi Japonia, a creştinismului în Imperiul Roman,
înainte de domnia Sfântului Împărat Constantin cel Mare (inclusiv în Sciţia Mi-
nor şi Dacia), a islamului în Asia de Sud-Est (Indonezia, sudul Filipinelor) ş.a.
Destul de complexe sunt raporturile dintre religie şi etnie:
Astfel, unele religii au rămas strict sau preponderent legate de o anumită
etnie (popor), aşa cum este iudaismul care a fost, aproape totdeauna şi aproape
peste tot, legat de populaţia evreiască, chiar dacă, în trecut, au mai trecut la iuda-
ism şi alte grupuri relativ mici, ca o minoritate a etiopienilor, denumită fallaşa
(ultimii 15.000 de membri din Etiopia ai acestei comunităţi fiind salvaţi în 1984,
de Israel, de la masacrele la care erau supuşi de guvernul prosovietic de acolo),
unele triburi arabe (înainte de apariţia islamului) sau poporul türcic al khazarilor,
în secolele VII – X d. Chr. Multă vreme, şi zoroastrismul a fost o religie strict a ira-
nienilor sau a celor de origine iraniană. Dimpotrivă, marile religii (budismul, creş-
tinismul – din momentul începutului activităţii misionare a Sfântului Apostol Pa-
305
ul – şi islamul) se disting prin acceptarea unor prozeliţi de orice rasă şi din orice
etnie, ceea ce explică succesul lor de masă.
Este interesant de urmărit şi raportul dintre religie şi teritoriu.
Unele religii sunt preponderent sau strict teritoriale, fiind legate de aria de
origine, în care se află şi sanctuarele acesteia. Este cazul sikhismului care a ră-
mas, în cea mai mare parte, confinat la Punjab, chiar dacă Punjabul a fost divizat
între India şi Pakistan, iar diaspora sikhă are o proporţie modestă din numărul
total de sikhi.
Dimpotrivă, iudaismul este exemplul cel mai concludent al unei religii care
s-a extins cu deosebire în diaspora, în primul rând ca urmare a persecuţiilor şi de-
portărilor la care au fost supuşi evreii încă din timpul captivităţii babiloniene. Cu
acelaşi efect au acţionat şi înclinarea evreilor spre activităţi comercial-meşteşugă-
reşti şi bancare384 (prin esenţă mobile, apte pentru dispersie), ca şi faptul că evreii
au fost chemaţi de unii domnitori, ca regii Poloniei din secolul al XVI-lea, pentru a
revigora activitatea economică.
Situaţii diferite caracterizează raportul dintre religie şi stat:
În unele state s-a menţinut în mod tradiţional şi în pofida unor tendinţe
de diversificare din perioadele modernă şi contemporană o mare omogenei-
tate confesională, aşa cum sunt statele net catolice din lumea romanică sud-
vest-europeană (Spania385, Portugalia, Italia), statele luterane scandinave (Sue-
dia, Norvegia, Danemarca) sau statele aproape integral musulmane din Pen-
insula Arabică. Unele dintre aceste state au o organizare statală care se ba-
zează şi pe o biserică oficială386 (islamul, în majoritatea statelor arabe, Soma-
lia, Bangladesh, Indonezia ş.a., catolicismul – în Spania, Portugalia, Italia, Bra-
zilia, majoritatea statelor hispanofone din America Latină, Filipine ş.a., lute-
ranismul – în statele Europei Nordice, anglicanismul – în Marea Britanie etc.,
ortodoxia – în Grecia387), sunt însă şi state relativ omogene confesional, dar
cu o orientare mai democratică şi un caracter laic, expresie a libertăţii de
conştiinţă, unde nu există sau nu mai există o biserică oficială (state majoritar
catolice, precum Franţa, Austria, Mexicul, Nicaragua, Uruguay sau Chile, sau
state majoritar musulmane, ca Turcia sau Siria).
Dimpotrivă, jocul politic al trasării frontierelor, menţinerea unor state
mari, cu un anumit caracter multiconfesional şi multietnic, adesea de sorginte
imperială, suprapunerea prin cucerire, colonizare şi imigrare a mai multor
straturi confesionale, întâlnirea unor curenţi diferiţi ai misionariatului şi pro-
zelitismului, apariţia recentă a numeroase religii şi secte noi etc. determină şi
prezenţa frecventă a unei eterogeneităţi confesionale interne. Situaţii caracte-
ristice, de mari dimensiuni, sunt cele ale Indiei (cu 80,5 % hinduişti, 13,4 %
384 Aceasta nu a exclus existenţa unor comunităţi evreieşti de agricultori sau a unor sate evreieşti
specializate în transporturi, aşa cum au fost cele din Atlasul marocan.
385 Regii catolici ai Spaniei au declanşat, în secolul al XV-lea, o campanie de expulzare şi convertire a
evreilor, ceea a făcut ca în Spania, în mod oficial, numărul acestora să devină nul, generând consecin-
ţe negative pe planul dezvoltării activităţilor economice.
386 Biserică, în sens instituțional.
387 Până în 1945, şi Japonia a avut o religie oficială, și anume șintoismul.
306
musulmani, 2,3 % creştini, 1,8 % sikhi, 0,8 % budişti şi 0,4 % jainişti), Repu-
blicii Populare Chineze, SUA, Canadei, Australiei ş.a. În Europa, limita dintre
protestantism şi catolicism divizează Germania, Belgia, Olanda, Elveţia şi Re-
publica Cehă, iar în mica Albanie, stratul iniţial creştin (cuprinzând astăzi
aproximativ 20 % din populaţie, formată din ortodocşi, şi 10 %, din catolici) a
fost covârşit în epoca ocupaţiei otomane de islam, la care aderă astăzi 70 %
dintre locuitori. Este firesc ca statele democratice din această a doua catego-
rie să aibă o structură laică, fără biserici oficiale, situaţie caracteristică pentru
India, Nigeria, SUA, Canada, Olanda, Noua Zeelandă ş.a., deşi există şi state
eterogene din punct de vedere confesional, cu o structură politică totalitară
sau numai formal democratică, în care există o religie oficială, privilegiată, în
timp ce alte confesiuni au un statut de inferioritate (cazul Sudanului, de dina-
inte de declararea independenței Sudanului de Sud, în care islamul este reli-
gia oficială, iar creştinismul este marginalizat, sau cel al Filipinelor, în care ca-
tolicismul este religia oficială şi, dimpotrivă, islamul este marginalizat).
În sfârșit, deşi astfel de state sunt în restrângere numerică după 1989,
nu trebuie uitată situaţia grea a credincioşilor din fostele şi actualele state
comuniste, unde toate religiile au fost sau sunt persecutate, statele şi partidele
comuniste oprimându-i pe credincioşi şi organizând o susţinută campanie
ateistă, cu rezultate contrarii scopului urmărit, deoarece religia, de regulă, se
consolidează atunci când este oprimată – cazul Republicii Populare Chineze, al
Republicii Populare Democrate Coreene, Vietnamului, Cubei ş.a.
Raporturile de natură umană dintre religii şi distribuţia geografică a aces-
tora se află într-o permanentă modificare, ca urmare mai ales a unor acțiuni care
exprimă intoleranţa confesională a autorităţilor şi a unei mari părţi din locuitorii
anumitor regiuni şi state. Din aceste acțiuni, trei sunt cele mai frecvente:
Genocidul, practicat de statele totalitare, aşa cum l-au pus în practică
Germania nazistă şi unele state aliate cu aceasta (Ungaria ş.a.) la adresa ade-
renţilor la religia iudaică (peste 5 milioane de persoane asasinate), ca și a rro-
milor, a prizonierilor de război, a populaţiei civile din ţinuturile temporar ocu-
pate etc., având ca rezultat scăderea brutală a proporţiei mozaismului în Polo-
nia, Germania, Ungaria, Ucraina, Grecia, nord-estul Transilvaniei (de unde mo-
zaicii au fost arestaţi şi predaţi germanilor de către autorităţile horthiste) etc.
Regrupările de populaţie („purificările” confesionale) au antrenat mase
umane impresionante, ca în cazul majorităţii hinduiştilor care au trebuit să
părăsească Pakistanul nou creat388, în 1947, şi al multor musulmani care s-au
refugiat, în sens opus, din India în Pakistan, ducând la cvasidispariţia hindu-
ismului în Pakistan şi la o sensibilă reducere a ponderii islamului în India389.
388 Iniţial, format din Pakistanul de Vest (actualul Pakistan) şi Pakistanul de Est (actualul Bangla-
desh).
389 Unele informații indică încă 1,8 milioane de hinduși în Pakistan (1 %), concentrați în special în
Provincia Sindh. În Bangladesh, hinduismul încă mai grupa 22 % din populație, în 1951, dar ulterior,
a înregistrat un declin dramatic, până la 9 %, în 2011, conform ultimului recensământ. În India, nu-
mărul musulmanilor, după un declin succesiv secesiunii Pakistanului, dimpotrivă, se află în creștere
în ultimele decenii, datorită comportamentului demografic mai conservator.
307
Uneori, aceste „purificări” au şi un caracter etnic – cazul refulării celor 1,3 mi-
lioane de ortodocşi (greci) din Turcia în Grecia, în conformitate cu prevederi-
le Tratatului de la Lausanne, şi a circa 0,3 milioane de musulmani (în princi-
pal turci, dar şi albanezi, meglenoromâni etc.) din Grecia în Turcia.
Reacţia negativă a aderenţilor la o confesiune mai veche la pătrunderea
unei confesiuni mai noi. O situaţie curioasă este cea a budismului din India, ţa-
ra în care a apărut religia respectivă, unde, la început, până în secolul al V-lea
d. Chr., noua religie a avut o fază de expansiune foarte rapidă, sub influenţa
rajahilor convertiţi la budism, dar a urmat o fază de reacţie populară negati-
vă, care a dus aproape la dispariţia acestei confesiuni390 (cu excepţia Insulei
Sri Lanka).
Pot fi menţionaţi şi alţi factori ai modificărilor menţionate, fără relaţie cu
intoleranţa religioasă:
Diferenţele de natalitate şi de bilanţ natural, care avantajează, evident,
religiile ale căror aderenţi au o natalitate mai mare şi un bilanţ natural net
pozitiv. Astfel, în Kosovo – Metohia, unde, altădată, ortodocșii erau majoritari,
în secolul al XX-lea, a avut loc o creştere continuă a ponderii musulmanilor
(albanezi), datorită natalităţii înalte, propovăduite de religia respectivă, a
emigrării forțate a sârbilor în Serbia, a venirii unui număr de albanezi din Al-
bania, a sprijinirii albanezilor de către autoritățile italiene de ocupație în tim-
pul celui de Al Doilea Război Mondial etc., musulmanii devenind, astfel, majo-
ritari. Şi în CSI, creşte continuu ponderea musulmanilor (din republicile cu
spor natural consistent – Uzbekistan, Tadjikistan, Turkmenistan, Kirghizstan,
chiar şi din Azerbaidjan şi Kazahstan), în dauna ortodocşilor, care se restrâng
numericeşte continuu, ca urmare a bilanţului natural negativ al est-slavilor
din Rusia, Ucraina şi Bielorusia, al românilor din Basarabia ş.a.
Migraţiile spontane, care produc redistribuiri în funcţie de modificarea
ariei prioritare de origine a migranţilor. De exemplu, creşterea importanţei
imigraţiei latino-americane (mexicane, portoricane, cubaneze) şi a celei fili-
pineze în SUA produce o creştere continuă a ponderii catolicilor, care au de-
venit astăzi grupul confesional cel mai numeros, deşi aceştia erau bine repre-
zentaţi şi mai înainte, mai ales prin imigranţi de origine irlandeză şi italiană
(peste 70 de milioane, în 2015, adică 22 % din total, în unele state, dintre cele
mai importante, aceștia devenind majoritari – Florida, Texas, California etc.).
Diferenţele în viteza de înaintare spaţială a prozelitismului. O situaţie
bine cunoscută este aceea de la limita nordică a Africii Subsahariene (Nigeria,
Camerun, Burkina Faso etc.), unde islamul înaintează viguros spre sud, în da-
una vechilor credinţe animiste, în contrast cu progresul mult mai lent al creşti-
nismului, fapt explicabil prin caracterul mult mai activ al propagandei coranice
şi prin adecvarea mai bună a islamului la vechile tradiţii africane (inclusiv în
ceea ce priveşte menţinerea poligamiei), în raport cu creştinismul, care, ade-
sea, este perceput drept religia foştilor colonialişti.
390Astăzi, budismul în India, deşi se află într-o fază de uşoară revenire, nu mai are decât aproximativ
7 milioane de aderenţi.
308
Religia şi stările politico-economice internaţionale şi interne

Intoleranţa confesională continuă să alimenteze o serie întreagă de conflic-
te internaţionale şi interne, unele extrem de aspre, provocând un mare număr de
victime umane. În general, astfel de conflicte sunt mai dure în Lumea a Treia,
unde nivelul general de civilizaţie este mai scăzut, însă acestea nu lipsesc nici în
statele mai civilizate – cazul conflictului dintre protestanţi (scoţieni şi englezi) şi
catolici (irlandezi) din Ulster (Irlanda de Nord).
Tabelul nr. 28. Structura confesională a populaţiei mondiale în anul 1950

Confesiunea/ TERRA Europa Federația Asia Africa America America Oceania
Milioane Rusă de Nord Latină
de persoane
Total 2506 443,5 101,3 1395,1 222,8 166,8 164,2 13,8
Catolicism 495,2 236,3 0,8 33,1 32 36,9 153 3,1
Culte 290,3 117 2 13,6 28,8 116,2 4,3 8,4
protestante
Culte creştine 203,4 82,8 90,2 12,9 12,8 3,1 1,4 0,2
orientale
Mozaism 11,1 2,4 0,9 1,5 0,5 5,2 0,5 0,1
Islamism 374,3 4,5 6,7 273,4 88,7 0,7 0,2 0,1
Hinduism 304,9 0,1 0 302,7 1,2 0,3 0,5 0,1
Budism 173,5 0,1 0,6 171,3 0,1 0,8 0,3 0,3
Sincretisme 554,9 0 0 554,3 0 0,6 0 0
orientale
Animism 88 0 0,1 20,7 58,7 3 4 1,5
Alte religii 11,6 0 0 11,6 0 0 0 0
Sursa: Estimări după Atlante Anuario de Agostini, IGN, Novara, ediţiile dintre 1960 și 2000.
Note: Cultele neoprotestante sunt înglobate la cele protestante; cultele creştine orientale înglobea-
ză ortodoxismul şi cultele necalcedonice, inclusiv cele unite cu Roma; sincretismele orientale se re-
feră la practica concomitentă a doctrinelor budiste, taoiste, confucianiste sau şintoiste; la categoria
„alte religii” sunt înglobate sikhismul, jainismul, zoroastrismul, bahai’ismul şi alte sisteme religioa-
se cu o iradiere mai restrânsă. Este luată în calcul apartenența culturală și nu cea efectivă (în spe-
cial pentru statele ex-comuniste).
Complexitatea acestor conflicte reflectă, de regulă, efectul unor contradic-

ţii de lungă durată, cu numeroase conotaţii istorice, etnice şi socioeconomice.
Foarte frecvent conflictul este, în egală măsură, atât religios, cât şi etnic, aşa
cum este conflictul iudaico-musulman din Israel/Palestina, în plină desfăşurare,
care este, în egală măsură, un conflict ebraico-arab, determinat de revenirea în
Palestina, locuită majoritar de arabofoni până la cel de Al Doilea Război Mondial, a
evreilor din diaspora. În mod identic, conflictul înghețat din Karabahul de Munte
este atât confesional (musulmano-creştin), cât şi etnic (azero-armean).
309
Tabelul nr. 29. Structura confesională a populaţiei mondiale în anul 2015

Confesiunea/ TERRA Europa Federația Asia Africa America America Oceania
Milioane Rusă de Nord Latină
persoane
Total 7.336 597 144,2 4.396 1.173 357 629 39,8
Catolicism 1.318,1 324 0,6 139 176 86 582,5 10
Culte 790,8 137 3 82 293 226 24 25,8
protestante
Culte creştine 345,1 108 123,2 29 68 12 4 0,9
orientale
Mozaism 15,5 1,5 0,2 6,5 0,2 6 1 0,1
Islamism 1.665 22 15,5 1.154 467 5 1 0,5
Hinduism 1.070,2 1,5 0 1.062 2 3 1,2 0,5
Budism 508,7 0,8 1,3 500 0,1 5 1 0,5
Sincretisme 1.336,1 1 0,2 1.330 0,1 4 0,3 0,5
orientale
Animism 226,5 0,2 0,2 45 161,6 6 13 0,5
Alte religii 60 1 0 48,5 5 4 1 0,5
Sursa: Estimări după Atlante Anuario de Agostini, IGN, Novara, ediţiile dintre 1960 și 2000.
Notă: Estimările se referă la apartenenţa culturală şi nu la opţiunea individuală.
Alte conflicte, de regulă, interne, prezintă un caracter confesional-politic şi

tind spre obţinerea autonomiei regionale sau chiar a independenţei, ca de exem-
plu, conflictul dintre populaţia musulmană moro din Insula filipineză Mindanao
şi autorităţile statale, în esenţă catolice.
În sfârşit, există şi conflicte cu caracter confesional-social, cum sunt cele
dintre musulmani, chinezi şi creştini, în unele insule ale Indoneziei.
Nu se poate neglija nici implicarea tot mai puternică a unor confesiuni în
activităţi economice. Cazul cel mai cunoscut este cel al religiei mooniste, care ru-
lează un buget anual de ordinul miliardelor de dolari, căpătând tot mai mult tră-
săturile unui imperiu financiar-industrial, cu importante investiţii productive în
pescuitul maritim, industria medicamentelor, a băuturilor răcoritoare, metalur-
gie, industria autovehiculelor, a programelor de calculator etc.
Dacă se ține cont de apartenența culturală, evoluția numerică a structurii
confesionale a populației a suportat, după 1950, modificări esențiale (tabelul 28,
29). Astfel, creștinismul și-a restrâns aria de influență, de la 39,5 %, din popula-
ția Globului, în 1950 la 33,1 %, în anul 2015, cu toată expansiunea spectaculoasă
din Africa, America Latină și Asia. Acest recul este datorat mai ales cultelor creș-
tine orientale, a căror pondere s-a redus de la 8,1 % la numai 4,7 %, pe fondul
declinului demografic specific după 1990 estului Europei sau în contextul opri-
mării unor comunități minoritare, în special în statele musulmane din Orientul
Apropiat391. La polul opus, hinduismul și, mai ales, islamismul și-au mărit consi-
391 Acest recul este încă și mai evident, dacă ținem cont de ponderea mare a ateiștilor și agnosticilor
în rândul populațiilor tradițional creștine din Europa și America. De exemplu, în Rusia, conform ra-
portului Global Christianity din decembrie 2011 al forumului PewResearchCenter (http://www.
pewforum.org/), mai puțin de jumătate din populație se declară creștină (58,2 milioane de persoa-
ne), restul optând pentru ateism sau agnosticism ori, mai nou, pentru așa-numita religie slavă tradi-
țională.
310
derabil influența: de la 12,2 % la 14,6 %, în cazul primului, respectiv de la 14,9 %

la 22,7 %, în cazul celui de al doilea. Mai ales în cazul islamismului, se observă o
tendință de extindere la scară globală. Ponderea budismului și a sincretismelor
orientale este stabilă, iar animismul pare în recul. Noile religii par să constituie
tot mai mult o alternativă pentru masele umane, cel puțin în Asia.
4.6. Structura pe grupe de vârstă a populaţiei

Structura pe grupe de vârstă este unul dintre cei mai importanţi parametri
geodemografici ai unei populaţii. De raportul dintre grupele de vârstă depinde
ponderea populaţiei în vârstă de muncă, iar aceasta determină resursele de mun-
că ale unui stat sau ale unei regiuni. Structura pe grupe de vârstă influenţează în
mod direct capacitatea de reproducere a unei anumite populaţii, în special, după
cum am văzut, prin prisma ponderii populaţiei feminine de la vârstele de 15 – 45
de ani, care determină, într-o mare măsură, natalitatea şi, indirect, bilanţul natu-
ral. Datele asupra structurii pe grupe de vârstă sunt indispensabile pentru o eva-
luare corectă a structurii sortimentale a consumului de diferite bunuri de utilita-
te comună (îmbrăcăminte, încălţăminte), ca şi pentru evaluarea capacităţii dotă-
rilor sociale necesare (instituţii şcolare, sanitare, recreative etc.), deoarece anu-
mite forme de îmbolnăvire sunt specifice anumitor vârste; structura pe grupe de
vârstă influenţează şi caracteristicile morbidităţii. Aceste informații devin indis-
pensabile planificării economice a teritoriului.
Structura pe grupe de vârstă este determinată, la rândul său, de particula-
rităţile evolutive ale natalităţii şi mortalităţii din statul, regiunea sau localitatea
în cauză. Numărul de persoane de o anumită vârstă depinde direct de numărul
naşterilor din anul în care a apărut generaţia respectivă, precum şi de numărul
deceselor suportate de aceasta pe parcursul existenţei sale. Este normal ca struc-
tura pe grupe de vârstă să resimtă profund efectul negativ al războaielor, mai
ales al celor de lungă durată, atât ca urmare a reducerii foarte puternice a natali-
tăţii, care afectează generaţiile de perspectivă (reducere provocată de dezbina-
rea familiilor, greutăţi materiale, refugieri etc.), cât şi ca urmare a creşterii ex-
traordinare a mortalităţii (consecinţă a pierderilor de pe front, a bombardamen-
telor asupra populaţiei civile, a subnutriţiei, epidemiilor ş.a.).
Corelația între dinamica și structura populației este, astfel, foarte puterni-
că; de obicei, procesele dinamice le devansează cronologic pe cele structurale, în
strânsă dependență cu evoluția speranței de viață la naștere. De exemplu, scăde-
rea natalității la un moment dat va afecta structura pe grupe de vârstă pe întrea-
ga durată de viață a acelei generații, indiferent de modificările dinamice ulteri-
oare. Sensibilitatea la fenomenele conjuncturale (conflicte armate, în primul rând,
vezi figura 64) este deosebit de mare, mai ales în ceea ce privește anumite catego-
rii de populație (bărbații tineri, în primul rând). La fel de importante sunt și
efectele tranziției demografice, scăderea rapidă a natalității regăsindu-se în timp
sub forma procesului de îmbătrânire accelerată a populației. Structura populați-
311
ei pe vârste, la un moment dat, depinde, așadar, de evoluția curbelor natalității și

mortalității din ultima sută de ani. Dacă acești doi indicatori ar evolua constant,
cu o creștere naturală nulă, am avea de-a face cu populație staționară.
La nivelul unei analize spaţiale, indiferent de gradul de detaliere, structura
pe grupe de vârstă este influenţată şi de mobilitatea teritorială a populaţiei. Sta-
tele, regiunile sau localităţile caracterizate printr-un bilanţ migratoriu pozitiv în-
registrează o creştere proporţională a populaţiei tinere şi a tinerilor adulţi, mai
ales în rândul bărbaţilor, generaţii care sunt cele mai mobile, mai curajoase, mai
viguroase şi mai adaptabile; de exemplu, în SUA, în rândul imigranţilor din pri-
ma generaţie, ponderea populaţiei de 20 – 30 de ani este de 29 % faţă de media
de 17 % pentru întreaga populaţie; în Emiratele Arabe Unite, ponderea popula-
ţiei de 20 – 35 de ani este de 40,8 %, la populaţia masculină, faţă de 22,8 %, la
populaţia feminină. Dimpotrivă, acolo unde se înregistrează un bilanţ migratoriu
negativ, se produce o reducere a proporţiei populaţiei în vârstă de muncă (cu
deosebire, sub 40 de ani), crescând, în mod corespunzător, ponderea vârstnici-
lor şi, până la un punct, chiar a copiilor, în măsura în care încă nu a avut loc o
scădere semnificativă a natalităţii.
Figura nr. 64. Piramida vârstelor populaţiei Franţei, din 1965,

indicând pierderile din timpul celor două războaie mondiale (X şi A) şi
deficitul de naşteri din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (B)
Structura pe grupe de vârstă poate fi analizată la grade diferite de detalie-

re. La un grad mai redus de detaliere se utilizează structura pe cele trei mari
grupe de vârstă:
tineretul – între 0 şi 15 sau între 0 şi 20 de ani;
adulţii – între 15 (20 de ani) şi 60 (65 de ani) şi
312
vârstnicii – peste 60 (65 ani). Pragurile de 15 și 65 ani sunt tot mai uti-
lizate de instituțiile internaționale, în conformitate cu legislația muncii (vâr-
sta minimă a recrutării forței de muncă, vârsta pensionării), corelat și cu spe-
ranța de viață tot mai ridicată.
4.6.1. Mijloace de analiză a structurii populației pe grupe de vârstă

Structura pe cele trei mari grupe de vârstă, în practică, prezintă avantajul
de a putea fi reprezentată şi analizată comparativ cu ajutorul unei diagrame ter-
nare, cu trei axe, ceea ce ne permite, pe de o parte, compararea unui număr mare
de situaţii sincrone diferite (din diverse state, regiuni etc.), iar pe de alta – urmă-
rirea tendinţelor şi a ritmului evoluţiei în timp, precum și a structurii pe grupe
de vârstă a aceleiaşi sau a mai multor regiuni, în paralel. În figura 65, au fost lua-
te ca exemplu, câteva state cu o evoluție cât mai diferențiată a structurii pe vâr-
ste, printre care și România, perioada de analiză fiind cuprinsă între 1970 și
2015 (conform World Population Prospect, POPIN, ONU, 2016).
Se observă, astfel, că statele africane au cunoscut o anumită stabilitate a
structurilor, cu valori foarte ridicate ale ponderii populației tinere (chiar peste
50 %, în Niger), evoluție explicabilă în contextul păstrării unei natalități foarte
ridicate. Chiar și aici însă, statele ceva mai evoluate, precum Kenya, în care tran-
ziția demografică a debutat deja de câteva decenii, au cunoscut modificări struc-
turale semnificative, în primul rând în ceea ce privește populația tânără. Spre
deosebire, în același interval de timp, statele latino-americane și asiatice au cu-
noscut modificări structurale profunde, pe fondul scăderii masive a natalității și
a creșterii speranței de viață la naștere, ponderea populației tinere scăzând sub
25 % (chiar mai mult în state cu o politică denatalistă eficace, precum Thailan-
da), în paralel crescând ponderea populației vârstnice (valori de la 10 la 18 %),
prefigurând deja pentru deceniile viitoare, iminența îmbătrânirii populației (mai
ales în Brazilia și Thailanda). Statele dezvoltate luate ca exemplu (Canada, Sue-
dia), au cunoscut o accentuare a procesului de îmbătrânire, deja evident în Sue-
dia încă din 1970, în paralel cu scăderea continuă a ponderii populației tinere
până la valori de aproximativ 15 %. România, care în 1970 se afla într-o situație
intermediară, a înregistrat o evoluție spectaculoasă, nesigură (în zig-zag), strâns
legat de politica demografică din perioada totalitară sau de căderea masivă a in-
dicatorilor fertilității populației după 1990, asemănător altor state din estul Eu-
ropei. În acest context, nu este surprinzător să constatăm că populația țării noas-
tre este, structural, mai îmbătrânită decât cea a Canadei, care beneficiază de im-
portante fluxuri de imigranți.
Mai detaliată este analiza structurii pe grupe mici de vârstă (de 1,5 sau 10
ani). Aceasta poate fi efectuată pe baza modelului grafic al piramidei vârstelor,
care introduce, în acelaşi timp, şi structura pe sexe a populaţiei. Piramida vârste-
lor este un grafic, în care, de ambele părţi ale axei verticale, se introduc, sub for-
ma unor coloane culcate şi suprapuse (calculate ca proporţii din total sau, mai
313
puţin corect, în valori absolute) dimensiunile grupelor de vârstă cu intervale

egale de durată392.
Figura nr. 65. Diagrama ternară a distribuţiei populaţiei pe grupe mari de vârstă,
la nivel global (state selective, 1970 – 2015)
La nivel global, piramida vârstelor a cunoscut modificări substanțiale în

ultimele decenii (figura 66), de la o distribuție favorabilă populației tinere în
1970 (40 %, față de 55 %, adulți și 5 %, vârstnici), trecând la o concentrare evi-
dentă la vârstele adulte (62,5 % față de 25 %, tineri), cu o substanțială creștere a
ponderii populației vârstnice (12,5 %) în anul 2015393. În perspectiva anului
2060, specialiștii ONU consideră ca se va atinge pragul de îmbătrânire, populația
tânără și cea vârstnică urmând să dețină ponderi egale (20 %).
392 Piramida vârstelor a fost inventată de generalul american Francis Walker, în 1870, directorul de
atunci al Biroului Federal pentru Recensământul populației.
393 Sunt studii care arată că îmbătrânirea populației se va petrece mai rapid în țările în curs de dez-
voltare. De exemplu, G. Pison (Le vieillissement démographique sera plus rapide au Sud qu’au Nord,
„Population et Sociétés”, 457/2009, INED, Paris) a calculat că pentru a trece de la 7 la 14 % ponderea
populației de peste 65 ani, în Franța, au fost necesari 114 de ani (1865 – 1979), pe când în China, vor
fi necesari doar 26 de ani (2001 – 2026), iar în state precum Iran sau Vietnam, cu o scădere rapidă a
natalității după 1990, chiar mai puțin.
314
Figura nr. 66. Piramida vârstelor populației mondiale – trecut, prezent și perspective
Acest model grafic poate fi utilizat și în scopuri comparative, prin supra-

punerea valorilor a două teritorii diferite sau pentru studii diacronice, cu scopul
observării modificărilor structurale produse într-un interval dat. Sugestivitatea
și utilitatea modelului îi asigură rolul unei imagini sintetice, expresive, a structu-
rii populației pe vârste. Analizate la nivelul statelor, piramidele vârstelor scot în
evidenţă existenţa a două mari tipuri de structuri ale populaţiei, pe grupe de
vârstă, unele caracteristice pentru statele dezvoltate, iar celelalte –caracteristice
pentru statele în curs de dezvoltare (figura 67). Între acestea două, există nume-
roase variante care țin de factorii modificatori ai structurii populației (imigra-
ție/emigrație, declinul indicatorilor de fertilitate, creșterea speranței de viață etc.).
Figura nr. 67. Piramida vârstelor unui stat dezvoltat (Belgia) și a unui stat în curs de dez-
voltare (Kenya), în anul 2000 (Demographic Yearbook, 2001, ONU, New York)
A. În statele dezvoltate şi în statele Europei de Est, forma piramidei vârste-

lor este determinată, în primul rând, de reducerea puternică a natalităţii, care a
început încă din secolul al XIX-lea şi a provocat reducerea considerabilă a pon-
derii tineretului. Astfel, proporţia populaţiei tinere (sub 15 ani) a ajuns, în 2015,
la o medie de numai 16 %, cu oscilaţii destul de mici, cuprinse între 22 % (Irlan-
315
da) și doar 13 %, în Germania și Japonia394. Majoritatea acestor state au valori

cuprinse între 14 și 18 %, doar Islanda și SUA depășind acest nivel. State est-
europene care, până de curând (2000 – 2005), mai afișau valori de peste 20 %
(Albania, Republica Moldova, FYROM395 etc.). Valori similare sunt însă caracteris-
tice și în noile state industriale din estul Asiei (Taiwan și Coreea de Sud, cu 14 %,
Singapore și chiar Thailanda sau China).
În acelaşi timp, reducerea mortalităţii şi creşterea speranţei medii de viaţă
la naştere a produs ridicarea treptată396 a ponderii vârstnicilor („papy boom”) la
o valoare medie de 18 %, în anul 2015, în timp ce proporţia adulţilor, chiar dacă
a crescut mai puţin, s-a ridicat şi ea peste media mondială. Și în acest caz, valori-
le specifice acestor state oscilează în jurul mediei (15 – 20 %), cu maxima în Ja-
ponia (27 %), urmată de Italia (22 %), Germania (21 %), Bulgaria, Portugalia,
Suedia și Finlanda (20 %). Sub 15 % se mențin doar câteva state europene cu un
parcurs demografic mai atipic (Irlanda, Islanda) sau cu o speranță de viață mai
redusă (Bielorusia, Federația Rusă, Republica Moldova etc.). Acolo unde, datorită
specializării climato-turistice, se mai adaugă şi un puternic aflux migratoriu de
populaţie vârstnică, aşa cum este în principatul Monaco, ponderea populaţiei
vârstnice poate ajunge, de asemenea, la valori foarte ridicate (24 %).
Adulţii deţin o pondere medie de 66 %, oscilând între 63 şi 70 %, ceea ce
indică un potenţial productiv ridicat al populaţiei; acesta nu este ameninţat cu
restrângerea proporţională într-un viitor apropiat, deoarece creşterea ponderii
vârstnicilor va fi compensată de reducerea numărului tinerilor, dar, în valoare
absolută, înlocuirea grupei de vârstă adultă nu va mai fi asigurată de generaţiile
tinere din aceste ţări, soluţia inevitabilă fiind aceea a compensării prin imigrare.
În rândul statelor dezvoltate, se pot observa, totuşi, unele diferenţe, parti-
cularizându-se, pe de o parte, statele Europei Central-Vestice şi Japonia, pe de alta
– statele Europei de Est şi, în sfârşit – statele anglo-saxone din afara Europei (din
America de Nord şi Oceania).
1) Statele vest-europene şi Japonia au fost, mult timp, profund marcate de
efectele dezastruoase ale celor două războaie mondiale, care ne-au lăsat şi as-
tăzi, ca moştenire, o îngustare a piramidei vârstelor, mai ales la nivelul generaţi-
ei de 60 – 65 de ani, apărută în timpul anilor de natalitate minimă provocată de
cel de Al Doilea Război Mondial, deşi această îngustare a fost parţial estompată
de imigraţie. A mai existat şi o a doua strangulare a piramidei, la nivelul genera-
ţiei actuale de 95 – 100 de ani, născută în anii de natalitate minimă din anii Pri-
mului Război Mondial şi grav decimată, mai ales la sexul masculin, de participa-
rea la cel de Al Doilea Război Mondial, însă astăzi reducerea acestei generaţii nu
mai apare ca având vreun efect evident în piramida vârstelor. În schimb, devine
tot mai vizibilă îngustarea piramidei la bază, piramida tinzând spre forma de turn.
394 Cea mai redusă valoare, luând în calcul toate teritoriile reținute în baza de date a PRB, este cea din
Hong Kong (11 %).
395 Fosta republică iugoslavă a Macedoniei.
396 În Franţa, în anul 1905, proporţia vârstnicilor nu era decât de 8 %, pentru ca astăzi, aceasta să
ajungă la o valoare aproape dublă.
316
2. În statele est-europene (în special în Federația Rusă, Ucraina ş.a.), pira-

midele vârstelor sunt mult mai neregulate, îngustarea de la 60 – 65 de ani şi re-
ducerea brutală a generaţiei de peste 85 de ani rămânând mai profunde decât în
Europa Central-Vestică, deoarece nu au fost compensate de imigraţie, îngustarea
bazelor fiind, așadar, şi mai brutală. Un exemplu concludent este cel al Rusiei, un-
de, în anul 2001, generaţia născută în 1944 era formată din doar 700.000 de per-
soane, în vreme ce pentru cea din anul 1960 se estima un număr de 2.570.000 de
persoane, la copiii sub un an, numărul scăzând din nou, la 1.230.000. Această situ-
ație se perpetuează, cu precizarea faptului că numărul copiilor sub un an a crescut
din nou, considerabil, ca efect al politicilor nataliste, ajungând la 1.900.000, în anul
2015, ceea ce a întărit caracterul neregulat al piramidei vârstelor. În ultimele două
decenii, există tendința de divergență în cadrul acestui grup, între statele ex-
sovietice și cele din Europa Central-Estică, ultimele având o tendință vizibilă de
apropiere față de modelul occidental (mai ales Cehia, Slovenia și Slovacia). Româ-
nia este un caz aparte prin reducerea masivă a ponderii populației adulte tinere,
efect al emigrației masive care produce o îngustare anormală în partea mediană
a piramidei (15,8 %, ponderea populației de 20 – 29 de ani, în anul 2002, și nu-
mai 13,2 %, în anul 2011). Bulgaria este un alt caz atipic, prin accentuarea pro-
cesului de îmbătrânire care o apropie mai mult de evoluțiile din sudul Europei
(din Grecia sau Italia).
3. În statele dezvoltate, de colonizare anglo-saxonă, din afara Europei, gra-
dul de îmbătrânire a populaţiei este mai puţin marcat, deoarece restrângerea na-
talităţii s-a instalat mai târziu decât în Europa, iar imigraţia şi baby boomul din
anii 1945 – 1956 a contribuit la o anumită îngroşare a rândurilor adulţilor. De
exemplu, în SUA, Australia şi Noua Zeelandă, populaţia de peste 65 de ani nu re-
prezintă mai mult de 15 %, iar în Canada – 16 %, în timp ce tineretul din primele
trei state continuă să mai deţină 19,0 % din totalul populaţiei.
Spre deosebire de aceste state, există unele excepţii chiar în Europa, aşa
cum este aceea a Irlandei, stat în care dominanţa confesiunii catolice a contribuit
la menţinerea mai mult timp a unei natalităţi mai puţin coborâte, sau aceea a Is-
landei.
Efectul principal al evoluției structurii pe grupe de vârstă din țările dezvol-
tate constă în reducerea potențialului forței de muncă, prin concentrarea popula-
ției active la vârstele de 40 – 65 de ani. Afluxul de imigranți, în general, tineri,
constituie, aparent, o soluție, compensând deficitul de populație adultă tânără
(20 – 40 de ani), dar declinul natalității din ultimele decenii menține riscul men-
ționat. Problema asigurării înlocuirii forței de muncă, mai ales în contextul ulti-
milor ani, în care sunt pensionate generațiile numeroase rezultate în urma baby-
boom-ului postbelic (1945 – 1960), a devenit capitală în Uniunea Europeană, re-
zolvarea sa fiind mai facilă în statele care au luat din timp măsuri de stimulare a
natalității (Franța, Suedia etc.). În state precum Germania sau Italia însă, situația
este dintre cele mai dificile.
317
Figura nr. 68. Ponderea populației tinere (0 – 14 ani, în anul 2015)
B. În ţările în curs de dezvoltare, forma piramidei vârstelor este determina-

tă, mai întâi, de o natalitate care s-a redus cu mult mai puţin decât în statele dez-
voltate, generând, astfel, o bază foarte largă a piramidei respective, expresie a
unei ponderi foarte ridicate a tineretului aflat sub vârsta de 15 ani; proporţia
medie a acestuia este de 28 % (în scădere de la 33 %, în 2001), dar ajunge la va-
lori mult mai mari în Africa Subsahariană (43 %, pe ansamblu, cu vârfuri de 50
%, în Niger și valori de 47 – 49 %, în Burkina Faso, Angola, Ciad, Uganda și Mali).
Valori foarte ridicate se întâlnesc încă și în Asia (cu o medie de 28 %, dar cu vâr-
furi de 44 %, în Afganistan, 42 %, în Timorul Oriental și 40 %, în teritoriile pales-
tiniene sau Irak), precum și cu totul excepțional în America Centrală (40 %, în
Guatemala) sau în Oceania (41 %, în Insulele Marshall sau 40 %, în Vanuatu, fi-
gura 68).
Panta piramidei vârstelor este însă slab înclinată, indicând reducerea ra-
pidă a generaţiilor mai vechi, ca urmare a mortalităţii şi, în special, a mortalităţii
infantile foarte înalte până de curând, în felul acesta, deja la vârsta adultă, popu-
laţia apărând mult decimată. Adulţii deţin, în consecinţă, o pondere obişnuită de
55 – 65 %, în general, sub valoarea medie mondială, pondere care coboară însă 7
sub 55 % în majoritatea statelor Africii Subsahariene şi, mai rar, în Asia. Valoa-
rea minimă se înregistrează, evident, în Niger (doar 47 %).
Populaţia vârstnică, de peste 65 de ani, este, proporţional, foarte redusă,
aşa cum era de aşteptat, în condiţiile unei speranţe medii la viaţă cu valori mo-
deste. Aceasta se situează, de regulă, în jurul valorii de 7 %, dar coboară la doar
3 %, pe ansamblul Africii Subsahariene (şi chiar la valori de numai 2 % în statele
extrem de înapoiate din Africa Subsahariană (Gambia, Burundi, Ciad, Angola).
318
Şi în rândul ţărilor în curs de dezvoltare, există diferențe tot mai mari între
statele cu un comportament demografic tot mai apropiat de cel european, cu fa-
milii cu mai puţini copii şi relativ mai mulţi vârstnici (figura 69). O tendinţă de
îmbătrânire a populaţiei şi de vizibilă îngustare a bazelor piramidelor începe să
se observe în unele state ale Americii Latine (Uruguay, cu 14 % vârstnici, Chile și
Argentina, cu 11 %) sau în multe state est-asiatice care au adoptat o politică
denatalistă (Republica Populară Chineză, Thailanda, Republica Coreea, Republi-
ca Populară Democrată Coreeană, Taiwan, Singapore). În contrapondere, aceste
state au o pondere mult mai redusă a tinerilor (20 – 25 %, în statele latino-
americane menționate și, respectiv, 14 – 21 %, în statele asiatice). Și alte state în
curs de dezvoltare tind să se apropie de o astfel de structură (Tunisia, Turcia, Sri
Lanka, Brazilia, Costa Rica, cu ponderi de 23 – 25 % ale populației tinere și 7 – 8 %
ale populației vârstnice). În multe dintre aceste cazuri, populația adultă ajunge
să aibă valori mult peste media mondială (mai ales în statele asiatice menționa-
te, până la 73 %, în Republica Populară Chineză și Taiwan).
Figura nr. 69. Ponderea populației vârstnice (de peste 65 de ani, în anul 2015)
Un alt caz particular este cel al statelor cu deficit de forţă de muncă, unde
se manifestă o creştere proporţională a ponderii adulţilor, pe seama imigraţiei
(de exemplu, în Emiratele Arabe Unite, stat cu 85 % din populaţie formată din
adulţi şi cu nu mai mult de 14 % tineri; o situaţie asemănătoare se întâlnește şi
în Qatar, Bahrein, Oman sau Kuweit). În consecinţă, foarte puţini vârstnici carac-
terizează structura pe grupe de vârstă a unor state ale industriei extractive, un-
de predomină o populaţie formată din imigranţi adulţi (1 % în Emiratele Arabe
Unite şi Qatar, apoi 2 % în Kuweit şi Bahrein, 3 % în Oman), dar şi în statul Nau-
319
ru, din Oceania, insuliţă în care principala activitate economică a constituit-o ex-
ploatarea fosfaţilor, aceasta atrăgând, până în anii din urmă, un număr apreciabil
de imigranţi ş.a.m.d.
4.6.2. Indici sintetici ai structurii populației pe grupe de vârstă

Un prim indice este utilizat pentru evidențierea procesului de îmbătrânire
demografică. Indicele de îmbătrânire se exprimă matematic, astfel: Iv = Pv/Pt, în
care Pv este populația vârstnică (de peste 65 de ani), iar Pt, populația tânără (sub
15 ani). Un raport supraunitar indică deja o îmbătrânire avansată. Multă vreme,
„recordul” a fost deținut de Suedia, stat cu o structură îmbătrânită încă de dina-
inte de 1970, dar în ultimul deceniu, Japonia a devenit, de departe, cea mai îmbă-
trânită țară din lume (Iv = 2,03, în anul 2015). Valori foarte ridicate se întâlnesc
și în Germania (1,61), Italia (1,58) sau Bulgaria (1,43). Suedia, cu un indice de
1,18, poate fi considerată acum moderat îmbătrânită. Acest proces inerent este
foarte avansat în majoritatea statelor europene (inclusiv în România, cu 1,12, în
anul 2016) și atinge deja state asiatice, precum Republica Coreea sau insule
antileze, precum Puerto Rico și Martinica. Spre deosebire, în majoritatea statelor
în curs de dezvoltare, acest indicator este încă departe de aceste valori (media
Africii Subsahariene este doar 0,07, cea a Americii Latine – 0,33, iar cea a Asiei –
0,33). Este de așteptat ca în următoarele decenii, pe fondul declinului natalității
și al creșterii speranței de viață, îmbătrânirea demografică să devină o problemă
planetară, după ce a fost considerată un caz particular al câtorva state dezvoltate
din Europa.
Evoluția procesului de îmbătrânire este ilustrată și de calculul vârstei me-
dii a populației, calculată ca sumă a vârstelor tuturor locuitorilor, împărţită apoi
la numărul acestora.
Vm=  ( x  0.5) Px
 Px
Asemănătoare este și vârsta mediană, care împarte în două o populație, o
jumătate sub aceasta și cealaltă jumătate, peste aceasta. Diferența dintre cele
două modalități de calcul este minoră. Vârsta mediană la nivel mondial era, în
anul 2015 (conform informațiilor colectate de serviciile specializate ale ONU), de
29,1 ani, cea mai ridicată valoare fiind caracteristică Japoniei (46,9 ani sau prin-
cipatului Monaco (52,6 ani) dacă ținem cont de toate teritoriile și entitățile ana-
lizate, iar cea mai redusă în Niger (numai 15,2 ani). Valorile foarte mari (peste
40 ani) sunt caracteristice majorității statelor europene, Canadei și Coreei de
Sud, valori relativ ridicate (35 – 40 de ani) fiind înregistrate și în SUA, Australia,
Uruguay, Cuba, Thailanda sau Republica Populară Chineză (figura 70). La polul
opus, cea mai mare parte a Africii Subsahariene, Yemenul și Afganistanul înre-
gistrează valori sub 20 de ani. În America Latină, cele mai frecvente valori sunt
cele de peste 30 de ani, cu excepția statelor andine și a celor din America Centra-
lă, iar în Asia, în afara statelor menționate, predomină valorile de 20 – 30 de ani.
320
Figura nr. 70. Distribuția valorilor vârstei mediane a populației (2015)
Un al treilea indice utilizat se referă la raportul dintre categoriile active ale

populației și cele inactive: indicele de dependență (Id). Id = Pi/Pa, în care Id este in-
dicele (rata) de dependență, Pi este populația inactivă (neocupată formată, de
obicei, din tineri și vârstnici), iar Pa este populația activă (ocupată). Prezența va-
lorilor ridicate ale unor fenomene, precum șomajul, indisponibilizarea fizică etc.,
este de natură să mărească acest indice, la fel ca și îmbătrânirea avansată a po-
pulației sau, dimpotrivă, ponderea extrem de mare a populației tinere (figura
71). Din acest motiv, față de valoarea medie de 515 persoane întreținute la 1.000
de persoane active, există o mare diversitate de situații, de la valori supraunitare
în unele state ale Africii Subsahariene (Niger, de exemplu) la valori extrem de
reduse în unele state arabe petroliere sau în unele state est-asiatice care, după
cum a fost prezentat, prezintă o predominanță netă a populației adulte (EAU,
Republica Populară Chineză, Qatar etc.). Statele Europei Central-Estice prezintă
un indice mai scăzut decât cele vest-europene, pe fondul unei îmbătrâniri deo-
camdată mai puțin accentuate.
La nivel regional, distribuţia grupelor de vârstă depinde de numeroşi fac-
tori, dintre care cei mai importanţi sunt mişcarea migratorie şi standardul de vi-
aţă. În mod obişnuit, regiunile cu o economie stagnantă şi cu un bilanţ migratoriu
negativ înregistrează o pondere ridicată a populaţiei vârstnice, pe fondul plecării
masive a tineretului şi a adulţilor din tranşa de până la 40 de ani, atraşi de posi-
bilitatea de a-şi găsi locuri de muncă în regiunile cu o economie mai dinamică;
aşa este, în Franţa, cazul Masivului Central, al sudului Alpilor şi al Pirineilor, cu
ponderi peste media naţională a celor în vârstă de peste 65 de ani.
321
Figura nr. 71. Distribuția valorilor indicelui de dependență demografică (2015)
Diferenţele regionale în structura populaţiei pe grupe de vârstă sunt de-

terminate şi de comportamentul demografic, mai mult sau mai puţin avansat al
populaţiei. Astfel, în Italia, Mezzogiorno-ul, tradiţional natalist, avea, în 1981, o
proporţie a tineretului, sub 15 ani, de 25,7 %, în timp ce în Nordul urbanizat şi
denatalist, această pondere scădea la numai 18,9 % (Maria-L. Gentileschi, 1991),
distribuţie inversă faţă de cea a vârstnicilor (respectiv – 11,3 şi 14,4 %)397. În
mod identic, în Republica Moldova, raioanele cu o populaţie românească şi gă-
găuză, din vest, centru şi sud, cu un comportament demografic mai tradiţionalist,
aveau o natalitate mai mare şi, în consecinţă, o pondere mai ridicată a tineretului
şi mai redusă a populaţiei vârstnice (în jur de 12 %, în 2003), în timp ce raioane-
le din nord-est, cu o pondere peste medie a ucrainenilor, au un comportament
demografic denatalist, o pondere mai redusă a tineretului şi o proporţie ridicată
a vârstnicilor, care ajunge la 18 – 21 %.
Și în România se pot observa disparități semnificative la nivel județean, cu
anumite diferențe în funcție de valorile analizate. Astfel, dacă sudul țării apare
mai îmbătrânit, atât din perspectiva ponderii populației vârstnice, cât și a indice-
lui de îmbătrânire, în Moldova, tendința de îmbătrânire (accentuată în Neamț)
pare a fi legată, mai degrabă, de migrația masivă a forței de muncă tinere în afara
țării, indicele de îmbătrânire fiind, în general, mult sub media națională (figura
72). În același timp, județul Satu Mare înregistrează o pondere mai redusă a po-
pulației vârstnice sau a indicelui de îmbătrânire, în primul rând, în contextul
speranței de viață la naștere reduse (mult sub media națională).
397Această situație s-a atenuat în ultimele decenii, nordul industrial fiind principalul atractor al pu-
ternicului flux de imigranți veniți din estul Europei sau nordul Africii.
322
În perspectivă, la nivel mondial, pe fondul continuării tendinţei de reduce-

re a natalităţii şi de creştere a speranţei medii de viaţă la naştere, se va accentua
fenomenul de îmbătrânire a populaţiei398 şi de uşoară creştere a ponderii adulţi-
lor, mai ales în ţările în curs de dezvoltare. Ponderea, la nivel mondial, a popula-
ţiei în vârstă de peste 65 de ani urmează să crească de la 8 %, în 2015, la 11,5 %,
în anul 2030399, iar aceea a populaţiei adulte va rămâne aproximativ stabilă (de
la 66 % la 66,5 %), în timp ce proporţia populaţiei tinere, sub 15 ani, se va redu-
ce de la 26 %, în 2003, la 22 %, în anul 2030. Decalajele dintre statele dezvoltate
și cele în curs de dezvoltare se vor menţine prin inerţie. În statele în curs de dez-
voltare, se va îmbunătăţi, astfel, raportul numeric dintre populaţia capabilă de
muncă şi populaţia întreţinută, ceea ce este considerat de economişti ca un fapt
pozitiv, favorizând economiile individuale şi investiţiile, astfel sperându-se să se
obţină o creştere a ritmului de dezvoltare. Numit dividend demografic, acest efect
explică, printre altele, expansiunea economică a unor state din estul Asiei (inclu-
siv a Republicii Populare Chineze).
Figura nr. 72. Ponderea populației vârstnice (A) și indicele de îmbătrânire (B)
în România (2015)
În statele dezvoltate, fenomenul de îmbătrânire va fi însă mult mai accen-

tuat, în medie, în anul 2030, prevăzându-se să se ajungă la o proporţie de 25 %
vârstnici, în felul acesta degradându-se raportul dintre populaţia capabilă de
muncă şi populaţia întreţinută şi impunându-se acordarea unei atenţii deosebite
dezvoltării serviciilor sociale şi medicale destinate întreţinerii persoanelor în
vârstă (P. Le Hir, 2005).
398 Deosebit de rapid va fi ritmul îmbătrânirii populaţiei în Republica Populară Chineză, unde ponde-
rea vârstnicilor va creşte de două ori doar într-un interval de 20 de ani (2010 – 2030). De asemenea,
statele latino-americane, mai ales cele în care tranziția demografică s-a derulat rapid și speranța de
viață a crescut semnificativ în ultimele decenii (Brazilia, Mexic ș.a.), vor înregistra și ele o creștere
susținută a ponderii populației vârstnice.
399 În anul 2050, previziunile ONU apreciază că 23,0 % din populaţia mondială va depăşi vârsta de 60
de ani, iar vârsta medie a populaţiei se va ridica la 40 de ani.
323
Figura nr. 73. Combinația dintre îmbătrânirea la vârf și îmbătrânirea la bază în Italia
(1980 – 2000)
Sursa datelor: ISTAT
4.6.3. Procesul de îmbătrânire demografică

Este procesul în urma căruia un sistem populațional cunoaște o creștere
continuă a ponderii populației vârstnice care poate afecta potențialul productiv.
Interesul generat de evoluția acestui proces, mai ales din partea specialiștilor
europeni, este pe măsura efectelor sale. Noțiunea de îmbătrânire demografică
are un dublu sens: primul se referă la situațiile în care se observă o pondere ri-
dicată a persoanelor în vârstă, iar al doilea, la procesul în cursul căruia această
proporție este în creștere (Paillat, R., 1993). Fenomenul îmbătrânirii nu este pe
deplin elucidat, teoriile îmbolnăvirii și senescenței ca și aceea a pleiotropiei an-
tagoniste, imaginate de geneticieni, nefiind definitive (Olshansky, J. et al., 1994).
Tabelul nr. 30. Evoluția indicelui de îmbătrânire a populației

Țări în
Total Țări America America
Teritoriul/ curs de Africa Asia Europa Oceania România
mondial dezvoltate Latină de Nord
Anul dezvoltare
Indicele de îmbătrânire (+65 ani/0 – 14ani)
1950 0,15 0,28 0,11 0,08 0,11 0,30 0,08 0,31 0,24 0,20
1970 0,14 0,38 0,09 0,07 0,10 0,41 0,09 0,34 0,22 0,33
1990 0,19 0,61 0,12 0,07 0,14 0,63 0,14 0,57 0,35 0,44
2015 0,31 1,07 0,24 0,10 0,32 1,09 0,32 0,79 0,51 1,07
2050 0,73 1,64 0,63 0,18 0,98 1,77 1,10 1,18 0,88 2,04
Sursa: World Population Prospects, 2012 Report, vol. II, Demographic profiles, ONU,
New York; World Population Data Sheet 2016, PRB, Washington
Procesul de îmbătrânire s-a manifestat mult timp numai ca urmare a re-

ducerii natalităţii, sub forma îmbătrânirii la bază (G. Calot, J. P. Sardon, 1999). În
ultimele decenii, aceasta este însoţită de îmbătrânirea la vârf, prin scăderea con-
tinuă a mortalităţii la vârstele foarte avansate (figura 73). Se adaugă, cu efecte
foarte agresive pe termen lung, îmbătrânirea mediană, în statele sau regiunile cu
o puternică emigrație (mai ales a tinerilor).
324
Îmbătrânirea demografică nu este un proces continuu, ci prezintă discon-

tinuităţi (creşteri bruşte sau plafonări), pe fondul influenţei unor modificări en-
dogene (căderi sau relansări ale natalităţii ori ale mortalităţii) sau exogene (mi-
graţii, conflicte)400. Îmbătrânirea este, astfel, mai degrabă, un fenomen rezidual,
efect al mecanismelor care se manifestă la alte nivele ale structurii pe vârste (ta-
belele 30 și 31).
Tabelul nr. 31. Evoluția structurii populației pe grupe de vârstă

în principalele state ale Globului între 1950 și 2015
Statul 0 – 14 ani (%) 15 – 64 ani (%) peste 65 ani (%)
1950 1970 1995 2015 1950 1970 1995 2015 1950 1970 1995 2015
Republica 33,5 39,7 26,4 17,2 62,0 56,0 67,5 72,7 4,5 4,3 6,1 10,1
Populară
Chineză
India 38,9 40,4 35,2 28,7 57,7 55,9 60,2 65,0 3,4 3,7 4,6 6,3
SUA 26,9 28,3 22,1 18,8 64,9 61,9 65,3 65,9 8,1 9,8 12,7 15,3
Indonezia 39,1 42,3 33,0 27,7 56,9 54,7 62,7 66,9 4,0 3,0 4,3 5,4
Brazilia 42,3 42,5 32,3 22,9 55,5 54,3 62,5 69,1 2,5 3,5 5,2 8,0
Pakistan 37,9 46,3 44,3 35,8 56,7 50,6 52,7 60,0 5,3 3,2 3,0 4,2
Nigeria 45,7 45,4 45,6 43,1 51,9 52,1 52,1 53,7 2,4 2,4 2,8 3,2
Bangladesh 37,6 45,4 39,5 32,5 58,8 51,1 57,5 61,6 3,6 3,5 3,2 5,9
Federația 28,9 26,6 21,1 16,6 64,9 65,8 66,9 69,1 6,2 7,7 12,1 14,3
Rusă
Mexic 42,2 46,4 35,9 28,0 53,7 49,5 59,9 65,4 4,1 4,1 4,2 6,4
Japonia 35,4 24,0 16,2 13,1 59,6 68,9 69,6 60,1 4,9 7,1 14,1 26,8
Filipine 43,6 45,5 38,3 31,6 52,8 51,8 58,3 62,3 3,6 2,7 3,4 5,1
Etiopia 44,1 45,1 46,4 40,8 52,9 52,4 50,8 55,9 3,0 2,5 2,9 3,3
Egipt 39,7 41,4 38,0 30,3 57,4 54,3 57,8 64,8 3,0 4,3 4,2 4,9
Vietnam 34,3 43,8 37,5 23,7 61,8 51,9 57,7 69,5 3,9 4,3 4,9 6,8
Germania 23,2 23,2 16,1 12,9 67,1 63,1 68,7 65,8 9,7 13,7 15,2 21,3
Republica 43,7 44,3 48,0 46,2 52,5 52,9 49,2 50,8 3,8 2,9 2,9 3,0
Democrată
Congo
Turcia 38,3 41,1 33,9 23,8 58,4 54,5 61,1 67,9 3,3 4,4 5,0 8,3
Iran 39,1 45,8 43,5 23,7 55,6 50,7 53,6 71,1 5,3 3,5 3,9 5,2
Regatul Unit 22,3 24,3 19,6 17,9 66,9 62,8 65,0 64,7 10,7 12,9 15,5 17,4
Thailanda 36,2 42,9 31,2 18,2 59,6 54,0 63,6 71,0 4,2 3,1 5,2 10,8
Franța 22,7 24,8 19,6 18,3 65,9 62,3 65,5 63,8 11,4 12,9 14,9 17,9
Italia 26,3 24,6 15,1 13,8 65,4 64,5 68,9 64,1 8,3 10,9 16,0 22,1
Surse: World Population Prospects, The 2000 Revision, PRB, Washington și
Structura ideală a unei populaţii staţionare poate fi considerată următoa-

rea pentru țările dezvoltate: 20 % tineri, 65 % adulţi şi 15 % vârstnici, situație
400 Este cazul SUA, unde imigrarea continuă a populației hispanice, predilect în sud-vest, conduce la o
întinerire a populației. Acest efect ascunde însă o netă diferențiere a procesului între diversele com-
ponente etnice, rasiale sau confesionale care alcătuiesc populația SUA. În general, populația de origi-
ne europeană se află într-o fază avansată a procesului, sincron cu statele europene, spre deosebire de
afro-americani sau hispanici, a căror evoluție îi apropie mai mult de America Latină (conf. C. L.
Himes, Elderly Americans, „Population Today” nr. 4/2002, PRB, Washington.
325
de care se apropie state precum Islanda sau Norvegia, în care îmbătrânirea po-
pulației este contracarată de menținerea unei natalități relativ ridicate pentru
un stat dezvoltat și de imigrație. Pentru țările în curs de dezvoltare, cu o pondere
mai redusă a populației vârstnice, valorile ideale sunt diferite, fiind condiționate
de păstrarea unui procent ridicat de populație adultă (60 – 65 %), așa cum se în-
tâmplă în unele state asiatice sau latino-americane.
Fenomenul îmbătrânirii nu poate fi „combătut” decât prin creşterea natali-
tății, imigraţia fiind un factor suplimentar de creştere a ponderii populaţiei
vârstnice pe termen mediu. Niciun stat nu se încadrează, practic, în modelul po-
pulaţiei staţionare avându-se în vedere incidenţa celorlalţi factori (mobilitate,
comportament demografic etc.).
Implicaţiile demografice ale acestui proces sunt contradictorii, fiind, în ace-
laşi timp, un efect al scăderii natalității, dar şi o cauză suplimentară a acestuia.
Implicaţiile economice intervin prin creşterea numărului de pensionari care mo-
difică în sens negativ indicele de dependenţă, dar şi din creşterea vârstei medii a
populaţiei active, cu efecte majore asupra productivităţii muncii sau a cheltuieli-
lor salariale (personalul mai experimentat şi cu vechime este mai bine remune-
rat). Implicaţiile sociale provin din combinarea cu procesele de feminizare şi pau-
perizare, la care se adaugă creşterea bugetului asistenţei sanitare. Implicaţiile
psiho-sociale constituie, mai degrabă, un risc, dificil de măsurat, vizibil mai ales
în „îmbătrânirea mentalităţilor”.
4.7. Structura pe sexe a populaţiei

În mod normal, structura pe sexe a populaţiei este foarte echilibrată, con-
secinţă a faptului că la sexul masculin atât natalitatea, cât şi mortalitatea sunt
mai ridicate decât la cel feminin. Astfel, deoarece naşterile de băieţi sunt, în mod
obişnuit, cu aproximativ 5 % mai numeroase decât cele de fetiţe, la vârstele tine-
re, se înregistrează, de regulă, o uşoară dominanţă a sexului masculin faţă de cel
feminin401.
Ca urmare a faptului că mortalitatea masculină este susţinută de frecvenţa
mai mare a accidentelor, de ocurența bolilor profesionale, de alcoolism, taba-
gism, consum de droguri, participarea mai activă la conflictele de orice gen ş.a.,
la nivelul tinerilor adulţi, cele două sexe se echilibrează numeric, iar de la vârsta
de 40 – 45 de ani, începe să predomine sexul feminin, predominanţă care devine
extrem de pregnantă la vârstele înaintate, de peste 65 de ani402.
401 Un fenomen încă neexplicat, dar bine constatat statistic este cel al creşterii ponderii naşterilor de
băieţi în fazele finale ale perioadelor de război şi în primii ani postbelici (situaţie cunoscută, din anii
1945 – 1947, din Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia ş.a., când naşterile de băieţi le-au depăşit cu
până la 8 % pe cele de fetiţe).
402 Pe de altă parte, în ultimii ani, în unele state ale Lumii a Treia unde, în mod tradiţional, există o
preferinţă pentru băieţi (deoarece fetelor trebuie să li se asigure, la căsătorie, o zestre substanţială),
se observă o accentuare a ponderii naşterilor de sex masculin, profitând de progresele ecografiei, ca-
re permite recunoaşterea timpurie a sexului fătului şi, prin urmare, întreruperea sarcinii atunci când
326
Pentru analiza raportului numeric dintre cele două sexe, cel mai utilizat
indice este indicele de masculinitate. Acesta se obține prin raportarea populației
masculine la cea feminină. Uneori, se utilizează și indicele de feminizare, calculat
în același mod.
Pe ansamblul populaţiei umane, raportul numeric menține încă o foarte
mică dominanţă a populaţiei masculine, indicele general de masculinitate fiind
de 102,0 bărbaţi/100 femei, în anul 2001 și de 101,6, în anul 2015. Această ten-
dință de egalizare este strâns legată de creșterea speranței de viață a femeilor și
de procesul de emancipare a acestora în țările în curs de dezvoltare. Acest echi-
libru este frecvent perturbat de efectele conflictelor militare, de mobilitatea teri-
torială, de diferitele stări sociale specifice, de tratamentul inegal aplicat femeii în
diferite societăţi etc.
Un dezechilibru evident între sexe este prezent în statele care au avut cel
mai mult de suferit de pe urma celui de Al Doilea Război Mondial, a anilor de de-
portări şi persecuţii, cu pierderi umane greu de imaginat, în primul rând, printre
bărbaţii mobilizabili la vremea respectivă403. Astfel de situații s-au întâlnit, în
primul rând, în majoritatea statelor Europei Central-Estice – în Estonia şi Leto-
nia (cu indici de masculinitate de doar 85,5 – 86,1/100, în anul 2001), Ucraina,
Rusia (i. m. = 86,9/100), Bielorusia, Lituania, Ungaria, Republica Cehă, Slovacia
ş.a.404. În aceste ţări, dezechilibrul cel mai frapant era înregistrat în anul 2001, la
vârsta de peste 78 de ani – în Rusia, la vârsta respectivă, indicele de masculinita-
te este de doar 31,6/100, situaţie care nu era cu mult diferită în Germania, Aus-
tria sau Polonia. În prezent, predominanța feminină din aceste state este, mai
degrabă, un efect al supramortalității masculine, valori precum cele din Ucraina
(i. m. = 87,6/100) sau din Federația Rusă (i.m. = 88,3/100) devenind specifice
estului Europei, în timp ce, în partea centrală a acestuia, inclusiv în Germania,
valorile revenind la parametri aproape „normali” pentru un stat european (i. m.
= 94,2/100)405.
Şi conflictele sociopolitice, interetnice şi interrasiale mai recente au deci-
mat, preponderent, populaţia masculină – cazul unora dintre cele mai înapoiate
state africane, cum este Ruanda, unde repetatele lupte dintre grupurile rasiale
hutu şi tutsi au dus la coborârea indicelui de masculinitate la numai 91,2/100,
apare un făt feminin. De exemplu, în India, excedentul naşterilor de băieţi faţă de cel de fetiţe a cres-
cut de la 5,8 % la 7,9 %, între 1995 şi 2004, iar în capitală, la New Delhi, a ajuns chiar la 15,6 %!
(Françoise Chipaux, En 2050 l’Inde sera plus peuplée que la Chine, „Le Monde”, 22.VII.2005).
403 Actualele generații masculine de 90 – 100 de ani, a căror pondere semnificativă a eliminat, practic,
orice influență asupra structurii pe sexe.

404 Fosta URSS a pierdut în cel de Al Doilea Război Mondial aproximativ 17 milioane de oameni, iar
Germania – circa 7 milioane. În Germania deficitul masculin a fost însă compensat, într-o anumită
măsură, de imigraţie. La aceste pierderi se adaugă mortalitatea masculină excesivă, din timp de pace,
din Rusia şi alte state ale Europei de Est, determinată de alcoolism, viaţă dezordonată ş.a.
405 În România, indicele de masculinitate a fost semnificativ mai ridicat decât în alte state din regiune
(97,2/100 la Recensământul din 1992), scăderea din ultimii ani fiind imputabilă mai ales migrației
internaționale a forței de muncă, în care sunt antrenate, mai degrabă, femeile (94,9/100 la Recensă-
mântul din 2002 și 94,6/100, la cel din anul 2011).
327
sau cazul Cambodgiei, cu o populaţie masculină decimată masiv în timpul regi-

mului khmerilor roşii (cu un i.m. = 93,8/100).
În ceea ce priveşte rolul mobilităţii teritoriale în deformarea structurii
normale pe sexe, participarea prioritară a forţei de muncă masculine la migraţii-
le interne şi internaţionale a făcut ca, în mod curent, în localităţile, regiunile sau
statele polarizatoare, cu un bilanţ migratoriu pozitiv înalt şi stabil, să se înregis-
treze o tendinţă generală de creştere proporţională a populaţiei masculine. Pe
plan regional, acest fenomen se poate observa în regiunile în care predomină
muncile grele (în industria extractivă, pe şantiere de construcţii, în exploatarea
forestieră), mai ales dacă şi condiţiile climatice sunt foarte aspre, aşa cum sunt
în multe ţinuturi din Siberia şi Extremul Orient al Rusiei (Republica Sakha, Pen-
insula Kamceatka etc.), unde populaţia activă masculină vine, de multe ori, doar
temporar, pentru muncă, iar în trecut, a fost adusă în mod forţat; în România, un
caz similar a fost cel al bazinelor lignitifere din Oltenia (Motru, Rovinari etc.), al
unor centre miniere din Munţii Apuseni, al centrelor petroliere din bazinul Taz-
lăului Sărat etc. Pe plan local au putut fi înregistrate şi stări cu totul anormale,
generatoare de vicii şi plăgi sociale inerente, ca în cazul tinerelor centre minie-
re406. La nivel internaţional, cele mai tipice state cu o populaţie masculinizată
prin imigrare sunt ţările petroliere, mai mari sau mai mici, din jurul Golfului
Persic şi din Africa de Nord, cum sunt Emiratele Arabe Unite (cu un indice de
masculinitate de 210/100, în anul 2001, redus însă la 170,7, în anul 2015), Qata-
rul (i.m. = 190/100, în 2001, în creștere la 201/100, în 2015), Kuweitul (i. m.=
151,9/100, în anul 2001 și 143/100, în anul 2015), Bahrein, Oman, Arabia Sau-
dită, Libia și Brunei, cu valori între 110 și 130/100, în anul 2015) etc. Valori pes-
te media mondială au fost caracteristice și în America Latină (Trinidad-Tobago,
cu i. m. de 105,4/100, în anul 2001), dar au fost moderate prin emigrația predi-
lect masculină. Sporadic, astfel de situații au apărut și în unele state care au atras
muncitori imigranți temporar (Nigeria) sau care au devenit atractive prin clima-
tul de prosperitate (Malaysia, Costa Rica, Iordania ș.a.); un timp a făcut parte din
această categorie şi Israelul, stat care a primit mulţi imigranţi evrei, în special
din Europa de Est.
Statele Unite ale Americii, Australia, Noua Zeelandă, Argentina şi Urugua-
yul, deşi continuă să formeze o largă arie de imigrare, nu mai deţin o preponde-
renţă masculină, ca în trecut, ca urmare a reducerii ponderii imigraţiei în sporul
total al populaţiei, faţă de perioada imigratorie de vârf, dar şi drept consecinţă a
faptului că imigraţia are loc tot mai frecvent în familie, precum şi a alinierii aces-
tor state la procesul general de feminizare din statele dezvoltate, generat de
creşterea substanţială a speranţei medii de viaţă la naştere în SUA, indicele de
masculinitate menținându-se constant, în ultimele decenii, la 96,5/100.
406 De exemplu, în Insula Bougainville, în 1975, la puţin timp după deschiderea exploatărilor de cu-
pru şi aur, indicele de masculinitate era de 733,3/100!; o situaţie asemănătoare s-a produs şi în cazul
aşezării căutătorilor de aur, formate, după 1980, în apropierea zăcământului Serra Pelada, din Brazi-
lia, unde indicele de masculinitate al celor 30.000 de locuitori era de peste 400/100 (astăzi, aşezarea
a fost aproape complet părăsită, în urma închiderii exploatării).
328
În localităţile, regiunile şi statele cu un bilanţ migratoriu negativ, în mod

obişnuit, se produc creşteri peste valoarea normală a ponderilor populaţiei femi-
nine, feminizare care are loc în paralel cu creşterea ponderii vârstnicilor, drept
consecinţă a plecării, de preferinţă, a tinerilor adulţi. Pe plan regional, acest fe-
nomen este larg răspândit, fiind cât se poate de specific pentru regiunile rurale,
lipsite de suficiente locuri de muncă în activităţi neagricole şi aducătoare de ve-
nituri ridicate. În timp, se pot produce însă modificări substanțiale, de exemplu,
în România, în mediul rural al judeţelor mai slab dezvoltate, cum sunt judeţele
Botoşani și Vaslui, feminizarea era foarte avansată până de curând, dar deschi-
derea spre migrația internațională a modificat structura pe genuri în mod sem-
nificativ, până la manifestarea unei ușoare masculinizări407. În Europa meditera-
neană, Africa de Vest şi de Est, arii tipice de emigrare, marcate de feminizare, au
fost, în mod clasic, o serie de ţări mici, frecvent insulare, cu resurse proprii mo-
deste, ca Malta, Insulele Capului Verde (i.m. = 93,8/100) sau Djibouti, iar în Afri-
ca australă – o serie de vecini, furnizori de forţă de muncă, ai Republicii Africa de
Sud, ca Botswana (i.m. = 95,9/100), apoi, în America Centrală – Antigua-Barbuda,
Porto Rico (cu indici de masculinitate de respectiv 90,7 şi 92,6/100), Barbados,
Salvador ş.a. Procesul de feminizare a afectat puternic, după 1990, populaţia
unor state din Europa de Est, Transcaucazia şi Asia Centrală, unde s-a dezvoltat,
ca unică soluţie de subzistenţă, emigrarea pentru muncă în străinătate – în Ge-
orgia (cu un indice de masculinitate de 89,6/100, în anul 2004), Armenia şi Ka-
zahstan (i.m. = 92,3/100), Republica Moldova, Croaţia, Serbia şi Muntenegru,
Bulgaria etc. Integrarea tot mai vizibilă a populației feminine în aceste circuite
migratorii a redus însă amploarea fenomenului (figura 74).
Chiar dacă unele dintre statele clasice de emigrare au devenit, astăzi, state
de imigrare, ca urmare a recâştigării unui anumit dinamism economic, acestea
şi-au păstrat structura feminizată a populaţiei, prin inerţie istorică (cazul Portu-
galiei, cu un i. m. = 94,1/100, în anul 2004, și 95,2/100, în anul 2015).
Există şi situaţii, în trecut mai rare, în care mobilitatea teritorială este mai
puternică în rândul femeilor decât în cel al bărbaţilor, diferenţiere cu un evident
specific profesional. Astfel, în centrul industrial al Rusiei europene, specializarea
clasică a unor oraşe industriale (Ivanovo, Vladimir) în sectorul textilelor a dus la
o feminizare a populaţiei, încă şi mai evidentă decât la nivel naţional. Pe plan in-
ternaţional, un stat de emigrare preponderent feminină a fost Irlanda, de unde
femeile emigrau în căutarea unor locuri de muncă, deşi relativ slab remunerate
(ca femei de serviciu, în Marea Britanie sau SUA), în timp ce bărbaţii rămâneau
legaţi de muncile agricole, rezultând o uşoară preponderenţă masculină, care în-
să a dispărut astăzi, când Irlanda a devenit un stat atractiv, de imigrare, ca urma-
re a recentului avânt economic (i.m. = 99,7/100, în anul 2015).
407 Conform Recensământului din anul 2011, predominanța masculină se înregistra în cazul popula-
ției rurale din județele Iași, Vaslui, Bacău, Galați, Tulcea, Constanța, Gorj, Sibiu, Brașov, Covasna și
Harghita cu cel mai ridicat indice de masculinitate în Iași și Vaslui (103,5/100). Cel puțin pentru jude-
țele din estul țării, se poate invoca selectivitatea emigrației ca factor explicativ.
329
Figura nr. 74. Tipologia structurii populației pe sexe (2015)
Nivelul de dezvoltare socioeconomică şi statutul social de egalitate al feme-

ilor, prin intermediul speranţei medii de viaţă la naştere al acestora, cu valori ri-
dicate, reprezintă principala explicaţie a evidentului proces de feminizare a po-
pulaţiei din majoritatea statelor dezvoltate (Franţa, Italia), în strânsă corelaţie
cu atingerea unei proporţii ridicate a numărului vârstnicilor. Indicele de mascu-
linitate din acest grup de ţări (94/100) este semnificativ mai redus faţă de va-
loarea medie mondială, dezechilibru care devine şi mai evident la nivelul unor
unităţi teritoriale mici, cu un standard de viaţă foarte înalt şi cu o tendinţă vizibi-
lă de a concentra o pătură socială vârstnică şi cu venituri mari (cazul Principatu-
lui Monaco, cu un indice de masculinitate de 90,9/100, în anul 2004, dar de
95,1/100, în anul 2015), concentrare la care contribuie atât atractivitatea clima-
tico-turistică, cât şi statutul politic special al minusculului teritoriu, care a căpă-
tat, astfel, rolul de paradis fiscal, de centru al jocurilor de noroc ş.a.
Dimpotrivă, în ţările Lumii a Treia, standardul coborât de viaţă, speranţa
mică de viaţă la naştere şi ponderea mare a tineretului, alături de statutul social
şi familial derizoriu al femeii, reprezintă tot atâtea explicaţii ale persistenţei unei
anumite predominanţe masculine (indice de masculinitate = 102,3/100). Acest
dezechilibru este exacerbat în acele regiuni şi state, în care starea de inferiorita-
te socială şi familială a femeii, ca şi condiţiile sanitar-igienice ale vieţii femeilor
sunt deosebit de preocupante, determinând o mortalitate feminină anormal de
330
mare (ca urmare a lipsei de asistenţă sanitară, la repetatele naşteri408, a lipsei de

asistenţă sanitară acordată fetiţelor bolnave, a abandonării fetiţelor nou-născute, a
muncilor grele pe care trebuie să le presteze femeile, în agricultură şi activitatea
casnică, a alimentaţiei mai puţin consistente care le revine femeilor ş.a.m.d.). O
accentuare a întreruperii preferenţiale a sarcinilor cu fetuşi feminini (mai ales în
statele asiatice sau cu o populație musulmană, de exemplu, în Republica Popula-
ră Chineză, India, Azerbaidjan ș.a.409), s-a produs în momentul în care a devenit
posibilă determinarea timpurie a sexului fetușilor (figura 75).
Figura nr. 75. Evoluția indicelui de masculinitate la naștere

în Republica Populară Chineză și în Coreea de Sud, între 1980 și 2015
(adaptare după „Population et Sociétés” nr. 404/2004, INED, Paris;
Gender Statistics Highlights from 2012, Worldbank, 2013; CIA Factbook, 2016)
O astfel de masculinizare a populaţiei, determinată de slaba consideraţie

de care se bucură femeile, este foarte caracteristică pentru nord-vestul Oceaniei
(Papua – Noua Guinee, cu un i.m. = 104,9/100, Insulele din Melanezia), sudul
Asiei (India, cu un i.m. de 106,3/100, în anul 2001, dar cu 107,6/100, în 2011,
Afganistan, cu i.m. = 105,2/100, în anul 2015, Nepal, Bangladesh), Orientul Apro-
piat (Turcia, Yemen), Republica Populară Chineză (i.m. = 106,2, în anul 2015410),
aceasta în pofida unei egalităţi declarative între sexe, așa cum s-a întâmplat în
unele state din America Centrală (Guatemala, Costa Rica) şi chiar şi din Peninsula
Balcanică (cazul Albaniei şi al Bosniei-Herţegovina, state cu importante propor-
ţii de populaţie musulmană, extrem de tradiţionaliste sub aspectul comporta-
mentului social-familial).
În perspectiva următoarelor decenii, creşterea generală a speranţei medii
de viaţă la naştere va produce o uşoară inversare a raportului numeric dintre
408 La 100.000 de naşteri, se produc 2.000 de decese ale mamelor, în Sierra Leone, şi 1.900, în Afga-
nistan, în timp ce în Islanda, probabilitatea decesului mamei la naştere este nulă.
409 Unele state au luat măsuri, reușind să reducă acest „exces” de populație masculină la naștere (de
exemplu, Coreea de Sud, figura 75).

410 Acest indice este mult mai ridicat în provinciile din est, majoritar populate de chinezi han (Pison,
2008, p. 19).
331
sexe la nivelul populaţiei mondiale, pentru anul 2050, prognozându-se un indice

general de masculinitate de 98,0 %.
4.8. Structura socială a populaţiei

Aceasta este o altă componentă esenţială în studiul populaţiei. De modul în
care o populaţie dată este structurată social şi economic depind multe dintre
procesele dinamice sau structurale de ansamblu ale acesteia. Oamenii sunt fiinţe
sociale pentru care apartenenţa la un grup este definitorie. Aceste grupuri se pot
constitui pe diverse criterii, dintre care cele mai importante derivă din poziţia pe
care fiecare individ o ocupă în cadrul societăţii, definită altădată de raporturile
de putere care impuneau constituirea unor clase sociale, iar astăzi, se manifestă,
în primul rând, prin specificul profesiei. Structura socială a populaţiei a fost din-
totdeauna foarte complexă, corespunzător diviziunii sociale a muncii şi compli-
catelor raporturi de putere. Strâns legată de structura economică, de care o lea-
gă numeroase întrepătrunderi, fără a putea vorbi despre o suprapunere fie mă-
car parțială, această structură este, cel mai adesea, expresia ordinii sociale stabi-
lite prin tradiţie (scrisă ori perpetuată prin cutume), fiind ceva mai rigidă decât
structura economică, prin excelență, mobilă. Pe parcursul unei vieţi, individul
poate să-şi schimbe mult mai lesne poziţia economică decât pe cea socială.
Structura socială prezintă un interes geografic deosebit, în măsura în care
conduce la apariţia unor clivaje sau diferenţieri spaţiale. Societatea cunoaşte, în
ansamblu, două forme de structuri sociale: egalitare şi inegalitare. Societăţile
egalitare sunt specifice mai ales unor comunităţi primitive, cu o economie sim-
plă şi o diviziune internă bazată, mai degrabă, pe caracteristicile biologice (vâr-
stă, sex). Societăţile inegalitare, caracteristice comunităţilor evoluate, cu o eco-
nomie complexă şi cu o diviziune internă derivată din combinaţia aptitudinilor şi
performanţelor individuale sau de grup apar, astfel, ca fiind inerente. Indiferent
de forma lor, societățile se disting prin solidaritatea asumată, fundament al legă-
turii sociale (S. Paugam, 2007, p. 15). Pe parcursul ultimelor două secole, s-a mani-
festat, paradoxal, o adâncire a inegalităților dintre state, precum și o reducere a
inegalităților interne care, în ultimele decenii, pare să fie puse în discuție, pe de o
parte, de ascensiunea statelor emergente și, pe de alta, de reapariția unor vectori
ai creșterii inegalităților sociale în statele dezvoltate (P. N. Giraud, 1996). Acest fe-
nomen, numit de J. Stiglitz „marea divizare” (2015) își are originea, în primul rând,
în concentrarea excesivă a bogăției, permisă de politici iresponsabile care slăbesc
statul și întăresc grupurile de interese.
Un caz particular l-au constituit societăţile de tip sovietic, voit comuniste,
mai ales, dar care, în esenţă, erau bazate pe inegalităţi mascate, reieşite nu din cali-
tatea categoriilor privilegiate, cât, mai ales, din acapararea funcţiilor vitale ale sta-
tului şi asigurarea controlului asupra societăţii şi individului. În general, se admite
că diferenţele sociale sunt un rezultat al inegalităţii şanselor şi că eliminarea
acestora este posibilă doar progresiv, mai întâi prin egalitatea juridică, apoi prin
332
cea politică şi, în cele din urmă, prin asigurarea unei egalităţi sociale, mai greu de
definit şi de obţinut. În fond, chiar şi în statele cele mai democratice, egalitatea ju-
ridică şi politică nu este perfectă date fiind diferenţele derivate din nivelul de edu-
caţie, statutul social moştenit şi distribuţia veniturilor (R. Boudon, 1998).
Majoritatea societăţilor moderne sunt profund inegalitare, cu toate progre-
sele înregistrate de societatea de consum de tip occidental. O diferenţă profundă
marchează însă ţările dezvoltate de cele aflate în curs de dezvoltare. În prima ca-
tegorie de state, progresul social din ultimele două secole a redus polarizarea la
extreme a societăţii, aceasta concentrându-se la un nivel mediu, în ceea ce este
cunoscut, astăzi, drept clasa de mijloc, care asigură echilibrul social, fiind pro-
fund implicată în organizarea, funcţionarea şi administrarea societăţii.
Clasele suprapuse de altădată subzistă în diverse proporţii – nobilimea, cu
un rol simbolic în unele state (cele monarhice), burghezia fiind tot mai integrată
în clasa de mijloc. În ţările în curs de dezvoltare, polarizarea societăţii este încă
foarte puternică, dualismul rezultat în absenţa dialogului dintre majoritatea con-
strânsă să accepte normele unei minorităţi de factură oligarhică, în cele mai mul-
te cazuri, de obicei, prin pârghia corupţiei, fiind unul dintre factorii care frânează
progresul social. Totuşi, în cele mai multe dintre aceste state, îşi face loc, treptat,
şi modelul social occidental bazat pe egalitatea şanselor şi afirmarea plenară a
fiecărui individ. Lumea a Treia propune o multitudine de modele sociale, unele
foarte vechi, cazul sistemului de caste din India, cele mai multe fiind însă pro-
fund bulversate de procesele globalizării.
O tipologie a structurii sociale poate pleca şi de la stadiul atins în dezvolta-
rea societăţii. Max Derruau (1976, 1996) deosebea următoarele tipuri (figura 76):
societăţi rurale primitive, cu o structură tribală, aflate în restrângere,
specifice în ariile mai izolate din zona intertropicală, mai rar în zona boreală.
societăţi rurale cu structură seniorială a proprietăţii, extrem de polari-
zate din punct de vedere al standardului de viaţă, caracteristice pentru zonele
de veche civilizaţie din sudul Asiei, Orientul Apropiat şi nordul Africii;
societăţi rurale occidentale tradiţionale, cu o pondere ridicată a popula-
ţiei neagricole şi un standard de viaţă relativ omogen;
societăţi rurale avansate, cu o pondere relativ ridicată a populaţiei agri-
cole, specifice, în primul rând, Europei sudice şi central-estice, dar tot mai
prezente şi în Asia sau America Latină, pe fondul unor reforme agrare;
societăţi rurale de tip colonial, formate prin juxtapunerea unor populaţii
cu tradiţii culturale şi nivel de trai diferenţiat, tipice în America Latină;
societăţi puternic urbanizate, cu o structură mai complexă, dominate de
„clasa de mijloc”, aşa cum este cazul Americii de Nord, al Europei de Vest sau
Japoniei;
fostele „democraţiile populare”, cu un standard economic mai redus şi cu
tradiţii comunitare puternice, cazul tipic al statelor din fosta URSS și al foste-
lor state comuniste europene.
„democraţiile populare”, cu un standard economic mai ridicat, dar mai
polarizate din punct de vedere social, cazul tipic al fostei URSS şi al fostelor
state comuniste europene.
333
Figura nr. 76. Tipologia structurii sociale (adaptare după M. Derruau, 1996)
Structurile sociale evoluează permanent, iar ultimele două categorii s-au

transformat foarte mult după 1980. Astfel, China evoluează tot mai mult pe orbi-
ta liberalismului şi a polarizării nivelului de trai, iar statele est-europene sunt
încadrate în categoria „societăţi în tranziţie”.
În literatura sociologică, există o dispută între cei care folosesc conceptul
de clasă socială, de sorginte marxistă şi cei care folosesc conceptul de pătură so-
cială. În primul caz, categoriile de populaţie sunt raportate la locul pe care îl
ocupă acestea în sistemul productiv, deosebindu-se, astfel, câteva mari clase: ţă-
rănimea, marii proprietari funciari, muncitorii, burghezia (din care se divizează,
de obicei, mica burghezie) şi intelectualitatea. Evoluţia societăţii face mai adap-
tabilă situaţiei actuale al doilea concept, văzut ca fiind mai dinamic şi mai insta-
bil. Astfel, sociologii americani deosebesc, de regulă, următoarele straturi (pă-
turi) sociale: elita (clasa superioară); noii îmbogăţiţi, care au tendinţa de a se
contopi cu cea anterioară; pătura de mijloc intelectualizată (notabilităţile, în spe-
cial); pătura de mijloc propriu-zisă, formată din grosul funcţionarilor publici; mi-
cii întreprinzători şi producători particulari (agricultori, comercianţi, artizani);
muncitorii specializaţi; pătura inferioară proletarizată, care îi cuprinde pe mun-
citorii necalificaţi, şomeri, imigranţi ilegali etc. (A. Nonjon, 2000). Această struc-
tură corespunde, în primul rând, modelului american, dar este perfect aplicabilă
şi în celelalte state dezvoltate. Societăţile în tranziţie tind şi ele, de asemenea,
spre acest model.
334
4.9. Structura economică a populației

Acest mod de structurare a unei populaţii pleacă de la una dintre caracte-
risticile umane esenţiale – natura muncii prestate, necesitatea practicării unei
activităţi conforme cu aspiraţiile personale, cu creativitatea fiecăruia, precum şi
în funcţie de nevoile sociale. Capacitatea de muncă a unei populații este strâns le-
gată de structura pe grupe de vârstă, în funcţie de aceasta populaţia putând fi di-
vizată în trei mari categorii:
1) populaţia aflată înainte de vârsta de muncă: copiii şi o parte dintre ado-
lescenţi, angrenaţi în studiu;
2) populaţia în vârstă de muncă care, în statele moderne, este delimitată
legal, de cele mai multe ori, între 16 și 57 (65) de ani, constituind elementul activ
al societăţii, antrenat în activităţi productive sau de servicii;
3) populaţia aflată dincolo de vârsta activă, delimitată legal de la caz la caz,
la peste 57 sau 65 de ani, prag diferenţiat pe sexe, cuprinzând populaţia care a
depăşit vârsta legală de muncă.
Această situaţie este una pur teoretică, realitatea fiind mult mai complexă.
Din nevoia de a-și asigura un anumit venit, personal sau pentru familie sau, une-
ori, deoarece li se impune411, există cazuri de copii care lucrează și cu mult înain-
te de vârsta normală de muncă, asemenea vârstnicilor care lucrează după ce au
depășit limita de vârstă (în special, în cazul agricultorilor). Pe de altă parte, exis-
tă şi persoane în vârstă de muncă, incapabile să presteze o activitate utilă, deoa-
rece suferă de un anumit handicap. Ambele situații fac să nu poată exista o su-
prapunere perfectă între populaţia în vârstă de muncă şi populaţia capabilă de
muncă (resursele de muncă).
Nu toată populaţia capabilă de muncă este însă realmente antrenată în
procesul muncii, drept consecință a condițiilor socioeconomice concrete, foarte
diferite în diverse state și regiuni (structura economiei, capacitatea acesteia de a
asigura locuri de muncă, ritmul de dezvoltare a economiei, vârsta pensionării
etc.), a tradiției, a nivelului diferit de calificare, a duratei școlarizării, a proporției
variabile din totalul populației a celor care urmează o anumită formă de învăță-
mânt, a duratei stagiului militar (acolo unde se mai menține obligativitatea aces-
tuia), a proporției celor chemați sub arme etc. Din acest motiv, în cadrul oricărei
populații, se disting, pe de o parte, populația activă și, pe de alta – populația inac-
tivă (întreținută).
Populaţia activă este, cu toate acestea, destul de vag definită, cuprinzându-i,
în mod obișnuit, pe toți cei care doresc să muncească efectiv, indiferent dacă re-
ușesc acest lucru în mod continuu și stabil, inclusiv pe cei care lucrează tempo-
rar pe cei care dau un anumit ajutor neremunerat, de regulă, în familie, pe tinerii
care încearcă să-și găsească un loc de muncă, pe cei care efectuează stagiul mili-
tar și chiar pe șomeri. Din cauza acestei imprecizii, în unele state, s-a încercat să
411 În special, în țările în curs de dezvoltare, trăiesc mulți copii care sunt obligați să muncească, une-
ori chiar în condiții foarte grele.
335
se lucreze doar cu subcategoria populației ocupate, care îi cuprinde numai pe cei

care lucrează efectiv și stabil, însă informația statistică referitoare la populația
ocupată este mult mai dificil de colectat decât aceea referitoare la populația acti-
vă, lipsind complet din multe state, și, din acest motiv, în statistica internaționa-
lă, se întâlnesc aproape numai informații asupra populației active.
Nici populația inactivă (întreținută) nu este mai precis circumscrisă. În
principiu, sunt considerați inactivi acei locuitori ai Globului, a căror subzistență
este asigurată de membrii activi ai familiilor, și anume pensionari, elevi, stu-
denți, militari în termen); totuși, o bună parte dintre aceștia depun o muncă uti-
lă, însă neremunerată și neînregistrată oficial – femeile casnice, tinerii și chiar
copiii care lucrează în agricultură, cu deosebire în țările în curs de dezvoltare; nu
este clar în care categorie trebuie incluși vârstnicii rentieri sau proprietarii de
terenuri care obțin venituri care le permit și întreținerea altora, pe seama pro-
priului capital, a proprietăților personale, a propriilor investiții și a profiturilor
obținute pe această bază.
Raportul dintre populația inactivă și populația în vârstă de muncă este cu-
noscut sub numele de indice de dependență al unei populații și este cu atât mai
mare, cu cât societatea este mai puțin capabilă să creeze locuri de muncă și cu
cât sunt mai importante proporțional grupele de vârstă tânără și vârstnică412. La
nivel mondial, acest indice se situează la valoarea de 54,9, în anul 2015 (62,6 %,
în anul 2000), dar cu mari diferențe între statele în curs de dezvoltare (55,8 %
față de 66,7 %, în anul 2000), unde sarcina de întreținere care le revine activilor
este considerabilă și statele dezvoltate (50,2 %), unde proporția celor întreținuți
de activi este mai mică413.
Populaţia activă reprezintă, la nivel mondial, după OIM, 45,1 % din efecti-
vele totale, la nivelul anului 2016, corespunzând cu circa 3,312 miliarde de per-
soane (în creștere de la 43,7 %, în anul 2000), populația întreținută cuprinzând
54,9 % din total (aproximativ 4,024 miliarde de persoane, în scădere față de
anul 2000, când reprezenta 57,7 %).
Ponderea populaţiei active în totalul populaţiei este, în general, mai ridicată
în statele dezvoltate (49,8 %) decât în cele în curs de dezvoltare (circa 44,2 %),
din mai multe motive:
diferenţele care apar în structura pe grupe de vârstă – ponderea mai ri-
dicată a adulţilor în ţările dezvoltate şi, invers, a copiilor şi adolescenţilor, în
ţările în curs de dezvoltare;
nivelul mai înalt de dezvoltare care creează, în statele dezvoltate, cerin-
ţe mai mari de forţă de muncă în servicii;
nivelul morbidităţii, care este mult mai ridicat în statele slab dezvoltate,
impunând o frecvenţă mai mare a incapacităţii de muncă;
412 Nu trebuie confundat, cum se întâmplă adesea, cu indicele de dependență demografică, prezentat
în capitolul referitor la structura populației pe grupe de vârstă.
413 Aceste evoluții pozitive se datorează, în primul rând, statelor asiatice și latino-americane (Repu-
blica Populară Chineză, India, Brazilia). În Africa Subsahariană, se mai mențin încă valori foarte ridi-
cate ale raportului de dependență.
336
slaba utilizare a forţei de muncă feminine din statele în curs de dezvol-

tare, în special acolo unde Islamul creează cadrul juridic.
Ponderea mai ridicată a populaţiei active, peste 50 %, s-a înregistrat mult
timp în statele care au avut sau mai au încă o economie centralizat-planificată,
din Asia, Europa și America Centrală, unde s-a căutat fără succes, indiferent de
considerentele de productivitate și rentabilitate, prin industrializarea forțată,
deschiderea a numeroase șantiere pentru diferite obiective economice, multe
doar cu rol de prestigiu ș.a.414 Deși politica economico-socială a folosirii integra-
le a forței de muncă a fost părăsită în toate statele din acest grup, totuși, în unele
dintre ele, se mai înregistrează indici de activitate a populației, situați mult peste
media mondială (Republica Populară Chineză – 59,2 %, ca și în Republica Popu-
lară Democrată Coreeană – 54,6 %). O vreme, astfel de valori s-au păstrat și în
estul Europei, cu toată scăderea ponderii populației tinere (în România, cu 53,4 %,
în 1998, de exemplu), dar în ultimii ani, se manifestă o scădere a acesteia pe fon-
dul diminuării locurilor de muncă (pentru bărbați, în România, sau pentru femei,
în Federația Rusă). În anul 2015, România coborâse până la 47,7 %, Rusia menți-
nând încă valori peste media mondială (52,8 %), în mare parte datorită sectorului
extractiv și industriei de transformare415. Surprinde scăderea masivă a ponderii
populației active în unele state balcanice (Bulgaria, Serbia ș.a.), parțial explicabilă
prin îmbătrânirea accentuată a populației, posibil legată și de subînregistrarea
unor categorii de populație (în special, agricultorii din mediul rural).
Figura nr. 77. Ponderea populației active în totalul populației în anul 2015
414Ceea ce a avut ca efect un venit salarial mediu modest.

415Plein emploi, în limba franceză, sau full employment, în limba engleză, deziderat imposibil de atins,
chiar dacă este prevăzut în articolul 55 al Cartei ONU. În practica ţărilor dezvoltate, se consideră atins
acest deziderat atunci când şomajul nu depăşeşte 5 – 7 %, nivel apreciat ca fiind „natural”.
337
În statele occidentale industrializate, ponderea populaţiei active era, în ge-

neral, mai redusă decât în categoria anterioară – 43,7 %, în 1990, 46,5 %, în
2004, și 49,7 %, în anul 2015, pe fondul antrenării într-o măsură mai mică a fe-
meilor în procesele productive, deoarece salariile, relativ ridicate, ale soților
sunt, de multe ori, satisfăcătoare pentru întreţinerea întregii familiei, și, în al doi-
lea rând – ca urmare a proporției mai ridicate de persoane vârstnice, rezultând
din cifra mai înaltă a speranței de viață la naștere și din apariția timpurie a ten-
dinței de reducere a natalității. În aceste state, indicele de activitate al populației
masculine este însă ceva mai înalt decât în fostele state cu o economie centrali-
zat-planificată (58 % față de 57 %), dar este sensibil mai redus pentru populația
feminină (35 % față de 39,1 %). Valori mai ridicate ale ponderii populației active
(pentru anul 2015) se înregistrează în statele cu o industrie puternică, precum
Germania (54,9 %) sau Japonia (52,4 %), precum și în cele cu o amplă dezvoltare
a serviciilor (Elveția cu 60,1 %), valori peste 50 % caracterizând, în prezent, și
SUA, Canada, statele scandinave, Australia ș.a. În mod tradițional, Italia păstrea-
ză valori mai reduse (42,5 %416), iar Franța și Spania sunt într-o situația inter-
mediară (figura 77). Peste tot, în statele occidentale, se resimte o creștere vizibi-
lă a gradului de ocupare a forței de muncă feminine, inclusiv în sudul Europei.
Fenomenul este mai vechi, exprimând cerințele materiale tot mai mari ale famili-
ilor și emanciparea socială a femeilor. De exemplu, în SUA, proporția femeilor ac-
tive a crescut de la numai 17 %, în 1980, la 46,6 %, în anul 2004, valoare rămasă
relativ constantă ulterior, cu excepția recentei crize (39,7 %, în anul 2007). În țări-
le scandinave valorile sunt apropiate de 50 %, ca și în Japonia. În Franța, numărul
soțiilor casnice s-a redus continuu, de la 7 milioane în jurul anului 1980, la numai
3,3 milioane, în 2004. În acest mod a crescut și proporția activilor din totalul po-
pulației în vârstă de muncă, valorile cele mai mari revenind Norvegiei (86 %).
În comparație cu statele în curs de dezvoltare, indicele de activitate al po-
pulației din statele occidentale dezvoltate este sensibil mai înalt, datorită, din
nou, diferențelor din structura pe grupe de vârstă a populației, cu o pondere mai
ridicată a adulților, dar și ca urmare a nivelului mult mai ridicat al economiei, ca-
re creează cerințe mai însemnate de forță de muncă, în diferite sectoare com-
plementare de activitate.
În statele în curs de dezvoltare, pe ansamblu, gradul de ocupare a popula-
ției este mai redus, cu toate progresele înregistrate. Valorile prezentate în statis-
ticile internaționale ascund însă munca foarte grea depusă de majoritatea femei-
lor în agricultură și în gospodărie. Astfel, se explică proporțiile aparent foarte
reduse ale populației active din multe state musulmane (Bangladesh, cu 37 %
sau Pakistan, cu 27,9 %, în acest din urmă stat, după cifrele oficiale, doar 8,9%
din populația activă fiind feminină!). Unele state înregistrează valori incredibil
de reduse ale ponderii întregii populații active, ca de exemplu, Mali (23,6 %).
Chiar și statele emergente mai evoluate precum Turcia înregistrează valori mo-
deste (38,5 %). Nivelul aparent mai redus de antrenare a populației în viața acti-
vă se explică, pe de o parte, prin nivelul modest de dezvoltare a economiei și
416 Această valoare poate ascunde însă economia subterană, larg răspândită în această țară.
338
ritmul lent al creșterii economice în comparație cu valorile ridicate ale sporului

natural, iar pe de alta – prin proporțiile foarte mari ale persoanelor aflate înainte
de vârsta normală de muncă.
Avansul tranziţiei demografice, manifestat prin scăderea proporţiei popu-
laţiei tinere, impune după 1990, o creştere a proporţiei populaţiei active, inclu-
siv a celei feminine, mai ales în statele în care procesul de industrializare şi dez-
voltare a serviciilor se manifestă viguros. Este cazul Egiptului în care ponderea
populaţiei active era de 30 %, în 1976, în descreştere până la 28,4 %, în 1986,
dar unde, ulterior, se impune o creştere până la 30,7 %, în 1998 și la 34,1 %, în
2015 (în cazul forţei de muncă feminine, creşterea fiind şi mai semnificativă, de
la 9 % la 20 %).
Excepția de la această regulă este reprezentată de statele cu o economie
dinamică (statele emergente), în care indicele de activitate este foarte înalt, în
cazuri extreme depășind 60 % (Kuweit, EAU)417 sau situându-se între 55 și 60 %
(Chile cu 51,8 %, Singapore, Taiwan, Coreea de Sud, state în care şi gradul de uti-
lizare al forţei de muncă feminine este ridicat – peste 40 %). Un grad înalt de uti-
lizare a forţei de muncă masculine caracterizează întreaga Americă Latină.
Pe de altă parte, există și în statele dezvoltate din Occident, regiuni mai în-
apoiate, care, ca urmare a slabei dezvoltări a industriei și serviciilor, au un grad
de ocupare a forței de muncă ce amintește de statele în curs de dezvoltare; un
caz bine cunoscut este cel al regiunii Mezzogiorno (Sudul) din Italia, unde pro-
porția populației active era, în 1981, doar de 35,6 % din totalul populației, în
timp ce în nordul și centrul Italiei, această proporție se ridica la 42,2 % (Maria-L.
Gentileschi, 1991). Această situație este, în prezent, departe de a se fi remediat.
Toate informațiile statistice trebuie privite cu precauţie, întrucât chiar şi
în statele dezvoltate, un rol important îl are economia subterană, cu corolarul
acesteia, munca la negru. Se includ aici acele diverse activităţi clandestine care
scapă fiscalităţii: servicii de vecinătate, activităţile disimulate ale unor meșteșu-
gari, dubla activitate a multor angajaţi, atelierele clandestine ș.a. Munca la negru
nu trebuie confundată cu activităţile temporare (specifice în turism sau în agri-
cultură). De exemplu, un studiu al Băncii Mondiale din 2009, pentru anii 1999 –
2007, menționează valori extrem de mari ale economiei subterane chiar și în
statele dezvoltate: de la 8 % din PIB, în Elveția, 9 %, în SUA, 15 %, în Franța418 și
până la 27 %, în Italia. În statele în curs de dezvoltare, valorile pot merge de la
numai 13 %, în China (probabil subestimate), la 30 %, în Mexic, și 52 %, în Thai-
landa sau 59 % în Peru. Valori deosebit de mari erau indicate în acest studiu și în
fostele state comuniste (România, 32 % și Federația Rusă, 44 %, de exemplu).
Acest sector este foarte greu de controlat, în statele occidentale fiind, în mare
parte, dominat de muncitori imigranți.
417 În contrast cu alte state din zonă (Arabia Saudită, Yemen, Iordania, Irak), în care se înregistrează
valori dintre cele mai reduse la nivel mondial.
418 Pentru 1999, aceleași surse indicau, în Franța, o pondere de numai 4 %.
339
4.9.1. Șomajul
O problemă generală și din ce în ce mai gravă este aceea a șomajului, con-
secință a faptului că societatea contemporană este incapabilă să creeze, în mod
curent, suficiente locuri de muncă pentru întreaga populație activă. Mai mult de-
cât atât, în anumite situații, întreprinzătorii înșiși sunt interesați să mențină un
anumit șomaj, pentru a putea exercita presiuni asupra salariaților. Șomajul se
manifestă sub forme diverse – total sau parțial, permanent sau temporar, oficial
sau neînregistrat etc. Cele mai multe curente de gândire economică din Occident
văd în şomaj un fenomen absolut normal, necesar pentru constituirea unei rezer-
ve de mână de lucru, dar se acceptă că depăşirea unor limite constituie un semnal
al unei crize socioeconomice profunde.
Pentru a fi şomer oficial, trebuie „întrunite” câteva condiţii de bază: să fii lip-
sit de un loc de muncă remunerat; să fii apt de muncă; să fii în căutarea unui loc de
muncă; această căutare să fie una activă în sensul acceptării oricărei oferte compa-
tibile cu nivelul profesional. Astfel, un individ care refuză orice ofertă sau nu caută
de lucru nu poate fi considerat şomer. Condiţiile menţionate introduc o doză ridi-
cată de ambiguitate în evaluarea fenomenului la nivel mondial, astfel încât infor-
maţiile furnizate nu sunt deplin comparabile de la un stat la altul.
În ansamblu, șomajul cel mai grav este cel din statele în curs de dezvoltare
şi subdezvoltate, chiar dacă este greu de apreciat, informațiile fiind imprecise. În
acest caz este vorba despre un şomaj, în primul rând, rural, determinat de lipsa
de pământ a multor familii de țărani, de distribuţia foarte inechitabilă a proprie-
tăţii funciare şi de creşterea explozivă a populaţiei – peste 80 % dintre şomerii
din aceste țări trăiesc în mediul rural. O apreciere vagă a numărului de şomeri
din aceste state poate conduce la aproximativ 400 de milioane de persoane, adi-
că 15 % din populaţia activă, ponderea ridicată fiind datorată intrării, an de an,
pe piaţa muncii, a unor generaţii tot mai numeroase de tineri, rezultate din ex-
plozia demografică419. Aproape jumătate dintre aceşti şomeri trăiesc în Asia, in-
clusiv în China, unde șomajul este un fenomen important (în valori absolute,
pentru că în valori relative, a scăzut spectaculos) cu toată politica de creare a
unui număr cât mai mare de locuri de muncă (circa 30 de milioane de șomeri),
un număr similar fiind înregistrat în India, stat cu o piață a muncii mai restrânsă.
În general, totuși, statele asiatice au înregistrat progrese în ocuparea forței de
muncă (mai ales în statele din sud-estul continentului). Africa, în schimb, are cel
puţin 120 de milioane de şomeri (aproximativ 25 % din populaţia activă), iar
America Latină, peste 40 de milioane, dintre care 10 milioane, în Brazilia. Există
cazuri extreme, în care chiar 40 % din populaţie este potențial şomeră, ca în Hai-
ti sau Salvador, state suprapopulate, cu puţine resurse economice, deși informa-
419Statisticile furnizate de instituțiile mondiale (Banca Mondială, ILO, FMI) indică un număr de apro-
ximativ 160 de milioane de șomeri în statele în curs de dezvoltare. La nivel mondial, ILO indica pen-
tru 2015, un număr de 197,1 milioane de șomeri, iar pentru 2016, 199,4 milioane, tendința fiind de
creștere. Raportându-ne la ponderea populației în vârstă de muncă și excluzând anumite categorii de
populație (elevi, studenți etc.)., numărul persoanelor fără un loc de muncă este cel puțin de două ori
mai mare, în special în țările în curs de dezvoltare.
340
țiile oficiale afișează valori mai reduse420. Cele mai ridicate valori sunt înregis-
trate în unele state africane afectate de crize politice sau economice (Zimbabwe,
cu 90 % șomeri constituie un caz excepțional, alături de Somalia, Republica De-
mocrată Congo, Angola, Kenya sau Sudanul de Sud). În general, conflictele mili-
tare pot avea ca efect stagnarea economică şi, implicit, creşterea şomajului, cum
a fost cazul Iranului după dezastruosul război cu Irakul (40 % şomeri, în 1994),
situație remediată ulterior, în anul 2015, fiind înregistrați doar 13 %. Afganista-
nul, aflat într-un îndelungat conflict, de anvergură internațională, cunoaște, de
asemenea, un nivel foarte ridicat al șomajului (35 %), iar Nepalul, stat lipsit de
resurse, cu o populație tânără numeroasă, atinge chiar 50 %, în contrast cu cei
doi giganți vecini, India și Republica Populară Chineză (figura 78).
În statele industrializate, şomajul este mai puţin grav, fiind complet înre-
gistrat şi mai vizibil, constituind un fenomen specific mediului urban421. Aici șo-
majul înregistrează oscilaţii ciclice permanente, cu creşteri în perioadele de criză
sau stagnare economică (de exemplu, faza de recesiune economică declanşată în
1982, criza economică din 2007 – 2008 etc.) şi reduceri în perioadele de avânt eco-
nomic (cazul perioadei de avânt economic din America de Nord, din anii 1990). În
ansamblu, statele occidentale industrializate înregistrau, în 1998, aproximativ 30
de milioane de şomeri (cf. OCDE), dintre care 16,5, în Uniunea Europeană, unde
proporția medie era de 8 % din populaţia activă. În anul 2015, în Uniunea Euro-
peană, EUROSTAT indică un nivel al șomajului de 9,1 %, determinat de unele va-
lori ridicate din state, precum Spania (22,1 %), Croația (16,6 %), Portugalia (12,6
%), Italia (11,4 %) sau Franța (10,4 %), state cu probleme economice, cele mai
reduse valori fiind în Germania (4,6 %) și Cehia (5,1 %), state cu un sector in-
dustrial important și concurențial. Valori constant reduse înregistrează statele
europene din afara UE (Elveția, Islanda, Norvegia, cu 3 – 4 % din populația acti-
vă. În SUA, criza din 2007 a ridicat mult nivelul șomajului situat tradițional între
4 și 5 % (10,2 %, în anul 2009), dar a coborât sub 5 % în anul 2016. Valori con-
stant reduse sunt întâlnite în Japonia, unde practica muncii cu jumătate de nor-
mă este frecventă ca şi în Coreea de Sud (cu valori în creştere în ultimul deceniu
de la 2,5 %, în anii 1990, la 3,4 %, între 2000 și 2010, respectiv de la 2,8 % la 4 %,
reflectând dinamismul economic al acestor state, dar şi sensibilitatea la crizele
conjuncturale, precum aceea din 1997 care a afectat Asia de Sud-Est)422. În multe
state dezvoltate, mai ales în cele cu un regim politic social-democrat, se recurge
la artificii pentru reducerea șomajului (coborârea limitei de pensionare pentru
anumite categorii, la 57 de ani, ca în Austria, prelungirea concediilor de materni-
tate până la doi ani etc.). Diferențe foarte mari se înregistrează însă la nivel regi-
420 Poate fi luată în calcul, în acest caz, și incidența masivei emigrații spre SUA, Canada sau chiar state
europene, situație care poate fi invocată și în cazul unor state ca Mexicul și Ecuadorul care afișează, în
ultimii ani, valori foarte reduse ale șomajului.
421 Adesea, în aceste state, șomajul este și un efect al delocalizării unor capacități de producție în state
mai puțin dezvoltate, deși există controverse în acest sens (Cardebat, J. M., 2002).
422 În anul 2016, nivelul șomajului a coborât din nou la 3 % în Japonia, conform surselor statistice ofi-
ciale și OECD. Soliditatea economiei sud-coreene nu s-a dezmințit nici măcar în timpul crizei din
1998, an în care șomajul a crescut doar de la 2 la 2,3 %.
341
onal, un șomaj cronic, mult peste medie, înregistrându-se în regiunile slab indus-
trializate din vestul Spaniei (Castilla-Leòn, Estremadura), în sudul Italiei (Cala-
bria, Sicilia, Sardinia), estul Germaniei (fosta RDG), în contrast cu regiuni în care
șomajul se înscrie în limite normale, precum Catalonia, nordul Italiei sau sudul
Germaniei (cu valori de aproximativ 6 %).
Figura nr. 78. Ponderea șomerilor din populația activă (2015)
Tranziţia economică din Europa Central-Estică a creat o nouă problemă

pentru aceste state, anterior şomajul fiind camuflat sub diverse forme. Într-o
primă fază, șomajul a crescut puternic (7 milioane de șomeri, în 1998), cele mai
afectate fiind statele desprinse din fosta Iugoslavie (Macedonia cu 31,6 % sau
Iugoslavia423, cu 24,7 %). Tendinţa din ultimii ani indică, şi în aceste state, o scă-
dere a șomajului, după o scurtă perioadă de accentuare a fenomenului, imputa-
bilă crizei recente (2007 – 2012). Astfel, în state ca Polonia, România, Slovacia
sau Ungaria, valorile ponderii șomajului sunt cuprinse între 6 și 8 %, ușor sub
media europeană. O parte însemnată a fenomenului este încă mascată sub diver-
se forme 424.
423 Este vorba despre Serbia, Muntenegru și Kosovo. În anul 2004, se înregistrau chiar 34,5 % șomeri
în Serbia și Muntenegru, ca efect al embargoului occidental impus în urma conflictului militar intern
din Kosovo.
424 De exemplu, în România, șomajul este suspect de constant în ultimii ani (2006 – 2016), oscilând în
jurul valorii de 6,5 %, explicabil, în primul rând, prin emigrația masivă, dar și prin înregistrarea ca
șomeri doar a celor aflați în plată sau aflați în evidențele agențiilor de ocupare a forței de muncă. În
acest mod, o mare parte din populația în vârstă de muncă din mediul rural, care nu posedă mijloace
de subzistență (teren agricol etc.), scapă acestor înregistrări, fiind, în mare parte, asistați social. Ast-
fel, în anul 2015, pe lângă cei 418.000 de șomeri oficiali, mai erau înregistrați 328.000 de șomeri ie-
342
Explicaţiile aduse acestui fenomen sunt diverse:

a) teoria liberală neoclasică pleacă de la raportul dintre cerere şi ofertă pe
piaţa muncii. Ideea centrală a acestei teorii constă în necesitatea obținerii unui
echilibru general dintre piaţa de consum şi piaţa muncii, a căror ajustare poate
conduce la utilizarea cvasi-completă a populaţiei active. În acest cadru, nu pot
exista decât două forme de şomaj: şomajul voluntar, determinat de refuzul de a
ocupa un loc de muncă și şomajul tranzitoriu, corespunzător adaptării la oferta
pieţei de muncă.
b) Keynes425 consideră şomajul ca pe un efect al insuficienţei cererii globa-
le (consum, investiţii, exporturi), întreţinută, adesea, de întreprinderile care pre-
feră să menţină un nivel scăzut al salarizării. Singura modalitate de a relansa pia-
ţa muncii ar fi, astfel, intervenţia voluntaristă a statului prin mărirea cheltuieli-
lor publice, modalitate frecvent utilizată mai ales de guvernele de stânga.
c) teoria dezechilibrului conciliază cele două explicații anterioare, conside-
rând că sursa disfuncţiilor pieţei muncii este lipsa supleţei activităţilor economi-
ce în contextul insuficienţei cererii de bunuri, rentabilităţii reduse a echipamen-
telor, inadaptării producţiei la piaţa de consum şi insuficienţei competitivităţii.
Două soluţii pot rezolva, astfel, criza locurilor de muncă: ameliorarea cererii de
bunuri care ar implica o creştere a producţiei; ameliorarea rentabilităţii între-
prinderilor, prin creşterea profitului care poate sprijini modernizarea procesului
de producţie.
d) teoria marxistă este apropiată de cea keynesiană, punând accent pe con-
tradicţia structurală dintre interesul de ansamblu al sistemului social de a spori
veniturile salariale şi interesul particular al întreprinderilor de maximizare a
profitului prin scăderea salariilor.
e) teoria regulaţionistă corespunde realităţilor derivate din criza modelu-
lui fordist de creştere economică426, care a condus la înlocuirea investiţiilor în
capacităţile productive cu cele destinate creşterii productivităţii (automatizare,
cibernetizare) şi la reducerea necesarului de forţă de muncă în sectoarele pro-
ductive. Absorbţia acestui surplus de către activităţile terţiare, de multe ori nesi-
gure, a devenit, astfel, un vector al creşterii şomajului văzut ca efect al crizei unui
model de creştere economică.
Proporţia şomajului este foarte diferenţiată, dacă ne raportăm la diversele
categorii de populaţie, în funcţie de vârstă, sex, rasă, naţionalitate, nivel de pre-
gătire profesională etc. Foarte afectate sunt grupele de vârstă tinere care se in-
serează mai greu pe o piaţă a muncii deja saturată. În SUA, în 1995, proporţia
şomerilor în rândul populaţiei afro-americane era de peste două ori mai mare
decât media celei de origine europeană (14,4 %, respectiv 6 %), cu o pregătire
șiți din plată, plus 246.000 de asistați social. Raportate la populația activă civilă, de 8.776.000 de per-
soane în același an, aceste categorii însemnau 11,3 % din populația activă.
425 Economist britanic (John Maynard, 1883 – 1946), elev al lui A. Marshall, autor al General Theory of
Employment (1936). Influenţa teoriei sale a fost enormă în plan practic după criza din 1929, dar şi
după Al Doilea Război Mondial.
426 După numele cunoscutei companii din SUA (Ford). Pentru detalii, poate fi consultată Geografia
industriei, autor: O. Groza, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2000.
343
superioară. Și în Australia, există astfel de discriminări, șomajul fiind de şase ori

mai răspândit printre australienii aborigeni decât printre anglo-australieni427.
Şomajul este, de regulă, mult mai răspândit în rândul femeilor decât al bărbaţi-
lor, mai ales în Lumea a Treia (afectând peste 50 % din populaţia feminină activă
din Angola, Niger sau Egipt). Sociologii vorbesc despre o anumită selectivitate a
acestui fenomen, în funcţie de context: şomajul de „prosperitate” afectează, în
primul rând, categoriile tinere de populaţie, necalificaţii şi imigranţii, considera-
te a fi cele mai vulnerabile; şomajul de criză se manifestă mai haotic, conform
eficienţei fiecărui sector de activitate la nivel local sau regional sau concurenţei
dintre firmele producătoare428.
4.9.2. Structura profesională a populaţiei active

Acest tip de structură a populaţiei reprezintă, în acelaşi timp, unul dintre
cei mai importanţi indicatori ai structurii economiei şi ai nivelului de dezvoltare
al statelor Globului. Din acest punct de vedere, populaţia activă se împarte în trei
mari sectoare de activitate:
A. Sectorul primar, care cuprinde activii ce trăiesc din munca în agricultu-
ră, silvicultură, exploatare forestieră, vânat, pescuit şi piscicultură (iar în statele
occidentale, şi din industria extractivă);
B. Sectorul secundar, care cuprinde activii din industrie şi construcţii (în
statele occidentale – doar din industria de transformare);
C. Sectorul terţiar, care cuprinde populaţia activă din cele mai diferite ser-
vicii: transporturi, telecomunicaţii, comerţ, gospodărie comunală, administraţie,
finanţe, asigurări, învăţământ, ocrotirea sănătăţii, cercetare ştiinţifică, cultură,
justiţie, culte, armată, poliţie ş.a.m.d. (iar în statele occidentale, şi în construcţii).
Absența unei unități de opinii asupra delimitării celor trei sectoare își are
originea în perioada anterioară anului 1990, când fostele țări comuniste aveau
propriile criterii care nu coincideau cu cele practicate în Occident (conform cla-
sificării Organizației Internaționale a Muncii). Ambiguitatea oricărei clasificări
provine și din faptul că este tot mai greu de făcut o distincție între sectoarele pro-
ductive și cele de deservire („neproductive”). Este motivul pentru care tot mai
mulți specialiști iau în considerare un al patrulea sector, numit cuaternar, care
ar cuprinde cercetarea științifică și deservirea activităților terțiare (consultanță,
servicii informatice etc.). Acesta are o pondere tot mai ridicată în utilizarea forței
de muncă (Nonjon, A., 2000). Expresia statistică a celor trei (patru) sectoare este
dată de rata de activitate sectorială, raportul dintre persoanele ocupate într-un
anumit sector și populația în vârstă de muncă. Această rată se poate calcula și în
funcție de structura populației pe sexe sau grupe de vârstă (Ph. Deubel et al.,
2002, pp. 20 – 21).
În ansamblu, la ora actuală, sectorul primar se află într-o vizibilă restrân-
gere proporţională, pierzând preponderența caracteristică până în jurul anului
427 Şi salariul mediu al australienilor aborigeni este de două ori mai mic decât cel al anglo-austra-
lienilor.
428 R. Ledrut, în Dictionnaire de Sociologie, Albin Michel, 1998, Paris, pp. 110 – 119, 921 p.
344
1995 (când încă mai concentra 50 % din populația activă mondială, față de ma-
ximum 60 %, înainte de 1990429). Preponderența sa în rândurile maselor umane
asiatice explică aceste valori care nu au încetat să scadă în ultimele două decenii,
tocmai ca urmare a extinderii activităților industriale și a serviciilor. Astfel, sec-
torul primar deținea conform Oficiului Internațional al Muncii, în anul 2016,
doar 28,8 % la nivel mondial, sectorul secundar păstrându-și ponderea tradițio-
nală care, de multă vreme, oscilează în jurul a 20 % (21,5 %, în anul 2016), iar
sectorul terțiar a cunoscut o veritabilă „explozie”, concentrând deja 49,7 % din
populația activă mondială430.
Structura profesională a populaţiei active este puternic diferenţiată între
cele trei mari grupuri de state ale lumii contemporane (figura 79):
A. Astfel, în statele dezvoltate, a început cel mai timpuriu fenomenul de re-
strângere a populaţiei active din sectorul primar, ca urmare a dezvoltării activi-
tăţilor urbane, a mecanizării şi concentrării producţiei agricole, ajungându-se as-
tăzi la valori atât de mici (sub 5,0 %) ale ponderii acestui sector în cadrul popu-
laţiei active, încât este greu să se mai coboare sub acestea, ele devenind relativ
stabile în ultimii ani – 1,1 %, în Israel, 1,2 %, în Marea Britanie și Belgia, 1,4 %, în
Germania și Olanda, 1,5 %, în SUA și în Luxemburg, 1,8 %, în Suedia etc. Chiar și
statele dezvoltate care au un sector agricol mai important au valori relativ scă-
zute (2 – 5 %), cu excepțiile notabile ale Greciei (12,9 %), Portugaliei (8,4 %) și
Noii Zeelande (5,9 %)431 etc.
Într-o primă fază a evoluţiei moderne a acestor ţări, populaţia activă de
origine rurală s-a îndreptat, în primul rând, spre industrie, ajungându-se, în jurul
anului 1950, la cele mai ridicate proporţii ale populaţiei active în sectorul se-
cundar din întreaga istorie a statelor respective (de exemplu, în Belgia – 48,8 %,
în 1948, în Marea Britanie – 47,5 %, în 1951 ş.a.m.d.). Însă, în ultimele decenii, ca
urmare a automatizării şi robotizării producţiei industriale, ponderea populaţiei
active care lucrează în industria de transformare a început să scadă într-un mod
aproape general (de exemplu, în Australia – de la 33,7 %, în 1975, la 21,2 %, în
2016 sau Franța, de la 40 %, în 1973 la numai 20,5 %, în 2016 etc.), o anumită
creştere mai continuând un timp doar în statele cu o industrializare mai tardivă,
ca Japonia. Astăzi, proporţii ceva mai ridicate ale sectorului secundar, care încă
se menţin la peste 25 %, se mai întâlnesc doar în state industriale clasice, ca
Germania (27,5 % în 2015, în scădere de la 33,4 % în 2004) sau Austria (25,6 %),
precum şi acolo unde epoca postindustrială a debutat mai târziu, ca în sudul Eu-
429 În 1971, P. Bairoch estima la 58,1 %, ponderea sectorului primar, față de 19,1 %, sectorul secundar,
și 22,9 % sectorul terțiar, cu diferențe foarte mari între țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare.
430 Aceste ponderi, deși oficiale, trebuie privite cu o anumită circumspecție, conform celor specificate
în subcapitolul referitor la populația activă. Cu toate acestea, ascensiunea sectorului terțiar este ex-
trem de vizibilă oriunde în lume.
431 Datorită înaltei productivităţi a muncii din agricultura acestor state, o populaţie activă în agricul-
tură atât de redusă reuşeşte, în cele mai caracteristice cazuri (mai ales în SUA, Canada, Australia etc.),
nu numai să asigure o alimentaţie arhisuficientă pentru întreaga populaţie, dar să şi dea naştere unor
impresionante excedente exportabile. Această scădere ascunde însă practica utilizării pe scară largă a
mâinii de lucru sezoniere (de multe ori imigrată), neinclusă în statisticile oficiale.
345
ropei (Italia – 27,1 %) sau în Japonia (26,5 %). Cu excepția Luxemburgului (10 %),
majoritatea statelor dezvoltate își mențin un sector secundar încă important (15
– 20 %).
Figura nr. 79. Tipologia structurii socio-profesionale a populației (2016)

În schimb, în anii de după 1960, când debutează epoca postindustrială, a
crescut continuu, în toate aceste state, proporţia populaţiei active în servicii,
ajungându-se la proporţia medie a sectorului terţiar cu cele mai mari valori din
întreaga lume (peste 75 %). Aceasta se datorează atât unor modificări structura-
le ale economiei (dezvoltarea sectoarelor de concepţie şi conducere, multiplica-
rea tipurilor de servicii puse la dispoziţia clientelei, creşterea varietăţii şi a vo-
lumului mărfurilor disponibile pe piaţă, creşterea capacităţii de absorbţie a pie-
ţii, creşterea duratei timpului liber, care permite populaţiei să beneficieze de o
gamă mai largă de servicii), cât şi unor încercări ale statului de a reduce şomajul,
prin reducerea timpului de lucru432 şi crearea unor noi locuri de muncă, cu pre-
cădere în domeniul serviciilor. Proporţiile cele mai ridicate ale sectorului terţiar
au fost caracteristice acelor state dezvoltate extraeuropene, care nu au avut o
puternică tradiţie rurală şi nicio însemnată populaţie agricolă iniţială, trecând, în
acelaşi timp, mai repede la epoca postindustrială – Canada (astăzi cu 78,4 % din
432De exemplu, introducerea în Franţa, de către fostul guvern socialist al lui Lionel Jospin (1997 –
2002), a săptămânii de lucru de 35 de ore.
346
activi lucrând în terţiar), SUA (cu 81,3 % din activi în terţiar), ambele trecând
pragul de 70 % încă dinainte de 1990 ş.a. Totuşi, în ultimii ani, şi în celelalte sta-
te dezvoltate, a crescut într-un ritm extraordinar această proporţie (de exemplu,
în Olanda, unde a ajuns la 81,9 %, în Marea Britanie, la 80,4 %, în Israel, la 81 %
sau, în cazul excepțional al Luxemburgului, la 88,5 %, valoarea maximă). Statele
care păstrează o anumită pondere a industrie au valori mai moderate (Japonia,
69,8 %, de exemplu).
Tabelul nr. 32. Evoluția structurii populației active pe Glob, între 1980 și 2016
1980 – 1982 1995 – 1997 2016
Continentul PA (% din populația PA (% din populația PA (% din populația
(regiunea) activă) activă) activă)
Milioane P S T Milioane P S T Milioane P S T
TERRA 2100 52 19 29 2827 48 20 32 3312 29 22 49
AFRICA 193 69 11 22 315 64 13 24 447 51 13 36
- de Nord 39 49 20 31 60 42 23 35 71 24 26 50
- de Vest 56 70 7 23 94 63 8 29 126 44 13 43
- de Est 64 82 5 13 105 81 7 12 170 69 8 23
- Centrală 22 78 9 13 37 73 10 17 60 55 12 33
- de Sud 13 36 26 38 19 21 23 56 20 10 25 65
OCEANIA 11 23 25 56 15 18 22 60 22 16 18 66
Australia – 7 8 33 59 10 5 26 69 15 3 21 76
Noua
Zeelandă
Oceania 4 69 5 26 5 62 5 33 7 59 7 34
Central-
Estică
ASIA 1308 64 15 21 1789 59 17 24 2036 32 23 45
- de Sud- 43 42 21 37 69 34 24 42 89 17 24 59
Vest
- Central- 402 63 12 25 612 58 14 28 728 43 23 34
Sudică
- de Sud-Est 159 64 11 25 243 56 15 29 324 32 21 47
- de Est 706 66 18 16 863 62 19 19 895 25 24 51
AMERICA 260 19 28 53 358 15 26 59 468 10 20 70
- de Nord 122 3 31 66 150 3 24 73 175 2 17 81
- Centrală 32 38 29 33 51 26 27 47 77 16 24 60
- Caraibe 12 46 22 32 17 33 24 43 20 21 15 64
- de Sud 94 31 24 45 140 21 27 52 196 15 21 64
EUROPA 256 13 39 48 273 11 32 57 269 6 24 70
- de Nord 46 5 30 65 48 4 27 69 48 2 19 79
- de Vest 82 6 44 50 86 4 33 63 92 2 23 75
- de Sud 52 20 35 45 58 13 29 58 59 7 23 70
- de Est 76 23 44 33 81 23 38 39 70 13 29 58
FED. RUSĂ 72 14 46 40 77 13 43 44 70 7 27 66
Notă: Valorile reprezintă o medie a anilor menţionaţi, PA este populaţia activă (milioane), P – sec-
torul primar, inclusiv silvicultură şi piscicultură, S – sectorul secundar, inclusiv mineritul şi con-
strucţiile, T – sectorul terţiar (în procente). Surse: Statistical Yearbook, 1983/1984, ONU, New
York, 1986; Images économiques du monde (anii 1980 – 1999); Atlante anuario de Agostini, Novara,
IGN, 1998; Yearbook of Labour Statistic, I.L.O., Geneva, 1997, 2016
347
B. În fostele şi actualele state cu o economie centralizat planificată, fenome-

nul restrângerii rapide a populaţiei din sectorul primar s-a produs mai târziu, de
regulă, în perioada de după cel de Al Doilea Război Mondial, dar majoritatea
acestor state au rămas, deocamdată, la faza unei industrializări extensive, cu un
necesar încă relativ mare de forţă de muncă în sectorul secundar, deşi într-o
scădere continuă după 1990 (cu excepția notabilă a Republicii Populare Chine-
ze). În perioada de vârf (1980 – 1990), unele dintre aceste state ajunseseră cam
la 50 % din populația activă în sectorul secundar (Cehoslovacia, Republica De-
mocrată Germană etc.). De aceea, în acest grup, sunt cuprinse state cu o propor-
ţie încă foarte ridicată a activilor în industrie şi construcţii, aşa cum sunt Repu-
blica Cehă (37,0 %), Slovacia (34,5 %), Bielorusia (32 %), Republica Moldova
(30,9 %), Bosnia – Herțegovina (30,4 %), Ungaria (29,8 %), Slovenia (29,5 %).
Sunt și cazuri în care sectorul secundar a cunoscut un declin masiv (cazul Repu-
blicii Populare Democrate Coreene, de la peste 40 %, în 1982, la 31 %, în 2004, și
numai 19,3 %, în 2016, al Cubei, de la 30 % la 11,7 % în același interval, al
Ucrainei în care acest sector mai deține doar 24,6 % din populația activă etc.)433.
Proporţia populaţiei terţiare a crescut mult mai încet în perioada econo-
miei centralizat planificate în comparaţie cu statele occidentale, ca urmare a bu-
getelor mici acordate unor servicii sociale (învăţământul, sănătatea etc.), a
hiperconcentrării unor servicii în unităţi de mari dimensiuni, cu un minimum de
personal raportat la numărul populaţiei servite (magazine, spitale, policlinici
etc.), a dispariţiei după cel de Al Doilea Război Mondial a unor categorii sociale şi
a unor profesiuni specifice economiei liberale de piaţă (negustori, intermediari,
comis-voiajori, agenţi de bursă etc.) şi a veniturilor modeste ale salariaţilor şi
agricultorilor, care nu puteau susţine, în calitate de clienţi, o reţea de servicii
prea diversificată. Abia în ultimii ani, în statele mai evoluate din acest grup, pon-
derea sectorului terţiar a intrat într-un ritm de creştere mai rapid, datorită proli-
ferării micului comerţ, necesităţii unei sprijiniri mai substanţiale a întregii eco-
nomii de către infrastructura comunicaţională şi telecomunicaţională, a formării
unui număr mai mare de cadre calificate, a subvenţionării cercetării etc. Lăsând
deoparte cazul particular al Cubei (75,3 %) și al Muntenegrului (75,2 %), cele
mai multe state din acest grup concentrează în sectorul terțiar între 60 – 70 %
(Țările Baltice, Croația, Ungaria, Bulgaria, Slovenia, Slovacia, Cehia). Cele mai re-
duse valori caracterizează Albania (40,3 %) și statele asiatice din acest grup: Re-
publica Populară Democrată Coreeană (numai 21,8 %), Vietnam (35,2 %) sau
Republica Populară Chineză (49,1 %).
Însă, între statele din acest grup s-au menţinut foarte mari diferenţe de ni-
vel de dezvoltare, ca şi de structură a economiei, în special în statele asiatice, cu
toate progresele indiscutabile realizate, păstrând încă multe sechele ale subdez-
voltării, cu o proporţie încă foarte înaltă a populaţiei antrenate în sectorul pri-
433 Şi în România, proporţia populaţiei active în industrie şi construcţii a crescut foarte repede în anii
postbelici – de la numai 16,5, în 1956, la 44,5 %, în 1985; chiar dacă în ultimii ani, ca efect al dezindus-
trializării, aceasta a scăzut drastic, se menţine totuşi la un nivel ridicat (27,7 %, în anul 2015, constantă
în ultimii zece ani) faţă de valoarea reală, destul de modestă, a producţiei industriale româneşti.
348
mar (58,9 %, în Republica Populară Democrată Coreeană, 57,2 %, în Tadjikistan,

49,1 %, în Republica Populară Chineză, 44,1 %, în Georgia, 41,8 %, în Vietnam434
ș.a.). O situaţie asemănătoare în Europa este aceea a unor state din sud-estul Eu-
ropei (Albania cu 41,4 %, Republica Moldova cu 28,8 % sau România cu 25,5 %
din populaţia activă lucrând în sectorul primar). În contrast, unele state central-
europene au ajuns la o pondere apropiată de aceea a țărilor dezvoltate (Cehia,
Estonia, Slovacia, Ungaria, cu valori între 2,5 și 4,3 %). Aceste diferențe, mult
mai puțin sensibile în deceniile anterioare, țin de modul în care aceste state s-au
adaptat economiei de piață și mai ales, de modul în care au reformat sectorul
agricol.
C. În marea majoritate a ţărilor în curs de dezvoltare, predomină, deocamdată,

în pofida unei anumite tendinţe de reducere, populaţia activă în sectorul primar, cu
proporţii mai ridicate în Africa (50,9 %) şi în Asia de Sud (44,4 %), dar sensibil mai
reduse în America Latină (circa 15,6 %) și chiar în Oceania (17,7 %)435. Unele state
din aceste regiuni se apropie, din punct de vedere al structurii profesionale a popu-
lației active, de statele dezvoltate (Argentina – 2 %, Uruguay, Costa Rica, Vene-
zuela în America Latină, de exemplu). Ponderea populaţiei active în agricultură
poate depăşi chiar 70 %, frecvent în Africa, până la 91,0 %, în Burundi, și cu totul
excepțional în Asia (Laos, 78,3 % și Nepal, 72,6 %). În multe state, ponderea ne-
însemnată a sectorului primar se explică exclusiv prin nişte condiţii naturale de-
favorabile – un climat excesiv de arid, ca în unele state din Orientul Apropiat
(Bahrein – 1,1 % activi în agricultură, Qatar – 1,3 %, Iordania – 2,0 %) sau tere-
nuri agricole extrem de limitate, ca în unele state insulare (de exemplu, în Singa-
pore, cu doar 0,3 % activi în agricultură). O excepție o constituie și noile state
industriale din sud-estul Asiei (Malaysia, Taiwan, Coreea de Sud), a căror struc-
tură a devenit similară țărilor dezvoltate.
Relativ mare este în ţările Lumii a Treia proporţia activilor din sectorul
terţiar (aproximativ 43,2 %), proporţie mult mai ridicată decât aceea a celor ca-
re lucrează în industrie (20,2 %). Avem, astfel, de a face cu un fenomen complex,
care nu corespunde nici cu standardul coborât de viaţă şi nici cu nivelul real de
dezvoltare al serviciilor, găsindu-şi explicaţiile în tradiţia organizării societăţii şi
a relaţiilor dintre oameni – prezenţa unui număr excesiv de mare de comerci-
anţi, mari şi mici, care se interpun între producător şi consumator, dar care au ei
înşişi, de regulă, venituri extrem de modeste, apoi obişnuinţa de avea în subor-
dine oameni de serviciu, chiar în familii fără venituri mari (ale unor mici funcţi-
onari, ale celor care lucrează în învăţământ etc.), numai pentru a susţine un
anumit prestigiu social ş.a. Se mai adaugă şi un aparat birocratic pletoric şi inefi-
cient, creat adesea doar pentru a asigura o sinecură rudelor şi acoliţilor. Faţă de
această stare generală, există şi ţări din Lumea a Treia, în mod obişnuit de mici
434 În acest stat, s-a constatat, în ultimele două decenii, o scădere foarte rapidă a sectorului primar,
care deținea, în anul 2004, 66 %.
435 Declinul sectorului primar a fost mai vizibil în ultimele două decenii în America Latină (35 %, în
2004), Asia de Sud (65 %, în 2004) și Oceania (52 %, în 2004).
349
dimensiuni, care s-au specializat în domeniul financiar-bancar, transformându-

se în pieţe ale capitalului internaţional sau plăci turnante ale comerţului mondi-
al, cu proporţii ale activilor în terţiar din totalul populaţiei active care concurea-
ză cele mai avansate state occidentale – Singapore (82,6 %), Brunei (80,3 %),
Iordania (80,2 %), Arabia Saudită (71,4 %), Kuweit (70,1 %), Liban (69,5 %), Ba-
hrein (65,6 %) ş.a.m.d. O situație similară o cunosc unele insule și arhipelaguri din
Caraibe sau din Oceania, cu o serie de condiții avantajoase de desfășurare a activi-
tăților financiare (Bahamas – 81,9 %, Guam – 84,9 %, Barbados – 77,8 % etc.). În
contrast, în cele mai subdezvoltate state din Africa Subsahariană și Asia de Sud,
sectorul terțiar este slab reprezentat (Burundi, doar 6,3 %, este cazul extrem).
Populaţia activă din sectorul secundar, deşi aflată într-o anumită creştere,
deţine proporţii relativ reduse în totalul populaţiei active, în contextul slabei
dezvoltări a industriei în majoritatea statelor din această categorie. Media aces-
tei ponderi a evoluat lent de la 18,0 %, în 2004, la 20,2 %, în 2016, dar în statele
cel mai puţin industrializate, proporţia respectivă poate coborî şi sub 10,0 % (2
– 5 %, în Republica Central-Africană, Ciad, Mozambic, Burkina Faso, Burundi,
Laos sau Timorul de Est). Există însă şi o serie de ţări în curs de dezvoltare, afla-
te în plin avânt economic, cu o perspectivă indiscutabilă de a intra, într-un viitor
apropiat, în rândul statelor dezvoltate, care pot fi caracterizate de pe acum ca
având o puternică bază industrială. Acestea sunt distribuite, în primul rând, în
Extremul Orient (Republica China – Taiwan, cu 35,8 % din activi lucrând în sec-
torul secundar), în zona Golfului Persic (Qatar, cu 54,1 %, Insulele Bahrein, cu
33,4 %, Omanul, cu 39,6 %, Emiratele Arabe Unite, cu 33,0 %, Iranul, cu 32,5 %),
dar nu lipsesc nici în America Latină (Trinidad-Tobago – 31,5 %). Industrializa-
rea pătrunde chiar şi în primele state africane, de preferinţă în cele care au o po-
ziţie favorabilă pentru schimburile internaţionale – Insula Mauritius (25,2 % din
activii de aici lucrând în industrie şi meşteşuguri), Tunisia (29,4 %) ş.a., dar mai
ales în statele cu un sector extractiv dezvoltat (Algeria, 34,5 %, Angola, 37,6 %
ș.a.). Deși cu ponderi mai modeste (21 – 28 %), state precum India, Indonezia,
Turcia, Mexic, Argentina sau Brazilia, au o importanță tot mai mare la nivel mon-
dial datorită populației numeroase antrenate în acest sector și diversificării activi-
tăților specifice.
Pe plan intern, în toate statele Globului, se înregistrează diferenţieri regio-

nale considerabile în distribuţia celor trei mari sectoare, diferenţieri care sunt
însă mai mari în ceea ce priveşte sectoarele primar şi secundar, în vreme ce sec-
torul terţiar are o distribuţie relativ uniformă, în funcţie de necesarul de servicii,
care este mai mult sau mai puţin asemănător în toate unităţile teritoriale. Astfel,
în Belgia, sectorul secundar are o dezvoltare mult mai puternică în aria urbani-
zată şi industrializată din nordul ţării, unde îşi menţine şi astăzi proporţii de 30
– 40 % din activi, în timp ce sectorul primar a rămas la proporţii apreciabile, de
5 – 15 % din activi, în regiunile agricole din Podişul Ardennilor şi din Flandra Oc-
cidentală. Astfel de diferenţieri, mai nuanţate, se pot distinge prin analiza uman-
geografică detaliată, chiar şi în interiorul oraşelor sau al aglomeraţiilor urbane,
în funcţie de zonarea funcţională, de preţul locuinţelor, de nivelul chiriilor etc. O
350
aglomeraţie de acest gen, net segregată, este Bruxelles, unde activii în industrie
şi construcţii se grupează în cartierele şi comunele cu locuinţe mai accesibile,
din părţile central-vestică şi nordică ale aglomeraţiei, unde se înregistrează şi o
proporţie ridicată de şomeri (Molenbeek – St. Jean, Schaerbeek), în vreme ce ac-
tivii din terţiar locuiesc, de preferinţă, în comunele mai îndepărtate de centru şi
cu locuinţe de calitate mai bună, din estul şi sudul aglomeraţiei (Woluwe – St.
Lambert, Audenghem, Forest)436.
Sub aspectul structurii profesionale a populaţiei active, există însă şi în-
semnate diferenţe determinate de diferențele de gen (figura 80). În ceea ce priveş-
te sectorul primar, în statele cu o populare relativ recentă şi cu o agricultură pu-
ternic mecanizată, predomină destul de categoric forţa de muncă masculină – de
exemplu, în SUA, unde 3,5 % dintre bărbaţii activi lucrează în agricultură faţă de
nu mai mult de 1,9 % dintre femeile active, raport caracteristic şi pentru Austra-
lia, Canada, Noua Zeelandă sau Uruguay437. Dimpotrivă, în statele cu o veche po-
pulare şi o agricultură mai slab mecanizată, din Africa, Asia de Sud şi de Sud-Est
(Thailanda) etc., forţa de muncă feminină este cea care predomină în agricultură,
structură care rămâne caracteristică chiar şi pentru unele ţări care s-au desprins
categoric, dar recent, din subdezvoltare – de exemplu, în Republica Coreea, un-
de, în agricultură, lucrează cam un procent de 7 % dintre femeile active, dar nu-
mai 3,5 % din bărbaţii activi.
Figura nr. 80. Ponderea populaţiei feminine în totalul populaţiei salariate,

în activităţi neagricole (2011 – 2014)
436 Această segregare este strâns legată și de concentrarea imigranților, mai ales nord-africani, în par-
tea central-vestică și nordică a aglomerației.
437 Informațiile sunt mai vechi, dar proporțiile s-au păstrat.
351
În statele dezvoltate, în rândurile populaţiei masculine, se înregistrează, în

mod normal, ponderi peste medie ale celor activi în industrie, în special în indus-
tria grea, în timp ce în cadrul populaţiei feminine, întâlnim proporţii peste medie
ale femeilor active în sectorul sanitar, în învăţământ, servirea turistică, desface-
rea mărfurilor ş.a. De exemplu, în SUA, în anul 2004, ponderea celor activi (acti-
ve) în industrie şi construcţii este de 29,8 % în rândurile bărbaţilor activi, dar
numai de 18,4 %, în rândurile femeilor active, în timp ce ponderea activelor (ac-
tivilor) în sectorul terţiar este de 79,7 % din totalul femeilor active, faţă de nu-
mai 56,7 % din totalul bărbaţilor activi. Totuşi, treptat, expresie a emancipării
feminine generale, şi în statele în curs de dezvoltare, creşte ponderea femeilor în
rândul activilor din sectoarele terţiar şi secundar – de exemplu, în Indonezia,
femeile au ajuns să reprezinte 51,2 % din activii din domeniul comerţului şi 44,8 %
din activii în industria de transformare.
Frecvent, în statele cu o structură rasială şi etnică eterogenă a populaţiei,
se produce o segregaţie şi pe plan profesional, în funcţie de poziţia dominantă
sau subordonată a anumitor grupuri (uneori cu o anumită inerţie istorică) şi de
gradul de calificare al acestora. Un exemplu frapant este cel al Republicii Africa
de Sud, unde cea mai mare parte din populaţia de origine europeană lucrează în
sfera serviciilor (administraţie, comerţ etc.) şi în conducerea întreprinderilor pro-
ductive, în timp ce în industria extractivă, caracterizată de condiţii foarte grele de
muncă, din cauza adâncimii minelor de aur – uraniu şi, prin urmare, a temperatu-
rilor ridicate, lucrează, într-o proporţie de peste 90 %, forţă de muncă africană.
4.9.3. Calitatea resurselor umane: nivelul de dezvoltare şi nivelul de

instrucţie
Un alt criteriu socioeconomic de clasificare a populaţiei este şi cel care de-
rivă din calitatea resurselor umane, a modului în care este gestionat „capitalul
uman”. Nivelul de trai şi nivelul de instrucţie exprimă, sintetic, diferenţele enorme
între statele avansate şi cele lăsate pradă subdezvoltării.
Pentru analiza nivelului de trai, cel mai frecvent indicator utilizat este ve-
nitul. Pentru evaluarea acestuia, există mai multe variante care raportează la
numărul de locuitori fie produsul naţional brut (PNB), fie produsul intern brut
(PIB), exprimate sau nu prin puterea de cumpărare.
A. În ultima vreme, tot mai utilizat este indicele de dezvoltare umană (IDH)
furnizat anual în rapoartele PNUD. Acest din urmă indice a fost creat pentru a
evidenția importanța capitalului uman și a calității vieții în definirea gradului de
dezvoltare a unei țări, creșterea economică sau nivelul produsului intern brut
nefiind capabile să îl exprime complet. În acest mod se corectează o serie de aba-
teri induse de indicatorii de venit, în sensul că state cu același produs intern brut
per capita pot avea un indice de dezvoltare umană foarte diferit, în cazul în care
sunt constatate diferențe majore în ceea ce privește calitatea vieții sau nivelul de
educație, cei doi parametri suplimentari integrați în formula de calcul a IDH
(media geometrică a trei dimensiuni: speranța de viață la naștere, numărul me-
diu de ani de școlarizare a adulților cu vârsta de peste 25 de ani și produsul in-
352
tern brut calculat la paritatea puterii de cumpărare). Se consideră că acest indice

este ilustrativ pentru combinația a trei aspirații contemporane: viață lungă și
sănătoasă, cunoaștere avansată și standard de viață decent (figura 81).
Figura nr. 81. Distribuția valorilor indicelui de dezvoltare umană (2015)
B. Produsul intern brut, cel mai frecvent indicator utilizat pentru a exprima
gradul de dezvoltare al unei țări, trebuie privit cu maximă circumspecţie din ca-
uza dificultăţilor de comparare a statisticilor naţionale, a excluderii din înregis-
trările oficiale a serviciilor domestice (menaj, pază etc.) sau a producţiei agricole
subzistenţiale, subestimându-se astfel nivelul real al veniturilor, la care se adau-
gă dificultăţile de convertire într-o monedă unică. Pornind de la analiza distribu-
ţiei produsului intern brut exprimat prin puterea de cumpărare, pentru anul
2016, se pot distinge, la nivel global, patru categorii de state, ecartul între cele
mai avantajate şi cele mai defavorizate fiind de 1 la 213, în creștere față de 2044
(1 la 100):
a) state dezvoltate, al căror PIB/loc. (la paritatea puterii de cumpărare)
depăşeşte 30.000 $. Cuprinde, în primul rând, aproape toate statele europene
occidentale, SUA, Canada, Japonia, Australia şi Noua Zeelandă. S-a adăugat recent
o serie de state asiatice aflate în rapidă dezvoltare economică (Singapore, Tai-
wan, Coreea de Sud, monarhiile petroliere de la Golful Arabo-Persic, Brunei etc.)
şi Israelul, masiv sprijinit financiar de către americani (figura 82). Dintre statele
est-europene, doar Slovenia, Slovacia şi Cehia depășesc această barieră care re-
prezintă dublul mediei mondiale (15.415 $/loc.). Se apropie de acest prag și Unga-
ria, Polonia şi țările baltice. Se remarcă existenţa unui grup de state aflat în avan-
gardă, cu un PIB care depăşeşte cu mult 50 mii $/loc (SUA, Canada, ţările scandi-
353
nave, Elveţia, Luxemburg etc.), la vârf situându-se state și teritorii mici care, con-
junctural, pot înregistra venituri excepționale (Qatar, Singapore, Brunei, Macau etc.);
Figura nr. 82. Distribuția valorilor produsului intern brut (PPA) în 2016
b) state în care procesul de dezvoltare economică este mai avansat, cu un

PIB între 12.500 şi 30.000 $/loc., dar cu inegalităţi sociale extreme şi grave pro-
bleme de adaptare la exigenţele economiei de piaţă (corupție). Se încadrează aici
multe state latino-americane (în primul rând, Chile, Brazilia, Argentina şi Mexi-
cul), statele est-europene aflate în tranziţie (cu excepţia Albaniei, Kosovo, Ucrai-
nei şi Republica Moldova), unele state sud-est asiatice lansate după 1990 în cur-
sa pentru dezvoltarea activităţilor neagricole (Republica Populară Chineză, Ma-
laysia, Thailanda), unele state din Orientul Apropiat și nordul Africii (Turcia,
Iran, Iordania, Liban. Libia, Algeria). În Africa Subsahariană se înscriu în această
categorie doar Republica Sud-Africană, Botswana, Guineea Ecuatorială şi Gabo-
nul favorizate de bogăţiile minerale;
c) state în care procesul de dezvoltare economică a progresat vizibil, cu un
PIB între 4.000 şi 12.500 $/loc. Este cazul unor state latino-americane mai săra-
ce (Bolivia, Ecuador), al statelor din nordul Africii (Maroc, Tunisia, Egipt) al mul-
tor state asiatice, în primul rând India şi Indonezia, state în care populaţia agri-
colă este încă dominantă, activităţile industriale şi serviciile fiind insuficient di-
versificate. Această categorie concentrează mai bine de o treime din populaţia
mondială. Aici se încadrează și cele mai sărace state europene (Albania, Ucraina,
Kosovo și Republica Moldova), o încadrare care poate fi considerată conjunctu-
rală, un efect al decomunizării.
d) state subdezvoltate, cu un PIB inferior nivelului de 4.000 $./loc. Majori-
tatea se află în Africa Subsahariană, în restul lumii constituind excepţii explicabi-
354
le prin conflictele îndelungate (Afganistan, Siria, Yemen, Cambodgia), prin su-

prapopulare (Bangladesh) sau prin relativa izolare politică (Republica Populară
Democrată Coreeană, Birmania, Cambodgia). În emisfera vestică, singurul stat
din această categorie este Haiti, stat suprapopulat, cu grave probleme economice
și sociale. Majoritatea sunt state dependente de asistenţa financiară şi alimenta-
ră acordată de statele dezvoltate, cumulând aproximativ 10 % din populaţia
mondială și având, în general, un ritm ridicat de creştere demografică.
Această clasificare este imperfectă, oferind doar o imagine de ansamblu
asupra nivelului de dezvoltare, integrarea unor criterii care ţin de accesul la ser-
viciile publice şi culturale sau dotarea cu aparatură electrocasnică conducând la
diferenţieri în statele din aceeaşi categorie. Astfel, statele est-europene, din mul-
te puncte de vedere, sunt mai apropiate de statele occidentale decât de cele asia-
tice sau latino-americane.
C. Nivelul de instrucţie constituie un criteriu suplimentar care dă măsură
calităţii resurselor umane viitoare, investiţiile în acest domeniu fiind pe termen
lung (figura 83). Pentru evaluarea acestuia se utilizează mai mulţi indicatori,
precum gradul de şcolarizare a copiilor între 6 și 15 ani; proporţia titularilor de
diplome universitare; numărul de studenţi; proporţia populaţiei care ştie să ci-
tească, să scrie şi să socotească (nivelul elementar de instrucţie sau rata de alfa-
betizare cu corolarul acesteia, analfabetismul). Pornind de la aceste consideren-
te, un sfert din populaţia mondială cu vârsta de peste 15 ani este analfabetă. Pot
fi deosebite, şi în acest caz, patru categorii de state:
a) state dezvoltate, în care rata analfabetismului este extrem de redusă (în
limitele câtorva procente). Se integrează aici Europa în întregime, SUA, Canada,
Japonia, Coreea de Sud, Australia şi Noua Zeelandă. Sunt state în care numărul
studenţilor şi al posesorilor de diplome universitare este ridicat. Cu toate acestea,
unele studii indică o subestimare a analfabetismului, întrucât multe persoane nu
mai stăpânesc, după câţiva ani, exigenţele minime ale gradului de instrucţie438;
b) state în care s-au făcut progrese considerabile în domeniul educaţiei, afla-
te, de obicei, şi într-o fază mai avansată de dezvoltare economică (majoritatea
statelor latino-americane mai avansate şi statele din Orientul Apropiat, Sri Lan-
ka, iar la nivel local, şi unele state indiene sau provincii chineze). Gradul de alfa-
betizare se situează în jur de 85 – 90 %, iar accesul la educaţie, inclusiv educația
superioară tinde să se generalizeze, diferenţele între sexe fiind tot mai reduse. În
această categorie, se încadrează, în ultima vreme, și unele state islamice care au
înregistrat progrese în alfabetizarea populației feminine (Iran, Indonezia, Iorda-
nia etc.);
c) state în care analfabetismul afectează încă o parte importantă a popula-
ţiei (15 – 40 %), diferenţele între sexe fiind foarte mari. Se încadrează aici majo-
ritatea statelor islamice (sud-vestul Asiei, nordul Africii), ca şi cele mai multe
state din Asia Musonică, inclusiv India. Se adaugă statele latino-americane mai
slab dezvoltate (Honduras, Nicaragua, Ecuador). Caracteristică acestor state este
existența unor disparități regionale puternice;
438 P. Merlin (1997), p. 156
355
Figura nr. 83. Gradul de alfabetizare a populației adulte

(media anilor 2012 – 2014)
d) state în care accesul la educaţie este extrem de restrictiv, în multe cazuri,

majoritatea populaţiei fiind analfabetă (mai ales femeile439). Este nu numai cazul
unor state subdezvoltate din Africa Subsahariană, ci şi al unor state în care acce-
sul femeilor la educaţie este extrem de limitat (Afganistan, Pakistan etc.).
Se observă din cele prezentate că polarizarea nord-sud este mai evidentă
în cazul nivelului de instrucţie a populaţiei, corelaţia cu nivelul de dezvoltare ne-
fiind totdeauna perfectă. Este cunoscut, de altfel, că pentru multe state dezvolta-
te, este deja mai comod să importe forţă de muncă înalt calificată decât să chel-
tuiască sume enorme pentru pregătirea acesteia pe loc. Multe state cu posibili-
tăţi economice reduse fac eforturi imense în domeniul instrucţiei, furnizând, an
de an, specialişti ţărilor dezvoltate (tipice sunt India, Egiptul, China, dar şi majo-
ritatea statelor est-europene). Deşi se susţine că această „drenare a creierelor”
este în beneficiul umanităţii, pentru statele furnizoare de materie cenuşie, sem-
nifică o dublă pierdere: a sumelor alocate pentru pregătire şi a valorificării capi-
talului uman în scopul dezvoltării economice.
439 La nivel mondial, un bărbat adult din cinci este analfabet faţă de o femeie din trei (cf. UNESCO).
356
Capitolul 5
Mobilitatea teritorială a populaţiei
Mobilitatea este una dintre particularităţile definitorii ale populaţiei. Aceas-

ta este responsabilă, într-o mare măsură, pentru formarea, în etape, a înseşi sub-
speciei umane actuale şi a ecumenei. A contribuit, de asemenea, în mod substanţial,
la conturarea actualei repartiţii geografice a populaţiei, precum şi a unor aspecte
structurale (structura rasială, etno-lingvistică, pe grupe de vârstă, sexe etc.),
având, în acelaşi timp, consecinţe mai mult sau mai puţin importante pe planul di-
namicii regionale. În plus, ea a devenit şi o axă fundamentală a funcţionalităţii şi
dinamicii societăţii contemporane (Thumerelle, 1986), cu toate efectele sale poziti-
ve sau negative, cele din prima categorie fiind, totuși, predominante440.
Mobilitatea teritorială a populaţiei presupune existenţa unei zone (focar) de
origine, a unor factori mobilizatori, a unui flux de persoane şi a unei zone-obiectiv.
Întreg acest ansamblu a primit şi denumirea de filieră migratorie.
Mobilitatea populaţiei este influenţată de contradicţiile şi ambiguităţile ra-
porturilor dintre societăţi şi spaţiul în care trăiesc, produc şi se reproduc. Aceasta
nu constituie decât o latură a unei mobilităţi mult mai largi care antrenează flu-
xuri umane şi materiale (mărfuri, tehnici, capitaluri, activităţi), la care se adaugă
fluxurile informaţionale de o importanţă majoră în epoca în care trăim. Această
mobilitate multiformă, aflată într-o continuă evoluţie, este indispensabilă bunei
funcţionări a oricărei societăţi, închiderea în sine, întreruperea acestor fluxuri fi-
ind, practic, imposibilă.
Jacqueline Beaujeu-Garnier atrăgea atenţia, în 1967, asupra îmbinării a do-
uă aspecte complementare ale motivaţiei migraţiilor umane – repulsivitatea zonei
440Există și autori care consideră migrația, cel puțin în varianta sa internațională, drept un „simbol al
sărăciei globale” (C. Postelnicu, 2013, p. 117). Considerăm însă că astfel de interpretări sunt ușor ex-
cesive.
de origine şi atractivitatea441 (chiar dacă, uneori, doar aparentă) a zonei-obiectiv.

Principalele elemente de repulsivitate din perioada contemporană sunt specifice
Lumii a Treia (Africa, sudul Asiei, cea mai mare parte din America Latină) – foame-
tea şi tot cortegiul de lipsuri din viaţa de fiecare zi, şomajul şi lipsa de pământ,
presiunea umană asupra unor resurse naturale, de multe ori limitate ş.a., în timp
ce elementele de atractivitate sunt specifice lumii occidentale dezvoltate (America
de Nord, Europa Occidentală, Australia) – standardul ridicat de viaţă, posibilitatea
de a găsi de lucru, măcar şi temporar sau cu nişte retribuţii modeste etc. Aceste di-
ferenţe fac ca masele de migranţi să devină capabile să treacă peste orice barieră,
în speranţa unei vieţi mai bune şi mai puţin nesigure, exagerând mental cea mai
mică posibilitate de îmbunătăţire a stării lor materiale.
Numărul migranţilor schimbaţi între două zone este, de obicei, direct propor-
ţional cu produsul populaţiei acestora şi invers proporţional cu pătratul distanţei
care le separă. Totuşi, diferenţele de potenţial economic pot perturba această legi-
tate, ca şi corelaţia care există între densitatea populaţiei şi nivelul mobilităţii. În
general, în perioada contemporană, zonele dens populate sunt mai atractive decât
cele slab populate, explicându-se, astfel, tendinţa de concentrare a populaţiei uma-
ne. În trecut însă, situaţia era inversă, zonele slab populate, cu un potenţial ridicat,
devenind atractive până la momentul egalizării densităţii. Astfel s-a întâmplat în
unele regiuni slab populate din sud-estul Europei, după eliminarea ocupaţiei oto-
mane (Câmpia Panonică, regiunile din nord-vestul Mării Negre), devenite foarte
atractive pentru migranţi de diverse naţionalităţi în secolele XVIII – XIX. O altă re-
gularitate observată este cea care postulează că în două zone cu o densitate simila-
ră a populaţiei, dar cu suprafeţe diferite, nivelul migraţiei interne sau reciproce este
proporţional cu extinderea teritoriului (D. Courgeau, 1973).
În economia liberală de piaţă, atractivitatea are, de regulă, un caracter pul-
satoriu, în funcţie de perioadele de avânt economic sau de criză, din zona-obiectiv.
Astfel, vârfurile imigraţiei în SUA au corespuns sistematic cu anii de prosperitate
economică: 1850 – 1860 (începutul luării masive în cultură a Middle West-ului),
1871 – 1872 (refacerea de după războiul de secesiune), 1879 – 1893 (începutul
valorificării potenţialului natural al Far West-ului, în special al Californiei), aceste
vârfuri alternând cu perioade de relativă stagnare economică şi de aflux imigra-
toriu mai limitat.
În perioada contemporană, repulsivitatea şi atractivitatea au devenit mai
uşor de precizat cantitativ, în funcţie de anumiţi indicatori demografici şi eco-
nomici. De exemplu, în Italia, se poate demonstra existenţa unui paralelism evi-
dent între răspândirea şomajului şi bilanţul migratoriu negativ: din Mezzo-
giorno, care cuprinde provinciile cu cel mai mic venit mediu pe locuitor (Cala-
bria, Basilicata ş.a.), continuă să plece un curent de forţă de muncă, generând un
bilanţ migratoriu mediu anual negativ (între -3,6 și -5,6 ‰), deoarece şomajul
fiind ridicat, rata de activitate a populaţiei este coborâtă (35 – 36 %), în timp ce
Câmpia Padului şi celelalte regiuni din Nordul industrializat atrag forţă de mun-
că, deoarece şomajul este scăzut, iar rata de activitate înaltă (45 – 46%). O core-
441 Push factor şi pull factors, după denumirile din literatura anglo-saxonă.
358
M o b i l i ta t ea t e ri t o ri a l ă a p o p u l a ţ i e i
laţie tot atât de evidentă între situaţia socioeconomică regională şi comporta-

mentul migratoriu al populaţiei a fost observată în Marea Britanie: aici, toate re-
giunile în care şomajul depăşeşte 5 % din populaţia activă prezintă un deficit
migratoriu, mai ales nordul Angliei, Irlanda de Nord şi Scoţia (unde, numai între
1970 şi 1982, numărul locurilor de muncă în industria de transformare a scăzut
de la 708.000 la 463.000); în schimb, regiunile cu un şomaj situat sub 5 % atrag
forţă de muncă, în primul rând Anglia de Est. În Franţa, principalii poli de atrac-
ţie a forţei de muncă sunt regiunile şi aglomeraţiile urbane mai dinamice (Lan-
guedoc – Roussillon, regiunea pariziană, regiunea Ron – Alpi, Coasta de Azur, Al-
sacia, regiunea Sud-Pirinei), în timp ce zonele mai rurale şi mai izolate (Masivul
Central) şi vechile regiuni industriale afectate de criză (Lorena) pierd forţă de
muncă şi se depopulează. În SUA, statele cele mai atractive sunt cele cu o indus-
trie modernă, din sud-vest, cu o creştere a populaţiei cu mai mult de 20 %, în
1980 – 1990, și cu o dublare a populației, între 1990 și 2016 (Nevada, Arizona
ş.a.)442, ca şi Georgia, în sud-est, în timp ce statele afectate de plecări masive se
situează în vechea zonă industrială, din nord-est (Illinois, Ohio ş.a.), în aria agri-
colă din Middle West (Dakota de Nord) şi, în ultimul timp, chiar şi pe coasta Paci-
ficului (California).
5.1. Factorii și motivațiile mobilității populației

Aceşti factori sunt foarte diverşi şi complecşi, acelaşi gen de mobilitate pu-
tând fi, adesea, provocat de mai mulţi factori concurenţi, alteori factorii determi-
nanţi ai mobilităţii succedându-se în timp, raportat la condiţiile specifice ale fie-
cărei etape din istoria omenirii.
În această optică, geograful american W. Zelinsky (1971) a introdus ideea
de tranziţie migratorie, conform căreia există o legătură între tranziţia demogra-
fică şi tipurile de migraţii care se produc. Atunci când se declanşează explozia
demografică, aceasta ar avea drept consecinţă o desfăşurare largă a fronturilor
pioniere agricole, a exodului rural şi a migraţiilor internaţionale, dar, pe măsură
ce explozia demografică se epuizează, desfăşurarea fronturilor pioniere agricole
se limitează, se menţin exodul rural şi migraţiile internaţionale şi se dezvoltă mi-
graţiile alternante interurbane, ca şi cele dintre centrul şi periferia marilor aglo-
meraţii urbane. Într-o anumită perspectivă, se consideră că dezvoltarea teleco-
municaţiilor va duce la restrângerea migraţiilor pentru muncă, menţinându-se
însă migraţiile turistic-recreative.
442 De exemplu, populația statului Nevada a crescut de la numai 1,5 milioane de locuitori, în anul
1990, la 2,9 milioane, în anul 2016, iar populația statului Arizona, de la 3,7 la 6,9 milioane. În con-
trast, California, a cărei populație crescuse rapid între 1950 și 1990, a evoluat mult mai lent, de la
29,8 la 39,3 milioane de locuitori.
359
5.1.1. Factorul economic

Cu toată dificultatea implicită a disocierii cauzelor migraţiilor, fapt subli-
niat de toţi cei care s-au ocupat de această problemă, adesea cu multe detalii
(Jacqueline Beaujeu-Garnier, în 1954;Max Sorre, în 1961 ş.a.), considerăm că fac-
torul cel mai important al declanşării mobilităţii populaţiei este factorul econo-
mic, manifestat sub diverse forme – tendinţa naturală a individului sau a grupu-
lui uman de a-şi asigura condiţii mai bune de viaţă, de a găsi terenuri neocupate
pentru extinderea culturilor sau pentru păşunat, surse de hrană mai sigure şi
mai substanţiale, bogăţii exploatabile ale subsolului, posibilităţi de lucru mai largi
şi mai variate, posibilitatea economisirii unei anumite sume în vederea acumulării
unui capital sau a sprijinirii familiei rămase în ţinutul natal etc.
Factorul economic a jucat un rol fundamental în declanşarea mobilităţii
populaţiei pe tot parcursul istoriei omenirii, începând din Paleolitic, şi a contri-
buit uneori la răspândirea pe un spaţiu larg a unor civilizaţii înaintate. Astfel, în
Antichitate, marea colonizare circummediteraneană elenă, din mileniul I î. Chr.,
cu originea în oraşele-state greceşti din jurul bazinului Mării Egee, care a creat
atât de numeroase colonii-fiice în sudul Italiei (Graecia Magna), pe litoralul sudic
al Galiei, în Africa de Nord, în Egipt şi pe ţărmurile Mării Negre, este o consecinţă
directă a resurselor alimentare foarte modeste ale micilor câmpii litorale din
lungul ţărmurilor adânc fragmentate ale Greciei şi vestului Asiei Mici, unde ex-
tinderea culturilor a fost repede limitată de barierele naturale, formate din munţi
tineri, cu versanţi abrupţi, frecvent calcaroşi, cu totul improprii culturilor. Colo-
nizarea feniciană, mai veche, a avut, de asemenea, motivații economice: căutarea
unor materii prime indispensabile civilizației bronzului (cupru, cositor).
În perioada Marilor Descoperiri Geografice şi chiar în perioadele modernă
şi contemporană, un impuls deosebit a fost dat procesului de cucerire şi coloni-
zare a unor noi teritorii de către goanele după aur, responsabile, într-o mare mă-
sură, pentru colonizarea spaniolă a Americii andine şi a Mexicului, a statului bra-
zilian Minas Gerais de către portughezi, pentru colonizarea anglo-saxonă a Cali-
forniei, Alaska, şi a pustiului Australiei de sud-vest, ca şi pentru pătrunderea bo-
erilor în interiorul Africii de Sud.
Modernizarea economiei, din anii primei revoluţii industriale, a constituit,
de asemenea, o cauză a pauperizării unor categorii umane destul de importante,
ruinate de apariţia producţiei industriale de serie, în dauna micii producţii ma-
nufacturier-artizanale, ca şi de mecanizarea agriculturii, fenomene deosebit de
caracteristice pentru Europa Central-Vestică, toate contribuind la marea migra-
ţie transoceanică a europenilor, din secolul al XIX-lea şi prima parte a celui de-al
XX-lea.
Evoluția tehnicilor de transport la mare distanță (calea ferată, transportu-
rile transoceanice, automobilul, avionul) a favorizat migrația din motive econo-
mice sub diverse forme. Pentru a pleca în căutare de lucru peste granițe, este ne-
voie, în prezent, în primul rând, de un minimum de educație, mijloace financiare
și relații. De altfel, este un fapt cunoscut că elitele emigrează semnificativ mai
mult decât majoritatea populației (proporțional), insatisfacțiile acesteia fiind
360
mult mai pregnante. Exodul inteligenței are, astfel, o pronunțată conotație eco-
nomică în zilele noastre443. Tendința de consolidare a unei piețe unice planetare
determină mondializarea fluxurilor umane, drenajul elitelor profesionale și cul-
turale spre statele avansate și polarizarea migrațiilor către marile metropole in-
tegrate în sistemul economic internațional (atât din statele occidentale, cât și din
țările în curs de dezvoltare).
5.1.2. Factorul social

Motivația economică se îmbină, adesea, într-o manieră indiferenţiabilă cu
factorul economic şi se manifestă mai ales pe planul repulsivităţii – privarea de
drepturi a anumitor categorii sociale, starea socială de inferioritate a acestora, de-
posedarea de proprietatea funciară şi alte bunuri se află printre cauzele cele mai
puternice ale declanşării emigraţiei. De exemplu, în cazul Marii Britanii, decizia
multor mari proprietari de la începutul secolului al XIX-lea de a înlocui cultura
plantelor cu creşterea oilor pentru lână (efect al creşterii cerinţelor industriei tex-
tile, în plin avânt) i-a alungat pe o mare parte dintre ţăranii arendaşi, care fie s-au
îndreptat spre regiunile industriale în formare, fie spre porturi, unde s-au trans-
format în marinari sau pescari, fie au luat calea emigraţiei spre America.
Uneori, factorul social se îmbină cu cel etno-confesional, cu cel economic şi
cu cel demografic, aşa cum s-a întâmplat în Irlanda secolului XIX, unde, sub do-
minaţia lorzilor englezi, cauzele sociale, identice cu cele din Anglia, au fost exa-
cerbate de opresiunea etno-confesională şi de foametea din anii 1846 – 1851,
provocată de o boală a cartofului444; rezultatul a fost că irlandezii, în raport cu
populaţia insulei de origine, au contribuit, în cea mai mare măsură, la popularea
Americii de Nord – faţă de nu mai mult de 5,5 milioane de irlandezi, câţi au ră-
mas astăzi în Europa, numărul americanilor de origine irlandeză se ridică la pes-
te 45 de milioane de persoane, deţinând locul al treilea în ierarhia grupurilor de
origine din SUA, la mică distanţă după cei desprinşi din rândurile unor popoare
mult mai numeroase – după cei de origine anglo-scoţiană (peste 55 de milioane)
şi germană (aproximativ 53 de milioane).
În SUA, extraordinara mobilitate socio-profesională a populaţiei este una din-
tre cauzele de bază ale mobilităţii teritoriale; de exemplu, numai în intervalul
1979 – 1997, au fost desfiinţate aici circa 43 de milioane de locuri de muncă (din
care 2 milioane de locuri de muncă în industrie445, în anii de criză 1980 – 1984),
dar, în locul acestora, s-au înfiinţat alte 70 de milioane (din care 13,4 milioane chi-
ar în anii 1980 – 1984). Deși această tendință s-a atenuat între timp, mobilitatea
socio-profesională s-a amplificat îndeosebi spre marile aglomerații urbane sau
spre statele cu industrii de vârf (Oregon, Washington în nord-vest, de exemplu).
Deşi mai puţin importantă decât atractivitatea economică, atractivitatea
de ordin social nu este nici ea absentă şi poate avea, de asemenea, un caracter
443 O analiză a acestui fenomen este, printre altele, și aceea a lui P. Bernard, Immigation: le défi mon-
dial, Gallimard, Paris, 2002.
444 Foamete care a provocat moartea a circa un milion de irlandezi.
445 Gigantul industriei petroliere Exxon a concediat atunci 33 % dintre salariaţi.
361
pulsatoriu sau doar temporar. De exemplu, în Arabia Saudită, singurii străini cu

drepturi egale cu cele ale localnicilor (intrarea fără viză, dreptul la deplasare li-
beră, dreptul de a deschide întreprinderi pe propriul nume fără a apela la nume-
le de împrumut al unui cetăţean saudit) erau yemeniţii, ceea ce, alături de dife-
renţa de venituri personale dintre cele două state, a stimulat imigrarea masivă a
acestora (aproximativ 2 milioane de persoane). Yemeniţii au ajuns chiar să do-
mine în comerţul de detaliu şi în meşteşugurile din statul-obiectiv. Anularea
acestor drepturi, în 1990, a făcut însă ca aproximativ 600 de mii de yemeniţi să
se întoarcă în statul de origine cu speranţa obţinerii, şi acasă, a unei stări mate-
riale mai bune, ca urmare a descoperirii, între timp, a petrolului din Yemen.
5.1.3. Factorul demografic

Acesta este indisolubil legat de cel economic, întrucât o creștere demogra-
fică galopantă contribuie la accentuarea presiunii umane asupra resurselor ma-
teriale din anumite zone, într-o măsură mult mai mare decât în zonele cu o creş-
tere demografică modestă. Astfel, marea migraţie europeană din secolele XVIII –
XIX a constituit, printre altele, şi un efect al exploziei demografice din statele Eu-
ropei central-nord-vestice, manifestate aici, pentru prima dată, pe Glob, ca ur-
mare a scăderii mortalităţii, a pătrunderii mai timpurii a unor forme de asistenţă
sanitară, dar şi ca efect al unei uşoare creşteri a natalităţii. Numai între 1760 şi
1830, populaţia Angliei, pe atunci cel mai înaintat stat industrial, s-a dublat, deşi
a furnizat, în acelaşi timp, forţă umană pentru o puternică emigraţie.
În momentul de faţă, un spor natural înalt, însoţit de presiuni demografice
foarte mari şi de o agravare continuă a situaţiei economice şi aşa preocupante,
este caracteristică pentru multe insule din zona intertropicală, colonizate în tre-
cut cu sclavi africani, care au lucrat pe plantaţiile de zahăr ale europenilor. Un
exemplu de pauperizare extremă, generat, într-o mare măsură, de explozia de-
mografică, este cel al statului Haiti, cu un spor natural anual de 25 ‰, în anii
1985 – 1990, și de 17 ‰, în anii 2010 – 2015, cu o densitate medie a populaţiei
de 382 de locuitori/km2, în anul 2015, cel mai scăzut produs naţional brut pe lo-
cuitor din toată America (813 $) şi o emigraţie spre SUA, Canada şi alte state, ca-
re a implicat peste 1 milion de persoane446.
În cazul unor insule suprapopulate, statul a luat, uneori, măsura transferu-
lui de populaţie în alte insule slab populate sau nepopulate. În acest fel a proce-
dat guvernul statului Kiribati, din Oceania, care a transferat, în anii 1988 – 1989,
aproximativ 6.000 de locuitori din Insulele Gilbert, cu o populaţie densă, în Insu-
lele Teraine şi Tabuaeran din arhipelagul Line, până atunci foarte slab populate.
446U. S. Census indică o creștere de la 225.000 la 606.000 a imigranților haitieni între 1990 și 2010,
numărul total al cetățenilor cu ascendență haitiană în SUA fiind apreciat la 97.000 de persoane. În
Canada trăiesc alți 200.000, în Republica Dominicană, minimum 500.000 și în Franța, 100.000.
362
5.1.4. Factorul politic

Alături de ceilalți factori menționați, acesta a jucat, de asemenea, un rol
demn de luat în consideraţie, începând cu apariţia primelor state de dimensiuni
mari, cu caracter multinaţional, care au căutat să-şi asigure dominaţia asupra di-
feritor teritorii, pe de o parte, prin strămutarea unor populaţii considerate nesi-
gure, iar pe de alta – prin colonizarea unor grupuri naţionale care prezentau o fi-
abilitate relativ mare.
Pentru prima situaţie, se poate da exemplul deportării forţate, din Palesti-
na în Mesopotamia, a unei bune părţi din populaţia evreiască, după cucerirea
Palestinei de către statul babilonian, în timpul lui Nebuchadnezar al II-lea (586 –
538 î. Chr.), exil din care mulţi evrei nu s-au mai întors şi care a reprezentat o
prefigurare a diasporei. A doua situaţie poate fi materializată prin colonizările
întreprinse de către Ungaria, în Evul Mediu, în ţinuturile româneşti şi slovace, cu
populaţie secuiască şi germană, creând enclave etno-lingvistice în mijlocul popu-
laţiilor mai vechi, dintre care unele persistă până astăzi. Un alt exemplu din
această categorie este dat de statele germane (Prusia, Austria) care au colonizat
masiv populaţii germane în centrul şi estul Europei, ajungând dominante în une-
le regiuni: la est de Elba, în Prusia Orientală etc.
Astfel de colonizări s-au petrecut și în Antichitate. În Imperiul Roman, se
apreciază că au fost transferați aproape 3 milioane de romani și un număr cel
puțin dublu de cetățeni de alte origini, în special din Orient şi din Spania, în regi-
unile periferice, explicându-se, astfel, procesul de romanizare, derulat rapid şi
eficient chiar şi în Dacia. Cele mai recente cazuri pot fi extrase din fostul imperiu
sovietic, continuator al unor tradiţii viguroase încă din perioada ţaristă. La sfâr-
şitul celui de Al Doilea Război Mondial, ca urmare a „colaborării” cu naziştii, mai
multe popoare din Caucaz şi Crimeea au fost deportate în masă în Asia Centrală:
tătarii din Crimeea, cecenii, inguşii, nogaii, kalmucii etc. Unul dintre acestea, po-
porul tătar din Crimeea, a rămas dislocat până la destrămarea Uniunii Sovietice,
la începutul anilor ’90, când s-au putut reîntoarce parţial în regiunile de baştină,
mult timp după ce celelalte popoare au primit permisiunea de a reveni după
moartea lui Stalin din 1953.
Multe migraţii au fost determinate de persecuţiile politice şi de instaurarea,
într-un stat sau într-o parte a statului, a unui regim totalitar, aşa cum a fost cel
instalat de autorităţile sovietice în fosta Republică Democrată Germană, provo-
când fuga, în anii 1949 – 1961, a circa 3,6 milioane de persoane în Berlinul de
Vest şi în Republica Federală Germania, fugă care nu a putut fi oprită decât prin
construirea zidului care înconjura Berlinul de Vest. Asemănătoare au fost refugi-
erile a numeroşi chilieni în alte state latino-americane sau în Europa, după înlă-
turarea prin forţă, în 1973, a regimului de centru-stânga şi instaurarea regimului
dictatorial de dreapta al generalului Pinochet447, sau a numeroşi cubanezi în
SUA, după instaurarea, în 1959, a regimului prosovietic al lui Fidel Castro.
447 Inclusiv în România.
363
Politica statală şi gradul de dependenţă faţă de stat al diferitor categorii de

populaţie induc o mobilitate caracteristică a anumitor categorii de salariaţi, în
scopuri diverse şi cu metode variate (prin coerciţie, dar, uneori, şi prin avantaje
materiale), mai ales în statele cu o economie centralizat planificată, unde ponde-
rea salariaţilor la stat a fost mult mai mare decât în statele cu o economie liberală
şi unde a avut loc o dirijare sistematică a migranţilor (muncitori, magistraţi, mili-
tari) spre unele zone caracterizate prin deficit de forţă de muncă și condiţii grele
de viaţă (de exemplu, spre zonele izolate din Siberia, în fosta Uniune Sovietică).
Factorul politic se poate manifesta şi prin intermediul inerţiei istorice, fa-
vorizând anumite migraţii spontane; de exemplu, locuitorii Insulei Porto Rico,
deşi au optat pentru un statut de semi-independenţă, şi-au menţinut, din peri-
oada colonială (1898 – 1952), cetăţenia americană şi dreptul de a poseda paşa-
poarte ale SUA, ceea ce le permite intrarea neîngrădită în SUA şi explică propor-
ţia ridicată a portoricanilor emigraţi în Statele Unite, în special la New York (apro-
ximativ 2,3 milioane de persoane, din totalul populaţiei de origine portoricană, de
5,37 milioane, în anul 2015).
5.1.5. Factorul psiho-social

Acesta este mai greu de evaluat, dar joacă un rol apreciabil în motivaţia mo-
bilităţii. Se bazează pe percepţia individuală a spaţiului geografic şi pe cunoaşterea
mai mult sau mai puţin aproximativă a condiţiilor de viaţă reale din zona-obiectiv.
Factorul respectiv poate explica o anumită inerţie a fenomenului migratoriu, care
continuă să evolueze de multe ori pe seama unei vechi reputaţii de bunăstare a
zonei-obiectiv, transmisă din generaţie în generaţie, chiar dacă această bunăstare
este, în realitate, revolută.
Acest factor joacă un rol din ce în ce mai important în societatea contem-
porană, odată cu ridicarea standardului de viaţă al populaţiei din statele dezvol-
tate şi cu pătrunderea informaţiei în pături tot mai largi ale populaţiei. Informa-
ţia transmisă prin mass-media, de multe ori cu un caracter publicitar, contribuie,
într-un mod decisiv, la conturarea mirajului exercitat de marile oraşe sau de
anumite regiuni atractive prin climatul agreabil, dotările turistic-balnear superi-
oare, pitorescul peisajului etc. Uneori, speranţele, mai mult sau mai puţin justifi-
cate, create de marea metropolă, prin percepţia individuală „cosmetizată” a rea-
lităţii geografice, îl pot împinge pe migrant să treacă peste factorii limitativi
(preţuri ridicate, dificultăţi în găsirea unei locuinţe, pierderi de timp în transpor-
tul urban, poluare ş.a.).
Factorul psiho-social se manifestă puternic în cadrul familial, ducând la
migraţia în etape (mai întâi, un membru al familiei, de regulă, mai tânăr, de sex
masculin şi cu o anumită calificare, deci cu şanse mai ridicate de a găsi un loc de
muncă, acesta deschizând calea celorlalţi) şi la reintegrarea treptată a familiilor
pe parcursul rural – urban. În felul acesta, pe baza legăturilor spiritual-afective
dintre membrii colectivităţilor originare, iau naştere cartierele celor proveniţi
din acelaşi sat, din acelaşi trib sau etnie, atât de caracteristice pentru oraşele
foarte mozaicate etno-lingvistic ale Lumii a Treia (de exemplu, la Dakar, în Sene-
364
gal, sau la Kinshasa, în Republica Democrată Congo); astfel de cartiere comunita-

re nu lipsesc însă nici în statele dezvoltate – cartierele chinezeşti (China towns)
din San Francisco sau din Manchester, Piccola Italia din New York, cartierul tra-
diţional al bretonilor din Paris, grupat în jurul gării Maine – Montparnasse, unde
sosesc trenurile directe din Bretagne etc.
5.1.6. Factorul rasial-naţional-confesional

Acest factor deţine o pondere apreciabilă pe planul repulsivităţii zonei de
origine, ca urmare a nenumăratelor forme de opresiune la care sunt supuse, de
multe ori, minorităţile, fără ca, uneori, să existe şi o atractivitate deosebită a zo-
nei-obiectiv, ci doar speranţa într-o viaţă mai liberă. Există însă şi cazuri în care
migraţia a fost determinată de oprimarea majorităţii de către o minoritate sau
de mai multe minorităţi coalizate, care deţin puterea (cazul tipic al românilor din
Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, Basarabia şi Bucovina, înainte de reîn-
tregirea din 1918).
De multe ori, faţetele opresiunii s-au îmbinat atât de intim, încât nu se
poate face o distincţie între ele. Este cazul evreilor, oprimaţi în repetate rânduri,
atât ca popor, cât şi ca apartenenţi la religia mozaică, atât în multe dintre statele
creştine, cât şi în cele mai multe din statele musulmane, ceea ce a dus la forma-
rea diasporei evreieşti pe toate continentele Globului448. La fel au fost alungaţi,
din Turcia actuală, aproape toţi grecii (creştini ortodocşi, dar şi indo-europeni)
şi aproape toţi armenii (apartenenţi la propria biserică creştină şi din nou indo-
europeni)449. În 1984, regimul totalitar din Bulgaria a declanşat o aspră prigoană
şi bulgarizarea forţată a turcilor (musulmani şi neslavi), ceea ce a făcut ca din cei
725.000 de turci, 350.000 să se refugieze în Turcia450.
Alteori, opresiunea şi refugierea sunt determinate de o singură cauză. De
exemplu, în Africa anilor 1990, s-a declanşat conflictul, împins până la genocid,
dintre cele două grupuri rasiale din Ruanda şi Burundi – tutsi şi hutu, care i-a
obligat pe mulţi să se refugieze în statele vecine, deşi în fiecare dintre cele două
state, aceştia vorbesc câte o limbă comună (numai în timpul marelui exod din
aprilie 1994, au plecat din Ruanda aproximativ 2 milioane de persoane spre sta-
tele vecine, un număr mare dintre acestea fiind afectate ulterior de epidemii în
taberele de refugiați, mai ales în Republica Democrată Congo).
448 Au fost însă şi state care au căutat să-i atragă pe evrei în vederea dezvoltării comerţului, a meşte-
şugurilor ş.a., așa cum a fost regatul Poloniei (în trecut, mult mai întins, cuprinzând şi actuala Bielo-
rusie, precum şi cea mai mare parte a Ucrainei), care, în timp ce în Europa Occidentală, în secolele
XIII – XV, evreii erau supuşi la persecuţii, le-a acordat acestora sprijinul pentru imigrare, numărul
acestora crescând de la 5 mii, în anul 1500, la 500 de mii, în anul 1650. La fel au procedat şi boierii
din Moldova, care au făcut apel la evrei pentru a înfiinţa un număr mare de târguşoare comercial-
meşteşugăreşti.
449 Conform recensământului efectuat, în anul 1914, în Turcia (aproximativ teritoriul actual, după
războaiele balcanice), locuiau circa 13.390.000 de locuitori, din care 1.564.000 erau greci (11,7 %) și
1.173.000 de armeni (8,8 %), aceste cifre referindu-se numai la populația creștină.
450 După 1989, aproape jumătate dintre turcii fugiţi au revenit în Bulgaria.
365
Au existat chiar şi situaţii în care opresiunea s-a manifestat numai pe plan

confesional, asupra membrilor propriului popor, împingând minoritatea respec-
tivă la emigrare – cazul, de exemplu, al unor secte protestante din Anglia (pele-
rinii şi puritanii), care au emigrat, mai întâi, cu corabia Mayflower, în anii 1620 –
1626, formând primele colonii engleze din Massachusetts, punctul de plecare al
populaţiei anglo-americane de astăzi – Provincetown, Plymouth, Salem (iniţial,
Naumkeag) şi Boston (iniţial, Shawmut), în paralel cu emigrarea quakerilor şi a
prezbiterienilor, care au iniţiat colonizarea Pennsylvaniei, ca şi a catolicilor, care
au format colonia Maryland. În Europa Răsăriteană, poate fi menţionat cazul
apartenenţilor la vechiul rit ortodox din Rusia (staroveri), care, persecutaţi după
reforma bisericească, şi-au căutat refugiul, în principal în secolul al XVIII-lea, în
anumite localități din Moldova (Târgu Frumos, Brătești, Manolea, Dumasca etc.)
sau din fostul Imperiu Otoman (Delta Dunării, Dobrogea de Nord), unde urmaşii
lor trăiesc şi astăzi, fiind cunoscuţi sub numele de lipoveni. În direcţii diferite s-
au refugiat, pentru a scăpa de persecuţiile reciproce şi de genocid, vorbitorii de
aceeaşi limbă, sârbo-croată, din fosta Iugoslavie, pe motiv, de asemenea, confesi-
onal, sârbii fiind ortodocşi (de exemplu, cei alungaţi de croaţi din Kraina dinarică),
croaţii – catolici, iar bosniacii – musulmani.
5.1.7. Factorul sanitar și educațional

Acest factor determină, de cele mai multe ori, o deplasare temporară, de
regulă pentru a beneficia de servicii de rang superior celor disponibile în locali-
tatea de domiciliu. Deşi, de cele mai multe ori, astfel de deplasări au loc în cadrul
intrastatal, astăzi creşte proporţia deplasărilor internaţionale, mai ales pe plan
educaţional. Atractivitatea este generată, în mod clasic, de centrele universitare
de mare prestigiu, care uneori pot fi metropole cu funcţii complexe (Paris, New
York etc.), iar alteori – oraşe universitare specializate, cum sunt cele din Anglia
sau Germania, de centrele spitaliceşti de mare renume, adesea cuplate cu centre-
le de învăţământ superior medical sau de ariile cu anumite valenţe balneo-
climatice (Alpii, litoralul Mediteranei etc.). Această atractivitate se exercită, cum
este şi normal, asupra anumitor categorii de vârstă ale populaţiei, atractivitatea
sanitară – mai mult asupra populaţiei vârstnice (mai expusă la maladii, dar, de
multe ori, şi cu anumite venituri superioare, care să permită deplasarea şi costul
tratamentului), iar cea educaţională – asupra celei tinere. Este şi un factor foarte
mobil, în permanenţă, apărând noi arii de atracţie, de exemplu, Australia, care
polarizează un mare număr de studenţi străini (aproximativ 100 de mii, în anii
1990, dar peste 300.000, în anul 2016451, cei mai mulţi din Republica Coreea,
Malaysia, Singapore şi Indonezia) sau Cuba, specializată în tratament medical
pentru clienţi din străinătate452. Aceste forme de mobilitate temporară sunt tot
mai mult integrate mișcărilor turistice (mai ales deplasările în scop medical).
451Conform datelor oficiale guvernamentale (https://internationaleducation.gov.au)

452În clinicile speciale şi hotelurile de lux din Cuba, se tratează bolnavi originari din 30 de state, be-
neficiind de calificarea înaltă a medicilor cubanezi şi de tarifele accesibile. Cifrele oficiale indică apro-
ximativ 20.000 de persoane anual participante la aceste deplasări.
366
O formă particulară de mobilitate determinată de acest factor este așa-

numita migraţie de pensionare, foarte larg și de timpuriu dezvoltată în ţările avan-
sate, unde contingentul de populaţie vârstnică se dirijează masiv, în ultimul timp,
spre mediul rural.
5.1.8. Factorul recreativ-cultural

Este un factor care câştigă o importanţă tot mai mare în perioada contem-
porană, odată cu creşterea duratei timpului liber (scurtarea săptămânii de lucru,
concedii de odihnă de 5 – 6 săptămâni) şi ridicarea standardului de viaţă material
al unor largi mase umane din ţările dezvoltate. Acest factor se află la baza deplasă-
rilor turistice şi explică atracţia crescândă exercitată de litoralele cu climă caldă şi
plaje întinse, de staţiunile pentru sporturi de iarnă, de centrele cultural-muzeistice,
de oraşele marilor festivaluri cinematografice, teatrale şi muzicale etc. Formele de
mobilitate generate au un caracter temporar, uneori manifestându-se periodic
(cazul deplasărilor spre marile festivaluri muzicale, teatrale sau cinematografice
de la Salzburg, Bayreuth sau Cannes, de exemplu). Pot lua și o formă spirituală, în
cazul marilor pelerinaje religioase, de asemenea integrate în mobilitatea turistică.
5.1.9. Factorul natural

Acest factor îşi spune cuvântul asupra mobilităţii populaţiei, atât în sensul
repulsivităţii, cât şi în cel al atractivităţii, dând naştere, în vederea valorificării
cât mai adecvate a condiţiilor naturale, aşa-numitelor migraţii ecologice, mai ales
prin intermediul oscilaţiilor climatice, capabile să introducă, în timp, mari dife-
renţe, mai ales în condiţiile de desfăşurare a agriculturii, dar şi a transporturilor
şi altor activităţi umane (Brenner, J., Hunter, L., 2014). Aceste oscilaţii climatice
au jucat alternativ un dublu rol, fie favorizant, fie repulsiv, pentru procesul de
populare.
În primul caz, sub aspectul pluviozităţii, de o deosebită importanţă sunt
perioadele de instalare a unui climat mai umed. Un bun exemplu este cel al creş-
terii cantităţii de precipitaţii, la sfârșitul Paleoliticului, în jurul anului 11000 î.
Chr., care a generat un climat ceva mai umed (cu precipitaţii de aproximativ 200
mm anual), în Sahara, permiţând afluxul spre acest vast teritoriu a unei populaţii
de păstori neolitici (parte europoizi, parte negroizi)453, ale căror turme se mul-
ţumeau cu pajiştea de stepă semideşertică.
Alteori, oscilaţiile climatice sunt favorizante pe plan termic, cu deosebire
în perioadele de instaurare a unui climat mai cald între perioadele glaciare din
pleistocen, care au permis înaintarea strămoşilor omului şi extinderea tempora-
ră a ecumenei; de exemplu, instalarea unui climat mai cald în Europa de Nord, în
interglaciarul Mindel – Riss (acum circa 240.000 de ani), având drept consecinţă
topirea calotei glaciare şi pătrunderea, pentru prima dată, a omului în aceste ţi-
453 Autori, printre altele, ai unei vestite arte rupestre („frescele” din Tassili N’Adjer ş.a.).
367
nuturi454. Mai târziu, fenomenul de deglaciere din faza finală a glaciaţiei Würm a
dus la apariţia, în America de Nord, în jurul anului 10000 î. Chr., a unui culoar li-
ber de gheaţă între calota glaciară care încă se mai menţinea pe Scutul Canadian,
şi calota Munţilor Stâncoşi, culoar prin care a pătruns dinspre nord-vest, popula-
ţia mongoloidă originară din Asia, care, asimilându-i pe locuitorii mai timpurii ai
Americii, probabil în număr mult mai mic, le-a dat naştere amerindienilor actu-
ali. Un alt exemplu favorizant este cel al optimumului climatic din anii 750 –
1150 d. Chr., marcat printr-o sensibilă încălzire a climei în Atlanticul de Nord,
care a permis colonizarea de către vikingi a Islandei şi încercarea acestora de a
se stabili pe ţărmul sud-vestic al Groenlandei, precum şi pe cel răsăritean al
Americii de Nord.
În sens opus, deosebit de repulsiv s-au manifestat, sistematic, perioadele de
aridizare a climei, deoarece afectează o populaţie rurală devenită, între timp, des-
tul de numeroasă şi care este pusă, în mod brutal, în faţa ameninţării directe a
foametei. Astfel, rearidizarea Saharei, începută în mileniile IV – III î. Chr., a dus la
plecarea în masă a locuitorilor de aici (Susan, K., McIntosh, R., McIntosh, J., 1981),
unii deplasându-se spre sud şi provocând lanţul refulărilor succesive ale grupuri-
lor umane, spre centrul şi sudul Africii, iar alţii aglomerându-se în valea irigată a
Nilului (ceea ce stă la baza creării civilizaţiei egiptene), dar şi în apropierea surse-
lor de apă din oaze (Fayum, Kharga, Dakhla ş.a.). Marile secete care au afectat pe-
riodic regiunea braziliană Nord-Este (aşa cum a fost cea mai catastrofală din aces-
tea – aceea din anii 1877 – 1878) au provocat exodul cvasiciclic al maselor de ţă-
rani înfometaţi, care s-au îndreptat spre alte regiuni sau spre oraşele Braziliei;
mulţi dintre aceştia au contribuit la popularea Amazoniei, unde, iniţial s-au trans-
format în seringueiros (colectori ai latexului de Hevea), înainte de a trece la defri-
şarea unor parcele de cultură. Catastrofale au fost şi lungile perioade de secetă ca-
re au decimat populaţia şi şeptelul din zona saheliană a Africii, după 1970; dintre
supravieţuitori, mulţi foşti păstori au fost obligaţi să-şi părăsească ţinuturile de
baştină, căutând să se stabilească în zonele mai umede din apropierea Golfului Gu-
ineei. Aridizarea prin care trec, în momentul de faţă, Insulele Capului Verde pro-
voacă exodul în masă al populaţiei localnice; de exemplu, populaţia Insulei Bõa
Vista a stagnat între 1950 și 1990, în contextul unei creșteri demografice explozi-
ve (în 1990, locuiau aici 3.452 de locuitori, dar, în ultimul timp, s-a produs o repo-
pulare – până la 9.162 de locuitori, în anul 2010)455.
Un rol negativ l-au jucat şi perioadele de răcire a climei, aşa cum a fost cea
dintre anii 1150 şi 1350, care a dus la întreruperea legăturilor dintre Europa şi
coloniile vikinge instalate anterior în Groenlanda şi în estul Americii de Nord,
provocând moartea acestora.
454 Aceste urme ale prezenţei omului au fost descoperite în insula daneză Sjaelland; în 1980, sunt
acoperite de depozite morenaice cu o grosime de 15 m, dovedind revenirea calotelor glaciare în gla-
ciaţiile Riss şi Würm, însoţite, de fiecare dată, de noi retrageri ale omului spre sud.
455 Situația este însă mai critică în alte insule din arhipelag: în São Vicente, populația a scăzut de la
16.358 de locuitori, în 1970, la 12.817, în 2010, în São Antao, de la 47.204 la 43.915, în același inter-
val, iar Insula Brava, de la un maximum de 9.784 de locuitori, în 1890, a ajuns la numai 5.995, în anul
2010 (conf. Lobban, R. A., Saucier, P. K., 2007, p. 41) și recensămintele oficiale.
368
În afara oscilaţiilor climatice, există şi fenomene naturale pulsatorii, cu un

ciclu scurt şi caracter catastrofal, care obligă populaţia să se retragă, pentru un
timp, în faţa dezlănţuirii naturii, retrageri urmate însă, aproape fără excepţie, de
reveniri, în funcţie de fertilitatea ridicată a solului, generată de înseşi fenomene-
le respective. Este cazul erupţiilor vulcanice, care pot produce numeroase victi-
me şi refugieri masive, pe lavele proaspete şi cenuşile vulcanice, formându-se
soluri tinere extrem de fertile, în special pentru culturi de viţă-de-vie, trestie de
zahăr ş.a.m.d. Dacă şi climatul se caracterizează însă prin suficiente precipitaţii,
flancurile conurilor vulcanice sunt recolonizate în scurt timp; de exemplu, în
anul 1951, au erupt, aproape simultan, doi vulcani din Insula Ambrim (în Arhi-
pelagul Vanuatu456), toţi locuitorii insulei trebuind să fie evacuaţi în insula veci-
nă, Efate. Un alt caz a fost cel al Insulei vulcanice Montserrat, din Antile, de unde
două treimi din locuitori au fost evacuaţi în 1997, după erupție rămânând doar
1200, în 2015 înregistrându-se circa 5.000 de locuitori, alți peste 8.000 fiind, în
continuare, refugiați, în special în Marea Britanie, state de care depinde politic.
Un efect asemănător îl au şi marile inundaţii, uneori chiar cu o serie de
consecinţe încă şi mai tragice, mai ales în lumea tropicală, dar care lasă, cu deo-
sebire în marile delte ale Asiei Musonice, depuneri de mâl fertil, optime pentru
cultura orezului şi a altor plante de climat cald şi umed457, ceea ce face ca ţăranii
să revină sistematic în locurile de origine.
Uneori însă, fenomenele catastrofale care îi obligă să plece pe locuitori
sunt doar parţial naturale, o anumită contribuţie la declanşarea lor având-o în-
suşi omul, prin intervenţii greşite în mediul său de viaţă şi exploatarea nechibzu-
ită a resurselor din regiunea în cauză. Un caz binecunoscut a fost acela al declan-
şării eroziunii eoliene (deflaţiei) solului din Podişul Preeriilor (Oklahoma şi alte
state din SUA), denumită şi dust bowl, în deceniul al patrulea al secolului al XX-
lea, din cauza practicării iraţionale a monoculturii porumbului; mulţi dintre fer-
mierii ruinaţi atunci au plecat, cu tot avutul lor, în Marea Vale Californiană, unde
s-au transformat în muncitori agricoli, pe plantaţiile de citrice458.
Mobilitatea poate lua, astfel, o mare varietate de forme de manifestare, cri-

teriile după care pot fi analizate fiind multiple. Poate fi avut în vedere, în primul
rând, criteriul temporal, al stabilităţii deplasării, deosebind, astfel, migraţiile de-
finitive de cele temporare, acestea din urmă fiind divizate în funcţie de durată.
Dacă cele mai multe persoane nu migrează niciodată în decursul existenţei lor,
altele, dimpotrivă, participă la migraţii succesive (primare, de rangul doi etc.)
care le conduc în locuri diferite sau îi readuc în locul de origine, parcursul lor fi-
ind, astfel, circular, ajungându-se, în cele din urmă, la migraţii de retur. Un crite-
456 Pe atunci, condominiumul anglo-francez al Noilor Hebride. Insula are o suprafață de 678 km2 și o
populație de aproximativ 7.275 de locuitori, reinstalați după încetarea erupțiilor.
457 Cel mai cunoscut Caz recent este cel al marilor inundaţii din Bangladesh, din primăvara anului
1991, generate de un ciclon tropical care a determinat decesul a 138.000 de persoane și deplasarea
altor 10 milioane.
458 Vezi descrierea, de un impresionant realism liric, a lui John Steinbeck, în The grapes of wrath
(Fructele mâniei).
369
riu des utilizat în practica mondială este cel spaţial, exprimat, în primul rând, de
frontiere care separă migraţiile interne de cele internaţionale, acestea din urmă
cu o dimensiune socială şi politică specifică. Între mobilitate şi migraţie, există o
anumită ambiguitate semantică. Migraţia este considerată acea formă de mobili-
tate care modifică distribuţia spaţială a unui teritoriu dat, într-o manieră durabilă
(Domenech, H., 1995). ONU consideră migraţiile ca fiind acele deplasări de popu-
laţie care traversează o limită pentru a-şi stabili o nouă reşedinţă. În literatura de
specialitate, se utilizează, adesea, termenul de migraţie netă459. Aceasta exprimă,
de fapt, bilanţul migratoriu, componentă a bilanţului general al populaţiei:
BM = I – E, în care I exprimă intrările (sosirile) în sistemul populaţional, iar
E, ieşirile (plecările). Rezultanta este soldul migratoriu care, la nivel local sau re-
gional, poate fi pozitiv sau negativ, dar la nivel mondial este egal cu 0. Rata brută
a migraţiei nete se poate exprima astfel: Mn 2(I E) , în care n este durata, P0
n(P0 Pn)
este populaţia iniţială şi Pn, populaţia la capătul duratei.
5.2. Abordări interdisciplinare ale mobilităţii populaţiei

Mobilitatea populaţiei, în special sub forma migraţiei internaţionale, este
un fenomen foarte vechi intrat, de timpuriu, în atenţia unor cercetători din diver-
se domenii (demografie, geografie, economie, sociologie, politologie etc.), toate
având în comun prezenţa unor discipline orientate spre studiul populaţiei. Fie-
care dintre acestea abordează mobilitatea populaţiei din propriul unghi de vede-
re, abordarea geografică distingându-se prin atenţia acordată raporturilor terito-
riale, atât la nivel macro (internaţional), cât şi mezo- (regional) sau micro- (lo-
cal), dat fiind impactul tot mai ridicat exercitat asupra structurilor socioecono-
mice, culturale sau politice sau, mai ales, asupra dezvoltării regionale. Pot fi deo-
sebite, astfel, mai multe abordări ale fenomenelor aferente mobilităţii populaţiei:
abordarea geografică, economică, sociologică sau abordările interdisciplinare
(figura 84).
Inițiatorul teoriilor asupra cauzalităţii şi efectelor mobilităţii populaţiei în
abordarea geografică este considerat Ernest George Ravenstein, geograf şi statis-
tician american, cel care a formulat, în 1885, primele „legi ale migraţiei”. La în-
ceputul secolului al XX-lea, abordările geografice au fost dublate de studiile și
teoriile economice sau sociologice, mult mai ample şi axate pe analiza compor-
tamentelor şi impactului asupra dezvoltării.
459 Pentru detalii, pot fi consultate lucrări, precum Analyse quantitative des migrations humaines,
Masson, Paris, 1980, a lui D. Courgeau; Fluxurile de migraţie din România, Ed. Academiei, Bucureşti,
1984, a lui D. Sandu; Peuples en mouvement, SEDES, Paris, 1986 a lui P. J. Thumerelle; Migrația inter-
națională a forței de muncă, a lui A. Albu și I. Roșu-Hamzescu, 1987 etc.
370
Figura nr. 84. Teoriile explicative ale mobilității (migrației) populației

(adaptare după J. Bijak, 2006)
Abordările interdisciplinare au apărut în ultimele decenii, odată cu spori-

rea complexităţii formelor mobilităţii populaţiei, pe fondul globalizării fluxurilor
generate şi a creşterii în importanţă a fluxurilor financiare aferente, sub forma
remitenţelor care au generat, adesea, o dependenţă majoră a economiei unor
state sau regiuni faţă de multiplele forme de manifestare a migraţiilor, atât a ce-
lor organizate, cât şi a celor spontane (Încalțărău, 2012).
5.2.1. Modelele teoretice geografice

Geografia analizează, în primul rând, aspectele cu relevanță spațială (tipo-
logia destinațiilor, tipologia rețelelor migratorii, tipologia formelor mobilității
etc.), fără a neglija însuși profilul migranţilor, structurile geo-demografice gene-
ratoare sau impactul/consecinţele economico-social(-e) al(e) formelor specifice
de mobilitate asupra dezvoltării atât în ţara de origine, cât şi în cea de destinaţie.
Principalele chestiuni care primesc un răspuns geografic sunt următoarele:
a) Putem asocia modificărilor survenite în manifestarea formelor de mobi-
litate a populației procesul de modernizare?
b) În ce măsură afectează mobilitatea, sub diversele sale forme de mani-
festare, stabilitatea structurilor demografice şi dinamica populaţiei, în profil teri-
torial?
c) Care sunt consecinţele generate de modificarea raporturilor între catego-
riile de vârstă sau gen sau între categoriile socio-profesionale?
d) Care este aportul unor factori, precum gradul de instrucţie, structura
etnică, structura confesională (în anumite contexte şi structura rasială), în modi-
ficarea formelor de mobilitate contemporană a populaţiei?
e) Cum poate fi explicată preferinţa geografică puternic regionalizată, la
diverse niveluri de analiză, a fluxurilor de migraţie pentru anumite destinaţii?
371
f) Cauzalitatea formelor de mobilitate definitivă mai este guvernată de mo-

tivaţiile economice sau manifestă o tendinţă de complexificare a motivaţiei/moti-
vaţiilor, tot mai dificil de descifrat?
În studiile geografice este preferat termenul de mobilitate teritorială sau cel
de mobilitate geografică, spre deosebire de celelalte domenii în care este utilizat
termenul de migraţie, motivat de accentul predilect pe deplasarea propriu-zisă, fie
individuală, fie în grup a mai multor indivizi şi pe schimbările produse (în mediul
de primire sau în cel de plecare) în urma acestei deplasări. În aceeaşi ordine de
idei, pentru latura profesională, educaţională sau culturală, sunt, de asemenea,
preferate sintagme precum „mobilitate profesională”, „mobilitate educaţională”
etc. În afara lucrărilor cu specific geografic iniţiate de către Ravenstein (1885), de
o importanţă decisivă în abordarea geografică au fost şi modelele teoretice dezvol-
tate de următorii geografi:
1) J. Q. Stewart (1947, citat de J. Bijak, p. 45) a aprofundat adaptarea mode-
lului gravitaţional al lui Newton la studiul mobilităţii populaţiei propus încă de
către Ravenstein şi Reilly, în forma sa simplă:
F = G.m1m2/d21,2
în care G este constanta gravitaţională, m1 şi m2, masele populaţiei (emiţătoare,
respectiv receptoare), iar d este distanţa. Acest model a stat, ulterior, la baza al-
tor modele geografice de interacțiune spațială.
2) G. Zipf (1946) a aprofundat mai ales migraţiile de tip urban-urban, fiind
la originea principiului minimului efort, introdus în aşa-numita „lege a lui Zipf”.
Conform acesteia, volumul migraţiei scade odată cu distanţa şi cu poziţia unui
oraş în ierarhia urbană.
3) W. Isard (1960), în monumentala sa lucrare Methods of Regional Analysis:
an Introduction to Regional Science, a impus ştiinţa regională (regional science) în
SUA, s-a preocupat în special de formele de mobilitate regională (navetism, migra-
ţii alternante, periodice etc.), introducând modele de analiză în care, pe lângă ele-
mentele clasice ale modelului gravitaţional, sunt cuantificaţi şi parametri compor-
tamentali sau de frecvenţă.
4) I. S. Lowry (1966) sintetizează fenomenele migratorii ca pe o corelaţie
între dinamica demografică şi dinamica economică a unei regiuni, postulând ur-
mătorul model matematic:
Mij = k(Ui/Uj*Wj/Wi*LiLj/Dij),
în care Mij este numărul de migranţi, U, rata şomajului, W, cuantumul orar al sa-
lariilor, L, numărul persoanelor în vârstă de muncă, D, distanţa absolută (în zbor
de pasăre), i și j, localitatea de emisie, respectiv de recepție şi k este constanta
gravitaţională. Lucrarea sa Migration and Metropolitan Growth: Two Analytical
Models (1966) rămâne de referinţă.
5) W. Zelinsky (1971) este autorul teoriei tranziţiei mobilităţii populaţiei,
comparabilă prin rigoare şi capacitate explicativă cu alte teorii similare (a tran-
ziţiei urbane sau a tranziţiei demografice). Încercările ulterioare de corelare a
tranziţiei mobilităţii populaţiei cu tranziţia demografică nu au fost însă conclu-
dente. Conform modelului emis de Zelinsky, mobilitatea populaţiei a cunoscut, în
perioada modernă, o „tranziţie” care presupune existenţa a cinci faze, relativ
372
ușor de detectat prin analiza unor indicatori simpli (plecări/sosiri cu domiciliul,

de exemplu):
faza 1 (Premodern traditional society), caracterizată printr-o mobilitate
redusă, la mică distanță, în absenţa procesului de urbanizare în profil terito-
rial;
faza 2 (Early transitional society), caracterizată prin amplificarea fluxu-
rilor migratorii dinspre spaţiile rurale spre oraşele care experimentează pro-
cesul de modernizare. La nivel internaţional, se amplifică fluxurile la mari dis-
tanţe, în special dinspre ariile/regiunile dens populate spre spaţiile slab valo-
rificate din Lumea Nouă. Cu toată emigraţia masivă, ariile emiţătoare înregis-
trează încă o creştere generală a populaţiei;
faza 3 (Late transitional society), corespunzătoare unui „ciclu critic”, în
care mobilitatea de tip urban – urban devine predominantă (atât în valori ab-
solute, cât şi relative), pe fondul depopulării spaţiilor rurale. Apar în această
fază migraţiile complexe, de tip circulatoriu (la mari distanţe) sau de tip al-
ternant (navetism), acestea din urmă în special în ariile metropolitane sau în-
tre marile aglomeraţii urbane. În această fază, încep să se manifeste migraţiile
motivate non-economic (fluxuri culturale, educaţionale, profesionale etc.). Tot
în această fază, principalii atractori ajung în situaţia să fie alimentaţi, în pri-
mul rând, de fluxuri de migraţie externă (din afara ţării);
faza 4 (Advanced society), corespunzătoare unei perioade în care migra-
ţia rural – urban, deşi încă prezentă, devine nesemnificativă în termeni abso-
luţi şi relativi, amplificându-se, astfel, formele de mobilitate între marile aglo-
meraţii urbane, atât la nivel intern, cât şi internaţional, în strânsă legătură cu
expansiunea formelor rapide de transport (aerian îndeosebi, dar şi cel indus
de autostrăzi sau de căile ferate de mare viteză). Fluxurile de migraţie nu mai
sunt în situaţia de a crea o presiune suplimentară asupra pieţei muncii locale,
ci, mai degrabă, compensează deficitul de forţă de muncă specific unor arii
aflate în ultima fază a tranziţiei demografice. Spaţiile rurale se manifestă ca
spaţii în declin (shrinking regions460), depopularea atingând cote impresiona-
te în ariile cele mai izolate, până la apariţia efectului „tunel” în cazul traversă-
rii acestora de către conexiunile inter-aglomeraţii.
faza 5 (Future superadvanced society), caracterizată de o multiplicitate
de forme de migraţie intraurbană, interurbană sau dinspre spaţiile urbane
spre cele rurale (contraurbanizare), cu o nivelare a diferenţelor dintre migra-
ţia internă şi cea internaţională, pe fondul predominării fluxurilor direcţiona-
te de cauze non-economice şi al creşterii în importanţă a unor factori, precum
calitatea vieţii, calitatea mediului, confortul edilitar, securitatea urbană etc.
Zelinsky a impresionat posteritatea prin capacitatea de predicţie a modelu-

lui pentru ceea ce este cunoscut, în prezent, drept societatea postmodernă (faza
5, vezi figura 85).
460Noțiune popularizată de Cl. Grasland (2008).
373
Figura nr. 85. Modelul tranziției mobilității (adaptare după W. Zelinsky, 1971)
5.2.2. Teoriile sociologice și economice ale mobilității populației

Teoriile sociologice ale mobilității populației cercetează cauzele care expli-
că formele migraţiei, examinarea felului în care se auto-susţin migrațiile, a con-
secinţelor culturale, economice şi sociale ale acestora. Analiza se concentrează
asupra relaţiilor sociale ale migraţiei, a rolului reţelelor sociale ca factori de ini-
ţializare, susţinere şi încheiere a procesului de migraţie.
Ipoteza esenţială a teoriilor sociologice prevede că integrarea imigranţilor
depinde de capitalul lor social. Reţelele sunt considerate ca o formă de capital so-
cial care inițiază migraţia461. Prin urmare, emigranţii rămân influenţaţi de conti-
nuarea legăturii cu ţara de origine şi de orice altă legătură socială care leagă ţara
de origine cu cea de destinaţie. De multe ori, studiile sociologilor tratează carac-
teristicile mobilității într-un profil regional, arealele migratorii astfel diferențiate
fiind considerate forme de adaptare a noii comunităţi în societatea-gazdă. Un rol
important este acordat creșterii atractivităţii destinaţiilor şi, în mod deosebit,
motivaţiei emigrării sau regimului migrator, adică posibilităților de traversare a
frontierelor și oportunităților de adaptare în societățile de destinație (Anghel,
Horváth, 2009, p. 19). Teoriile și studiile sociologilor, deși se opresc, cel mai ade-
sea, la un nivel de abordare cu un caracter general, prezintă o deosebită impor-
tanță din perspectiva identificării tipologiei migranților, a circuitelor sociale și a
raporturilor instituite între aceștia și mediul de primire. Foarte utile, de aseme-
nea, sunt studiile care fundamentează condiționarea deciziei de emigrare (tem-
porară sau definitivă) în străinătate (Sandu, 2010).
Spre deosebire de teoriile geografice sau sociologice, economiștii vizează
mai ales aspectele cantitative ale fenomenelor migratorii: particularitățile econo-
mice (diferenţe de venit, diferenţe privind rata şomajului) și demografice (legate
de dinamica și structura populației). La acestea se adaugă aspecte normative de
461 Sociologii și economiștii preferă utilizarea noțiunii de migrație.
374
factură politică (reglementările existente la nivel naţional şi internaţional privind

mobilitatea persoanelor) sau culturală (normele culturale dominante). Secundar,
teoriile economice vizează și dimensiunea calitativă a migraţiei, la nivel de comu-
nitate, urmărind modul în care este luată decizia de a emigra, cum afectează acest
lucru familia, modul de viață, nivelul de trai etc., din acest punct de vedere interfe-
rând cu sociologii. Un accent puternic este fixat pe modul în care sunt folosite re-
mitenţele, reintegrarea migrantului la întoarcerea în ţara/regiunea/localitatea de
origine.
Dintre numeroasele teorii sociologice și economice, pot fi detaliate urmă-
toarele:
1) Teoria push-pull, emisă de Everett S. Lee, care a continuat analizele și
conceptele lui Ravenstein asupra migrației interne (deși modelul poate fi folosit
și pentru migrația internațională), publicând, în anul 1966, articolul „Teoria mi-
graţiei” („A Theory of Migration”), unde identifică patru categorii de factori deci-
zionali cu un rol hotărâtor în evoluția mobilității populației:
factori asociați cu locul de origine;
factori asociați cu aria de destinație;
factorii care intervin ca obstacole între locul de origine și de destinație;
factorii personali.
Primele două categorii sunt dependente de relația dintre regiunea de origi-
ne și cea de destinație. În ambele se conturează factorii de atracție (+ pull factors),
stimulatori ai migrației, factorii de respingere (- push factors), care descurajează
migrația și factorii neutri (0), aceștia din urmă având un rol secundar în luarea de-
ciziei de emigrare, fiind constituiți din efectele generate de spațiul social, acțio-
nând, de obicei, ca obstacole (figura 86). A treia categorie este impusă de necesita-
tea traversării spațiului de tranzit care poate genera diverse obstacole. A patra ca-
tegorie reprezintă particularitățile individuale sau de grup, extrem de importante
mai ales în ceea ce privește migrația internațională, inclusiv din perspectiva costu-
rilor (transportul, legislația restrictivă, distanța, cultura, limba etc.).
E. S. Lee are o contribuție importantă în domeniu și prin inițierea unor
ipoteze legate de particularitățile fenomenului de mobilitate, volumul migrației
între cele două destinații, apariția fluxurilor și afluxurilor migratorii, caracteristici-
le emigranților și selectivitatea emigrației. Ipotezele pot fi sintetizate sub forma
unor postulate:
a) Volumul migrației fluctuează în funcție de diversitatea arealului respec-
tiv. Cu cât diversitatea va fi mai intensă, cu atât impactul migrației va fi mai ridicat
(statele care dețin o economie mai activă vor avea un impact pozitiv, de atracție,
asupra volumului de migrație). Diversitatea populației modifică, de asemenea, vo-
lumul migrației. În comunitățile care prezintă omogenitate culturală (din punct de
vedere etnic, confesional, rasial sau economic), volumul migraţiei va fi mai redus;
375
Figura nr. 86. Modelul teoretic explicativ al lui Everett S. Lee (adaptare)
b) Variațiile economice și politice modifică volumul migrației. Dezvoltarea

economică a unui teritoriu/stat va acționa ca un pol de atracție pentru emi-
granți. Limitarea sau interzicerea fenomenului migrației în anumite regiuni/țări
va stimula creșterea volumului de emigranți. Progresul economic al unei regiuni
modifică volumul migrației. Într-un anumit areal care se dezvoltă accelerat, deo-
sebirile dintre diferitele zone care îl compun derivă din stadiul lor de dezvoltare,
generând o selectivitate a migranților în funcție de nivelul lor educațional.
c) Migrația deține fluxuri bine definite: fluxurile de migranți dezvoltă inevi-
tabil contrafluxuri care sunt inițiate de dispariția factorilor pozitivi din teritoriul
de destinaţie (+) ori se pot reorienta în funcţie de oportunităţi, în altă regiune
sau, adesea, în arealul de origine. Fluxurile de migrație vor fluctua între perioa-
dele de dezvoltare economică, când vor fi mai mari, și perioadele de declin eco-
nomic, când vor fi mai reduse.
d) Caracteristicile emigranților implică selectivitatea: fiecare atractor dispu-
ne de anumite necesități, anumite preferințe, are o anumită permisivitate a pieţei
muncii sau un anumit nivel de toleranţă al unor particularităţi culturale bine indi-
vidualizate. Emigranții care sunt atrași de factorii pozitivi din arealele de destina-
ție sunt selectați pozitiv (cazul „migrației creierelor” atrase de un statut financiar
mai ridicat în arealul de destinație). Se poate vorbi despre o selecţie negativă
atunci când afluxul de emigranţi nu este în concordanţă cu cererile pieţei muncii,
fiind rezultatul unei deplasări conjuncturale, lipsite de o motivaţie concretă. Este
cazul multor fluxuri de refugiere (politică, etnică etc.) care pot crea probleme în
spațiul de destinație din perspectiva adaptării. De asemenea, și migrația de tip
economic poate sta la originea selecției negative, în special ca efect al lipsei de in-
formare, al slabei capacități de adaptare etc. (necunoașterea limbii, absența unei
376
calificări compatibile pieței muncii locale etc.). Următoarele trei imagini ilustrează
o bună parte dintre acești factori de atracție sau de respingere.
2) Teoria cauzalității cumulative susține, în esență, că dezvoltarea intensă
a unei zone sau a unui centru urban creează un efect de dominare asupra perife-
riei (G. Myrdal, 1957). Dezvoltarea graduală a centrului urban va constitui un pol
de atracție atât pentru producție, cât și pentru forța de muncă. Concentrarea ca-
pitalului în nucleul regiunii astfel formate va conduce automat și la o remunera-
re superioară a personalului care va crea un avantaj competitiv centrului urban.
Creșterea potențialului de producție în centru, în detrimentul periferiei, va con-
duce la declinul economic al acesteia, inclusiv la depopulare. Un exemplu concret
îl reprezintă migrația intelectualității spre centrele urbane, în special spre cele
mari, cu servicii foarte diversificate. Periferia ajunge, astfel, să piardă forța de
muncă calificată în favoarea centrului, dependența astfel creată întreținând un
cerc vicios.
3) Teoria dependenței (teoria sistemului mondial) pleacă de la abordarea
clasică, pentru care fluxurile de migrație inegale, în favoarea statelor dezvoltate,
nu creează premisele unei apropieri a nivelului de dezvoltare economică, ci, dim-
potrivă, pauperizează și mai mult statele/regiunile cu o economie mai slab dezvol-
tată. Sunt apărute ca o reacție la teoriile modernizării economice și ale dezvoltării,
conform cărora ar exista stadii distincte în dezvoltarea unui (unei) stat/regiuni,
acestea explicând disparitățile existente. Fiecare stat/regiune s-ar afla, astfel, la
un anumit stadiu, progresul apărând ca urmare a acumulării unui potențial de
dezvoltare. Teoria dependenței, inițiată independent de Hans Singer și Raul Prebisch,
în 1949, punea accentul pe importanța comerțului inegal între state, având, în ace-
lași timp, un ecou important în America Latină, unde s-a postulat existența unei
dominații a marilor corporații multinaționale462 prin intermediul câtorva pârghii
esențiale:
penetrarea financiară și tehnologică a capitalului multinațional în ariile
periferice și semiperiferice;
menținerea unor structuri economice inegale între societățile periferice
și centre sau între periferiile înseși;
limitarea posibilităților de auto-dezvoltare a periferiei;
favorizarea apariției unor raporturi privilegiate la nivelul anumitor cla-
se/categorii sociale;
modificarea rolului statului de garant al funcționării economiei, politicii
și articulării societății.
Teoria sistemelor mondiale (world-systems theory) a lui Immanuel Waller-
stein , substanțial inspirată de marxism, a dublat efortul acestor autori de a
463
462 Unul dintre cei mai importanți teoreticieni care au susținut aceste idei este F. H. Cardoso (n.
1931). Principala sa lucrare Dependencia e Deselvonvimento in America Latina (1960), scrisă împreu-
nă cu chilianul E. Faleto, a cunoscut o largă difuzare în epocă, în mai multe limbi de circulație interna-
țională.
463 Principala lui operă, Sistemul mondial modern, a fost tradusă în limba română, în 1992, la Editura
Meridiane.
377
explica raporturile inegale dintre state/regiuni, reflectate puternic în caracterul

fluxurilor migratorii.
Criticii acestor teorii, bazându-se pe conceptul de piață liberă, insistă asu-
pra importanței competitivității și durabilității. Sunt date, adesea, exemple pre-
cum cel al Republicii Coreea care a reușit să se dezvolte spectaculos prin stimu-
larea comerțului și a competitivității producției proprii.
4) Teoria dualismului pieței muncii privește migrația internațională drept o
consecință a necesității forței de muncă pe care țările dezvoltate nu o pot acope-
ri prin propria ofertă (P. S. Massey et al., 1993, pp. 440 – 442). Această teorie se
axează mai mult pe ce se întâmplă în arealul de destinație al emigrantului. Aici
sunt identificate două categorii de locuri de muncă: locuri de muncă care solicită
un capital de muncă ridicat (capital intensive), în care sunt realizate investiții în
dezvoltarea forței de muncă de către angajatori (posibilități de avansare, salarii
mari, locuri de muncă stabile etc.); locuri de muncă pentru personalul cu o califi-
care inferioară (labor intensive), caracterizate prin instabilitatea locului de mun-
că și a salariului. Cei mai mulţi cetățeni aspiră către prima categorie de locuri de
muncă. În cazul în care locurile de muncă din cea de-a doua categorie rămân ne-
ocupate, angajatorul preferă, în loc să mărească salariile pentru a atrage forţă de
muncă de pe piaţa locală, să atragă și să angajeze imigranţii. Aceștia ar constitui,
astfel, soluția ideală pentru locurile de muncă situate la baza ierarhiei sociale,
deoarece pentru ei, important este venitul şi nu statutul social, considerându-se
a fi cetățeni ai comunităţii din ţara de origine, şi nu al celei din ţara de destinaţie.
În plus, aceştia acceptă remunerări mai mici, comparativ cu cele solicitate de
populaţia rezidentă, întrucât raportează valoarea nominală a acestora la puterea
de cumpărare din ţara de origine. Această aserțiune este valabilă însă doar până
la un punct, mai precis până în momentul deplinei integrări sociale și politice a
imigranților, atunci când pretențiile salariale ale acestora devin egale cu cele ale
autohtonilor.
5) Teoria sistemelor de migrație propune o viziune mai obiectivă asupra
formelor migrației internaționale. Aceasta are ca punct de plecare definirea siste-
mului de migrație, un complex de relații bazate pe fluxurile și contrafluxurile de
persoane, bunuri, servicii și informații care se nasc între ariile (zonele) de emisie
și cele de recepție a migrației. Relația dintre zona emițătoare și cea receptoare
devine, gradual, mai puternică, întreținând fluxuri durabile atât la nivel intern,
cât și internațional464. Un rol important în înțelegerea sistemelor de migrație îl
dețin mecanismele de feedback prin care sunt transpuse experiențele emigranți-
lor din țara de destinație în țara de origine. Totodată, sistemele de migrație sunt
răspunzătoare pentru relațiile strânse, pe toate planurile, care se manifestă între
persoane, familii și comunități la nivel internațional, conturându-se, astfel, „co-
munitățile transnaționale” sau diasporele (Sylvie Chédemail, 2002, p. 45)465. Pot
fi observate, astfel, relații preferențiale între anumite regiuni sau orașe, până la o
specializare profesională sau la apariția unor ghettouri de imigranți. Ca exemplu
464 Această teorie este sintetizată, pentru prima dată, de A. L. Magobunje (1970).
465 Cei mai mulți autori iau ca reper clasic diaspora evreiască (S. Dufoix, 2003, p. 8).
378
poate fi dată migrația preferențială a românilor spre Castellon de la Plana, în

Comunitatea Valenciană (Spania) sau migrația predilectă a polonezilor spre țări-
le nordice (inclusiv Islanda), unde formează principalul grup imigrant originar
din Europa. Sunt citate și orașe sau cartiere din aceeași țară sau din țări diferite
care ajung ținta destinației unor categorii de imigranți (de exemplu, maghrebinii
în Franța sau turcii în Germania). Se poate, astfel, concluziona că migrația este o
inovație de natură socială, stocată statistic într-un spațiu frecvent bine delimitat
adesea. Fiind provocată de prezența unor receptori şi a unor emițători, migrația
are propriile canale de difuzie, cunoaşte faze de amorsare, expansiune, condensa-
re și saturare, strâns dependente de ceea ce se întâmplă în aria de plecare sau de
sosire. Epuizarea resursei de muncă în arii tradiționale de plecare poate conduce
la inversarea fluxurilor (apariția unor fluxuri de retur), iar extinderea atracției în
aria de sosire poate conduce la expansiunea ariei de plecare, la nivel regional
sau național. Astfel se explică modul în care s-a difuzat principalul flux de emi-
grație din România, după 1989, orientat spre Italia și Spania, flux avându-și ori-
ginea în nordul Transilvaniei, dar care se deplasează, apoi, în Moldova Subcarpa-
tică, iar în prezent, având tendința de îndreptare înspre regiunile periferice din
estul și sudul țării466.
Toate aceste eforturi de teoretizare au scos în evidență dificultatea găsirii
unui model cu aplicabilitate universală. Unele modele teoretice sunt mai adaptabi-
le nivelului local de analiză (push – pull, de exemplu), altele, nivelului regional (mo-
delul rețelelor sociale), iar altele, celui continental și internațional (în cazul mode-
lului gravitațional). În general, geografii abordează multiscalar fenomenul mobilită-
ții spațiale a populației spre deosebire de sociologi, care preferă nivelul local și re-
gional sau de economiști, care oscilează între nivelul local și cel internațional. În
mod obișnuit, pentru a corespunde unor situații concrete, sunt necesare adaptări
ale modelelor teoretice prezentate care constituie doar un suport reflexiv.
5.3. Tipologia mobilității geografice a populației

Mobilitatea teritorială a populaţiei se caracterizează printr-o extrem de
mare varietate de forme de manifestare, ceea ce explică şi pluralitatea criteriilor
după care pot fi sistematizate aceste forme. Considerăm însă că trei dintre aceste
criterii sunt cele mai semnificative: stabilitatea finală, maniera de desfăşurare şi
aria geografică pe care se produc.
5.3.1. Criteriul stabilității finale

După criteriul stabilităţii finale, migraţiile umane se divid în trei categorii:
migraţii definitive, deplasări alternante şi deplasări ocazionale.
466Asupramigrației forței de muncă din Moldova, bine documentată este lucrarea lui Bruno Meuss,
Migrant Workers and Postsocialism. A Social Reproduction perspective on Work Migration from North-
East Romania, KU Leuven, 2011.
379
5.3.1.1. Deplasările definitive sunt cele în care migrantul sau cel care pro-
voacă deplasarea doresc fixarea în ţinutul-obiectiv, chiar dacă, după o perioadă
de stabilitate, are loc o nouă deplasare, care nu a fost însă intenţionată iniţial.
Sensul deplasărilor definitive nu este întotdeauna unidirecţional, existând
şi o serie întreagă de cazuri de revenire, drept consecinţă a modificărilor situaţiei
politice şi a structurii economice, a apariţiei unor noi faţete ale atractivităţii ş.a.
De exemplu, în timpul ocupaţiei arabe instaurate în secolul al VIII-lea asupra
Peninsulei Iberice, o bună parte din populaţia romanizată şi ultimele elite ger-
manice s-au retras în regiunile muntoase din nordul Spaniei (Asturia, Navarra,
nordul Aragonului), unde şi-au păstrat independenţa, dar, odată cu declanşarea
Reconquistei, s-a produs şi recolonizarea spaniolă a Spaniei central-sudice, reco-
lonizare la care, pe lângă cei aproape 400.000 de spanioli, au participat şi mulţi
gasconi şi occitani, originari din sudul Franţei de astăzi467. O situaţie clasică de
inversare a sensului migraţiei a fost şi aceea a Transilvaniei, care, până în 1918,
a constituit o zonă de emigrare (în contextul presiunii demografice îmbinate cu
opresiunea naţională şi confesională exercitate de autorităţile maghiare, apoi
austriece şi, în final, austro-ungare asupra populaţiei majoritare româneşti), în
timp ce în perioada postbelică, Transilvania s-a transformat într-o provincie cu
un bilanţ migratoriu pozitiv, în pofida plecării majorităţii saşilor, ca urmare a
necesarului de forţă de muncă determinat de industrializarea extensivă în oraşe
ca Hunedoara, Braşov, Târgu Mureş ş.a., dar şi a scăderii dramatice a valorilor
bilanţului natural.
Se pot distinge următoarele forme de deplasări definitive:
A. În trecut, o formă foarte importantă a fost aceea a marilor migraţii de
cucerire, la care participa fie o proporţie foarte mare, fie întreaga masă a tribului
sau etniei respective468. Aceste migraţii au avut o importanţă covârşitoare în
conturarea actualei distribuţii etno-lingvistice a populaţiei Globului, în măsura
în care autohtonii au fost asimilaţi, total sau parţial, de migranţi (arabizarea unei
mari părţi din Orientul Apropiat şi din Africa de Nord469, germanizarea celei mai
mari părţi a Marii Britanii, a Ţărilor de Jos, a bazinului Rinului, a Germaniei sudi-
ce şi a Austriei, slavizarea celei mai mari părţi din Europa Central-Estică, ma-
ghiarizarea Depresiunii Panonice etc.). Perioada de vârf a marilor migraţii a fost
în secolele III – XIII, când numeroase grupuri etnice s-au deplasat din Asia cen-
trală, Europa de Est şi de Nord spre Europa centrală, vestică şi sudică. Perioada
de vârf a marilor migrații a fost în secolele III-XIII, când numeroase grupuri etni-
ce s-au deplasat dinspre Asia Centrală, Europa de Est și de Nord spre Europa
Centrală, vestică și sudică. Impulsul acestor mișcări l-au dat, după câte se pare,
hunii care au antrenat, astfel, mișcările popoarelor germanice din regiunile nord-
pontice sau baltice spre sudul Europei, urmate, mai târziu, de deplasarea slavilor
467 Între 1520 şi 1770, circa 500 de mii de imigranţi din sudul Franţei (Gasconia, Languedoc) s-au
aşezat în Spania, urmaşii acestora fiind, astăzi, complet asimilați.
468 Marile migraţii nu trebuie înţelese ca un fenomen insolit, declanşat la un moment dat, ci ca un
apogeu al unor mişcări perpetui de populaţii care au contribuit, în cele din urmă, la formarea structu-
rii rasiale şi etno-lingvistice a populaţiei.
469 Ca urmare a marii cuceriri arabe, declanşate în secolul al VII-lea d. Chr.
380
sau a altor populații venite dinspre Asia (turco-mongole sau iraniene). Astfel de
migrații pot schimba complet tabloul etnic al unor vaste regiuni prin asimilarea
sau refugierea populației locale. Acesta a fost cazul Europei și Asiei Mici, a căror
populație actuală este, în mare parte, rezultatul acestor migrații. În alte cazuri, o
parte a etniei antrenate în migrații de cucerire rămâne în patria de origine, cazul
arabilor plecați din sud-vestul Peninsulei Arabice în secolul al VII-lea.
B. Alteori, deplasarea în masă a unor grupuri etnice a avut loc fără să ducă
la destrămarea structurii statale găsite în noul ţinut de aşezare – în cazul acesta,
se vorbeşte despre infiltraţii. De multe ori, aceste infiltrații nu modifică imediat
structura etnică a regiunii afectate, elementele migrate fiind asimilate, dar depă-
șirea unui prag numeric atunci când imigranții devin tot mai numeroși, prin ali-
mentarea continuă a curentului de populație, poate conduce la formarea unei
noi majorități sau chiar la asimilarea populației autohtone. Un caz bine cunoscut
a fost acela al pătrunderii slavilor sudici în partea europeană a Imperiului Bizan-
tin, în secolele VI – VII, ceea ce nu a dus la înlăturarea statului preexistent, dar a
avut ca efect slavizarea treptată a părţii central-nordice a Peninsulei Balcanice,
statul bizantin menţinându-și autoritatea, în continuare, până la invazia bulgari-
lor, de la sfârșitul secolului al VII-lea470. Infiltrațiile unor populații slave spre sud
au continuat până în pragul epocii moderne, explicând rutenizarea unor regiuni
tradițional populate de români (nordul Bucovinei și al Maramureșului, figura
87), proces facilitat de contextul specific al ocupației habsburgice, dar și de apar-
tenența confesională comună (la creștinismul ortodox sau cel greco-catolic).
Figura nr. 87. Evoluția structurii etnice a populației în Bucovina (1775 – 2002).
Sursa informațiilor: conscripțiile și recensămintele austriece din perioada 1775 – 1910,
recensăminte românești din perioada 1930 – 2002 și sovietice (ucrainene)
din anii 1959, 1970, 1979, 1989 și 2001
470 Este vorba despre proto-bulgarii de origine turanică care s-au slavizat ei înșiși, creând primul ța-
rat bulgar.
381
Astfel de exemple pot fi extrase și din alte regiuni ale Globului, de multe
ori consecutive sedentarizării unor populații nomade sau seminomade. Este ca-
zul paștunilor (afganilor) originari din regiunea muntoasă din sud-estul Afganis-
tanului actual care s-au infiltrat, treptat, în regiunile vecine de la nord și nord-
est, inclusiv în regiunea actualei capitale, Kabul, domeniul unor populații seden-
tare de limbă persană sau tadjikă, proces care a devenit o politică de stat, afganii
așezându-se după 1950 și în regiunile nordice ale Afganistanului, populate tradi-
țional de uzbeci, turkmeni și tadjici, infiltrare care a motivat suplimentar conflic-
tele interetnice din această țară.
C. În direcţia contrarie are loc, de multe ori, o retragere a autohtonilor în
faţa înaintării noilor cuceritori, de regulă în regiuni mai greu accesibile, chiar da-
că acestea oferă nişte condiţii mai grele de viaţă – această deplasare poartă nu-
mele de mişcare metanastazică471. În unele cazuri, aceste mișcări sunt urmate de
încercări de revenire, în perioadele de acalmie. De exemplu, indo-europenii au
avut, iniţial, un areal de locuire mai întins, spre est, populând o bună parte din
Tibet şi Xinjiang, dar au trebuit să se retragă spre vest, în mileniul I î. Chr., în faţa
înaintării populaţiilor mongoloide continentale. Situații similare s-au întâlnit în
regiunea caucaziană unde, spre regiunea înaltă a Caucazului Mare, s-au repliat
diverse grupuri etnice (caucaziene, iraniene, türcice). Popoarele khoisanice (ho-
tentoţii şi boschimanii) s-au retras din faţa înaintării popoarelor bantu în regiu-
nile aride din sud-vestul Africii (Kalahari, Namib), lăsând, totuşi, nişte mici gru-
puri khoisanice, ca mărturii ale arealului mult mai larg ocupat iniţial, în estul
Africii (Tanzania). În momentul de faţă, asistăm la retragerea spre nord a eschi-
moşilor din Canada, în faţa înaintării populaţiei de origine europeană, dar şi a
construcţiei de baraje cu scop energetic, a ocupării terenurilor de vânătoare etc.
D. Migraţiile definitive sunt determinate, de multe ori, de motive familiale,
în special de căsătorie, care implică, mai frecvent, schimbarea domiciliului soţiei,
pentru apropierea de soţ, mai ales în societăţile tradiţionale, în timp ce în socie-
tăţile mai evoluate, este destul de răspândită şi situaţia inversă. Căsătoria cu o
soţie din afara grupului local (exogamia) a fost întotdeauna preferată, cu deose-
bire în societăţile autarhice şi în colectivităţile mici, pentru a evita, astfel, con-
sangvinitatea şi, implicit, pericolul degenerării472. Şi în România patriarhală din
trecut, exogamia reprezenta, în mediul rural, forma cea mai răspândită a depla-
sărilor definitive – de exemplu, la recensământul din 1930, populaţia feminină
născută într-o altă localitate decât cea în care a fost recenzată reprezenta 19,9 %
din totalul populaţiei feminine rurale, proporţie care la populaţia masculină ru-
rală nu se ridica la mai mult de 14,8 % (I. Measnicov, 1942). Exogamia explică şi
astăzi proporţia mult mai ridicată a femeilor în rândurile migranţilor definitivi
471 După numele dat de geograful iugoslav Jovan Cvijić, care le-a studiat în Peninsula Balcanică (La
Péninsule Balcanique, Payot, Paris, 1918).
472 În societăţile tradiţionale, de multe ori, necesitatea exogamiei se rezolva şi printr-o divizare duală
a clanului, cu căsătorii obligatorii din jumătatea opusă, ceea ce, se înţelege, limita migraţia (C. Lévi-
Strauss, ed. 1978).
382
pe plan intern din majoritatea statelor în curs de dezvoltare – de exemplu, în

Bangladesh.
E. O migraţie definitivă a reprezentat-o şi comerţul cu sclavi, practicat pe
scară largă până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea473 (figura 88). Acesta a
constat în răpirea, transportul şi vânzarea forţei de muncă, în vederea susţinerii
plantaţiilor agricole, pentru munca în gospodării ş.a. Cei mai mulţi sclavi au fost
răpiţi de vest-europeni şi arabi din Africa Subsahariană (între 13,3 şi 18,3 mili-
oane de persoane)474, aceştia fiind transportaţi spre plantaţiile din America
(aproximativ 11 milioane, din care 9,6 milioane au ajuns la destinaţie475, restul
murind pe drum, ca urmare a condiţiilor inumane de la traversarea Atlanticului),
dar şi spre ţările arabe476 (statele din Maghreb, Egiptul, nordul Sudanului, Penin-
sula Arabică) sau Asia Musonică (India, chiar China). Comerţul cu sclavi africani
a dus la o puternică depopulare a unor ţinuturi, mai ales a celor situate la nord
de Golful Guineei477, dar şi la prosperitatea unor porturi engleze (Liverpool, Bris-
tol), franceze (Bordeaux), portugheze şi olandeze, ca şi a negustorilor de sclavi
din estul Africii (Zanzibar).
Alte 3 milioane de sclavi au fost răpiţi de piraţii arabo-mauri (sarazini),
precum şi de turci, din Europa, pe parcursul Evului Mediu.
F. Astfel, în statele în curs de dezvoltare şi în ţinuturile nou descoperite,
are loc, adesea, un proces de colonizare rurală, manifestat prin înaintarea aşa-
numitelor fronturi pioniere agricole, ca urmare a defrişării pădurii, a desţelenirii
stepei sau a introducerii irigaţiilor în zonele aride, cu scopul luării în cultură a
unor noi terenuri. În paralel, se înfiinţează noi aşezări rurale, cu locuitori origi-
nari atât din aceeaşi ţară, cât şi din străinătate. Astfel, în perioada stalinistă, dar
şi în deceniul al şaselea al secolului al XX-lea a fost desţelenită pe suprafeţe foar-
te întinse stepa aridă din nordul Kazahstanului şi sudul Câmpiei Siberiei de Vest,
aici stabilindu-se sau fiind deportaţi un număr important de alohtoni (ruşi,
ucraineni, germani, ceceni, baltici, estonieni, români etc.), ceea ce a schimbat
fundamental, în defavoarea localnicilor, structura etnică a populaţiei întregului
Kazahstan. Dintre exemplele contemporane, cel mai caracteristic este cel al îna-
intării fronturilor pioniere în dauna pădurii ecuatoriale din Amazonia şi în dau-
na pădurii din Asia Musonică (nordul Uniunii Myanmar şi al Thailandei, interio-
rul Insulei Kalimantan, vestul Insulei Noua Guinee etc.).
473 În secolul al XIX-lea, în rândul foştilor sclavi de origine africană din SUA, s-a născut o mişcare de
revenire în Africa. Aceasta a dus la crearea unui nou stat, cu numele simbolic de Liberia, dar, în scurt
timp, cei reveniţi au intrat în conflict cu populaţia locală, conflict care continuă până astăzi.
474 După Ph. Curtin (1969).
475 Pentru 4 milioane dintre aceştia, destinaţia a fost Brazilia.
476 Între 2,3 şi 7,3 milioane.
477 Cea mai mare proporţie de sclavi africani răpiţi şi duşi în America au provenit din actualul Benin
(odinioară, Dahomey), dominat, mai întâi, de portughezi şi, apoi, de olandezi, englezi şi francezi.
383
Figura nr. 88. Traficul triangular în secolele XVII – XIX
G. Popularea unor regiuni încă slab umanizate, în vederea valorificării unor

mari resurse ale subsolului, pădurii sau mării, prin ridicarea unor noi aşezări mi-
niere sau petroliere, este caracteristică pentru regiunile cu un climat excesiv, în
care prospecţiunile geologice s-au putut desfăşura abia în perioada cea mai re-
centă. Un exemplu este cel al umanizării Australiei de Nord-Vest (regiunile
Pilbara şi Kimberley, în parte chiar Marele Pustiu de Nisip), zonă care era extrem
de slab populată (în 1985, pe 1,55 milioane km2, locuiau 89.000 de locuitori, cu o
densitate medie de numai circa 0,06 loc./km2) şi unde s-au deschis mari zăcă-
minte de minereu de fier, aur, diamante, ca şi de gaze naturale şi petrol (în plat-
forma continentală submersă), generând construirea, în afară de noile aşezări
miniere (Newman – oraşul exploatărilor de minereu de fier, Telser – oraşul din
plin deşert al exploatărilor de aur, Argyl – oraşul minier situat lângă cel mai ma-
re neck diamantifer aflat astăzi în exploatare, de pe întregul Glob) şi a unor noi
căi ferate, ca şi a unor noi porturi destinate exportului (Port Hedland – pentru
minereul de fier, Dampier – pentru gaze naturale lichefiate etc.).
H. Productivitatea mult mai mare a muncii şi veniturile individuale mai ri-
dicate din activităţile urbane, în comparaţie cu agricultura, sunt principalele ca-
uze ale exodului rural, prin care populaţia ariilor rurale, în special a celor cu o
densitate umană ridicată, tinde să se aşeze în mediul urban şi în regiunile indus-
triale. Exodul rural este un fenomen care se produce la scară mondială, ducând
la creşterea ponderii populaţiei urbane, în dauna celei rurale. În cazurile în care
384
exodul rural este de lungă durată, iar populaţia rurală prezintă o dinamică mo-
destă, se ajunge la o puternică depopulare a unor regiuni agricole, suprafeţe în-
tinse de teren rămânând necultivate, trecând de la utilizarea ca teren arabil la
cea de păşune sau fiind acoperite de vegetaţie spontană, de pădure sau tufărişuri
– sunt situaţii bine cunoscute în Spania central-estică478, în Masivul Central
Francez (unde populaţia a început să se reducă încă de la recensământul din
1841), în Alpii francezi, în zonele montane din nordul Marii Britanii ş.a.m.d.
În statele latino-americane şi afro-asiatice, exodul rural a luat nişte dimen-
siuni îngrijorătoare abia în perioada contemporană, cu toate că, adesea, speranţa
sătenilor de a găsi de lucru la oraş rămâne o simplă iluzie, aceştia negăsind un
loc de muncă şi îngroşând rândurile şomerilor urbani, în felul acesta ajungându-se
şi la o creştere exagerată a oraşelor mari.
I. În statele care au ajuns deja la un nivel înalt de urbanizare, importanţa
exodului rural începe să se reducă, ca urmare a secătuirii rezervorului rural de
forţă de muncă, iar sensul deplasărilor devine prioritar în cadrul mediului urban
însuşi, de la un oraş la altul, mai ales din oraşele mici şi mijlocii (de multe ori cu
o activitate economică stagnantă) spre oraşele mari, deplasare numită migraţie
interurbană – de exemplu, în SUA, migraţiile definitive de la oraş la oraş repre-
zintă, în ultimele decenii, circa 93,2 % din totalul migraţiilor interne, exodului
rural nemairămânându-i decât 6,8 %.
J. În societăţile cu un standard de viaţă ridicat, capătă importanţă deplasa-
rea oamenilor în vârstă (pensionari, rentieri etc.) în zone liniştite, cu un climat
agreabil, adesea cu un nivel mai scăzut al preţurilor, uneori chiar în localitatea
natală. Statisticile înregistrează, astfel, regional, proporţii peste medie ale pensi-
onarilor, ca urmare a stabilirii acestora în sudul SUA (Florida ş.a.), pe Coasta de
Azur franceză şi în principatul Monaco, pe litoralul comitatelor Kent şi Sussex
din Marea Britanie, în landurile germane Bavaria şi Baden-Württemberg etc.,
proporţii care produc, în mod normal, o creştere a vârstei medii a populaţiei,
precum şi o vădită feminizare a acesteia.
K. Regrupările de populaţie şi efectele purificării etnice se înscriu, de ase-
menea, în rândul migraţiilor definitive, în funcţie de modificarea frontierelor na-
ţionale, ca urmare a unor conflicte, drept consecinţă a căreia etnicii proprii sunt
retraşi pe teritoriul rămas, a schimburilor reciproce de populaţii aparţinând
unor grupuri etnice sau confesionale deosebite, a persecuţiilor la care sunt su-
puşi membrii diferitelor etnii sau confesiuni etc. Regrupările de populaţie sunt
specifice perioadelor modernă şi contemporană: astfel, după Primul Război Mon-
dial, o mare regrupare de acest fel s-a produs ca urmare a înfrângerii Greciei în
războiul greco-turc din 1919 – 1922, când 1,34 milioane de greci au trebuit să
părăsească ţinuturile natale, locuite din Antichitatea timpurie, din vestul şi nor-
dul Asiei Mici, ca şi din estul Traciei, teritorii care au rămas Turciei, fiind obligaţi
478 De exemplu, în provinciile Soria şi Teruel, unde densitatea populaţiei a scăzut astăzi sub 11
loc./km2.
385
să plece în teritoriul lăsat Greciei479 prin tratatul de la Lausanne, în schimbul a

nu mai mult de 0,3 milioane de turci şi alţi musulmani. Şi din ţara noastră au ple-
cat, sub diferite forme, în perioada anilor 1940 – 2002, aproximativ 700.000 de
germani, reprezentând marea majoritate a naţionalităţii germane din România.
Nu sunt departe de acestea anumite forme de deportare, din care cei deportaţi
nu s-au mai întors. Oarecum asemănător a fost schimbul de populație dintre
România și Bulgaria, în urma Tratatului de la Craiova (7 septembrie 1940), care
a afectat circa 100 de mii de bulgari din nordul Dobrogei și peste 150.000 de
români din Cadrilater (mai ales aromâni).
Această tendință de regrupare în cadrul unor frontiere recunoscute prin tra-
tate a fost frecventă pe parcursul secolului al XX-lea. Un exemplu mai recent este
cel furnizat de recunoașterea independenței Eritreei în 1993, când o parte din
administrația etiopiană, creștină, în general, a fost retrasă spre sud, odată cu alte
populații fidele, iar o parte din populația musulmană, de etnie tigrină, în special,
s-a deplasat spre nord, pe teritoriul oficial recunoscut al acestui stat, frontiera fi-
ind stabilită cu prețul unui conflict sângeros, încă neîncheiat.
Figura nr. 89. Intensitatea depopulării în Turcia în perioada 1914 – 1927

(adaptare după D. Panzac, 1993)
479Pentru Grecia, care pe atunci nu avea decât 4,5 milioane de locuitori, aceasta a reprezentat o sar-
cină foarte grea, refugiaţii trebuind, uneori, să fie colonizaţi în regiuni insalubre, ca de exemplu, Câm-
pia mlăştinoasă a Macedoniei centrale (Campania), unde mulţi au murit de pe urma malariei. Trebuie
menționat faptul că populația grecească din Anatolia și estul Traciei locuise neîntrerupt în aceste re-
giuni, încă din Antichitate. Contribuția acestor imigranți la formarea aglomerațiilor urbane Atena și
Salonic a fost esențială. Din zona costieră a Mării Negre (regiunea Trabzon), un număr important au
plecat spre URSS. Acest schimb de populații nu a avut un caracter exclusiv etnic, ci și o conotație reli-
gioasă puternică, mulți dintre „grecii” anatolieni fiind turcofoni (o parte a celor din Cappadochia), iar
o parte dintre musulmanii deplasați spre Turcia (cei din Creta, de exemplu) fiind, de fapt, greci isla-
mizați. În Turcia, s-a produs, astfel, o amplă depopulare (figura 89, conf. D. Panzac, 1993, p. 54).
386
5.3.1.2. Migraţiile alternante (ritmice, ciclice) sunt acelea în cadrul cărora

migrantul nu doreşte sau nu are posibilitatea de a se stabili în aria sau în locali-
tatea-obiectiv şi este pus în situaţia de a se deplasa periodic, la intervale mai
mari sau mai mici, în scopul unei anumite activităţi (productive, educaţionale
etc.), pe un traseu mai mult sau mai puţin stabil şi bine cunoscut. Deplasările al-
ternante oferă anumite avantaje – venituri complementare, valorificarea alter-
nativă a diferitor resurse naturale ş.a.
A. Migraţiile pe termen pot fi considerate ca o formă de trecere între mi-
graţiile alternante şi cele definitive. Este vorba despre deplasări pe termene re-
lativ lungi şi la distanţe apreciabile, participanţii plecând, totuşi, cu intenţia de a
se reîntoarce, după economisirea unei anumite sume, după încheierea studiilor,
la terminarea serviciului militar sau, eventual, chiar la pensionare. Cel mai ade-
sea are loc o disociere a familiilor, ca urmare a dificultăţilor de adaptare a femei-
lor şi copiilor la un mediu social şi etnic străin, nu rareori ostil, a dorinţei de
menţinere a gospodăriei din ţara de baştină; se practică, totuşi, uneori, şi migra-
ţia pe termen în familie (cazul migraţiei polinezienilor din Samoa în Noua Zee-
landă). După ce, în timpul absenţei, migranţii caută să trimită acasă anumite su-
me de bani, la întoarcere, aceştia îşi propun să investească, pe baza economiilor,
cumpărând terenuri sau deschizându-și mici afaceri. Astfel de situaţii pot fi în-
tâlnite în cazul plecării unei părţi dintre europeni spre America (în special itali-
eni), a multor greci, a originarilor din fosta Iugoslavie, a africanilor ş.a., care lu-
crează în Europa Occidentală, a unor pakistanezi care lucrează în statele petroli-
ere de la Golful Persic ş.a.
B. Migraţiile sezoniere prezintă o importanţă particulară în sectoarele de
activitate cu mari fluctuaţii ale necesarului de forţă de muncă, aşa cum este agri-
cultura, deoarece anumite munci agricole, cum este culesul fructelor, trebuie exe-
cutate repede şi în perioada optimă. Oricât ar ajunge de avansat gradul de mecani-
zare al agriculturii, un anumit aport suplimentar sezonier de forţă de muncă în
agricultură rămâne, totuși, necesar. Depopularea avansată a anumitor ţinuturi ru-
rale din statele în care exodul rural s-a declanşat de timpuriu obligă, de aseme-
nea, pe proprietari să facă apel la forţa de muncă sezonieră.
Migraţiile sezoniere pentru lucru în agricultură se practică, cel mai frecvent,
pe plan intern – de exemplu, deplasarea muncitorilor agricoli haussa, din nordul
Nigeriei, care lucrează sezonier pe plantaţiile de arbori de cacao, din sudul federa-
ţiei ş.a. Deplasarea sezonieră a echipelor de muncitori agricoli ţine seama de suc-
cesiunea perioadelor de vegetaţie ale diferitelor culturi şi de distribuţia latitudi-
nală a acestora, fapt deosebit de caracteristic pentru agricultura nord-americană;
de exemplu, în California, muncitorii agricoli sezonieri îşi încep anul agricol în ia-
nuarie, cu recoltarea salatei în Imperial Valley, trec apoi la recoltarea altor legume
în zona preorăşenească a aglomeraţiei Los Angeles, continuă cu recoltarea citrice-
lor în sudul Marii Văi Californiene și culesul viei în zona oraşului Fresno şi termi-
nă, toamna, cu recoltarea piersicilor în jurul oraşului Sacramento, din nordul Marii
Văi Californiene; în preeria de la est de Munţii Stâncoşi, se deplasează echipe de
muncitori agricoli sezonieri, care recoltează cerealele, începând din luna mai, în
Texas, şi terminând în Manitoba, în septembrie. Şi în Italia, o serie de muncitori
387
agricoli originari din Mezzogiorno lucrează sezonier la răsăditul orezului în Câm-

pia Padului, iar în Sudan, muncitori agricoli din sud se deplasează la culesul bum-
bacului în regiunea Djezira, dintre Nilul Alb şi Nilul Albastru.
Cu toate acestea, şi ponderea migraţiilor internaţionale este destul de ma-
re, mai ales în comparaţie cu deplasările cu un ciclu mai scurt – de exemplu, pu-
ternicul flux sezonier al forţei de muncă dinspre Mexic spre Statele Unite sau cel
al muncitorilor agricoli mossi, din Burkina Faso, care trec frontiera, în perioada
recoltării fructelor de cacao, în regiunea Ashanti, din Ghana.
Au existat chiar şi fluxuri între emisfere: cazul muncitorilor agricoli euro-
peni care se deplasau în timpul verii australe, în America de Sud (de preferinţă,
în Argentina) şi reveneau în primăvara boreală în Europa (de aici, purtând su-
pranumele de golondrinas, care, în traducere, înseamnă „rândunele”).
Originea şi specializarea acestor fluxuri sezoniere internaţionale sunt însă
foarte oscilante, fiind în funcţie de modificarea raporturilor economice şi politice
dintre state, de apariţia unor noi tehnologii, de modificările în planul de cultură
etc. De exemplu, în Franţa, în perioada interbelică, exista un puternic curent
imigratoriu sezonier pentru recoltarea sfeclei de zahăr din bazinul parizian, cu
originea mai ales în Polonia şi Italia, curent astăzi dispărut ca urmare a mecani-
zării recoltării, păstrându-se, în schimb, imigraţia sezonieră pentru cultura ore-
zului în Camargue, aceea pentru culesul viei în Languedoc ş.a., ceea ce a dus, în-
tre 1960 şi 1982, la o creştere substanţială a participării celor cu pretenţii sala-
riale mai modeste – spaniolii (de la 69 de mii la 89 de mii), portughezii (de la 1
mie la 10 mii), maghrebinii, turcii şi cei originari din fosta Iugoslavie, însoţită de
scăderea, până la dispariţie, a italienilor şi belgienilor.
S-au înregistrat, mai apoi, deplasări sezoniere pentru muncă în exploatarea
lemnului (de exemplu, în România, din zona subcarpatică şi din nordul Carpaţilor
Orientali spre Munţii Banatului, cu precădere în timpul iernii, când nu este de lu-
cru în agricultură), în industria aluminiului (care lucra cu o capacitate mai mare
vara, când debitul râurilor din Alpii francezi este la maximum şi se producea ener-
gie electrică ieftină, ceea ce atrăgea forţă de muncă din ţările Maghrebului spre
micile întreprinderi industriale din Savoia), în industria zahărului din sfeclă (care,
în mod normal, funcţionează din noiembrie până în martie), în construcţii şi carie-
re (muncitori italieni, care lucrează vara în Germania, Elveţia sau Luxemburg), în
serviciile turistice (mulţi parizieni lucrează vara pe Coasta de Azur sau în staţiunile
balneare din Masivul Central Francez, iar iarna – în staţiunile de schi din Alpi; o
serie de tinere din Marea Britanie se angajează, cu jumătate de program, iarna, în
staţiunile de schi din Alpii francezi, cu retribuţie doar în cazare şi masă, folosind
timpul liber pentru a practica şi ele sporturi de iarnă etc.).
C. Deplasările (migraţiile) săptămânale seamănă cu cele sezoniere, fiind
efectuate şi acestea, cel mai adesea, pentru muncă, dar şi pentru învăţământ etc.
De regulă, se efectuează pe o arie şi la distanţe mai mici, ceea ce impune şi o pe-
riodicitate cu ciclu mai scurt, aceste deplasări implicând și ele folosirea unor lo-
cuinţe, în general colective şi cu un minimum de dotări, în apropierea locului de
muncă (barăci etc.), unde, în mod obişnuit, muncitorii se adăpostesc în timpul
săptămânii. Desprinderea migrantului de familie şi de ocupaţiile agricole iniţiale
388
este mai redusă. În linie generală, migranţii din această categorie sunt tineri, cu
o calificare modestă, care lucrează în industrie, construcţii etc. Se practică o na-
vetă săptămânală şi de către unii muncitori agricoli, care lucrează în mediul ru-
ral sau suburban, la mari ferme particulare sau din sectorul public. S-au dezvol-
tat foarte mult, în ultimul timp, migraţiile săptămânale ale studenţilor şi chiar
cele ale elevilor de liceu.
D. În lumea contemporană, cele mai importante deplasări alternante au de-
venit însă deplasările zilnice (pendulări zilnice, navetism) care, de regulă, sunt de-
plasări pentru muncă, deşi pot fi efectuate şi pentru învăţământ etc. Acestea re-
prezintă un efect al tendinţei generale de disjungere a locuinţei de locul de muncă,
al creşterii autonomiei individuale sub aspectul transportului şi al modernizării
căilor de comunicaţie, al căutării unui loc de muncă pe cât posibil mai avantajos şi
al unei locuinţe cât mai agreabile. Deplasările zilnice se desfăşoară cu un maxi-
mum de intensitate în statele şi regiunile bine dotate din punct de vedere al infra-
structurii comunicaţionale şi al frecvenţei mijloacelor de transport public, de regu-
lă, pe o arie care se înscrie în izocrona de 2 h480. În SUA, peste 60 % dintre munci-
tori lucrează în alte localităţi decât acelea în care îşi au domiciliul, proporţie care
trece de 50 % şi în Franţa, Marea Britanie sau Belgia. Și în România, ultimul recen-
sământ efectuat în 2011 a scos în evidență o pondere de 21 % a persoanelor ocu-
pate care lucrau în altă localitate decât cea de domiciliu (circa 1,8 milioane, în
creștere de la numai 1,1 milioane în anul 2002, adică 12,6 %).
Pendularea zilnică a luat o mare amploare în zona din jurul marilor me-
tropole urbane, înzestrate cu o vastă gamă de locuri de muncă – de exemplu, în
regiunea pariziană, numărul navetiştilor a crescut de la circa 100 de mii, în
1901, la aproximativ 2 milioane de persoane, în ultimii ani, iar la New York, nu-
mai centrul aglomeraţiei urbane, din Insula Manhattan, primeşte zilnic un nu-
măr de 1.500.000 de persoane care lucrează aici, dar locuiesc în exterior, doar
800.000 din cele 2.300.000 de persoane care lucrează în acest cartier locuind
aici. În Marea Britanie, recensământul din 2011 a înregistrat un număr de 11,3
milioane de persoane care fac naveta, o mare parte fiind înregistrați în regiunea
londoneză. Și Tokio, în Japonia, atrage zilnic 2,5 milioane de persoane din afara
orașului propriu-zis.
Uneori însă, proporţia navetiştilor în numărul total al celor care lucrează
în oraşul respectiv este mai mare în unele oraşe de talie mai mică, în funcţie, în
primul rând, de puternica lor specializare industrială; de exemplu, în cazul ora-
şelor industriale din Donbass, 48 % dintre muncitori şi funcţionari erau nave-
tişti481, iar în SUA, cea mai mare proporţie a navetiştilor în rândul funcţionarilor
şi al muncitorilor se înregistrează în oraşele industriale din zona mai dens a po-
pulată a nord-estului – Cincinnati ş.a. Navetiştii deţin proporţii ridicate şi în ora-
480 Izocrona este linia care unește localitățile care pot fi atinse într-un interval orar identic, plecând
dintr-un centru urban. În Franța se practică navetismul, chiar și între Paris și Bordeaux, cu trenul de
mare viteză (TGV), la peste 600 km distanță, mișcări intense de acest tip existând și în megalopolisul
de pe coasta atlantică a Americii de Nord sau în sudul Insulei japoneze Honshu.
481 Informații valabile pentru perioada sovietică și pentru anii 1990.
389
şele în care creşterii puternice a necesarului de forţă de muncă nu i-a putut face
faţă disponibilul local (de exemplu, la Braşov, în 1980 – 1985, 25 % din totalul
salariaţilor era reprezentat de navetişti). Naveta s-a dezvoltat şi în funcţie de
ponderea ridicată a unor categorii de salariaţi care beneficiază de facilităţi de
transport, aşa cum erau feroviarii şi muncitorii de la atelierele de reparaţii CFR,
din România (cazul oraşelor Paşcani, Simeria, Piatra-Olt ş.a.), dar şi în funcţie de
presiunea demografică ridicată din cadrul rural al oraşului482.
Deplasările zilnice se petrec atât în sens centripet, cât şi centrifug (figura
90). De regulă, deplasările centripete sunt mai puternice, iar la ele participă o forţă
de muncă mai puţin calificată, care lucrează în industria grea şi în construcţii, deşi
există şi oraşe unde această navetă este determinată preponderent de industria
textilă (de exemplu, la Buhuşi, în trecut); această forţă de muncă se transformă în
muncitori-ţărani483 care continuă să lucreze şi în agricultură, în timpul liber, astfel
posibilităţile mai bune de practicare a navetei opunându-se depopulării satelor,
aceasta fiind mult mai puţin avansată decât în regiunile izolate.
Naveta centrifugă este constituită, în general, din fluxuri umane mai slabe,
la care iau parte, în special, cadre cu o calificare ridicată (medici, profesori, agro-
nomi, funcţionari din administraţie etc.), dar există şi situaţii, mai rare, în care
naveta centrifugă este mai puternică decât cea centripetă, în funcţie de poziţia
circumurbană a locurilor de muncă industriale (în cazul exploatărilor miniere,
petro-gazeifere, forestiere etc.), când se schimbă şi structura profesională a aces-
tei navete, formată acum mai mult din muncitori (situație frecventă în regiunile
industrial-miniere).
În statele şi regiunile cu o reţea urbană densă, deplasările zilnice au loc şi
de la oraş la oraş, aşa cum se petrec lucrurile în cea mai mare parte a SUA (unde
cadrele cu venituri superioare folosesc, frecvent, transportul aerian), raporturile
de subordonare dintre oraşe, sub aspectul direcţionării şi intensităţii fluxurilor
navetiste, reprezentând, în astfel de situaţii, un element definitoriu al ierarhiei
urbane (figura 91). Astfel de evoluții caracterizează tot mai mult și aria de ma-
ximă concentrare a populației și activităților economice din Uniunea Europeană,
din care fac parte Londra, Parisul și orașele de pe Valea Rinului, apoi o serie de
metropole dinamice, precum Viena, Praga sau Berlinul, în cazul Vienei, atracția
depășind frontierele Austriei, mai ales spre Slovacia și Ungaria (Bratislava fiind
la numai 55 km de Viena).
482 Anumite situaţii anormale au putut produce o creştere bruscă, dar temporară a fluxului pendulard
zilnic – de exemplu, în cazul majorităţii oraşelor mari din Germania, distruse în timpul celui de Al
Doilea Război Mondial, de unde o bună parte din populaţie se refugiase în satele din jur, făcând nave-
ta pentru a munci la reconstrucţie; după reconstruirea oraşelor, aceşti muncitori s-au reîntors și flu-
xul navetist a scăzut.
483 Bauer-Arbeiter, în terminologia geografiei sociale germane, şcoală care a studiat preferenţial acest
fenomen.
390
Figura nr. 90. Deplasările cotidiene pentru muncă în Bazinul Parizian
Deplasările zilnice pot traversa şi unele frontiere statale, acolo unde aces-
tea sunt permeabile, iar atracţia veniturilor salariale mai mari, din ţara vecină,
suficient de puternică. De exemplu, din Franţa, plecau zilnic, în 1985, aproxima-
tiv 105 mii de salariaţi484, din care 54,5 mii se îndreptau spre Elveţia, unde sala-
riul era cu 85 % mai mare (în special spre marile oraşe Geneva şi Basel, situate
în imediata apropiere a frontierei), 30,8 mii spre Germania, unde salariul era cu
39 % mai ridicat, 9,4 mii spre Monaco, 6,8 mii spre Belgia şi 6,1 mii spre Luxem-
burg. După câteva decenii, în anul 2011, numărul acestora a crescut și mai mult,
ajungând la 350.000, cei mai mulți îndreptându-se spre Elveția (160.000, din ca-
re 88.000 numai spre Geneva) și Luxemburg (69.000), fluxuri importante fiind și
cele spre Germania (50.000) sau Belgia (39.000). În sens invers, în 2011, numă-
rul celor veniți în Franța era mult mai redus: 15.000 de germani, mai ales la
Strasbourg, 11.000 de elvețieni și 8.000 de belgieni485.
484 Din care, femeile reprezentau o proporţie de 32 %.

485 De atunci şi până astăzi, a crescut atractivitatea Luxemburgului, deplasările zilnice internaţionale
spre acest stătuleţ ridicându-se la 59 de mii de persoane, în 1996, la 66,4 mii de persoane, în 1997, și
la 132.000, în 2009; majoritatea acestor pendularzi provin din Franţa și Belgia.
391
Amploarea maximă a navetismului caracterizează perioadele de avânt eco-

nomic – acesta este și cazul Germaniei postbelice, atunci când reconstrucţia a
necesitat un maximum de forţă de muncă, suplinită parţial cu imigranţi. Marile
aglomeraţii urbane reprezintă sediul unor puternice mişcări navetiste locale, de
la periferie spre centru, mai rar invers – aproximativ 2,5 milioane la Paris, prin
urmare, un sfert din populaţia aglomeraţiei, mişcări favorizate de existenţa unei
reţele de transport rapid între centru şi suburbii. La noi în ţară, nivelul maxim al
navetismului a caracterizat anii ’70 – ’80, când, în oraşe, s-a construit masiv atât
în domeniul industrial, cât şi în cel edilitar. În acest timp, Bucureştii atrăgeau
zilnic aproximativ 100.000 de persoane emiţând alţi 18.000 spre aria înconjură-
toare. Restructurarea activităţilor industriale şi diminuarea construcţiilor civile
au făcut ca acest flux să scadă treptat după 1990, devenind, în multe cazuri, ne-
semnificativ, mai ales în ceea ce priveşte mişcările centripete. O revigorare a ac-
tivităţilor economice este de natură să relanseze, într-o anumită măsură, aceste
fluxuri în noul context al tendinţei unor categorii de populaţie de a se stabili la
periferia marilor aglomeraţii, fenomen care cunoaște o amplificare în jurul capi-
talei (dinspre și spre localitățile situate de-a lungul căilor de comunicație din ju-
dețele Ilfov, Giurgiu, Dâmbovița, Călărași și Ialomița).
Figura nr. 91. Migraţia zilnică internaţională a forţei de muncă din Tijuana (Mexic)
spre aglomerația San Diego din sudul Californiei (SUA)
392
E. Nomadismul constituie o deplasare ciclică a întregii colectivităţi, genera-

tă de condiţii naturale puţin propice pentru o economie agricolă stabilă şi cu o
productivitate ridicată, precum şi de menţinerea unor tehnici agricole primitive.
Cel mai răspândit este nomadismul pastoral, practicat acolo unde hrana
animalelor domestice, care reprezintă aproape singura avuţie a nomazilor, nu
poate fi asigurată pe plan local decât un timp foarte limitat, impunând o deplasa-
re cvasipermanentă, în căutarea unor noi păşuni, cât de sărace. Acest gen de
nomadism este efectuat, pe de o parte, de unele colectivităţi ale etniilor sau gru-
purilor naţionale, care trăiesc în zonele tropicală şi subtropicală, aridă şi semia-
ridă (arabii beduini din Peninsula Arabică, Irak, Siria, Iordania, Palestina, Penin-
sula Sinai şi aria semideşertică a Saharei – Mauritania, Libia, Algeria, nordul Su-
danului, tuaregii din partea central-vestică a Saharei, în special din zona Munţi-
lor Ahaggar, poporul negroid tubbu, din nordul statului Ciad), și pe de alta – de
mulţi locuitori ai Asiei Centrale (mongoli, anumite proporţii din kazahi şi turc-
meni ş.a.) şi, în sfârșit – de o serie de etnii din tundra şi silvotundra Eurasiei, ca-
re se ocupă cu creşterea renilor (nenţi, laponi, ciukci, o parte din iakuţi).
Un alt tip de nomadism constă în viaţa mobilă a unor grupuri umane mai
puţin avansate, care nu cunosc creşterea animalelor şi cultura plantelor, trăind
pe seama vânatului, pescuitului şi culesului de fructe, rădăcini şi tuberculi, circu-
lând în permanenţă în interiorul pădurii ecuatoriale africane (pigmeii), şi al pă-
durii ecuatoriale amazoniene (o serie de triburi de amerindieni), în părţile cen-
trale ale Insulelor Noua Guinee (papuaşi), Kalimantan şi Sumatera, ca şi al Pen-
insulei Malakka486, în savana braziliană (de exemplu, amerindienii nambikwara),
în zona aridă a Africii de Sud-Vest (boșimanii şi o parte din hotentoţi) etc.
Nomadismul se caracterizează printr-o regularitate mai mică, în timp şi
spaţiu, faţă de alte genuri de migraţii alternante, respectându-se, totuşi, o anumi-
tă ciclicitate a deplasării pe trasee şi o anumită arie a acesteia, pentru a evita
conflictele intertribale, chiar dacă frontierele statale nu prezintă nişte limite de
netrecut (de exemplu, tribul berber Reguibat, care nomadizează tradiţional între
sud-estul Marocului şi partea de vest a Saharei algeriene). Cele mai lungi depla-
sări le efectuează tuaregii – până la 1.600 km între limitele arealului fiecărui trib.
Deplasările pastorale ale nomazilor ţin seama, în mod obligatoriu, de necesitatea
aprovizionării cu apă şi a efectuării comerţului cu sedentarii (de la care obţin ce-
reale – orz, mei, sare, produse artizanale ş.a., în schimbul animalelor vii, al lânii,
pieilor etc. ), ceea ce obligă traseele lor să se bazeze pe oaze, ca jaloane obligato-
rii, aşa cum este oaza Tamanrasset, de la poalele Munţilor Ahaggar, principalul
486Nu trebuie să se înţeleagă din aceasta că toţi cei care trăiesc în pădurea intertropicală sunt nomazi
propriu-zişi – de exemplu, există o serie întreagă de triburi de amerindieni din pădurea intertropicală
a Americii de Sud şi a Americii Centrale, care îmbină deplasarea sistematică prin pădure, pe o arie
largă în jurul aşezărilor, în vederea vânatului şi a culesului, aceste ocupaţii asigurând cea mai mare
parte din hrană, cu îngrijirea unor mici parcele din imediata apropiere a locuinţelor, cultivate cu po-
rumb şi legume (C. Lévi-Strauss, ed. 1978).
393
punct de intersecţie al drumurilor tuaregilor487. De multe ori, nomazii se trans-

formă şi în negustori intermediari (ambulanți), cumpărând şi revânzând, în
funcţie de diferenţele de preţ, cereale, curmale, produse nealimentare ş.a.
Nomadismul este astăzi în declin, pe de o parte, din cauza tendinţelor de ac-
centuare a aridităţii, care nu mai permite, în unele părţi ale semideşerturilor tro-
picale, nici măcar păşunatul cel mai sărăcăcios, pe de altă parte, din cauza politicii
unor state (Mongolia, fosta URSS, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite etc.) de a
combate sau limita nomadismul, extinzând culturile şi sedentarizându-i pe no-
mazi, ca urmare a concurenţei pe care transportul cu animalele de povară îl supor-
tă din partea transportului auto, precum şi din cauza apariţiei unor noi locuri de
muncă, în special la exploatările de hidrocarburi, din bazinul Golfului Persic şi din
Africa de Nord. Sedentarizarea nu este întotdeauna completă, modul de viață no-
mad fiind greu de îndepărtat, multe dintre populațiile afectate practicând comer-
țul ambulant și contrabanda care păstrează ceva din vechiul mod de viață (cazul
tuaregilor din Sahara). Procesul de sedentarizare este mai facil acolo unde noma-
dismul este de dată mai recentă, recurent fenomenului de „beduinizare” a unor
populații anterior seminomade sau chiar sedentare (caz frecvent altădată în Pla-
toul Iranian – bahtiarii din Munții Zagros, azerii qașqai etc.). Sedentarizarea este
întotdeauna mai facilă acolo unde există resurse complementare.
F. Seminomadismul este o formă de deplasare pastorală, caracterizată
printr-o mobilitate aproape permanentă, în căutarea păşunilor disponibile, în ci-
clul migratoriu al căreia intervenind, totuşi, şi unele perioade de stabilitate, când
păstorii se opresc în apropierea aşezărilor populaţiei sedentare, fără să-şi con-
struiască însă gospodării propriu-zise, continuând să locuiască în corturi şi evi-
tând mixtarea cu sedentarii. Astfel, multe triburi din nordul Saharei sunt semi-
nomade şi se ataşează temporar pe lângă o oază sau pe lângă un sat de pe litora-
lul Mediteranei, pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă, putând participa şi la
unele munci agricole (de exemplu, la culesul curmalelor).
O formă de seminomadism mai este practicată şi de o parte din rromi, cu
opriri pe durate variabile ale şatrelor de corturi (rulote în Occident) în imediata
apropiere a aşezărilor sedentarilor, ocazie cu care se face un comerţ cu obiecte
din producţia proprie (produse din metal etc.) sau cu cai, dar se practică şi un
anumit parazitism pe seama celor din satele şi oraşele vizitate.
Uneori, în mod abuziv, termenul de seminomadism a fost extins şi la anu-
mite forme de transhumanţă, confuzie care trebuie însă evitată, mai ales că s-a
încercat folosirea acesteia în scopuri naţionaliste, căutând să se demonstreze o
pretinsă lipsă de continuitate a populaţiei româneşti în spaţiul carpato-danubian
sau în cel balcanic.
G. Transhumanţa înseamnă o deplasare pastorală cu caracter sezonier, prin
care se valorifică resursele complementare ale unor păşuni situate la distanţe
487 Până în plină epocă modernă, nu puţini nomazi trăiau şi pe seama jefuirii sistematice a proviziilor
sedentarilor din oaze sau din ariile mărginaşe ale deşertului, creând o atmosferă de nesiguranţă, ceea
ce explică părăsirea unor însemnate suprafeţe de teren odinioară cultivat – în Siria, Palestina, Algeria
etc. (J. Brunhes, ed. 1956).
394
mari una de cealaltă (de exemplu, vara – păşunea alpină şi subalpină, iarna – pă-
şunile din zone mai joase şi mai calde). Grupurile umane care practică transhu-
manţa dețin atât aşezări stabile, unde locuieşte, în permanenţă, marea majorita-
te a populaţiei respective, ocupându-se de cultura plantelor, diferite meşteşuguri
etc., cât şi aşezări sezoniere, înjghebate în locurile de păşunat, la distanţe apreci-
abile de sate. Ritmul şi traseele transhumanţei sunt destul de variate şi compli-
cate mai ales în zona intertropicală. Transhumanţa a fost destul de răspândită în
trecut, în ţinuturile româneşti, fiind practicată mai ales de păstorii din unele sate
situate pe contactul nordic al Carpaţilor Meridionali (în primul rând de cei din
Mărginimea Sibiului488), aceştia efectuând deplasări sezoniere între Carpaţi şi
zonele de câmpie şi luncă. Transhumanţa s-a practicat însă în toată Europa cen-
tral-sudică (A. Beuermann, 1967), mai ales între Alpi şi Câmpia Padului, între Alpii
din Provence şi Camargue, între Pirinei şi bazinul Ebrului etc., ca şi în Iran, Asia
Mică489, Maghreb (între Atlasul Tellian şi Atlasul Saharian), estul Africii (între
Podişul Etiopiei şi zonele de câmpie din sud-estul Sudanului), America de Sud
(între platourile înalte din sudul Braziliei şi bazinul fluviului Paranà) etc. Ca şi
nomadismul, astăzi, transhumanţa este în declin, în faţa extinderii suprafeţelor
cultivate din zonele de câmpie, în faţa acuzaţiei de a contribui la degradarea ve-
getaţiei şi la reducerea suprafeţelor forestiere (cu deosebire în Peninsula Iberică
şi în Maghreb), dar şi ca urmare a dificultăţii de a mai practica deplasări trans-
humante, în condiţiile dezvoltării transporturilor moderne490.
H. Pendulările pastorale locale. Şi aceste pendulări au un caracter sezonier,
uneori fiind confundate cu transhumanţa. Populaţiile care le practică, ca şi cei
care aleg transhumanţa, au atât aşezări stabile, de regulă, de vale, cât şi sezonie-
re, în zonele mai înalte. Deosebirea faţă de transhumanţă constă în faptul că
pendulările pastorale locale îşi propun utilizarea, în timpul verii, a păşunilor al-
pine şi subalpine doar din masivele montane cele mai apropiate de sat, în cadrul
spaţiului aflat în folosinţa uneia şi aceleiaşi aşezări, în timp ce iarna, animalele
domestice sunt aduse în aşezările stabile, unde sunt crescute, cel mai adesea, în
stabulaţie. Aceste deplasări rezistă bine şi în lumea modernă, de exemplu, în sta-
tele alpine (Austria, Elveţia), în Pirinei etc., deoarece, adesea, reprezintă singura
formă de valorificare agricolă a resurselor vegetale ale etajului alpin. Pe de altă
parte, păşunatul, ca și cositul, dar mai mult decât acesta din urmă, contribuie la
prevenirea avalanşelor, menținând firele de iarbă scurte și verticale, motiv pen-
tru care este susţinut sub toate formele de stat şi organele locale491.
488 Vezi E. de Martonne (1904).

489 În acestea din urmă, pendularea între zonele înalte, yaylık, în turcă, sau ardșir, în persană, și zone-
le mai joase, kıșlak, respectiv garmșir, constituie încă modul de viață al multor comunități care com-
bină agricultura irigată din zonele piemontane cu activitățile pastorale.
490 Totuşi, o parte dintre transhumanţi s-au adaptat şi la transportul modern, folosind pentru trans-
portul turmelor autocamioane sau chiar calea ferată.

491 Păşunatul şi cositul menţin firele de iarbă scurte şi drepte, cu aspect de perie, astfel fiind reţinut
stratul de zăpadă, în timp ce iarba nepăscută sau necosită, cu firul lung, se înclină în direcţia pantei şi
creează un pat de alunecare pentru stratul de zăpadă.
395
I. Migraţia negustorilor de bâlci (bazar). Aceştia se deplasează conform

unui circuit prestabilit, în funcţie de organizarea târgurilor şi a iarmaroacelor,
din anumite zile ale săptămânii sau de la anumite date calendaristice, legate de
sărbători (de exemplu, la marile iarmaroace de vară, cum este cel tradițional de
la Fălticeni), uneori şi de pelerinaje, colportând cantităţi impresionante de măr-
furi accesibile, în conformitate cu cererea unei populaţii modeste, adesea rurale,
lipsite de pretenţii deosebite. În mod tradiţional, au existat chiar şi grupuri de
negustori ambulanţi specializaţi, cum erau cei din Valea Oisans (Alpii francezi),
care circulau în permanenţă, în special în sudul Franţei şi în Masivul Central
Francez, cu timpul ieşind şi în alte state, până în Extremul Orient, împinşi spre o
astfel de specializare de insuficienţa resurselor agricole. În România, după dis-
pariţia planificării centralizate a economiei, migraţiile negustorilor de bâlci, în
mare parte provenind din ţările vecine (Ucraina, Republica Moldova ş.a.), au luat
o mare amploare, ceea ce explică relativa prosperitate a unor noduri ale comer-
ţului ambulant, apropiate de frontieră, aşa cum este Suceava.
5.3.1.3. Deplasările ocazionale sunt deplasări temporare, ca şi cele alter-

nante, dar, spre deosebire de acestea, nu implică o repetitivitate.
A. Cele mai importante din această categorie sunt deplasările turistice, care
cunosc o dezvoltare excepţională în perioada contemporană, mai ales în statele
dezvoltate, în care s-a ridicat mult standardul de viaţă al majorităţii populaţiei,
dar în care s-a accentuat şi stresul din viaţa productivă, impunând recrearea, aici
turismul transformându-se din privilegiul unei elite într-un fenomen de masă.
Pe lângă acestea, o contribuţie fundamentală la dezvoltarea deplasărilor turisti-
ce a avut-o şi creşterea duratei timpului liber (scurtarea săptămânii de lucru,
acordarea unor concedii de odihnă de până la cinci săptămâni etc.).
Odată cu banalizarea turismului, asistăm frecvent la o inversare a sezonu-
lui de vârf – turismul litoral din Europa mediteraneană (de pe Coasta de Azur
ş.a.) a fost lansat în secolul al XIX-lea de către o elită puţin numeroasă, în primul
rând britanică, ca turism de iarnă, în căutarea unui climat blând, în timp ce astăzi
s-a transformat într-un turism de vară, practicat de mase impresionante, cu ve-
nituri mijlocii, pentru cură helio-maritimă şi sporturi nautice; turismul montan
din Alpi a început în acelaşi secol XIX, ca un turism de vară, practicat de nu prea
numeroşi alpinişti, excursionişti şi doritori de climat răcoros, în timp ce astăzi, s-a
transformat într-un turism de iarnă, susţinut, în primul rând, de voga schiului şi
a altor sporturi ale zăpezii.
Deplasările turistice sunt de două mari tipuri, după cum urmează:
a. turismul de weekend (de scurtă durată),care se desfăşoară pe o arie re-
strânsă, de multe ori, având un caracter periurban;
b. deplasările din perioada de concediu, care capătă tot mai mult un carac-
ter internaţional.
La nivel mondial, numărul participanţilor la turismul internaţional au cres-
cut spectaculos, de la 700 de milioane de persoane, în anul 2001 (Carroué, L.,
2002), din care mai bine de jumătate proveneau din statele Europei (361 de mili-
oane de persoane), urmate de America (aproape 119 milioane), la 1.186 de mili-
396
oane, în anul 2015. În Europa, cele mai mari emiţătoare de fluxuri turistice inter-
naţionale sunt Germania, urmată de Marea Britanie şi Franţa, dar şi alte state dez-
voltate, cu o populaţie mai puţin numeroasă, dar cu o proporţie foarte mare din
locuitori care participă la turismul internaţional, cum ar fi Olanda, Suedia ş.a.
Atunci când atractivitatea turistică a anumitor state şi regiuni se bazează
atât pe fondul turistic, natural şi cultural, cât şi pe relativa accesibilitate a dotări-
lor, se ajunge la generarea unor fluxuri turistice internaţionale deosebit de mari,
mai ales dacă şi distanţa faţă de principalele state emiţătoare de flux este relativ
mică (cazul Franţei, care, cu 84,5 milioane de turişti anual, depăşeşte SUA (77,5
milioane), cel al Spaniei, cu 68,2 milioane de turişti anual etc.) și al Italiei (48,6
milioane). Foarte mult au avansat Republica Populară Chineză (56,9 milioane) și
Turcia (39,4 milioane), sau, în America Latină, Mexicul (32,1 milioane), la concu-
rență cu state europene, precum Germania sau Regatul Unit. Un caz particular
este cel al Emiratelor Arabe Unite (14,8 milioane de turiști atrași) care au deve-
nit principalul atractor din Orientul Mijlociu. Într-o serie întreagă de state speci-
alizate în turism, numărul turiştilor străini este mai mare decât cifra populaţiei –
Franţa, Spania, Portugalia, Grecia, Ungaria492, Austria, Elveţia, Croaţia, Irlanda,
Cipru, Luxemburg, Malta, Andora ş.a.
În ţările Lumii a Treia, turismul a rămas apanajul unor elite subţiri, totuşi
şi aici, pătrunde, treptat, fenomenul de masă în căutarea exotismului, a soarelui,
a unor plaje neaglomerate etc. (de exemplu, în Bahamas, Mexic, Bermude şi
Guam, flux susţinut de turiştii americani, în Singapore şi Thailanda, susţinut de
turiştii japonezi ş.a.). Nu este mai puţin adevărat că, uneori, sub aparenţa turis-
mului, se practică deplasări cu alte scopuri – contrabandă, jocuri de noroc, pro-
stituție etc.
B. Mai pot fi incluse în această categorie şi deplasările de afaceri ale diferi-
ţilor reprezentanţi comerciali, comis-voiajori, negociatori etc., fără o anumită ci-
clicitate, ca și fără o stabilitate a traseelor. Aceste deplasări sunt tot mai mult in-
tegrate mișcărilor turistice, la fel ca și deplasările pentru congrese și conferințe,
multe dintre acestea cu regularitate anuală.
C. O categorie aparte de deplasări este aceea a pelerinajelor, care au un obi-
ectiv foarte precis, dar nu sunt, de cele mai multe ori, repetitive, ci se efectuează,
de regulă, o dată în viaţă. Pelerinajele antrenează, totuşi, în anumite perioade ale
anului, mase foarte mari de pelerini (pelerinajele musulmanilor la Mecca, ale hin-
duiştilor la Varanasi [Benares] sau la izvoarele Gangelui, ale creştinilor la Ierusa-
lim, Santiago de Compostela, Lourdes, Roma, Muntele Athos sau Częstochowa, ale
ţiganilor la Saintes-Maries-de-la-Mer etc.), implicând dezvoltarea unui volum
apreciabil de servicii: asigurarea transportului, a cazării (uneori în cartiere specia-
le, de exemplu pentru sunniţi şi şiiţi la Mecca), a alimentaţiei rituale ş.a.m.d.
492Dintre fostele state comuniste, dezvoltarea recentă a circulaţiei turistice în Ungaria este cea mai
remarcabilă, ajungându-se ca numărul turiştilor străini, de circa 21 de milioane în unii ani, să depă-
şească de peste două ori populaţia ţării; statul stimulează turismul şi printr-o permisivitate totală,
mai ales că nu poate fi valorificat decât un cadru natural destul de modest.
397
5.3.2. Criteriul manierei de desfășurare

Din această perspectivă, deplasările de populaţie pot fi clasificate în trei
categorii: deplasări spontane, organizate şi forţate.
5.3.2.1. Deplasările spontane sunt cele mai importante, antrenând cele mai
mari mase umane. De asemenea, sunt cele mai răspândite teritorial, reprezen-
tând o redistribuire a populaţiei în spaţiu, în funcţie de excedentele sau deficite-
le locale de forţă de muncă, de diferenţele de venit și de standard de viaţă etc.
Deşi deplasările spontane sunt caracteristice, în primul rând, statelor cu un re-
gim mai mult sau mai puţin liberal, ele s-au manifestat şi în statele cu o econo-
mie centralizat planificată, chiar dacă în acestea s-a încercat o orientare restric-
tivă a migraţiilor, mai ales în vederea frânării creşterii oraşelor mari, pentru a nu
agrava problemele sociale ale acestora, aşa cum este cea a insuficienţei locuinţe-
lor sau a locurilor de muncă. Aceste deplasări sunt, în cele din urmă, o supapă de
siguranță pentru eliminarea presiunii demografice care poate, să apară într-un
anumit context, într-o regiune oarecare. Ele au la bază opțiunea individuală, însă
prin amploarea lor, creează imaginea unor mișcări de masă, cum sunt cele gene-
rate de exodul rural.
Anumite tipuri de migraţii din prima clasificare au un caracter spontan (de
exemplu, nomadismul, transhumanţa, deplasările de afaceri etc.), iar altele, unul
parţial spontan (migraţiile definitive pentru muncă, migraţiile zilnice, săptămâ-
nale şi sezoniere etc.).
5.2.2.2. Deplasările organizate sunt iniţiate de stat, de instituţii statale sau

parastatale, dar şi de întreprinderi particulare (uneori, şi în acest caz, cu ajutorul
statului), totdeauna însă prin consimţământul migranţilor, care sunt, adesea,
stimulaţi din punct de vedere material. În această categorie, intră următoarele
tipuri de migraţii:
A. Colonizările. Acestea sunt efectuate fie în scopuri multiple (economice,
strategice, politice, etnice ş.a.m.d.), fie într-un scop mai limitat, urmărind fixarea
statornică a unui anumit grup de populaţie pe care statul se poate baza pentru
îndeplinirea ţelurilor sale.
Un exemplu de colonizare cu scopuri multiple a fost cel al colonizării Ba-
natului, în special a zonei de câmpie, întreprinse de autorităţile austriece în se-
colul al XVIII-lea, colonizare care a urmărit dezvoltarea economică a regiunii
(drenarea mlaştinilor, deschiderea de mine), consolidarea strategică a unei zone
marginale a imperiului, proaspăt cucerite de la Imperiul Otoman, stabilirea unei
populaţii fidele şi reducerea ponderii celei autohtone, în aceste scopuri fiind
aduşi germani catolici, din sud-vestul Germaniei (şvabi), unguri, ucraineni, sârbi,
cehi, slovaci şi alte populaţii, fapt repetat şi în Bucovina, după 1775. După ocu-
parea Basarabiei, din 1812, Rusia a organizat colonizarea sistematică a Bugeacu-
lui, cu germani, bulgari, găgăuzi, ruşi, ucraineni etc., ceea ce explică împestriţa-
rea etnică a acestei câmpii potenţial fertile, motiv pentru care a fost desprinsă de
398
autorităţile sovietice de restul Basarabiei şi anexată Ucrainei, în 1940493. După

recuperarea Dobrogei, în 1878, şi România a organizat o colonizare parţială a
acestei provincii slab populate, atât cu români, cât şi cu germani, iar după anexa-
rea Cadrilaterului, în 1913, aici au fost colonizaţi, pentru a fi salvaţi de la greci-
zare, albanizare sau slavizare, un număr apreciabil de aromâni, din Macedonia și
Epir, în special494.
Dintre colonizările cu scopuri preponderent socioeconomice, se poate
aminti soluţia problemei funciare şi a suprapopulării unor insule, găsită în peri-
oada contemporană de autorităţile indoneziene, și anume aceea de a coloniza o
parte din locuitorii insulelor dens populate (aproximativ 10 milioane de persoa-
ne, din Jawa, Madura, Bali şi Lombok ş.a.) în insulele cu o densitate mai mică şi
cu un anumit disponibil de teren cultivabil (Kalimantan, Sumatera, Noua Gui-
nee)495. În mod asemănător are loc colonizarea actuală a Amazoniei, de-a lungul
şoselelor nou trasate defrişându-se fâşii din pădurea ecuatorială; ulterior, aces-
tea sunt parcelate şi date în folosinţa familiilor de ţărani, mulţi provenind din
nord-estul Braziliei, regiune frecvent afectată de secete.
Au fost şi colonizări care au avut mai mult o finalitate politico-etnică – de
exemplu, colonizările organizate de Israel, cu imigranţi evrei recent veniţi, a teri-
toriilor palestiniene şi siriene ocupate în urma războaielor din deceniile 5 – 8 ale
secolului al XX-lea (numai între 1968 şi 1983, au fost colonizaţi astfel 160 de mii
de evrei, din care jumătate, în fosta zonă palestiniană a Ierusalimului)496.
Alteori, colonizările au urmărit preponderent un scop strategic, colonizarea
secuilor şi a saşilor în zonele marginale din nord-estul, estul, sud-estul şi sudul
Transilvaniei, în vederea consolidării frontierelor regatului ungar, extinse înce-
pând din secolul al XI-lea, până pe culmile Carpaţilor Orientali şi Meridionali. Un
exemplu mai puţin cunoscut este cel al colonizării, din 1765, de către Imperiul
Chinez, a unei părţi din etnia manciuriană Xibo în apropierea graniţei de nord-vest
(în bazinul râului Ili şi în vestul Tian-Shanului), deoarece însăşi dinastia domni-
toare era de origine manciuriană, fapt care explică separarea etniei respective în
două fragmente teritoriale situate la o distanţă de 3.000 km unul de altul.
B. Migraţiile organizate zilnice, săptămânale şi sezoniere sunt iniţiate de di-
ferite întreprinderi, particulare sau publice, sau de administraţia locală, pentru
493 În 1817, majoritatea populației din Bugeac era de origine română, fiind localizată ca și în prezent,
mai ales în lungul Dunării și al Nistrului, colonizările afectând mai ales interiorul golit de tătarii nogai,
obligați să se replieze spre nordul Caucazului. Chiar și în prezent, populația românească din partea
ucraineană a Bugeacului (sudul regiunii Odessa) formează 15 % din total, fiind concentrată mai ales
în sate (24 % din populația rurală).
494 Atunci când Cadrilaterul a fost cedat Bulgariei, în 1940, aromânii de aici au fost obligaţi, din nou,
să plece, refugiindu-se mai ales în satele din Dobrogea central-nordică, de unde plecase, la rândul ei,
populaţia bulgărească şi germană.
495 Fiecare dintre familiile care au acceptat această deplasare a primit câte 2 hectare de teren şi câte o
căsuţă modestă, cu două încăperi. În Irianul de Vest (Noua Guinee), au fost comise multe abuzuri îm-
potriva populației papuașe locale (cel puțin 100.000 de victime în perioada colonizării, adică o șesi-
me din populația totală de atunci a provinciei).
496 Sursele oficiale indică, pentru 2014, un număr de 382.031 de cetățeni israelieni numai în Cisior-
dania, la care se adaugă alți circa 300.000 din Ierusalimul de Est și 21.000 în platoul Golan.
399
asigurarea cu forţă de muncă a unităţilor industriale, miniere sau agricole, ca şi

pentru transportul elevilor la şi de la unităţile şcolare. Se oferă gratuităţi sau re-
duceri la preţul transportului, se stabileşte un program adecvat şi se asigură ve-
hicule speciale, în transportul public, în funcţie de orarul unităţilor productive
sau de învăţământ, se asigură cazarea şi masa la preţuri convenabile etc. De
exemplu, uzinele Philips, din Eindhoven (Olanda), mult timp cea mai importantă
întreprindere electronică din ţara respectivă, întreţinea un parc de 110 autobu-
ze, cu o capacitate de transport de 8.500 de pasageri/zi, cu care muncitorii erau
aduşi la lucru de pe o rază medie de 40 km; în România postbelică, a fost foarte
răspândit sistemul curselor de autobuz „în convenţie”, mai ales pentru transpor-
tul muncitorilor minieri, iar în multe state ale Europei Occidentale, ca şi în SUA,
mult mai recent şi în România, funcţionează sistemul autobuzelor şi microbuze-
lor şcolare.
C. Deplasările turistice organizate s-au dezvoltat odată cu apariţia turismu-
lui de masă, în interesul companiilor turistice, urmărind utilizarea cât mai raţio-
nală a capacităţii hoteliere şi de transport, reducerea pierderii de timp în căuta-
rea unui loc de cazare sau de masă, posibilitatea obţinerii unei informări presu-
pus calificate etc.497 Din păcate, nu există statistici care să ne indice raportul ci-
fric dintre deplasările turistice organizate şi cele spontane.
5.3.2.3. Deplasările forţate sunt cele care au loc împotriva dorinţei migran-
ţilor, prin constrângere directă sau indirectă. În această categorie, intră:
A. Comerţul cu sclavi, deja prezentat mai sus, în ceea ce priveşte direcţia
spre America, a cunoscut o fază ascendentă, până în secolul al XVIII-lea (cres-
când, de la 1,5 milioane de persoane, în secolul al XVII-lea, la 6,7 milioane, cu un
vârf în anii 1770 – 1780) şi o fază descendentă în secolul al XIX-lea (până la 2,3
milioane de persoane), apropiindu-se de final după abolirea sclaviei în SUA.498 A
dus la o puternică mixtare europoido-negroidă în America (SUA, Brazilia, Haiti
etc.), în nordul Africii (Maroc, Egipt, regiunile locuite de tuaregi) şi Asia de Sud-
Vest (Yemen ş.a.).
B. Deportările şi purificările etnice sau confesionale au urmărit o serie în-
treagă de scopuri: îndepărtarea unei anumite părţi a populaţiei considerate osti-
lă (din punct de vedere politic, social, etnic etc.) de către conducerea statului to-
talitar, popularea forţată a unor ţinuturi recent ocupate şi cu o serie de condiţii
relativ repulsive etc. Un exemplu de deportare a fost cel al deschiaburirii ţărani-
lor ceva mai înstăriţi din partea europeană a fostei URSS499, mulţi din aceştia fi-
ind trimişi cu forţa în Kazahstan, Siberia ş.a.
497 Mulţi turişti nu agreează acest turism standardizat şi gregar, care nu le mai oferă plăcerea surpri-
zei, a călătoriilor în familie sau individuale, precum şi senzaţia „descoperirii”, în contradicţie cu inte-
resele companiilor turistice, care îşi doresc o planificare cât mai riguroasă a comenzilor.
498 O importantă placă turnantă a comerţului cu sclavi africani a fost Insula Gorée, din largul coastei
Africii de Vest, ocupată, mai întâi, de portughezi, şi apoi trecând în mâna olandezilor, englezilor şi a
francezilor.
499 Descrisă cu destulă obiectivitate în vestitul roman al lui Mihail Şolohov, Pe Donul liniştit
400
S-a încercat ca unele deportări, cu un caracter evident punitiv, să fie pre-

zentate ca o formulă de îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă a deportaţilor – aşa a
procedat fostul guvern prosovietic din Etiopia, atunci când a deportat, în anii
1982 – 1984, aproape 700.000 de ţărani din regiunile nordice ale ţării, nesigure
din punct de vedere politic, dar, totodată, şi frecvent afectate de secete, spre sud,
cu pretextul colonizării unei regiuni cu perioade mai rare de secetă; apoi, din
1985, a început acţiunea de regrupare a gospodăriilor dispersate, greu controla-
bile, din zona platourilor înalte, în sate concentrate, cu locuinţe-tip, proiect, care,
din fericire, nu a fost dus la îndeplinire în întregime500.
Unele deportări au produs, în mod efectiv, umanizarea unor regiuni de
dimensiuni variabile (deportările deţinuţilor, practicate de englezi în Australia,
în parte cele ruseşti şi sovietice din Siberia, deportarea practicată de francezi în
Guyana franceză), în vreme ce altele au urmărit eliminarea fizică a deportaţilor,
total sau parţial (deportarea în lagăre de exterminare a evreilor de către nazişti
şi aliaţii lor, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, când au murit aproxi-
mativ 6 milioane de persoane, deportarea armenilor din partea ocupată de Im-
periul Otoman a Armeniei501, din 1915, îndreptată spre Siria şi Irak, pe parcursul
căreia, din cei 1,75 milioane de armeni deportaţi, 600 de mii au fost ucişi de sol-
daţii turci şi de kurzi ş.a.m.d.).
Există şi deportări, la care a trebuit să se renunţe, în faţa rezistenţei dârze
a deportaţilor – aşa este cazul cecenilor şi al inguşilor, din Caucazul de Nord, de-
portaţi în Siberia, Kazahstan ş.a., în număr de aproximativ 500.000, de către re-
gimul stalinist din fosta URSS, pentru acuzaţia de a fi colaborat cu armata ger-
mană, dar care, în anii de după dispariţia dictatorului, s-au reîntors, în cea mai
mare parte, în ţinuturile de origine, parțial repopulate cu populație slavă.
Purificarea etnică şi confesională, mai ales ca urmare a modificărilor de
frontieră, deşi reprezintă o formă relativ nouă de migraţie, după cum am văzut, a
ajuns la dimensiuni excepţionale după cel de Al Doilea Război Mondial, ca, de
exemplu, regruparea, în 1947, pe criterii confesionale, a majorităţii hinduiştilor
de pe teritoriul atribuit Pakistanului pe cel atribuit Indiei, în paralel cu regrupa-
rea unei bune părţi din musulmanii de pe teritoriul atribuit Indiei, mai ales din
Câmpia Gangelui și Deccan – în Pakistan (aproximativ 14 – 15 milioane de per-
soane deplasate sau 4 % din populația celor două state în epocă). Această depla-
sare a fost însoțită de numeroase masacre, de ambele părți, generate de resen-
timente care încă se manifestă în conflictul din Cașmir. În acelaşi Subcontinent
Indian, din Bhutan, au fost obligaţi să plece în Nepal toţi nepalezii, mișcări simi-
lare afectând și populația tamilă din Sri Lanka.
Similare sunt și expulzările forțate. Clasică a fost expulzarea germanilor
după retrasarea frontierelor postbelice care i-au atribuit Poloniei, Pomerania
500 Se prevedea regruparea a 7 milioane de gospodării ţărăneşti.

501 Motivată de turci prin faptul că unii armeni se angajaseră voluntar în armata rusă, pentru a con-
tribui la o mult sperată eliberare a părţii ocupate de Imperiul Otoman din Armenia. Din cei 600.000
de armeni care au ajuns, totuşi, în Siria, Liban sau Irak, majoritatea s-au arabizat lingvistic, dar şi-au
păstrat confesiunea creştină. Se consideră că aproximativ 550.000 de armeni au reuşit să se refugieze
în Rusia, Franţa, România ş.a.m.d.
401
Orientală, estul Brandenburgului şi Silezia Inferioară, iar Prusia Orientală a fost

divizată între aceasta şi fosta URSS, afectând 8 milioane de persoane, la care s-au
adăugat 1,5 milioane de germani expulzaţi de către cehi din aria montană din ju-
rul Patrulaterului Boem (figura 92). Polonia a fost şi ea afectată de această retra-
sare a frontierelor prin ratașarea la URSS a Galiţiei Orientale şi a vestului Bielo-
rusiei, care a generat plecarea a 1,5 milioane de polonezi.
Expulzarea unor comunităţi considerate indezirabile constituie o practică
adoptată chiar şi de statele europene dezvoltate (cazul Franţei este cel mai cu-
noscut prin încercarea nereușită de a repatria și prin oferirea unor ajutoare ma-
teriale, a unei mici părți din imigranţii ilegali, în special din rândul rromilor din
estul Europei). Și noul președinte american, Donald Trump, invocă o astfel de
posibilitate în cazul imigranților ilegali (în special latino-americani).
Figura nr. 92. Principalele mișcări de populație în Europa, în perioada 1940 – 1946
(adaptare după informații din: Israël W. Charny, Le livre noir de l’humanité, Privat, 2001;
Grosser Atlas zur Weltgeschichte, Westermann, 1985)
C. Deplasarea forţată temporară a forţei de muncă a fost practicată pentru

a menţine în funcţiune activităţile economice, atunci când o parte foarte impor-
tantă a populaţiei active locale era mobilizată în special în statele cu un regim
politic totalitar. Astfel, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, regimul na-
zist a adus în Germania 8 – 10 milioane de muncitori, din toate ţările ocupate ale
Europei şi chiar din unele ţări aliate (Italia), pentru a lucra în industria minieră,
militară etc., iar regimul militarist japonez a adus cu forţa, din Coreea în Japonia,
402
2,35 milioane de bărbaţi (în special pentru a lucra în industria extractivă)502.

După modelul regimului sovietic, și statele comunizate din estul Europei au
practicat astfel de deplasări forțate, în cazul țăranilor înstăriți, al intelectualilor,
preoților, practicanților unor profesiuni liberale etc.
D. Refugierile, formă foarte veche de deplasare, reprezintă o consecinţă a te-
rorii la care sunt supuse diverse minorităţi, mai ales din partea unor regimuri sau
a unor armate de ocupaţie, dar şi a panicii care se declanşează în rândul unor mari
mase umane, la auzul unor informaţii referitoare la acte sau eventuale acte de
opresiune. Refugierile sunt foarte vechi, un exemplu clasic fiind cel al refugierii ce-
lor circa 180 de mii de hughenoţi (protestanţi), din Franţa, în faţa terorii declanşa-
te de regalitatea catolică, refugiere care a contribuit mult, în schimb, la dezvoltarea
economică şi culturală a unor oraşe din Germania (Berlin ş.a.), Elveţia, Olanda şi
Anglia, precum şi la colonizarea europeană a Africii de Sud.
Între refugiu și expulzare, limitele nu sunt întotdeauna clare. De exemplu, un
caz controversat este cel al turcilor din Bulgaria, instigați periodic de autorități să
plece în Turcia, ultima oară între 1985 și 1989 (370 de mii expulzaţi dintr-un total
de 848 mii). Bulgaria continuă, de fapt, o „tradiție” consacrată, frecventă, în trecut,
în Imperiul Țarist, continuată apoi de URSS.
În perioada contemporană, numărul refugiaţilor a crescut considerabil, re-
flectând creşterea intoleranţei faţă de cei care sunt consideraţi deosebiţi, sub o
formă sau alta – numai persoanele aflate în evidenţa UNHCR503, care erau în nu-
măr de 7 milioane, în 1980, au ajuns la 14,9 milioane, în 1990, şi la 22,3 milioa-
ne, în anul 2000. Revenirea în ţara de origine a unor refugiaţi (în special a afga-
nilor refugiaţi în Pakistan) a făcut ca, în 2002, numărul refugiaţilor pe plan in-
ternaţional din evidenţa UNHCR să se reducă la circa 19,8 milioane de persoane
(din care 8 milioane de copii), dar cifra totală a acestora este, fără îndoială, mult
mai mare. Sunt grupuri naţionale care au ajuns să trăiască în refugiu, în proporţii
extrem de ridicate – cazul arabilor din Palestina, obligaţi să se refugieze în faţa
repetatelor anexiuni teritoriale practicate de Israel, trăind astăzi, într-o propor-
ţie de peste 40 %, în ţările vecine (1,57 milioane, în Iordania, 0,37 milioane, în
Siria, 0,37 milioane, în Liban, apoi în Arabia Saudită și Egipt504), dar şi la distanţe
mai mari (ţările Golfului Persic, SUA etc.). Accesul la independență, concretizat
din primăvara anului 2000, nu a schimbat deloc soarta acestor refugiați. Consi-
derabil este încă şi numărul refugiaţilor din Bosnia – Herţegovina (în Serbia şi
Muntenegru etc.).
Este imposibil de redat situaţia completă a refugierilor din perioada con-
temporană, este necesar totuşi să amintim câteva dintre acestea: astfel, din Af-
502 Concomitent, circa 0,7 milioane de femei din Coreea au fost sechestrate şi obligate să urmeze, pe
diferitele fronturi, armata japoneză.
503 Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi.
504 Estimările asupra numărului refugiaților palestinieni variază între 5 și 10 milioane. Una dintre ce-
le mai bine documentate surse (Tabutin, D., Schoumaker, B., La démographie du monde arabe et du
Moyen Orient des années 1950 à 2000, „Population”, 60 (5-6), 2005, 611-724) estima, în anul 2002, un
număr de 9.305.000 de palestinieni în întreaga lume, din care 5.745.000 trăiau în afara Cisiordaniei și
a Gazei (p. 689).
403
ganistan, în timpul intervenţiei sovietice, mulţi afgani s-au refugiat în Pakistan şi

Iran, dintre aceştia vreo 3,5 milioane rămânând, până în prezent, în străinătate
(aproximativ 2 milioane în Iran, iar restul, în Pakistan, numărul celor refugiați fi-
ind, multă vreme, cifrat la 5 – 6 milioane); din Etiopia, în timpul regimului pro-
sovietic, circa 1,3 milioane de persoane s-au refugiat în străinătate, ca urmare a
războiului civil şi a deportărilor, din care 0,7 milioane, în Sudan şi 0,5 milioane,
în Somalia; cauze asemănătoare au provocat refugierea în Hong-Kong, în anii 1949
– 1950, a circa 1 milion de chinezi, uiguri şi alte naţionalităţi din Republica Popu-
lară Chineză; în timpul războiului civil din Angola (în 1980), s-au refugiat în actua-
la Republică Democrată Congo 0,653 milioane de oameni; din sudul Vietnamului,
la prăbuşirea regimului prooccidental, s-au refugiat, cu ajutorul unor ambarcaţi-
uni improvizate (de unde şi supranumele de boat people), aproximativ 161 de mii
de persoane în Hong-Kong, circa 150 de mii în Thailanda, alţii stabilindu-se în In-
donezia, Filipine ş.a.m.d.; din Irak, o serie întreagă de kurzi şi arabi şiiţi s-au refu-
giat în special în Iran; mulţi locuitori din Burundi s-au refugiat în Tanzania şi Re-
publica Democrată Congo, iar din Sudan – în Uganda; în anii regimului dictatorial,
o parte importantă din populaţia Guineei Ecuatoriale s-a refugiat în Gabon; în
1989, ca urmare a conflictului dintre Mauritania şi Senegal, aproximativ 35 de mii
de senegalezi s-au refugiat din Mauritania în Senegal, iar circa 40 de mii de mauri-
tanieni – din Senegal în Mauritania ş.a.m.d.
Refugierile sunt foarte frecvente în Africa, devenind aproape incontrolabile
şi greu de estimat, unele state fiind foarte afectate (Somalia, Ruanda, Sierra Leo-
ne, Liberia etc.). Majoritatea statelor din Africa Subsahariană sunt atinse de acest
fenomen, în mod direct sau indirect, prin găzduirea refugiaţilor. Masele de oa-
meni dislocate în această regiune sunt de ordinul zecilor de milioane de persoa-
ne (figura 93).
Orientul Mijlociu a devenit o altă sursă majoră de refugiați, în afara pales-
tinienilor. Libanul a fost, în repetate rânduri, sursa unor valuri de refugiați din
cauza conflictelor interne, stinse în prezent. Şi din Irak, după intervenția ameri-
cano-britanică din 2003, s-a manifestat un amplu flux migratoriu dirijat spre Eu-
ropa, Australia, America sau ţările vecine. Efecte similare au produs şi „primăve-
rile arabe”, în Siria, Yemen, Tunisia, Libia sau Egipt.
Unele dintre aceste refugieri au fost de durată mai scurtă (de exemplu,
aceea a circa 0,7 milioane de arabi kuweitieni, refugiaţi în Arabia Saudită, în tim-
pul invaziei irakiene, din 1990 – 1991, refugierea unui număr de aproximativ 0,7
milioane de mozambicani în Malawi etc.), dar altele duc la fixarea cvasidefinitivă
în ţara de adopţie (de exemplu, refugierea a vreo 30 de mii de meo din Laos, du-
pă anul 1980, în zona oraşului Fresno, din California).
404
Figura nr. 93. Repartiția geografică a refugiaților și azilanților în 2004 și în 2014
Refugierile nu implică numai deplasarea dintr-un stat în altul, ci şi depla-

sări interne, în state supuse unor conflicte locale (900 de mii de columbieni sunt
constrânşi să se aglomereze în bidonville-uri sau în tabere de refugiaţi pentru a
scăpa de luptele dintre forţele guvernamentale şi gherilele de orientare marxis-
tă; 800 de mii de refugiaţi interni sunt estimați a trăi în fosta Iugoslavie (mai ales
în Bosnia – Herțegovina), peste 500 de mii, în Sierra Leone etc. Astfel de situații
au fost caracteristice și altor state: cazul libanezilor creştini (maroniţi), în număr
de circa 730 de mii, care au părăsit enclavele înconjurate de musulmani şi s-au
refugiat în regiunea Munţilor Libanului în anii războiului civil, declanşat în 1975,
în timp ce alţi 100 de mii s-au refugiat în străinătate. Grecii ciprioţi s-au refugiat
în sudul Ciprului, după invazia armatei turceşti, din 1974, în schimbul turcilor
ciprioţi turci, retraşi în nordul insulei ş.a.m.d. În Sri Lanka, ca urmare a luptelor
dintre forţele guvernamentale şi independentiştii tamili, aproximativ 585 de mii
de persoane din nord-estul insulei au fost obligate să-şi părăsească locuinţele.
Dintre arabii din Palestina, circa 1.510.000 sunt obligaţi să trăiască în lagărele de
refugiaţi organizate în zonele din ţară, care le fuseseră atribuite prin hotărârea
ONU, de partaj teritorial din 1947, şi anume – 880.000 în fâşia Gaza (arie care a
ajuns, astfel, la o densitate umană extraordinară) şi aproape 630.000, în Cisior-
dania. Afganistanul, Liberia, Sudanul, Georgia sau Republica Moldova comple-
tează această lungă listă.
E. Dezurbanizarea forţată a fost determinată de accesul la putere al unor
conducători mânaţi de ideologii care consideră oraşul ca pe un fenomen parazi-
tar şi un rezervor în care se reface de la sine burghezia, precum şi de unele eşe-
curi temporare ale politicii de industrializare. De exemplu, ca urmare a eşecului
„Marelui Salt Înainte” din China, în anii 1960 – 1965, câteva milioane de recenţi
locuitori ai oraşelor au fost refulaţi în satele de origine; mai târziu, în anii domi-
naţiei politice a regimului khmerilor roşii din Cambodgea (1975 – 1978), a fost
depopulată sistematic capitala ţării, oraşul Phnom Penh.
Numărul total al refugiaților aflați în evidența ONU este în creștere rapidă:
24 de milioane, în 2005, 44 de milioane, în 2010 și 65,3 milioane, în 2015 (con-
form rapoartelor HCR). Dintre aceștia, statut oficial de refugiat au 21,3 milioane,
restul fiind deplasați intern sau nefiind luați în evidența HCR. Cea mai mare par-
te a refugiaților luați în evidență provin din trei state (2016): Siria – 5 milioane,
405
Afganistan – 3 milioane și Somalia – peste 1 milion. Țările care găzduiesc cei mai
mulți refugiați monitorizați de HCR sunt: Turcia – 2,5 milioane; Pakistan – 1,6
milioane; Liban – 1,1 milioane, Iran – 1 milion, Etiopia– 0,75 milioane; Iordania –
0,7 milioane etc.
Contrar percepţiei publice din statele dezvoltate, peste 80 % dintre refugi-
aţi sunt înregistraţi în statele în curs de dezvoltare, unde sunt obligați să trăiască
în tabere ale căror condiții sunt, de cele mai multe ori, sub limita decenței. Nive-
lul maxim al acestor mișcări s-a manifestat în perioada postbelică, la începutul
anilor ’90, când s-au suprapus mai multe conflicte majore (invazia irakiană a
Kuweitului, dezmembrarea Iugoslaviei, războaiele civile din Ruanda și Somalia
etc.). Cea mai mare parte a refugiaților nu sunt monitorizați (28 de milioane, în
2007, 44 milioane, în 2015), după aprecierea lui Sadako Ogata, înalt comisar
ONU cu problemele refugiaților. Aceasta explică şi aparenta creştere rapidă a
numărului lor între 2005 și 2015, datorată, în mare parte, și unei înregistrări
mai conștiincioase.
5.3.3. Criteriul administrativ

În raport cu aria geografică pe care se produc, se disting migraţiile interne
şi migraţiile internaţionale. Trebuie remarcat că un rol important îl are dimensi-
unea teritoriului aflat sub jurisdicţia unui stat. În statele de mari dimensiuni, mi-
graţiile interne sunt similare migraţiilor internaţionale. În această categorie in-
tră şi migraţiile transfrontaliere, tot mai intense între statele cu frontiere permi-
sive, deschise, cum este cazul statelor din Uniunea Europeană.
5.3.3.1. Migraţiile interne se desfăşoară pe plan intrastatal şi, ca atare, antre-

nează masele cele mai importante în statele de dimensiuni mari, fără să se înregis-
treze, totuşi, o perfectă proporţionalitate între amploarea migraţiilor şi numărul
de locuitori, deoarece fiecare populaţie are un comportament migratoriu propriu,
un anumit standard de viaţă şi o anumită structură socioeconomică. Unele popula-
ţii sunt mai înclinate spre mobilitate, deoarece au şi o mobilitate profesională deo-
sebită – este cazul populaţiei din SUA, unde peste 20 % dintre locuitori îşi schimbă
domiciliul anual, 3 % din populaţie schimbându-şi chiar domiciliul dintr-un stat
într-altul. Alte populaţii sunt mult mai stabile – de exemplu, în Germania, deşi
standardul de viaţă este comparabil cu cel din SUA, doar 6,2 % din locuitori îşi
schimbă anual domiciliul. Spre comparație, în România, media anuală a anilor
2010 – 2015 a fost de numai 1,9 %.
Înregistrarea statistică a migraţiilor interne este rareori completă, mai
ales în statele unde nu există obligativitatea posesiei unui act de identitate sau a
unei vize la schimbarea domiciliului. Cel mai frecvent, aprecierea bilanţului mi-
graţiilor interne se face prin diferenţa între populaţia calculată (la nivel naţional,
regional sau local), pe baza bilanţului natural cumulat pentru perioada scursă în-
tre două recensăminte, şi populaţia înregistrată efectiv la noul recensământ.
În ultimele două secole, aceste mişcări s-au efectuat, cel mai adesea, dinspre
regiunile agricole dens populate spre aglomerările urban-industriale. Este vorba
406
despre aşa-numitul exod rural, termen încetăţenit de la sfârşitul secolului al XIX-

lea, în vestul Europei, pentru a desemna caracterul de masă al unor deplasări tra-
diţionale, dar de mică amploare până atunci505.
Efectul principal al exodului rural constă în reducerea continuă a populaţi-
ei rurale (depopulare) şi, implicit, în creşterea populaţiei urbane (urbanizare,
metropolizare). Cauza principală este de sorginte economică, generată de dife-
renţele de venituri dintre sat şi oraş, dar şi de nivelul dotării social-edilitare care
avantajează regiunile urbanizate. Exodul rural a condus la depopularea comple-
tă a unor aşezări rurale, în special a celor izolate sau sărace în resurse, fenomen
caracteristic, în special, în Europa, unde in extremis, s-a ajuns la reinstalarea ve-
getaţiei naturale secundare – cazul unor arii extinse din Masivul Central Francez
(Lozère), din Ţara Galilor sau nordul Scoţiei etc. Cele mai afectate sunt statele
din vestul Europei, unde acest proces s-a desfăşurat în cicluri succesive înce-
pând cu secolul al XVIII-lea. În estul continentului s-a declanşat mai tardiv, după
1900, dar a fost mai brutal, pe parcursul câtorva decenii, spaţiile rurale fiind
efectiv stoarse de forţele lor vitale506.
Consecinţele acestui exod au fost atenuate în statele dezvoltate, într-o anumi-
tă măsură, de procesul de „contraurbanizare”, care presupune o inversare a ritmu-
rilor creşterii populaţiei în favoarea mediului rural, în contextul delocalizării acti-
vităţilor economice, al dezvoltării turismului şi comunicaţiilor. De aceasta au be-
neficiat însă doar acele arii rurale aflate în proximitatea aglomeraţiilor urbane, si-
tuate în lungul căilor de comunicaţii sau dispunând de un potenţial turistic deose-
bit. Problematica exodului rural este însă mult mai complexă din cauza desfăşură-
rii sale în timp şi a cauzalităţii multiple. În ultimele decenii, acest proces a luat o
amploare fără precedent în statele Lumii a Treia, sprijinit de speranţa maselor de
migranţi rurali de a găsi un loc de muncă sau de a-şi asigura un trai mai bun,
adesea iluzorie și având ca efect vizibil supraaglomerarea periferiilor urbane.
Lipsa oricărei perspective şi masivul şomaj rural alimentează continuu aceste flu-
xuri, iar în prima parte a secolului al XXI-lea este aşteptată o amplificare a acestor
fluxuri ca efect al unei presiuni demografice greu de stăvilit.
Migraţiile interne nu se desfăşoară exclusiv între sat şi oraş. În statele dez-
voltate, tipice au devenit şi migraţiile interurbane, de regulă ierarhizate, dinspre
oraşele mai mici spre cele tot mai mari care oferă posibilităţi mai largi de afir-
mare. Tot în aceste state au luat o amploare maximă migraţiile inverse, dinspre
oraş spre ariile rurale (contraurbanizarea), fenomen care este deja sensibil în es-
tul Europei şi se prefigurează ca o formă majoră de migraţii interne la nivel glo-
bal, având rolul de a descongestiona aglomeraţiile urbane și de a reechilibra dis-
505 Pentru detalii suplimentare asupra acestui fenomen important în dinamica spaţială a populaţiei
din perioada modernă, poate fi consultată lucrarea lui J. Pitié, L’exode rural, PUF, 1979.
506 În România, cea mai dramatică evoluție au cunoscut-o localitățile din Dealurile Lipovei, care, la
1880, numărau 49.746 de locuitori, în 1910 ajunseseră la 59. 480 (conform recensămintelor austrie-
ce), pentru ca în 1956, să scadă la 44.584 de locuitori, iar în 1992, la 18.714. Erodarea completă a
structurilor demografice nu a putut stopa declinul după 1992, deși regiunea înregistrează un sold
migratoriu ușor pozitiv, în anul 2011 ajungând la numai 16.096 de locuitori. Densitatea populației a
scăzut de la 46 loc./km2, cât se înregistra în 1910, la numai 12 loc./km2.
407
tribuţia populaţiei. Pot exista, de asemenea, şi migraţii rural – rural, acolo unde
mai sunt încă rezerve de terenuri agricole, fertile (cazurile invocate în Brazilia
sau Indonezia), dar şi colonizarea stepelor Kazahstanului în perioada sovietică
(mobilitate devenită internaţională după divizarea URSS).
5.3.3.2. Migraţiile internaţionale se desfăşoară într-un cadru interstatal şi,

din acest motiv, sunt cuprinse, în mod normal, mai complet, în statistici. Totuşi, pe
lângă migraţiile internaţionale oficiale se produc, pe alocuri, şi ample fluxuri ilega-
le, în special spre statele cu un standard înalt de viaţă, care pun o serie de piedici
în calea imigrării – de exemplu, în SUA, în deceniul 1970 – 1980, au imigrat oficial
4,493 milioane de persoane, însă se aprecia că la aceştia mai trebuiau adăugaţi în-
că 3 – 5 milioane de imigranţi clandestini, originari în special din America Latină
şi, în primul rând, din Mexic507; în deceniul 1981 – 1990, numărul imigranţilor ofi-
ciali a crescut la 7,33 milioane de persoane, dar imigraţia clandestină nu a dispă-
rut, numărul actual al mexicanilor intraţi ilegal apreciindu-se la 1,7 milioane de
persoane; în ceea ce priveşte imigraţia ilegală a chinezilor în SUA, aceasta se apre-
ciază la 100.000 de persoane anual508. Şi în Libia, stat cu venituri petroliere consi-
derabile, în anul 1977, din cei 250 – 300 de mii de imigranţi egipteni, se apreciază
că doar 150 de mii aveau un statut legal. Migraţia internaţională ilegală este, în
mod natural, foarte greu de cunoscut, iar aprecierile sunt extrem de vagi – de
exemplu, emigranţii legali din Bangladesh erau în număr de 300.000, în 1991, dar
numărul emigranţilor ilegali (de multe ori femei sau chiar copii, exploataţi sub di-
ferite forme pe proprietăţile din India sau Pakistan) se evaluează la alte câteva su-
te de mii (Chasteland, J.-C., Chesnais, J.-C., 2002).
Ca şi în cazul migraţiilor interne, migraţiile internaţionale s-au îndreptat,
în mod preferenţial, spre cele industrializate şi urbanizate sau spre regiunile în
curs de urbanizare şi industrializare, unde a fost resimţit cel mai mare necesar
de forţă de muncă – cazul emigraţiei vest-europene spre nord-estul Statelor Uni-
te, sud-estul Canadei sau al Australiei, emigraţie care a contribuit la atingerea,
uneori, în ţara-gazdă, a unui grad mai înalt de urbanizare decât în ţara de origi-
ne. Totuşi au existat şi încă mai există migraţii internaţionale îndreptate spre co-
lonizarea unor noi ţinuturi agricole sau pentru a găsi de lucru în agricultură (de
exemplu, imigraţia italiană şi spaniolă în Argentina, o bună parte din emigraţia
portugheză spre Brazilia ş.a.).
Marile migraţii internaţionale au dus, adesea, la formarea unor popoare
noi, precum anglo-americanii sau brazilienii, dar acest lucru nu a fost posibil în
mod sistematic, din motive politice, atunci când metropolele europene nu au
avut un larg sistem colonial în care să trimită masiv colonişti – cazul emigraţiei
507 Aşa-numiţii wet backs („spinări ude”), denumire explicată prin faptul că se trece înot, noaptea, flu-
viul Rio Grande del Norte. Pentru mexicanii care au deja dreptul de rezidență în SUA, este folosită de-
numirea los chicanos.
508 În anul 2012, DHS (Department of Homeland Security) aprecia la 11,4 milioane numărul imigranți-
lor clandestini din SUA.
408
germane şi al celei italiene, care a fost asimilată, în cea mai mare parte, de anglo-
foni, în America de Nord sau în Australia, şi de hispanofoni, în America de Sud509.
Migraţiile internaţionale, chiar dacă sunt efectuate la distanţe mici şi într-un
mediu naţional familiar (de exemplu, migraţia italienilor în zona de limbă italia-
nă, din sudul Elveţiei), pun întotdeauna probleme sociale, economice şi lingvisti-
ce, destul de complicate, din cauza diferenţelor de mentalitate, comportament şi
standard de viaţă, dintre localnici şi imigranţi, ceea ce, nu o dată, a dat naştere
unor reacţii de respingere sau chiar unor conflicte deschise510, mai ales în cazul
unor colonizări sistematice cu populaţie alohtonă sau atunci când localnicii se
simt primejduiţi de o eventuală covârşire numerică şi de asimilare din partea
noilor veniţi511. Uneori, migraţia internaţională pune şi problema adaptării la un
mediu natural caracterizat prin condiţii de viaţă cu totul deosebite de cele din
ţinutul natal, producând o creştere substanţială a morbidităţii şi a mortalităţii în
rândul imigranţilor – de exemplu, cazul coloniştilor englezi aduşi în fostele colo-
nii (Nigeria, Coasta de Aur) pe litoralul Golfului Guineei, în plină zonă ecuatoria-
lă, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, în rândul cărora mortalitatea, provocată de
malarie şi alte boli, ajungea la valori de 76 ‰.
Statele cu o economie centralizat planificată au căutat să introducă principi-
ul limitării la minimum a migraţiilor internaţionale sau chiar al interzicerii acesto-
ra, în virtutea ideii că o astfel de economie trebuie şi poate să asigure exact atâtea
locuri de muncă câte sunt necesare, precum şi un standard de viaţă satisfăcător,
care să nu incite la emigrare. Evident, această idee utopică nu a putut fi respectată
– de exemplu, în fosta URSS şi în fosta Republică Democrată Germană (inclusiv pe
şantierele gazoductelor din Siberia de Vest), au fost aduşi muncitori vietnamezi,
uneori în condiţii de climă foarte aspre pentru aceştia512; tot în fosta URSS au fost
folosiți pentru lucru la exploatările forestiere şi un număr apreciabil de muncitori
bulgari, în special în Republica autonomă Komi. Şi spre statele petroliere arabe au
plecat temporar nu puţini muncitori români, polonezi, bulgari ş.a. (în anul 1983,
numai în Libia, numărul acestora se ridica la vreo 50 de mii).
Pe de altă parte, şi statele clasice de imigrare practică o politică restrictivă,
pe criterii naţionale, lingvistice, sociale, economice sau culturale, ca urmare a re-
strângerii terenurilor libere disponibile, a creşterii densităţii populaţiei, a apari-
ţiei problemei şomajului etc. Astfel, Statele Unite au căutat să limiteze la mini-
mum imigraţia slavă sau italiană, punând bariere din punct de vedere al alfabe-
tizării şi calificării, al cunoaşterii limbii engleze ş.a. Deşi eficienţa unor astfel de
bariere este, de regulă, iluzorie, şi Australia a căutat să limiteze imigraţia din ţă-
rile asiatice.
509 Aproape o treime din populaţia Argentinei este de origine italiană.

510 Un exemplu este cel al masacrării, în 1937, a circa 20.000 de haitieni imigraţi în Republica Domi-
nicană, la instigarea dictatorului Rafael Trujillo (vezi Sărbătoarea Ţapului, unul dintre „romanele do-
cumentare” ale lui Mario Vargas Llosa).
511 În statele cu o structură etno-lingvistică neomogenă, astfel de conflicte pot apărea şi pe plan in-
tern – de exemplu, în cazul italienizării zonei germanofone a Adigeului superior, din Tirolul de Sud,
atribuită Italiei după Primul Război Mondial.
512 În 1984, lucrau în fosta URSS şi în statele est-europene 150.000 de muncitori vietnamezi.
409
Raportul dintre migraţia definitivă şi cea temporară în migraţiile internaţi-

onale este variabil, totuşi, în linii generale, se poate observa cum, pe măsură ce te-
renurile disponibile se restrâng, distribuţia populaţiei pe mari ansambluri conti-
nentale tinde spre o anumită echilibrare, iar problemele pe care le pune şomajul
devin aproape la fel de acute în întreaga lume, ponderea migraţiilor definitive
reducându-se în favoarea celor temporare, inclusiv prin transformarea fluxurilor
interne definitive în fluxuri internaționale temporare (circulatorii, R. Dimitriu,
2013). Migrațiile internaționale s-au generalizat la nivel mondial, având ca princi-
pale destinații statele dezvoltate sau aflate în boom economic datorat resurselor
de hidrocarburi (Asia de Sud-Vest, în mod deosebit), dar și în state cu o agricultură
speculativă (Côte d’Ivoire, Malaysia etc.)513. În general, migrațiile internaționale au
ca destinație marile aglomerații urbane din țările de primire, capabile să asigure
locuri de muncă diverse, conforme calificării (cazul tipic al SUA).
5.4. Particularitățile migrațiilor interne și internaționale

în perioadele modernă și contemporană
5.4.1. Perioada modernă
Perioada modernă s-a caracterizat printr-un deosebit avânt al mobilităţii
populaţiei, ca urmare a Marilor Descoperiri Geografice, care au deschis un câmp
larg colonizării unor ţinuturi întinse şi slab populate, dar şi ca o consecinţă a agra-
vării persecuţiilor naţionale, sociale şi confesionale dintr-o serie întreagă de state
(Austro-Ungaria, Imperiul Otoman, Rusia etc.). Spre deosebire de perioadele ante-
rioare, în care mobilitatea populaţiei era condiţionată de distanţă, desfăşurându-se
mai lent (cu excepţia migraţiilor de cucerire), şi antrena o parte redusă a populaţi-
ei Globului, după 1700, industrializarea şi urbanizarea au imprimat o dinamică as-
cendentă mobilităţii populaţiei, atât pe plan intern, cât şi internaţional. Explozia
demografică resimţită la sfârşitul secolului al XVIII-lea constituie o altă premisă
care explică concentrarea principalelor fluxuri migratorii în regiunile din nord-
vestul Europei unde a debutat acest proces. În afara acestui context general, pot fi
invocate şi alte cauze care au favorizat accelerarea mobilităţii:
tendinţele de extindere a marilor proprietăţi în dauna micilor proprietari
rurali, forţaţi astfel să îngroaşe rândurile proletariatului urban sau să emigre-
ze. Tipică a fost situaţia din Marea Britanie, mai ales după înlăturarea servitu-
ților feudale şi tendinţa burgheziei de a-şi însuşi vaste domenii utilizate ca
păşuni pentru oi (enclosures);
declinul activităţilor meşteşugăreşti, prin dezvoltarea producţiei de fa-
brică, fenomen care a antrenat migraţia micilor meșteșugari spre centrele ur-
bane;
513În aceste state, ponderea străinilor poate atinge valori foarte mari (88 %, în EAU, sau chiar și în
Côte d’Ivoire – 30 %).
410
apariţia crizelor economice de supraproducţie care i-au lovit, de obicei,

pe micii producători forţaţi astfel să părăsească locurile natale;
agravarea unor persecuţii pe fondul avântului mişcărilor naţionale (per-
secuţii religioase, politice sau naţionale). Tipice au fost cazurile unor popula-
ţii din imperiile multinaţionale: polonezii, ucrainenii, românii ș.a., din Impe-
riul Habsburgic, evreii din Imperiul Ţarist, armenii din Imperiul Otoman. Per-
secuţiile au culminat cu numeroasele pogromuri organizate asupra ghettouri-
lor evreieşti sau cu un veritabil genocid cum a fost cazul celui îndreptat împo-
triva armenilor sau creştinilor nestorieni între 1894 și 1915.
5.4.1.1. Migraţiile interne

În perioada modernă, astfel de migraţii s-au produs, cu precădere, în acele
state europene care au păşit primele pe calea industrializării, materializându-se
în deplasări masive dinspre regiunile rurale spre marile concentraţii industrial-
urbane. Datele referitoare la amploarea exodului rural, din perioada modernă,
nu sunt însă peste tot la fel de cuprinzătoare. Dintre statele cu o statistică mai
completă, putem da exemplul Marii Britanii, unde, între 1840 şi 1910, aproxima-
tiv 4,5 milioane de locuitori şi-au schimbat domiciliul din mediul rural în cel ur-
ban, în paralel având loc o şi mai puternică emigraţie; această deplasare a ridicat
proporţia populaţiei urbane în populaţia totală până la 77 %, încă din anul 1901,
Londra devenind acum cel mai mare oraş al Europei (un timp, şi de pe Glob), de
la 500.000 de locuitori, în anul 1700, aceasta ajungând la 2.362.000 de locuitori,
în 1861. În Germania, cea mai importantă migraţie s-a îndreptat spre oraşele in-
dustriale din bazinul carbonifer al Ruhrului, apoi spre Berlin, Hamburg şi alte
metropole. În Franţa, capacitatea de polarizare a Parisului a depăşit cu mult pu-
terea de atracţie a celorlalte oraşe şi a regiunii industriale a Nordului, metropola
pariziană depăşind plafonul unui milion de locuitori, începând cu anul 1860.
În America de Nord, Australia, Africa de Sud, Argentina şi Rusia (ulterior,
URSS), polarizarea accelerată a populaţiei în mediul urban s-a declanşat mai târ-
ziu, spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi în prima parte a secolului al XX-lea. Ast-
fel, în Statele Unite, a avut loc, după războiul de secesiune, eliberarea foştilor
sclavi negri din tradiţionala Centură a Bumbacului, din sud-est, urmată de depla-
sarea treptată a multora dintre aceştia spre oraşele industriale din nord-est, în
căutarea unor noi locuri de muncă, în industrie şi servicii; în unele dintre aces-
tea, americanii de origine africană au devenit, cu timpul, majoritari (de exemplu,
la Detroit, Washington ş.a.). În fosta URSS, deplasarea a avut loc, cu precădere,
spre oraşele noi sau puternic stimulate, în special din partea asiatică (Karagan-
da, oraşele din bazinul carbonifer Kuzneţk, Komsomolsk pe Amur etc.).
În majoritatea statelor latino-americane, asiatice şi africane, exodul rural
spre oraşe s-a menţinut, deocamdată, modest, urbanizarea având un caracter in-
sular (de exemplu, atracţia exercitată de unele din marile oraşe braziliene, de ce-
le din bazinul Damodar, din India etc.).
În paralel cu creşterea ritmului procesului de urbanizare a avut loc însă şi
un intens proces de colonizare rurală, cu precădere în regiunile cu soluri fertile
411
şi cu o populaţie relativ rară, din afara Europei. În Statele Unite s-a produs, mai
întâi, colonizarea agricolă a Câmpiei fluviului Mississippi şi a Podişului Preerii-
lor, ulterior, şi a Far West-ului (în special a Californiei), în paralel cu înaintarea
căilor ferate, de la est spre vest, decimând populațiile amerindiene sau izolându-
le în rezervații. Colonizarea era, adesea, apanajul unor companii de construcții
feroviare care aveau interesul să își asigure produse transportabile, acest proces
continuând până între cele două războaie mondiale514. În acelaşi timp, a avut loc
şi colonizarea agricolă a preeriei canadiene, a pampei argentiniene, a ţinuturilor
stepice din Australia de sud-est şi de sud-vest, ca şi a regiunilor din interiorul
Africii de Sud.
În Rusia și, mai târziu, în URSS, procesul de colonizare a Siberiei și Extre-
mului Orient, început încă din secolul al XVII-lea, s-a amplificat odată cu deschi-
derea căilor ferate care au antrenat mase importante de populație, mai ales de
origine slavă (ruși, ucraineni). O amplă operațiune de colonizare agricolă a fost
întreprinsă anterior, odată cu desființarea Hanatului Crimeii și cu retragerea
Imperiului Otoman spre sud, în nord-vestul Mării Negre. La această amplă acțiu-
ne au participat nu numai slavii răsăriteni, ci și germanii din Ducatul Varșoviei,
românii din Moldova, populațiile creștine din Balcani (bulgari, găgăuzi, sârbi,
greci, albanezi etc.), totalizând aproximativ 10 milioane de persoane pe parcur-
sul secolelor XVII – XIX515. În Rusia şi în fosta URSS, suprafaţa cultivată a crescut
de la 118 milioane de hectare, în anul 1913, la 150 de milioane de hectare, în
anul 1940, cu deosebire pe seama părţii asiatice a statului şi, în acelaşi timp, a
fost organizată prin diferite mijloace (inclusiv prin deportare), deplasarea la ră-
sărit de Munţii Ural a multor locuitori din partea europeană: în felul acesta, nu-
mărul locuitorilor de origine europeană din Siberia (ruşi, ucraineni, bieloruşi
ş.a.) a crescut de la numai 3 milioane, în anul 1860, la 9,5 milioane, în anul 1941
(cel mai intens transfer producându-se între 1925 şi 1939, când acesta s-a ridi-
cat la 5 milioane de oameni. Un rol important în popularea regiunilor asiatice ale
URSS l-a avut și refugiul masiv din timpul celui de Al Doilea Război Mondial al
populației din partea europeană, din care o parte nu s-a mai întors. Regimul so-
vietic s-a remarcat încă de la început prin practica migrațiilor forțate. Între 1919
și 1953 (anul morții lui Stalin), au fost, astfel, deplasate 5,8 milioane de persoa-
ne, manifestându-se trei vârfuri ale acestei deplasări: 1930 – 1934, perioadă a
colectivizării forțate, când cea mai mare parte a țăranilor înstăriți (culaci) a fost
strămutată în regiunile nordice sau asiatice ale vastului stat516; 1940 – 1944,
514 Populația SUA este, prin excelență, mobilă, inerția istorică acționând invers decât în Lumea Veche,
unde asigură stabilitatea comunităților umane, mai legate de teritoriul pe care îl ocupă. Fiind mai re-
cent constituită, populația nord-americană nu este atât de intim legată de un teritoriu anumit,
adaptându-se ușor locului de muncă și economiei de piață liberale, fapt manifestat și în peisaj prin
importanța numărului locuințelor temporare la periferia orașelor (rulote, barăci).
515 Conf. J. I. Clarke, Changes in Global Demography. Companion Encyclopedia of Geography, pp. 249 –
274, Routledge, London, 1996.

516 Este vorba despre varianta medie prezentată în Géographie des migrations forcés en URSS,
„Population et Sociétés”, INED, nr. 2/2000. Alte surse indică un număr mult mai mare, determinat de
dificultatea de a separa migrațiile forțate de cele impuse de transformările economice.
412
când o bună parte a populației din teritoriile ocupate la frontiera apuseană (Ba-
sarabia, nordul Bucovinei, estul Galiției, Țările Baltice) a fost deportată în ace-
leași regiuni din rațiuni politice, economice și sociale, concomitent cu deplasarea
în masă a unor grupuri etnice acuzate de colaboraționism cu regimul nazist (ce-
ceno-inguși, kabardini, balkari, germani de pe Volga etc.); 1947 – 1952, în peri-
oada aplicării programului de colectivizare forțată în regiunile vestice, a căror
ocupare fusese consfințită de tratatul de la Paris. Motivația acestor migrații for-
țate este foarte complexă. Consecințele acestora au fost suportate atât de diverse
categorii de intelectuali (filosofi din centrele urbane importante în 1922, intelec-
tuali „contrarevoluționari” din Țările Baltice și Basarabia în 1940 – 1944 etc.),
elemente antisociale (în 1930, mai ales – hoți, prostituate, cerșetori etc.), țărani
înstăriți, dar și țărani „sabotori” (ca în 1932, când 45.000 de țărani ucraineni au
fost deportați în bazinul Peciorei din cauza refuzului de a se înscrie în colhoz),
minorități indezirabile, în cadrul unor operațiuni de ”purificare etnică”, încă ne-
asumate de statul rus (finlandezii din regiunea St. Petersburg, iranienii din Azer-
baidjan, coreenii din Extremul Orient etc.) sau insurgenții ostili puterii sovietice
(basmacii din Tadjikistan și djighiții din Caucazul de Nord).
În China s-a organizat colonizarea sistematică a Manciuriei cu locuitori ori-
ginari din China propriu-zisă, migraţie începută din secolul al XVIII-lea, dar mult
intensificată în secolele al XIX-lea şi al XX-lea, anii de vârf ai colonizării fiind cei
dintre cele două războaie mondiale, dinaintea ocupației japoneze (în 1926 – 1928,
numărul mediu anual al chinezilor veniţi în Manciuria ajungând la 500.000); a
continuat şi colonizarea chineză a Taiwanului, începută încă din secolul al XII-lea,
dar intensificată în secolul al XIX-lea, când s-au stabilit în insulă în special chinezi
originari din Provinciile Guangdong şi Fukien. Şi japonezii au avut mica lor „Sibe-
rie” – Insula Hokkaido, locuită iniţial de poporul ainu, dar colonizată sistematic cu
japonezi, provenind din insulele mai sudice: dacă în anul 1868, în Hokkaido trăiau
20.000 de ainu şi 30.000 de japonezi, în schimb, după nu mai mult de patru dece-
nii, în 1901, în timp ce numărul locuitorilor ainu nu crescuse deloc, cel al japonezi-
lor se ridicase la 1 milion, iar în 1920, la 2,4 milioane.
Au fost și cazuri în care unele state au luat măsuri pentru limitarea migra-
ției interne – cazul Italiei fasciste care a încercat frânarea exodului rural din
Mezzogiorno, în scopul reducerii șomajului din regiunile industriale nordice.
5.4.1.2. Migraţiile internaţionale

După Marile Descoperiri Geografice, în secolul al XVI-lea, a început coloni-
zarea sistematică, de către metropole (Spania şi Portugalia, urmate de Olanda,
Franţa şi Anglia), a europenilor în America, cu scopul asigurării dominaţiei asu-
pra coloniilor cucerite şi al exploatării resurselor acestora; se apreciază, astfel,
că, în anii 1500 – 1800, s-au stabilit în America 750 de mii de spanioli şi portu-
ghezi, 650 de mii de irlandezi, englezi şi scoţieni, 150 de mii de germani şi 50 de
mii de francezi (din care 20 mii de hughenoţi). În paralel a avut loc transferul
forţat al sclavilor negri spre acelaşi continent (deşi acesta se producea, în acelaşi
timp, şi spre statele arabe sau spre insulele din Oceanul Indian).
413
Cu timpul, a crescut ponderea migraţiilor spontane spre America, iar mai

târziu – şi spre Australia, Noua Zeelandă, extremităţile nordică şi sudică ale Afri-
cii, ca şi, într-o mai mică măsură, spre unele dependinţe asiatice ale metropole-
lor europene (India, Indochina franceză, Indiile Olandeze), producându-se ma-
rea emigraţie europeană, cu maximumul de intensitate în secolul al XIX-lea şi în
prima parte a secolului al XX-lea, concomitent cu reducerea şi, ulterior, cu dispa-
riţia, în secolul al XIX-lea, a comerţului cu sclavi africani. Marea emigraţie euro-
peană a fost determinată de explozia demografică, de creşterea numărului ţăra-
nilor fără pământ şi a meşteşugarilor ruinaţi de industrializare, de agravarea
condițiilor economice, mai ales în urma războaielor napoleoniene, de apariția
crizelor de supraproducție (precum cea din 1816 – 1820), ca şi de mărirea capa-
cităţii de atracţie a ţinuturilor de peste ocean, unde mulţi dintre coloniştii şi imi-
granţii din primele generaţii au reuşit să se îmbogăţească destul de repede, chiar
dacă nu întotdeauna și prin cele mai legale mijloace.
Marea emigraţie europeană a evoluat ascendent până în anii Primului Răz-
boi Mondial, însă, dacă înainte de 1850, cei mai mulţi emigranţi plecau din Marea
Britanie şi Irlanda, în schimb, în anii 1850 – 1900, s-au adăugat foarte mulţi emi-
granţi din Germania, iar între 1900 şi Primul Război Mondial, pe primul loc, au
trecut italienii şi ceilalţi emigranţi din Europa Sudică, precum şi din Europa Răsă-
riteană (greci, polonezi, unguri, evrei, ucraineni, vezi tabelul 33, figura 94).
Tabelul nr. 33. Evoluţia numărului de imigranţi din SUA, între 1820 și 1995 (mii de persoane)
Ţara 1820 – 1890 – 1915 – 1946 – 1966 – 1995 – 1820 –
de origine 1889 1914 1945 1965 1995 2013 2013
EUROPA 13.280 15.739 3.638 2.428 2.833 1.681 39.599
Marea 2.687 1.107 475 367 444 213 5.293
Britanie
Irlanda 3.432 888 273 112 112 67 4.884
Germania 4.413 1.069 547 816 245 128 7.218
Ex-URSS 221 3.055 152 13 409 516 4.366
Italia 337 3.639 745 321 310 42 5.394
AMERICA 1.173 822 2.510 2.037 9.114 8.415 24.071
Canada 1.048 456 1.556 740 479 283 4.562
Mexic 27 120 649 566 4.004 3.391 8.757
America 98 246 305 731 1.549 4.741 7.670
de Sud
ASIA 316 451 224 288 6.403 6.117 13.799
China 289 42 50 33 994 927 2.335
India 1 6 6 4 655 915 1.587
Coreea 16 731 392 1.139
Filipine 1 39 1.231 1.024 2.295
Vietnam 857 706 1.563
AFRICA 2 13 13 29 464 863 1.384
Alte regiuni 209 46 24 48 118 39 484
TOTAL 14.980 17.069 6.409 4.830 18.932 17.115 79.327
Surse: U. S. Immigration and Naturalization Service, Statistical Yearbook, Washington, 1997, 2015
414
După Primul Război Mondial şi, mai ales, după criza economică din 1929 –
1933, multe dintre statele de destinaţie (SUA, începând cu anul 1921) au introdus
restricţii (cote) la imigrare, deoarece s-au agravat şomajul şi concurenţa pe piaţa
mâinii de lucru; s-a căutat limitarea intrării persoanelor fără calificare şi a celor
din statele negermanice (romanici, slavi etc.) și, în consecinţă, emigraţia europea-
nă nu s-a mai ridicat la nivelul de vârf al anilor 1905 – 1914, însă la aceasta a con-
tribuit şi reducerea substanţială a sporului natural în Europa Occidentală.
Pe ansamblu, marea emigraţie europeană a antrenat, între 1846 şi 1932,
aproximativ 53 de milioane de persoane, dintre care cele mai numeroase au ple-
cat din Marea Britanie (12,6 milioane), apoi din Italia (11,1 milioane), Irlanda
(5,4 milioane), Austro-Ungaria (5,2 milioane, printre care şi un număr apreciabil
de români), Germania (4,9 milioane), Spania (4,7 milioane), Rusia (2,25 milioa-
ne), Portugalia (1,8 milioane) şi Suedia (1,2 milioane). Participarea diferitelor
regiuni la această emigraţie a fost inegală emigranţii fiind originari, cu precăde-
re, din regiunile mai puţin dezvoltate ale statelor de origine, ca Mezzogiorno, în
Italia; Andaluzia, Extremadura şi Galicia, în Spania; nordul Portugaliei etc.
Pot fi considerate ca state clasice de imigrare cele în care majoritatea po-
pulaţiei actuale este formată din descendenţi ai imigranţilor de după anul 1800.
Dintre toate acestea, Statele Unite s-au detaşat, pe parcursul întregii perioade
moderne, ca destinaţie principală a migraţiilor internaţionale, primind, numai în
anii 1821 – 1932, peste 30 de milioane de imigranţi, faţă de nu mai mult de 6,4
milioane, în Argentina, 6 milioane, în Brazilia (fără a lua în considerare, ca şi
pentru SUA, comerţul cu sclavi negri), 5,2 milioane, în Canada, 2,9 milioane, în
Australia şi cifre mai mici în Cuba, Uruguay, Noua Zeelandă, Insula Mauritius
ş.a.517 Structura etnică a masei de imigranți a fost relativ diferită în nordul Ame-
ricii față de sudul acesteia. În Brazilia, de exemplu, dintre cei aproximativ 5,5 mi-
lioane de emigranți din perioada 1814 – 1970, majoritatea erau din sudul Euro-
pei (1,78 milioane de portughezi, 1,63 milioane de italieni, 0,72 milioane de spa-
nioli, greci etc.), urmați la mare distanță de alte grupuri din cele mai diverse:
germani, japonezi, ucraineni, polonezi, evrei etc.518
În SUA, imigranţii s-au aşezat, de preferinţă, în Nord-Estul industrial, regi-
unea care, pe atunci, era cea mai dinamică şi unde, pentru o anumită perioadă de
timp, nu s-a exercitat concurenţa forţei de muncă, mai slab remunerate, a negri-
lor, care încă mai lucrau pe plantaţiile din Sud-Est. Cu toată tendinţa de asimilare
manifestată de populaţia anglofonă (englezi, irlandezi, scoţieni ş.a.), multe alte
comunităţi naţionale îşi păstrează până astăzi identitatea, trăind în cartiere dis-
tincte, în marile oraşe (de genul acelor Piccola Italia, locuite de italieni, sau a ți-
nutului populat de elvețienii metodiști din secta Amish, în Pennsylvania). Așa-
numitul melting-pot american a rămas, mai degrabă, un deziderat, multicultura-
517 În ansamblu, marea migrație europeană a antrenat, între 1700 și 1914, circa 70 de milioane de
persoane, cel mai important flux migratoriu din istoria umanității. Ponderea cea mai însemnată a fost
asigurată de Insulele Britanice (17 milioane) și Italia (15 milioane), urmate, la distanță, de Spania
(6 milioane), Germania (5 milioane), Portugalia și Polonia (câte 3 milioane), țările scandinave etc.,
majoritatea fiind dirijată spre SUA, Canada, Argentina și Brazilia.
518 Conform studiului Les migrations internationales de 1815 à nos jours, CNRS, Paris, 1980.
415
lismul fiind un model american care s-a extins și în întreaga Europă Occidentală,
favorizat de noile mijloace de comunicare.
În coloniile metropolelor europene din Africa Subsahariană, numărul imi-
granţilor europeni a fost mai mic, ca urmare a dificultăţilor adaptării la condiţiile
de climă şi a existenţei unei populaţii locale destul de dense. În această regiune,
cei mai mulţi migranţi (olandezi şi, apoi, englezi) s-au îndreptat spre Africa de
Sud (850 de mii, în anii 1881 – 1932), urmând coloniile portugheze, Angola (400
de mii) şi Mozambic (300 de mii). Un număr relativ modest de colonişti, mai ales
englezi, s-au stabilit şi în actuala Zimbabwe, în Kenya (100 de mii), în Tanganika
şi Zambia (câte 50 de mii), precum şi în Nigeria (între 30 şi 50 de mii).
Figura nr. 94. Emigrația europeană transatlantică
În Extremul Orient, în perioada modernă, s-a desfăşurat emigraţia chineză,

mult mai modestă în comparaţie cu emigraţia europeană (circa 13 milioane de
persoane). Chinezii, originari, în principal, din China de Sud-Est, au plecat, în
primul rând, cu scopul de a face avere, ca mici comercianţi, restauratori etc.519,
519Vezi admirabila descriere din Asia imensă şi tragică a lui Mario Apellius, Editura Scrisul românesc,
Craiova, 1944.
416
deşi, într-o anumită măsură, au lucrat şi ca muncitori pe plantaţii sau în indus-

trie. Ei s-au îndreptat, de preferinţă, spre Asia de Sud-Est, unde astăzi reprezintă
majoritatea absolută a populaţiei (76 %) din statul insular Singapore, dar dețin
proporţii apreciabile în Malaysia (aproape 40 %), chiar și în Thailanda (17 %),
alături de proporţiile mai mici, din Filipine, Indonezia, Uniunea Myanmar etc.
Reacţia negativă şi, adesea, violentă a localnicilor i-a determinat pe mulţi chinezi
să reemigreze sau să se întoarcă în China – cazul majorităţii chinezilor din Viet-
nam, după 1975. Spre est, emigraţia chineză s-a îndreptat spre Insulele Hawaii,
spre litoralul apusean al Statelor Unite şi chiar spre unele ţări latino-americane
însă în emisfera sudică, Australia, care ar fi putut reprezenta un debuşeu de ma-
re importanţă, a închis căile imigraţiei din China, începând încă din anul 1901520.
În paralel, s-a produs şi o emigraţie japoneză, încă şi mai redusă (aproxi-
mativ 3 milioane), concepută de stat ca un fel de avangardă a unei viitoare colo-
nizări. Începută în preajma anului 1885, emigraţia japonezilor a ajuns la un ma-
ximum în anii celui de Al Doilea Război Mondial, aceştia aşezându-se, de multe
ori doar temporar, în ţinuturile asiatice vecine, aflate sub ocupaţia Japoniei (Tai-
wan, Manciuria, estul Chinei, Coreea), dar şi în Arhipelagul Hawaii, pe litoralul
Pacificului din SUA, în Brazilia şi Perù.
Nu mult mai numeroasă, dar mai stabilă decât emigraţia japoneză, a fost
emigraţia indiană. Ea s-a îndreptat, de regulă, spre teritoriile care aparţineau, ca
şi India, Imperiului colonial Britanic – Guyana (unde astăzi urmaşii imigranţilor
din India formează 45 % din populaţie), unele ţări din Asia de Sud-Est şi de Sud
(Malaysia, unde aceşti imigranţi lucrau pe plantaţiile de arbori de cauciuc, Uniu-
nea Myanmar, Sri Lanka), unele insule cu plantaţii de trestie de zahăr, din ocea-
nele Indian şi Pacific (Mauritius, Fidji), precum şi pe ţărmul sud-estic şi estic al
Africii (Natal, Kenya). Un număr mai mic de emigranţi din India au depăşit, to-
tuşi, sfera colonială britanică, îndreptându-se şi spre alte colonii – de exemplu,
spre Indiile Olandeze (Indonezia actuală). O bună parte dintre emigranții indieni
erau antrenați și în administrația acestor colonii, în special ca intermediari (în
Africa de Est).
Poate fi menţionată, de asemenea, şi emigraţia libaneză şi siriană, greu de
apreciat în cifre, emigraţie declanşată încă din timpul dominaţiei otomane asu-
pra Orientului Apropiat şi îndreptată, de preferinţă, spre ţările din lungul Golfu-
lui Guineei, unde aceşti levantini, foarte pricepuţi negustori, s-au inserat, ca o
clasă de intermediari, între administraţia colonială (britanică, franceză) şi auto-
htoni. O parte a emigrației levantine s-a dirijat și spre America de Sud (Argenti-
na, Brazilia, Columbia, Venezuela), mai târziu și spre America de Nord sau Euro-
pa. Majoritatea acestora erau creștini (ortodocși, maroniți, siriaci, nestorieni),
provenind, în afara Siriei și Libanului, din Palestina sau nordul Irakului (aproxi-
mativ 1 milion). Un traseu similar l-a cunoscut și emigrația armeană din Anato-
lia, generată de convulsiile Imperiului Otoman în descompunere (peste 1 milion
de persoane).
520 La fel ca și SUA care, încă din 1882, au adoptat Chinese Exclusion Act.
417
După 1918, în Europa Occidentală, mai întâi în Franţa, grav afectată de

pierderile umane din timpul Primului Război Mondial şi de declinul natalităţii, în
locul tendinţei de emigrare, a început să se resimtă un anumit deficit de forţă de
umană, compensat prin dezvoltarea imigraţiei, care, deja la nivelul anului 1931,
ridicase numărul străinilor din Franţa la 2,9 milioane de persoane; cei mai mulţi
dintre aceştia erau italieni, stabiliţi, de preferinţă, în regiunea industrială a Lo-
renei, la Paris şi pe Coasta de Azur (Anna Degioanni et al., 1996) şi polonezi (în
special mineri, stabiliţi în bazinul carbonifer Nord – Pas-de-Calais), urmaţi, la
distanţă, de belgieni şi spanioli; din 1939 a crescut însă numărul spaniolilor, ca
urmare a refugierii masive a republicanilor din Spania, după înfrângerea acesto-
ra de către armata franchistă, (peste 400 de mii de refugiaţi au trecut atunci pes-
te Munţii Pirinei, mulţi dintre aceştia, ca şi urmaşii lor, rămânând definitiv în
Franţa, mai ales în Provincia Roussillon, fostă spaniolă, dar ocupată de Franţa în
secolul al XVII-lea521). În Marea Britanie, imigraţia a început să depăşească emi-
graţia ceva mai târziu, din deceniul al patrulea al secolului al XX-lea, având o cu
totul altă origine – din Irlanda, India şi Antile.
Un puternic curent de refugiere, de data aceasta declanşat din 1917, a fost
cel al ruşilor „albi” şi al reprezentanţilor aristocraţiei şi burgheziei din rândul al-
tor etnii ale vechii Rusii, înfrânţi de armata „roşie” în războiul civil şi deposedaţi.
După evaluările cele mai realiste, numărul total al acestora s-a ridicat la 1,75 mi-
lioane de persoane, majoritatea dintre aceștia îndreptându-se spre Europa Occi-
dentală (Franţa, Germania, Anglia), deşi unii şi-au găsit o nouă patrie chiar şi în
România522.
În sfârşit, în Orientul Apropiat, în sens opus emigraţiei siriano-libaneze,
din anul 1881, a început procesul de revenire al evreilor din diaspora (în primul
rând, din Europa Răsăriteană); ca urmare a idealurilor lansate de mişcarea sio-
nistă, au venit, astfel, în Palestina, mai întâi otomană, apoi britanică, până în anul
1947, un număr de aproximativ 400 de mii de evrei.
5.4.2. Perioada contemporană

5.4.2.1. Migrațiile interne
În statele din Europa Occidentală şi America de Nord exodul rural îşi reduce,
după 1950, foarte mult din importanţă, în contextul epuizării resurselor de forţă
de muncă din mediul rural, mai ales acolo unde nivelul urbanizării a ajuns la o cotă
foarte ridicată, ca în Marea Britanie, Germania, Belgia sau Olanda; aceasta se re-
flectă şi în menţinerea unei proporţii aproape stabile a populaţiei urbane din total.
Apare, în schimb, un fenomen foarte caracteristic pentru fazele avansate
ale urbanizării – centrele marilor aglomeraţii urbane încep să piardă populaţie, ca
521 În Franța se înregistrau, în 1931, 800.000 de emigranți italieni, 500.000 de polonezi etc. Numai în-
tre 1920 și 1930, emigrația netă în Franța a fost de 1,2 milioane de persoane care asigurau 80 % din
forța de muncă în minele Lorenei și din Nord-Pas de Calais, la fel ca în portul Marsilia.
522 Printre alţii, academiciana ieşeană Olga Nekrasov, apoi mama marelui poet Nichita Stănescu,
ş.a.m.d.
418
o consecinţă a reducerii spaţiului destinat locuinţelor în favoarea spaţiului pen-

tru birouri, pentru o serie întreagă de firme, a creşterii extraordinare a preţului
terenurilor şi a locuinţelor, precum şi a chiriilor, dar şi a perfecţionării transpor-
tului public şi individual, care le permite angajaţilor să se mute la distanţe apre-
ciabile de serviciu, în căutarea unei locuinţe mai agreabile, în zona suburbană,
mai liniştită şi cu un minimum de spaţiu verde. De exemplu, în Franţa, centrul
aglomeraţiei Lyon a pierdut 70.000 de locuitori, în intervalul 1968 – 1975, iar
centrul aglomeraţiei Bordeaux – 44.000 de locuitori523.
Depopularea afectează însă nu numai centrele marilor aglomeraţii, ci și
ansamblul vechilor regiuni industriale, cu industrii în curs de reprofilare şi cu o
proporţie ridicată de şomeri. Astfel, în SUA, vechea regiune industrială din nord-
est, cu multe unităţi industriale închise, şi-a pierdut atractivitatea de altădată,
cazul clasic fiind cel al oraşului Detroit, capitala nord-americană bine cunoscută
a automobilului, astăzi serios concurată de desfacerile de automobile străine, ca-
re şi-a redus populaţia cu 310.000 de locuitori între 1970 şi 1983524; în Anglia,
comitatul Lancashire, centrul vechi al industriei bumbacului, este şi el în regres,
oraşul principal, Manchester, pierzând 100.000 de locuitori numai între 1964 şi
1974; în Germania, vechea regiune industrială a Ruhrului, aflată într-o fază de
profundă restructurare, pierde populaţie, dar nu şi landurile mai active – Baden-
Württemberg, Bavaria, Saxonia inferioară şi Hessa; în Franţa pierde sistematic
populaţie vechea regiune minieră şi siderurgică a Lorenei (regiune în care Nancy
a pierdut 16 mii de locuitori doar între 1968 şi 1975), regiunea industrială a Nor-
dului (populaţia oraşului Lille scăzând cu 21 de mii de locuitori, în acelaşi inter-
val) şi Masivul Central, dezavantajat de izolare, dar nu şi ariile atractive de pe li-
toralul Mării Mediterane şi din Culoarul Ronului.
În valori absolute, creșterea populației urbane a Globului se menține foar-
te ridicată, încât de la 746 de milioane de locuitori urbani, în 1950 (30 %), s-a
ajuns, în 2014, la 3,9 miliarde (53 %).
Această dinamică este caracteristică astăzi, cu deosebire, în țările subdez-
voltate și în curs de dezvoltare, unde exodul rural se manifestă din plin și unde a
avut loc o creştere exagerată a oraşelor mari, în care s-au aglomerat mase imen-
se de foşti rurali, în speranţa vagă a găsirii unei posibilităţi de a munci. Se apre-
ciază că, în Lumea a Treia, numai între anii 1960 şi 1984, s-au deplasat din me-
diul rural spre oraşe aproape 300 de milioane de persoane, ritmul exodului rural
ajungând la un anumit vârf în deceniul 1980 – 1990, când se aprecia, la nivel
mondial, la 25 de milioane persoane anual; numai în India, între 1951 şi 1981,
această deplasare a antrenat 27 de milioane de oameni, iar în Bangladesh, pro-
porţia celor antrenaţi în migraţii interne definitive (inclusiv migraţiile interrurale
523 Acest fenomen, ambiguu, de altfel, denumit contraurbanizare, este o consecință a creșterii posibi-
lităților de mișcare a populației, care preferă migrațiile alternante (navetismul), constituindu-se, ast-
fel, marile aglomerații periurbane. Un termen apropiat, dar la fel de ambiguu, este cel de rurbanizare.
Acest fenomen apare și în regiunile industriale tradiționale decăzute (vechi bazine carbonifere deza-
fectate – nordul Franței, Middlands etc.).
524 Față de numărul maxim de locuitori înregistrat în 1950 (1.850.000), orașul Detroit și-a redus, pâ-
nă în 2014, de aproape trei ori populația (680.000 de locuitori, conf. U. S. Census).
419
şi interurbane) a crescut de la 2,2 % din totalul populaţiei, în 1951, la 9,4 %, în

1991525. În ultimele decenii, migrațiile interne s-au amplificat în aceste state, de
exemplu, în India, recensământul din 2001 indica un număr de 309 milioane de
persoane în mediul urban, iar cel din 2011, un număr de 377 de milioane de per-
soane (conf. http://www.censusindia.gov.in/). Sursele oficiale indicau, de ase-
menea, pentru Republica Populară Chineză, un număr de 220 de milioane de
migranți interni la nivelul anului 2010.
Pot fi date, astfel, nenumărate exemple de hipertrofie urbană în Lumea a
Treia, ca urmare a exodului rural. Astfel, în Mexic, populaţia de origine rurală se
îndreaptă, de preferinţă, spre Districtul Federal, care cuprinde aglomeraţia capi-
talei – oraşul Ciudad de Mèxico, numărul locuitorilor acesteia, care era de 11 mi-
lioane, în 1975, ridicându-se, în anul 2000, la 16,7 milioane și la 20,4 milioane, în
2015; aglomeraţia São Paulo, din Brazilia, care avea 3 milioane de locuitori în
1956, a ajuns la 16,6 milioane de locuitori, în anul 2000, și la 21,2 milioane, în
2015, o bună parte dintre nou-veniţi provenind din statele cele mai sărace ale
federaţiei (în special din Nord-Est)526; capitala statului Perù, oraşul Lima, nu
avea mai mult de 650.000 de locuitori, în anul 1940, dar în anul 2015, împreună
cu suburbiile, aglomeraţia Lima a ajuns la 9,7 milioane de locuitori, cifră aproape
de necrezut pentru capitala unui stat nu prea dens populat; în Egipt, aglomeraţia
Cairo a crescut cu 4,2 milioane de persoane numai în intervalul 1976 – 2000,
ajungând la 9,9 milioane, pentru ca în anul 2015, să se dubleze, practic, la 18,2
milioane; în Nigeria, aglomeraţia Lagos, care nu avea mai mult de 350.000 de lo-
cuitori, în 1954, a ajuns, în anul 2015, la 13,1 milioane; în India, toate oraşele cu
mai mult de 1 milion de locuitori cresc, în primul rând, pe seama exodului rural,
deşi şi sporul natural al populaţiei urbane se menţine încă destul de ridicat – ce-
le mai mari valori relative ale bilanțului migratoriu s-au înregistrat, pentru peri-
oada 1951 – 1991, la Delhi, Bangalore, Ahmadabad, Madras (Chennai) şi Poona,
însă în valori absolute, sporurile migratorii cele mai puternice s-au înregistrat la
Calcutta (+ 2 milioane de persoane) şi Mumbay (+ 1,73 milioane de persoane),
urmate de Delhi (+ 1,1 milioane) şi Chennai (+ 0,94 milioane de persoane). Pen-
tru perioada 1991 – 2011, sporul migratoriu a fost și mai puternic, numai la
Delhi fiind de +2,8 milioane, alte orașe, în special Mumbay și Calcutta atrăgând
fluxuri masive mai ales în aria metropolitană.
Se creează, astfel, nişte probleme extrem de grele pentru aceste metropole
supraaglomerate şi lipsite, în periferii, de dotări minimale, în ceea ce priveşte locu-
inţele, alimentarea cu apă şi electricitate, canalizarea ş.a. De exemplu, în aglomera-
ţia Delhi, care a crescut anual, între 1991 și 2001, prin spor natural şi migratoriu,
cu 350.000 de persoane, lipseau 285.000 de locuinţe, o bună parte din populaţie
trăind în cele 612 cartiere periferice, cu o suprafaţă totală de 2.000 de hectare,
525 Pentru anul 2009, World Migration Report (2015) indică un număr de 750 de milioane de
migranți interni, mare parte, în special în statele în curs de dezvoltare, provenind din fluxul rural-
urban. Aceeași sursă indică, pentru anul 2013, un număr de 232 de migranți internaționali.
526 Numai în deceniul 1970 – 1980, aglomeraţia São Paulo a avut un bilanţ migratoriu pozitiv de 2 mi-
lioane de persoane.
420
construite fără autorizaţie, din deşeuri. Această problemă a slums527-urilor perife-

rice din marile aglomerații ale Lumii a Treia s-a amplificat în ultimele decenii, cele
mai noi informații (WMR 2015, p. 45) indicând o pondere de 62 % a populației
urbane care locuiește în astfel de condiții în Africa Subsahariană, 35 %, în Asia de
Sud, 31 %, în Asia de Sud-Est, 28 %, în Republica Populară Chineză, 25 %, în Asia
de Sud-Vest, 24 %, în Oceania, 24 %, în America Latină și 13 %, în Africa de Nord.
Aceeași sursă prognozează o amplificare fără precedent a fenomenului în urmă-
toarele decenii, în special în Africa Subsahariană și Asia de Sud.
Exodul rural menţine o dinamică de ansamblu redusă sau chiar provoacă
reduceri ale populaţiei şi ale densităţii acesteia în regiunile cele mai defavoriza-
te, cu un produs brut anual pe locuitor mult sub media națională, aşa cum sunt
centrul şi estul Asiei Mici (estul Podişului Anatoliei, Podişul Armeniei, Kurdistanul
turc ş.a.)528, unde, pe alocuri, depopularea a dus la reducerea densităţilor umane
la mai puţin de 10 loc./km2., în timp ce bilanţul migratoriu pozitiv a contribuit la
creşterea gradului de umanizare în provinciile din lungul litoralului Mării Egee şi
a Mării Mediterane, unde produsul brut anual pe locuitor depășește de două ori
media națională, pe alocuri (Provinciile Izmir şi Antakya), depăşindu-se 400 loc./
km2. În India, cel mai puternic exod rural se manifestă în statele dravidiene dens
populate din sudul Peninsulei Deccan (Tamil Nadu, Kerala) şi în zonele periodic
lovite de secetă, din vestul uniunii (Gujarat).
După 1990, totuşi, pe ansamblul Lumii a Treia, exodul rural începe să tin-
dă spre o uşoară moderare, odată cu reducerea sporului natural al populaţiei din
ţările în curs de dezvoltare, ritmul anual de creştere al populaţiei urbane a aces-
tor ţări reducându-se şi el, de la 40,0 ‰, în intervalul 1950 – 1960, la 32,0 ‰, în
deceniul 1990 – 2000, și la 28 ‰, în deceniul 2000 – 2010.
În contrast cu situaţia de ansamblu a lumii afro-asiatice şi latino-americane,
după 1980, în Republica Populară Chineză, dinamica economică extraordinară a
majorităţii provinciilor din lungul litoralului, primele care s-au deschis spre in-
vestiţiile străine, ca şi o relativă liberalizare a atitudinii autorităţilor faţă de mo-
bilitatea populaţiei, au declanşat creşterea fluxurilor interne de forţă de muncă –
la recensământul din anul 2000, s-au înregistrat 42,4 milioane de migranţi origi-
nari din alte provincii, din care 30 de milioane în cele 10 provincii şi oraşe cu sta-
tut de provincie din lungul litoralului; cea mai atractivă este Provincia Guangdong, în
care s-au recenzat peste 15 milioane de migranţi din alte provincii529 (figura 95).
Aria de provenienţă a acestora cuprinde, în primul rând, provinciile interioare, cu
527 Periferii (mahalale) murdare, imunde.

528 De exemplu, în vilayetul Tunceli, între 1990 și 2016, populația a scăzut cu 47 %, în Ardahan, cu 38
%, în Artvin, cu 22 % și în Kars, cu 19 %, toate situate în estul extrem al Turciei, în condițiile în care
natalitatea în regiune este superioară mediei naționale.
529 După China Statistical Yearbook, 2003. Recensământul chinez din anul 2010 indica deja 23 de mi-
lioane de migranți în această provincie a cărei populație a crescut rapid după 1990 (cu 75 % față de
media națională de 36 %). După K. W. Chan (2012), între 1990 și 2010, Provincia Guangdong a înre-
gistrat un volum al migrației nete de 35,4 milioane de persoane, urmată la mare distanță de Provincia
Zhejiang, cu 12,6 milioane, și orașul Shanghai, cu 9,8 milioane.
421
o dinamică economică mult mai lentă, cu un relief preponderent muntos şi resurse

agricole modeste, din China de Sud-Vest (Hunan, Henan, Sichuan, Guangxi Zhuang).
Un fenomen caracteristic pentru perioada contemporană îl constituie şi in-
tervenţia tot mai profundă a societăţii umane în mediul său de viaţă, intervenţie
determinată mai ales de motive economice – lupta pentru ieşirea din subdezvolta-
re, utilizarea mai completă a resurselor naturale etc. Rezultatul este însă şi acela al
deplasării forţate a populaţiei pentru a permite mari lucrări hidroenergetice, con-
strucţia de autostrăzi, aeroporturi şi căi ferate etc. După datele Băncii Mondiale,
numai între 1985 şi 1994, au fost deplasate, astfel, aproximativ a 80 de milioane
de persoane, dintre care 62,5 milioane – pentru amenajarea unor lacuri de acumu-
lare, 15,8 milioane pentru amenajarea unor căi de comunicaţie etc.530
A continuat şi în perioada contemporană evoluţia fronturilor pioniere agri-
cole fie în detrimentul stepei temperate (de exemplu, în nordul Kazahstanului,
cu deosebire în deceniul al şaselea al secolului al XX-lea), fie pe seama pădurii in-
tertropicale, de exemplu, în Brazilia, America Centrală sau Asia de Sud-Est (Thai-
landa, Cambodgea, Filipine, Indonezia, Malaysia), fie prin extinderea irigaţiilor în
plin deşert. Cea mai puternică acţiune de colonizare rurală de acest gen a fost
cea din „Ţinuturile Desţelenite” din sudul Câmpiei Siberiei de Vest, din Federaţia
Rusă (şi din nordul Kazahstanului, astăzi stat independent), unde populaţia s-a
triplat, numai între anii 1938 şi 1956, parţial şi ca efect al deportărilor. Pot fi
menţionate eforturile Republicii Populare Chineze de a redistribui populaţia, din
Marea Câmpie Chineză, suprapopulată, către Asia Centrală, pe seama extinderii
terenurilor irigate531. În Brazilia are loc colonizarea intensă a ţinuturilor interi-
oare, odinioară slab umanizate, cu populaţie provenind, prioritar, din Nord-Estul
semiarid – în felul acesta, ponderea populaţiei Amazoniei şi a celorlalte state din
partea central-vestică a crescut de la 9,3 % din populaţia totală, în 1970, la 14,9 %,
în anul 2015, iar ponderea Nord-Estului a scăzut de la 30,2 % la 24,1 %. În mod
asemănător, Mexicul a colonizat aproximativ 100.000 de familii de ţărani în aria
de pădure tropicală umedă din bazinul râului Usumacinta, în apropierea frontie-
rei cu Guatemala.
În Statele Unite, a continuat tendinţa de deplasare permanentă spre vest a
centrului de greutate al populaţiei, odată cu apariţia unor pierderi de populaţie
în vechea regiune industrială din nord-est. Astfel, între 1990 şi 2010, cel mai pu-
ternic spor migratoriu, de peste 10 ‰ anual, s-a înregistrat în statele din Munţii
Stâncoşi şi Podişul Marelui Bazin (Nevada, Arizona, Colorado, Idaho), precum şi
din sud-est (Florida şi Georgia), în timp ce statele din nord-est au înregistrat un
deficit migratoriu care, pe alocuri, a anulat complet sporul natural (în Connecti-
cut). În mod identic, în Canada, sporul migratoriu cel mai puternic este cel al
provinciilor care dispun de mari resurse naturale încă incomplet valorificate
530 Una dintre cele mai recente migrații determinate de acest factor a fost generată de construcția Ba-
rajului celor Trei Defileuri de pe fluviul Yangtze, în sud-vestul Chinei, finalizat în anul 2006, și care a
afectat 1,5 milioane de persoane.
531 Numărul celor deplasați nu este indicat de sursele oficiale, dar populația provinciei autonome
Xinjiang s-a dublat, practic, în intervalul 1982 – 2015 (de la 13,1 milioane la 23,6 milioane), în condi-
țiile în care sporul natural între 10 – 20 ‰ anual nu ar fi permis o creștere atât de rapidă.
422
(Alberta, Columbia Britanică şi New Foundland), în vreme ce provincia cea mai

populată, Ontario, pierde locuitori, prin migraţie internă, în pofida faptului că
majoritatea absolută a imigranţilor (53 %) se stabilesc în aceasta. De altfel, ca o
reminiscenţă din anii pionieratului, populaţia nord-americană manifestă şi as-
tăzi o mobilitate deosebit de mare, vorbindu-se chiar despre un „neonomadism”
– multe persoane locuiesc în case mobile, care se pot cupla la reţeaua de electri-
citate, apă, canalizare şi gaz, pe platforme special amenajate532. După datele din
1976, 44,1 % din populaţia SUA, în vârstă de peste 14 ani, locuise până la acea
dată în mai mult de un stat, proporţie care se ridica, în statele de recentă popula-
re, din vest (Nevada, Arizona) şi din sud-est (Florida), la peste 70 %.
Figura nr. 95. Fluxurile majore ale migrației interne în Republica Populară Chineză
între 2005 și 2010
(adaptare după K. W. Chan, 2012)
În Europa Occidentală, un caz aparte este cel al Germaniei, unde, în pofida

reunificării politice, s-au menţinut mari diferenţe de standard de viaţă între landu-
rile din vest şi cele din fosta Republică Democrată Germană, din acestea din urmă
declanşându-se din nou, după 1989, puternici curenţi de plecare, care afectează
atât landurile cu amprentă rurală, din nord (Mecklenburg –Pomerania anterioa-
ră), cât şi pe cele în curs de dezindustrializare, din sud (Saxonia şi Saxonia-Anhalt).
532Fenomen foarte sugestiv descris de John Steinbeck, în Travels with Charley in search of America
(1962).
423
În fosta URSS, s-au produs ample redistribuiri ale populaţiei din motive et-
nice şi politice, mai ales în anii imediat următori celui de Al Doilea Război Mondial,
când au fost deplasate în Asia unele grupuri naţionale, mai ales din Caucazul de
Nord, sub acuzaţia de a fi colaborat cu naziştii – cecenii, inguşii, karaciaii (aproxi-
mativ 100.000), ca şi kalmâcii, din stepa dintre Caucaz şi Volga (circa 200.000), fă-
ră să fi intrat în contact cu armata de ocupaţie a Reich-ului, au fost deportaţi în
Asia şi germanii de pe Volga (cam 600 de mii), colonizaţi aici de Imperiul Rus, încă
din 1763. În schimb, au fost colonizaţi în locul germanilor din regiunea Kaliningrad
(nordul fostei Prusii Orientale), care fuseseră evacuaţi spre vest, aproximativ 2,3
milioane de ruşi. De asemenea, Polonia a căutat să repopuleze cu polonezi ţinuturi-
le din vest, recâştigate de la Germania (Silezia, Pomerania, estul Brandenburgului şi
sudul fostei Prusii Orientale). Republica Populară Chineză a dus o politică sistema-
tică de colonizare cu chinezi a provinciilor cu populaţie nechineză din vestul statu-
lui (Xinjiang şi Tibet), în prima dintre acestea uigurii autohtoni ajungând, astfel,
să-şi piardă majoritatea absolută de altădată (doar 45 %, în anul 2010, față de
73 %, în 1953).
În Rusia de după 1991, odată cu o anumită liberalizare a deplasărilor popu-
laţiei, s-au accentuat diferenţierile dintre regiunile mai atractive, unde în special
industria continuă să se dezvolte şi oferă locuri de muncă (centrul Rusiei europe-
ne, regiunea Volgăi, Uralul, Caucazul, regiunea Sankt Petersburg), şi ariile stagnan-
te şi repulsive (Extremul Orient, Siberia Centrală şi nordul Rusiei europene533).
S-au accentuat refugierile din cadrul spaţiului aceluiaşi popor, provocate
de numeroasele conflicte de natură etnică, politică sau confesională. De exemplu,
în anii 1948 – 1961, s-au refugiat în Berlinul de Vest şi de aici, în vestul Germa-
niei, aproximativ 3,6 milioane de persoane din estul ţării (fosta „Republică De-
mocrată Germană”), aflat temporar sub ocupaţie sovietică, exod oprit doar prin
construcţia zidului care înconjura Berlinul de Vest. În Columbia, ca urmare a lup-
telor dintre trupele guvernamentale şi guerrilla marxistă, numai în anii 1963 –
1997, s-au refugiat, dintr-o zonă într-alta, aproximativ 1 milion de persoane; în
India, s-au refugiat din Caşmir în alte state 300 de mii de adepţi ai religiei hindu-
iste, terorizaţi de guerrilla musulmană; în Irak, populaţia kurdă a fost obligată să
se refugieze, în repetate rânduri, în zonele de munte din nordul statului, drept
consecinţă a expediţiilor militare ale armatei irakiene ş.a.m.d.
5.4.2.2. Migraţiile internaţionale

În perioada imediat următoare celui de Al Doilea Război Mondial, au avut
loc cele mai masive regrupări internaţionale de populaţie din toată istoria omeni-
rii, după criteriul etnic sau confesional, ca urmare a importantelor modificări te-
ritoriale impuse de statele care au câştigat războiul Germaniei şi al foştilor aliaţi
ai acesteia sau rezultând din procesul de destrămare a imperiilor coloniale.
533 În anii 1989 – 1999, centrul Rusiei europene, regiunea Volgăi, Uralul, Caucazul, Regiunea Sankt
Petersburg şi Siberia de Vest au totalizat un bilanţ migratoriu pozitiv de 4,65 milioane de persoane,
în timp ce Extremul Orient, Siberia Centrală şi nordul Rusiei europene au înregistrat un bilanţ
migratoriu negativ, respectiv de -1,4 milioane de persoane.
424
În primul rând, au fost obligaţi să se evacueze în noile frontiere ale Ger-

maniei 11,75 milioane de germani (din care 8 milioane de pe actualele teritorii
ale Poloniei, CSI şi statelor baltice, 3 milioane din Republica Cehă şi Slovacia,
aproximativ 350 de mii din Ungaria534, 300 de mii din fosta Iugoslavie etc.); în
unele landuri ale Germaniei, mai apropiate de teritoriile cedate, aceşti germani,
originari din Est, au ajuns să reprezinte proporţii foarte însemnate din populaţia
totală, cu valori de până la 41 %, ca în Mecklenburg. După 1990, alţi 2,4 milioane
de germani au venit în Germania din diferite zone ale fostei URSS în care fusese-
ră deportaţi535. În special pentru repopularea teritoriilor recâştigate, din vest, au
fost aduşi pe teritoriul Poloniei circa 1,5 milioane de polonezi din teritoriile ce-
date fostei URSS (vestul Ucrainei şi Bielorusiei, sud-estul Lituaniei). Din Peninsu-
la Istria, ca şi din Fiume (Rijeka), Zara (Zadar) ş.a., cedate Iugoslaviei, au trebuit
să se regrupeze în Italia aproximativ 100 de mii de italieni. Mișcări de amploare
mai redusă s-au semnalat în Balcani, prin plecarea spre Turcia a populației tur-
cești sau slave islamizate din Bulgaria, Grecia și fosta Iugoslavie536.
Din Pakistan, 8,9 milioane de hinduişti s-au regrupat în Uniunea Indiană,
iar 8,5 milioane de musulmani din India au venit în teritoriile atribuite Pakista-
nului, după divizarea vechii Indii britanice. Ca urmare a decolonizării, din Asia
de Sud, un număr neprecizat de locuitori au plecat în Marea Britanie sau alte sta-
te de limbă engleză (anglo-indienii).
Unele deplasări interne din fosta URSS trebuie considerate ca având un ca-
racter internaţional, deoarece, după 1991, au apărut noi frontiere între state in-
dependente – deplasarea forţată în Asia a tătarilor din Crimeea (circa 500.000),
colonizarea populaţiei ruseşti în republicile baltice, Ucraina sau în Republica
Moldova etc. În fosta Iugoslavie, procesul de individualizare a unor noi state a
fost însoţit de conflicte militare care au produs deplasarea a peste 3 milioane de
persoane. Au fost siliţi să plece majoritatea sârbilor din Croaţia (Krajna, Slavonia
Orientală) şi din Kosovo-Metohia, în vreme ce sârbii i-au alungat sau i-au masa-
crat pe musulmanii care locuiau în unele enclave din estul Bosniei – Herţegovina,
devenită componentă a Republicii Srpska ş.a.m.d.
După câştigarea independenţei de către o serie întreagă de foste state co-
loniale, cea mai mare parte dintre coloniştii europeni au fost puşi în situaţia fie de
a reveni în patrie, fie de a pleca într-o altă ţară a Globului. În această categorie in-
tră, în primul rând, aproximativ 1,5 milioane de europeni (majoritatea de limbă
534 Se pare că în Ungaria ar mai fi rămas circa 150 de mii de germani, din grupul şvabilor, care s-au
declarat unguri, pentru a nu fi expulzaţi.
535 Vezi interesanta relatare a Ullei Lachauer, Unsere Landsleute aus Karaganda, din Die Zeit, nr. 12
din 2004. H. Fassmann, într-un articol din „Revue européenne des migrations internationales” nr.
1/1995, indica, pentru 1950 – 1992, un număr de 8.049.000 de germani repatriați din estul Europei
(inclusiv 5.275.000 din fosta RDG), dintre care 1.430.000 din Polonia, 746.000 din fosta URSS,
402.000 din România și 105.000 din Cehoslovacia.
536 Sursele oficiale bulgare admit expulzarea a circa 155.000 de turci și pomaci (bulgari islamizați),
între 1920 și 1952, 43.000, între 1969 și 1976 și 350.000 în perioada 1982 – 1992 (132.000 au reve-
nit ulterior).
425
franceză), din Algeria, Maroc şi Tunisia (aşa-numiţii pieds-noirs537), reaşezaţi, în

cea mai mare parte, în sudul Franţei şi în Corsica, apoi coloniştii portughezi din
Angola (circa 700 de mii), Mozambic şi alte foste colonii portugheze, dintre care
cei mai mulţi s-au reaşezat în patrie, iar restul au plecat în Brazilia, Venezuela,
Canada ş.a. În mod identic a plecat cea mai mare parte a populaţiei europene din
Zimbabwe, în majoritate de origine britanică (care, în 1975, totaliza 275 mii de
persoane), mulţi europeni din Kenya, Zambia şi Nigeria, olandezii din Indonezia
ş.a. Nu numai europenii au fost puşi însă în situaţia de a pleca, ci şi urmaşii altor
foşti imigranţi, veniţi în timpul regimului colonial: amintim, aici, cazul urmaşilor
imigranţilor din India, aşezaţi în Tanzania, Uganda sau Kenya în timpul manda-
tului britanic şi ocupându-se în special cu comerţul, obligaţi să plece aproape în
totalitate (spre deosebire de cei așezați în Africa de Sud, care nu s-au mai întors,
formând o solidă comunitate) ş.a.
Şi ampla migraţie declanşată de destrămarea URSS este similară efectelor
induse de procesul decolonizării. Aceasta a fost mai intensă în republicile caucazi-
ene sau central-asiatice, unde ponderea populaţiei ruseşti s-a redus drastic spre
deosebire de republicile din partea europeană, unde reducerea este, mai degrabă,
imputabilă îmbătrânirii demografice. De exemplu, în Uzbekistan, numărul ruşilor
a scăzut de la 1,7 milioane, în 1989, la doar 0,4 milioane, în 2014, iar în Tadjikis-
tan, de la 0,4 milioane la 0,1 milioane, „diaspora” rusă în Asia Centrală tinzând să
devină o amintire. „Decolonizarea” acestor vaste spaţii a produs un flux estimat la
vreo 4 milioane de persoane numai între 1990 și 2000, repatriere care a redus
impactul negativ al scăderii catastrofale a natalităţii din Rusia538.
A crescut, fără precedent, numărul refugiaţilor pe plan internaţional, drept
consecinţă a nenumăratelor conflicte etnice, confesionale sau politice care au
avut şi continuă să aibă loc, refugierile provocând, în mod sistematic, situaţii
dramatice. Menţionăm, astfel, refugierea în statele arabe vecine a unei mari părţi
a populaţiei arabe palestiniene, după ocuparea celei mai mari părţi a Palestinei
de către statul Israel, aceştia ajungând să reprezinte 40 % din populaţia Iordani-
ei şi 18 % din aceea a Libanului; refugierea în Occident a unei proporţii însemna-
te din lituanieni (800.000), letoni şi estoni (câte 400.000), după instaurarea
ocupaţiei sovietice; refugierea în Macedonia şi în alte state a multor macedoneni
din nordul Greciei, în timpul războiului civil încheiat în 1949; refugierea în Occi-
dent a circa 150 de mii de unguri, după înăbuşirea revoluţiei din 1956; refugie-
rea, în special în SUA, a unei bune părţi din cubanezi, ca urmare a instaurării în
537 O bună parte dintre aceștia erau de origine spaniolă, italiană sau evreiască. Emigrația nord-
africană spre Franța a început încă din perioada colonială, între 1949 și 1955, instalându-se în me-
tropolă, peste 180.000 de musulmani din Algeria. După independența acestui stat, cea mai mare par-
te a acestora au rămas în Franța, unde s-au stabilit și loialiștii (harki) scăpați de epurarea forțelor na-
ționaliste (Bernard, 2002).
538 Cf. T. Heleniak, Russia’s Demographic Decline Continues, „Population Today” no. 6/2002, ONU. Cea
mai mare parte a acestor migraţii s-a desfăşurat sub impulsul unor conflicte interetnice (Nagorno-
Karabah, Abkhazia, Valea Ferghana) sau politice (Tadjikistan, Transnistria). Mişcări similare s-au
produs şi ca urmare a conflictelor „interne” din Caucazul de Nord sau Tuva care au obligat mase im-
portante de populaţie să părăsească regiunile nesigure.
426
Cuba a unui regim prosovietic (în special în SUA); refugierea, pe mare, a multor
locuitori din Vietnam, după înlăturarea de către comunişti a guvernului proocci-
dental din Vietnamul de Sud (aşa-numiţii boat people – peste 2 milioane de per-
soane); refugierea a numeroşi khmeri, în special în timpul regimului extermina-
tor al khmerilor roşii, din Cambodgea în Thailanda; refugierea unor nicaraguani
şi salvadorieni – în Honduras şi Costa Rica, ca şi a unor chilieni, după lovitura de
stat proamericană, din 1973, în Brazilia şi Argentina; refugierea reprezentanţilor
păturilor sociale înstărite şi prooccidentale, din Iran, după îndepărtarea monar-
hiei, în 1979 (circa 1 milion de persoane); refugierea, în repetate rânduri, a chi-
nezilor din Indonezia, din cauza persecuţiilor la care au fost supuşi de către po-
pulaţia autohtonă; refugierile masive și repetate, consecințe ale conflictelor din
Afganistan, Ruanda, Irak sau, mai recent, din Libia, Yemen, Siria ş.a.m.d.
Este adevărat că multe dintre aceste refugieri nu sunt definitive. De exem-
plu, majoritatea albanezilor din Kosovo-Metohia, refugiaţi în anii 1991 – 1999 în
Albania, Macedonia ş.a., au revenit în regiunea de origine după retragerea trupe-
lor sârbeşti; mulţi dintre kurzii refugiaţi, în primăvara anului 1991, din Irak, în
Turcia şi Iran, au revenit în ţinuturile de origine, ca şi cei circa 200.000 de arabi
din Irak, refugiaţi în timpul războiului din Golf în Iordania, fie pentru a evita lovi-
turile bombardamentelor aliate, fie în calitate de opozanţi ai regimului. Din Pa-
kistan şi Iran, au revenit, în ultimele deceniu, o bună parte dintre refugiaţii af-
gani, ca şi mulţi khmeri refugiaţi în Thailanda, liberienii refugiaţi în statele veci-
ne în timpul luptelor interne încheiate prin armistiţiul din 2003, mozambicanii,
congolezii, ruandezii, etiopienii, refugiații din Sierra Leone ş.a.m.d.
Deşi unele state clasice de imigrare, de peste ocean (SUA, Canada, Australia,
Noua Zeelandă, Argentina) şi-au relaxat, pentru un timp, măsurile destinate limi-
tării imigraţiei, totuşi, fluxul migratoriu spontan spre aceste ţări nu a mai atins nive-
lul de vârf, anterior Primului Război Mondial. Din acest grup de state, SUA au rămas
principalul pol de atracţie, cu un bilanţ migratoriu total, pentru anii 1960 – 2010,
de 35 de milioane de persoane, în pofida persistenţei, până în 1965, a unei legisla-
ţii mai stricte a imigrării; cu toate acestea, aportul migratoriu nu reprezintă astăzi
mai mult de 35,0 % din sporul total al populaţiei.
Imigraţia europeană în SUA este însă tot mai mult concurată de aşa-
numitul arm drain – imigraţia forţei de muncă hispanofone din America Latină, a
asiaticilor şi a franco-canadienilor; astfel, din totalul celor 45 de milioane de per-
soane recenzate în anul 2000 ca născute în străinătate, cei mai mulţi (peste 17
milioane) erau originari din America Latină (9 milioane din Mexic, 1,07 milioane,
din Cuba, 1 milion din Republica Dominicană etc.), urmând cei originari din Asia
(2 milioane din Filipine, apoi din China, India, Vietnam şi Republica Coreea) şi
din Canada (1,28 milioane), aceste două grupuri depăşindu-i cu mult pe imigran-
ţii din Europa (Italia, Marea Britanie, Grecia etc.) şi din statele fostei URSS Rezul-
tatul este cel al creşterii substanţiale, în SUA, a ponderii populaţiei hispanofone
şi asiatice, limba spaniolă fiind chiar acceptată oficial în unele oraşe (de exem-
427
plu, la Miami, oraş denumit şi Little Havana, unde astăzi cubanezii deţin majori-
tatea absolută, ca şi la San Antonio, în Texas)539.
În Canada vecină, unde numărul imigranţilor din prima generaţie este de
aproximativ 7,5 milioane, după ce în 1978 s-a fixat o cotă a imigraţiei de 100.000
de persoane anual, ulterior a avut loc o nouă relaxare, ca urmare a ieşirii din re-
cesiune, şi imigraţia a crescut, într-o anumită măsură, ajungând la 175 de mii de
persoane, în 1996; ponderea bilanţului migratoriu în sporul total, în condiţiile
scăderii sporului natural, s-a ridicat de la 25 %, în medie, pentru anii 1945 –
1980, la peste 60 %, în 1996 – 2014. În Canada, a crescut încă şi mai mult decât
în SUA imigraţia chineză, mai ales din Hong-Kong şi Taiwan (în Columbia Brita-
nică ajungându-se la o proporţie de 10 % a populaţiei de origine chineză), aceas-
ta fiind urmată de imigraţia din Filipine, India, Marea Britanie și SUA, cu o accen-
tuare a imigrației asiatice, în general.540
În schimb, Australia îşi continuă vechea politică de a primi, în mod prioritar,
imigranţi de origine europeană: din cei 6,3 milioane de imigranţi înregistraţi în
Australia, în anul 2014, 1,3 milioane proveneau din Marea Britanie şi Irlanda și 0,6
milioane din Noua Zeelandă. Se află în creștere însă numărul imigranților din afara
Europei (în primul rând din Republica Populară Chineză, India și Filipine, în afara
fluxului mai vechi din Vietnam, atenuat în ultimul timp). În ceea ce priveşte Ame-
rica Latină, aici continuă să rămână, ca stat clasic de imigrare, Argentina, ţară în
care, în anii 1965 – 1985, s-au stabilit peste 1 milion de imigranţi, însă, spre deo-
sebire de trecut, aceştia vin astăzi, în mod prioritar, din statele hispanofone vecine –
Paraguay, Chile, Bolivia şi Uruguay. Problemele economice ale acestui stat i-au redus
însă atractivitatea, transformându-se, periodic, într-un stat furnizor de emigranți.
O tendinţă nouă în migraţia internaţională este cea a atragerii, prin diferite
mijloace, în SUA şi în alte state industriale dezvoltate, a oamenilor de ştiinţă şi a
altor cadre de înaltă calificare, în vederea menţinerii avansului tehnico-ştiinţific
pe plan mondial (aşa-numitul brain drain). S-a ajuns, astfel, ca astăzi în SUA, 51
% dintre medici să-şi fi făcut studiile în străinătate şi 26 % din ingineri şi cerce-
tători să fie formaţi în statele latino-americane şi afro-asiatice (cu o pondere ne-
aşteptat de mare a celor originari din Pakistan)541. Dintre laureaţii americani ai
Premiului Nobel, 42 % au fost originari din străinătate (inclusiv din România).
Se apreciază că, în perioada 1965 – 1995, aproape 3 milioane de specialişti din
statele care oferă condiţii mai puţin bune de viaţă s-au stabilit în statele indus-
triale dezvoltate, din care 1,2 milioane, în Statele Unite. Acest flux a crescut ex-
ponențial în ultimele două decenii, cu toată tendința de întoarcere timidă a uno-
539 În SUA, trăiau în 2010, 50,5 milioane de hispanici (16,3 %), aproximativ 62 de milioane de per-
soane având altă limbă maternă decât engleza, 38,7 milioane, dintre care 12,4 % având spaniola ca
limbă maternă, în creștere față de anul 2000 – 7,5 %.
540 În anul 2015, conform informațiilor oficiale, au emigrat în Canada 271.845 de persoane, din care
50.846 din Filipine, 39.530 din India, 19.532 din China, 11.669 din Iran și 11.329 din Pakistan. Între
2001 și 2014, imigrația s-a situat între 221.352 și 262.236 de persoane anual, existând o tendință de
creștere rapidă în ultimii ani.
541 Informații mai recente arată o creștere a numărului acestora, Census Bureau indicând, pentru
anul 2009, o proporție de 60 % de cercetători născuți în afara SUA.
428
ra dintre aceștia în statele de origine. Din India au plecat în SUA vreo 500.000 de
informaticieni numai între 1990 și 2000 (faţă de 600.000 câţi lucrează astăzi în
statul de origine), iar din Argentina, în numai şase ani (1970 – 1975) au emigrat
100.000 de persoane cu o calificare înaltă, în SUA şi Europa Occidentală.
În aceeaşi ordine de idei, există şi politica stimulării imigrării persoanelor
întreprinzătoare şi a deţinătorilor de capital; de exemplu, numai în Australia,
s-au stabilit, în anul 1987, circa 1.400 de persoane, fiecare având un capital de
minimum 1 milion $, iar în Canada şi SUA, imigranţilor chinezi li se cere să deţi-
nă un minimum de 360 de mii $.
Dimpotrivă, imigranţii necalificaţi obţin cu multă greutate dreptul de a in-
tra în statele dezvoltate din afara Europei, mai ales în America de Nord – de
exemplu, din cei 184.000 de imigranţi admişi în Canada, în anul 1973, doar 13 %
erau lipsiţi de o anumită calificare.
În perioada dintre 1945 şi 1973, Europa Occidentală a devenit una dintre
principalele arii de atracţie a migraţiei internaţionale, ca urmare a creşterii nece-
sarului de forţă de muncă, în special în activităţi care solicită o calificare mai re-
dusă, consecinţă a anilor de avânt economic prin care a trecut această regiune a
Globului, dar şi a reducerii, până la dispariţie, a sporului natural şi a marilor
pierderi umane din timpul celui de Al Doilea Război Mondial (tabelul 34). Aceas-
tă migraţie şi-a redus, într-o primă etapă, în comparaţie cu perioada interbelică,
aria de provenienţă din Europa de Est, locul acesteia fiind luat de Europa Medi-
teraneană (Italia, Spania, Portugalia, Grecia, statele din fosta Iugoslavie), de Ori-
entul Apropiat (Turcia) şi Africa de Nord-Vest (Algeria, Tunisia, Maroc, Senegal,
Mali, Mauritania). În cazul Marii Britanii, se păstrează însă mult mai bine aria de
provenienţă mai veche – din India, Pakistan şi Insulele Antile, ducând la creşte-
rea numărului indienilor şi pakistanezilor din acest stat, de la 450 de mii, în
1971, la circa 1,5 milioane, în 1999, și la 3,2 milioane, în 2015 (inclusiv cetățeni
din Bangladesh și Sri Lanka), iar cel al negrilor – la 1,9 milioane.
Numărul total al imigranţilor din Europa Occidentală este foarte greu de
apreciat, deoarece o parte însemnată dintre aceştia reuşesc să obţină cetăţenia
statului-gazdă, în primul rând cei mai mulţi din copiii născuţi aici, din părinţi
imigranţi.
Numărul muncitorilor imigranţi care nu reuşiseră să obţină cetăţenia („na-
turalizarea”), numai pentru statele din Uniunea Europeană, era de aproape 15
milioane în 1998 (din care 3 milioane de originari din Turcia542, 2,3 milioane de
originari din fosta Iugoslavie, 2,2 milioane de maghrebini, 1,7 milioane de itali-
eni, 500 de mii de greci ş.a.m.d.), dar, în realitate, numărul imigranţilor şi al ur-
maşilor acestora este unul cu mult mai mare.
542 Din care 2,1 milioane, în Germania, 200 de mii, în Franţa, 140 de mii, în Austria, peste 100 de mii,
în Olanda, câte 80 de mii, în Elveţia şi în statele scandinave, precum şi 50 de mii în Marea Britanie.
429
Tabelul nr. 34. Evoluția componentelor bilanțului general al populației

în statele dezvoltate (1950 – 2016)
Sold Sold
Populația Sold natural Sold natural
migratoriu migratoriu
Statul (mii loc.) (mii loc.) (‰)
(mii loc.) (‰)
(regiunea)
1950 – 1990 – 1950 – 1990 – 1950 – 1990 – 1950 – 1990 –
1950 1990 2016
1990 2016 1990 2016 1990 2016 1990 2016
Austria 6935 7665 8701 638 102 92 934 2,2 0,5 0,3 4,4
Belgia 8639 9958 11290 1005 407 314 925 2,7 1,5 0,8 3,3
Danemarca 4271 5138 5707 847 186 21 383 4,5 1,3 0,1 2,7
Elveția 4694 6689 8325 1297 458 698 1178 5,7 2,3 3,1 6,0
Finlanda 4009 4976 5487 1211 264 -244 247 6,7 1,9 -1,4 1,8
Franța 41829 56601 64513 10793 6133 3979 1780 5,5 3,9 2 1,1
Germania 69346 79753 82162 5486 -3405 4921 5814 1,8 -1,6 1,7 2,8
Grecia 7554 10121 10794 2797 -48 -230 721 7,9 -0,2 -0,6 2,7
Irlanda 2969 3507 4659 1207 832 -669 319 9,3 7,8 -5,2 3
Islanda 143 253 333 121 68 -10 12 15,2 8,9 -1,3 1,5
Italia 47104 56719 60657 11814 -873 -2200 4811 5,7 -0,6 -1,1 3,2
Luxemburg 296 382 576 23 47 63 147 1,7 3,8 4,6 11,8
Norvegia 3265 4238 5214 901 435 72 540 6 3,5 0,5 4,4
Olanda 10114 14922 16979 4396 1402 412 656 8,8 3,4 0,8 1,6
Portugalia 8405 9920 10341 3392 8 -1877 413 9,3 0 -5,1 1,6
Regatul 50325 57156 65341 7538 3994 -707 4192 3,5 2,5 -0,3 2,6
Unit
Spania 28009 38826 46438 12464 1452 -1647 6161 9,3 1,3 -1,2 5,6
Suedia 7014 8537 9851 995 380 528 934 3,2 1,6 1,7 3,9
Europa 305506 376143 418313 67117 11915 3520 30255 4,9 1,2 0,3 2,9
de Vest
Albania 1215 3245 2886 2032 819 -2 -1178 22,8 10,3 0 -14,8
Bielorusia 7745 10190 9498 3809 -683 -1364 -8 10,6 -2,7 -3,8 0
Bosnia – 2661 4308 3831 2374 25 -727 -502 17 0,2 -5,2 -4,7
Herțegovina
Bulgaria 7251 8718 7154 2144 -1010 -677 -554 6,7 -4,9 -2,1 -2,7
Cehia 8930 10342 10554 1599 -134 -187 346 4,1 -0,5 -0,5 1,3
Croația 3861 4778 4191 1032 -210 -115 -378 6 -1,8 -0,7 -3,2
Estonia 1101 1569 1319 237 -86 232 -164 4,4 -2,3 4,3 -4,4
Kosovo 764 1911 1772 1340 827 -193 -966 25 17,3 -3,6 -20,2
Letonia 1887 2663 1969 337 -273 440 -421 3,7 -4,5 4,8 -7
Lituania 2567 3703 2889 1058 -139 79 -675 8,4 -1,6 0,6 -7,9
Macedonia 1230 2028 2071 1096 251 -298 -208 16,8 4,7 -4,6 -3,9
Republica 2341 4369 3553 2045 -15 -17 -801 15,2 -0,1 -0,1 -7,8
Moldova
Muntenegru 397 629 622 321 80 -89 -87 15,6 4,9 -4,3 -5,3
Polonia 24824 38038 37967 14581 827 -1367 -898 11,6 0,8 -1,1 -0,9
România 16251 23047 19780 7557 -916 -761 -2351 9,6 -1,6 -1,0 -4,2
Serbia 5970 7626 7076 1808 -654 -152 104 6,6 -3,4 -0,6 0,5
Slovacia 3463 5298 5426 1961 184 -126 -56 11,2 1,3 -0,7 -0,4
Slovenia 1427 1907 2064 483 20 -3 137 7,2 0,4 -0,1 2,7
Ucraina 36905 51891 45246 13762 -6482 1224 -164 7,7 -5,1 0,7 -0,1
Ungaria 9338 10375 9831 1442 -953 -405 408 3,7 -3,6 -1 1,6
Europa 140128 196634 179699 61015 -8522 -4509 -8414 9,1 -1,7 -0,7 -1,7
de Est
430
Sold Sold
Populația Sold natural Sold natural
migratoriu migratoriu
Statul (mii loc.) (mii loc.) (‰)
(mii loc.) (‰)
(regiunea)
1950 – 1990 – 1950 – 1990 – 1950 – 1990 – 1950 – 1990 –
1950 1990 2016
1990 2016 1990 2016 1990 2016 1990 2016
Federația 102833 147969 144510 46268 - -1132 9387 9,2 -3,4 -0,2 2,5
Rusă 12847
Turcia 20947 56473 79814 34690 24987 836 -1646 22,4 14,1 0,5 -0,9
Israel 1370 4822 8519 2965 2716 487 981 23,9 15,7 3,9 5,7
Japonia 84115 123611 126928 40036 2632 -540 685 9,6 0,8 -0,1 0,2
Australia 8045 16814 24154 5194 3529 3575 3811 10,4 6,6 7,2 7,2
Noua 1892 3368 4691 1346 798 130 525 12,8 7,6 1,2 5
Zeelandă
Canada 13737 27698 36443 9688 3630 4273 5115 11,7 4,4 5,2 6,1
SUA 151861 249623 323100 76685 42582 21077 30895 9,6 5,7 2,6 4,1
Surse: World Population Prospects 2015, Population Division, ONU, New York;
A Monnier, La conjoncture démographique, „Population” (1990 – 2005), INED, Paris;
World Population Data Sheet (1990-2016), Population Reference Bureau; Washington;
Statistical Yearbook, ONU, New York, ed. 1959,1979, 1997
La început, această emigrație a fost dirijată, multe companii atrăgându-și

„clienții” direct de la sursă, în special din sudul Europei, din Asia Mică, fosta Iu-
goslavie și nordul Africii, pentru ca, în prezent, est-europenii să constituie prin-
cipalul val543, alături de cei din regiunile extra-europene (Asia, Africa Subsahariană,
America Latină etc.). O mare parte a acestora sunt azilanți, justificat sau nu, mo-
tiv pentru care multe state au luat măsuri drastice de stopare a cererilor de azil
(ca în Franța, unde, în 1989, se înregistrau 60.000 de cereri de azil, iar în 1992,
doar 29.000, în spiritul legii lui Charles Pasqua, de limitare a imigrației). Cea mai
permisivă pentru azilanți este Germania, cu un vârf de 438.000 de cereri, în
1992, urmată de țările nordice544.
Proporţional, la nivelul anului 2015, ponderea cea mai mare a imigranților
din prima generație se întâlnește în Luxemburg (43,3 %, dar peste 50 % din for-
ța de muncă) și Elveția (28,9 %, dar peste 40 % în forța de muncă din hotelărie),
urmate de Suedia și Irlanda (15,9 %), Austria (15,7 %) Norvegia, Spania, Marea
Britanie, Franța, Germania, Olanda, Belgia, Islanda, Danemarca și Italia cu 9,4 –
13,8 %). Dacă se ia în calcul și descendența, în Franţa, unde, după cum am văzut,
imigraţia a început mai timpuriu, se apreciază ponderea populaţiei de origine
străină la aproape 17 % din total, iar în Suedia, numărul populaţiei de origine
străină se ridicase, încă din 1980, la 1,1 milioane de persoane545 (14 % din total).
543 Conf. N. Robatel, Ces migrants venus de l’Est, „Regards sur l’actualité” nr. 1/1994, pp. 45 – 60, care
insistă mai ales asupra migrației rromilor, văzută drept una dintre cele mai active componente ale
migrației est-europenilor.
544 Ponderea străinilor este în creștere rapidă în statele scandinave, chiar și în Norvegia sau Finlanda,
tradițional mai reticente. Vârful menționat în Germania a fost, cu siguranță, depășit în ultimii ani,
când, se pare, în 2015, au fost înregistrați peste 1 milion de azilanți, pe fondul crizei refugiaților ve-
niți, în principal, din Siria.
545 Din care 370 de mii de finlandezi, 50 de mii originari din fosta Iugoslavie, 30 de mii de baltici, 30
de mii de polonezi ş.a.m.d. Pentru anul 2011, sursele oficiale suedeze menționau un număr de
431
Statele mediteraneene, multă vreme sursă de emigrare ele însele, au ajuns la

proporții similare celorlalte state occidentale, inclusiv Grecia (8,9 %), spre deo-
sebire, în Europa de Est, unde valorile sunt nesemnificative, cu excepția Cehiei,
recent deschisă imigrației (mai ales din Ucraina), Croației și Sloveniei (afectate
de mișcările de populație din fosta Iugoslavie).
Aşa cum se întâmplă în mod curent, imigranţii provin, în numărul cel mai
mare, din ariile care s-au confruntat cu problemele politice şi economice cele
mai acute din zona de origine. De exemplu, în cazul originarilor din fosta Iugo-
slavie, cei mai mulţi imigranţi provin din Bosnia – Herţegovina şi din Macedonia,
în cazul turcilor – din Podişul Armeniei şi estul Podişului Anatoliei, în cel al ma-
rocanilor – din Atlasul Înalt, Munţii Rif şi bazinul râului Sous, iar în cazul grecilor
– din Tracia.
Odată cu declanşarea recesiunii provocate de creşterea brutală a preţuri-
lor combustibilului, din 1974, statele vest-europene, în care s-a stins, un timp,
avântul economic, acestea fiind confruntate cu o acută problemă a şomajului, au
început să ia măsuri severe de limitare a acestei imigraţii şi de repatriere, prin
diferite mijloace, a imigranţilor. Astfel, au fost puse în situaţia de a reveni în pa-
trie 1,5 – 2 milioane de persoane, în special cetăţeni turci din vestul Germaniei şi
maghrebini din Franţa. Numărul muncitorilor imigranţi nenaturalizaţi a scăzut,
iar bilanţul migratoriu al unor state clasice de emigrare s-a inversat, devenind
pozitiv; este cazul Italiei care, în anii 1920 – 1960, a avut un bilanţ migratoriu
mediu anual de -2,2 ‰, derivând dintr-o emigraţie medie anuală de 4,4 ‰ şi
dintr-o imigraţie medie anuală de 2,2 ‰, bilanţ care, în anul 2002, a ajuns la
+ 2,5 ‰, derivând dintr-o emigraţie medie anuală de 2,0 ‰ şi dintr-o imigraţie
medie anuală (formată din maghrebini, albanezi, români ş.a.), de 4,5 ‰. Şi Gre-
cia a devenit o ţară de imigrare după 1990, ca urmare a unei faze de creştere
economică şi a instalării declinului natural, prin prăbuşirea natalităţii; în 1998
s-a ajuns ca în această ţară, destul de mică, de altfel, să trăiască un milion de imi-
granţi, din care 700.000 de activi (13 % din populaţia activă), cei mai mulţi de
origine albaneză (peste 400.000), dar şi bulgari, români etc. Criza declanșată în
anul 2007 a redus numărul cetățenilor străini din Grecia; de exemplu, albanezii,
de la un maximum de 481.000 de recenzați, încă în 2010, au ajuns la numai
331.000, în anul 2014, fără să ținem cont de recentul aflux de imigranți veniți
dinspre Orient, pentru care Grecia este, în primul rând, o țară de tranzit.
În general însă, după 1995, a început o nouă fază de relativ avânt economic
în Europa Occidentală, însoţită de o anumită redistribuire teritorială a ritmurilor
de creştere, evidenţiindu-se noi state dinamice, aşa cum sunt Spania, Portugalia,
Irlanda, Ciprul sau Malta. În funcţie de corelaţia cu o stare mai mult sau mai puţin
gravă a demografiei interne, cele mai ridicate valori medii anuale pozitive ale bi-
lanţului migratoriu din Europa Occidentală (5 – 10 ‰ anual) au fost înregistrate,
în ultimele decenii, în Irlanda, Luxemburg, Elveția, Suedia, Norvegia și, cu anumite
1.858.000 de cetățeni de origine străină (19,6 %), iar EUROSTAT indica, pentru anul 2016, o pondere
și mai mare (21,5 %), această creștere fiind resimțită și în Norvegia vecină (15,6 %, în 2016).
432
întreruperi în Portugalia, Marea Britanie și Spania. În acelaşi timp, stagnarea eco-

nomică din Franţa şi Germania s-a tradus într-un ritm mai redus.
În ansamblu, bilanţul migratoriu pozitiv al Uniunii Europene a cunoscut,
după anul 2001, o descreștere, de la 1,15 milioane de persoane, în anul 2002, la
aproximativ 0,75 milioane, în anul 2005, pentru ca în ultimii ani, să înregistreze
o creștere explozivă (2,8 milioane, în 2014, număr depășit în anul 2015, când
numai cererile de azil s-au cifrat la 1,3 milioane).
Distribuţia geografică a imigranţilor în statele vest-europene ţine seama
de dinamica economică, actuală sau din trecut, a diferitelor regiuni, ca şi de nive-
lul general al preţurilor. Astfel, în Germania, ponderea străinilor este superioară
mediei în bazinele Neckarului şi Rinului mijlociu, în regiunea industrială Ruhr, la
Berlin ş.a., iar în Belgia, numărul imigranţilor care încă nu au căpătat cetăţenie
depăşeşte 20 % din totalul populaţiei în aglomeraţiile Bruxelles şi Antwerpen. În
Franţa, ponderea cea mai mare a imigranţilor în populaţia totală se înregistrează
în ariile cele mai active, Regiunea Pariziană şi aglomeraţiile Marsilia și Lyon, dar
interesant este faptul că şi fostul bazin carbonifer franco-belgian, unde mineritul
a fost închis, continuă să aibă o proporţie ridicată de imigranţi, în pofida maras-
mului economic şi al şomajului cu care se confruntă regiunea, fapt explicabil atât
prin inerţie istorică, cât şi prin nivelul mai coborât al preţurilor locuinţelor şi al
chiriilor. Şi în structura internă a aglomeraţiilor urbane, distribuţia imigranţilor
este foarte caracteristică, aceştia orientându-se spre cartierele şi comunele sub-
urbane muncitoreşti, cu preţuri relativ mici, aşa cum este centura industrială din
părţile central-vestică şi nordică ale aglomeraţiei Bruxelles.
Odată cu prăbuşirea unor regimuri totalitare din Europa Central-Estică şi
cu haosul economico-social instalat în multe dintre ţările de aici, s-a declanşat o
nouă tendinţă puternică de emigrare, mai ales din unele țări care moştenesc fos-
ta URSS (Estonia, Georgia, Armenia, Republica Moldova) şi fosta Iugoslavie, state
în care au făcut ravagii, adesea, şi conflictele militare – de exemplu, numai din
Armenia au emigrat, în anii 1991 – 1998, aproximativ 700 de mii de persoane,
echivalentul a peste 18 % din populaţia micii republici, iar din Bosnia – Herţego-
vina – circa 1,3 milioane546. Emigraţia masivă din Bulgaria, suprapusă peste dis-
pariţia sporului natural, a determinat scăderea cu 461 de mii de locuitori a po-
pulaţiei ţării vecine, numai în intervalul 1985 – 1992. În anul 2002, cele mai fra-
pante bilanţuri migratorii relative negative au fost cele ale Albaniei, Kazahstanu-
lui, Republicii Moldova şi Estoniei. Totuşi, există şi unele foste state din orbita
sovietică, cum sunt Federația Rusă, Republica Cehă, Croaţia, Slovenia, Ungaria,
Lituania, Slovacia, Azerbaidjanul, Uzbekistanul şi Turkmenistanul, care se ridică
mai repede din starea dezastruoasă a anilor de după 1990 şi au ajuns deja în si-
tuaţia de a atrage şi ele forţă de muncă. Interesant este faptul că Rusia a avut un
bilanţ migratoriu pozitiv chiar şi în anii de după 1990, determinat de revenirea
în ţara de origine a multora din ruşii stabiliţi în perioada sovietică în republicile
neslave ale fostei URSS, dar care şi-au pierdut poziţiile privilegiate de altădată; la
546 Din anul 2000, a început procesul revenirii în Bosnia – Herţegovina a unei părţi dintre refugiaţi,
iar bilanţul migratoriu al statului a devenit, astfel, pozitiv.
433
aceştia se adaugă destul de numeroşi imigranţi de alte naţionalităţi, în căutarea

unor locuri de muncă, numărul imigranţilor din Rusia totalizând, astfel, 13 mili-
oane de persoane, în anul 2004, şi compensând, în parte, pierderile alarmante
determinate de degradarea bilanţului natural.
Un alt grup de state polarizatoare ale migraţiilor internaţionale, care şi-au
păstrat caracterul activ pe parcursul aproape al întregii perioade postbelice, este
cel al statelor petroliere, cu mari venituri din export şi cu insuficientă forţă de
muncă, state care nu numai că nu au fost afectate de criza petrolieră, ci, dimpo-
trivă, au trecut printr-o fază de excepţional avânt economic în 1973 – 1982, înso-
ţită de o cerere crescută de forţă de muncă (de exemplu, Arabia Saudită, Venezu-
ela şi Nigeria au atras, fiecare, câte mai mult de 1 milion de imigranţi, numai în
anii 1965 – 1985). Cele mai caracteristice astfel de state sunt situate în zona Gol-
fului Persic şi în nordul Africii – Kuweitul, Emiratele Arabe Unite, Libia (cu 43 %
din activi reprezentaţi prin imigranţi, ponderea acestora ridicându-se la 93 %, în
cazul medicilor, 87 % – pentru ingineri şi 69 % – pentru profesori), Oman, Ara-
bia Saudită ş.a.
Migraţia internaţională a forţei de muncă spre statele petroliere de la Gol-
ful Persic a adus, în această zonă, peste 20 de milioane de imigranţi în ultimii 40
de ani, în primul rând arabi originari din alte ţări, mai dens populate şi mai puţin
favorizate de dotarea cu resurse naturale, teritoriile palestiniene ş.a.; arabilor li
se adaugă şi alţi imigranţi, provenind, însă, de preferinţă, tot din aria islamică, în
special din zonele musulmane ale Asiei de Sud, Asiei de Sud-Est şi Africii de Est,
fără a exclude fluxuri importante de populație nemusulmană din Thailanda, Fili-
pine, Sri Lanka sau India. În Venezuela, imigranţii provin, deşi mai puţini decât
în anii euforiei petroliere, cum este şi de aşteptat, din statele hispanofone mai
sărace în resurse naturale ale Americii andine (Columbia, Ecuador, Perù ş.a.) şi
ale Americii Centrale (Salvador), iar în Nigeria – din Benin, Côte d’Ivoire, Ghana,
Togo etc.
Scăderea preţurilor petrolului pe piaţa mondială, după 1982, a creat pro-
bleme economico-sociale şi în unele state petroliere, impunându-se reducerea
producţiei şi disponibilizarea unei părţi din forţa de muncă, evident, cu priorita-
te, din rândul imigranţilor. Situaţia cea mai grea este cea din Nigeria, stat mai
populat şi cu un nivel de trai mai coborât decât al celorlalţi mari exportatori de
petrol; aici au fost luate măsuri aspre, de repatriere în masă a unei părţi dintre
imigranţi (în 1983, au fost expulzaţi 1 milion de cetăţeni ai statului Ghana, ur-
maţi de expulzarea, în 1985, a 3 milioane de diverşi imigranţi). O parte dintre
egipteni, sudanezi şi tunisieni au trebuit să plece şi din Libia, iar în Venezuela,
imigraţia a coborât, după anul 2000, sub nivelul emigraţiei547.
Japonia şi tinerele state dinamice din Asia Musonică au format, mai ales du-
pă 1985, o nouă arie atractivă, datorită locurilor de muncă apărute în toate ra-
murile economiei, iar în Japonia, şi ca urmare a îmbătrânirii populaţiei proprii.
547Într-un alt context, expulzarea imigranţilor, ilegali în acest caz, este practicată şi de SUA, la adresa
celor care trec frontiera dinspre Mexic. Anual, sunt refulaţi peste frontiera americano-mexicană între
700 de mii şi 1 milion de oameni.
434
În Japonia, numărul străinilor se apreciază la 2 milioane de persoane (în anul

2010), iar în Malaysia, numărul imigranţilor se evaluează la aproximativ 3 mili-
oane (din care 800 de mii ilegali), originari din Indonezia, Bangladesh ş.a. Statul
Singapore, puternic pol de creştere economică, este, de asemenea, un centru de
atracţie, care a polarizat imigranţi originari din Republica Coreea, Hong Kong,
Republica China, Thailanda şi Filipine, imigraţie atât de activă încât din ultimele
două state a şi fost interzisă din 1983. După 1990 însă, Thailanda a devenit ea
însăşi un stat atractiv pentru migraţia internaţională, atractivitate întreruptă
temporar de criza economică asiatică, din 1998, când au fost refulaţi circa 500
de mii de imigranţi, în majoritate clandestini. Unele dintre aceste state sunt și emi-
țătoare, și furnizoare de emigranți (Thailanda, Malaysia548), presiunea fiind foarte
puternică în regiune din partea unor țări cu o populație foarte densă și un nivel de
dezvoltare mai scăzut (Bangladesh, Filipine, Indonezia, Vietnam), sau afectate de
conflicte în trecut (Cambodgea) ori supuse unui regim autoritar (Birmania, Laos,
Republica Populară Chineză). Această regiune constituie o importantă intersecție
migratorie atât spre vest (Golful Persic, Europa), cât și spre zona Pacificului
(Oceania, Japonia), având șanse să capete, în viitorul apropiat, dimensiunea celor-
lalte două mari circuite migratorii (din bazinul mediteranean și din cel caraibian).
Industria extractivă, foarte puternică şi diversificată, din Africa Australă (în
special din Republica Africa de Sud, dar şi din Zambia şi Zimbabwe) reprezintă, de
asemenea, un factor de atracţie a forţei de muncă, pe plan internaţional. Furnizo-
rii de forţă de muncă sunt, în acest caz, statele vecine slab dezvoltate, în primul
rând Mozambicul, Malawi, Namibia; Botswana şi Angola – în pofida condiţiilor
de muncă extrem de grele şi a numeroaselor accidente, 41 % din cei 450 de mii
de mineri din Africa de Sud provenind din alte state. Aceasta în condițiile în care
populația autohtonă din Republica Sud-Africană este foarte numeroasă și ar pu-
tea asigura necesarul de forță de muncă549. La o scară mai mică, o imigraţie a for-
ţei de muncă având ca destinaţie exploatările miniere (dar şi pentru diferite con-
strucţii, inclusiv feroviare) se înregistrează şi în Gabon, stat cu o foarte mică
densitate a populaţiei. În Oceania, poate fi amintită situaţia Insulei Bougainville
din statul Papua – Noua Guinee, unde, după descoperirea, în 1966, a unor bogate
zăcăminte de cupru şi aur, s-a creat, un timp, un focar activ de imigrare.
Arii de atracţie a migraţiei internaţionale pot fi generate şi în zilele noastre,
deşi mai puţin decât în trecut, prin dezvoltarea unei agriculturi productive. Este
cazul unor state cu o producţie agricolă destinată pieţei mondiale, favorizată de
condiţiile de climă, de pe litoralul nordic al Golfului Guineei (Côte d’Ivoire, Ghana,
cu plantaţii prospere de arbori tropicali) şi din extremitatea vestică a Africii (Se-
negal), spre care se îndreaptă forţa de muncă din Sahel (Burkina Faso, Niger, ş.a.),
548 Numărul imigranților ilegali din Malaysia era apreciat în 1995 la 1 milion, pentru ca, în 2010,
acest număr să se ridice la 2 milioane. În același timp, peste 200.000 de malaezi lucrau ilegal în Tai-
wan și Japonia (L. Husson, 1998).
549 A. Bouillon (1998), pornind de la cifre oficiale, estima pentru 1991 la aproximativ 905.343 numă-
rul străinilor din această țară, din care 508.324 de africani și 305.282 de europeni, la care se adăugau
2 – 5 milioane de muncitori ilegali, exclusiv africani din țările vecine. Statisticile oficiale din 2011 in-
dicau 2,1 milioane de străini, la care se adăugau 2,9 milioane de imigranți ilegali.
435
zonă afectată de frecvenţi ani secetoşi, precum şi din Guineea, stat aflat într-o gra-
vă criză economică, muncitorii agricoli fiind atraşi şi de diferenţa de salarizare (sa-
lariile de pe plantaţiile din Côte d’Ivoire sunt mult mai ridicate decât cele din ţările
Sahelului). În felul acesta s-a ajuns ca în Côte d’Ivoire, o proporţie de 29 % din po-
pulaţie să fie formată din imigranţi, iar în Senegal, de -7 %.
Din cu totul alte motive decât cele ale statelor petroliere din Orientul
Apropiat, şi anume din dorinţa de consolidare a statului naţional creat în 1948,
precum şi ca urmare a comportării repulsive a administraţiei din multe state din
diaspora, şi Israelul a fost, în majoritatea anilor postbelici, un stat de imigrare, aici
venind, după cel de Al Doilea Război Mondial, un număr apreciabil de evrei (3,48
milioane, între 1948 şi 2009), mai ales din statele Europei de Est şi din cele mu-
sulmane550. Apoi, pentru un timp, în anii de criză economică de după 1973, nu-
mărul imigranţilor a scăzut, coborând sub cel al emigranţilor, dar după 1990, a
început din nou să crească odată cu declanşarea unei emigraţii evreieşti puterni-
ce, permise de atitudinea mai liberală a autorităţilor din statele fostei URSS.
Evreii originari din România au fost, pentru multă vreme, cel mai numeros grup,
doar sosirea masivă a evreilor sovietici, după 1990, modificând această ierarhie.
Important este faptul că ei nu au revenit aici pe un teren gol, pentru a li se face
loc fiind expropriați localnicii, arabi palestinieni, creându-se, astfel, o puternică
diasporă a acestora din urmă în alte state arabe.
Interesant este faptul că şi Libanul vecin, deşi în parte distrus de războiul
civil şi de bombardamentele israeliene551, şi-a recâştigat atractivitatea, datorită
activităţii bancare, turismului, comerţului şi chiar dezvoltării agriculturii de tip
mediteranean – aici imigraseră, până în 2005, aproximativ 500 de mii de sirieni
(muncitori agricoli, constructori, vânzători), la care se adaugă şi armata siriană,
care până în anul 2005 a controlat cea mai mare parte a teritoriului (cu circa 35
de mii de soldaţi). Conflictul din Siria a generat un flux imigratoriu suplimentar,
estimat la 1.077.000 de persoane, în 2014, de UNHCR.
După cum se poate constata, sensul curenţilor migratorii internaţionali nu
poate fi niciodată considerat ca definitiv. Un bun exemplu este cel al fostului teri-
toriu britanic Hong Kong, care a fost, mult timp, un punct de refugiere și de
atracţie al imigraţiei, datorită extraordinarului său dinamism economic, dar ca-
re, pe măsura apropierii scadenţei intrării sub autoritatea Republicii Populare
Chineze (din 1997) a devenit o arie de emigrare, după 1989, plecând anual, de
aici, aproximativ 50 de mii de persoane, în special posesori de capital şi cadre cu
studii superioare, care s-au îndreptat spre Canada, Australia, SUA ş.a. După anul
2000, ușoara liberalizare a regimului controlat de Beijing a dus la recâștigarea
atractivității de către Hong Kong, între 2000 și 2015, fiind înregistrați 236.000
de imigranți.
550 Un număr de 230.000 de evrei au plecat definitiv din Israel numai între 1990 și 2005, conform
serviciilor israeliene de statistică.
551 Aproape 900.000 de refugiați între 1975 și 1990.
436
În ansamblu, în perioada 1946 – 1957, mişcarea migratorie definitivă inter-

naţională, la nivelul continentelor, a înregistrat un bilanţ pozitiv în continentele
mai slab populate, America de Nord (+3,4 milioane de persoane), Australia –
Oceania (+1 milion de persoane), America Latină (+ 0,9 milioane) şi Africa (+0,5
milioane), în timp ce Europa (-5,5 milioane) şi, într-o măsură mai mică, Asia (-0,5
milioane), mult mai dens populate, au înregistrat un bilanţ negativ (tabelul 35).
Tabelul nr. 35. Evoluția bilanțului migratoriu pe Glob (1990 – 2015)

Continentul/ Bilanț migratoriu Rata anuală a bilanțului migratoriu
Regiunea/ (mii persoane) (‰)
Categoria 1950- 1970- 1990- 2000- 2010- 1950- 1970- 1990- 2000- 2010- 2015-
de state 1970 1990 2000 2010 2015 1970 1990 2000 2010 2015 2020
State 893 3728 7907 31065 30591 0,2 0,8 1,4 2,7 2,8 2,1
dezvoltate
State în curs -893 -3728 -7907 - - -0,1 -0,3 -0,4 -0,7 -0,6 -0,5
de dezvoltare 31065 30591
Africa -595 -898 -2434 -5516 -4280 -0,5 -0,5 -0,8 -0,7 -0,4 -0,5
Africa -190 -81 -1412 -1566 -925 -0,2 -0,1 -0,6 -0,3 -0,1 -0,2
Subsahariană
-242 -57 -2632 - - 0 0 -0,2 -0,4 -0,5 -0,3
Asia
14263 16887
Europa -1273 -106 3088 13485 15185 -0,5 0 0,9 1,9 2,5 1,6
America 20 -1879 -3374 -10417 -8444 0 -1,4 -1,6 -2 -1,8 -1
Latină
America 1610 2105 4790 15575 12572 1,8 1,9 3,5 4,9 3,8 3,5
de Nord
Oceania 480 834 562 1132 1834 7,2 9 4,3 3,6 6,2 3,9
Sursa datelor: World Population Prospect 2016 (PRB, Washington)
În deceniile 1960 – 1990, fluxul migratoriu intercontinental a înregistrat

modificări substanţiale: America de Nord (+12,3 milioane de persoane) şi Aus-
tralia – Oceania (+2,7 milioane) sunt continentele care şi-au menţinut un bilanţ
pozitiv, în timp ce Africa (-5,7 milioane) şi America Latină (-4,8 milioane) au tre-
cut la un bilanţ negativ, iar bilanţul negativ al Asiei s-a adâncit (-3,6 milioane),
expresie a degradării situaţiei economice în multe state din Lumea a Treia, dar şi
a creşterii atractivităţii statelor dezvoltate. În Africa, se disting ca mari furnizoa-
re de forţă de muncă, în circuitul internaţional, statele din Sahel – Egiptul şi Mo-
zambicul, în America Latină – Mexicul, Bolivia şi statele insulare din arcul Antile-
lor, iar în Asia – Bangladesh (4 milioane de emigranţi), Filipinele (3 milioane de
emigranţi), Turcia, India, Pakistanul, Birmania şi Afganistanul; în ceea ce priveş-
te Europa, aceasta şi-a redus cu mult valoarea bilanţului negativ (-0,9 milioane),
drept consecinţă a atractivităţii exercitate de majoritatea statelor din vestul,
centrul şi nordul continentului.
437
În anii 1990 – 2015, principala modificare a fost aceea a trecerii Europei,

în ansamblu, la un bilanţ pozitiv, ca urmare a unei atractivităţi sporite a Europei
Occidentale, deşi, în acelaşi timp, s-a declanşat emigraţia puternică a forţei de
muncă din fostele state cu economie centralizat planificată, inclusiv din Republi-
ca Moldova şi România552.
Pentru perspectiva următoarelor decenii, se apreciază că tabloul migrații-
lor internaționale nu va înregistra modificări fundamentale (WMR 2015, ONU),
actualele state receptoare de imigranți continuând să primească un număr apre-
ciabil, în frunte cu SUA (aproximativ 1 milion pe an), urmate de statele europene
mai puternic afectate de îmbătrânirea populației (Germania, Italia, Marea Brita-
nie, Spania, țările scandinave ș.a.), Australia, Japonia, statele petroliere de la Gol-
ful Persic, unele state sud-est asiatice, Federația Rusă, Republica Sud-Africană
etc. Va crește, probabil, importanța migrației din subcontinentul indian și din
statele dens populate din sud-estul Asiei (Filipine, Vietnam, Indonezia), ca și din
Africa Subsahariană, statele latino-americane urmând să cunoască o stagnare,
consecutivă scăderii masive a natalității în ultimele decenii. În Europa, este de
așteptat ca statele central-europene mai dinamice și mai bine integrate în eco-
nomia de piață (grupul de la Vișegrad, Țările Baltice) să își consolideze potenția-
lul de atracție în paralel cu scăderea potențialului de emigrație al statelor balca-
nice și est-europene deja confruntate cu o criză demografică majoră (România,
Bulgaria, Ucraina etc.).
Tendinţele actuale urmează acelaşi curs, cu specificaţia că se constată o
creştere continuă a presiunii populaţiei din ţările slab dezvoltate, prin imigraţie
clandestină, mai ales în Asia de Sud şi Africa. Fluxuri tot mai importante de
migranţi bat la porţile Europei sau Americii de Nord, unde se adaugă un flux cel
puţin la fel de important provenind din America Latină. Explozia demografică, în
curs încă în statele în curs de dezvoltare, mai ales în Africa, sudul Asiei și Ameri-
ca Centrală, va constitui, fără îndoială, un mobil al accentuării acestei presiuni
greu de stăvilit, cu toate măsurile de precauţie luate de statele atractive aflate în
dilema alegerii între îmbunătățirea structurii demografice a populației active și
selectivitatea fluxurilor migratorii (figura 96).
552 Ca o expresie a standardului de viaţă extrem de coborât al românilor din Basarabia, în Republica
Moldova, proporţia populaţiei emigrate în alte state a ajuns să fie excepţional de ridicată, ca valoare
absolută aceasta apreciindu-se la aproximativ 1.000.000 de persoane. România nu este prea departe,
proporțional, numărul persoanelor emigrate (temporar sau definitiv) fiind apreciat, cel mai adesea,
la 3,5 – 4 milioane, aproximativ o șesime din populație.
438
Figura nr. 96. Tipologia evoluției bilanțului migratoriu între 1990 și 2020
(previziuni pentru 2015 – 2020)
Pe parcursul perioadei contemporane, putem conchide că s-au diferenţiat

şapte categorii de state sub aspectul migraţiilor internaţionale (G. Simon, 1995):
state repulsive, pradă unor conflicte sociopolitice şi unei stări economi-
ce precare (Haiti, Afganistan, Yemen, multe dintre statele africane);
state marcate de practica „purificării etnice”, categorie conjuncturală
(ex-Iugoslavia, Burundi, Ruanda sunt printre cele mai cunoscute astfel de
exemple);
state furnizoare de mână de lucru, avantajate de proximitatea statelor
dezvoltate sau de legături strânse cu acestea. Tipice sunt, din acest punct de
vedere, Turcia, statele din Maghreb, Mexicul sau Filipinele, dar şi statele est-
europene au evoluat, după 1990, în această direcţie;
state de tranzit, care furnizează, dar şi primesc migranţi, de multe ori
situate în „zone gri”, cazul Poloniei, Thailandei, al unor state latino-americane
(Brazilia, Chile, Argentina ș.a.) sau africane. Într-o anumită măsură, şi Româ-
nia sau Federaţia Rusă prezintă, parțial, caracteristici similare;
state atractive la nivel regional, precum Federația Rusă, Republica Sud-
Africană, Côte d’Ivoire, Venezuela (cu excepția perioadei dominate de Hugo
Chavez), Singapore, avantajate de abundenţa unor resurse sau de extinderea
plantaţiilor tropicale;
439
state atractive la nivel internaţional, avantajate de instituirea unor rela-

ţii complexe încă din perioada colonială (Franţa, Marea Britanie, Olanda, Bel-
gia) sau de rolul major pe care îl deţin pe scena politică (SUA) sau economică
(Germania, Japonia553, Elveţia, ţările scandinave, mai recent şi statele din su-
dul Europei, sau chiar Coreea de Sud554);
state dependente de migraţiile internaţionale, cazul tipic fiind cel al Is-
raelului, stat artificial creat prin regruparea unei părţi din populaţia evreiască
pe un teritoriu care a fost patria sa istorică. În aceeaşi categorie intră însă şi
monarhiile arabe de la Golful Arabo-Piersic, cu bogăţiile lor imense de hidro-
carburi, dar şi Australia555 sau Canada. Această dependenţă este tot mai mar-
cată, chiar și în multe dintre statele europene importante, din cauza reducerii
potenţialului forţei de muncă: Germania, Italia, statele scandinave sau chiar
Marea Britanie556.
553 Mult timp, arhipelagul nipon a fost aproape închis migraţiei internaţionale, parţial din cauza
abundenţei forţei de muncă. După 1970, se constată însă o tendinţă de creştere a numărului imigran-
ţilor, în contextul ridicării continui a standardului de viaţă şi al îmbătrânirii populaţiei. În 1996, se în-
registrau circa 3,3 milioane de străini, la care se adăugau 300 de mii de imigranţi ilegali. Aceştia pro-
veneau, în special, din statele Asiei Musonice (din India până în Peninsula Coreea), dar şi din state la-
tino-americane sau chiar din Europa (cf. S. Inoue, La population du Japon – reflux et vieillissement, în
La population du monde – enjeux et problèmes, coord. de J. C. Chasteland şi J. C. Chesnais, PUF, 1997).
Cu toate acestea, în ultimele două decenii, fluxurile migratorii spre Japonia nu au progresat, fapt ex-
plicabil și prin gradul avansat de automatizare și robotizare a activităților industriale.
554 Recensământul din anul 2001 înregistra, în această ţară, un număr de 267.630 de străini rezi-
denţi, în cea mai mare parte veniţi din China şi sud-estul Asiei, pentru ca estimările din 2007 să indi-
ce depășirea pragului de 1 milion de persoane, aproape jumătate venind din China, secundar din Vi-
etnam, Filipine și Thailanda (cf. Institutului Naţional de Statistică din Seul).
555 Australia a fost, multă vreme, mai reticentă la imigraţie, practicând o discriminare în favoarea bri-
tanicilor. Începând cu 1960, s-a deschis, totuşi, spre emigraţia din statele mediteraneene şi est-
europene (greci, italieni, polonezi etc.), iar după 1972, şi spre statele asiatice, deşi se manifestă încă
unele excese (cazul imigranţilor afgani sau irakieni frecvent expulzaţi în ultimii ani). Astfel, dacă în
1959, doar 3 % dintre imigranţi erau asiatici, în 1975, se ajunge la 14,2 %, iar în 1990, la peste 50 %,
încât, în 1991, ortodocşii formau deja 2,8 % din populaţie, iar musulmanii, 1 % (cf. X. Pons, Le
multiculturalisme en Australie, Harmattan, 1996). Sursele oficiale din 2015 (Australian Bureau of
Statistics) indicau o pondere de peste 40 % a persoanelor născute în state asiatice (dintr-un total de
6,7 milioane). Pentru anul 2011, recensământul oficial indica o pondere stabilă a ortodocșilor (2,7
%), dar o creștere rapidă a musulmanilor (2,2 %), budiștilor (2,5 %) și hinduiștilor (1,3 %).
556 Cf. Statistiques en bref, 3 – 7/2002, La migration permet de maintenir la croissance de la population
de l’UE, EUROSTAT. În anul 2001, Uniunea Europeană a primit 680.000 de imigranţi, principala des-
tinaţie fiind Italia (180.000), urmată de Marea Britanie (140.000) şi Germania (105.000). În ultimii
ani (2010 – 2015), anual, au fost înregistrați în statele Uniunii Europene aproximativ 1,4 milioane de
imigranți (fără cei provenind din statele membre), cu o distribuție semnificativ modificată (Germania
fiind, de departe, principala destinație, urmată de Marea Britanie și statele scandinave).
440
Figura nr. 97. Sistemul migratoriu mondial actual
Migraţiile internaţionale sunt văzute astăzi şi ca un efect al procesului de

metropolizare (concentrarea populaţiei în mari aglomeraţii urbane). Unii specia-
lişti deosebesc două cicluri distincte după 1950: primul corespunde cererii de for-
ţă de muncă necesară reconstrucţiei postbelice în statele occidentale devastate de
război (1950 – 1975); al doilea este declanşat de criza petrolieră din 1973, care a
creat necesităţi tot mai mari de forţă de muncă în statele mari producătoare şi a
impus o selecţie mai strictă a migranţilor în statele dezvoltate prin intermediul fe-
nomenului „brain-drain”. Acest al doilea ciclu corespunde şi mondializării fluxuri-
lor migratorii care au devenit tot mai greu de controlat (125 de milioane, în 1998,
sau 2,1 % din populaţia mondială, din care 35 – 40 % aveau o motivaţie economi-
că)557. Pe parcursul acestui al doilea ciclu, s-a format un veritabil sistem migratoriu
mondial, un transfer complex de populație, care presupune existența unor poli de
emigrație, a unor state de tranzit și a unor atractori destul de stabili, dependenți de
nivelul de dezvoltare și de poziția geografică (figura 97).
557 Cf. „Courrier de la Planète” nr. 3/1998, pp. 48 – 66. OIM estima, la începutul anului 2002, la 150 de
milioane numărul persoanelor care trăiau temporar sau permanent în afara ţării de origine. Acest
flux s-a amplificat, dar și-a păstrat caracteristicile, pentru anul 2015, Migration Policy Institute
(http://www.migrationpolicy.org/) estimând la 244 de milioane numărul migranților internaționali.
441
Figura nr. 98. Principalele rute ale migrației clandestine în Europa

(adaptare după Ph. Bernard, 2002)
O bună parte din această migraţie face obiectul unui trafic inuman care le
aducea celor care îl controla circa 15 miliarde $, în anul 2004. Numai spre vestul
Europei, se estima un flux ilegal de aproximativ 4 milioane de persoane trafica-
te558, iar la nivel mondial, numărul lor depăşea 30 de milioane, în anul 2002. Di-
mensiunea acestui trafic a crescut cu siguranță, informațiile vehiculate fiind con-
tradictorii. În mare parte, acest trafic este controlat de structuri mafiote care per-
cep taxe exorbitante pentru aceste „servicii”, între 500 și 3.000 $ la trecerea unei
frontiere. O deplasare între China şi Europa sau Statele Unite se dovedeşte a fi o
adevărată epopee care poate costa migrantul câteva mii de dolari pe care trebuie
să-i ramburseze muncind sau prostituându-se ani la rând. Acest trafic clandestin
se află, după toate aparenţele, în mâinile unor organizaţii criminale de origine chi-
558 Cf. Înaltului Comisariat al ONU pentru refugiaţi, comunicat de presă din 20 ianuarie 2002.
442
neză, din estul Asiei, turcă şi albaneză, în Europa mai ales (Bernard, 2002, p. 29).
Europa constituie principala destinație a acestui trafic clandestin (figura 98). O
perspectivă sociologică asupra acestui subiect este și cea furnizată de S. Lăzăroiu
(2003)559.
5.4.2.3. Migrațiile internaționale și dezvoltarea

Pe fondul dezvoltării societății și a intensității mobilității populației, de-a
lungul timpului, au fost elaborate numeroase teorii și modele care au încercat să
înglobeze și să rezolve problematica extrem de complexă a acestui subiect. Seco-
lul al XIX-lea a aparținut legilor universale de tip „matematic”, dar, în secolul al
XX-lea, complexitatea fenomenului a condus la inițierea de noi modele, care au
redus viziunea globală existentă la una de regională sau locală, în funcție de par-
ticularitățile observate. Referitor la raporturile dintre mobilitatea internațională
a populației și dezvoltare, în foarte multe publicații și lucrări de specialitate, s-au
conturat două „ideologii” distincte: o viziune optimistă și alta pesimistă.
a) Viziunea optimistă își are geneza în teoria neoclasică din economie. Con-
form acesteia, mobilitatea oferă facilități atât pentru comunitatea de origine, cât
și pentru cea de destinație. A fost mult influenţată de teoria alocării optime a fac-
torilor de producție, care milita pentru creşterea productivităţii muncii, ca factor
esenţial de progres (Massey et al., 1993). Aceste idei omit însă un aspect destul
de important, și anume rolul remitențelor trimise de către emigranți spre țara
de origine (J. B. Taylor, 1999).
b) Viziunea pesimistă își are originea în viziunea istorico-structuralistă,
manifestată după anul 1970, având ca bază teoria cauzalității cumulative defini-
tă de G. Myrdal, în 1957. Postulând apariția obiectivă a unor diferențe de evolu-
ție economică între două regiuni vecine care, în timp, se accentuează, aceste idei
susțin că economia de piață devine, prin ea însăși, un motor al adâncirii inegali-
tăților. Această viziune s-a sprijinit și pe modelul centru – periferie sistematizat
de J. Friedman, începând cu anul 1966560. În general, adepții acestei viziuni criti-
că plecarea populației cu un nivel de pregătire ridicat („migrația creierelor”), iar
remitențele ajunse în comunitatea natală sunt considerate a avea un rol secun-
dar, paliativ, fiind investite în produse de consum (locuințe, terenuri). În acest
mod comunitățile respective nu fac decât să își sporească dependența, migrația
acționând ca un amplificator al inegalităților sociale, al subdezvoltării economice
și sărăciei.
c) În ultimele decenii, s-a impus viziunea postmodernă, unul dintre adepții
acestei viziuni fiind Paul Krugman (1991), autorul conceputului „noua geografie
economică”. Acesta consideră că regiunile cu o economie dezvoltată și diversifi-
cată au capacitatea de a atrage factorii de producție și, totodată, de a intensifica
profitul economic. Astfel, distribuția producției va fi neuniformă și se va concen-
559 S. Lăzăroiu, L. Ulrich, Le trafic des femmes: une perspective sociologique, pp. 265 – 300, în
Diminescu, D., Visibles, mais peu nombreux, Ed. de la Maison des Sciences de l’Homme, Paris, 2003.
560 Forma definitivă a teoriei lui Friedman a fost expusă în lucrarea The World City Hypothesis, IISS,
Haga, 1986.
443
tra doar în câteva state, regiuni sau orașe dezvoltate, spre care migrația și con-
centrarea forței de muncă va fi intensă, iar nivelul de trai va fi foarte ridicat561. În
viziunea postmodernă, migraţia este privită drept parte integrantă, esențială, a
procesului de dezvoltare a statelor.
Dincolo de toate aceste dispute teoretice, adesea partizane, trebuie subli-
niat faptul că migraţia internaţională a forţei de muncă reprezintă şi o cale foarte
importantă de redistribuire a veniturilor naţionale, precum şi de echilibrare, cel
puţin parţială, a balanţelor externe de plăţi ale unor state deficitare. În anul
2015, emigranţii şi exilaţii au trimis în ţările de origine suma, demnă de a fi luată
în consideraţie, de peste 585 de miliarde de dolari, faţă de numai 200 de miliar-
de $, în 2004, și 3 miliarde de dolari, în 1970, totalul actual depăşind cu mult
sumele acordate ca ajutor de statele bogate. Indienii au trimis acasă, în 2016,
peste 65,5 miliarde $, chinezii – 65,2 miliarde $, filipinezii – 29,1 miliarde $, me-
xicanii – aproximativ 29,1 miliarde $, pakistanezii – 20,3 miliarde $ ş.a.m.d. Emi-
graţia românească a ajuns, de asemenea, să trimită anual acasă sume evaluate, în
2005, la 4,7 miliarde $, reduse din cauza crizei ulterior, cu un reviriment recent –
3 miliarde $, în 2016; chiar în Cuba comunistă, evaluările acestor intrări de valu-
tă sunt de ordinul a 0,7 miliarde $562. Sunt state în care sumele trimise acasă de
emigranţi au ajuns la nivelul a 20 – 31,2 % din produsul intern brut, aşa cum
sunt Liberia, Tadjikistan, Kirghizstan, Gambia, Republica Moldova, Haiti etc.
(conform surselor Băncii Mondiale, figura 99). În afara acestor remitențe înre-
gistrate sunt transferate sume importante pe căi tradiționale sau mascate sub
forma trimiterii unor bunuri achiziționate etc. Pentru unele state din sud-estul
Europei, inclusiv pentru România, aceste forme paralele de transfer pot fi mai
importante decât cele oficiale, controlabile. Remitențele migranților externi sunt
importante și în state dezvoltate, din aceste state plecând, de obicei, personal
înalt calificat (Franța, cu remitențe de 23,7 miliarde $, în 2016, Germania, cu
15,4 miliarde $ sau Spania, cu 10 miliarde $ etc.). Aceste sume sunt însă contra-
carate de cele care ies din aceste state (18,4 miliarde $ din Germania sau 12,7
miliarde $ din Franța, departe însă de sumele care ies din SUA – 61,4 miliarde $,
Arabia Saudită – 38,8 miliarde $ sau Elveția – 24,4 miliarde $ etc.).
Pe lângă veniturile valutare, emigraţia prezintă şi alte consecinţe pozitive,
aşa cum este aceea a câştigării unei deschideri spre exterior, a obţinerii unei ca-
lificări, a stimulentului pentru modernizare şi dezvoltare, a creării în rândul
migranţilor a unei noi mentalităţi, de tip mondialist, prin contact, schimb de ex-
perienţă şi mixtare etnică, lingvistică şi culturală cu alte grupuri umane, dar toa-
te acestea nu ne pot face să trecem cu vederea peste consecinţele negative pe
plan uman – îmbătrânirea populaţiei din zona de origine, pierderea pentru statul
de origine a persoanelor celor mai calificate, disjungerea familiilor etc.
561 O aprofundare a acestei perspective o oferă lucrarea lui Krugman, The Conscience of a Liberal
(Norton, New York, 2007), tradusă în română, la Editura Publica, în 2010, cu titlul Conștiința unui li-
beral.
562 Având în vedere faptul că în Cuba, începând cu anul 1993, ca o expresie a unei uşoare liberalizări,
li s-a permis cetăţenilor să deţină mici sume de valută forte.
444
O formă de transfer a veniturilor, mult mai importantă decât emigraţia, es-

te aceea a turismului internaţional (1.450 miliarde $, în 2015, față de 448 de mi-
liarde $, în anul 2000), unele state remarcându-se prin volumul total al acestor
venituri, aşa cum sunt SUA, Franța, Spania, Regatul Unit şi Italia. În schimb, prin
volumul foarte mare al veniturilor din circulaţia turistică raportate la populaţie
(peste 1.000 Є/loc./an), se remarcă majoritatea statelor vest-europene, cu cele
mai mari valori în statele alpine (Austria, Elveţia, Slovenia), Spania (stat care ob-
ţine din turismul extern peste 10 % din produsul naţional brut), Grecia, Belgia,
Irlanda, Danemarca şi Norvegia. Dar există şi teritorii mici extraeuropene, în ca-
re ponderea veniturilor aduse de turismul străin în PIB este foarte mare; de
exemplu, într-o serie de insule tropicale din Antile şi din vestul Atlanticului, pre-
ferate de turiştii americani – Barbados (28 %), Insulele Bermude sau Bahamas.
Figura nr. 99. Ponderea remitențelor în totalul produsului intern brut (2015)
O problemă viu disputată se referă la rolul migraţiilor internaţionale în

dezvoltarea economică a statelor emiţătoare. Prin repatrierea unei părţi din ve-
niturile obţinute, dar şi prin vehicularea unor tehnici, cunoştinţe, modele cultu-
rale, poate fi modificată balanţa economică a unor state. Efectul general este însă
contradictoriu: aparent, în acest mod, poate fi redus gradul de sărăcie în ţara de
origine, dar, în realitate, poate bloca structurile economice locale atunci când
veniturile sunt dirijate exclusiv în scopuri personale, creând, astfel, o adevărată
dependenţă de această sursă de venituri. Multe state slab dezvoltate sunt, prac-
tic, susţinute aproape exclusiv de sumele trimise de conaţionalii aflaţi la muncă
în străinătate (Yemen, Burkina Faso, de exemplu). De multe ori, se citează cazul
statelor din sudul Europei, furnizoare tradiţionale de mână de lucru, devenite
445
recent ţări primitoare, a căror dezvoltare a fost masiv sprijinită de fondurile

strânse în străinătate, dar trebuie spus că nivelul de plecare al acestora era, mai
degrabă, unul favorabil. Emergenţa recentă a acestor state (Spania, Portugalia,
Grecia) s-a datorat însă şi democratizării societăţii. Se aşteaptă acelaşi efect şi pen-
tru statele din estul Europei, intrate în această fază de migraţie masivă pentru lu-
cru, de multe ori în statele menţionate anterior (cazul României, Bulgariei, Repu-
blicii Moldova, Albaniei etc.). Pentru multe state slab dezvoltate însă, acest raport
între emigraţie şi dezvoltare este nerealist, neexistând niciun semn de decalaj
economic. Prăpastia dintre aceste state şi clubul restrâns al ţărilor prospere este
atât de profundă, încât sunt necesare decenii, dacă nu secole, pentru a o acoperi.
Un rol important în transformarea acestui fenomen, nedorit în esenţă,
într-un mijloc al dezvoltării locale îl are solidaritatea. Mulţi emigranţi africani
(maghrebini mai ales) s-au grupat, încă din anii ’70, în scopul finanţării unor
proiecte locale, precum forarea unor puţuri, construcţia unei şcoli sau a unui
dispensar, instalarea unei reţele de curent electric etc. Iniţiativele lor, susţinute
de numeroase ONG563 şi de colectivităţile locale din ţările de primire, prin inter-
mediul înfrăţirii dintre localităţi, constituie deja o modalitate clasică de dezvol-
tare locală. Statul, în general, nu a văzut niciodată în aceste acţiuni de dezvoltare
o soluţie viabilă, acţionând, dimpotrivă, în sens contrar.
Nivelul veniturilor expediate de către muncitorii imigranţi în ţările de origi-
ne a crescut continuu, importanţa lor crescând, de asemenea, în multe state sărace
care practică, efectiv, o politică de export a forţei de muncă564. Emigraţia are, ast-
fel, un dublu rol: constituirea unei surse sigure de devize şi reducerea şomajului,
cu efecte asupra eliminării unor tensiuni sociale sau politice. Multe state, nu nea-
părat dintre cele mai sărace, se află însă în această situaţie: Turcia, India, Filipine-
le, Sri Lanka, Mexicul etc. În multe cazuri, sumele repatriate depăşesc cu mult ni-
velul exporturilor (mai ales în Africa, în unele mici state antileze, dar și în Yemen
etc.). Chiar şi în Mexic, aceste sume echivalează cu 8 % din exporturi. O mare parte
din deficitul balanţei comerciale este acoperit în acest mod, tradițional deja, în sta-
tele din Maghreb, Turcia, Egipt, Pakistan sau Filipine565.
Emigraţia nu este doar o sursă de venituri, ci şi o creatoare de relaţii umane
şi comerciale. Ţările de imigraţie constituie, de multe ori, un debuşeu pentru măr-
furile din ţările de emigraţie, de multe ori sosite prin aceleaşi circuite ca şi emi-
granţii. Adaptarea mâinii de lucru în ţările de origine este facilitată de legăturile is-
torice, geografice sau lingvistice. Astfel, s-au instaurat fluxuri preferenţiale între
563 Organizaţii nonguvernamentale.

564 Este, într-o anumită măsură, şi cazul României, în care funcţionează o puzderie de societăţi sau
ONG-uri care au ca ocupaţie traficul cu forţă de muncă, de multe ori la limita legalităţii, sub oblădui-
rea factorilor politici.
565 Cei 4 milioane de emigranţi filipinezi (în mare parte, femei angajate ca menajere în Orientul Apro-
piat, Grecia sau Italia) repatriau anual, în anii 1995 – 1997, circa 5 miliarde de dolari $. La nivel local,
în vestul statului Mali (Regiunea Kayes), de unde pleacă grosul emigranţilor spre Franţa, transferul
anual depăşeşte cu mult valoarea creditelor internaţionale de cooperare. De remarcat că ponderea
mare a economiei subterane şi transferurile de bani pe căi oculte ascund o mare parte din aceste ve-
nituri dirijate, de multe ori, spre achiziţionarea de bunuri de folosinţă îndelungată sau spre construc-
ţia de case (Bernard, 2002).
446
Franţa şi Maghreb sau Africa de Vest, între Marea Britanie şi subcontinentul indi-
an, între SUA şi Mexic, sau, mai recent, între Spania şi America Latină.
Emigraţia nu prezintă numai aspecte pozitive pentru ţara de origine. Fon-
durile transferate sunt, de multe ori, consacrate cumpărării unor mărfuri din
import şi nu a produselor locale. Stimularea sectorului construcţiilor este o rea-
litate, dar acestea nu atenuează criza spaţiului de locuit şi, în plus, necesită chel-
tuieli suplimentare pentru întreţinere. Transferul de fonduri de către emigranţi
tinde să agraveze inflaţia în ţările de origine (frecvent în Turcia) şi impun tranz-
acţiile în valută străină, în dauna monedei naţionale, puternic devalorizate.
Exodul forţei de muncă şi al inteligenţei reduce substanţial şansele de dezvol-
tare a ţărilor emiţătoare, fiindcă prelevează contingentul cel mai dinamic al popu-
laţiei. Conform Organizaţiei internaţionale pentru migraţii, o treime dintre africa-
nii cu studii superioare lucrează în ţările dezvoltate. Inginerii din subcontinentul
indian, mai ales informaticienii, sunt puternic curtaţi de firmele de profil din Ame-
rica de Nord sau Europa de Vest. Este vorba despre un veritabil transfer de tehno-
logie în sens invers, de pe urma căruia statele dezvoltate câştigă enorm. Universi-
tăţile şi întreprinderile occidentale, mai ales cele americane, practică deschis acest
„drenaj al creierelor”, înscris într-o veritabilă piaţă mondială a inteligenţei. Europa
a fost, până de curând, mai reticentă la importul de inteligenţă, explicabil prin pro-
tecţionismul corporatist al elitelor naţionale, dar penuria de informaticieni a de-
terminat, în anii 1998 – 1999, ridicarea obstacolelor administrative şi regulariza-
rea imigranţilor supercalificaţi în special în Franţa şi Germania. Succesul acestei
deschideri este, pentru moment, minim, majoritatea celor vizaţi preferând SUA şi
Canada, inclusiv din raţiuni lingvistice (majoritatea asiaticilor cunosc limba engle-
ză). Aceasta ilustrează relativitatea luptei împotriva exodului materiei cenuşii, ma-
joritatea persoanelor calificate nu se vor întoarce în ţările de origine atâta timp cât
competenţele lor nu vor fi sistematic recunoscute, iar mediul politico-economic nu
va deveni mai puțin ostil.
În acest context, se poate pune legitim întrebarea dacă dezvoltarea poate
frâna emigraţia. Majoritatea specialiştilor sunt de acord cu această corelaţie, dar
admit existenţa unui decalaj, stoparea exodului venind mai târziu decât decalajul
economic, aşa cum s-a întâmplat în Irlanda, Spania sau Portugalia. Într-o primă
fază, dezvoltarea economică necesită mai ales forţă de muncă mai puţin califica-
tă, resuscitând exodul rural. Astfel, o parte din forța de muncă va continua să
emigreze şi abia într-o a doua fază, se va ajunge la un echilibru sau la inversarea
balanţei migratorii, statul respectiv devenind atractiv. Mult timp, circulaţia între
statele emiţătoare şi cele primitoare a fost strict supravegheată. În prezent, ma-
joritatea statelor europene practică o politică mai deschisă, acceptând o fluidiza-
re a deplasărilor, inclusiv prin regularizarea periodică a emigranţilor clandestini.
Formule contractuale inventive, precum cele care alternează perioadele de for-
mare în Europa şi exercitarea profesiei în ţara de origine, reuşesc să stabilească
un echilibru în bilanţul migraţiilor forţei de muncă specializate. Această politică
de „co-dezvoltare”, iniţiată de Franţa, este dublată de susţinerea unor proiecte
de dezvoltare rurală.
447
Liberalizarea schimburilor economice este văzută, adesea, ca un alt factor al

dezvoltării, dar şi ca o frână în calea emigraţiei, fiind des clamat de forurile inter-
naţionale. Această logică liberală este aplicată de către Uniunea Europeană în
acordurile de cooperare cu statele de la periferie (Maghreb, Turcia). Suprimarea
sau diminuarea tarifelor vamale este văzută ca o măsură de impulsionare a expor-
turilor şi a creşterii economice în statele în curs de dezvoltare. Această măsură îi
permite însă Europei să invadeze pieţele acestor state cu propriile produse, ris-
când să destructureze sectoare întregi ale economiei tradiţionale. Situaţia actuală
a multor ţări „în tranziţie” din estul Europei este determinată de aceste efecte per-
verse ale liberalizării. Similară este şi politica SUA, mai ales după crearea ALENA.
Mexicul a beneficiat de un imens transfer de fonduri, destinat producţiei şi servici-
ilor în aşa-numitele maquiladoras, localizate în lungul frontierei, în care salariile
sunt net superioare mediei naţionale, dar mult inferioare celor din SUA. S-a sperat,
astfel, pe termen lung, să se pună capăt emigraţiei ilegale, fără vreun rezultat pal-
pabil, atâta timp cât agricultura californiană suferă de lipsă de forţă de muncă, iar
sectorul serviciilor domestice rămâne încă o sursă sigură de venit pentru mulţi
emigranţi.
În concluzie, raporturile dintre migrația internațională și dezvoltarea eco-

nomică sunt contradictorii, fiind imposibilă schițarea unui model de interacțiune.
Pentru anumite state sau regiuni emițătoare de migranți, se pot evidenția efecte
pozitive, vizibile în creșterea standardului de viață, în modernizarea unor compor-
tamente (inclusiv demografic). În același timp, anumite regiuni receptoare devin
dependente de fluxurile de imigranți care asigură o bună parte din necesarul de
forță de muncă atât în activități care necesită o calificare inferioară cât și în cele de
vârf, integrarea acestor fluxuri nefiind totdeauna completă, afectând, adesea, cli-
matul social. Decalajele de dezvoltare dintre statele/regiunile emițătoare și cele
primitoare se mențin, instituindu-se o dependență inegală, din care, cel mai ade-
sea, statele primitoare au de câștigat. Globalizarea fluxurilor constituie premisa
formării unor rețele migratorii din ce în ce mai complexe, marile aglomerații ur-
bane din statele dezvoltate sau din statele emergente transformându-se în plăci
turnante ale unor mișcări de populație fără precedent în istorie, a căror expresie
se manifestă, în primul rând, prin dinamica transportului aerian care conectează
rapid, în prezent, o mare parte dintre orașele cu un rol internațional, național sau
regional. Aceste fluxuri nu sunt decât o componentă a unor fluxuri mult mai com-
plexe care includ cantități enorme de mărfuri dintre cele mai diverse sau fluxuri
invizibile de servicii și informații, ca să nu mai vorbim despre fluxurile enorme de
capital. În această lume globalizată, interdependentă, este de așteptat ca fluxurile
migrației internaționale să cunoască o dinamică ascendentă, cel puțin corespunză-
toare creșterii populației mondiale și conformă unei necesare ajustări a decalaje-
lor demografice acumulate în ultimele decenii între statele dezvoltate aflate în plin
proces de îmbătrânire și cele în curs de dezvoltare, sufocate de numeroasele con-
tingente de populație tânără. Deși efectele imigrației asupra pieței muncii pot fi
defavorabile pentru autohtoni, în primul rând, prin scăderea salariilor și stimula-
rea (aparentă) a inegalităților sociale și economice, eficiența activităților produc-
448
tive și a serviciilor în statele dezvoltate este dependentă de acest import de forță

de muncă (J. K. Galbraith, 2016, pp. 112 – 114). Aceste mișcări de compensare și
echilibrare a structurilor demografice pot conduce, în următoarele decenii, la o
nouă reconfigurare a distribuției populației, a structurilor sociale, culturale și a
raporturilor internaționale, în totală contradicție cu unele tendințe izolaționiste
sau anti-imigraționiste. Dacă inegalitățile dintre societăți pot fi privite ca un efect
al „sfârșitului istoriei”, asumarea fluxurilor de compensare pare a fi în spiritul ne-
cesarei refaceri a ordinii sociale, așa cum preconiza F. Fukuyama, în 1999 (în
2002, pentru ediția în limba română).
449
Bibliografie
Albu, A., Roşu-Hamzescu, I. (1987) – Migraţia internaţională a forţei de muncă, Editura Ştiinţifi-
că și Enciclopedică, Bucureşti
Алексеев, В. П. (1985) – Человек – эволюция и таксономия, Наука, Moscova
Andreev, E. M., Biriukov, V. A., Shaburov K. I. (1994) – Life expectancy in the former USSR and
mortality dynamics by cause of death – regional aspects, „European Journal of Population”
nr. 3, pp. 275 – 285, Springer
Andreev, E., Darski, L., Harkova, T. (1998) – Histoire démographique de la Russie, Infomatika,
Moscova
Anghel, R. G., Horváth, I. (2009) – Sociologia migrației. Teorii și studii de caz românești, Polirom,
Iași
Aраб – Оглы, E. (1968) – Народонаселение мира в 2000 году, Мировая Экономика и
Международные Отношения, nr. 5
Asher, R. E., dir. (1984) – The encyclopedia of language and linguistics, Pergamon Press, Oxford
Bacon, Josephine (1988) – All Ysrael, The Apple Press, Londra
Bähr, J. (1997) – Bevölkerungsgeographie: Verteilung und Dynamik , 3te Auflage, Eugen Ulmer
Verlag, Stuttgart
Bailly, A. (1998) – Les Concepts de la Géographie humaine, Armand Colin, Paris
Bailly A., Ferras R., Pumain Denise (1992) – Encyclopédie de Géographie, Economica, Paris
Bairoch, P. (1971) – Structure de la population active mondiale de 1700 à 1970, Annales Eco-
nomie, Sociétés, Civilisations, vol. 26, nr. 5, pp. 960 – 976, Geneva
Балуева, Т. С., Веселовская Е. В., Лебединская Г. В., Пестракoв А. П. (1988) – Антропологические
типы древнего населения на территории СССР, Hаука, Moscova
Bardet, J. P., Dupâquier, J. (1999) – Histoire des populations de l’Europe, vol. 3, Fayard, Paris
Barrett, D. B. (2001) – World Christian Encyclopedia: A Comparative Survey of Churches and
Religion in the Modern World”, Oxford University Press
Baud, P., Bourgeat, S., Bras, Catherine (1997) – Dictionnaire de géographie, ed. II, Hatier, Paris
Baudelle, G. (2001) – Géographie du peuplement, A. Colin, Paris
Bavoux, J. J. (1998) – Géographie humaine des littoraux maritimes, A. Colin, Paris
Bayer, H. (1997) – Plurilinguisme – „contact” ou conflict des langues, Harmattan, Paris
Beaujeu-Garnier, J. (1954) – Géographie de la population, Masson, Paris
Beaujeu-Garnier, J. (1967) – Geography of population, Longmans, Green and Co., Londra
Béguin, H. (1979) – Les méthodes statistiques en géographie humaine, Litec, Paris
Berger, J. Cl. (1997) – Géographie humaine de l’Allemagne, A. Collin, Paris
Bernard, Ph. (2002) – Immigration: le défi mondial, Gallimard, Paris
Beuermann, A. (1967) – Fernweidewirtschaft in Südosteuropa, Braunschweig
Bijak, J. – Forecasting International Migration: selected theories, models and methods, Central
European Forum for Migration Research (CEFMR), Working Paper 4/2006, Varșovia
Biraben, J. N. (1979) – Essai sur l’évolution du nombre des hommes, „Population” nr. 1, pp. 13 –
25, INED, Paris
Biraben, J. N. (2003) – The rising number of humankind, „Population et Sociétés” nr. 394, pp. 1 –
4, INED, Paris
Birnbaum, P. (1997) – Sociologie des nationalismes, PUF, Paris

Blanc, M. (1982) – Les races humaines existent-elles?, „La Recherche” nr. 105, pp. 930 – 941
Bonte, P., Izard, M. (1999) – Dicţionar de etnologie şi antropologie, Polirom, Iaşi
Bonfante, G., Bonfante, Larisa (1995) – Limba și cultura etruscilor, Editura Științifică, București
Bosch-Gimpera, P. (1961) – Les Indo-Européens – problèmes archéologiques, Payot, Paris
Boudon, R. (1998) – Dictionnaire de sociologie, PUF, Paris
Bouillon, A. (1998) – Immigration et immigrés en Afrique du Sud, „Revue Européenne des
Migrations Internationales”, vol. 14/1, pp. 193 – 221
Bourgeois-Pichat, J. (1952) – Essai sur la mortalité biologique de l’homme, „Population”, vol.
7/nr. 3, pp. 381 – 394
Braudel, F. (1984) – Structurile cotidianului, Editura Meridiane, Bucureşti
Brenner, J., Hunter, L. (2014) – Migration and Environment Report, vol. 69, no. 1, PRB, Washington
Breton, R. (2003) – Atlas des langues du monde, Autrement, Paris
Breton, R. (1976) – Géographie des langues, PUF, Paris
Breton D., Prioux F. (2005) – Deux ou trois enfants?, p. 493, „Population”, 60(4), pp. 489 – 522,
INED, Paris
Брук, С. И. (1986) – Население мира – этнодемографический справочник, Наука, Moscova
Брук, С. И., Апенченко В. С. (1964) – Aтлас нaродов мира, Г.У.Г.К, Moscova
Brunhes, J. (1956) – La géographie humaine, Presses Universitaires de France, Paris
Bulgaru, M. (1984) – Populaţia şi progresul social, Era Socialistă nr. 9
Burenhult, G. (dir.) (1995) – Les populations traditionnelles, Bordas, Paris
Buschan, G. (1926) – Die Völker der Erde, t. I – IV, Berlin
Calot, G., Sardon, J. P. (1999) – Les facteurs du vieillissement démographique, „Population” nr. 3,
pp. 509 – 552, INED, Paris
Calvet, L.-J. (1999) – La guerre des langues et les politiques linguistiques, Hachette, Paris
Cardebat, J. M. (2002) – La mondialisation et l’emploi, La Découverte, Paris
Carroué, L. (2002) – Géographie de la mondialisation, Armand Colin, Paris
Cavalli-Sforza, L. L. (1996) – Gènes, peuples et langues, Odile Jacob, Paris
Cavalli-Sforza, L. L. (1996) – Qui sommes nous, Flammarion, Paris
Ceram, C. W. (1993) – Der erste Amerikaner, D. T. V., München
Chaabani, H. (2014) – Recent out of Yemen: a new version of the theory of unique and recent
origin of modern man, „International Journal of Modern Anthropology” nr. 7, pp. 13 – 42
Champion, A. (1991) – Counterurbanization, Routledge, New York
Charny, Israël W. (2001) – Le livre noir de l’humanité, Privat, 2001
Chan, K. W. (2012) – Migration and development in China: trends, geography and economic
issues, „Migration and Development”, vol. 1., nr. 2, pp. 187 – 205, Routledge
Charvet, J.-P., Sivignon M. (2002) – Géographie humaine, A. Colin, Paris
Chasteland, J.-C., Chesnais, J.-C. et al. (2002) – La population du monde – géants démographiques
et défis internationaux, INED, Paris
Chawla, M., Betcherman, G., Banerji, A. (2008) – De la roșu la gri – „A treia tranziție” a populații-
lor în curs de îmbătrânire din Europa de Est, Banca Mondială, Washington
Chédemail, Sylvie, (2002) – Migrants internationaux et diasporas, Armand Colin, Paris
Chelcea, I. (2001) – Etnografie și sociologie, Editura Universității București
Chesnais, J. Cl. (1991) – La population du monde, Bordas, Paris
Chesnais, J. Cl. (1997) – La population du monde. Enjeux et problèmes, PUF, Paris
Chipaux, F. (2005) – En 2050 l’Inde sera plus peuplée que la Chine, „Le Monde”, 22.VII.2005, Paris
Clarke, J. S. (1984) – Geography and population, Pergamon Press, Londra
Clarke, R. (2001) – Naissance de l’Homme, Seuil, Paris
Cohen, J. (1995) – How many People can the Earth support?, Northon and Co., New York
Coon, C. S. (1962) – The Origin of the Human Races, Oxford University Press, Oxford
Coquéry-Vidovitch, C. (1990) – Sociétés paysannes du Tiers-Monde, L’Harmattan, Paris
Corna-Pellegrini, G., Dell’Agnese, Elena, Bianchi, Elisa (1991) – Popolazione – societá e teritoria,
Unicopli, Milanr
Coulon, C. (1998) – Les dynamiques de l’ethnicité en Afrique noire, PUF, Paris
452
B i b l i o g ra f i e
Courbage, Y. (1996) – Une enquête sur la pratique de la langue française au Liban, „Population”
nr. 6, pp. 1240 – 1243
Courgeau, D. (1973) – Migrations et découpages du territoire, „Population” nr. 3, pp. 511 – 537,
INED, Paris
Courgeau, D. (1980) – Analyse quantitative des migrations humaines, Masson, Paris
Mc Cracken, K., Phillips, D.R. (2005) – The demographic, epidemiological aging and nutritive
transition, în Andrews, G. J., Phillips, D. R., Ageing and Place, pp. 36 – 60, Routledge, Londra
Crystal, D. – Cambridge Encyclopaedia of Language, Cambridge
Cucu, V. (ed. I, 1974, ed. II, 1981) – Geografia populaţiei şi aşezărilor omeneşti, Editura Didacti-
că și Pedagogică, București
Cuisenier, J. (1990) – Ethnologie de l’Europe, Presses Universitaires de France, Paris
Curtin, Ph. (1969) – The Atlantic Slave Trade: A Census, University of Wisconsin Press
Dajoz, R. (1974) – Dynamique des populations, Masson, Paris
Darski, L., Șcerbov, S. (1995) – Marital status behaviour of women in the former soviet republics,
„European Journal of Population” nr. 1
David, O. (2004) – La population mondiale, Armand Colin, Paris
Davis, W. (1999) – Cultura al tramonto, „National Geographic” nr. 2
Dawkins, R. (2013) – Gena egoistă, Publica, București
Degioanni, Anna et al. (1996) – Patronymes italiens et migration italienne en France entre 1891
et 1940, „Population”, vol. 51, nr. 6, pp. 1153 – 1180
Delumeau, J. (1993), Le fait religieux, Fayard, Paris
Deniker, J. (1926) – Les races et les peuples de la Terre, Payot, Paris
Derruau, M. (1996) – Géographie humaine, Armand Colin, Paris
Deubel, Ph., Montoussé, M. (2002) – Dictionnaire de Sciences économiques et sociales, Bréal, Paris
Dimitriu, R. I. (2013) – Migrațiile internaționale ale populației din Moldova, Editura Universită-
ții „Alexandru Ioan Cuza” Iași
Domenech, H. (1995) – Les migrations, PUF, Paris
Douglas, I. et al. (1996) – Companion Encyclopedia of Geography, Routledge, Londra
Dufoix, S. (2003) – Les diasporas, PUF, Paris
Dumitrache, Liliana (2004) – Starea de sănătate a populației României, Univers Enciclopedic,
București
Dumortier, Brigitte, Rouvillois, Madeleine (2002) – Atlas des religions, Autrement, Paris
Dupâquier, J., dir. (1995) – Histoire de la population française, t. I – IV, Presses Universitaires de
France, Paris
Dupâquier, J. (1999) – La population mondiale au XXe siècle, PUF, Paris
Durand, J. D. (1974) – Historical Estimates of World Population, Population Center of University
of Pennsylvania
Eberstadt, N. (2000) – Russie – l’inévitable déclin, „Futuribles” nr. 252, Paris
Ehret, C., Keita, Soy, Newman, P. (2004) –The Origins of Afroasiatics, „Letters of Science”, 306/
5702, pp. 1678 – 1685
Ehrlich, P. (1968) – The Population Bomb, Sierra Club/Ballantines Books, San Francisco
Eliade, M. (1992) – Tratat de istoria religiilor, Humanitas, București
Erdeli, G., Dumitrache, Liliana (2001) – Geografia populaţiei, Editura Corint, Bucureşti
Erdeli, G., Cândea, Melinda, Braghină, C., Costache, S., Zamfir, D. (1999) – Dicţionar de geografie
umană, Editura Corint, Bucureşti
McEvedy, C., Jones, R. (1978) – Atlas of World Population History, Penguin Books, Middlesex
Febvre, L. (1938) – La terre et l’évolution humaine, Albin Michel, Paris
Ferguson, C. A. (1959) – Diglossia, Word, vol. 15, pp. 325 – 340
Frémy, D., Frémy, M. (periodic) – Quid, Robert Laffont, Paris
Fukuyama, F. (2002) – Marea ruptură, Humanitas, București
Galbraith, J. K. (2016) – Despre inegalitate. Teoria inegalității economice pe înțelesul tuturor,
Publica, București
Garnier, Z., dir. (1995) – L'homme et les religions, Larousse, Paris
Garson, J.-P., Moulier-Boutang, Y., Silberman, R., Tribalat, M. (2000) – Cent ans d'immigration,
étrangers d'hier, Français d'aujourd'hui, INED, Paris
453
Gentileschi, Maria-Luisa (1991) – Geografia della popolazione, Nuova Italia Scientifica, Roma
Gentileschi, Maria Luisa et al. (2004) – Geografia e storie di donne – spazi della cultura e del
lavoro, Cooperativa Universtaria Editrice Cagliaritana, Cagliari
Gentileschi, Maria-Luisa, King, R. et. al. (1996) – Questioni di popolazione in Europa – una
prospettiva geografica, Pàtron Editore, Bologna
George, P. (1983) – Géographie de la population, PUF, Paris
George, P. (1972) – Géographie et Sociologie, PUF, Paris
George, P. (1951) – Introduction à l’étude géographique de la population du monde, INED, Paris
George, P. (1978) – Les migrations internationales, Presses Universitaires de France, Paris
George, P. (1959) – Questions de géographie de la population, Presses Universitaires de France,
Paris
George, P. (1972) – Population et peuplement, PUF, Paris
George, P. (1988) – Métier de géographe, Masson, Paris
Giacalone-Ramat, Anna, Ramat, P. (1994) – Le lingue indoeuropee, Il Mulino, Bologna
Giraud, P. N. (1996) – L’inégalité du monde, Gallimard, Paris
Gjimbutas, Marija (1989) – Civilizație și cultură: Vestigii preistorice în sud-estul Europei, Meridi-
ane, București
Gliozzi, G. (1992) – La teorie della razza nell’età moderna, Loescher Ed., Torinr
Gourou, P. (1973) – Pour une géographie humaine, Flammarion, Paris
Gourou, P. (1982) – Terres de bonne espérance, le monde tropical, Plon, Paris
Grant, M. (1926) – Le déclin de la grande race, Payot, Paris
Grasland, Cl. (2008) – Shrinking Regions: a Paradigm Shift in Demography and Territorial
Development, Parlamentul European
Gray, R. D., Atkinson, Q. (2003) – Language-tree divergence times support the Anatolian theory
of Indo-European origin, „Nature”, vol. 426/11, pp. 435 – 438
Gregor, H. F. (1963) – Spatial disharmonies in California population growth, „Geographical Re-
view”, pp. 118 – 122
Greenberg, J. (1963) – The languages of Africa, „International Journal of American Linguistics”,
vol. 29, nr. 1, part II
Greenberg, J. (2003) – Les langues indo-européennes et la famille euroasiatique, Belin, Paris
Grigorescu, C. (1976) – Populație și economie, Editura Academiei RSR, București
Groza, O., Grasland, Cl. (1994) – Statistica în geografie, Editura Universității „Alexandru Ioan
Cuza” Iași
Groza, O. (2000) – Geografia industriei, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași
Guo, G. (1993) – Mortality trends and causes of death: a comparison between Eastern and Wes-
tern Europe, 1960s – 1980s, „European Journal of Population” nr. 9
Hamilton, B. et al. (2010) – National Vital Statistics Report, vol. 59, nr. 3, DHHS, Washington
Harrois-Monin, F., Monier, F. (1987) – Origines de l'homme, „L'Express International” nr. 1852
Haub, C. (1995) – How Many People Have Ever Leved On Earth, „Population Today” nr. 2, p. 5,
PRB, Washington
Haub, C. (2009) – Birth Rates Rising in Some Low Birth-Rate Countries, „Reports of Population
Reference Bureau”, september 2009, Washington
Henry, L. (1972) – Démographie – analyse et modèle, Larousse, Paris
Hiernaux, J. (1972) – Races humaines et racisme, Gramont, Barcelona
Hirschberg, W. (1999) – Wörterbuch der Völkerkunde, Dietrich Reimer Verlag, Berlin
Holz, J.-M. (1993) – La population en France, Editura Universităţii din Perpignan
Houdaille, J. (1996) – Les français à la Nouvelle Orléans, „Population”, vol. 51, nr. 6, pp. 1245 – 1250
Husson, L. (1998) – Les travailleurs immigrés, victimes de la crise financière asiatique, „Revue
des Migrations Internationales”, vol. 14, nr. 1/1998, pp. 253 – 262
Ilinca, N. (1999) – Geografie umană – populaţia şi aşezările omeneşti, ediția a II-a, Editura CD
Press, Bucureşti
Isard, W. (1960) – Methods of regional analysis: an introduction to regional science, MIT Press,
Cambridge
Încalțărău, C. (2012) – Towards a migration transition in Romania, CES Working Papers, vol. IV,
issue 4, pp. 726 – 735
454
Jagielski, A. (1977) – Geografia łudnosci, PWN, Varșovia

Johnston, R. J. (1994) – The Dictionnary of Human Geography, Blackwell, Oxford
Jones, H. R. (1981) – A population geography, Harper and Row, Londra
van der Kaa, J. (2001) – Second Demographic Transition, Coll. Bad Hermalb
Kernbach, V. (1984) – Biserica în involuție, Editura Politică, București
Kidron, M., Segal, R. (1996) – Atlas des désordres du monde, Éditions Autrement, Paris
Kitchin, R., Thrift, N., International Encyclopedia of Human Geography, vol. I – XII, Elsevier, 2009
Kosinski, L. et al. (1975) – Peoples on the move – studies on international migration, Methuen,
Londra
Kottack, C. F. (1991) – Anthropology – the exploration of human diversity, McGraw-Hill, New York
Krugman, P. (1991) – Geography and Trade, Cambridge, MIT Press
Krugman, P. (2010) – Conștiința unui liberal, Publica, București
Krul, A. J., Daanen, H. A. M., Choi, H. (2011) – Self reported and measured weight, height and bo-
dy mass index, „European Journal of Public Health”, 21 (4):414-419, Oxford
Lamarre, D. (1999) – Climats et sociétés, A. Colin, Paris
Landry, A. (1934) – La Révolution démographique: Études et essais sur les problèmes de la
population, Sirey, Paris
Langaney, A. (1988) – Les hommes, A. Colin, Paris
Lariciov, V. E. (1986) – În căutarea strămoşilor lui Adam, Editura Politică, Bucureşti
Lăzăroiu, S. Ulrich, L. (2003) – Le trafic des femmes: une perspective sociologique, pp. 265 – 300, în
Diminescu, D., Visilbles mais peu nombreux, Ed. de la Maison des Sciences de l’homme, Paris
Leakey, R. (1994) – Originea omului, Humanitas, București
Le Bras, H. (1979) – L'avenir de la population mondiale, „La Recherche” nr. 103
Le Bras, H. (1993) – La Planète au village, Datar, 1993
Le Hir, P. (2005) – Moins féconde, vivant plus longtemps, l'humanité vieillit, „Le Monde”, 22.VII.
2005, Paris
Lecaillon, J.-D. (1990) – Démographie économique. Observation, analyse, interprétation. Ed.
Litec, Paris
Lee, E. – A Theory of Migration, in „Demography”, vol. 3, nr. 1, pp. 47 – 57, Springer
Lee R. B., Daly, R. (1999) – The Cambridge Encyclopedia of hunters and gatherers, Cambridge
University Press, Cambridge
Lee, W. R., editor (1979) – European demography and economic growth, E. Helin, Londra
Leib, J., Mertins, G. (1986) – Bevölkerungsgeographie, Westermann Verlag, Braunschweig
Lerat, S. (1989) – La population du monde, Bréal, Montreuil
Levasseur, E. P. (1883) – Atlas scolaire, Delagrave, Paris
Lévi-Strauss, C. (1978) – Antropologia structurală, Editura Politică, Bucureşti
Lévi-Strauss, C. (1968) – Tropice triste, Editura Științifică, București.
Li, J.Z . et al. (2008) – Worldwide Human Relationships Inferred frop Genome Wide Patterns of
Variation, „Science”, vol. 319, nr. 5586/02, pp. 1100 – 1104
Liégeois, J.-P. (1985) – Tsiganes et voyageurs, Conseil de la Coopération Culturelle, Strasbourg
Lips, I. (1958) – Obârşia lucrurilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
Livi-Bacci, M. (2003) – Populația în istoria Europei, Polirom, Iași
Lobacev, S. (2008) – Top languages in global information production, „The Canadian Journal of
Library”, vol. 3, nr. 2
Lobban, R. A., Saucier, P. K. (2007) – Historical Dictionary of the Republic of Cape Verde, Scarecrow
Press
Loilier, A. R., Prioux, F. (2008) – La pratique religieuse influence-t-elle les comportements
familiaux?, „Population et Sociétés” nr. 448, INED, Paris
Lowry, I. S. (1966) – Migration and Metropolitan Growth: Two Analytical Models, Chandler, San
Francisco
Magobunje, A. L. (1970) – System Approach to a Theory of Rural-Urban Migration, „Geographical
Analysis”, vol. 2/1, pp. 1 – 18
Malherbe, M. (1995) – Les langages de l'humanité, une encyclopédie des 3000 langues parlées
dans le monde, Robert Laffont, Paris
Malthus, T. (1992) – Eseu asupra principiului populației, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
455
Martiș, M. (1988) – De la Bharata la Gandhi, Meridiane, București

De Martonne, E. (1904) – La vie pastorale et la transhumance dans les Karpathes Méridionales;
leur importance géographique et historique, Zu Friedrich Ratzels Gedächtnis, Leipzig
Mathieu, J. L. (1997) – La population mondiale, A. Colin, Paris
Massey, D. S. et al. (1993) – Theories of International Migration: A Review and Appraisal,
„Population and Development Review”, vol. 19/3, pp. 431 – 466, Population Council
Maximilian, C. (1966) – Omul şi rasele lui, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
Maximilian, C. (1982) – Genetica umană, Editura Ştiinţifică și Enciclopedică, Bucureşti
Mazoyer, M., Roudart, L. (1997) – Histoire des agricultures du monde, Seuil, Paris
Measnicov, I. (1942) – Migrațiunile interne în România, „Sociologie Românească” nr. 7 – 12, Bu-
curești
Mehedinți, S. (ed. 2008) – Ethnos, o introducere în studiul omenirii, Editura Terra, Focșani
Merlin, P. (1997) – Géographie humaine, PUF, Paris
Merlin, P. (1988) – Géographie de l’aménagement, PUF, Paris
Meslé, F. et al. (1992) – Mortality by cause in the USSR, „European Journal of Population” nr. 4
Meuss, B. (2011) – Migrant Workers and Postsocialism. A Social Reproduction perspective on
Work Migration from North-East Romania, KU Leuven
Michaud, Y. (2002) – Géographie et Démographie, Odile Jacob, Paris
Moindrot, C. et al. (1990) – Les populations européennes, Ellipses, Paris
Monnier, A. (1990 – 2005) – La conjoncture démographique, Population, INED, Paris
Moller, H. (1964) – Population Movement in Modern European History, Macmillan, New York
Myrdal, G. (1957) – Economic Theory and Underdeveloped Regions, Methuen, Londra
Nicole, J-M. (1990) – Précis d'histoire des religions, Ed. de l'Institute Biblique, Nogent sur Marne
Niederle, L. (1916) – La race slave, Felix Alcan, Paris
Noin, D. (1998) – Géographie de la population, cinquième édition, Masson, Paris
Noin, D. (1981) – La transition démographique dans le monde, Masson, Paris
Noin, D. (1991) – La baisse de la fécondité dans le monde, nr. 559, pp. 258 – 271, Annales de
Géographie, Paris
Noin, D., Thumerelle, P. J. (1994) – Géographie de la population, Presses Universitaires de Fran-
ce, Paris
Noin, D., Thumerelle, P. J., (1994) – L’étude géographique des populations, Masson, Paris
Nonjon, A. (2000) – Concepts et mécanismes de la géographie économique contemporaine,
Ellipses, Paris
Olshansky, J., Carnes, B, Cassel, Christine (1994) – Le vieillissement de l’espèce humaine,
„Problèmes économiques” nr. 2377/25.05, pp. 1 – 6, La Documentation Française, Paris
Oppenheimer, S. (2009) – The great arc of dispersal of modern humans: Africa to Australia,
„Quaternary International” nr. 202, pp. 2 – 13
Ortolani, M. (1975) – Geografia della popolazione, Picein, Padova
Paillat, R. (1993) – Le vieillissement de la population: défi et contradiction, „Espace/Population/
Société”, nr. 3, pp. 314 – 322, Persée
Panzac, D. (1993) – La Turquie – à la croisée des chemins, Edisud, 1993
Paugam, S. (dir.) (2007) – Repenser la solidarité, PUF, Paris
Pitkänen, K., Mielke, J. (1994) – Age and sex differencies in mortality during the XIXth century
population censuses, „European Journal of Population” nr. 3
Pinchemel Geneviève, Pinchemel, Ph. (1988) – La face de la terre, A. Colin, Paris
Pison, G. (2009) – Atlas de la population mondiale, Autrement, Paris
Pitié, J. (1979) – L’exode rural, PUF, Paris
Pittard, E. (1924) – Les races et l’histoire, La renaissance du livre, Paris
De Planhol, X. (1997) – Minorités en Islam. Géographie politique et sociale, Flammarion, Paris
De Planhol, X. (1993) – Les nations du Prophète, Fayard, Paris
Pons, X. (1996) – Le multiculturalisme en Australie, Harmattan, Paris
Postelnicu, C. (2013) – Migrația forței de muncă în economia globală, Presa Universitară Clu-
jeană, Cluj-Napoca
Potts, Lydia (1988) – Weltmarkt für Arbeitskraft, Junius Verlag, Hamburg
Pogonowski, I. C. (1987) – Poland – A Historical Atlas, Hippocrene Books, New York
456
Poulain, M. (1993) – Confrontation des statistiques des migrations intra-européennes: vers plus
d'harmonisation?, „European Journal of Population” nr. 9
Pressat, R. (1981) – Les méthodes en démographie, PUF, Paris
Radvanyi, J. (1999) – De l’URSS à la CEI, Ellipses, Paris
Raghavan,M. (2014) – Upper Palaeolithic Siberian genome reveals dual ancestry of Native
Americans, 505(7481):87-91
Ravenstein, E. G. (1885) – The Laws of Migration, „Journal of Statistical Society of London”, vol.
48/2, pp. 167 – 235, Blackwell, Londra
Reich, D. et al. (2009) – Reconstructing Indian Population History, „Nature”, 461(7263), pp. 489
– 494
Reinhardt, M., Armengaud, A., Dupâquier, J. (1968) – Histoire générale de la population mondiale,
Montchrestien, Paris
Rémond, R. (2003) – Religie și societate în Europa, Polirom, Iași
Renfrew, C. (2000) – Time depth in historical linguistics, McDonald Institute for Archaeological
Research
Révész, G. (1950) – Origine et préhistoire du langage, Payot, Paris
Rey, G., Fouillet, Anne, Jougla, E., Hémon, D. (2007) – Vagues de chaleur, fluctuations ordinaires
des températures et mortalité en France depuis 1971, „Population” 62(3), 2007, pp. 533 –
564, INED, Paris
Rey, M. (1997) – Identité culturelle et interculturalité en Europe, Centre Européen de la Culture,
Actes Sud, Geneva
Richerson, P. J., Boyd, R., (1998) – Homage to Malthus, Ricardo, and Boserup: Toward a General
Theory of Population, Economic Growth, Environmental Deterioration, Wealth, and Poverty,
„Human Ecology Review” no. 4, pp. 85 – 90
Robinson, G. M. (1998) – Methods and Technics in Human Geography, John Wiley & Sons, New York
Roux, M. (1992) – Les Albanais de Yougoslavie, Ed. de la M.S.H., Paris
Ruhlen, M. (2007) – L'origine des langues: sur les traces de la langue mère, Folio, coll. «Essais»
(no. 487)
Russell, C. (1980) – Demographics of the dominion, „American Demography” nr. 7
Russu, I. I. (2009) – Limba traco-dacilor, Dacica, București
Sajna, C. (1998) – L’économie égyptienne et l’aménagement du territoire, „Problèmes économiques”
nr. 2589, Paris
Sala, M., Vintilă-Rădulescu, I. (1981) – Limbile lumii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucu-
reşti
Salt, J. et al. (1976) – Migration in post-war Europe, University Press, Londra
Sandu, D. (1984) – Fluxurile de migrație din România, Editura Academiei, București
Sandu, D. (2010) – Lumile sociale ale migrației românești în străinătate, Polirom, Iași
Sanguin, A. L. (1998) – Sarajevo avant et après le siège, în „Géographie et culture” nr. 27,
Harmattan, Paris
Sardon, J. P. (2006) – La conjoncture démographique: L’Europe et les autres pays développées,
„Population”, 61(3), 2006, pp. 225 – 300, INED
Sauşkin, I. G. (1959) – Introducere în geografia economică, Bucureşti.
Sauvy, A. (1952 – 1954) – Théorie générale de la population, vol. I – II, Masson, Paris
Scarduelli, P. (1996) – Stati, etnie, culture, Ed. A. Guerini, Milanr
Seys, F. O. (1998) – Typologie des changements démographiques en Europe Centrale depuis la
chute du communisme, „Espace/Population/Sociétés” nr. 3, pp. 441 – 461, Persée
Simon, G. (1995) – Géodynamique des migrations internationales dans le monde, PUF, Paris
Smart, N. (1999) – Atlas of the World Religions, Calmann & King Ltd., Londra
Soppelsa, C. (1992) – Les Etats-Unis, Sirey, Paris
Sorre, M. (1952) – Les fondements biologiques de la géographie humaine, Masson, Paris
Sorre, M. (1961) – L'homme sur la terre, Hachette, Paris
Skolnikov, V. (1999) – L’homicide et le suicide dans le monde industriel, „Population”, INED, nr.
1, pp. 127 – 130
Stiglitz, J. (2015) – Marea divizare. Societățile inegale și ce putem face în privința lor, Publica,
București
457
Stoenescu, Al. M. (2014) – Țiganii din Europa și România. Studiu imagologic, Rao, București
Stutz, F. (1999) – The World Economy: Geography, Bussines, Development, 3th edition, Pearson
Surd, V. (2001) – Geodemografie, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca
Susan, K., McIntosh, R., McIntosh, J. (1981) – West African Prehistory, „American Scentist” nr. 6,
pp. 602 – 613
Tabah, L. (1994) – Les antécédents de la conférence du Caire, „European Journal of Population”
nr. 4
Tabutin, D., Schoumaker, B. (2005) – La démographie du monde arabe et du Moyen Orient des
années 1950 à 2000, „Population”, 60 (5 – 6), pp. 611 – 724, INED, Paris
Tamisier, J.-C. (2001) – Dictionnaire des peuples, Larousse, Paris
Tarmann, A. (2002) – Iran achieve Remplacement Level Fertility, „Population Today” nr. 5, PRB,
Washington
Taylor, J. B. (1999) – Monetary Policy Rules, University of Chicago Press
Taylor, P. (1998) – Political geography, Longman, New York
Terzian, A. (2017) – Despre migrație și diaspora armeană, supl. „Ararat”, feb. 2017, București
Thoma, A. (1975) – L'origine de l'homme moderne et de ses races, „La Recherche” nr. 55
Thomlinson, R. (1975) – Demographic Problems. Controversy of Population control, „Population
Today” nr. 1, pp. 1 – 5, PRB, Washington
Thumerelle, P.-J. (1996) – Les populations du monde, Nathan, Paris
Thumerelle, P.-J. (1986) – Peuples en mouvement, SEDES, Paris
Tolstov, S. P., Levin, M. S., Ceboksarov, N. N. (1959 – 1961) – Etnografia continentelor, t. I, II,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti
Trebici, V. (1982) – Ce este demografia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
Trebici, V. (1979) – Demografia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
Trebici, V. (1991) – Populaţia Terrei, Edura Ştiinţa, Bucureşti
Treves, Anna (1976) – Le migrazioni interne nell’Italia fascista, Giulio Einaudi, Torinr
Trewartha, G. T. (1953) – A case for population geography, Annals of the Association of Ameri-
can Geographers
Țarcă, M. (1997) – Demografie, Economica, București
Ungureanu, A., Muntele I. (2006) – Geografia populației, Sedcom Libris, Iași
Урланис, Б. Ц., Борисов В. А. (1984) – Народонаселение стран мира, Финансы и Статистика,
Moscova
Vallin, J. (1995) – La population française, La Découverte, Paris
Vallin, J. (1996) – La population mondiale, La Découverte, Paris
Véron, J. (1997) - La transition démographique dans l’Inde, „Espace/Population/Société”, nr. 2 –
3, pp. 135 – 154, Persée
Verrière, J. (1988) – La population de l’Irlande, PUF, Paris
Veyret-Verner, Germaine (1959) – Population –mouvements, structures, répartition, Arthaud, Paris
Vidal, A. (1994) – La démographie, Presses Universitaires de Grenoble
Vidal de la Blache, P. (1922) – Principes de géographie humaine, A. Colin, Paris
Vidal de la Blache, P. (1903) – La géographie humaine et ses rapports avec la géographie de la
vie, „Synthèses historiques” nr. 1, pp. 22 – 46, Paris
Βишневский, А. (1976) – Демографичесая pеволюция, Статистика, Moscova
Wackermann, G. (2008) – Géographie des civilisations, Ellipses, Paris
Wahl, D. (1999) – Lexikon der Völker Europas und des Kaukasus, Menbat Verlag, Rostock
Wald, Lucia, Slave, Elena (1968) – Ce limbi se vorbesc pe Glob, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
Wallerstein, I. (1992) – Sistemul mondial modern, Meridiane, București
Walter, H. (1994) – L’aventure des langues en Occident, Robert Laffont, Paris
Weinberg, R. (2000) – Le Birobidjan 1928 – 1996. L'histoire oubliée de l'État juif fondé par Staline,
Autrement, Paris
Wilcox, W. F. (1940) – Studies in American Demography, Ithaca, 1940
Wihtol de Wenden, Catherine, Benoît-Guyod Madeleine (2005) – Atlas des migrations dans le
monde, Autrement, Paris
White, S. et al. (2014) – The place of the Neanderthals in hominin phylogeny, „Journal of An-
thropological Archaeology”, 35/2014, pp. 32 – 50
458
Wilhelmy, H. (1981) – Welt und Umwelt der Maya – Aufstieg und Untergang einer Hochkultur, R.
Poper und Co. Verlag, München – Zürich
Wilson, P. H. (2010) – Europe’s Tragedy: A New History of the Thirty Years War, Penguin, Londra
Wood, B. (1994) – Companion Encyclopedia of Geography, Routledge, Londra
Wülker, Gabriele (1985) – Weltbevölkerungsprobleme, Der Fischer Weltalmanach, Fischer
Taschenbuchverlag, Frankfurt am Main
Xinshi, Yang (1996) – Pattern of economic development and patterns of rural – urban migration
in China, „European Journal of Population” nr. 3
Zelinsky, W. (1971) – The hypothesis of the mobility transition, „Geographical Review”, vol. 61,
nr. 2, pp. 214 – 249, American Geographical Society
Zipf, G. (1946) – The P1*P2/D Hypothesis: On the Intercity Movement of Persons, „American
Sociological Review”, vol. 11, nr. 12, pp. 670 – 677
*** (2003) – À la découverte des 6700 langues de la planète, „Courrier International”, suppl.,
mars – novembre
*** (anual) – Atlas de la Banque Mondiale, Washington
*** (1991) – Atlas de la population européenne, Éd. de l’Université, Bruxelles
*** (periodic) – Atlasobs du Monde, Médiaobs, Paris
*** (1984) – Atlas of the world languages, Routledge, Londra
*** (periodic) – Anuarul statistic al României, INS, Bucureşti
*** (1999) – Большой атлас школьника –география Ф. Г. Г. К. России, Moscova
*** (periodic) – Calendario atlante De Agostini, Istituto Geografico de Agostini, Novara
*** (2000) – Come la diplomazia elabora e realizza la tutela delle minoranze centro-europee,
I.S.I.G. Magazine Gorizia, nr. 2 – 3
*** (periodic) – China statistical yearbook, Beijing
*** (periodic) – Courrier de la Planète, Paris
*** (periodic) – Daedalus – historical population studies – Journal of the American Academy of
Arts and Sciences, Cambridge, SUA
*** (periodic) – Demographical Yearbook, ONU, New York
*** (2006) – Dentsu Institute Report, Tokyo
*** (1998) – Dictionnaire de Sociologie, Encyclopedia Universalis/Albin Michel, Paris
*** Encyclopaedia Britannica – capitolul Languages of the world
*** (1975 – 1980) – Encyclopédie Alpha des peuples du monde entier, t. I –XI, Grammont S. A.,
Lausanne
*** (periodic) – Der Fischer Weltalmanach, Fischer Taschenbuch Verlag, Frankfurt am Main
*** (periodic) - L’État du Monde, La Découverte, Paris
*** (periodic) – Ethnologia europaea, Paris
*** (periodic) – European Journal of Population, Dordrecht
*** (periodic) – Population Data, Eurostat, Luxemburg
*** (periodic) – Futuribles, Paris
*** (2012) – Gender Statistics Highlights, Banca Mondială, New York
*** (periodic) – Genre humain, Paris
*** (periodic) – Geographical abstracts – human geography, Londra
*** (periodic) - Géographie et cultures, Paris
*** (2005) – Global population profile 2004, US Census Bureau, Washington
*** (2016) – Global Education Digest, UNESCO, Paris
*** (1985) – Grosser Atlas zur Weltgeschichte, Westermann, 1985
*** (periodic) – Homme, Paris
*** (periodic) – Homo, Toulouse
*** (periodic) – Human Development Report, U.N.D.P., New York
*** (periodic) – Images économiques du monde, Armand Colin, Paris
*** (1999) – Initiation aux pratiques statistiques en géographie, Groupe Chadoule, ed. a II-a,
Masson, Paris
*** (periodic) – International Labour Organization Report, Geneva
*** (periodic) – International Labour Organization Yearbook, Geneva
*** (periodic) – Journal of anthropological research, Albuquerque
459
*** (periodic) – Key demographic indicators, 1998 – 2001, Institute of Statistics of New Zeeland,
Wellington
*** (2002) – Le Grand Atlas de Boeck, ed. X, De Boeck et Larcier, Bruxelles
*** (1999) – Les langues du monde, Bibliothéque pour la Science, Paris
*** (1980) - Les migrations internationales de 1815 à nos jours, Ed. du CNRS, Paris.
*** (1995) – L’homme et les religions, Larousse, Paris
*** (1999) – Nouvel Atlas Universel, Readers Digest, Paris
*** (1988) – Peopling of the earth, „National Geographic Magazine” nr. 10
*** (1980) – Populaţie şi societate, nr. 1 –4, sub redacţia lui Ştefan Pascu, Editura Dacia, Cluj
*** (periodic) – Population, I.N.E.D., Paris
*** (periodic) – Population Bulletin, P.R.B., Washington
*** (periodic) – Population et Sociétés, I.N.E.D., Paris
*** (periodic) – Population Today, P.R.B., Washington
*** (2005) – Probleme demografice ale populaţiei în contextul integrării europene, Academia de
Studii Economice, Chişinău
*** (periodic) – Расы и Народы, Наука, Moscova
*** (2016) – Sample Registration System Bulletin, vol. 35, nr. 2, New Delhi
*** (periodic) – Statistical Yearbook, ONU, New York
*** (periodic) – Statistiques en bref, EUROSTAT, Comisia Europeană, Luxemburg
*** (periodic) – Tempo Online, baza de date a INS, București
*** (2011) – UNESCO Atlas of the World's Languages in Danger, Paris
***(periodic) – United Nations High Comitee for Refugees, Annual Report, Geneva
*** (periodic) – US Department of Statistic Report, Washington
*** (periodic) – US Immigration and Naturalization Service, Statistical Yearbook, Washington
*** (2012) – Global Index of religiosity and atheism, WINGallup International, Zürich
*** (periodic) – The World Factbook, CIA, Washington
*** (periodic) – World Life Expectancy Report, OMS, Geneva
*** (2011) – World Marriage Patterns, U.N. Population Division, New York
*** (periodic) – World Migration Report, International Organization for Migration
*** (periodic) – World Mortality Report, U.N. Population Division, New York
*** (periodic) – World Population Data Sheet, Population Reference Bureau, Washington
*** (periodic) – World Population Prospects, U.N. Population Division, New York
*** (periodic) – World Women-Girls Data Sheet, ONU, New York
*** (2005) – XXVe Congrès International de la Population, Tours – résumés
460
Editura SEDCOM LIBRIS
este parte a Companiei SEDCOM LIBRIS Iași.
Mai multe despre noi pe

www.editurasedcomlibris.ro
www.sedcom.ro
www.portokal.ro
Carte înregistrată la Biblioteca Națională a României

și tipărită la Tipografia SEDCOM LIBRIS Iaşi
Şos. Moara de Foc nr. 4, cod 700527, Iaşi, România
CONSTANTIN VERT
GEOGRAFIA
POPULAŢIEI
teorie şi metodologie
Editura MIRTON
1
UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIŞOARA
FACULTATEA DE CHIMIE-BIOLOGIE-GEOGRAFIE
SECŢIA GEOGRAFIE
CONSTANTIN VERT
GEOGRAFIA POPULAŢIEI
TEORIE ŞI METODOLOGIE
Editura MIRTON Timişoara

2001
2
Referenţi:
Prof. univ. dr. Vasile Cucu
Prof. univ. dr. George Erdeli
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

VERT, CONSTANTIN
Geografia populaţiei: teorie şi metodologie
Constantin Vert – Timişoara: Mirton, 2001
208 p.; 24 cm.
Bibliogr.
Index
ISBN 973-585-468-6
911.3
3
Cuprins
Prefaţă…………………………………………………………………………………………... 6
Introducere………………………………………………….……….….……………………… 8
1. OBIECT ŞI DOMENIU DE CERCETARE…………………………….………………..... 10
2. TEORIE ŞI METODOLOGIE ÎN STUDIUL POPULAŢIEI…………………………….... 16
2.1. Populaţia ca sistem. Noţiuni utilizate……………………………………………...... 16
2.2. Sistemul informaţional şi metodele utilizate în studiul populaţiei……………....... 20
2.2.1. Sistemul informaţional……………………………………………………........ 20
2.2.1.1. Recensămintele populaţiei……………………………………......... 20
2.2.1.2. Statistica stării civile……………………………………………......... 27
2.2.1.3. Statistica migraţiei………………………………………………........ 28
2.2.1.4. Anchetele demografice…………………………………………........ 29
2.2.1.5. Monografiile demografice………………………………………........ 29
2.2.1.6. Registrele de populaţie…………………………………………........ 30
2.2.2. Metodele utilizate…………………………………………………………........ 30
3. NUMĂRUL POPULAŢIEI………………………………………………………………….. 37
3.1. Numărul populaţiei………………………………………………………………....... 37
3.2. Dinamica numărului populaţiei………………………………………………………. 40
3.3. Prognoza demografică……………………………………………………………….. 45
4. REPARTIŢIA TERITORIALĂ A POPULAŢIEI. ………………………………………….. 47
4.1. Factorii repartiţiei…………………………………………………………………....... 47
4.2. Indicatorii repartiţiei………………………………………………………………....... 49
5. DINAMICA POPULAŢIEI…………………………………………………………………... 52
5.1. Mişcarea naturală a populaţiei……………………………………………………..... 52
5.1.1. Generalităţi…………………………………………………………………....... 52
5.1.2. Natalitatea…………………………………………………………………........ 54
5.1.2.1. Noţiuni, concepte, factori………………………………………........ 54
5.1.2.2. Sistemul de indicatori………………………………………….......... 58
5.1.3. Mortalitatea…………………………………………………………………....... 60
5.1.3.1. Generalităţi………………………………………………………........ 60
5.1.3.2. Rate generale şi specifice de mortalitate……………………......... 62
5.1.4. Morbiditatea………………………………………………………………......... 67
5.1.5. Bilanţul demografic natural………………………………………………........ 67
5.1.6. Creşterea demografică naturală…………………………………………....... 68
5.1.7. Reproducerea populaţiei…………………………………………………........ 69
5.1.7.1.Tipuri de reproducere a populaţiei.……………………………......... 69
5.1.7.2. Indicatorii reproducerii populaţiei……………………………........... 70
5.2. Tranziţia demografică……………………………………………………………....... 72
5.3. Mobilitatea teritorială a populaţiei………………………………………………....... 76
5.3.1. Conceptul de mobilitate teritorială a populaţiei…………………………....... 76
5.3.2. Cauzele migraţiei…………………………………………………………........ 78
5.3.3. Tipuri de migraţii………………………………………………………….......... 79
5.3.4. Indicatorii de analiză a migraţiei…………………………………………....... 79
5.3.5. Bilanţul demografic migratoriu……………………………………………....... 82
5.4. Bilanţul demografic general………………………………………………………...... 83
5.5. Mobilitatea socială a populaţiei…………………………………………………....... 86
6. STRUCTURA GEODEMOGRAFICĂ…………………………………………………...... 89
6.1. Structura demografică……………………………………………………………....... 91
6.1.1. Structura pe sexe…………………………………………………………........ 91
6.1.2. Structura după vârstă................................................................................. 93
4
6.1.3. Structura matrimonială……………………………………………………....... 103
6.1.4. Structura populaţiei pe familii şi gospodării……………………………........ 105
6.2. Structura socială…………………………………………………………………….... 107
6.2.1. Structura etnică……………………………………………………………....... 107
6.2.2. Structura rasială……………………………………………………………...... 107
6.2.3. Structura lingvistică………………………………………………………......... 108
6.2.4. Structura pe medii…………………………………………………………....... 108
6.2.5. Structura după nivelul de instruire………………………………………........ 111
6.2.6. Structura pe religii…………………………………………………………....... 113
6.3. Structura economică………………………………………………………………..... 114
7. STUDIUL CALITĂŢII VIEŢII POPULAŢIEI……………………………………………..... 121
7.1. Conceptul de calitate a vieţii……………………………………………………….... 121
7.2. Indicatori de evaluare a calităţii vieţii……………………………………………...... 121
7.3. Cadrul natural şi calitatea vieţii…………………………………………………........ 122
7.3.1. Rolul componentelor cadrului natural în asigurarea calităţii vieţii
populaţiei.................................................................................................... 122
7.3.2. Evaluarea potenţialului componentelor cadrului (mediului) natural............ 137
7.4. Indicatorii sociali ai calităţii vieţii…………………………………………………...... 138
7.4.1. Locuirea…………………………………………………………………............ 138
7.4.1.1. Fondul de locuinţe……………………………………………............ 138
7.4.1.2. Dezvoltarea fondului de locuinţe………………………………......... 140
7.4.1.3. Condiţii de locuit…………………………………………………........ 141
7.4.2. Mobilitatea socială…………………………………………………………....... 143
7.4.2.1. Indicatori ai mobilităţii sociale………………………………….......... 143
7.4.2.2. Migraţia………..…………………………………………………......... 144
7.4.3. Forţa de muncă…………………………………………………...................... 145
7.4.4. Nivelul de sărăcie………………………………………………………........... 148
7.4.5. Evaluarea stării de sănătate a populaţiei……………………………………. 148
7.4.6. Caracterizarea sistemului de învăţământ……………………………………. 148
7.4.7. Cultura şi arta…………………………………………………………………... 150
7.4.8. Indicatori ai libertăţii şi dezvoltării umane……………………...................... 150
7.4.9. Indicatori subiectivi ai calităţii vieţii……………………………..................... 153
7.5. Indicatori economici ai calităţii vieţii……………………………………………….... 155
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………….... 157
5
Prefaţă
Tematica prezentei lucrări, preocupă astăzi, mai mult ca oricând, oameni investiţi cu
răspunderi politice şi obşteşti, învăţaţi, doritori de a-şi pune ştiinţa în slujba societăţii.
Preocuparea atât de generală şi activă, nu este o reflectare a unui interes de moment, de
conjunctură, pentru o problemă „la modă”, ci izvorăşte din necesitatea ca cercetările de
geografia populaţiei să fie cât mai folositoare.
Folositoare, pe de-o parte, unei bune înţelegeri a proceselor istorice din trecutul societăţii
omeneşti, folositoare, deopotrivă, pentru înţelegerea ştiinţifică a dezvoltării complexe a societăţii
contemporane şi a celei de mâine.
Experienţa a demonstrat că problemele demografice sunt probleme fundamentale ale
istoriei societăţii umane, a civilizaţiei umane. Cele mai de seamă manifestări şi realizări în toate
domeniile de activitate (economic, social, politic, cultural), îşi găsesc una din explicaţiile
principale în populaţie. De densitatea populaţiei depinde în bună parte bogăţia naţiunii, puterea
ei, realizările sociale şi culturale, civilizaţia sa în ultimă instanţă. Pentru prezent şi viitor,
cunoaşterea cât mai exactă a problemelor populaţiei are o importanţă primordială.
Metodologia prezentată de autor urmăreşte cunoaşterea cât mai exactă a problemelor
populaţiei din prezent şi din viitor sub cele mai diferite şi importante aspecte: efectivul
populaţiei, răspândirea geografică, dinamica populaţiei (naturală, teritorială, socio-culturală,
politică), structura geodemografică. De aceşti factori, depinde în primul rând ritmul de creştere a
populaţiei, evoluţia numerică a populaţiei dintr-o ţară, dintr-un continent, de pe întreg globul. Nu
mai este nevoie, considerăm, de argumente pentru a dovedi însemnătatea ritmului de creştere
al populaţiei în viaţa economică, socială, politică, culturală.
Ritmul de creştere determină densitatea populaţiei, care la rândul său, influenţează
dezvoltarea economică a unei societăţi, dar pretinde, în acelaşi timp, asigurarea mijloacelor de
subzistenţă, de culturalizare, sanitare, igienice, de locuire etc. Evoluţia populaţiei determină şi
structura multiformă a acesteia: structura numărului, adică efectivul populaţiei, element
fundamental pentru dezvoltarea unei societăţi; structura pe sexe şi structura pe vârste,
elemente importante pentru planificarea şi dezvoltarea economică în funcţie de capacitatea
forţei de muncă, de trebuinţele populaţiei, care diferă după sexe şi după vârste.
Structura populaţiei: a numărului, pe sexe şi vârste, influenţează în mare măsură repartiţia
populaţiei în general şi îndeosebi a celei active. Repartiţia populaţiei mai depinde şi de alţi
factori bine precizaţi în lucrare şi corelaţi.
Aspectele enunţate aici, sunt, cred, suficiente pentru a convinge pe cititor de importanţa
studiului populaţiei, pentru trecut, prezent şi în vederea prospectării viitorului.
Lucrarea de faţă îndeplineşte toate aceste cerinţe, având în acelaşi timp o dublă
semnificaţie teoretică şi practică, foarte necesară din punct de vedere ştiinţific, social-economic
şi social-politic.
Lucrarea „Geografia populaţiei. Teorie şi metodologie” este structurată în şapte capitole
bine individualizate, dar cu relaţii foarte strânse între ele, relaţii de interdependenţă ce dă
unitate lucrării.
În primele două capitole este precizat obiectul şi domeniul de cercetare, conceptul de
geografia populaţiei şi legăturile acesteia cu alte discipline ştiinţifice apropiate. Următoarele
patru capitole conţin metodologia de studiu cu referire la efectivul, repartiţia, dinamica şi
structura populaţiei, cu cauzele care explică variaţia spaţială a indicatorilor acestora şi efectele
acestora asupra calităţii vieţii în general.
O importanţă deosebită are capitolul şapte, referitor la calitatea vieţii populaţiei, ce pezintă
mai întâi conceptul şi conţinutul acestuia iar mai apoi indicatorii de evaluare a calităţii vieţii,
grupaţi în trei mari categorii: naturali, sociali, economici. Acest ultim capitol evidenţiază în
6
special bunele raporturi care trebuie să existe între om şi mediul geografic, accentuându-se pe
necesitatea reconsiderării acestor raporturi în condiţiile actuale.
În ansamblu, volumul realizat de Lector univ. dr. Constantin VERT a reuşit să înfăţişeze
problematica complexă a geografiei populaţiei, cu gândul şi speranţa de a ne integra organic cu
toţii în această problematică.
Lucrarea este şi o încercare de unificare a strădaniilor în acest domeniu ale geografilor din
celelalte centre universitare din ţară pentru a da specialişti competenţi geografiei şi nu numai.
Prin modul cum a fost structurată, cum a răspuns unor probleme majore ale Geografiei
umane în general şi a celei de populaţie în special, a problemelor actuale aduse în faţa
cititorului, lucrarea corespunde exigenţelor didactice universitare şi considerăm că este un real
câştig pentru învăţământul geografic.
Prof. univ. dr. George ERDELI

Universitatea din Bucureşti
7
Introducere
Ziua de 12 octombrie 1999 reprezintă unul din momentele importante în evoluţia

demografică a Terrei şi anume atingerea celui de-al şaselea miliard de locuitori. Deşi simbolică,
această dată are o puternică semnificaţie, o puternică încărcătură, fiind pentru foarte multe ţări
un prilej de reflecţie şi de îngrijorare, şi nu unul de jubilare, datorită consecinţelor economice,
sociale şi ecologice pe care le generează creşterea impresionantă a populaţiei mondiale.
Creşterea în sine a numărului populaţiei nu constituie o problemă dacă nu este raportată
la resurse, la dezvoltarea economică, la mediul înconjurător, la diversitatea biologică a Terrei,
căci dacă creşterea populaţiei în unele ţări este un fenomen pozitiv, stimulând creşterea
economică, în altele – în marea majoritate a ţărilor în curs de dezvoltare – o asemenea creştere
exponenţială, depăşind frecvent rata de doi la sută anual, generează tensiuni şi consecinţe care
pot afecta în pespectivă viitorul întregii planete.
Populaţia mondială, creşterea ei rapidă au devenit, în ultimele decenii, o problemă globală
căreia i se caută explicaţii ştiinţifice şi i se propun strategii integrate. Creşterea numerică a
populaţiei a devenit aşadar una din marile probleme ale epocii contemporane datorită în primul
rând ritmului susţinut şi destul de intens, din ultimele decenii, de creştere numerică a populaţiei
globului în ansamblu. În ultima jumătate de secol populaţia globului a marcat o creştere de
peste trei miliarde locuitori (3 005 000 000), adică de la 2 995 000 000 locuitori existenţi pe
întreg globul pământesc în 1960, la 6 miliarde locuitori în anul 1999. Creşterea este într-adevăr
impresionantă, corespunzând unui ritm mediu anual de 1,9%. Mai concret asemenea cifră arată
că în perioada 1960 – 1999 populaţiei globului i s-au adăugat peste 3 miliarde, practic s-a
dublat. Niciodată, însă, această creştere nu s-a manifestat cu atâta vigurozitate, şi la asemenea
dimensiuni.
În al doilea rând creşterea numerică a populaţiei are implicaţii multiple în cele mai diferite
sectoare ale vieţii sociale. Este vorba de fenomenul urbanizării, al protecţiei mediului
înconjurător, al sistematizării localităţilor şi teritoriului ş.a.
Evoluţia fenomenelor demografice din ultimele decenii arată că s-au produs modificări
substanţiale în comportamentul demografic al populaţiei, sub influenţa activă a unor factori de
ordin social, economic, psihologic, educativ şi legislativ. În cadrul acestui comportament se
înscrie evoluţia cu tendinţe relativ pozitive în unele ţări, cea de scădere în marea majoritate a
ţărilor, a natalităţii şi sporului natural, iar pe de altă parte evoluţia întreruperilor de sarcină,
divorţurilor şi mortalităţii materne, care sunt în cea mai mare parte a lumii în creştere.
Asemenea evoluţii ale comportamentului demografic arată că în condiţiile actuale ale dezvoltării
societăţii, conţinutul, latura socială a fenomenelor demografice în comparaţie cu cea biologică,
are importanţă din ce în ce mai mare. Politica demografică, deci, a oricărui stat trebuie să fie în
concordanţă directă cu condiţiile specifice etapei de dezvoltare prin care trece statul respectiv.
Având în vedere toate aceste considerente, populaţia constituie, prin complexitatea
problematicii pe care o ridică, obiect de studiu pentru multe ramuri ale ştiinţei. În acest context
mai larg geografia are o „viziune” proprie asupra populaţiei şi anume aceea prin care o
consideră în acelaşi timp componentă şi factor de transformare a mediului înconjurător. Pentru
aceasta trebuie bine cunoscută şi analizată mai întâi în prima calitate pe care o are şi anume
cea de componentă.
Acest prim deziderat este îndeplinit de analiza geodemografică (geografia populaţiei) cea
care prin utilizarea unor concepte, metode şi indici specifici transformă materialul statistic „brut”
în informaţie finită. Geografia populaţiei fundamentează prin aceasta studiile de geografie
umană, ce au un caracter mult mai complex şi care vizează populaţia şi în cea de a doua
calitate, de factor modificator al mediului.
În acest context se înscrie şi demersul nostru ştiinţific, încercând să punem la îndemâna
studenţilor geografi, şi nu numai, prin prezenta lucrare un instrument de lucru care să le
faciliteze o mai bună cunoaştere şi înţelegere a populaţiei.
8
Structurată în şapte capitole, lucrarea precizează mai întâi obiectul şi domeniul de
cercetare al Geografiei populaţiei evidenţiind specificul acesteia comparativ cu celelalte ramuri
ale ştiinţei ce se ocupă cu studiul populaţiei
Capitolul al doilea este dedicat conceptelor teoretice şi metodologice utilizate în studiul
populaţiei precizându-se ultimele noutăţi în domeniu cât şi sursele de informare statistică şi
documentară utilizate în studiul geografic al populaţiei.
Următoarele patru capitole analizează fenomenele demografice în strânsă corelaţie cu
celelalte fenomene ale sistemului social. Începând cu numărul populaţiei, continuând cu
repartiţia acesteia, cu dinamica (naturală, teritorială, socială) şi încheind cu structura, întreaga
gamă de fenomene este analizată atât din perspectivă longitudinală cât şi transversală.
Ca element de noutate, comparativ cu lucrările din domeniu apărute anterior, capitolul
şapte se constituie într-un capitol de sinteză privind studiul geografic al populaţiei, abordând
într-un mod unitar problematica calităţii vieţii populaţiei. După precizarea conceptului de calitate
a vieţii şi a opiniilor referitoare la conţinutul acestuia, sunt prezetaţi şi pincipalii indicatori de
evaluare a calităţii vieţii, structuraţi pe cele trei domenii: natural, economic, social.
Lucrarea este o continuare la un nivel superior a celei de Analiză geodemografică
publicată de autor în 1995 făcând parte dintr-o serie dedicată studiului geografiei umane.
Manualul a fost realizat pe baza unei bibliografii reprezentative în domeniu şi a bogatei
experienţe didactice şi de cercetare a autorului îmbinând metodele tradiţionale cu cele moderne
în studiul populaţiei.
Prin tematica abordată lucrarea se adresează studenţilor şi cercetătorilor din domeniul
geografiei, ştiinţelor sociale, politice şi economice, al ştiinţelor medicale, arhitecturii şi
urbanisticii, lucrătorilor din administraţie, ca şi tuturor celor care, prin preocupările lor, au
tangenţă cu problemele demografice sau sunt interesaţi în cunoaşterea metodelor de analiză a
populaţiei.
Adresată în primul rând studenţilor, este justificată abordarea didactică, cu scop de
instruire, acordându-se prioritate prezentării metodelor moderne de observare, prelucrare şi
analiză a fenomenelor şi proceselor demografice ca şi aspectelor referitoare la calitatea vieţii,
îndeosebi a celor circumscrise şi care determină direct nivelul acesteia. Sunt investigate într-o
măsură foarte mică aspecte reale, practice de politică demografică sau standard de viaţă,
specifice perioadei actuale.
Avem convingerea că limitele impuse de cadrul precomandat nu diminuează utilitatea
lucrării, având în vedere faptul că fiind un manual universitar, trebuie să prezinte într-o
concepţie unitară, sistematică şi coerentă conceptele metodologice în domeniul Geografiei
populaţiei. În acest sens, manualul de faţă se doreşte a fi o modestă contribuţie la diversificarea
surselor bibliografice, alăturându-se astfel unor valoroase lucrări în acest domeniu.
Exprim întreaga recunoştinţă domnilor Prof. univ. dr. Vasile CUCU şi Prof.univ. dr. George
ERDELI de la Universitatea din Bucureşti, reputate cadre didactice cu o vastă experienţă în
domeniu, pentru creditul moral acordat, ale căror sugestii şi recomandări au constituit un sprijin
real în redactarea lucrării.
Conştient de faptul că lucrarea este susceptibilă de îmbunătăţiri, autorul va fi recunoscător
tuturor celor care vor binevoi a-i face observaţii, sugestii şi propuneri care să ducă la ridicarea
nivelului ei calitativ la o eventuală viitoare ediţie.
Autorul
9
1. OBIECT ŞI DOMENIU DE CERCETARE
Populaţia sub variatele ei aspecte a constituit obiect de studiu încă din cele mai vechi
timpuri. Am putea spune chiar că primele sale descrieri aparţin geografiei şi făceau referire în
primul rând la modul de viaţă al oamenilor. Mai mult chiar „toată geografia ar fi inutilă dacă ea
nu ar pleca de la problemele puse de prezenţa omului şi nu ar ajunge la o imagine completă şi
dinamică a raporturilor de toate categoriile dintre populaţie şi mediul în care aceasta este
chemată să trăiască” (12). Dacă acesta constituie începutul şi scopul geografiei în general şi al
geografiei populaţiei în special, odată cu maturizarea gândirii ştiinţifice, cea de-a doua devine o
disciplină care se ocupă cu „analiza şi interpretarea geografică a variaţiilor spaţiale ale
structurilor şi valorilor fenomenelor demografice” (18).
Omul este prezent în toate manifestările materiale sau spirituale din toate timpurile.
„Înţelegerea existenţei umane, indiferent la ce epocă ne referim, a fost posibilă numai prin
intermediul cunoaşterii relaţiilor obiective existente între om (în sens restrâns), colectivitate
umană (în sensul larg al concepţiei asupra omului) şi realitatea socială şi materială
caracteristică vremurilor respective. În cadrul acestor relaţii, un loc important l-a avut
dintotdeauna natura sau într-un sens mai concret diferitele componente ale mediului geografic"
(6).
Din necesitatea de a cunoaşte mecanismul acestor relaţii au apărut numeroase ramuri în
cadrul unor ştiinţe, printre acestea numărându-se şi geografia populaţiei.
Problemele privitoare la populaţie au atras interesul oamenilor de ştiinţă din cele mai vechi
timpuri. Trebuie subliniate în acest sens lucrările învăţaţilor antici şi în special Geografia lui
Strabon, considerată ca una din cele mai valoroase contribuţii antice la prezentarea unor
elemente de geografia populaţiei.
Asemenea elemente sunt prezentate în continuare în diferite lucrări cu caracter general
sau în jurnalele de călătorii, modul lor de tratare reflectând evoluţia gândirii geografice.
Secolul al XIX-lea marchează un salt important în domeniul gândirii geografice, prin
trecerea ştiinţei noastre dintr-o etapă în care caracterul descriptiv-informaţional constituia
trăsătura dominantă, într-o etapă nouă cea a geografiei moderne explicative. Acest moment în
care geografia începe să-şi precizeze coordonatele teoretico-metodologice moderne,
marchează totodată începutul formării sistemului ştiinţelor geografice, al conturării de ştiinţe
speciale, analitice, între care şi geografia populaţiei.
Omul în comparaţie cu alte fiinţe nu este numai un component al mediului ci şi un factor
modificator al acestuia, deoarece el intră în contact cu natura pentru a folosi ceea ce aceasta îi
oferă şi mai mult decât atât încearcă să o modifice în avantajul său. Desigur omul acţionează
mai mult sau mai puţin raţional asupra naturii, încercând prin cunoştinţele lui să dezlege treptat
tainele acesteia. El este în acelaşi timp producător dar şi consumator având posibilitatea să-şi
creeze unele surse de existenţă în afara celor naturale.
În această accepţiune, pentru înţelegerea relaţiilor dintre om şi natură, rezultă necesitatea
de „a studia populaţia nu ca un scop în sine, ci pentru sine" (6) strâns legat de condiţiile
naturale şi social-economice date.
Rolul factorului uman a înregistrat o creştere continuă în decursul timpului fapt confirmat
de modernizarea structurilor economice şi ascendenţa ritmurilor de creştere a acestora.
Astăzi, factorul uman a devenit factor hotărâtor pentru dinamismul social-economic şi
cultural, raţiunea tuturor activităţilor noastre.
În aceste condiţii concepţia geografiei asupra populaţiei este total diferită faţă de stadiile
anterioare ale dezvoltării geografiei ca ştiinţă. Factorul uman, ca principală forţă de producţie a
societăţii, ocupă locul central în orice domeniu al abordării cercetării ştiinţifice. Din punct de
vedere geografic omul constituie veriga de legătură între structurile naturale şi cele economice
ale mediului (Fig.1.1). Acest lucru defineşte coordonatele relaţiilor complexe existente între
creşterea populaţiei, dezvoltarea social-economică şi calitatea mediului înconjurător.
10
STRUCTURI STRUCTURI
NATURALE ECONOMICE
Relief, climă, Primare,
POPULAŢIE
ape, vegetaţie, secundare,
soluri. terţiare.
Fig.1.1. – Interdependenţa populaţiei cu structurile naturale şi economice.
Între om şi celelalte componente ale mediului geografic există o relaţie activă ce relevă în
fond funcţia şi funcţionalitatea luate individual sau a geosistemului în ansamblu. Dacă factorul
uman este considerat, în mod firesc, drept variabilă centrală, atunci poziţia şi ponderea
celorlalte variabile se raportează la populaţie.
Astfel, studiul oricărui component al mediului impune corelarea însuşirilor, a funcţionalităţii
sale în raport cu dezvoltarea social-economică realizată de colectivitatea umană, iar studiile
geodemografice trebuie să ţină seama de dezvolatrea social-economică de realitatea teritorială
a spaţiului în toată complexitatea sa.
Răspândirea populaţiei pe suprafaţa Pământului evidenţiază disparităţi de un gen aparte,
generate de anumite condiţii de spaţiu şi timp.
Această realitate teritorială (diversitate de aspecte) necesită studii speciale cum sunt cele
geodemografice care abordează populaţia şi habitatul având în vedere următoarele aspecte:
- repartiţia spaţială;
- dinamica numărului de locuitori;
- mişcarea naturală şi migratorie;
- structura geodemografică;
- raporturile cu celelalte componente ale mediului geografic.
Luate fie în ansamblu fie separat aceste aspecte ne sugerează ideea că populaţia nu este
niciodată şi nicăieri statică. Evoluţia populaţiei înregistrează caracteristici diferite atât sub raport
cantitativ cât şi calitativ în funcţie de loc (regiune geografică) şi timp (perioadă istorică). Analiza
acestor caracteristici permit aprecierea relaţiilor dintre populaţie şi fenomenele proprii teritoriilor
studiate.
Studierea populaţiei de către geografie nu se limitează numai la fenomenele demografice
propriu-zise, ci cuprind şi modul de viaţă al omului, modul de organizare a teritoriului în care el
îşi desfăşoară activitatea, respectiv habitatul. Fenomenele geodemografice sunt strâns legate
de modul de organizare al comunităţii, de locul de trai, odihnă şi muncă al omului.
În accepţiunea geografiei aşezarea umană este o creaţie a omului realizată de-a lungul
timpului, în diverse condiţii social-economice, în procesul de valorificare a resurselor naturale în
procesul complex al schimburilor şi relaţiilor dintre om şi natură.
„Aşezările umane – arăta Prof. Vasile Cucu (1981) – sunt .... grupări de locuinţe şi oameni
ce îşi desfăşoară activitatea pe un anumit teritoriu a cărui înfăţişare se schimbă în funcţie de
caracterul formaţiunii economico-sociale şi de condiţiile naturale ale mediului înconjurător”.
Datorită acestor condiţii habitatul uman îmbracă o mare varietate de forme, de la cele
nomade până la cele sedentare, de la cele rurale până la cele urbane; este un proces
îndelungat şi extrem de complicat. În raport cu tipul de activitate economică pe care o
desfăşoară populaţia unei aşezări, aceasta din urmă îndeplineşte o anumită funcţie. Trăsăturile
habitatului constituie în esenţă specificul tradiţional al fiecărui popor.
Studiile de geografia populaţiei trebuie să surprindă toate aceste aspecte, fără să se
limiteze doar la unul sau două dintre ele, mai mult chiar ele trebuie să vizeze şi regiunea
înconjurătoare, locul de unde omul obţine bunurile materiale, respectiv teritoriul vremelnic al
vânătorului sau crescătorului de vite.
Acesta este obiectul, domeniul de studiu al geografiei populaţiei dedus din obiectivul şi
sarcinile de bază ale geografiei.
11
În esenţă conceptul de geografia populaţiei se referă aşadar la fenomenele
geodemografice, la modul de aşezare a populaţiei pe glob, ţări, regiuni geografice, în funcţie de
spaţiu şi timp, de condiţiile concrete, naturale, sociale şi economice. El evidenţiază deosebirile
spaţiale şi cauzale ce au determinat caracterul relaţiilor dintre om şi elementele concrete ale
cadrului natural, condiţiile sociale şi economice specifice regiunii respective (Fig. 1.2.).
Rolul geografului constă în aprecierea tipurilor de fenomene demografice, prognozarea lor
în raport cu celelalte fenomene, în elucidarea legilor repartiţiei populaţiei, necesare în procesul
decizional al activităţii socio-economice practice.
Populaţia în calitate de component şi factor modificator al mediului geografic, prezintă o
multitudine de caracteristici, fapt pentru care ea constituie obiect de studiu pentru atâtea
discipline.
Locul şi rolul pe care îl are populaţia în raport cu celelalte sisteme, natural şi economic, au
făcut din ea unul din cele mai complexe şi vaste domenii de cercetare.
Geografia este ştiinţa care are cele mai vechi preocupări legate de populaţie prin acele
descrieri ale învăţaţilor antichităţii despre modul de viaţă al oamenilor din diverse regiuni ale
globului.
De asemenea prin viziunea sa integratoare, sistemică, analitică şi sintetică, geografia este
singura ştiinţă care poate efectua atât studii complete şi complexe asupra populaţiei cât şi studii
privind unele aspecte particulare ce caracterizează populaţia.
Cele două aspecte majore sub care poate fi studiat omul ca fiinţă biologică (în sens
restrâns) şi ca fiinţă socială (în sens larg) au făcut ca particularităţile acestor aspecte să
constituie fiecare în parte obiect de studiu pentru un număr însemnat de discipline ştiinţifice.
Deşi acestea sunt discipline de sine stătătoare cu un obiect de studiu bine precizat din
domeniul mai vast al populaţiei, între ele nu există limite foarte riguros precizate, dimpotrivă
caracterul de interdisciplinaritate este foarte evident.
De altfel nici particularităţile populaţiei nu pot fi studiate separat ci în permanentă corelaţie
cu cele care se întrepătrund, condiţionându-se reciproc.
Din numărul mare de discipline cu care geografia conlucrează în studiul populaţiei
amintim: statistica, demografia, sociologia, istoria, etnografia, biologia, medicina, economia,
ligvistica, politologia.
Definită foarte concis statistica este ştiinţa care studiază aspectele cantitative ale
fenomenelor de masă ce se manifestă în condiţii concrete, variabile în timp şi spaţiu. Rolul
statisticianului nu este acela de a realiza un sistem de indicatori pentru un fenomen oarecare, ci
cunoaşterea modului de lucru cu datele de tip statistic şi, eventual, verificarea acurateţei cu
care acestea au fost culese. Conţinutul în sine al informaţiei trebuie definit şi stabilit de
specialistul în domeniul în seama căruia stă cercetarea fenomenului respectiv. Cu alte cuvinte
statisticianul nu are căderea să judece valoarea întrinsecă a indicatorilor, ci trebuie doar să se
ocupe cu prelucrarea datelor respective şi să evalueze doar din punct de vedere metodologic
consistenţa unor indicatori.
Aşadar statistica oferă baza de date iar geografia populaţiei prin interpretarea lor va
descifra mecanismul, va descoperi cauzele şi legităţile de evoluţie ale unei comunităţi umane în
general sau doar a unui singur fenomen demografic.
Este bine cunoscut faptul că aplicarea statisticii într-un domeniu sau altul adică utilizarea
instrumentelor statistice în scopul de a produce cunoştinţe în respectivul domeniu, nu se poate
face decât de către cineva care stăpâneşte bine cunoştinţele din acel domeniu.
Raporturile dintre geografia populaţiei şi demografie sunt şi mai strânse întru-cât aceasta
din urmă, comform Dicţionarului demografic multilingv (ediţia a doua, versiunea franceză, 1981),
are „ca obiect de studiu populaţiile umane, tratând dimensiunea, structura, evoluţia şi
caracteristicile lor generale considerate în special din punt de vedere cantitativ”.
Rezultă din definiţiile celor două discipline că punctele lor de vedere asupra populaţiei sunt
atât de apropiate încât la un moment dat s-ar putea confunda. Nimic mai fals pentru că
demografia consideră populaţia un sistem demografic iar geografia un sistem social. În primul
caz studiul se reduce la variabilele demografice; în al doilea caz problema este aceea a
variabilelor demosociale rezultate din intersectarea sistemului demografic cu cel social.
12
POPULAŢIE
EFECTIV REPARTIŢIE DINAMICĂ STRUCTURĂ
TRECUT PREZENT VIITOR SISTEME DEMOGRAFICĂ SOCIO- ECONOMICĂ

RURALĂ
URBANĂ DE NATURALĂ MIGRATORIE SOCIALĂ sex, vârstă, CULTURALĂ activă, inactivă,
POPULARE stare civilă, rasială, etnică, profesională
gospodării, familii naţională,
lingvistică,
religioasă,
nivel de
natalitate mortalitate imigraţie emigraţie instruire
bilanţ demografic bilanţ demografic

natural migratoriu
bilanţ demografic
general
P R O G N O Z E D E M O G R A F I C E
Fig. 1.2. - Populaţia – concept metodologic.

Geografia prin viziunea sa integratoare poate cuprinde legătura dintre fenomenele
demografice şi cele naturale sociale şi economice.
Informaţia demografică este o condiţie obligatorie pentru realizarea oricărei lucrări de
geografia populaţiei, dar absolutizarea datelor demografice duce la îndepărtarea geografului de
teren, de locul direct de observaţie.
Informaţiile şi datele demografice necesare studiilor de geografia populaţiei, sunt
insuficiente, de fiecare dată ele cerând completări cu observaţii directe în teren.
Rolul populaţiei în sfera activităţilor sociale explică strânsele legături dintre geografia
populaţiei şi sociologie bazate pe realizări cognitive comune prin oferta reciprocă de material
documentar şi metode de analiză.
Sociologia studiază formele sociale ale activităţii umane, respectiv caracteristicile
generale, abstracte ale comportamentului social, ale relaţiilor sociale, grupurilor colectivităţilor.
Sociologia poate fi deci numită o ştiinţă a socialului iar geografia populaţiei o ştiinţă a
realităţii sociale prin raportarea obiectului său de studiu considerat sistem la celelate sisteme
ale realităţii geografice: natural, social, economic.
Dacă disciplinele prezentate anterior sunt relativ recente istoria, ale cărei rădăcini se pierd
în negura timpului, are cele mai vechi legături cu geografia. Cunoştinţele istorice permit
geografiei să încadreze în mod real dezvoltarea societăţii în timp şi spaţiu. Reconstituirea
geografică a epocilor trecute ajută la înţelegerea tipurilor actuale de aşezări, la explicarea
procesului formării şi migraţiei populaţiei.
Ca şi etnografia şi geografia populaţiei este interesată în studiul formării şi distribuirii
popoarelor sau tipurilor etnice şi al caracteristicilor lor fizice şi culturale, probleme ce constituie
domeniul de studiu pentru prima disciplină. Accentul principal este pus de etnografie pe studiul
originii, răspândirii în spaţiu şi transmiterii în timp a tradiţiilor obiceiurilor şi credinţelor din
culturile populare. Aceste aspecte sunt studiate de geografie într-un context mai larg şi anume
acela al desfăşurării lor într-un anumit teritoriu care prin caracteristicile sale poate să lase o
puternică amprentă asupra naţiunii (naţionalităţii) aşa cum de altfel la rândul ei naţiunea
transformă mult teritoriul pe care îl locuieşte, corespunzător cu tradiţiile producţiei şi vieţii
materiale ale poporului respectiv, formate în decursul timpului.
De asemenea politologia sau ştiinţele politice conlucrează cu geografia populaţiei în
evaluarea potenţialului uman al ţărilor în vederea adoptării de către factorii de decizie a acelor
măsuri care să conducă la îmbunătăţirea comportamentului şi structurii demografice, a
caracteristicilor instructiv-educative etc. ale populaţiei. Ştiinţele politice pun accentul pe
structurile demografice şi în special pe cele social-economice ale populaţiei şi pe nivelul de
instruire al acesteia, elemente de care depinde gradul de organizare a societăţii. Analiza
acestor aspecte se face în mod diferenţiat ţinându-se cont de condiţiile geografice ale
constituirii, dezvoltării şi activităţii statelor.
Deşi preocupările sunt mai vechi, disciplina care se ocupă de sistematizarea teritoriului
este destul de recent constituită, având o multitudine de aspecte comune cu geografia
populaţiei. Aşezările umane sunt componentele cele mai vizibile ale peisajului geografic şi cu
cel mai mare impact asupra mediului geografic. Acţiunile concrete de sistematizare a teritoriului
se manifestă cu precădere în cadrul vetrei, spaţiu ce trebuie să asigure confortul optim pentru
populaţie prin armonizarea tuturor componentelor teritoriului respectiv.
Economia este interesată în cel mai înalt grad de studiul populaţiei în dubla sa calitate de
producător şi consumator. Dacă societatea umană nu poate fi definită în afara colectivităţii
umane, tot aşa nu se poate concepe sintagma producţie-consum făcând abstracţie de
populaţie, indiferent dacă este vorba de bunuri materiale sau spirituale.
Din punct de vedere economic cunoaşterea numărului şi structurii populaţiei este utilă
pentru estimarea necesarului de energie, locuinţe, hrană, îmbrăcăminte şi a altor trebuinţe ale
oamenilor, în general pentru dimensionarea cererii de bunuri materiale şi de servicii necesare
unei populaţii.
Studiile de geografia populaţiei referitoare la structura social-economică a acesteia cu
relevarea potenţialului de forţă de muncă asigură fundamentarea studiilor economice efectuate
asupra unor teritorii.
14
Întruchiparea în personalitatea umană a caracterului social şi al celui biologic explică
legăturile strânse dintre geografia populaţiei, biologie şi medicină. Fenomene ca natalitatea şi
mortalitatea populaţiei, deşi sunt prin excelenţă fenomene sociale, au la bază evenimente
biologice - naşterea şi decesul - obligândul pe geograf să ţină seama de succesele ştiinţei
medicale, în analiza evoluţiei intensităţii acestora, a particularităţilor de manifestare în condiţii
specifice de loc şi de timp. În această viziune integratoare, sistematică geografia populaţiei
foloseşte metode proprii de studiu, dar pentru a realiza o cunoaştere unitară apelează şi la alte
ştiinţe. Cât priveşte formularea de teorii despre populaţie, aceasta se realizează de către fiecare
ştiinţă pornind de la specificul obiectului ei. Vom distinge teorii geografice, economice,
sociologice, biologice, istorice despre populaţie, având ca bază raportul dintre populaţie ca
sistem şi sistemele faţă de care se raportează aceasta.
Cele prezentate până aici reprezintă viziunea geografiei privind studiul populaţiei dar cum
raportul dintre ştiinţe este dialectic fiecare dintre ele îşi are viziunea sa proprie.
Spre exemplu geografia priveşte populaţia ca un subsistem aflat în interrelaţii cu alte
subsisteme ce alcătuiesc mediul geografic (geosistemul). În această situaţie, analiza primară a
populaţiei trebuie făcută cu metodele specifice ale analizei demografice. Se ajunge astfel la un
lucru foarte important acela al cooperării interdisciplinare. În această situaţie geografia populaţie
va ,,împrumuta" de la demografie metodele de analiză a variabilelor demografice, iar aceasta la
rândul ei va face acelaşi lucru împrumutând de la geografie o serie de metode, teorii, concepte
privind studiul populaţiei.
Pornind de la faptul că populaţia este un sistem relativ autonom, aflat în interdependenţă
cu celelalte sisteme fiecare ştiinţă îşi va formula propria sa teorie şi îşi va elabora metodele
sale.
O astfel de interpretare sistemică şi interdisciplinară permite şi o mai justă delimitare între
ramurile ştiinţei ce se ocupă cu studiul populaţiei. Din ,,intersectarea" succesivă a geografiei în
domeniul populaţiei cu celelalte ramuri ştiinţifice s-au constituit: geografia socială (cu
sociologia), geografia politică (cu politologia), geodemografia (cu demografia), geografia
istorică (cu istoria), etnogeografia (cu etnografia), ecologia umană (cu biologia), geografia
medicala (cu medicina), geografia economică (cu economia) etc. (Fig. 1.3).
SOCIOLOGIA
ISTORIA POLITOLOGIA
GEOGRAFIA
SOCIALĂ
GEOGRAFIA GEOGRAFIA
ISTORICĂ POLITICĂ
ECONOMIA GEOGRAFIA GEOGRAFIA GEODEMO- DEMOGRAFIA

ECONOMICĂ POPULAŢIEI GRAFIA
GEOGRAFIA ETNOGEO-
MEDICALĂ GRAFIA
ECOLOGIA
UMANĂ
MEDICINA ETNOGRAFIA
BIOLOGIA
Fig.1.3.- Interferenţa Geografiei populaţiei cu alte ramuri ale ştiinţei

ce studiază populaţia.
15
2. TEORIE ŞI METODOLOGIE ÎN STUDIUL POPULAŢIEI
2.1. Populaţia ca sistem. Noţiuni utilizate

Populaţia (umană) reprezintă o colectivitate formată din persoane, care trăiesc într-o
anumită perioadă de timp şi într-un teritoriu bine delimitat. Principalele caracteristici ce definesc
populaţia sunt: numărul (efectivul), repartiţia, dinamica şi structura.
În funcţie de dimensiunea teritoriului de referinţă se disting: populaţia unei localităţi (sat,
oraş), populaţia unei unităţi administrative din interiorul unei ţări (comună, raion, judeţ, district,
regiune, provincie etc.), populaţia unei ţări (populaţia naţională), populaţia unei regiuni a lumii
(mai multe ţări), populaţia continentelor, populaţia mondială.
Înainte de a fi cercetată ştiinţific o colectivitate umană trebuie să fie riguros definită, şi
corect delimitată în spaţiu şi timp atât din punct de vedere cantitativ cât şi calitativ.
Totalitatea persoanelor care fac parte dintr-o anumită populaţie (colectivitate) formează
numărul, volumul, dimensiunea sau efectivul populaţiei. În mod obişnuit, acesta se obţine prin
înregistrare şi totalizare a persoanelor care o compun la un moment dat iar operaţiunea
statistică poartă denumirea de recensământ.
Populaţia poate fi studiată la un moment dat, secvenţial, în mod instantaneu, ca o
fotografiere a stării de moment, sau prin înregistrarea şi analiza evenimentelor desfăşurate de-a
lungul timpului.
Prima abordare poartă denumirea de cercetare transversală, iar cea de-a doua de
cercetare longitudinală (Fig.2.1).
Fig. 2.1. – Analiza demografică longitudinală şi transversală.
Populaţia se află într-un proces continuu de modificare (variaţie) a efectivului, distribuţiei şi

structurii, ceea ce impune studierea ei într-o viziune sistemică.
Pentru aceasta vom face o scurtă prezentare a teoriei sistemelor. Să ne reamintim că de
la sistemele cibernetice şi teoria acestora (Nobert Wiener) s-a ajuns la noţiunea mai generală
de sistem şi la teoria generală a sistemelor (Ludwig von Bertalanffy), această „latină” a ştiinţei
moderne şi că abordarea sistemică a pătruns astăzi în marea majoritate a ştiinţelor.
Sistemul este un ansamblu de elemente aflate în conexiune:
- elementele sistemului sunt obiecte, fenomene sau procese din totalitatea definită ca
sistem, fiind privite ca părţi ale acestuia;
- conexiunile sunt raporturile dintre elementele sistemului ce se stabilesc în timpul
funcţionării acestuia;
- interacţiunea este forma de legătură a obiectelor, influenţarea reciprocă dintre elemente.
Un sistem este relativ izolat de mediul său. În acest caz, distingem intrările sau variabilele
de intrare care reprezintă influenţa exercitată asupra sistemului şi ieşirile sau variabilele de
16
ieşire reprezentând acţiunea inversă dinspre interior spre exterior, adică acţiunea pe care
sistemul o exercită asupra mediului.
Structura unui sistem reprezintă mulţimea elementelor şi conexiunilor care îl alcătuiesc.
Funcţia sistemului este dată de comportamentul acestuia, în condiţiile unei structuri date la
un moment dat şi în raport cu obiectivele pe care sistemul îl are de îndeplinit.
Obiectivul unui sistem este starea viitoare a sistemului, finalitatea care trebuie atinsă şi
care motivează comportarea sistemului.
Starea sistemului este variabilă în timp şi determinată de structura acestuia.
Sistemele pot fi închise sau deschise iar principalele lor proprietăţi sunt:
- integritatea (întregul este mai mult decât suma părţilor);
- autostabilizarea sau autoreglarea (sistemul are tendinţa de a reveni la starea anterioară);
- autoorganizarea (revenirea sistemului la stările sale de echilibru, dar mai ales crearea de
noi stări stabile care să permită înfruntarea schimbărilor şi provocărilor mediului);
- ierarhizarea (capacitatea unui sistem de a fi în acelaşi timp un suprasistem pentru părţile
sale şi un subsistem în componenţa altor sisteme).
Să analizăm în continuare modul cum se prezintă populaţia în lumina acestor concepte ale
teoriei generale a sistemelor (Fig.2.2).
În primul rând, populaţia poate constitui un sistem relativ autonom, atât de tip închis cât şi
de tip deschis.
Sistemele demografice închise sau populaţiile de tip închis sunt acelea în care atât
intrările, cât şi ieşirile au loc numai în şi din interiorul sistemului prin naşteri (N) şi respectiv prin
decese (M) (Fig.2.3).
Fluxul N-M schimbă stările populaţiei. Ea are, mai departe, o structură care este
reprezentată de subsistemele existente, de conexiunile dintre ele. Aceste subsisteme sunt
subpopulaţiile constituite în raport cu caracteristicile demografice: sex, vârstă, stare civilă. Vom
distinge astfel subpopulaţii pe vârste (tânără, adultă, bătrână), subpopulaţia feminină de vârstă
fertilă, subpopulaţia necăsătorită, căsătorită şi văduvă etc. Între aceste subpopulaţii şi fluxurile
de evenimente demografice se creează o serie de conexiuni; sistemul are funcţionalitate,
comportament etc.
17
Sistemul demografic deschis sau populaţia de tip deschis se caracterizează prin faptul că
intrările se produc atât din interiorul sistemului prin naşteri (N), cât şi din exteriorul lui prin
imigrare (I), iar ieşirile au loc atât prin emigrare (E), cât şi prin decese (M) (Fig.2.4).
Fluxurile sunt date de naşteri şi decese, de intrări şi de ieşiri care modifică stările
populaţiei.
În cazul unui sistem închis, rezultanta fluxurilor de naşteri şi a celor de decese duce la
schimbarea stării sistemului populaţiei, fenomen ce poartă numele de mişcare naturală a
populaţiei.
În cazul unui sistem deschis, modificarea stării sistemului are loc ca urmare atât a mişcării
naturale, cât şi a celei migratorii (dată de fluxul de imigrări şi emigrări).
Mişcarea naturală împreună cu mişcarea migratorie formează mişcarea generală a unei
populaţii.
Dar populaţia nu este izolată, ea se află într-o permanentă interacţiune cu mediul, cu
celelalte sisteme. La modul foarte general, distingem următoarele sisteme: populaţia,
societatea, mediul înconjurător, tehnologia, resursele etc. Relaţiile dintre acestea devin foarte
numeroase şi complexe.
Intersectarea sistemului populaţiei cu celelalte sisteme creează noi subsisteme, relaţii şi
conexiuni. În aceste condiţii, populaţia nu mai este văzută ca un sistem autonom, care poate fi
studiat ca o mulţime de variabile demografice; zonele “intersectate” sunt domeniul unor
discipline asociate: economia, sociologia, ecologia ş.a.
Constatările legate de populaţia ca sistem şi raportul acesteia cu alte sisteme sunt
fundamentale pentru definirea geografiei populaţiei şi delimitarea obiectului său de studiu. Ele
sunt de asemenea, de importanţă capitală pentru modelarea matematică a populaţiei şi
proceselor demografice, pentru elaborarea modelelor demoeconomice, ca şi pentru tehnicile de
simulare.
18
Pentru o abordare corectă în viziune sistemică a populaţiei e necesară precizarea
conţinutului următoarelor categorii cu care se operează în acest sens:
- evenimentul demografic reprezintă unitatea statistică simplă, cazul individual a cărui
producere modifică componenţa populaţiei din punctul de vedere al efectivului şi (sau) al
structurii acesteia. Astfel, naşterea, decesul, căsătoria sau divorţul ca şi schimbarea domiciliului
stabil a unei persoane sunt evenimente demografice.
Unele evenimente demografice sunt în acelaşi timp evenimente biologice (naşterile,
decesele), în timp ce altele (căsătoriile, divorţurile, schimbarea domiciliului stabil) sunt
evenimente sociale
Informaţiile statistice cu privire la evenimentele demografice, se obţin din actele de stare
civilă sau alte sisteme de evidenţă, obţinute pe baza observării curente.
Evenimentele demografice, fiind cazuri reale considerate individuale, prezintă un interes
deosebit din punct de vedere biologic, medical, social, economic, dar ele nu permit
desprinderea unor legităţi care guvernează populaţiile (fenomene demografice) şi de aceea nu
constituie obiect de studiu pentru geografia umană.
- fenomenul demografic defineşte masa evenimentelor demografice de acelaşi fel,
înregistrate într-o anumită perioadă de timp. În funcţie de natura evenimentelor demografice
înregistrate fenomenele demografice poartă denumiri specifice, cum sunt: natalitatea (efectivul
născuţilor-vii), mortalitatea (totalitatea deceselor), nupţialitatea (totalitatea căsătoriilor),
divorţialitatea (numărul divorţurilor), migraţie (efectivul unei populaţii care şi-a schimbat
domiciliul) etc.
Fenomenele demografice au caracter de masă, sunt guvernate de legităţi statistice, iar
prin caracterul „aleator” sunt supuse teoriei probabilităţilor.
În procesul analizei, fenomenele demografice beneficiază de o exprimare cantitativă
absolută (numărul născuţilor vii, numărul decedaţilor) într-o anumită perioadă de timp, de regulă
un an, precum şi de o exprimare relativă, care prezintă o capacitate sporită de cunoaştere,
indicând intensitatea cu care se manifestă fenomenul în rândul populaţiei studiate (rata
natalităţii, rata mortalităţii, rata nupţialităţii etc.).
Se recomandă îndeosebi cel de-al doile mod de exprimare, deoarece face comparabilă
aprecierea fenomenului în cadrul a două sau mai multe colectivităţi.
- procesul demografic defineşte modificarea (variaţia) în timp şi spaţiu a fenomenelor
demografice din punct de vedere calitativ sub influenţa unui ansamblu de factori. Procesul
demografic, relevând caracterul dinamic al fenomenelor demografice atrage atenţia asupra
determinării complexe a acestora.
Procesele demografice determină în mod continuu modificarea stării populaţiei sub aspectul
efectivului, distribuţiei şi structurii acesteia. Pe de altă parte, aşa cum s-a precizat anterior,
populaţia se află într-o strânsă legătură cu alte sisteme, constituind obiect al politicii de
dezvoltare social-economică. Statul poate influenţa evoluţia populaţiei prin intermediul măsurilor
de politică demografică.
19
2.2. Sistemul informaţional şi metodele utilizate în studiul populaţiei
2.2.1. Sistemul informaţional

Urmând legea exponenţială de creştere a ştiinţei, geografia populaţiei s-a dezvoltat
considerabil, fapt atestat de literatura de specialitate. Atât în capitolul referitor la preocupările
privind studiul populaţiei cât şi în bibliografia de la sfârşitul lucrării au fost selectate manualele,
tratatele şi studiile cele mai importante din literatura universală şi naţională.
Întrucât geografia populaţiei se bazează într-o foarte mare măsură pe date statistice,
sursele de informaţie au o importanţă deosebită. La nivel mondial, există publicaţiile
Organizaţiei Naţionalor Unite şi ale instituţiilor sale specializate, şi anume: Anuarul statistic
O.N.U., Anuarul demografic O.N.U., anuarele editate de Organizaţia Naţiunilor Unite pentru
Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (U.N.E.S.C.O), de Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi
Agricultură (F.A.O.), Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S.), Biroul Internaţional al Muncii
(B.I.T.), de comisiile economice regionale ale O.N.U. Pentru probleme metodologice, de cea
mai mare utilitate sunt manualele editate de O.N.U. şi instituţiile sale specializate, referitoare la
recensăminte şi anchete, la metode de estimare a populaţiei, de proiectare demografică etc.
Populaţiile sunt colectivităţi statistice de maximă complexitate şi importanţă a căror
cunoaştere nu poate fi concepută fără existenţa unor informaţii statistice veridice, complexe şi
operative asupra volumului, distribuţiei teritoriale, structurii şi evoluţiei lor în timp şi spaţiu.
Pentru fiecare aspect, trăsătură sau problemă legată de populaţie s-au elaborat metode
specifice de obţinere a unor informaţii statistice care să reflecte corespunzător realitatea.
Sistemul informaţional utilizat în studiile de geografia populaţiei şi aşezărilor cuprinde o
varietate foarte mare de surse: recensămintele populaţiei, statistica stării civile, statistica
migraţiei, anchetele şi monografiile demografice, registrele de populaţie, registrele agricole,
cărţile de imobil, listele de alegători, cadastrul funciar, rapoartele statistice privind activitatea
economico-socială, recensăminte ale personalului de specialitate pe trepte de pregătire,
rapoartele statistice etc.
2.2.1.1. Recensămintele populaţiei (sau înregistrările similare acestuia) asigură cu
precădere informaţii privind numărul şi structura populaţie oferind o imagine secvenţială a
acesteia la un moment dat şi într-un anumit loc. Este o înregistrare de tip static, cea mai veche
în istoria omenirii.
Astfel, de înregistrări ale populaţiei (numărători) numite şi recensăminte s-au efectuat încă
din antichitate.
Anumite numărători ale populaţiei efectuate în scopuri militare şi fiscale s-au făcut din
mileniile IV şi III î.Hr. în Sumer iar în Egipt în timpul primei dinastii a faraonilor, în jurul anului
2750 î.Hr.
Alte asemenea acţiuni au mai avut loc în China antică care se pare că a efectuat primul
recensământ al populaţiei în anul 2238 î.Hr., iar asirienii au recenzat populaţia nomadă în
timpul regelui Shamshi-Adad, cu 18 secole î.Hr. În Grecia antică, la Atena, regele Pericle a
dispus efectuarea primului recensământ al populaţiei în anul 444 î.Hr.
La evrei, după un an şi o lună de la plecarea lui Moise din Egipt în anul 1250 î.Hr., acesta
„a primit un ordin de la Dumnezeu” pentru a număra bărbaţii din Israel apţi de a purta arme,
care ar fi fost în număr de 603.550 ceea ce înseamnă că pentru a obţine efectivul total al
populaţiei statului la acea dată, informaţiile obţinute ar trebui multiplicate cu 4 sau 5, rezultând o
populaţie de 2,5-3 mil. persoane, probabil mult exagerat faţă de realitate.
În Vechiul Testament, în finalul părţii „Cartea a doua a Regilor” în capitolul 24 intitulat
„David numără poporul şi este pedepsit cu ciumă” se spune că cineva l-ar fi îndemnat pe regele
David să efectueze o numărătoare a populaţiei: „Mergi de numără pe Israel şi Iuda”, iar acesta
i-a poruncit lui Ioab, căpetenia oştirii: „Cutreieră toate triburile din Israel şi ale lui Iuda, de la Dan
până la Beer-Seba, numără poporul ca să ştim numărul oamenilor”. Numărătoarea a durat nouă
luni şi douăzeci de zile, iar rezultatul ei a fost: „Israeliţii erau opt sute de mii de bărbaţi vârstnici
buni de război, iar cei din Iuda cinci sute de mii”. Pedeapsa cerească a fost ciuma care a
curmat viaţa a şaptezeci de mii de oameni.
20
Ulterior în timpul domniei regelui iudeo-israelian David (1010-970 î.Hr.) s-a efectuat un
recensământ în Palestina, cu caracter militar, înregistrându-se 1.100.000 bărbaţi apţi de a purta
arme în Israel şi 470.000 în Iudeea.
Recensămintele populaţiei dobândesc o importanţă deosebită, atât în Roma antică cât şi
mai târziu în Imperiul Roman, unde îşi lărgesc aria de cuprindere iar tehnica de lucru se
perfecţionează. Astfel, se înregistrau cetăţenii şi averile lor în scopul recrutării militarilor, fixării
impozitelor şi exercitării drepturilor politice. De exemplu, în timpul domniei lui Servius Tullius
(578-534 î.Hr.), rege al Romei, s-a instituit numărătoarea obligatorie a populaţiei, cunoscută sub
denumirea de census, care avea un scop militar şi fiscal şi se efectua periodic, la început din
cinci în cinci ani, apoi din zece în zece, iar pe vremea împăratului Caius Aurelius Valerius
Dioclitianus (284-305) din 15 în 15 ani.
În Roma, capitala imperiului, numărătoarea populaţiei se efectua pe Câmpul lui Marte, în
faţa unui censor ales prin tragere la sorţi, care prezida Adunarea poporului şi supraveghea
desfăşurarea censusului. Fiecare bărbat, locuitor al Romei, era obligat să se prezinte şi să
declare în faţa censorului: numele şi prenumele, numărul membrilor familiei, numărul sclavilor,
averea mobiliară şi cea imobiliară etc. Toate aceste caracteristici formau programul
recensământului numit formula censualis, iar rezultatele erau consemnate în aşa-numitele
tabele censuale.
În timpul împăratului Caius Iulius Caesar Octavianus Augustus (27 î.Hr. -14 d.Hr.), alături
de recensăminte, o importanţă deosebită a fost acordată anchetelor statistice cu caracter
administrativ, cu ajutorul cărora se obţineau informaţii asupra numărului soldaţilor legiunilor
romane, asupra suprafeţelor cultivate, a navelor comerciale şi de război, ca şi asupra tezaurului
public. Tot la romani, s-au descoperit şi dovezi ale existenţei unor registre permanente pentru
născuţi, morţi, căsătorii, ţinute de către preoţi şi care la început aveau un caracter secret.
Mai târziu, în timpul domniei împăratului Titus Aelius Hadrianus Antonius Pius (138-161),
declararea naşterilor a devenit obligatorie şi se efectua la prefectul tezaurului în Roma, iar în
provinciile imperiului la birouri speciale tabularium, în care se păstrau registrele populaţiei, cele
fiscale, cadastrale şi vamale.
Există opinii conform cărora în această perioadă se efectuează şi în ţara noastră primele
lucrări de evidenţă statistică a populaţiei în timpul întemeierii primului Stat Dac centralizat şi
unitar sub conducerea marelui rege Burebista (82-44 î.Hr.). Mai târziu sub influenţa
administraţiei romane în Dacia, se introduc procedee mai avansate de evidenţă a populaţiei şi
se organizează chiar primele servicii speciale de statistică, numite tabularii, despre care s-au
găsit dovezi la Apulum şi Sarmizegetusa. După destrămarea Imperiului Roman nu s-au mai
efectuat recensăminte până în secolul al XVIII-lea.
În epoca modernă teoria şi practica recensămintelor populaţiei s-a perfecţionat continuu,
un rol important în acest sens avându-l şi Congresele Internaţionale de Statistică iniţiate de
statisticianul şi matematicianul belgian Lambert Adolphe Jacques Quetelet (1796-1874) şi de
statisticianul englez William Farr (1807-1887), dintre care primul s-a ţinut în anul 1853 la
Bruxelles.
Aceste congrese au pus bazele unei cooperări internaţionale în domeniul teoriei şi
metodologiei recensămintelor şi a asigurării comparabilităţii internaţionale a datelor obţinute.
De remarcat faptul că datorită volumului enorm de informaţii statistice, obţinute pe baza
unui recensământ ce trebuiau prelucrate a fost necesară perfecţionarea mijloacelor tehnice de
calcul. Astfel, au fost inventate maşinile de calcul cu cartele perforate de către statisticianul
american Herman Hollerith (1860-1929), fondatorul societăţii Tabulating Machine Corporation în
anul 1896, care ulterior s-a transformat în anul 1911 în binecunoscuta I.B.M..
Tot în epoca modernă, recensămintele au inclus tot mai mult în programul lor, pe lângă
caracteristici demografice şi caracteristici social-economice. De exemplu, s-au efectuat şi
recensăminte ale locuinţelor, care cuprind date statistice referitoare la clădirile de locuit, la
clădirile cu altă destinaţie dar în care se află locuinţe, la clădirile cu unităţi de locuit în comun şi
locuinţe din cadrul acestora, indiferent de forma de proprietate, precum şi la unităţile de locuit
din necesitate situate în orice fel de construcţii (barăci, colibe, bucătării, garaje, magazii etc.).
21
Cu toate eforturile care s-au făcut pe plan mondial pentru organizarea pe baze unice a
recensămintelor, există încă importante diferenţe atât în modul de organizare cât şi în privinţa
exactităţii datelor obţinute la nivel naţional.
Spre exemplu primul recensământ modern al populaţiei în Statele Unite ale Americii a avut
loc în anul 1790, în timpul preşedenţiei lui Thomas Jefferson. În aceste două secole de
dezvoltare a ţării s-au efectuat 21 de recensăminte decenale consecutive în anii terminaţi cu
zero, care oferă o imagine complexă şi cuprinzătoare asupra populaţiei de la începutul fiecărei
decade. Recensămintele întreprinderilor industriale datează din 1810, iar cele ale locuinţelor din
anul 1940. Pentru efectuarea ultimului recensământ la 1 aprilie 1990, sub coordonarea Biroului
de Recensământ (Bureau of the Census) s-au utilizat 480.000 de oameni, din care 300.000
folosiţi doar temporar la înregistrarea şi prelucrarea datelor cu privire la un număr de 250 mil. de
persoane şi 106 mil. locuinţe.
În Anglia, prima lege a recensământului (Census Act) datează din anul 1800 şi prevedea
ca inspectorii parohiali însărcinaţi cu ajutorarea săracilor să procedeze la numărarea populaţiei
din fiecare parohie la data de 10 martie 1801 şi să înregistreze:
- numărul caselor locuite şi al familiilor din fiecare casă; numărul caselor nelocuite;
- numărul persoanelor, pe total şi pe sexe, cu excepţia navigatorilor şi a militarilor;
- numărul persoanelor ocupate în agricultură, comerţ, industrie, meserii etc.
Recensământul următor a avut loc în anul 1811 şi apoi, în mod periodic, din 10 în 10 ani, în anii
care se termină cu cifra unu, în luna aprilie.
În Franţa primul recensământ modern s-a efectuat în anul 1801 în cele 98 de
departamente existente la acea vreme, înregistrându-se o populaţie de 33 111 962 locuitori,
ceea ce o situa printre cele mai populate ţări din Europa acelui timp. În anul 1822 printr-o
ordonanţă a regelui Ludovic al XVIII-lea s-a stabilit că începând din anul 1826 recensămintele
să se efectueze din cinci în cinci ani, în fiecare deceniu în anii terminaţi cu 1 şi 6, periodicitate
care s-a respectat până la cel de-al doilea război mondial, cu excepţia anului 1871, care s-a
amânat pentru anul 1872, iar 1916 şi 1941 din cauza războaielor. După 1945 Franţa a efectuat
recensăminte în anii 1946, 1954, 1962, 1968, 1975, 1982 şi ultimul la 5 martie 1990.
În România primul recensământ cu caracteristici moderne a avut loc în Muntenia în anul
1838, următorul în decembrie 1859 - martie 1860, sub conducerea lui Ion Ionescu de la Brad
(1818-1891) în Moldova şi a lui Dionisie Pop Marţian (1829-1865), în Muntenia ale cărui
rezultate au fost publicate în prima revistă de statistică din România intitulată Analele Statistice
şi apărută din iniţiativa şi sub conducerea lui Dionisie Pop Marţian; al treilea în decembrie 1899
sub coordonarea lui Leonida Colescu (1872-1940), având un program mai complex şi fiind
bazat pe o metodologie unitară, al patrulea la data de 19 decembrie 1912; al cincilea în 29
decembrie 1930, care este cel mai amplu şi mai bine pregătit recensământ până la cel de-al
doilea război mondial, s-a efectuat sub conducerea statisticianului şi demografului Sabin
Manuilă (1894-1964), a cuprins, pe lângă populaţie, locuinţele şi întreprinderile industriale, s-a
bucurat de cea mai completă prelucrare cunoscută până atunci în România şi este singurul care
s-a efectuat în graniţele fireşti ale ţării în întreaga noastră istorie, iar rezultatele s-au publicat în
9 volume; al şaselea a avut loc la 6 aprilie 1941, în timpul celui de-al doilea război mondial,
prelucrat provizoriu şi au fost publicate numai date sumare tot provizorii în anul 1941; al
şaptelea în 25 ianuarie 1948, de la care s-au publicat numai rezultate sumare, provizorii în
revista Probleme Economice nr. 3 din 1949 p. 28-45 sub semnătura lui A. Golopenţia şi D.C.
Georgescu; al optulea în 21 februarie 1956 (3 volume); al noulea la 15 martie 1966 (3 volume
de bază); al zecelea la 5 ianuarie 1977 (2 volume), iar al unsprezecelea la 7 ianuarie 1992 (3
volume).
Se apreciează că recensămintele moderne datează din a doua jumătate a secolului al
XVIII-lea. Până în 1860 s-au organizat recensăminte în 24 de ţări printre care şi în ţara noastră,
cuprinzând o populaţie de 200 mil. de persoane, iar cu o sută de ani mai târziu, în anul 1960,
numărul persoanelor înregistrate la recensăminte a crescut de zece ori, ajungând la două
miliarde, cuprinzând două treimi din populaţia lumii estimată la acea dată.
În perioada interbelică, Liga Naţiunilor, iar după cel de-al doilea război mondial, Comisia
Populaţiei de pe lângă Organizaţia Naţiunilor Unite au adus numeroase perfecţionări de ordin
22
teoretic şi practic recensămintelor, sub aspectul sferei de cuprindere, al calităţii şi
comparabilităţii datelor, ceea ce a condus, în ultimele decenii ale secolului XX, la o relativă
standardizare a metodologiei şi rezultatelor recensămintelor pe plan mondial şi la dezideratul
organizării recensămintelor în acelaşi an în toate ţările.
Potrivit recomandărilor acestei comisii, programele recensămintelor trebuie să cuprindă
următoarele categorii de date:
- geografice: localitatea în care se află recenzatul în timpul recensământului, domiciliul
stabil;
- date privind gospodăria: poziţia persoanei în gospodărie;
- date personale: sexul, vârsta, starea civilă, locul naşterii, cetăţenia, naţionalitatea;
- economice: tipul de activitate prestată în economie, profesia, ocupaţia, ramura în care
activează, funcţia;
- culturale: limba, etnia;
- şcolarizarea: nivelul instruirii şcolare;
- fertilitatea: numărul copiilor născuţi -vii, data naşterii acestora etc.
De asemenea din practica efectuării recensămintelor rezultă o serie de principii
metodologice de care trebuie să se ţină seama în desfăşurarea lor:
- caracterul oficial al recensămintelor, care se fac numai pe baza unor hotărâri luate de
fiecare stat în parte;
- universalitatea recensământului, ce presupune cuprinderea în totalitate a populaţiei unui
teritoriu dat.
- simultaneitatea recensământului presupune ca înregistrarea datelor să se refere la
acelaşi moment (numit moment critic sau moment de referinţă) pentru toate persoanele
recenzate indiferent de momentul înregistrării propriu-zise;
- periodicitatea recensământului face referire la necesitatea repetării lui în fiecare ţară
(dacă e posibil în toate la fel) şi la intervale de timp egale (decenale).
- comparabilitatea după criteriul cronologic şi în teritoriu a indicatorilor calculaţi pe baza
datelor înregistrate în condiţiile adaptării unor definiţii unitare ale acestora;
- caracterul ştiinţific şi aplicativ general se referă la veridicitatea datelor şi prelucrarea
detaliată pentru a putea fi utilizate în conducerea economiei şi în cercetarea ştiinţifică. Datele
personale furnizate de populaţie cu ocazia unui recensământ au un caracter secret, iar în
procesul de centralizare şi prelucrare statistică îşi pierd caracterul individual şi devin informaţii
generale, abstracte, servind doar cunoaşterii statistice a colectivităţilor umane.
Recensămintele pot cuprinde întreaga populaţie a unei ţări şi atunci poartă denumirea de
recensăminte generale, sau numai o anumită categorie de locuitori ori o parte din teritoriu
purtând denumirea de recensăminte parţiale. În ambele cazuri este vorba de înregistrarea
exhaustivă a populaţiei totale sau a tuturor persoanelor care fac parte din categoria respectivă.
Dacă înregistrarea se referă numai la un eşantion (evident de volum mare) al populaţiei, el
poartă denumirea de microrecensământ.
Pentru pregătirea şi definitivarea metodologiei unui recensământ general al populaţiei se
efectuează recensăminte de probă, numite şi recensăminte preliminare sau anchete pilot. În
scopul verificării exactităţii datelor obţinute pe baza unui recensământ se utilizează anchetele
selective postcensitare.
Recensămintele generale ale populaţiei reprezintă forma principală de observare statistică
totală şi periodică a colectivităţilor umane, pe baza unui program complex. Întotdeauna
recensămintele au răspuns unor necesităţi de cunoaştere de ordin politic (electoral), militar,
fiscal sau economic în general.
Pentru atingerea obiectivelor recensământului este necesară o colaborare sinceră din
partea populaţiei, colaborare ce poate fi asigurată de garantarea secretului datelor înscrise în
formularele de recensământ. Aceste date trebuie să fie utilizate exclusiv pentru realizarea
cunoaşterii statistice a colectivităţilor şi obţinerea informaţiilor necesare instituţiilor centrale şi
locale ale statului, organelor obşteşti şi celor de cercetare ştiinţifică şi în nici un caz nu trebuie
să fie folosite pentru luarea unor decizii administrative privind persoanele care au furnizat datele
statistice. Astfel, distribuţia populaţiei în teritoriu după mărimea şi tipul locuinţei stă la baza
23
fundamentării necesarului de construcţii de locuinţe; structura populaţiei pe vârste, sexe şi medii
se utilizează pentru prognoza dezvoltării învăţământului de diferite grade; pentru dimensionarea
fondurilor necesare pentru asigurările sociale; pentru stabilirea potenţialului forţei de muncă
viitoare şi a gradului ei de utilizare; pentru dimensionarea transportului în comun în oraşe şi a
celui interurban etc.
Recensămintele furnizează informaţiile de bază cercetării ştiinţifice asupra principalelor
fenomene demografice (fertilitate, natalitate, mortalitate şi migraţie), pentru descoperirea
tendinţelor de evoluţie a fenomenelor demografice în trecut cât şi în viitor.
Pentru a asigura caracterul complet şi unitar al unui recensământ, precum şi pentru a evita
unele înregistrări repetate sau omiteri de la înregistrare, ca urmare a faptului că populaţia se
deplasează dintr-o localitate în alta în perioada desfăşurării recensământului, trebuie definite
foarte exact categoriile de populaţie. Acestea sunt în număr de patru:
- populaţia prezentă (Pp) este cea care la momentul de referinţă a fost prezentă fizic la
domiciliul permanent sau temporar.
- populaţia stabilă (Ps) este formată din locuitori care îşi au domiciliul stabil în acea
localitate.
Ţinând seama de faptul că unele persoane se deplasează în timpul recensământului,
populaţia aflată într-o localitate în momentul de referinţă poate fi împărţită în trei categorii:
- populaţie stabilă şi prezentă;
- populaţie stabilă şi absentă temporar;
- populaţie prezentă temporar (flotantă).
- populaţia stabilă absentă temporar (At) este formată din totalitatea persoanelor care îşi
au domiciliul stabil într-o localitate, dar care la momentul de referinţă al recensământului se
aflau în clădiri locuite din alte localităţi. Această populaţie nu se confundă cu cea absentă
întâmplător, care se caracteizează prin faptul că, la momentul de referinţă, nu se află în nici o
locuinţă, indiferent de localitate.
- populaţia prezentă temporar (Pt) reprezintă totalitatea persoanelor care îşi au domiciliul
stabil în alte localităţi dar care la momentul de referinţă al recensământului se aflau în clădiri de
locuit ale localităţii respective.
Între cele patru categorii de populaţie întâlnite cu ocazia unui recensământ există
următoarele relaţii:
Ps = Pp + At - Pt
Pp = Ps + Pt - At
Pt = Pp + At - Ps
At = Ps + Pt - Pp
În cadrul unei ţări în condiţiile unei migraţii externe reduse, numărul populaţiei prezente
este relativ egal cu numărul populaţiei stabile, deoarece fiecare persoană care absentează
temporar dintr-o localitate este prezentă temporar în altă localitate, pe total aceste categorii
compensându-se reciproc:
Ps ~ Pp
Cunoaşterea tuturor acestor categorii de populaţie este necesară organelor de decizie
pentru satisfacerea cererii populaţiei de bunuri şi servicii.
În procesul de recenzare pentru definirea populaţiei, se folosesc o serie de noţiuni al căror
conţinut şi importanţă trebuie foarte bine precizate:
- familia sau familia statistică este o unitate biologico-socială formată din persoane de sex
diferit, bazată pe raporturi de rudenie oficiale de căsătorie care implică procesul de reproducere
şi trăiesc în acceaşi locuinţă pe baza unui buget comun. Familia statistică se defineşte în raport
cu elementul ei familial principal reprezentat de capul familiei (soţul sau soţia)şi copiii lor
necăsătoriţi. În funcţie de relaţiile lor reciproce, copii unui cuplu conjugal se numesc fraţi sau
surori dupa sex. Atunci când copiii au numai un singur părinte comun ei se numesc fraţi vitregi
sau surori vitrege. Familia poate fi privită în sens restrâns şi în sens larg.
În sens restrâns, familia formată din soţ, soţie şi copiii lor (de regulă necăsătoriţi) poartă
denumirea de familie biologică completă. Soţul împreună cu soţia formează un cuplu conjugal.
24
Familia biologică completă, ca şi cea formată numai dintr-un părinte împreună cu copii
necăsătoriţi, reprezintă un nucleu familial.
În sens larg, familia care cuprinde mai multe generaţii (pe lângă soţ, şoţie, copii
necăsătoriţi, bunici şi nepoţi) poartă denumirea de familie extinsă.
- gospodăria sau menajul este o unitate socio-economică şi demografică complexă,
formată dintr-un ansamblu de persoane legate între ele, în general, prin relaţii de rudenie, care
locuiesc împreună şi duc un trai comun pe baza aceluiaşi buget de venituri şi cheltuieli.
Persoanele care locuiesc şi se gospodăresc singure se consideră gospodării formate dintr-o
singură persoană. Categoriile de gospodării se determină pe baza statutului ocupaţional
principal al capului gospodăriei.
În definirea familiei şi a gospodăriei, ca unitate de observare la recensăminte, există
diferenţe metodico-logice de la o ţară la alta.
Înregistrarea corectă a familiei şi a gospodăriei cu ocazia unui recensământ este utilă
pentru cunoaşterea numărului şi structurii familiilor şi gospodăriilor, pentru gruparea lor dupa
mărime şi competenţă şi pentru aprecierea concepţiilor şi obiceiurilor populaţiei cu privire la
propria reproducere.
- locul naşterii se înregistrează pentru toate persoanele recenzate care s-au născut în
localitatea respectivă, iar pentru cele care s-au născut în alte localităţi se consemnează anul
stabilirii în localitate şi ultima reşedinţă sau domiciliu legal. Cunoaşterea exactă a locului naşterii
are o importanţă deosebită pentru caracteizarea direcţiei şi intensităţii mişcării migratorii a
populaţiei.
- vârsta şi sexul sunt caracteristici demografice fundamentale, având o imoprtanţă
deosebită în analiza structurii populaţiei.
- starea civilă a persoanelor cunoaşte patru variante: necăsătorit(ă), căsătorit(ă),
divorţat(ă), văduv(ă). Informaţiile statistice referitoare la starea civilă a populaţiei prezintă o
mare importanţă pentru caracterizarea potenţialului de reproducere al populaţiei, a cărui
cunoaştere stă la baza elaborării prognozelor demografice.
În vederea caracterizării retrospective a natalităţii la unele recensăminte se înregistrează
anul căsătoriei (al primei căsătorii) şi numărul copiilor născuţi - vii până la data recensământului
(indiferent dacă erau sau nu în viaţă la momentul de referinţă) pentru persoanele feminine care
au depăşit la data recensământului vârsta minimă a contingentului fertil (15 ani), indiferent de
starea lor civilă.
- Cetăţenia este calitatea de apartenenţă la un anumit stat, în virtutea căreia populaţia are
drepturi şi obligaţii faţă de acesta. În mod obişnuit, termenul cetăţenie este sinonim cu cel de
naţionalitate şi de aceea este necesar să se facă distincţie între naţionalitatea politică şi cea
etnică în cazul statelor multinaţionale sau al celor cu colonii. Un cetăţean străin într-un stat
poate dobândi cetăţenia noului stat prin naturalizare pe cale legală. Cetăţenia se poate pierde
prin retragerea ei legală.
Analiza structurii pe naţionalităţi se complică datorită unor persoane cu dublă cetăţenie.
Străinii de pe teritoriul unui stat care nu au dobândit cetăţenia statului respectiv se pot afla legal
în starea de străini rezidenţi sau străini în trecere.
Persoanele născute într-o anumită ţară formează populaţia originară sau nativă a ţării
respective. Se mai utilizează şi noţiunile de autohtoni (persoane care
s-au născut şi trăiesc în prezent într-un anumit teritoriu), indigeni sau aborigeni (folosit numai
pentru populaţiile primitive) pentru a desemna persoanele care trăiesc pe un teritoriu locuit de
strămoşii lor din timpuri străvechi.
Caracteristicile naţionalitate şi limbă maternă au o importanţă socială şi politică deosebită,
oferind în acelaşi timp informaţii utile pentru cunoaşterea numărului, structurii şi evoluţiei
populaţiei unei ţări în funcţie de aceste aspecte specifice.
- nivelul de instruire al populaţiei reprezintă nivelul de educaţie obţinut prin sistemul de
învăţământ al unei ţări, atestat prin certificate şi determinat de tipul şcolii urmate de către toate
persoanele care au depăşit vârsta de absolvire a şcolii generale obligatorii. Pentru persoanele
aflate în proces de instruire se înregistrează felul şcolii şi anul sau clasa în care se află.
25
Alături de caracteristicile demografice, la recensăminte se înregistrează şi caracteristici
social-economice: profesia, locul de muncă, ocupaţia, sectorul economic, venitul obţinut şi
altele, care servesc pentru caracterizarea numărului, structurii şi repartizării populaţiei active pe
sectoare economice, pe ramuri ale economiei naţionale.
- profesia este o formă de diviziune individuală a muncii care presupune acumularea unui
complex de cunoştiinţe teoretice şi deprinderi practice, dobândite prin forme organizate de
pregătire necesare pentru executarea unei anumite ocupaţii.
Biroul Internaţional al Muncii a elaborat o clasificare internaţională standard a profesiunilor,
care cuprinde următoarele grupe mari:
0) persoane exercitând o profesie liberală, tehnicieni şi asimilaţi;
1) directori şi cadre administrative superioare;
2) angajaţi de birou;
3) vânzători;
4) agricultori, pescari, vânători, muncitori la pădure şi asimilaţi;
5) mineri, lucrători la carieră şi asimilaţi;
6) lucrători din transporturi şi comunicaţii;
7-8) artizani, meşteşugari, lucrători manuali neîncadraţi în altă parte;
9) lucrători specializaţi în servicii, sporturi şi activităţi recreative;
10) persoane care nu pot fi încadrate după profesiune, forţele armate.
O altă clasificare a populaţiei active, care se bucură de o largă circulaţie în rândul
specialiştilor, este cea propusă de Colin Clark şi Jean Fourastie pe sectoare economice:
1) primar: agricultură, pescuit, vânătoare etc.
2) secundar: industrie, construcţie etc.
3) terţiar: servicii, administraţie etc.
Alături de profesie, pentru populaţia activă se înregistrează şi ocupaţia.
- ocupaţia reprezintă activitatea socială utilă desfăşurată de o persoană în una din ramurile
economiei naţionale şi care-i asigură sursa principală de venit.
Pentru încadrarea unitară a tuturor activităţilor economice dintr-o ţară şi pentru a asigura
comparabilitatea pe plan internaţional, Comisia pentru Statistică ONU recomandă încadrarea în
următoarele ramuri:
0) agricultură, silvicultură, vânătoare şi pescuit;
1) industrii extractive;
2-3) industrii de prelucrare;
4) construcţii şi lucrări publice;
5) electricitate, gaz, apă, şi servicii sanitare;
6) comerţ, bănci, asigurări, afaceri;
7) transporturi, antrepozite şi comunicaţii;
8) servicii;
9) alte activităţi
O altă categorie de informaţii înregistrate cu ocazia efectuării unui recensământ sunt cele
legate de fondul locativ pentru cunoaşterea mărimii structurii şi destinaţiei clădirilor, a
perimetrului construibil, calitatea materialelor de construcţie utilizate, gradul de confort etc.
- locuinţa este o unitate de locuit, destinată a adăposti o familie sau o gospodărie, formată
din una sau mai multe camere de locuit, dependinţe, spaţii de deservire, independentă din
punct de vedere funcţional, având intrare separată şi folosită de regulă de o singură gospodărie.
Dimensiunea locuinţelor se apreciează obişnuit pe baza numărului de camare sau a suprafeţei
locuibile.
Din punct de vedere juridic un ocupant al unei locuinţe, se poate afla în una din
următoarele situaţii: proprietar, chiriaş, subchiriaş sau ocupant ilegal care nu are dreptul să
ocupe locuinţa în care se află.
Metoda de înregistrare utilizată în general în efectuarea unui recensământ este cea a
interogării cu cele două variante ale sale: interogarea orală şi autoînregistrarea.
26
Interogarea orală presupune ca recenzorul să adreseze persoanelor recenzate în mod
direct întrebări în legătură cu caracteristicile cuprinse în programul observării, verifică
caracterul logic al răspunsurilor primite şi apoi le înregistrează în formularele de recensământ.
Această metodă se distinge prin caliatea superioară a informaţiilor înregistrate, datorită
interpretării unitare şi corecte a caracteristicilor populaţiei observate.
Autoînregistrarea constă în înmânarea unuia din membrii familiei sau gospodăriei
formularul de recensământ şi instrucţiunile de completare a acestora.
Metoda autoînregistrării este mai operativă, însă rezultatele pot fi afectate în mai mare
măsură de subiectivism în interpretarea diferitelor caracteristici.
Momentul de referinţă şi perioada de înregistrare sunt alte două aspecte foarte importante
în organizarea unui recensământ, ele permiţând înregistrarea unitară a caracteristicilor
populaţiei, evită omisiunile şi dublele înregistrări, obţinându-se date comparabile.
Momentul de referinţă sau momentul critic se stabileşte în acea perioadă a anului în care
mişcarea teritorială a populaţiei este foarte redusă de regulă în anotimpul rece (iarna), când
probabilitatea prezenţei populaţiei la domiciliu este cea mai ridicată. În general, momentul critic
este considerată ora zero, la miezul nopţii, deoarece în acest moment mişcarea populaţiei este
cea mai redusă din intervalul de 24 de ore. De exemplu, la recensămintul populaţiei României
din anul 1992 momentul de referinţă a fost fixat la ora zero din ziua de 7 ianuarie.
Ideal ar fi pentru analiza demografică să se considere momentul de referinţă la 31
decembrie ora 24 sau 1 ianuarie ora zero, caz în care ar coincide clasificarea populaţiei pe ani
de vârstă cu clasificarea ei pe generaţii cu implicaţii importante pentru calculul ratelor şi
probabilităţilor de producere a diferitelor evenimente demografice.
Perioada de înregistrare este intervalul în care se efectuează înregistrarea efectivă a
populaţiei. În România, de exemplu, perioada de înregistrare la recensământul din 1966 a fost
cuprinsă între 15-22 martie, la cel din 1977 a fost
5-12 ianuarie iar la cel din 1992 a fost 7-14 ianuarie. Durata perioadei de înregistrare variază de
la o ţară la alta şi depinde de marimea sectorului de recensământ, de condiţiile climatice, de
densitatea populaţiei, de norma zilnică a unui recenzor etc.
2.2.1.2. Statistica stării civile constituie cea de-a doua sursă fundamentală de informaţie
în studiul populaţiei, utilizate în perioadele intercensitare. Aceasta a apărut din considerente de
ordin teoretic şi metodologic. Considerând populaţia un sistem în continuă mişcare, în cadrul
său au loc permanent evenimente demografice care modifică efectivul şi structura colectivităţii
studiate.
De asemenea, necesităţi rezultate din cerinţe ale conducerii şi organizării societăţii
moderne impun cunoaşterea efectivului şi structurii populaţiei, după diverse caracteristicişi în
perioadele intercensitare, imperativ a cărui realizare este condiţionată de înregistrarea
sistematică şi completă a evenimentelor mişcării naturale (naşteri, decese, căsătorii, divorţuri) şi
migratorii a populaţiei.
Din punct de vedere metodologic şi practic recensământul oferă informaţii detaliate asupra
stării populaţiei dar la un moment dat, iar organizarea sa este o acţiune complexă, antrenează
un număr mare de persoane şi resurse materiale, având şi caracter periodic, de obicei din zece
în zece ani.
Iniţial, evidenţa stării civile sau evidenţa curentă a evenimentelor mişcării naturale a
populaţiei era ţinută de către biserici. Laicizarea evidenţei statistice a mişcării naturale a
populaţiei este consfinţită de Codul lui Napoleon Bonaparte din 1804. Întocmirea în practică a
actelor laice de stare civilă se realizează pentru prima dată în S.U.A. în statul Massachussetts
în anul 1839.
Pe teritoriul ţării noastre înregistrarea statistică a mişcării naturale a populaţiei se
semnalează pentru prima dată în anul 1817 în Muntenia, fiind reglementată prin „Codul
Caragea”, şi apoi cunoaşte o dezvoltare generalizată în Principatele Unite în anul 1864 pe baza
Codului Civil promulgat de domnitorul Al. I. Cuza.
În Transilvania, ocupată de Imperiul austro-ungar, înregistrarea stării civile a populaţiei s-a
înfăptuit abia acum mai bine de o sută de ani, în 1894.
27
Începând cu anul 1905, concomitent cu înscrierea evenimentelor în actele de stare civilă,
se completează şi Buletinele statistice pentru născuţi vii, născuţi morţi, decedaţi, căsătoriţi şi
divorţaţi.
În prezent, evidenţa statistică a mişcării naturale a populaţiei, pentru fiecare eveniment
demografic, se face prin intermediul Registrelor de Stare Civilă. Pe baza lor şi a Certificatelor
respective (de naştere, deces, căsătorie şi divorţ) eliberate de Oficiile de Stare Civilă, se
completează Buletinele statistice pentru fiecare fenomen demografic. Acestea din urmă sunt în
număr de cinci şi anume:
- Buletinul statistic pentru născuţi vii;
- Buletinul statistic pentru născuţi morţi;
- Buletinul statistic pentru decese;
- Buletinul statistic pentru căsătorie;
- Buletinul statistic pentru divorţ.
Inregistrarea veridică, sistematică şi completă a evenimentelor mişcării naturale a
populaţiei se realizează în ţările dezvoltate prin instituirea obligativităţii declarării oricărui
eveniment demografic într-un anumit termen.
Unele caracteristici înregistrate în Buletinele statistice sunt comune tuturor evenimentelor
demografice (cele necesare indentificării persoanei la care se referă evenimentul), iar altele
sunt specifice naturii fiecărui eveniment demografic.
Rezultatele prelucrării informaţiilor statistice cu privire la starea civilă a populaţiei se
publică periodic în Anuarul Statistic al României, în Anuarul Demografic şi în alte publicaţii,
pentru a servi factorilor de decizie de la diferite niveluri administrative şi pentru cercetarea
ştiinţifică.
2.2.1.3. Statistica migraţiei oferă importante informaţii referitoare la un alt fenomen
demografic şi anume mobilitatea teritorială sau geografică a populaţiei.
Populaţia este supusă în mod continuu unui proces de schimbare a statului rezidenţial, ce
poartă denumirea de mobilitate teritorială.
Această mobilitate teritorială a populaţiei însoţită de schimbarea domiciliului stabil şi
determinată de cauze multiple, poartă denumirea de migraţie sau mişcare migratorie a
populaţiei.
În cazul mobilităţii geografice a populaţiei deosebim:
- o mişcare locală cu schimbarea domiciliului în cadrul aceleiaşi localităţi;
- o migraţie propriu-zisă însoţită de schimbarea domiciliului stabil între două localităţi
diferite. Rezultă aşadar că noţiunea de migraţie nu include nomadismul, turismul, deplasările
sezoniere, navetismul etc.
Migraţia populaţiei are loc între două localităţi (zone):
- localitatea de origine (de plecare), din care persoana migrată pleacă şi îşi schimbă
domiciliul statul;
- localitatea de destinaţie (de sosire) în care persoana migrantă îşi stabileşte noul domiciliu
stabil.
Cauzele migraţiei pot fi de natură diferită: demografică, economică, politică, socială,
etnică, religioasă etc. Zonele de plecare exercită o influenţă de “respingere” în timp ce zonele
de sosire exercită o influenţă de “atragere”, reală sau imaginară.
Migraţia populaţiei poate avea loc între diferite localităţi, situate în interiorul graniţelor unei
ţări şi atunci poartă denumirea de mişcare migratorie internă sau între două ţări diferite şi în
acest caz se numeşte mişcare migratorie externă (internaţională).
Persoanele care pleacă sau emigrează dintr-o localitate poartă denumirea de emigranţi,
iar cele care sosesc într-o localitate, deci care imigrează, se numesc imigranţi.
În România evidenţa mişcării migratorii este ţinută de către Ministerul de Interne ce
întocmeşte Buletinul statistic pentru schimbarea domiciliului, şi pe care îl înaintează direcţiilor
Judeţene de Statistică. Acestea la rândul lor trimit Buletinele statistice pentru schimbarea
domiciliului la Comisia Naţională pentru Statistică în vederea centralizării şi prelucrării complexe
a informaţiilor.
28
Caracteristicile generale şi specifice cuprinse în buletinul statistic pentru mişcarea
migratorie permit stabilirea intensităţii fenomenului, a fluxurilor migratorii, a repartiţiei migranţilor
după caracteristici demografice şi social-economice etc., aspecte sociale foarte importante atât
pentru actul de decizie al factorilor de conducere cât şi pentru cercetarea ştiinţifică.
2.2.1.4. Anchetele demografice vin să completeze cu informaţii de profunzime datele
obţinute pe bază de recensăminte şi din statistica mişcării naturale şi a celei migratorii. Acestea
din urmă, cu toată bogăţia de informaţii, nu permit o aprofundare a proceselor geodemografice,
a relaţiilor dintre variabilele demografice şi cele economice. În plus, informaţia pe care ele o
oferă este la nivel macrodemografic. Astfel, s-a impus tot mai mult necesitatea anchetelor
demografice, care sunt de mai multe feluri şi care în majoritatea cazurilor ele se efectuează prin
sondaj, pe bază de eşantion.
În unele cazuri ele sunt anchete complexe la care trebuie să participe statisticieni,
demografi, economişti, medici, sociologi, geografi etc.
Sub raport metodologic unele anchete demografice sunt asociate recensământului.
Aceasta, pe de o parte, prin cercetarea detaliată a unui număr de caracteristici, de exemplu
referitoare la fertilitate, pentru un anumit eşantion concomitent cu recensământul, pe de altă
parte prin urmărirea unui eşantion, constituit din fişele recensământului, urmărit pe parcursul
mai multor ani (ancheta longitudinală).
Deşi de dată relativ recentă (4-5 decenii) anchetele demografice şi-au găsit largă
aplicabilitate având o sferă foarte largă de cuprindere a problemelor pe care le pot aborda şi
anume:
- efectuarea unor recensăminte de probă;
- înregistrarea unor fenomene demografice pentru care nu există alte surse de date;
- estimarea structurii populaţiei unei ţări între două recensăminte;
- studiul mobilităţii populaţiei (teritoriale, profesionale, sociale);
- cercetarea îmbătrânirii demografice;
- cunoaşterea mortalităţii diferenţiate pe categorii sociale şi socio-profesionale;
- studii populaţionale în domeniul antropologiei şi medicinei;
- cercetarea bugetului de timp şi a şomajului etc;
- studiul diferenţiat al fertilităţii populaţiei şi al factorilor care determină un anumit nivel al
acesteia;
- studiul reglementării conştiente a dimensiunilor familiei;
- anchete demoscopice pentru cercetarea opiniilor populaţiei cu privire la fertilitate,
migraţie, somaj, cererea de bunuri şi servicii, alegeri legislative etc.
În general, toate fenomenele demografice pot fi studiate prin intermediul anchetelor.
Necesitatea studierii unuia sau altuia dintre fenomene depinde de însăşi evoluţia în timp a
acestora.
În mod obişnuit cu ajutorul anchetelor se studiază fenomenele demografice a căror
evoluţie nu poate fi explicată pe baza datelor existente în evidenţa curentă, sau a căror evoluţie
influenţează negativ desfăşurarea normală a proceselor demografice.
Pentru efectuarea corectă a unei anchete demografice trebuie parcurse mai multe etape
într-o anumită ordine:
- formularea problemei demografice ce urmează a fi studiată prin anchetă;
- evidenţierea factorilor care influenţează fenomenul studiat;
- elaborarea programului observării şi a chestionarelor în vederea obţinerii informaţiilor
necesare;
- stabilirea tipului de sondaj care urmează să fie efectuat;
- stabilirea volumului eşantionului supus observării;
- selectarea şi instruirea personalului de cercetare;
- înregistrarea statistică, prelucrarea şi analiza datelor obţinute prin anchetă;
- formularea concluziilor (rezultatelor) cercetării privind caracterizarea fenomenului studiat.
2.2.1.5. Monografiile demografice se caracterizează prin aceea că studiile întreprinse
prin intermediul lor au un caracter exhaustiv (se studiază fenomenul demografic sub toate
aspectele).
29
Din punct de vedere al sferei de cuprindere se deosebesc două tipuri de monografii:
- cele care studiază un singur fenomen demografic în cadrul întregii populaţii sau al unei
părţi a acestuia, în strânsă corelaţie cu toţi factorii de influenţă, cum ar fi monografia fertilităţii
populaţiei feminine a unei ţări sau zone etc.
- cele care studiază toate fenomenele demografice interdependente în cadrul unei anumite
unităţi teritoriale sau zone geografice; de exemplu, studiul complex al populaţiei unui oraş, judeţ
sau zone etc.
O atenţie deosebită trebuie acordată analizei, pentru a desprinde legităţile care
guvernează evoluţia fenomenului studiat.
Orice monografie trebuie să aibă ca scop final elaborarea unor propuneri pentru
determinarea evoluţiei favorabile a fenomenelor demografice.
2.2.1.6. Registrele de populaţie constituie cea mai modernă sursă de informaţii în
domeniul populaţiei care îmbină trăsăturile celor două verigi fundamentale, recensământul cu
evidenţa curentă a mişcării naturale şi migratorii.
Astfel, pe baza informaţiilor obţinute de la un recensământ, care asigură cunoaşterea
numărului şi structurii populaţiei la un moment dat, se organizează o înregistrare curentă,
continuă asupra tuturor evenimentelor survenite în statutul fiecărei persoane: schimbarea
vârstei, căsătoria, divorţul, naşterea copiilor, decesul, a nivelului de educaţie, a profesiei şi
ocupaţiei, domiciliului stabil etc. În acest fel, prin prelucrarea centralizată continuă se poate
asigura o cunoaştere curentă a numărului, structurii şi evoluţiei populaţiei.
Cu această ocazie, fiecare persoană va primi un număr de înmatriculare demografică,
număr care va trebui să permită în primul rând identificarea persoanei, să fie lipsit de
ambiguitate şi dacă este posibil, să conţină şi o serie de caracteristici demografice. De exemplu,
numărul de înmatriculare poate cuprinde în sistem codificat: sexul, data naşterii, domiciliul
stabil, numărul de înregistrare în registrul stării civile.
Acest număr va însoţi persoana de-a lungul întregii vieţi. Fişa fiecărei persoane recenzate
va cuprinde spaţii rezervate codificării tuturor caracteristicilor demografice şi social-economice.
Astfel, Registrul naţional al populaţiei se constituie într-o veritabilă „bancă de date” în
domeniu menită să ofere, într-un timp foarte scurt, cele mai variate informaţii referitoare la
populaţia ţării.
Ideea registrelor populaţiei a aparut pentru prima dată acum două secole şi jumătate în
anul 1749 în Suedia, dar aplicarea ei pe scară largă a fost condiţionată de existenţa
echipamentelor performante de calcul electronic. După 1960 ţări ca Suedia, Norvegia,
Danemarca, Israel, Finlanda, Franţa şi S.U.A. au acumulat o bogată experienţă în organizarea
şi ţinerea registrelor populaţiei.
În ţara noastră sarcina organizării registrului naţional al populaţiei a revenit, în mod
justificat Ministrului de Interne şi poartă denumirea de „Sistemul Naţional Informatic pentru
Evidenţa Populaţiei” (SNIEP).
2.2.2. Metodele utilizate
Diversitatea şi complexitatea factorilor naturali, sociali şi economici în care trăieşte

populaţia impun pentru studierea acesteia utilizarea unei metodologii de cercetare care să-i
evidenţieze particularităţile în timp şi spaţiu, iar în final să permită ierarhizarea, clasificarea şi
regionarea aşezărilor umane.
Se va apela în acest sens atât la metodele, procedeele şi tehnicile tradiţionale cât şi la
cele moderne utilizate de geografie în studiul acestor entităţi teritoriale de o sensibilitate aparte
a spaţiului.
Din categoria celor tradiţionale la baza demersului ştiinţific stau în primul rând analiza şi
sinteza alături de care în funcţie de specificul studiului se vor utiliza şi alte metode sau
procedee geografice: dialectică, inductivă, deductivă, istorică, cartografică, matematică,
modelării, comparativă precum şi observaţia şi descrierea geografică.
30
Folosirea celor mai noi metode statistico-matematice şi cibernetice (teoria compuşilor
(topologice), teoria grafelor, analiza factorială şi vectorială, analiza suprafeţelor statistice) ne
oferiă multiple posibilităţi în aprofundarea analizei comparate a fenomenelor şi proceselor
dincolo de limitele observaţiei geografice nemijlocite, accentuând pe aspectele predictive.
Deoarece la baza studierii populaţiei şi aşezărilor stă concepţia sistemică şi structural-
genetică, aplicarea metodelor cantitative şi a tehnicilor moderne devine tot mai necesară.
Concepţia sistemică oferă o înţelegere mai largă a principiilor repartiţiei spaţiale, a cauzalităţii şi
integrării.
Modelarea, ca metodă de cercetare, facilitează înţelegerea explicativă, cauzal-genetică şi
corelativă a fenomenelor geodemografice. Rezultatele obţinute sunt mult mai apropiate de
realitatea geografică şi reproduc în mod intuitiv (demonstrativ), simplificat aceste realităţi.
Categoriile de aşezări sunt materialmente măsurabile: caracteristicile de dispersie a aşezărilor
sunt exprimate prin diagrame de dispersie, indicele de centralitate a comunelor poate fi
exprimat prin grafe lineare, bifurcate, stelare etc. Toate acestea permit realizarea unor multiple
corelaţii între aşezările umane şi componentele peisajului geografic, văzut în transformarea lui
continuă.
Utilizarea cu prioritate a celor câteva metode precizate anterior trebuie făcută prin
integrarea lor cu celelalte metode de cercetare generale şi particulare.
Simpla demonstrare sau postulare a existenţei unei aşezări umane nu o aduce în aria
acţiunii conştiente a omului. Este necesară cunoaşterea alcătuirii sale, a caracteristicilior, a
modului său de evoluţie. Dobândirea acestor cunoştinţe reclamă un efort cognitiv al cărui
specific este analiza de sistem. Modalităţile analizei sunt multiple: observarea, experimentul,
deducţia, analogia, apelul la ele fiind dictat de starea comunităţii respective.
Analiza de sistem presupune dobândirea de informaţii asupra intrărilor, stărilor şi ieşirilor
sistemului, precum şi asupra relaţiilor dintre acestea.
În cadrul oricărui peisaj geografic se poate distinge o fază de analiză în descrierea
funcţionării subsistemelor sale, înainte de a explicita prin relaţii matematice modul de
funcţionare. Tot în sfera analizei de sistem intră şi determinarea unor proprietăţi ale sistemului:
stabilitate, controlabilitate etc. care, având o definiţie matematică precisă, pot fi studiate numai
dacă există un model al sistemului, adică o reprezentare matematică a acestuia, la care să fie
raportate definiţiile respective.
Aplicarea analizei de sistem este indispensabilă intervenţiei conştiente a omului în orice tip
de peisaj geografic. Complexitatea lor conduce la integrarea în arsenalul de metode al analizei
sistemice a unui spectru larg de tehnici derivate din analiza matematică clasică, cercetarea
operaţională, logica modernă şi adaptarea lor la specificul (particularităţile) acestui tip de sistem
care este aşezarea umană.
Ca metodă de bază în studiul aşezărilor umane poate fi utilizată analiza factorială, care
prezintă următoarele avantaje:
- este o tehnică modernă statistico-matematică care permite reducerea datelor prin
selectarea celor cu relevanţă sporită;
- determină factorii (variabilele) care pot explica evoluţia (variaţia) unor fenomene direct
observabile (manifeste), corelaţiile şi intensitatea legăturii dintre ele;
- utilizează coeficienţii de corelaţie care constituie baza pentru analiza factorială.
Utilizarea analizei factoriale se va făce în combinaţie cu metoda bonitării, prin evaluarea
cantitativă şi calitativă a potenţialului factorilor naturali, sociali şi economici.
Pentru a decide numărul de factori care pot fi consideraţi ca semnificativi în structura şi
funcţionalitatea unei aşezări se vor reţine în model toţi factorii, atât favorabili cât şi restrictivi ce
compun aşezarea respectivă. Aceasta presupune întocmirea unei diagrame în care se notează
pe ordonată valoarea prin bonitare (evaluare) a fiecărui factor (deasupra abscisei valorile
pozitive iar sub aceasta valorile negative) iar pe abscisă numărul factorului pe categorii (natural,
social şi economic).
De menţionat faptul că dacă în cazul analizei factoriale generale sunt luaţi în considerare
toţi factorii indiferent de valoarea de bonitate în cazul analizei factoriale specifice vor fi eliminaţi
factorii cu valori ce oscilează în jur de 0 respectiv între 1 şi –1.
31
Aşadar analiza factorială se desfăşoară în două etape:
- prima în care se realizează o evaluare a tuturor factorilor, evidenţiindu-se şi importanţa
fiecăruia pentru întregul din care face parte;
- a doua, numită şi analiza factorială specifică, ce se axează numai pe factorii determinanţi
în ierarhizarea, clasificarea şi regionarea geografică.
Supraaprecierea sau subaprecierea precum şi omiterea unor indicatori (factori) cu
importanţă sau relevanţă în cadrul analizei factoriale se produce în baza unor erori de selectare
a acestora şi conduce la concluzii eronate privind potenţialul aşezării respective.
Calitatea rezultatelor analizei factoriale este influenţată şi de numărul de indicatori utilizaţi
şi factori analizaţi. Cu cât numărul acestora luat în considerare este mai mare, cu atât este mai
mică eroarea posibilă în finalizarea studiului respectiv.
Noţiunea de „bonitare” vine de la latinescul „bonitas” care înseamnă apreciere sau
evaluare. Aşadar bonitarea cuprinde complexul de operaţiuni prin care se realizează aprecierea
calităţii pe baza unor criterii stabilite; clasificare (ierarhizare) după calitate.
Alături de evaluarea cantitativă şi calitativă a potenţialului factorilor mediului natural
(bonitare naturală) pot fi cuantificate şi investiţiile umane de muncă, ştiinţă, tehnică, financiare
etc. (bonitare economică), în vederea valorificării raţionale şi cu maximă eficienţă economică a
unui teritoriu considerat. În funcţie de necesităţi bonitarea poate fi de ansamblu sau pentru
fiecare factor în parte (geologie, geomorfologie, climatic, edafic, biotic, social, economic).
Bonitarea, concepută ca o operaţie complexă de cunoaştere aprofundată a însuşirilor şi
condiţiilor mediului natural, social şi economic trebuie să aibă în vedere atât favorabilitatea cât
şi restrictivitatea acestor medii pentru dezvoltarea aşezărilor umane.
Metodologia de bonitare se bazează pe o definire şi o determinare parametrică a acţiunii
factorilor şi condiţiilor atât din punct de vedere al favorabilităţii cât şi al restrictivităţii acestora.
Exprimarea se face sub formă relativă în note şi clase de bonitate. Având în vedere faptul că
aşezările umane evoluează în timp atât sub influenţa factorilor naturali cât mai ales sub a celor
social-economici, bonitarea nu se face odată pentru totdeauna, ci trebuie actualizată în
permanenţă pentru a răspunde exigenţelor fiecărei etape de dezvoltare.
Trebuie remarcat faptul că evoluţia aşezărilor umane nu este o funcţie simplă determinată
numai de unul sau altul dintre factorii, ci o funcţie complexă dată de cele trei grupe de factori: N-
naturali; S- sociali; E- economici.
Prin bonitare înţelegem aprecierea potenţialului oricărei aşezări, adică se încearcă
(realizează) o ierarhizare a lor în funcţie de gradul de dezvoltare economică în general şi a
optimului condiţiilor modului de viaţă.
Potenţialul unei aşezări este condiţionat de un complex de factori existenţi în anumite
procente şi de asemenea, de influenţa omului (ca element central) care poate modifica într-un
fel sau altul potenţialul existent.
Dacă avem în vedere că fiecare component al aşezării umane înregistrează o anumită
evoluţie în timp şi spaţiu, reiese că şi bonitarea trebuie privită sub aspectul ei dinamic. De aici
rezultă că bonitarea trebuie făcută periodic pentru a putea evidenţia schimbările calitative
produse în timp.
Datorită faptului că aşezările umane au o evoluţie complexă în timp şi spaţiu este de la
sine înţeles că studiul lor prezintă unele particularităţi care ţin de specificul subiectului abordat.
Astfel un prim aspect îl constituie principiile metodologice care orientează cercetarea
geografică.
Principiul repartiţiei spaţiale precizează poziţia geografică. Examinarea şi precizarea
acestei poziţii este importantă pentru stabilirea specificului fiecărei aşezări în raport cu regiunile
învecinate. Poziţia geografică a aşezărilor, dimensiunile şi forma lor pot sugera informaţii
despre originealor, pot explica anumite caracteristici prin influenţele unor factori din interior sau
din exterior.
Principiul cauzalităţii este indispensabil în studiul populaţiei şi aşezărilor, acestea fiind de
fapt rezultatul vizibil (palpabil) al unor legături cauzale dintre componentele mediului. În acest
context explicarea fenomenelor sociale este posibilă prin căutarea constantă a legăturilor de
cauzalitate dintre faptele geografice şi explicarea cauzală a faptelor observate. Utilizarea
32
metodelor matematice, inclusiv modelarea, permite o analiză mai profundă şi mai exactă a
legăturilor cauzale dintre diversele componente şi fenomene geografice.
Principiul integrării geografice este un principiu de bază în studiul aşezărilor umane ca
unităţi structural-funcţionale ale mediului geografic. Integrarea unei aşezări se face în primul
rând în cadrul sistemului de aşezări din care face parte, precizându-se locul şi funcţia sa în
sistem precum şi legăturile cu restul sistemului. Trebuie avut în vedere de asemenea
examinarea poziţiei şi raporturilor spaţiale în cadrul regional.
Principiul istorismului presupune ca orice fapt geografic actual să fie analizat şi explicat şi
din punct de vedere evolutiv, urmărindu-se formarea lui în timp. Pentru a evita suprapunerea cu
istoria, analiza se limitează la explicarea evolutivă a stării prezente. În acest context o atenţie
deosebită se acordă condiţiilor istorice de formare a reţelei de aşezări şi crearea unui anumit
mod de viaţă. Principiul istoric în geografie are un important rol integrator, fiind vorba de
integrarea în timp a faptelor geografice.
Principiul regionalismului decurge din aceea că obiectul cercetării noastre este un teritoriu
concret: aşezarea umană. Aceasta rezultă din considerarea componentelor naturale, sociale şi
economice, legate prin interacţiuni şi influenţe reciproce, ca întreguri regionale, adică sisteme
teritoriale (regionale). Acest principiu permite studierea componentelor unei aşezări în
condiţionarea lor, rezultată dintr-o poziţie concretă în cadrul regional. El constituie şi un criteriu
de tipologie a aşezărilor, pe baza regionării.
Principiul ecologic stă la baza analizei raporturilor dintre om şi mediul înconjurător în urma
căruia, au rezultat aşezările umane, categorii geografice fundamentale cu un anumit specific.
Acest principiu este foarte important în studiul peisajelor antropice, în care omul modifică într-o
măsură mai mică sau mai mare mediul natural, putându-se vorbi în acest context de o „ecologie
umană”.
Principiul sociologic relevă rolul pe care l-au jucat factorii sociali şi legile sociale în
influenţarea faptelor geografice care au creat aşezările umane. Dintre elementele sociale cu o
dinamică aparte şi care au dau o anumită specificitate aşezărilor precizăm: mişcarea migratorie
şi în special colonizările, mişcarea naturală, mentalitatea oamenilor etc.
Principiul antropic s-a impus de la sine, fiind vorba de un peisaj antropic. Conform acestui
principiu omul este privit ca principal factor modificator al mediului, iar analiza sa vizează
examinarea şi evaluarea acţiunii exercitată de om asupra naturii ca şi asupra vieţii umane
însăşi.
Analizând un subiect atât de complex, ce se manifestă într-un teritoriu vast, care sunt
aşezările umane, în care se îmbină, în sisteme complexe, fapte atât de diverse, de la cele
naturale până la cele sociale şi economice, metodologia folosită cuprinde întregul „arsenal” de
principii, metode şi mijloace de care dispune geografia. Mai mult decât atât, putem spune că
fiecare dintre ele deţine ponderi sensibil egale în realizarea unui astfel de demers. Prezentăm în
continuare principalele aspecte metodologice legate de studiul aşezărilor umane.
Metoda dialectică, în calitatea sa de teorie generală asupra existenţei şi dinamicii
obiectelor şi fenomenelor, permite cunoaşterea aprofundată a comunităţilor umane. Conform
acestei teorii obiectele şi fenomenele ce le alcătuiesc nu sunt izolate, ci în conexiune, fiind
definite de relaţiile existente între ele. Totalitatea este mai mult decât părţile sale, ea exprimă în
plus proprietăţile ce decurg din relaţiile dintre acestea.
Orice comunitate (aşezare) umană este privită ca un sistem în care obiectele şi
fenomenele nu sunt statice, ci aflate într-o schimbare permanentă, punându-se accent pe
geneză, transformare. Principiului identităţii absolute a obiectelor şi fenomenelor i se opune
principiul identităţii relative. Totul este analizat din perspectivă istorică.
Viziunea istorică asupra aşezărilor este amplificată prin conceptualizarea ideii de
dezvoltare, evoluţie, progres. Evoluţia lor este caracterizată prin trecerea logică prin etape
succesive de dezvoltare de la inferior la superior. Fiecare etapă este necesară în acest proces,
pregătind trecerea la etapa următoare. La baza înţelegerii dinamicii aşezărilor se află ideea de
contradicţie. Obiectele şi fenomenele sunt compuse din laturi, aspecte contrarii, aflate într-o
stare de tensiune mergând până la conflict.
33
Metoda dialectică permite considerarea în cadrul aşezărilor atât a concretului şi a
abstractului precum şi abordarea dinamică a fenomenelor sociale, aflate într-un proces continuu
de structurare şi destructurare, de integrare multiplă, atât pe orizontală cât şi pe verticală, a
fiecărui fenomen în ansambluri mai vaste.
Metoda inductivă, una din căile principale de abordare a realităţii geografice, permite prin
acumularea şi prelucrarea unui vast material faptic referitor la aşezări, să se descopere
legăturile cauzale ce le guvernează, să se efectueze o serie de generalizări, să se diferenţieze
(clasifice) tipurile de aşezări iar în final să se explice din punct de vedere structural şi funcţional
fiecare aşezare. Abordarea realităţii geografice se face (realizează) prin studiul singularului şi
particularului şi găsirea trăsăturilor comune care exprimă generalul (Fig.2.5).
Metoda deductivă se bazează pe generalizările efectuate prin metoda inductivă, astfel că
între ele există o legătură foarte strânsă constituind o unitate dialectică (Fig.2.6). Deducţia
permite, ca pe baza cunoaşterii teoriei, a generalizării şi abstractizării să se poată trage
concluzii asupra unor fapte individuale. Astfel cunoscând condiţiile fizico-geografice se pot
deduce unele aspecte ale structurii economice şi ale ocupaţiei locuitorilor deoarece omul a
intervenit activ şi a dezvoltat economia conform cu cerinţele şi aspiraţiile sale.
Metoda analizei presupune cercetarea populaţiei şi aşezărilor prin descompunerea lor în
părţi componente pentru a se ajunge la cunoaşterea caracteristicilor şi funcţiilor fiecăreia dintre
ele. În felul acesta analiza permite pătrunderea în intimitatea structurală şi funcţională,
descoperirea şi înţelegerea legăturilor dintre părţi.
Analiza geografică nu trebuie să coboare până la nivelul unor individualităţi prea restrânse
ci trebuie să se oprească la grupe mari de individualităţi, grupe care joacă rol de părţi
componente ale întregului, deoarece acolo unde începe împărţirea componentelor încetează
sfera de interes a geografiei, acolo este limita ei inferioară.
Analiza geografică a aşezărilor se face prin „demontarea” acestora şi reprezentarea
cartografică a fiecărei componente. Examinarea repartiţiei şi diferenţierilor spaţiale ale
componentelor duce la înţelegerea mecanismului aşezării ca sistem şi a funcţiei fiecărei părţi
componente.
Metoda sintezei. Dacă analiza determină structura şi funcţionalitatea unui sistem pornind
de la existenţa acestuia, sinteza presupune constituirea sub formă abstractă (ca model) sau
fizică a unui sistem care să aibă o anumită funcţionalitate şi anumite proprietăţi. Aceste două
metode se întrepătrund şi se condiţionează reciproc căci sinteza nu poate exista fără analiză şi
invers, formând împreună o unitate dialectică. Utilizarea sintezei în studiul populaţiei rezidă din
necesitatea cunoaşterii acesteia în unitatea şi integritatea sa, chiar dacă am recurs şi la analiză.
Metoda ipotetică vizează cunoaşterea faptelor, în ordinea apariţiei şi dezvoltării lor istorice.
Fiecare fapt geografic este studiat în devenirea lui, cu atât mai mult cu cât ele au avut ritmuri
diferite de dezvoltare. Studierea apariţiei şi evoluţiei fiecărui component permite cunoaşterea
legilor dezvoltării lui şi pe această bază se poate elabora prognoza geografică privind evoluţia
sa viitoare.
Metoda cartografică, prin varietatea reprezentărilor geografice, profile, diagrame,
cartograme, blocdiagrame, schiţe panoramice, permte ilustrarea populaţiei şi aşezărilor sub
toate aspectele şi surprinderea interacţiunii sau evoluţiei spaţiale ori temporale a acestora.
Utilizarea hărţii permite atât efectuarea cercetării cât şi reprezentarea rezultatelor acesteia.
Oferind privirii imaginea întregului teritoriu analizat, harta permite sesizarea mai facilă a
unor relaţii spaţiale între componentele acestuia. Utilitatea şi importanţa hărţii rezidă şi din
faptul că în final, pe baza suprapunerii hărţilor, care reprezintă diverse componente, se poate
realiza regionarea geografică. Toate produsele cartografice realizate au un caracter analitic în
timp ce hărţile au un caracter sintetic.
Metoda matematică este cea mai adecvată metodă ce corespunde cel mai bine cu
concepţia sistemică asupra populaţiei. Utilizarea unor formule matematice permit studierea şi
exprimarea dezvoltării populaţiei şi aşezărilor, elaborarea unor modele matematice ale acestora
şi chiar prognoza dezvoltării lor viitoare.
34
Pentru analiza structural-funcţională a populaţie şi aşezărilor se poate utiliza din
matematică: analiza corelaţională, analiza factorială, teoria mulţimilor, teoria informaţiei
etc.Conceptualizarea reprezintă ea însăşi un aspect important al matematizării.
Metoda modelării facilitează construirea unei reprezentări abstracte a realului (sistemului
real) cu menţinerea părţilor şi proprietăţilor caracteristice şi importante şi a putea surprinde
legăturile funcţionale. În cazul populaţiei şi aşezărilor se poate utiliza cu succes modelarea
ideală (teoretică), neputând realiza o modelare materială, concretizată în construcţia mentală,
imaginară a unui model al realităţii geografice, ce poate fi exprimat în diverse moduri: grafic,
verbal (descriptiv) sau cu ajutorul simbolurilor.
35
Modelarea matematică are mare importanţă nu numai pentru cunoaşterea stării actuale a
unei comunităţi, ci şi pentru prognoza evoluţiei sale viitoare, prin calcularea efectelor pe care le-
ar avea variaţia fiecărui factor. Pe această cale s-au putut elabora modele optime pentru
dezvoltare, în vederea organizării raţionale a activităţii umane şi a intervenţiei asupra naturii
într-o manieră care să evite poluarea, ruperea echilibrelor naturale şi epuizarea unor resurse
naturale.
Metoda experimentală are o utilizare limitată, neputându-se reproduce în condiţii de
laborator o serie de procese şi fenomene naturale, sociale sau economice. Pot fi considerate
drept „experimente” o serie de acţiuni umane, cum ar fi lucrările hidrotehnice, lucrările de
organizare a teritoriului, apariţia de noi oraşe, amplasarea şi dezvoltarea întreprinderilor
industriale, care modifică funcţionalitatea peisajului în ansamblu sau a diferitelor lui părţi
componente. Chiar dacă nu pot fi provocate, pe teren pot fi găsite destule „experimente” deja
efectuate sau în curs de desfăşurare, care pot fi studiate cu multă atenţie.
Metoda comparativă, prin potenţialul său cognitiv, ne-a conduce la identificarea unor
proprietăţi ale aşezărilor analizate care reies din compararea unor fapte geografice ce le
caracterizează. Prin compararea unor fapte geografice actuale cu altele mai vechi sau prin
compararea formelor aceluiaşi fenomen de pe întreg spaţiul, descoperim alte forme sau
reconstituim evoluţia fenomenului.Tot prin utilizarea comparaţiei, se poate realiza şi tipologia
aşezărilor.
Clasificare, regionare, ierarhizare. Preocupările de tipologie a aşezărilor, fac parte din
metodologia tradiţională specifică de cercetare a geografiei. Desigur că cele trei modalităţi de
tipologie – clasificare, regionare, ierarhizare – prin criteriile, taxonomia şi scopul fiecăreia se
diferenţiază între ele, dar pleacă totuşi de la aceeaşi idee a organizării spaţiului geografic în
complexe teritoriale, în individualităţi geografice bine conturate, cu un anumit profil geografic
specific.
Criteriile care stau la baza unei tipologii pot fi foarte diferite, mai simple sau mai complexe,
mai puţine sau mai numeroase. Astfel, adesea se folosesc criterii genetice, morfologice,
dimensionale, funcţionale etc.
Clasificarea grupează împreună faptele geografice care au unele trăsături comune,
corespunzătoare criteriului adoptat, indiferent de poziţia şi relaţiile lor spaţiale. Întrucât faptele
geografice au o existenţă spaţială bine definită, pe lângă clasificare, se impune şi o regionare
(individualizare) şi ierarhizare (ordonare a lor, ceea ce înseamnă o delimitare spaţială în unităţi
din ce în ce mai mici, cu caracteristici tot mai particulare. În felul acesta cele trei metode
tipologice sunt strâns legate între ele, fiecare prezentând unele nuanţe definitorii: în timp ce
clasificarea operează cu abstracţii, regionarea se aplică spaţiului concret, pe care îl împarte în
unităţi de diverse mărimi şi complexităţi cărora ierarhizarea le dă o anumită ordine.
Nu este acelaşi lucru a clasifica aşezările (după geneză, morfostructură, dimensiuni,
funcţie) cu regionarea sau ierarhizarea acestora care se face după gradul de complexitate.
De aceea, în practica geografică, clasificarea, regionarea şi ierarhizarea sunt legate dialectic, şi
se realizează, adesea, în procesul unitar al încercării de a descoperi o anumită ordonare
valorică şi spaţială reală a faptelor sau de a impune o ordonare mai mult sau mai puţin
artificială. În felul acesta, tipologia geografică devine un proces complex, care presupune
divizarea în unităţi teritoriale ierarhizate şi caracterizarea fiecărei unităţi pentru a o putea
deosebi de celelalte.
36
3. NUMĂRUL POPULAŢIEI
3.1. Numărul populaţiei

Numărul populaţiei este un indicator de maximă generalitate, privit întotdeauna în strânsă
legătură cu caracteristicile de spaţiu şi timp. Ca urmare, combinarea celor trei caracteristici
(efectiv, spaţiu, timp), justifică utilizarea unor noţiuni distincte privind acest indicator. Având în
vedere teritoriul pe care îl locuieşte deosebim: numărul populaţiei unei localităţi, al unei zone
(regiuni), al unei ţări, al unui continent sau al populaţiei mondiale. Privită prin prisma diverselor
caracteristici demografice, socio-economice, culturale, teritoriale etc., care o definesc, populaţia
este o colectivitate eterogenă. În cadrul ei se pot individualiza însă subcolectivităţi sau
subpopulaţii, care se caracterizează printr-un grad mai ridicat de omogenitate decât ansamblul
din care fac parte, având la bază:
- caracteristici cantitative: dinamică, mobilitate, densitate, structură;
- caracteristici calitative: resurse de muncă, relaţii sociale, tradiţii, obiceiuri.
Distribuţia populaţiilor pe subcolectivităţi în funcţie de diferite caracteristici, proporţiile
dintre subpopulaţii, ca şi dintre acestea şi ansamblu, reprezintă structura sau starea populaţiilor.
Evoluţia unei populaţii în ansamblul său, trecerea de la o stare la alta depinde, pe de o
parte, de efectivul şi structura sa iniţială, iar pe de altă parte, de mişcarea naturală şi migratorie.
Este evedent faptul că un anumit număr şi o anumită structură a populaţiei influenţează sensibil
intensitatea fenomenelor demografice, după cum, trecerea de la o anumită stare a populaţiei la
o nouă stare, pe măsura înaintării în timp, este rezultatul intensităţii fenomenelor mişcării
naturale şi migratorii.
Urmărirea dinamicii în timp a efectivului unei populaţii permite descoperirea unui anumit
„model de evoluţie” a populaţiei respective.
Orice studiu geodemografic sistematic începe cu determinara efectivului, numărului sau
mărimii populaţiei totale. Trebuie precizat de la început că numărul total al populaţiei este un
agregat macrodemografic ce cuprinde aproximativ 100 de generaţii coexistente, apărute într-o
sută de ani. Acest număr poate fi stabilit la un recensământ, poate fi estimat prin calcule sau
determinat la mijlocul unui interval de timp.
Precizia calculelor demografice, comparabilitatea pe plan naţional şi internaţional,
fundamentarea analizelor demografice reclamă definirea unitară a conceptelor folosite şi a
metodelor pentru determinarea numărului populaţiei.
Numărul înregistrat al populaţiei este numărul determinat nemijlocit cu prilejul
recensământului populaţiei sau al altor operaţii statistice similare, reprezentând populaţia la
momentul critic al înregistrării, ca număr fizic. Acest este primordial în demografie, pe baza lui
efectuându-se diferite calcule demografice, fapt pentru care el este readus – cu procedee relativ
simple – la momentul 1 ianuarie al anului respectiv. Deasemenea, cu ajutorul numărului
populaţiei se determină densitatea acesteia, precum şi indicatorii foarte importanţi ai ritmului
mediu de creştere demografică.
Numărul calculat al populaţiei este numărul determinat pentru o dată sau pentru o
perioadă oarecare, pentru care nu există informaţii, prin diferite metode de calcul. Determinarea
unui asemenea număr se poate face pentru trecut, pentru o perioadă curentă, dar şi pentru o
perioadă mai mică sau mai mare în viitor. Din acest punct de vedere, numărul calculat al
populaţiei poate fi: estimat sau proiectat.
Numărul estimat al populaţiei este numărul ce se stabileşte pentru o perioadă trecută sau
pentru o perioadă curentă. Pentru determinarea acestuia sunt necesare cel puţin datele
ultimului recensământ şi cele ale mişcării naturale a populaţiei sau, cel puţin, datele a două
recensăminte ale populaţiei.
Numărul proiectat al populaţiei este numărul determinat prin calcul pentru o perioadă
viitoare, folosind diferite metode şi ipoteze.
Numărul populaţiei, privit din punct de vedere al seriilor dinamice sau de timp, poate fi
indicator de moment (numărul populaţiei la data recensământului sau la un alt moment). El
poate fi însă şi indicator de interval (numărul mediu al populaţiei într-o anumită perioadă, într-un
an etc.). Dacă pentru unele calcule sau analize este indispensabil numărul populaţiei, ca
37
indicator de moment, în schimb pentru majoritatea indicilor descriptivi (natalitatea, mortalitatea
etc.), care sunt valori de interval, comparabilitatea cere folosirea numărului populaţiei ca medie,
ca indicator de interval.
Numărul total al populaţiei reprezintă valoarea absolută a efectivului unei populaţii sau
subpopulaţii, determinată prin înregistrare, cu prilejul recensământului, al unor anchete speciale
sau prin estimare într-un teritoriu dat (localitate, judeţ, regiune, ţară, continent sau glob). N.t.p.
poate fi considerat la o singură dată, ca indicator de moment (la data recensământului, la 1
ianuarie al anului respectiv etc.) sau ca o medie într-o perioadă oarecare (indicator de interval).
Pentru a se calcula numărul total al populaţiei la începutul fiecărui an calendaristic se
foloseşte următoarea relaţie:
P2 = P1 + ( N - M ) + ( I - E ) (3.1)
în care:
P2 = numărul populaţiei la 1 ianuarie al primului an după recensământ;
P1 = numărul populaţiei la data efectuării recensământului;
N = numărul de copii născuţi între data efectuării recensământului (P1) şi anul pentru care
se face studiul (P2);
M = numărul celor decedaţi în această perioadă;
I = numărul celor sosiţi în aceeaşi perioadă (intraţi sau imigraţi);
E = numărul celor plecaţi în aceeaşi perioadă (ieşiţi sau emigraţi).
Pentru exemplificare vom utiliza datele recensământului din 7 ianuarie 1992, când
România a înregistrat 22.810.035 locuitori; în decursul aceluiaşi an 1992 sau mai înregistrat
260.393 născuţi vii, 263.855 decedaţi, 31.152 emigranţi şi 0 imigranţi. Aşadar la 1 ianuarie 1993
numărul total al populaţiei ţării noastre a fost de:
P2 = 22.810.035 + (260.393 - 263.855) + (0 - 31.152) =
= 22.810.035 - 3.462 - 31.152 = 22.775.421 locuitori
Numărul mediu al populaţiei, este determinat ca o medie pentru o perioadă oarecare. În
funcţie de datele cunoscute se poate folosi pentru calcularea numărului mediu al populaţiei, una
din metodele următoare:
- media aritmetică simplă: se calculează când se cunosc date privind numărul populaţiei
la începutul (P1) şi la sfârşitul perioadei (P2) analizate:
P1 + P2
Pm = (3.2)
2
De exemplu, arătând că, la 1 ianuarie 1993 populaţia României era de 22.775.421 locuitori
iar la 1 ianuarie 1994 de 22.743.646 locuitori, numărul mediu pentru anul 1993 a fost la 1 iulie
de:
22.775.421 + 22.743.646
Pm = = 22759533locuitori
2
- media cronologică simplă: se utilizează în cazurile când se cunosc date privind numărul
populaţiei în diferite momente separate prin intervale egale de timp:
P1 Pn
+ P2 + P3 + ...Pn − 1 +
Pm = 2 2 (3.3)
n−1
Referindu-ne tot la anul 1993, în care populaţia la începutul fiecărui trimestru a fost de :
1 ianuarie 1993 - 22.775.421 locuitori
1 aprilie 1993 - 22.767.477 locuitori
1 iulie 1993 - 22.759.533 locuitori
1 octombrie 1993 - 22.751.589 locuitori
1 ianuarie 1994 - 22.743.646 locuitori
şi întrucât momentele sunt separate prin intervale egale de timp, numărul mediu al populaţiei se
calculează ca medie cronologică simplă, astfel:
38
22.775.421 22.743.646
+ 22.767.477 + 22.759.533 + 22.751.589 +
Pm = 2 2 =
5−1
91.038.132
= = 22.759.533 locuitori
4
- media cronologică ponderată se utilizează atunci când termenii seriei de momente ce
reprezintă numărul populaţiei sunt separaţi între ei prin intervale inegale de timp:
t1 (t1 + t2) (t2 + t3) (tn − 1)
P1 ⋅ + P2 ⋅ + P3 ⋅ + ...Pn ⋅
Pm = 2 2 2 2 (3.4)
t1 t1 + t2 t2 + t3 tn − 1
+ + + ...
2 2 2 2
Pentru exemplificare vom arăta că România avea în 1993 în diverse momente
următoarele valori ale numărului de locuitori:
1 ianuarie1993 - 22.775.421. → ---
1 mai 1993 - 22.764.649. → t1 = 120 zile
1 august 1993 - 22.759.353. → t2 = 92 zile
1 decembrie 1993 - 22.756.705. → t3 = 122 zile
1 ianuarie 1994 - 22.743.646. → t4 = 31 zile
120 ( 120 + 92 ) ( 92 + 122 )

22.775.421 ⋅+ 22.764.649 ⋅ + 22.759.353 ⋅
Pm = 2 2 2
120 120 + 92 92 + 122
+ +
2 2 2
( 122 + 31 ) 31
22.756.705 ⋅ + 22.743.646 ⋅
2 2 = 5.107.229.545 = 22.759.533
122 + 31 31 365
+
2 2
- media geometrică se obţine prin extragerea rădăcinii pătrate din produsul rezultat din
numărul populaţiei la începutul (P1) şi sfârşitul perioadei (P2) analizate:
Pm = P1 ⋅ P2 (3.5)
Utilizând aceleaşi date ca în exemplele anterioare, numărul mediu al populaţiei României
pentru anul 1993, calculat ca medie geometrică, a fost:
Pm = 22775421 ⋅ 22743646 = 4772 ,3601 ⋅ 7469 ,0298 = 22759527
- cu ajutorul integralei:
2
Pm =
∫P
1
tdt 2
= ∫ Ptdt (3.6)
2
∫ dt
1
1
unde:
Pm = numărul mediu al populaţiei (populaţie medie);
P = numărul populaţiei;
1,2,3,..., n-1, n = numărul de ordine al fiecărui termen din seria momentelor luate în calcul
t1 = numărul zilelor care separă momentul P1 de P2
t2 = numărul zilelor care separă momentele P2 de P3
2
∫1
Ptdt = timpul trăit de populaţia respectivă în intervalul de timp de la 1 la 2
Numărul mediu al populaţiei în decursul unui an, care se ia în considerare în calculul
indicilor demografici, este acela estimat la mijlocul anului, adică, la 1 iulie.
Estimarea (actualizarea) numărului populaţiei, se face prin adăugarea sporului natural
şi migratoriu la populaţia existentă, după formula:
Pe = P1 + ( N - M ) + ( I - E ) = P1 + ∆n + ∆m (3.7)
39
unde:
Pe = numărul estimat al populaţiei;
P1= numărul populaţiei la începutul perioadei (anului);
N = numărul născuţilor vii;
M = numărul deceselor;
I, E = numărul persoanelor imigrante, emigrante;
∆n,∆m = sporul natural şi migratoriu.
Pentru exemplificare vezi relaţia (3.1)
3.2. Dinamica numărului populaţiei
Orice comunitate umană este caracterizată în primul rând printr-un anumit număr de
persoane (locuitori) ce înregistrează oscilaţii în timp, deci o anumită dinamică.
Această dinamică (evoluţie pozitivă sau negativă) se datorează faptului că această
comunitate funcţionează ca un sistem care este supus unei permanente schimbări ca urmare a
intrărilor şi ieşirilor ce îl caracterizează.
În funcţie de natura acestor schimbări populaţia respectivă poate fi considerată:
- un sistem închis (populaţie închisă) în care intrările sunt reprezentate de naşteri (N) iar
ieşirile de decese (M)
- un sistem deschis (populaţie deschisă) la care pe lângă variabilele anterioare se mai
adaugă imigrările (I) şi emigrările (E)
Aşadar, datorită acestor fenomene, numărul populaţiei va avea la diferite momente de
timp (t), valori diferite: Pt, Pt+1, Pt+2 ...
Acest proces de modificare în timp a efectivului populaţiei, se măsoară prin diferenţa dintre
numărul populaţiei la anumite momente.
Prezentăm în continuare o serie de indicatori cu ajutorul cărora se poate descrie şi analiza
evoluţia numărului de locuitori:
Sporul absolut pe întreaga perioadă, reprezintă diferenţa dintre numărul populaţiei de la
sfârşitul perioadei şi cel de la începutul perioadei:
Sa = P2 - P1 (3.8)
unde:
Sa = sporul absolut al populaţiei pe perioada dată;
P1 = numărul populaţiei la începutul perioadei;
P2 = numărul populaţiei la sfârşitul perioadei.
Exemplificând vom arăta că numărul populaţiei României a fost la recensământul din anul
1977 de 21.559.910 locuitori iar la cel din 1992 de 22.810.035 locuitori, rezultă că sporul
absolut în cei 15 ani a fost:
Sa = P2 - P1 = 22.810.035 - 21.559.910 = 1.250.125 locuitori
Deci populaţia României a crescut cu 1.250.125 locuitori pe întreaga perioadă.
Sporul mediu anual, reprezintă raportul dintre sporul absolut şi numărul anilor întregi ai
perioadei de referinţă:
P2 − P1 ∆P Sa (N − M) + (I − E)
Sm = = = = (3.9)
n n n n
unde:
Sm = sporul mediu anual;
Sa = sporul absolut pe întreaga perioadă;
n = numărul anilor întregi ce alcătuiesc perioada.
Utilizând aceleaşi date vom obţine:
22.810.035 − 21.559.910 1.250.125
Sm = = = 83.342 locuitori
15 15
adică numărul de persoane cu care a crescut populaţia României în medie pe an în perioada
1977 - 1992.
40
Ritmul (rata) creşterii pe întreaga perioadă, rezultă din raportarea sporului populaţiei la
numărul populaţiei de la începutul perioadei exprimat în procente:
∆P P2 − P1 P2
Rc = ⋅ 100 = ⋅ 100 = ( − 1) ⋅ 100 (3.10)
P1 P1 P1
sau
(N − M) + (I − E) Dn + Dm
Rc = ⋅ 100 = ⋅ 100 (3.11)
Pm Pm
în care:
Rc = ritmul creşterii pe întreaga perioadă;
P2 = numărul populaţiei la sfârşitul perioadei;
∆P = sporul absolut pe întreaga perioadă.
Acest raport poate fi exprimat atât sub formă de coeficient cât şi în procente.
Utilizând datele exemplului anterior rezultă că ritmul creşterii populaţiei a fost :
1.250.125
Rc = ⋅ 100 = 5 ,79%
21.559.910
Ritmul creşterii exprimat sub formă de coeficient, arată de câte ori este mai mare numărul
populaţiei de la sfârşitul perioadei faţă de cel de la începutul perioadei analizate, iar în procente
cu cât a crescut numeric comunitatea respectivă raportat la 100 de locuitori.
Ritmul (rata) mediu anual de creştere, redă dinamica unei populaţii în decurs de mai
multe perioade, calculată ca o medie geometrică a ratelor (ritmului) anual de creştere. El reiese
din extragerea rădăcinii de ordinul n din ritmul creşterii pe întreaga perioadă, exprimat în
procente, după formula:
P2
Rmac = ( n Rc − 1) ⋅ 100 = ( n − 1) ⋅ 100 (3.12)
P1
unde:
Rmac = ritmul mediu anual de creştere a populaţiei;
Rc = ritmul creşterii pe întreaga perioadă;
n = numărul anilor ce alcătuiesc perioada.
Formula se deduce din:
P2 = P1(1+Rmac)n (3.13)
având la bază ipoteza că numărul populaţiei se modifică în progresie geometrică.
Utilizând datele recensământului din 1977 şi 1992 vom obţine:
Rmac = ( 15 5 ,79 − 1 ) ⋅ 100 = 12 ,42%
Ritmul mediu anual de creştere ne indică faptul că, în medie, numărul populaţiei la sfârşitul
fiecărui an al intervalului de timp analizat (1977-1992), a fost cu 12,42% mai mare decât
numărul populaţiei la începutul acelui an.
Ritmul mediu anual al sporului, se obţine din raportând sporul mediu anual la numărul
populaţiei de la începutul perioadei exprimat în procente, astfel:
Sm
Rmas = ⋅ 100 (3.14)
P1
unde:
Rmas = ritmul mediu anual al sporului;
Sm = sporul mediu annual;
P1 = numărul populaţiei la începutul perioadei.
Acest indice se mai poate calcula scăzând 100 din ritmul mediu anual al creşterii, exprimat
în procente astfel:
Rmas = Rmac – 100 (3.15)
Pentru România, ritmul mediu anual al sporului în intervalul 1977-1992 a fost:
41
83.342
Rmas = ⋅ 100 = 0,38 % ≈ 0,4 %
21.559.910
Creşterea populaţiei, se referă la totalitatea modificărilor care survin în numărul
populaţiei într-o anumită perioadă, ca efect al mişcării naturale a acesteia (populaţie închisă) şi
al mişcării migratorii (populaţie deschisă); se aplică următoarea formulă de calcul:
P2 = P1 + ( N - M ) + ( I - E ) (3.16)
unde:
N = numărul de născuţi vii;
M = numărul deceselor;
I = numărul de imigranţi;
E = numărul de emigranţi.
Exemplificând, vom arăta că pentru anul 1993 creşterea populaţiei României se
calculează astfel:
P2 = 22.775.421 + (249.994 - 263.323) + (0 - 18.446) =
= 22.775.421 + (- 13.329) + (- 18.446) = 22.775.421 - 31.775 =
= 22.743.646 locuitori
Deci la 1 ianuarie 1994 România a avut un număr de 22.743.646 locuitori.
Creşterea totală a populaţiei, este diferenţa absolută dintre numărul populaţiei de la
sfârşitul şi începutul perioadei, constând din creşterea naturală şi migraţia netă:
P2 - P1 = ( N - M ) + ( I - E ) = ∆P = ∆n + ∆m (3.17)
unde:
N, M = numărul de născuţi vii şi respectiv deceselor;
I, E = numărul de imigranţi şi respectiv emigranţi;
∆P = diferenţa absolută dintre numărul populaţiei de la sfârşitul şi începutul perioadei;
∆n = bilanţul natural;
∆m = bilanţul migratoriu;
Notă: în literatura geografică de specialitate acest indicator se mai numeşte şi “sporul
absolut pe întreaga perioadă”, vezi relaţia (3.8).
Exemplificând:
P2 - P1 = (249.994 - 263.323) + (0 - 18.446) = (-13.329) + (-18.446) =
= - 31.775 locuitori
Astfel, România, a înregistrat la 1 ianuarie 1994 un deficit de 31.775 locuitori faţă de 1
ianuarie 1993.
Creşterea naturală, reprezintă diferenţa dintre numărul născuţilor vii (N) şi cel al
deceselor (M) dintr-o anumită perioadă:
∆n = N – M (3.18)
Notă: în literatura geografică de specialitate acest indicator geodemografic mai este
cunoscut şi sub denumirea de “spor”, “excedent”, “deficit”, “bilanţ” natural, în funcţie de raportul
dintre N şi M.
Considerăm însă că noţiunea cea mai adecvată este cea de “bilanţ demografic natural”
(∆n). Acesta putând fi:
- pozitiv (+∆n) când N > M
- neutru (∆n = 0) când N = M
- negativ (-∆n) când N < M
România a înregistrat în 1993 un bilanţ demografic natural de:
∆n = 249.994 - 263.323 = - 13.329 persoane
Creşterea migratorie, reprezintă diferenţa dintre numărul imigranţilor (I) şi emigranţilor (E)
într-o anumită perioadă:
∆m = I – E (3.19)
42
Notă: în literatura geografică de specialitate acest indicator geodemografic mai este
cunoscut şi sub denumirea de “spor”, “excedent”, “deficit”, “bilanţ” migrator, în funcţie de raportul
dintre I şi E. Considerăm însă că noţiunea cea mai adecvată este cea de “bilanţ demografic
migratoriu” (∆m). Acesta poate fi:
- pozitiv (+∆m) când I < E
- neutru (∆m = 0) când I = E
- negativ (-∆m) când I > E
România a înregistrat în 1993 un bilanţ demografic migrator de:
∆m = 0 - 18.446 = - 18.446 persoane
Rată (ritm) de creştere naturală, este indicatorul ce măsoară intensitatea creşterii
naturale a unei populaţii şi se calculează după formula:
Dn N−M N M
Rn = ⋅ 1000 = ( ) ⋅ 1000 = ( − ) ⋅ 1000 = n − m (3.20)
Pm Pm Pm Pm
unde:
n = rata de natalitate;
m = rata de mortalitate;
∆n = creşterea (sporul) natural;
Pm = numărul mediu al populaţiei (populaţia medie);
În România în anul 1993, numărul născuţilor vii a fost de 249.994, al deceselor de 263.323
iar numărul populaţiei la 1 iulie de 22.759.533 locuitori.
249.994 − 263.323 − 13.329

Rn = ⋅ 1000 = = −0.6 0 00
22.759.533 22.759.533
Rata (ritmul) de creştere migratorie, este indicatorul ce măsoară intensitatea migraţiei

unei populaţii şi se calculează după formula:
Dm ⎛I−E⎞ ⎛ I E ⎞
Rmm = ⋅ 1000 = ⎜ ⎟ ⋅ 1000 = ⎜ − ⎟ ⋅ 1000 = i − e (3.21)
Pm ⎝ Pm ⎠ ⎝ Pm Pm ⎠
unde:
i = rata de imigrare
e = rata de emigrare
∆m = creşterea (sporul) migratoriu
Pm = populaţia medie
În România în 1993 s-au înregistrat un număr de 0 imigranţi şi 18.446 emigranţi, rezultând
că:
0 − 18.446 − 18.446
Rm = ⋅ 1000 = = −0 ,8 0 00
22.759.533 22.759.533
Indicele de vitalitate (indicele lui Pearl), este dat de raportul dintre numărul născuţilor vii
(N) şi numărul deceselor (M) exprimat în procente, într-o anumită perioadă:
N
Iv = ⋅ 100 (3.22)
M
sau
n
I v = ⋅ 100 (3.23)
m
Pentru anul 1993 indicele de vitalitate al populaţiei României a fost de:
249.994
Iv = ⋅ 100 = 95 0 0
263.323
sau
11
Iv = ⋅ 100 = 95 0 0
11 ,6
Indicele de vitalitate se utilizează în situaţile când nu se cunosc date despre numărul
mediu al populaţiei şi se foloseşte la aprecierea influenţei naşterilor şi deceselor asupra
43
numărului populaţiei. În funcţie de numărul născuţilor vii care poate fi mai mic, egal sau mai
mare decât numărul deceselor, indicele vitalităţii ia valori mai mici, egale sau mai mari decât
100. Prima situaţie reflectă tendinţa de scădere a numărului populaţiei analizate, ca urmare a
neasigurării reproducerii simple. Când indicele se menţine egal cu 100, mai mulţi ani
consecutivi, populaţia tinde să devină staţionară, în ipoteza absenţei migraţiei, numărul rămâne
neschimbat. Când indicele este mai mare de 100, populaţia se reproduce lărgit, numărul
născuţilor vii depăşeşte pe cel al decedaţilor, deci numărul populaţiei are tendinţa să crească.
Populaţia exponenţială, este populaţia al cărei număr creşte exponenţial funcţie de timp,
calculată după formula:
2(P2 − P1)
Pex = (3.24)
n(P2 + P1)
unde:
Pex = creşterea exponenţială a numărului populaţiei;
P1, P2 = numărul populaţiei la începutul şi la sfârşitul perioadei;
n = numărul anilor cuprinşi în perioada analizată.
Pentru intervalul de timp delimitat de recensămintele din 1977 şi 1992, rata de creştere
exponenţială este:
2( 22.810.035 − 21.559.910 ) 2 × 1.250.125 2.500.250

Rex = = = =
15 ( 22.810.035 + 21.559.910 ) 15 × 44.369.945 665.549.170
= 0,00375 sau 0,37 %
După calcularea ratei de creştere a populaţiei este foarte important să se determine şi
perioada de dublare a numărului populaţiei în cazul în care este pozitivă sau perioada de
înjumătăţire în cazul în care rata este negativă. Pentru calcul, în principiu se aplică regula
matematică de trei simplă, şi anume:
- când rata este pozitivă, perioada de dublare a numărului populaţiei va fi:
100
Dp = (3.25)
rata de crestere
Exemplificând cu rata de crestere a populaţiei României din perioada 1977 - 1992 care a
fost de 0,4%, perioada de dublare a numărului populaţiei ţării noastre ar fi de:
100
Dp = = 250ani = 1977 + 250 = 2227
0,4
Deci în condiţile în care comportamentul demografic (natalitatea, mortalitatea, migraţia
etc.) ar fi constant numărul populaţiei s-ar dubla în anul 2227, adică România ar fi avut atunci
43.119.820 locuitori (21.559.910 în 1977 plus încă 21.559.910).
- când rata este negativă se va calcula perioada de înjumătăţire a numărului populaţiei,
astfel:
50
J= (3.26)
rata de crestere
Exemplificând cu valorile din anul 1993 când numărul populaţiei României înregistrează o
rată negativă vom determina o perioadă de înjumătăţire de:
50
J= = 375ani
0,14
Rezultă că în condiţile date, România va avea în anul 2350 (1993 + 375), numai
11.387.710 locuitori.
Notă: trebuie precizat faptul că cele două exemple de mai sus sunt ipotetice deoarece
comportamentul demografic mai ales pentru o perioadă atât de îndelungată poate înregistra
modificări foarte importante sub influenţa factorilor geografici, istorici, sociali, economici.
Bilanţul demografic general, cuprinde:
- bilanţul demografic natural;
- bilanţul demografic migrator.
44
Bilanţul demografic general este este expresia “feed-back”-ului ce caracterizează un
sistem deschis, care este în cazul de faţă populaţia.
În situaţia în care populaţia este considerată un sistem închis, procesele ce caracterizează
sistemul, adică intrările şi ieşirile sunt date de naşteri şi respectiv decese (bilanţ demografic
natural). În cazul în care populaţia este considerată un sistem deschis cele două caracteristici
ale sistemului vor fi date de:
- intrările: naşteri (N) şi imigrări (I)
- ieşirile: decese (D) şi emigrări (E)
Aşadar populaţia deschisă este caracterizată atât de un bilanţ demografic natural cât şi de
un bilanţ demografic migrator.
Bilanţul demografic general poate fi:
- pozitiv când N + I > D + E situaţie în care numărul populaţiei este în creştere datorită
natalităţii şi imigraţiei
- egal cu zero, când N + I = D + E, însemnând că numărul populaţiei este staţionar
- negativ când N + I < D + E, caz în care numărul populaţiei este în scădere datorită
mortalităţii şi emigraţiei.
Expresia matematică a bilanţului demografic general este:
Bdg = (N + I) - (D + E) (3.27)
sau
Bdg = ( n + i ) - ( d + e ) (3.28)
Exemplificând cu valorile referitoare la România în anul 1993 rezultă că:
Bdg = ( 249.994 + 0 ) - ( 263.323 + 18.446 ) = 249.994 - 281.769 = - 31.775 persoane
sau
Bdg = ( 11 + 0 ) - ( 11,6 + 0,8 ) = 11 - 12,4 = 1,4 0 00
Aşadar România a înregistrat în 1993 un Bdg negativ, de - 31.775 persoane sau -1,4 0 00 .
3.3. Prognoza demografică
Proiectarea populaţiei presupune estimarea numărului acesteia pentru o perioadă de timp

mai mică sau mai mare în viitor, în anumite condiţii ipotetice de natalitate, mortalitate şi migraţie.
Pentru aceasta există două posibilităţi:
- proiectarea globală a numărului populaţiei, fără a face diferenţieri pe sexe, vârstă,
ocupaţie;
- proiectarea numărului populaţiei în mod diferenţiat, după caracteristicile menţionate
anterior.
Desigur cea de-a doua metodă este preferată, datorită faptului că răspunde mai bine
cerinţelor de planificare, economică, socială, urbanistică, etc.
Metodele de proiectare pot fi:
- globale: - matematice;
- economice;
- pe componente.
Metodele matematice de proiectare a populaţiei (Fig.3.1.), presupun adăugarea la
numărul existent al populaţiei, a ratei de creştere. Dintre acestea amintim:
- progresia aritmetică, ce utilizează sporul mediu annual:
Pn = P1 + ∆n (3.29)
- progresia geometrică, ce utilizează rata medie:
Pn = P1(1 + r)n (3.30)
unde:
Pn = populaţia proiectată după n ani;
P1 = populaţia existentă (la ultimul recensământ);
∆ = sporul mediu annual;
r = rata medie anuală de creştere;
n = numărul de ani ai perioadei proiectate.
45
70
64
60
50
40
32
30
20 16
10 8
4 6 7
3 4 5
0 1 2
1 2 3 4 5 6 7
Progresie geometrică 1 2 4 8 16 32 64
Progresie aritmetică 1 2 3 4 5 6 7
Fig.3.1.-Proiectarea populaţiei.
Proiectând populaţia României pentru următorii 25 de ani faţă de recensământul din 1992
vom obţine (Tabelul 1.1.):
Tabelul 1.1.
Anii Progresie Progresie
geometrică aritmetică
(r = 0,38656 %) ∆ = 83.342
1992 21.559.910 21.559.910
1997 22.822.070 21.976.620
2002 26.560.930 22.393.330
2007 33.986.910 22.810.040
2012 47.814.580 23.226.750
2017 73.958.660 23.643.460
Din tabel se observă că diferenţele sunt foarte mari de aceea se recomandă ca aceste
metode să se utilizeze pentru perioade scurte.
Atunci când rata de creştere are tendinţă oscilantă şi se cunosc datele mai multor
recensăminte se utilizează pentru proiectarea populaţiei prin extrapolare parabola de gradul doi:
Px = a + bx + cx2, (3.31)
când se cunosc trei recensăminte şi de gradul trei:
Px = a + bx + cx2 + dx3, (3.32)
când se cunosc patru recensăminte,
unde: x = intervalul de timp pentru care se face proiectarea;
Px = numărul populaţiei proiectate;
a, b, c, = parametrii ecuaţiei.
Metodele economice presupun proiectarea populaţiei în funcţie de factorii social-
economici fiind ştiut faptul că aceştia influenţează evoluţia numărului şi structurii populaţiei. Ele
se aplică în special la nivel regional (pe unităţi administrative) unde corelaţia dintre populaţie şi
dezvoltare se poate face mai uşor.
Datorită corelaţiilor ce trebuie făcute între o multitudine de factori, acest gen de proiectări
au un caracter complex, utilizarea lor întâmpinând o serie de dificultăţi. Astfel se şi explică
utilizarea relativ redusă a acestora.
Metoda componentelor este cea mai importantă deoarece proiectarea populaţiei se
realizează prin proiectarea subpopulaţilor pe diverse caracteristici: vârstă, sex, activă, urbană,
rurală, etc. Această metodă presupune mai întâi proiectarea fenomenelor demografice
(natalitate, mortalitate, migraţie), pentru ca apoi aceasta să se facă pe subpopulaţii şi total
populaţie. Cu cât perioadele de proiectare sunt mai scurte cu atât şi estimările vor fi mai exacte
şi mai puţin afectate de erori.
46
4. REPARTIŢIA TERITORIALĂ A POPULAŢIEI
4.1. Factorii repartiţiei

Repartiţia actuală a populaţiei, pe suprafaţa globului, disparităţile atât de evidente care
apar din acest punct de vedere între diferitele regiuni, reprezintă rezultatul acţiunii şi interacţiunii
unui număr mare de factori a căror influentă directă sau indirectă poate fi cu caracter de
favorabilitate sau restrictivitate. Aceşti factori pot fi grupaţi în următoarele categorii (Fig.4.1):
Factorii fizico-geografici care prin potenţialul lor economic şi de habitat asigură
permanentizarea sau atracţia temporară a populaţiei într-un anumit teritoriu. Din această
categorie fac parte:
- condiţiile geologice: litologia, structura, tectonica, neotectonica, seismicita-tea, resursele
subsolului;
- relieful: altitudinea, masivitatea (gradul de fragmentare) şi direcţia generală a culmilor,
expoziţia versanţilor, declivitatea;
- condiţiile climatice: radiaţia solară, presiunea atmosferică, temperatura, vântul,
precipitaţiile, compoziţia atmosferei, zonarea latitudinală şi altitudinală;
- potenţialul şi caracterul reţelei hidrografice: repartiţia, volumul, caracteristi-cile fizice,
chimice şi dinamice ale apei;
- învelişul biotic: componenţa şi extensiunea învelişului vegetal şi a lumii animale;
- fertilitatea naturală a solului.
Factorii social-istorici s-au manifestat în mod diferenţiat în spaţiu şi timp, având caracter
conjunctural în funcţie de condiţiile sociale sau istorice care apar la un moment dat şi într-un
anumit loc. Includem aici o serie de epidemii ca ciuma, holera care au bântuit în secolele
trecute şi care au decimat populaţia în locurile în care au izbucnit sau aceasta o fost obligată să
se retragă, în lipsa mijloacelor de apărare, în alte zone.
La aceasta se pot adăuga migraţiile determinate de condiţiile economice precare ale unor
state sau regiuni de pe glob.
Condiţiile istorice mai îndepărtate sau mai apropiate vremurilor noastre (eliberarea
naţională a statelor, consolidarea independenţei, urmările războaielor etc.), şi-au lăsat, de
asemenea, pregnant amprenta asupra răspândirii populaţiei pe Glob.
Spre exemplu formarea statului Israel în anul 1948, a determinat un puternic aflux al
populaţiei evreieşti din toată lumea spre noul stat. La fel, acordarea condiţionată a
independenţei Indiei de către coroana britanică prin separarea grupărilor etnice musulmane de
cele hinduse şi crearea a două state, India şi Pakistan, din aceeaşi unitate teritorială, a
determinat regrupari masive de populaţie: cea musulmană majoritar pe actualul teritoriu al
Pakistanului şi Bangladeshului iar cea hindusă pe actualul teritoriu al Indiei.
În general factorii istorici au generat fie sporuri sau reduceri, fie deplasări masive de
populaţie, contribuind la transformarea antropică a unor teritorii, precum şi anumite genuri de
relaţii între state care au favorizat ori frânat deplasările de populaţie precum şi intensificarea şi
lărgirea ariilor de populare.
Factorii economici prin tipul de economie, dotarea tehnică, dezvoltarea industriei, gradul
de urbanizare şi transporturi, au jucat şi joacă rolul esenţial în repartiţia teritorială a populaţiei.
Influenţa acestei categorii de factori s-a manifestat în mod diferenţiat în timp fiind mai
puternică în cea de doua perioadă de evoluţie a societăţii în comparaţie cu prima în care au
dominat factorii fizico-geografici.
Economiile naturale practicate de triburile de pigmei din zona ecuatorială a Africii şi cele
de indieni ale Amazoniei au un potenţial de hrănire limitat, mai ales în condiţiile folosirii unor
tehnici rudimentare pentru cules, pescuit şi vânat. De asemenea cultivarea primitivă a
pământului, constând adesea în cultivarea unei singure specii de plante (Africa ecuatorială,
nord-estul Braziliei, Asia de sud-est ş.a) şi epuizarea rapidă a fertilităţii naturale a solului conduc
la concentrări şi densităţi reduse de populaţie (3-10 loc/km2). În Brazilia maniocul, iar în Africa
ecuatorială, Sudan şi Podişul Decan din India meiul şi sorgul, constituie plantele alimentare de
bază.
47
FACTORII REPARTIŢIEI
TERITORIALE A POPULAŢIEI
FIZICO-GEOGRAFICI SOCIALI ISTORICI ECONOMICI DEMOGRAFICI VOLUNTARI
CONDIŢIILE GEOLOGICE: Se manifestă Eliberarea na Tipul de econo- Manifestarea indi- Totalitatea ele-
litologia, structura, tectoni- în mod dife- ţională a sta- mie, dotarea teh- catorilor de bază ai mentelor ce exer
ca, neotectonica, seismici- renţiat în spa telor, conso- nică, dezvoltarea dinamicii populaţiei, cită din punct de
tatea, resursele subsolului. ţiu şi timp lidarea inde- industriei, gradul care acţionează în vedere psihologic
având carac- pendenţei, ur de urbanizare, mod diferenţiat în o anumită atrac-
RELIEFUL: ter conjunctu- mările războa transporturile. spaţiu şi timp, fun- ţie datorită frumu-
altitudine, masivitate, ral în funcţie ielor. cţie de nivelul de seţii şi/sau varie-
expoziţie, declivitate. de condiţiile dezvoltare social- tăţii lor (zonele
sociale care economică şi cultu- litorale, montane)
apar la un rală a epocii sau sau respingere
CONDIŢII CLIMATICE: moment dat teritoriului respec- (monotonia peisa
radiaţia solară, presiunea şi într-un anu tiv, contribuind ac- jului) a populaţiei
atmosferică, temperatura, mit loc: epi- tiv la procesul de
vântul, precipitaţiile, compo demiile (ciu- răspândire a popu-
ziţia atmosferei, zonarea ma, holera), laţiei.
latitudinală şi altitudinală. migraţiile (de-
terminate de
condiţiile eco
POTENŢIALUL ŞI CARAC- nomice pre-
TERUL REŢELEI HIDRO- care ale unor
GRAFICE: repartiţia, volu- state sau
mul, caracteristicile fizice, regiuni de pe
chimice şi dinamice ale glob).
apei.
ÎNVELIŞUL BIOTIC:
componenţă şi extensiune
FERTILITATEA
NATURALĂ A SOLULUI
Fig. 4.1. – Factorii repartiţiei teritoriale a populaţiei
În opoziţie cu aceasta, tipul de economie modernă cu o puternică dezvoltare a forţelor de

producţie şi largi posibilităţi de asigurare a resurselor de hrană, favorizează concentrarea şi
creşterea demografică.
Este exemplul ţărilor din vestul Europei sau estul şi nord-estul SUA unde gradul de
dezvoltare şi dotare tehnică favorizează concentrarea populaţiei.
Astfel de concentrări demografice sunt condiţionate de o echipare tehnică
corespunzătoare şi avansată a teritoriilor respective, în plus de aceasta progresele tehnicii
permit accesul populaţiei la noi teritorii.
Exploatarea unor resurse de subsol situate dincolo de limitele cercului polar ori în zonele
deşertice nu au fost posibile fără tehnologii avansate care să permită accesul omului în astfel
de zone deosebit de ostile.
Dezvoltarea treptată a industriei, ca factor esenţial de asigurare a prosperităţii unei naţiuni,
a constituit în acelaşi timp şi un puternic factor de atracţie şi concentrare demografică. De
exemplu oraşul Roubaix cel mai important centru al industriei lânii din Franţa, în urma
concentrării producţiei şi-a sporit numărul populaţiei în secolul XIX de peste 15 ori, de la 8000
de locuitori în 1802, la 124.000 în 1901, din care 2/3 proveneau din zonele limitrofe.
Valorificarea industrială a unor resurse locale din teritorii slab populate a avut drept
rezultat concentrarea masivă a populaţiei şi apariţia de oraşe noi. Este cazul marilor complexe
industriale din Rusia: Kuzbas, Karaganda, Irkutst, Taşkent ş.a.
Procesul de urbanizare care a cuprins tot mai multe regiuni a avut de asemenea un rol
important în distribuţia populaţiei. Acesta s-a manifestat atât prin crearea unor mari metropole
cât şi prin apariţia şi creşterea numărului suburbiilor sau a oraşelor satelit, adesea la distanţe
mari de zona centrală, având funcţii de “localităţi dormitor” sau funcţii agricole preorăşeneşti.
Reprezentative în acest sens sunt megalopolisul din nord-estul SUA sau conurbaţia Londrei,
Parisului, Moscovei ş.a.
48
Un alt domeniu economic cu implicaţii profunde îl constituie transporturile care au exercitat
şi exercită un rol însemnat în mobilitatea şi distribuţia spaţială a populaţiei. Dezvoltarea şi
intensificarea transporturilor maritime a condus la descoperirea de noi teritorii, după cum
intensificarea şi diversificarea transporturilor inter şi intracontinentale a dus la transformări
radicale în peisajul Terrei în ultimele două veacuri.
Factorii demografici se referă la manifestarea indicatorilor de bază ai dinamicii populaţiei,
care acţionează în mod diferenţiat în spaţiu şi timp, funcţie de nivelul de dezvoltare social-
economică şi culturală a epocii sau teritoriului respectiv, contribuind activ la procesul de
răspândire a populaţiei.
Gradul de intensitate al reproducerii populaţiei, aportul migraţiilor externe, influenţează
ritmurile demografice de creştere, făcând ca în decursul timpului, să apară importante modificări
în ponderea ocupată de o ţară sau alta de o regiune sau alta, în cadrul populaţiei totale.
Schimbarea ritmului de evoluţie a indicatorilor demografici (natalitate, mortalitate, bilanţul
demografic natural şi migratoriu) conduce şi la diferenţierea potenţialului demografic al unor
ţinuturi, ţări şi continente.
Astfel, în anul 1920, de exemplu, din totalul populaţiei globului, Europa deţinea 18 %, în
timp ce Asiei îi reveneau 53 %. După numai 40 de ani, ponderea Europei se reduce la 14,3 %
pe când a Asiei creşte la 55,8 %, tendinţă care se accentuează şi în perioada următoare.
Deoarece studiul factorilor demografici constituie principalul subiect al prezentului manual,
ne limităm pentru moment la această succintă prezentare urmând ca analiza de detaliu să o
realizăm pe parcursul capitolelor următoare.
4.2. Indicatorii repartiţiei
Populaţia şi teritoriul sunt două componente ale mediului geografic legate organic. Pentru
o populaţie dată teritoriul înseamnă condiţii de viaţă, îmbrăcând diferite semnificaţii: spaţiu de
hrană, spaţiu de transport, sursă de materii prime şi, desigur, suprafaţă de locuit. Densitatea
populaţiei este rezultatul unor condiţii istorice, economice şi sociale date şi totodată un factor
care contribuie la explicarea multor probleme de acelaşi gen. În virtutea unor împrejurări,
populaţia unei ţări cunoaşte o anumită repartizare geografică care este în continuă schimbare,
graţie fluxurilor migratorii şi proceselor demografice care au loc în cadrul fiecărei unităţi
teritorial-administrative.
La nivelul globului terestru populaţia nu este răspândită uniform, datorită factorilor anterior
precizaţi care acţionează cu intensităţi diferite de la o epocă la alta şi de la un ţinut la altul.
Există regiuni cu mari aglomerări umane, după cum există regiuni unde populaţia este
foarte rară. Pentru a pune în evidenţă această stare de fapt se calculează densitatea populaţiei
care reprezintă raportul dintre numărul populaţiei şi suprafaţa ocupată de ea.
Densitatea este expresia răspândirii populaţiei în teritoriu şi reflectă gradul sau intensitatea
populării acestuia. Desfăşurarea normală a vieţii sociale şi economice într-un teritoriu nu poate
avea loc dacă efectivul şi densitatea populaţiei n-au atins un prag minim. Densitatea populaţiei
este, aşadar, una din condiţiile vieţii materiale. Ca urmare, analiza densităţii populaţiei sub cele
mai variate aspecte prezintă nu numai interes demografic, ci şi social-economic, fiind legată de
strategia dezvoltării, atât la nivel macroeconomic cât şi în profil teritorial.
Caracterizarea densităţii populaţiei beneficiază de un sistem de indicatori generali şi
specifici, cum sunt:
- densitatea generală, medie sau aritmetică (D), reprezentând raportul dintre numărul
populaţiei (Np) şi suprafaţa teritoriului (St) pe care aceasta o ocupă, exprimat ca număr de
locuitori pe km2 sau ha.
Np
D= (4.1.)
St
De pildă la 12 octombrie 1999 densitatea populaţiei pe glob a fost de :
6.000.000.000
D= = 44,18 loc./km 2 = 0,44 loc./ha
135.793.000
49
Densitatea generală reprezintă aşadar o stare medie şi nu o realitate concretă, prezentă la
nivelul fiecărei unităţi de suprafaţă, luată în studiu. În această situaţie este foarte importantă
precizarea caracteristicilor teritoriului respectiv care poate fi locuit parţial sau în întregime în
funcţie de prezenţa muntelui, apelor de suprafaţă, vegetaţiei etc.
Densitatea generală este deci influenţată de o serie de factori şi anume: caracteristicile
topografice ale regiunii studiate; tipurile de medii: rurale, urbane; desimea aşezărilor; mărimea
aşezărilor rurale şi urbane ş.a.
Pentru definirea corectă a densităţilor este foarte important a se preciza teritoriul la care
raportăm numărul populaţiei, numai cel locuit sau întreaga suprafaţă a regiunii, a ţării
respective.
Aşadar pentru a reflecta realitatea concretă, se calculează o serie de densităţi specifice,
pe fondul densităţii medii obţinându-se astfel indici de densitate comparativă. Enumerăm în
acest sens următoarele tipuri de densităţi specifice:
- densitatea fiziologică (Df)(numită şi densitatea generală pe suprafaţa agricolă) este
definită ca raportul dintre numărul populaţiei (Np) şi suprafaţa agricola (Sag) sau arabilă (Sar):
Np
Df 1 = (4.2)
Sag
sau
Np
Df 2 = (4.3)
Sar
Aceşti indicatori semnifică „presiunea” populaţiei totale asupra suprafeţei agricole sau
arabile, considerată ca sursă de subsistenţă. Analiza poate fi mai detaliată, mergând până la
raportarea totalului populaţiei la fiecare component al fondului funciar (păşuni, fâneţe, vii, livezi,
păduri etc.) obţinând astfel o gamă mai largă de indici pentru comparaţie.
- densitatea agrară (Da) reprezintă raportul dintre numărul populaţiei ce trăieşte din
agricultură (Npa) şi suprafaţa terenurilor agricole (Sag):
Npa
Da = (4.4)
Sag
Pentru calculul acestei densităţi ar trebui luată nu numai populaţia ocupată în agricultură,
ci şi membrii familiilor celor ce lucrează în agricultură.
- densitatea economică (propusă de geograful francez Pierre George) este raportul dintre
necesităţile de bunuri şi servicii ale unei populaţii şi resursele devenite disponibile pentru
aceasta, prin producţie, în zona pe care populaţia o ocupă. Se calculează după formula:
Np × K
De = (4.5)
S × K'
în care:
Np - numărul populaţiei;
K - cantitatea de necesităţi pe un locuitor;
S - suprafaţa în km2;
K' - cantitatea de resurse produse pe km2.
Determinarea acestui indicator este dificilă din punct de vedere statistic.
- densitatea pură (Dp), definită ca raport între numărul populaţiei (Np) şi suprafaţa
teritoriului care contribuie în mod efectiv la întreţinerea ei (Si) ştiut fiind faptul că modul de
utilizare a terenurilor participă în grad diferit la întreţinerea populaţiei:
Np
Dp = (4.6)
Si
- densitatea potenţială exprimă relaţia cantitativă dintre populaţie şi resursele economice
totale. În acest sens se calculează densitatea populaţiei maxime, adică raportul dintre resurse şi
populaţia maximă care poate fi susţinută de aceste resurse.
- densitatea populaţiei urbane sau rurale respectiv raportul dintre numărul populaţiei şi
suprafaţa oraşului sau satului propriu-zis sau a totalului suprafeţei încadrate, din punct de
vedere administrativ. Mai mult chiar pot fi determinaţi o serie de indici specifici de densitate,
cum ar fi: densitatea brută, când se raportează populaţia la întreaga suprafaţă a teritoriului
50
construit, sau densitatea netă, care exprimă raportul dintre totalul populaţiei şi suprafaţa zonei
rezidenţiale (fără dotările economice, sociale, culturale etc.).
O semnificaţie practică deosebită o are densitatea aşezărilor umane, satele calculându-se
la 100 km2, iar oraşele la 1000 km2.
- densitatea pe unităţi teritoriale cu specific geografic (pe unităţi de relief), care evidenţiază
numărul de locuitori ce revine la o unitate de suprafaţă din zonele de luncă, de câmpie, dealuri,
podişuri sau munţi, prezente într-un anumit teritoriu administrativ.
În funcţie de fenomenele pe care dorim să le punem în evidenţă şi scopul practic pe care îl
urmărim, se pot calcula şi alţi indicatori care împreună cu indicatorii de densitate prezentaţi tind
să reflecte situaţii specifice cât mai aproape de realităţile concrete privind densitatea populaţiei
în corelaţie cu nivelul dezvoltării economice.
Enunţăm în acest sens următorii indicatori:
- indicele (coeficientul) de arealitate (a), este mărimea inversă a densităţii populaţiei şi
exprimă valoarea medie a suprafeţei teritoriale ce revine unui locuitor:
S
a= (4.7)
Np
Utilizând aceleaşi valori cu care am calculat densitatea generală vom obţine:
135.793.000
a= = 0,0226 Km 2 /loc. = 2,26 ha/loc.
6.000.000.000
Rezultă că fiecărui locuitor al Terrei în anul 1999 îi reveneau peste 2 ha din suprafaţa de
uscat.
- distanţa medie dintre doi locuitori, indicator care face abstracţie de realitatea concretă,
porneşte de la iopteza că populaţia ar fi repartizată uniform în teritoriu, fiecare locuitor fiind
amplasat în centrul unui pătrat cu o suprafaţă egală cu coeficientul de arealitate. El precizează,
aşadar, distanţa medie ce separă un locuitor de altul, în condiţiile date, şi se calculează astfel:
_
d = 1,2 a (4.8)
a - coeficientul de arealitate
Utilizând valoarea coeficientului de arealitate pentru populaţia Terrei vom obţine:
−
d = 1,2 0,0226 = 1,2 × 0,1503329 = 0,18039948Km = 180m
Aceasta înseamnă că distanţa medie dintre doi locuitori ai Terrei, considerând numai
suprafaţa de uscat este de 180 m.
- distanţa standard (ds)este indicatorul ce reflectă distanţa medie a tuturor locuitorilor unui
_ _
teritoriu faţă de centrul lui. Fie x şi y coordonatele (latitudinea şi longitudinea) centrului
populaţiei, atunci distanţa de la fiecare punct i faţă de centru va fi dată de formula:
−
2 2
⎛ _
⎞ ⎛ _
⎞
di = ⎜ xi − x ⎟ + ⎜ yi − y ⎟ (4.9)
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
n n
_ ∑x × p i i
_ ∑y×p i i
unde x= i =1
n
şi y= i =1
n
∑ pi
i =1
∑p
i =1
i
în care:
pi - efectivul populaţiei din punctul i;
xi , yi - latitudinea şi longitudinea punctului i;
n
∑d i
2
iar: ds = i =1
(4.10)
n
51
5. DINAMICA POPULAŢIEI
Noţiunea de populaţie presupune existenţa unei comunităţi umane bine delimitate în timp
şi spaţiu. Această comunitate nu este o „aglomerare” de oameni, ci ea funcţionează ca un
sistem caracterizat în principal prin dinamică, integritate, autostabilitate, autoorganizare şi
ierarhizare.
Dinamica demografică se caracterizează la rândul ei prin modificări cantitativ-structurale
permanente, datorate mişcării naturale, teritoriale (migratorii), sociale, culturale şi politice
(Fig.5.1).
În cazul în care colectivitatea umană evoluează (se reînoieşte) mereu numai sub efectul
mişcării naturale (naşteri şi decese) populaţia respectivă este considerată un sistem demografic
de tip închis fiind expresia completă a modelului populaţiei stabile.
Populaţia însă poate evolua şi ca un sistem deschis: numărul şi structura sa fiind
influenţate de mişcarea migratorie (imigrări şi emigrări).
Aşadar, dinamica demografică, respectiv, mişcarea generală a populaţiei, cea care
influenţează în mod direct numărul populaţiei se compune din două mişcări, naturală şi
migratorie care la rândul lor constituie subsisteme ale sistemului demografic ce pot funcţiona
independent sau în comun.
Ecuaţia mişcării generale a populaţiei este următoarea:
Pt = Po + (N - M) + (I - E) (5.1)
în care:
Pt - populaţia totală
Po - populaţia iniţială
N - natalitatea
M - mortalitatea
I - imigrări (intrări)
E - emigrări (ieşiri)
Dacă N-M este bilanţul demografic natural, atunci I-E este bilanţul demografic migratoriu.
Într-un sens mai general primul reprezintă creşterea (descreşterea) naturală, cel de-al doilea,
creşterea (descreşterea) migratorie.
Aşadar mişcarea generală a populaţiei are drept consecinţă modificarea numărului,
structurii şi caracteristicilor demografice ale unei comunităţi umane.
5.1. Mişcarea naturală a populaţiei
5.1.1. Generalităţi
Orice comunitate umană se caracterizează din punct de vedere cantitativ şi structural prin
existenţa a două trăsături ce o definesc şi anume efectivul şi generaţiile ce o alcătuiesc.
Aceste două trăsături se află într-un proces continuu de transformare atât efectivul cât mai
ales generaţiile; în fiecare clipă se produce o modificare, fiecare an înregistrează noi generaţii,
în timp ce cele existente se reduc ca urmare a mortalităţii.
Procesul acesta permanent de împrospătare de regenerare poartă denumirea de mişcare
naturală, fenomen care poate fi studiat din cele mai diferite puncte de vedere.
Dacă numărul populaţiei poate să rămână relativ acelaşi o lungă perioadă de timp, datorită
mişcării naturale, respectiv natalităţii şi mortalităţii, în schimb se produce o înlocuire permanentă
a unor generaţii cu altele.
Diferenţa dintre natalitate şi mortalitate poartă denumirea de bilanţ demografic natural iar
valoarea acestuia indiferent de semn se adaugă numărului populaţiei iniţiale.
Pentru ca şi numărul populaţiei să înregistreze o creştere în timp nu este suficient numai
ca natalitatea să fie mai mare decât mortalitatea. Analiza reproducerii trebuie să fie mult mai
detaliată şi anume: o mamă trebuie să nască cel puţin o fică care să continue reproducerea în
viitor.
52
DINAMICA POPULAŢIEI
NATURALĂ TERITORIALĂ SOCIALĂ,

(DEMOGRAFICĂ) (GEOGRAFICĂ, SPAŢIALĂ) CULTURALĂ ŞI POLITICĂ
INSTRUCŢIONALĂ
NATALITATE MORTALITATE IMIGRAŢIE EMIGRAŢIE
PROFESIONALĂ
INTER-UNITĂŢI
BILANŢ NATURAL BILANŢ MIGRATORIU
MATRIMONIALĂ
STATUT SOCIAL
CULTURALĂ
BILANŢ DEMOGRAFIC GENERAL RELIGIOASĂ
POLITICĂ
P E R S P E C T I V E L E P O P U L A Ţ I E I
Fig.5.1.-Dinamica populaţiei
Din punct de vedere al succesiunii generaţiilor, deci în perspectiva longitudinală, o mamă

naşte un anumit număr de copii, din care o parte sunt fete, care la rândul lor vor asigura
reproducerea dacă vor ajunge la vârsta fertilităţii (15-49 ani). Un rol important îl are deci nu
numai numărul de copii sau descendenţa finală ci şi mortalitatea. Dacă aceasta din urmă este
redusă este posibil atunci ca descendenţa să ajungă la vârsta de reproducere, dând naştere
unor noi generaţii.
Pentru o reproducere simplă a generaţiilor rata netă de reproducere a generaţiilor trebuie
să fie 1, adică o fiică trebuie să înlocuiască pe mama ei. O rată supraunitară înseamnă o
reproducere lărgită iar una subunitară o reproducere îngustă şi deci în viitor declinul
demografic.
Dacă naşterea şi decesul sunt considerate evenimente biologice, natalitatea şi
mortalitatea sunt considerate ca mase de evenimente a căror intensitate înregistrează variaţii
considerabile în timp şi spaţiu datorită condiţionării lor social-economice.
Ca urmare, mişcarea naturală a populaţiei exprimă în modul cel mai expresiv caracterul
dual al fenomenelor demografice: biologic şi social. În mod corespunzător analiza mişcării
naturale trebuie să recurgă la scheme complexe, la modele şi teorii sociologice şi economice
care să ajute la explicarea relaţiilor complexe, ce se formează între variabilele demografice şi
cele sociale. Spre exemplu, se poate presupune că o natalitate foarte ridicată şi deci o înmulţire
a populaţiei, întâlnind rezistenţa altor sisteme din societate, resurse limitate în primul rând,
poate fi cauza unei mortalităţi ridicate datorită unei suprapopulări. Altminteri, va fi greu de
înţeles de ce mişcarea naturală a populaţiei are intensităţi diferite în raport cu nivelul de
dezvoltare a ţărilor, a mediului urban şi rural, de la o categorie socială la alta sau din punct de
vedere teritorial.
În studiul mişcării naturale a populaţiei se utilizează un număr însemnat de noţiuni,
concepte şi indici fapt pentru care propunem o succintă precizare a acestora.
Nupţialitatea defineşte mulţimea căsătoriilor încheiate sau existente într-o perioadă de
timp determinată, de regulă un an calendaristic.
53
Divorţialitatea reprezintă mulţimea divorţurilor care s-au produs într-o populaţie în decursul
unei perioade de timp, de obicei un an calendaristic.
Natalitatea caracterizează mulţimea născuţilor vii în cadrul unei colectivităţi umane.
Fecunditatea reprezintă capacitatea fiziologică a femeii sau a cuplului conjugal de a naşte
copii vii.
Fertilitatea este manifestarea efectivă a fecundităţii femeii, cuplului sau a unei populaţii de
a naşte copii.
Vârsta de reproducere, sinonimă cu vârsta fertilă, este intervalul de timp în care fiinţa
umană este capabilă să procreeze.
Comportamentul reproductiv sau procreator se manifestă prin atitudinea cuplului conjugal
faţă de propria reproducere, adică faţă de dimensiunea finală a familiei (numărul total de copii).
Planificarea familială presupune determinarea conştientă de către cuplu a numărului total
de copii şi a eşalonării în timp a naşterii acestora.
Mortalitatea generală cuprinde mulţimea deceselor produse în cadrul unei populaţii într-o
perioadă de timp determinată, de obicei un an calendaristic.
Mortalitatea infantilă se referă la mulţimea deceselor populaţiei în vârstă de 0 ani,
înregistrate într-o anumită perioadă de timp, de obicei un an calendaristic.
Bilanţul demografic natural reprezintă diferenţa dintre numărul născuţilor vii şi numărul
celor decedaţi din cadrul unei populaţii într-o unitate de timp.
5.1.2. Natalitatea
5.1.2.1. Noţiuni, concepte, factori

Natalitatea este criteriul fundamental de definire a politicii demografice a oricărei ţări, de
încurajare a acesteia (pronatalistă) sau de limitare a ei (antinatalistă).
Deşi în esenţă naşterea este un eveniment biologic, natalitatea ca fenomen demografic
este determinată de un număr mare de factori sociali, economici, culturali, frecvenţa naşterilor
în cadrul unei comunităţi umane reflectă în ultima instanţă, modele culturale complexe în care
sunt implicate instituţii sociale, atitudini şi valori, societatea în întregul ei.
Demograful şi sociologul american Norman B. Ryder, citat de Vladimir Trebici, spunea:
„Nu există în istoria personală un eveniment mai semnificativ pentru viitor decât acela de a
deveni părinte şi nu este normă de comportament mai importantă pentru supravieţuirea
societăţii decât o fertilitate adecvată”(20).
Naşterea şi viaţa în cadrul speciei umane au o condiţionare profund socială, bine
evidenţiată de-a lungul istoriei omenirii. Factorul biologic, fără să fi fost eliminat, se află sub
stăpânirea factorului social, cu excepţia cazurilor de dezechilibru dintre sistemul demografic şi
celelalte sisteme din societate, în primul rând cel biologic şi ecologic.
Ca fenomen demografic natalitatea se referă la frecvenţa născuţilor-vii în cadrul unei
populaţii, calculat ca raport între numărul acestora şi populaţia de la mijlocul intervalului,
exprimat la 1000 de locuitori.
Evenimentul biologic însă, nu caracterizează toată populaţia ci numai o parte a acesteia şi
anume populaţia feminină de vârstă fertilă (cuprinsă convenţional între 15 şi 49 de ani). Acest
segment de populaţie reprezintă aproximativ un sfert din populaţia totală şi cam jumătate din
populaţia feminină totală. Ea cuprinde 35 de cohorte sau generaţii anuale iar în piramida
vârstelor ele reprezintă 35 de clase anuale de vârstă, corespunzând unui număr de 35 de
generaţii.
Frecvenţa naşterilor în această subpopulaţie se numeşte fertilitate şi se subînţelege
feminină, deşi se poate vorbi şi de o fertilitate masculină.
Analiza natalităţii în optică transversală trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte:
Intensitatea natalităţii care înregistrează diferenţieri însemnate în funcţie de mediu (urban-
rural), precum şi în profil teritorial. Devine astfel necesară stabilirea intensităţii fenomenului în
cadrul acestor colectivităţi specifice, contribuţia lor la formarea ratei generale de natalitate,
54
precum şi analiza factorilor de natură demografică, social-economică şi culturală, care
determină diferenţierile respective.
De regulă, natalitatea este mai intensă în mediul rural, şi, ca urmare, zonele cu un grad
redus de urbanizare, se plasează în categoria celor cu natalitate ridicată.
Această situaţie nu trebuie generalizată, deoarece gradul de urbanizare este numai unul
din multitudinea de factori care influenţează nivelul natalităţii. Există destule situaţii când
natalitatea a fost mai mare în mediul urban, datorită structurii pe vârste a populaţiei din mediul
rural, mai puţin favorabilă unei natalităţi ridicate.
Variaţia teritorială a natalităţii populaţiei este efectul acţiunii conjugate a tuturor factorilor
care influenţează, într-un sens sau altul, intensitatea fenomenului. Ca urmare, este utilizată
frecvent în modelele de analiză demografică, în calitate de variabilă rezultativă.
Dacă pentru alte fenomene demografice analiza evoluţiei în timp nu întâmpină dificultăţi
prea mari, pentru natalitate, însă, aceasta este o întreprindere grea datorită dificultăţii în
cuantificarea influenţei factorilor determinanţi.
Natalitatea, prin importanţa pe care o are asupra evoluţiei populaţiei, constituie substratul
fundamental al măsurilor de politică demografică, deoarece, elementul subiectiv, care poate fi
influenţat prin asemenea măsuri, este mai pronunţat decât în cazul mortalităţii populaţiei. De
aceea o politică pronatalistă poate da rezultate pozitive numai în cazul în care măsurile
adoptate sunt fundamentate ştiinţific. Această cerinţă este condiţionată de stabilirea corectă a
factorilor social-economici şi culturali care determină atitudinea sau comportamentul demografic
al populaţiei faţă de propria reproducere.
Analiza natalităţii pe segmente de populaţie delimitate după caracteristici socio-
economice, culturale, teritoriale etc., urmăreşte să definească tocmai influenţa acestor factori
asupra intensităţii fenomenului. Cercetările anterioare au pus în evidenţă legătura existentă
între nivelul veniturilor şi dimensiunea familiei, legătura
ce poate fi descrisă sub forma unei parabole de gradul II (Fig.5.2).
S-a constatat, astfel, că un nivel redus al veniturilor, urmare a unei productivităţi a muncii
scăzute sau a unor inechităţi flagrante în repartizarea resurselor materiale ale societăţii,
favorizează existenţa familiei cu numar mare de membri, ceea ce echivalează de fapt cu o
natalitate ridicată. Pe măsura creşterii veniturilor este evidentă tendinţa de scădere a
dimensiunilor familiei orientale spre o reproducere simplă. Depăşirea unui anumit nivel al
veniturilor, astfel încât aceasta să nu mai condiţioneze în măsură hotărâtoare standardul de
viaţă, determină un comportament demografic orientat către o reproducere lărgită a populaţiei.
De asemenea intensitatea natalităţii variază în funcţie de nivelul de instruire, se
diferenţiază pe naţionalităţi, este puternic infuenţată de gradul general de cultură, concepţii şi
tradiţii religioase, gradul de ocupare în sfera activităţilor sociale a populaţiei feminine etc.
Un rol important totuşi în evoluţia natalităţii îl are şi politica demografică a fiecărui stat,
care este parte integrantă a politicii de dezvoltare economico-sociale.
Sezonalitatea natalităţii este un alt aspect important al acestui fenomen demografic, a
cărui analiză se face pe baza unor indici de sezonalitate, în urma repartiţiei efectivelor de
născuţi vii sau a ratelor de natalitate, pe luni ale anului, pe o perioadă de 3-5 ani consecutivi,
pentru a elimina parţial acţiunea unor factori întâmplători.
Analiza structurii născuţilor vii după rang are în vedere numărul de ordine al nou
născutului respectiv efectivul născuţilor vii în familie în perioada anterioară. Ca urmare, masa
născuţilor vii din perioada unui an calendaristic se compune din născuţi de rangul
1,2,3...ş.a.m.d.
Pentru o analiză cât mai exactă a acestui aspect se utilizează rangul mediu al născuţilor
vii, stabilit ca medie aritmetică ponderată a rangurilor, cu efectivul de născuţi vii aparţinând
fiecărui rang.
În optica analizei de moment, pentru perioada unui an calendaristic, rangul mediu al
născuţilor vii aproximează „descendenţa finală”.
Analiza evoluţiei în timp a modificărilor în structura născuţilor vii după rang şi a rangului
mediu al născuţilor vii aduce elemente suplimentare în cunoaşterea tendinţelor natalităţii. Există
55
în acest sens o corelaţie foarte strânsă între structura născuţilor vii după rang şi intensitatea
natalităţii, evidenţiată prin evoluţia în acelaşi sens a ratei de natalitate şi a rangului mediu.
Scăderea natalităţii este sinonimă cu creşterea ponderii născuţilor de rang 1, deci cu

orientarea populaţiei către familia de tip restrâns, din punct de vedere al componenţei.
Asemenea analize, efectuate în viziunea dinamică, diferenţiate pe segmente de populaţie,
pe mediu, în profil teritorial, după nivelul de instruire, pe naţionalităţi etc. aduce elemente
suplimentare în cunoaşterea unuia din cele mai importante fenomene demografice care este
natalitatea.
Noţiunea de natalitate are un caracter de maximă generalitate prin raportarea numărului
de născuţi vii la întreaga populaţie, ori nu toată este aptă din punct de vedere biologic de a
naşte, ci doar o parte respectiv sexul feminin, care reprezintă la modul general jumătate din
populaţia totală.
Această capacitate fiziologică a unei populaţii de a procrea, adică de a naşte copii vii,
poartă denumirea de fecunditate şi caracterizează doar sexul feminin.
Deşi potenţial această capacitate fiziologică există, ea se manifestă efectiv doar la un
anumit segment de populaţie feminină şi anume cel de vârstă fertilă respectiv între 15 şi 49 ani,
ceea ce reprezintă circa un sfert din populaţia totală sau jumătate din cea feminină.
Aşadar dacă fecunditatea este capacitatea fiziologică a femeii, a cuplului sau a unei
populaţii de a procrea, adică de a naşte copii vii, fertilitatea este manifestarea efectivă a
fecundităţii femeii, cuplului sau populaţiei, măsurată prin numărul de copii obţinuţi.
Fecunditatea unei femei, drept capacitate fiziologică maximă, este, de pildă, de 20 de copii
şi este sensibil egală pentru orice populaţie; fertilitatea, fiind determinată de factori sociali, poate
varia între limite foarte largi: de la un copil la 20, iar la populaţii naţionale între limite mult mai
strânse: de la un copil la aproximativ nouă.
Vârsta fertilă sau vârsta de reproducere este intervalul de timp înăuntrul căruia fiinţa
umană este capabilă să procreeze iar segmentul respectiv de populaţie poartă denumirea de
contingent fertil.
Contingentul fertil cuprinde populaţia masculină în limitele de vârstă 20-60 ani şi populaţia
feminină în vârstă de 15-49 ani.
În practică, datorită influenţei nesemnificative a efectivului şi structurii contingentului fertil
masculin asupra masei născuţilor vii analiza se concentrează exclusiv asupra contingentului
fertil feminin.
Aşadar pentru femeie acest interval este cel cuprins între menarhă şi climacteriu
(convenţional 15-49 ani). În mod corespunzător acest contingent cuprinde 35 de cohorte, clase
de vârstă sau generaţii.
Între fertilitate şi natalitate există o legătură directă şi anume intensitatea fertilităţii
determină nivelul natalităţii. Aşadar natalitatea este determinată de un factor calitativ,
reprezentat de intensitatea fertilităţii generale şi de doi factori structurali, externi de fenomen,
56
ponderea contingentului fertil feminin în totalul populaţiei feminine şi structura pe sexe a
populaţiei.
Analiza fertilităţii populaţiei feminine trebuie să evidenţieze particularităţile de manifestare
a fenomenului în colectivităţi grupate după caracteristici demografice, socio-economice,
culturale şi teritoriale.
Din punct de vedere demografic un interes deosebit prezintă analiza pe grupe de vârstă în
cadrul contingentului fertil feminin precum şi analiza fertilităţii în funcţie de starea civilă a
populaţiei feminine fertile.
În această accepţiune nivelul fertilităţii generale este influenţat de doi factori şi anume unul
calitativ care este intensitatea fertilităţii specifice şi unul structural respectiv ponderea populaţiei
feminine de diverse vârste în totalul populaţiei feminine fertile.
Analizând fertilitatea specifică pe grupe de vârstă se constată că intensitatea fenomenului
variază puternic în funcţie de această caracteristică demografică fundamentală. Curbele de
fertilitate, reprezentând variaţia fertilităţii pe grupe de vârstă, permit stabilirea câtorva „tipuri” de
fertilitate (Fig.5.3):
- fertilitate precoce, atunci când punctul maxim al curbei se plasează în cadrul grupei de
20-24 ani;
- fertilitate intermediară în care maximul ratei specifice este în jurul vârstei de 24-25 ani.
- fertilitate tardivă când maximul fertilităţii se localizează în grupa de 25-29 ani.
Sa constatat că pe măsura progresului societăţii, a prelungirii perioadei de instruire

profesională, are loc o deplasare a vârstei la căsătorie către 24-25 ani pentru femei şi implicit
tendinţa de a se trece de la tipul de fertilitate precoce, către cel intermediar sau chiar tardiv. O
altă consecinţă a acestui aspect îl constituie şi faptul că această deplasare a tipului de fertilitate
precoce conduce la mărirea perioadei fertile, favorizând, teoretic, reproducerea lărgită a
populaţiei.
Fertilitatea, în ansamblu. este dependentă şi de structura populaţiei feminine fertile după
starea civilă, deosebind în acest sens o fertilitate conjugală şi una extraconjugală.
În general, fertilitatea extraconjugală este practic neglijabilă, contribuţia hotărâtoare la
formarea ratei generale de fertilitate aducând-o fertilitatea conjugală. În acest sens fertilitatea
generală este determinată, parţial, de proporţia femeilor căsătorite în totalul femeilor din
contingenul fertil.
Analiza tertilităţii populaţiei trebuie să vizeze atât aspectele calitative cât şi pe cele
cantitativ-structurale care prin cuantificare ne conduc la concluzii juste mai ales în analize
comparative ale unor comunităţi umane diferenţiate prin caracteristici de timp şi spaţiu.
Reproducerea populaţiei se menţine ca unul din atributele principale ale familiei şi ea va
dăinui atâta timp cât va exista societatea umană. Atitudinea unui cuplu de căsătoriţi faţa de
propria reproducere, adică de dimensionarea finală a familiei (numarul total de copii) poartă
denumirea de comportament reproductiv sau procreator.
57
În istoria civilizaţiei umane se disting două categorii de comportament demografic
reproductiv:
- natural sau primitiv, caracteristic unei etape din evoluţia societăţii omeneşti
- conştient sau raţional, generalizat în societatea modernă.
Stabilirea conştientă a numărului de copii şi a eşalonării în timp a naşterilor unei familii
poartă denumirea de planificare familială şi este specifică popoarelor care au atins un anumit
nivel de dezvoltare, fiind şi un obiectiv principal al oricărei politici demografice.
Prin aplicarea măsurilor de planificare familială se realizează în practică trecerea de la
familia extinsă, specifică unui comportament reproductiv primitiv, la familia nucleară (restrânsă),
caracteristică unui comportament reproductiv conştient.
Planificarea familială este, în primul rând, un model cultural, determinat de numeroşi
factori. Exercitarea planificării familiale presupune trei condiţii: cunoaştere, atitudine şi
practicare.
În acest sens trebuie să existe o informaţie adecvată, urmată de o motivaţie pentru
adoptarea deciziei de a avea un anumit număr de copii, precum şi disponibilitatea mijloacelor
de a putea pune în practică o asemenea decizie. Gradul de extindere a planificării familiale
variază de la o ţară la alta, iar în cadrul unei populaţii naţionale, de la o categorie socială la alta,
fiind de asemenea diferenţiat după populaţia urbană şi rurală, nivelul de instruire etc.
5.1.2.2. Sistemul de indicatori
Rata brută de natalitate (N) măsoară frecvenţa sau intensitatea naşterilor în cadrul unei
anumite populaţii şi se calculează prin raportarea numărului de născuţi-vii (Nv) la efectivul mediu
al populaţiei (Pm) exprimându-se în promile.
Nv
N= × 1000 (5.2)
Pm
Deşi la numitorul relaţiei (5.2) este cuprinsă întreaga populaţie, nu numai cea supusă
riscului de a naşte, rata brută de natalitate este un indicator des utilizat atât în statisticile
naţionale, cât şi în comparaţiile internaţionale.
În mod obişnuit intensitatea natalităţii populaţiei se determină pentru perioada anului
calendaristic. Dacă anumite situaţii o cer ea se poate determina şi pentru perioade mai scurte:
lunar, trimestrial sau semestrial. Pentru aceasta, însă, în scopul asigurării comparabilităţii cu
rata anuală, se impune determinarea densităţii medii anuale a născuţilor vii prin multiplicarea
efectivului acestora cu raportul dintre durata calendaristică a anului (365 zile) şi durata
perioadei pentru care se calculează rata natalităţii:
12 × N vl
- rate lunare: Nl = × 1000 (5.3)
P
4 × N vt
- rate trimestriale: Nt = × 1000 (5.4)
P
2 × N vs
- rate semestriale: Ns = × 1000 (5.5)
P
unde:
Nl – rata lunară a natalităţii;
Nvl – număr de născuţi vii pe lună;
Nt – rata trimestrială a natalităţii;
Nvt – număr de născuţi vii pe trimestru;
Ns – rata semestrială a natalităţii;
Nvs – număr de născuţi vii pe semestru;
P – numărul populaţiei.
58
Deoarece efectivul populaţiei se estimează, de obicei, pentru momentele 1 ianuarie şi 1
iulie, nu avem posibilitatea determinării efectivelor medii corespunzătoare fiecărei luni sau
fiecărui trimestru. În asemenea situaţii s-a convenit ca, pentru primele 6 luni ale anului, să se
folosească drept număr mediu de populaţie efectivul de la 1 ianuarie, iar pentru ultimele 6 luni
din an, efectivul populaţiei la 1 iulie.
Cu toată această detaliere, rata brută de natalitate rămâne un indicator cu un grad ridicat
de generalitate. El este condiţionat de structura populaţiei, de ponderea populaţiei feminine, a
populaţiei de vârstă fertilă, fiind util în descrierea generală a natalităţii.
Pentru aprofundarea fenomenului un important spor de precizie aduc indicatorii fertilităţii
populaţiei feminine în vârstă fertilă. În această situaţie numitorul formulei de calcul nu mai are în
vedere populaţia totală ci numai populaţia feminină în vârstă fertilă.
Rata generală de fertilitate (Fg) este expresia raportului dintre numărul de născuţi vii (Nv) şi
numărul populaţiei feminine în vârstă fertilă (Pf15-35) după formula:
N
F g = f v × 1000 (5.6)
P15 - 35
Valoarea acestui indice este influenţată nu numai de fertilităţile specifice după vârstă, ci şi
de structura populaţiei feminine după vârstă.
Rata generală de fertilitate apropie în mod considerabil efectivul născuţilor vii de unul din
factorii determinaţi, care condiţionează potenţialul intrărilor în sistemul populaţiei şi anume
dimensiunea contingentului fertil feminin.
Între rata generală de fertilitate şi rata generală de natalitate există o conexiune directă, în
sensul că intensitatea fertilităţii determină nivelul de natalitate. Acest fapt este pus în evidenţă
prin intermediul relaţiei:
N g = Fg × K 'f × K 'f' (5.7)
unde:
Ng = natalitatea generală
Fg = fertilitatea generală
K'f = ponderea contingentului fertil feminin în totalul populaţiei feminine
K"f = ponderea populaţiei feminine în totalul populaţiei
Din această relaţie rezultă că rata generală de natalitate este condiţionată de un factor
calitativ şi anume de intensitatea fertilităţii generale şi de doi factori structurali, externi de
fenomen, respectiv ponderea contingentului feminin fertil în cadrul populaţiei totale feminine şi
structura pe sexe a populaţiei.
Deoarece numitorul formulei fertilităţii generale este un aglomerat de situaţii (femei
necăsătorite, căsătorite, divorţate, văduve, femei fertile şi sterile etc.) apare necesitatea
calculării unor indici mai detaliaţi printre care şi rata specifică de fertilitate.
Astfel analiza fertilităţii populaţiei feminine trebuie aprofundată prin stabilirea
particularităţilor de manifestare a fenomenului pe segmente de populaţie delimitate după
caracteristici demografice socio-economice, socio-culturale şi teritoriale.
Din punct de vedere al caracteristicilor demografice, un interes deosebit prezintă analiza
fertilităţii pe vârste sau grupe cincinale de vârstă, în cadrul contingentului fertil feminin, precum
şi analiza fertilităţii în funcţie de starea civilă a populaţiei feminine fertile.
Fertilitatea pe vârste sau grupe de vârstă (Fx)se analizează cu ajutorul ratelor specifice de
fertilitate:
N
F x = fx × 1000 (5.8)
Px
unde:
Fx = rata de fertilitate specifică populaţiei feminine de vârstă x
Nx = numărul născuţilor vii de către femeile de vârstă x
Pfx = efectivul populaţiei feminine de vârstă x.
Din această relaţie (5.8) se deduce faptul că efectivul născuţilor vii, de către femeile de o
anumită vârstă este în funcţie de intensitatea fertilităţii specifice (Fx) şi de numărul populaţiei
feminine, corespunzător vârstei respective (Pfx), adică:
59
N x = F x × Pxf (5.9)
Fertilitatea, în ansamblu, este dependentă şi de structura populaţiei feminine fertile după
starea civilă. În funcţie de starea civilă a mamei se determină intensitatea fertilităţii conjugale şi
a fertilităţii extraconjugale.
Fertilitatea conjugală are în vedere numărul născuţilor vii de către mamele căsătorite (Nvc)
şi numărul femeilor căsătorite de vârstă fertilă (Pfc15-49). Acest indicator se determină după
relaţia:
N
Fc = fcvc × 1000 (5.10)
P15 − 49
În mod similar se calculează şi indicele fertilităţii extraconjugale prin raportarea efectivului
născuţilor vii de către mame cu altă stare civilă decât căsătorite (necăsătorite, divorţate,
văduve) la numărul persoanelor de sex feminin, în vârstă de 15-49 ani, care nu au statut de
căsătorite. De fapt ponderea acestuia la formarea ratei generale de fertilitate este practic
neglijabilă, contribuţia determinantă având-o fertilitatea conjugală. Fără îndoială că fertilitatea
conjugală şi extraconjugală trebuie analizate pe vârste, diferenţiate pe medii şi în profil teritorial,
după nivelul de instruire şi pe naţionalităţi etc.
Elementele de analiză a fertilităţii populaţiei, prezentate până acum, deşi nu epuizează
gama aspectelor ce pot fi abordate, conduc către ideea că, alături de determinarea calitativă a
fenomenului, apar o serie de factori cantitativi-structurali, a căror influenţă trebuie cuantificată,
pentru a nu desprinde concluzii eronate, în situaţii când se urmăreşte compararea fertilităţii în
cadrul unor colectivităţi umane, diferenţiate prin caracteristici de timp sau spaţiu.
5.1.3. Mortalitatea
5.1.3.1. Generalităţi
Mortalitatea este a doua componentă a mişcării naturale a populaţiei iar decesele „ieşiri”
din populaţia considerată ca sistem. Caracteristic pentru deces ca şi pentru naşteri sau alte
evenimente demografice este dualitatea acestuia biologică şi socială.
Geografia studiază aspectul social dar nu al decesului ci al masei respective de
evenimente demografice de acest gen care poartă denumirea de mortalitate.
Studiul fenomenului demografic ca masă de evenimente şi nu cazul izolat de deces
beneficiază de avantajul legii numerelor mari şi al altor legităţi statistice
Cazul izolat a unui eveniment demografic nu prezintă relevanţă din punct de vedere social;
numărul mare de evenimente oferă posibilitatea determinării de legi şi legităţi.
Demograful francez Gérard Calot definea plastic această situaţie: „Un om care moare este
o nenorocire, o sută de oameni care mor reprezintă o catastrofă, o mie de oameni care mor
înseamnă statistică” (20).
Într-o astfel de situaţie studierea mortalităţii trebuie făcută şi în raport cu o serie de
caracteristici care să pună în evidenţă condiţionarea socială. Se obişnuieşte astfel ca în funcţie
de caracteristicile concrete (sex, vârstă, grad de instruire, stare civilă etc.) să se facă distincţie
între tipurile de mortalitate.
În acest sens au fost delimitate câteva tipuri de mortalitate:
- specifică dată de variaţia fenomenului în raport cu caracteristicile demografice (sex,
vârstă, stare civilă);
- diferenţială, diferită, în diverse subpopulaţii, delimitate în baza unor caracteristici socio-
economice: mortalitatea în mediile urban şi rural, mortalitatea pe profesiuni, pe categorii sociale
şi mai pe larg, mortalitatea în ţările dezvoltate şi în cele aflate în curs de dezvoltare. În felul
acesta, apare cu toată evidenţa caracterul social al mortalităţii;
- endogenă produsă datorită unor cauze interne ale organismului (genetice, boli
degenerative etc.);
- exogenă datorită unor cauze externe (accidente, epidemii etc.).
60
Numai astfel se poate vedea de ce mortalitatea în ţările în curs de dezvoltare este mai
ridicată ca în ţările dezvoltate, mortalitatea infantilă este mai redusă la categoriile sociale cu un
nivel de venit şi de instruire mai înalt decât la categoriile sociale defavorizate, că mortalitatea în
aceeaşi ţară prezintă niveluri diferite de-a lungul timpului, sub influenţa complexă a factorilor
social-economici.
Mortalitatea, aşadar, se studiază în raport cu diferite caracteristici care să pună în lumină
condiţionarea ei socială.
Populaţia luată în considerare, pentru calculul diferitelor rate şi probabilităţi, este cea
stabilă (sau rezidenţială) din care au făcut parte persoanele decedate, şi nu populaţia localităţii
în care a decedat persoana respectivă. Această condiţie se impune din considerente de
comparabilitate.
Expresia mortalitate generală semnifică faptul că se ia în considerare întreaga mulţime a
deceselor care au avut loc în cadrul unei populaţii într-o perioadă de timp fără nici o distincţie.
Intensitatea mortalităţii unei populaţii depinde de numeroşi factori demografici şi social-
economici: vârstă, sex, stare de sănătate, nivel de educaţie, condiţii de mediu, profesie,
ocupaţie, mediu social (urban sau rural) etc. În mod obişnuit mortalitatea înregistrează un nivel
mai ridicat în primul an de viaţă, când de fapt are loc adaptarea copilul la noul mod de viaţă,
apoi are loc o scădere a acesteia până la vârsta de 5-6 ani când atinge nivelul minim, se
menţine aproximativ la acest nivel până la vârsta de 40-45 de ani, după care începe să crească,
iar această creştere se accentuează pe măsura înaintării în vârstă, ajungând la nivelul maxim
pe la vârsta de 90 de ani (Fig.5.4).
De aceea, analiza mortalităţii generale trebuie completată în mod necesar cu studiul

mortalităţii la cele două extremităţi ale ciclului vieţii, respectiv mortalitatea infantilă şi
mortalitatea la vârste înaintate, care pun probleme specifice de măsurare şi interpretare.
Rata brută de mortalitate este un indicator uşor de calculat şi de interpretat şi poate fi
utilizat chiar în ţările care nu dispun de un sistem inflormaţional demografic dezvoltat şi de
aceea este larg aplicată atât în analiza demografică pe plan naţional, cât şi internaţional. Nivelul
mortalităţii este cu atât mai ridicat cu cât gradul de dezvoltare social-economică a unui stat este
mai scăzut şi invers. În ultimele decenii mortalitatea generală a înregistrat variaţii
nesemnificative în ţările dezvoltate, în timp ce în cele slab dezvoltate aceasta s-a redus de
peste două ori şi jumătate, tendinţe ce se vor menţine probabil şi în următoarele decenii.
Aprofundarea analizei mortalităţii în optică transversală se poate realiza prin studiul
particularităţilor de manifestare a acestui fenomen în cadrul unor subpopulaţii care se
61
conturează într-o colectivitate umană de volum mare cum ar fi populaţia unei ţări. În acest scop
se calculează şi se analizează ratele specifice de mortalitate pe sexe, pe mediile rural şi urban,
în profil teritorial şi pe cauze de deces.
5.1.3.2. Rate generale şi specifice de mortalitate.
Cea mai obişnuită măsură a frecvenţei deceselor în raport cu o populaţie este rata de
mortalitate, care se calculează după formula generală:
D
M = × 1000 (5.11)
P
în care:
M = rata de mortalitate
D = numărul de decese
P = numărul populaţiei
Acest indice, cunoscut şi sub denumirea de rata generală de mortalitate sau rata brută de
mortalitate, relevă frecvenţa deceselor în populaţia totală (naţională, pe unităţi administrativ-
teritoriale, pe oraşe, comune) având o valoare globală, nediferenţiată după anumite
caracteristici (sex, vârstă). Cu toate acestea, este indicele cel mai folosit, analizele obişnuite
făcându-se pe baza sa, cu toate că are o valoare de cunoaştere aproximativă.
Intensitatea mortalităţii se stabileşte pentru perioada unui an calendaristic. Caracterizarea
unor aspecte analitice ale fenomenului, în special cele legate de sezonalitatea acestuia, impun
stabilirea unor indicatori de intensitate, pe perioade mai mici decât anul calendaristic (lună,
trimestru sau semestru). În scopul asigurării comparabilităţii acestor rate subanuale cu rata
anuală a mortalităţii, se stabileşte, în prealabil, densitatea medie anuală a deceselor prin
multiplicarea numărătorului acestora cu raportul dintre durata calendaristică a anului şi durata
calendaristică a perioadei pentru care se stabileşte intensitatea mortalităţii:
12 × Dl
- rate lunare: Ml = × 1000 (5.12)
P
4 × Dt
- rate trimestriale: Mt = × 1000 (5.13)
P
2 × Ds
- rate semestriale: Ms = × 1000 (5.14)
P
unde:
Ml = rată lunară de mortalitate;
Dl = număr de decese pe lună;
Mt = rată trimestrială de mortalitate;
Dt = număr de decese pe trimestru;
Ms = rată semestrială de mortalitate;
Ds = număr de decese pe semestru;
P = numărul populaţiei.
Datorită unei imagini globale a mortalităţii populaţiei, pe care o redă rata generală, aceasta
din urmă nu sugerează nimic în legătură cu repartiţia deceselor şi intensitatea mortalităţii pe
vârste sau pe generaţii. Acest indicator oferă o primă posibilitate cu privire la evaluarea
mortalităţii în cadrul colectivităţii analizate. Simplitatea calcului, precum şi existenţa informaţiilor
despre fenomen, în toate ţările în care este organizată înregistrarea deceselor într-un sistem cu
minimum de pretenţii, determină utilizarea ratei generale a mortalităţii în comparaţiile
internaţionale cât şi în aprecierea, într-o primă etapă, a tendinţei de evoluţie a fenomenului.
Studiul mortalităţii populaţiei se aprofundează prin analiza particularităţilor de manifestare
a acesteia, în cadrul diverselor colectivităţi specifice. În analiza transversală a mortalităţii sunt
urmărite o serie de aspecte cum sunt:
62
- mortalitatea specifică pe sexe şi vârste;
- mortalitatea pe medii, în profil teritorial şi pe categorii socio-economice ale populaţiei;
- mortalitatea pe cauze de deces;
- sezonalitatea mortalităţii.
Mortalitatea specifică pe sexe (Mm, Mf)se determină prin raportarea masei deceselor
înregistrate în rândul persoanelor de sex masculin (Dm), respectiv feminin (Df), într-o anumită
perioadă de timp, la efectivul mediu al persoanelor aparţinând fiecărui sex (Pm, Pf). Astfel:
D
M m = m × 1000 (5.15)
Pm
şi
Df
Mf = × 1000 (5.16)
Pf
În mod obişnuit pentru orice populaţie Mm > Mf la toate vârstele, iar fenomenul poartă
denumirea de supramortalitate masculină, descrisă şi de raportul:
Mm
>1 (5.17)
Mf
Expresia matematică a supramortalităţii masculine este:
M
S m = m × 100 (5.18)
Mf
Mortalitatea masculină este cu circa 9 % mai crescută decât cea feminină iar la unele
vârste ea este mai mult decât dublă. Există numeroase cauze care determină acest fenomen:
- de ordin genetic care diferenţiază rezistenţa celor două sexe la riscurile de îmbolnăvire;
- de ordin social-economic: solicitare mai intensă din partea mediului de muncă şi de viaţă,
efectele nocive ale fumatului şi alcolismului în rândul bărbaţilor;
- cauze deosebite, excepţionale cum ar fi războaiele. Intensitatea mortalităţii brute
generale depinde de nivelul mortalităţii specifice a celor două sexe şi de ponderea fiecărui sex
în cadrul populaţiei totale. Astfel rata generală a mortalităţii se încadrează în limitele celor două
rate specifice:
Df ≤ M≤ Dm (5.19)
De altfel, se poate stabili o relaţie între rata generală şi rata specifică de mortalitate, cu
ajutorul căreia se determină contribuţia intensităţii mortalităţii fiecărui sex şi a structurii
populaţiei pe sexe la formarea ratei generale a mortalităţii:
D Dm + D f D P D f Pf
M= = = m× m + × = Mm × Km + M f × K f (5.20)
P P Pm P Pf P
în care:
Km şi Kf reprezintă ponderea populaţiei masculine, respectiv feminine, în totalul populaţiei.
Rezultă aşadar că dinamica mortalităţii generale depinde de variaţia a doi factori:
- mortalitatea specifică pe sexe;
- structura populaţiei pe sexe.
Fenomenul de supramortalitate masculină nu este uniform în cadrul tuturor categoriilor de
vârstă. În general, s-a constatat că supramortalitatea masculină creşte paralel cu vârsta până la
grupa 20-24 ani, după care înregistrează o tendinţă de scădere, rămânând, totuşi, prezentă
până la vârstele cele mai înaintate.
Mortalitatea specifică pe vârste (Mx) semnifică intensitatea diferită a mortalităţii de la o
grupă de vârste la alta. Fenomenul se măsoară cu ajutorul ratelor specifice de mortalitate pe
vârste (Mx), calculate prin raportarea numărului de decese (Dx) care au avut loc în cadrul unei
subpopulaţii de vârstă X, în decursul unui an calendaristic, la efectivul mediu al populaţiei de
acea vârstă (Px), după formula:
D
M x = x × 1000 (5.21)
Px
63
Între intensitatea mortalităţii specifice pe vârste şi intensitatea mortalităţii generale există o
legătură directă, deoarece rata generală a mortalităţii este media aritmetică ponderată a ratelor
specifice, ponderea fiind reprezentată de efectivul populaţiei fiecărei vârste. Această afirmaţie
se demonstrează astfel:
ω
D
∑D x
M= = 0
ω
(5.22)
P
∑P
0
x
Din formula de calcul al ratei specifice de mortalitate se deduce că numărul absolut al

deceselor este egal cu produsul dintre ratele specifice de mortalitate şi efectivele medii ale
populaţiei respective, adică:
D x = M x × Px (5.23)
iar
ω ω
∑ D x = ∑ M x × Px
0 0
(5.24)
Inlocuind, în relaţia de calcul a ratei generale de mortalitate, masa deceselor la vârsta X

prin expresia anterioară, se obţine:
ω
∑M x ×P× ω
M= 0
ω
= ∑Mx × Kx (5.25)
∑P
0
x
0
în care
Px
Kx = ω
(5.26)
∑P
0
x
Aceasta înseamnă că rata brută (generală) de mortalitate (M) este în funcţie de ratele
specifice de mortalitate pe vârste (Mx) şi de structura populaţiei pe vârste (Kx), care se constituie
în doi factori principali de influenţă asupra variaţiei în timp şi în spaţiu a mortalităţii generale.
Mortalitatea pe medii, în profil teritorial şi pe categorii socio-economice constituie o
consecinţă a varietăţii factorilor şi condiţiilor ce caracterizează colectivităţile umane delimitate
după aceste criterii.
Metodologia de analiză nu se deosebeşte de sistemul anterior, adică se raportează
numărul de decedaţi ai comunităţii respective (Dx) la populaţia totală a acestuia (Px):
D ru
- mortalitatea pe medii: M ru = × 1000 (5.27)
P ru
Dx
- mortalitatea în profil teritorial: Mx = × 1000 (5.28)
Px
Dx
- mortalitatea pe categorii socio-economice: M x = × 1000 (5.29)
Px
Mai mult decât atât prin calcularea unor indicatori ai mortalităţii specifice în cadrul unor
colectivităţi de populaţie structurate după caracteristici de mediu, teritoriale şi socio-economice,
aduce un aport însemnat la descifrarea mecanismelor interne care condiţionează evoluţia
acestui fenomen. În acest fel acţiunea şi modul de manifestare a influenţei diverşilor factori
asupra fenomenului de mortalitate este mai bine elucidat cu cât analiza pătrunde mai în detaliu,
în interiorul componentelor colectivităţii generale.
Şi în acest caz, ca şi în cel anterior, există o relaţie foarte strânsă între intensitatea
mortalităţii generale şi cea din cadrul colectivităţilor constituite pe medii, teritorial, categorii
sociale etc. Analiza intensităţii mortalităţii pe subcolectivităţi specifice permite ca prin
64
comparare să se evidenţieze, cu ajutorul metodelor moderne ale analizei factoriale, legăturile
de cauzalitate şi interdependenţă dintre fenomen şi factorii săi determinanţi.
Comparaţiile care se fac între nivelul mortalităţii pe medii, pe judeţe sau pe categorii socio-
economice, trebuie să ţină seama întotdeauna de influenţa structurii populaţiei pe vârste şi
sexe.
Sezonalitatea mortalităţii populaţiei este rezultatul influenţei condiţiilor naturale asupra
intensităţii fenomenului de mortalitate, distribuţiei deceselor pe vârste cât şi repartiţiei lor pe luni
ale anului. Studiu sezonalităţii mortalităţii prezintă interes deoarece poate constitui un element
de referinţă în planificarea activităţii reţelei de ocrotire a sănătăţii, îndeosebi când acest aspect
se corelează şi cu analiza pe cauze de deces.
Caracterizarea sezonalităţii mortalităţii se face pe baza indicilor de sezonalitate pe luni ale
anului. Pentru a atenua influenţa unor factori aleatori (de exemplu apariţia unei epidemii de
gripă într-o anumită perioadă a anului) se recomandă ca indicii de sezonalitate să fie stabiliţi pe
baza informaţiilor privind repartiţia deceselor pe luni, într-o perioadă de 3-5 ani. În acest scop se
pot utiliza fie ratele lunare de mortalitate:
12 × Dl
Ml = × 1000 (5.30)
P
fie masa deceselor repartizate pe luni ale anului calculându-se şi indicii de sezonalitate (Ms) prin
raportarea numărului mediu lunar de decedaţi (Dml) la numărul mediu anual de decedaţi (Dma):
D
M s = ml × 100 (5.31)
Dma
Acest raport poate fi supraunitar fapt ce semnifică un număr mediu lunar de decedaţi mai
mare decât numărul anual, adică:
Dml > Dma (5.32)
egal cu 100 când cele două valori sunt egale:
Dml = Dma (5.33)
sau poate fi subunitar când:
Dml < Dma (5.34)
Analizând distribuţia indicilor de sezonalitate a mortalităţii în decursul unui an calendaristic
s-a constatat o intensitate mai ridicată a acesteia în trimestrul I, cu valori mai ridicate în lunile de
iarnă şi primăvară.
Mortalitatea pe cauze de deces se calculează sub forma unui raport între numărul
deceselor provocate de o anumită cauză (Dx) şi efectivul mediu al populaţiei (Pm) sau numărul
total al deceselor (D). În primul caz indicele poartă denumirea de rata de mortalitate după cauze
de deces (Mx) şi se exprimă după relaţia:
D
M x = x × 100.000 (5.35)
Pm
iar în cel de-al doilea caz indicele poartă denumirea de rata de mortalitate proporţională
după cauze (Mpx) şi se calculează după formula:
D
M px = x × 100 (5.36)
D
Exprimarea în procentmile a primului indicator se justifică prin numărul redus de decese în
cazul unor anumite cauze, raportat la efectivul populaţiei, fapt care ar imprima o valoare
nesemnificativă intensităţii exprimate în procente sau promile.
Din punct de vedere geografic este mult mai relevantă calcularea intensităţii mortalităţii pe
cele două mari cauze: endogene şi exogene. Vor rezulta astfel două tipuri de rate:
D
- rată de mortalitate endogenă: M ed = ed × 100.000 (5.37)
Pm
Dex
- rată de mortalitate exogenă: M ex = × 100.000 (5.38)
Pm
65
La numărătorul celor două relaţii poate fi trecut fie efectivul mediu al populaţiei (Pm) fie
efectivul deceselor (D) din perioada considerată.
În cadrul fiecărui subtip (endogen sau exogen) pot fi determinate în detaliu alte cauze.
Între indicatorii mortalităţii pe cauze şi indicatorul mortalităţii căruia îi aparţin există un raport de
la parte la întreg. De aceea, suma indicatorilor pe cauze trebuie să fie egală cu valoarea
indicatorului general.
Utilizând clasificarea internaţională a cauzelor de deces, elaborată sub auspiciile ONU,
sistemul informaţional statistic oferă elemente suficiente pentru realizarea acestui scop,
orientând eforturile reţelei de ocrotire a sănătăţii în direcţia adoptării unor asemenea măsuri
care să faciliteze creşterea longevităţii populaţiei.
În mod curent, determinarea intensităţii mortalităţii se face pe cauze relativ omogene.
Datorită faptului că numeroase cauze de deces se pot reuni în grupe omogene, în practică atât
intensitatea mortalităţii, cât şi structura deceselor se determină pe grupe de cauze de deces.
În structura deceselor o pondere ridicată o au cele determinate de afecţiuni ale aparatului
circulator (afecţiuni degenerative) ce depăşesc 50 % din efectivul total, cu tendinţă de creştere
a frecvenţei relative, pe măsura accentuării procesului de îmbătrânire demografică a populaţiei.
În foarte multe ţări dezvoltate din punct de vedere economic tumorile maligne se situează
pe locul secund în ierarhia cauzelor de deces.
Un număr însemnat de decese se înregistrează încă în grupa „accidente, otrăviri,
traumatisme”, cu reale posibilităţi de reducere, pe măsura creşterii nivelului de conştiinţă şi
răspundere civică a tuturor membrilor societăţii, pentru sănătatea şi viaţa semenilor.
Analiza mortalităţii pe cauze de deces trebuie adâncită prin abordarea specificităţii
manifestării acestei laturi a fenomenului, în subcolectivităţile de populaţie, structurate după sex,
vârstă, stare civilă, mediu, ocupaţie etc.
Mortalitatea infantilă, datorită intensităţii ridicate şi specificului colectivităţii la care se
referă, prezintă o importanţă deosebită în analiza geodemografică. Mortalitatea nou-născuţilor
până la împlinirea vârstei de un an este cea mai importantă dintre mortalităţile specifice după
vârstă.
În curba ratelor de mortalitate după vârstă care este bimodală, mortalitatea infantilă
reprezintă primul vârf, al doilea revenind vârstei de 65-75 ani.
În ţările în curs de dezvoltare, mortalitatea infantilă este foarte ridicată; sunt ţari în care tot
al cincilea nou-născut moare înainte de a împlini vârsta de un an. În ţările dezvoltate,
mortalitatea infantilă este scăzută, totuşi în totalul deceselor, cele infantile mai deţin o pondere
importantă. Ea a înregistrat în decursul timpului chiar în aceeaşi ţară oscilaţii foarte mari,
urmând în general o tendinţă de scădere.
Datorită faptului că mortalitatea infantilă este influenţată de o mare varietate de factori,
nivelul ei exprimă, într-o formă sintetizată, un ansamblu de condiţii sociale, economice,
culturale, sanitare, fiind, în ultimă analiză, un indice al bunăstării, civilizaţiei şi nivelului cultural
al unui popor sau al unei subpopulaţii oarecare. De aceea, rata de mortalitate infantilă se
foloseşte în comparaţiile internaţionale ca una din variabilele semnificative pentru
caracterizarea tipologiei ţărilor, în cadrul naţional, pentru caracterizarea decalajelor dintre
diferitele regiuni, ca şi pentru măsurarea progreselor de la o perioadă la alta. În mod particular,
mortalitatea infantilă este un indice ce caracterizează eficienţa sistemului sanitar. Toate acestea
subliniază importanţa măsurării corecte a mortalităţii infantile şi a analizei acesteia.
Intensitatea mortalităţii infantile se stabileşte cu ajutorul ratei mortalităţii infantile (Mi),
care se calculează prin raportarea mulţimii deceselor la vârsta de zero ani (D0), înregistrate în
perioada de timp considerată, la numărul de născuţi-vii (Nv) din aceeaşi perioadă, după formula:
D
M i = 0 × 1000 (5.39)
Nv
Studiul mortalităţii infantile se poate efectua, ca şi în cazul mortalităţii generale, utilizându-
se acelaşi nomenclator al cauzelor de deces, deşi în mod logic asupra copilului mic în vârstă
de zero ani unele din acestea nu se pot manifesta sau au un caracter excepţional.
66
În cazul nou-născuţilor, cauzele de deces de natură endogenă constituie afecţiuni a căror
apariţie se situează în timp înainte de naştere, în timpul vieţii intrauterine sau sunt o consecinţă
a procesului naşterii propriu-zise.
Cauzele de deces de natură exogenă sunt o consecinţă a contractului nou-născutului cu
mediul extern de viaţă şi cuprind numeroase afecţiuni ale aparatului respirator, ale celui
digestiv, boli infecţioase şi parazitare, otrăviri, traumatisme etc.
Cunoaşterea celor două categorii de cauze de deces ale copiilor de zero ani este
necesară deoarece prin medicina modernă se poate acţiona asupra lor cu eficienţă diferită în
scăderea mortalităţii infantile. Astfel, prin mijloacele medicale actuale se poate acţiona cu o
eficienţă redusă asupra scăderii mortalităţii endogene şi cu o mai mare eficienţă în cazul celei
exogene.
5.1.4. Morbiditatea
Morbiditatea reflectă starea de sănătate a populaţiei, a cărei analiză până nu demult se

făcea exclusiv pe baza ratelor de mortalitate. Morbiditatea, în esenţă, redă gradul de
îmbolnăvire a populaţiei, care poate fi cauzat ca şi în cadrul mortalităţii atât de factori endogeni
cât şi de factori exogeni. Datorită celor din urmă morbiditatea se manifestă deosebit de
diferenţiat în funcţie de zonele geografice ale globului sau numai ale ţării studiate, de structura
bolilor.
Analiza intensităţii morbidităţii trebuie să se facă în strânsă legătură cu condiţiile mediului
natural şi social, cu starea economică în care are loc fenomenul.
Cunoaşterea cauzelor de îmbolnăvire oferă posibilitatea aprecierii unor factori naturali sau
sociali din punct de vedere al rolului lor asupra sănătăţii populaţiei (de exemplu alimentarea cu
apă potabilă). Aceasta a condus la conturarea unei noi ramuri a ştiinţei geografice şi anume
geografia medicală.
Morbiditatea ca fenomen demografic reprezintă numărul de îmbolnăviri la 100.000 de
locuitori. Intensitatea acesteia se poate exprima fie ca raport între numărul îmbolnăvirilor (vechi
şi noi) (B) şi numărul mediu al populaţiei respective (Pm) când poartă numele de indicator de
morbiditate (Im):
B
Im = × 100.000 (5.40)
Pm
fie ca raport între cazurile noi de îmbolnăviri (Bn) şi numărul mediu al populaţiei (Pm), când
poartă numele de rată de morbiditate (Rm) calculată după formula:
B
Rm = n × 100.000 (5.41)
Pm
Se mai poate determina şi rata de letalitate ca frecvenţă a deceselor (Db) în rândul
persoanelor bolnave (Pb):
D
Rl = b × 100 (5.42)
Pb
Aceşti indicatori pot fi utilizaţi în determinarea intensităţii morbidităţii în cadrul unor
colectivităţi de populaţie structurate după caracteristici demografice, de mediu, teritoriale şi
socio-economice fapt ce aduce un aport însemnat la descifrarea mecanismelor interne ce
condiţionează acest fenomen.
5.1.5. Bilanţul demografic natural
Analiza separată a natalităţii sau mortalităţii nu oferă posibilitatea înţelegerii în toată

complexitatea sa a procesului privind mişcarea naturală a populaţiei. Acest lucru este posibil
confruntând cele două fenomene demografice prin sistemul bilanţului demografic natural
(Bdn) care reprezintă diferenţa dintre natalitate (N) şi mortalitate (M):
67
Bdn = N − M (5.43)
În mod corespunzător, vom avea şi o rată a bilanţului demografic natural (Rbdn)
exprimată matematic astfel:
B
Rbdm = dn × 1000 (5.44)
P
În funcţie de raportul dintre naşteri şi decese, bilanţul demografic poate fi:
- pozitiv, când N>M şi se numeşte spor sau excedent natural;
- nul, când N = M;
- negativ, când N<M, numindu-se deficit natural.
O populaţie cu bilanţ pozitiv este o populaţie crescătoare; una cu bilanţ negativ este
descrescătoare, cea în care bilanţul este nul este o populaţie staţionară. Un bilanţ natural
negativ duce la fenomenul denumit depopulare (diminuarea numărului populaţiei), ceea ce, în
final, duce la dispariţia populaţiei respective.
Bilanţul demografic natural reprezintă diferenţa dintre natalitate şi mortalitate şi nu are nici
o semnificaţie pentru puterea de reproducere a populaţiei. Cu toate acestea, el este folosit pe
scară largă, acordându-i-se o importanţă pe care el nu o poate avea. El apare însă foarte util în
aprecierea tranziţiei demografice, mai cu seamă prin faptul că unul şi acelaşi bilanţ natural se
poate realiza la nivele diferite ale natalităţii şi mortalităţii.
De aceea, pentru analiza demografică este util să se determine rata bilanţului demografic
natural, ca medie pe perioade semnificative, din punctul de vedere al istoriei demografice. Un
exemplu concludent ni-l oferă istoria demografică a României care în perioada 1930-1939, la o
rată foarte ridicată a natalităţii (31,4 ‰) şi mortalităţii (19,5 ‰), rata bilanţului natural (11,9 ‰)
era aceeaşi ca în perioada 1967-1976, realizată însă la niveluri mult mai scăzute ale celor două
componente ale mişcării naturale de 21,4 ‰ pentru natalitate şi 9,5 ‰ pentru mortalitate.
Această trecere de la niveluri ridicate ale natalităţii şi mortalităţii la niveluri mai scăzute,
menţinându-se un bilanţ ridicat marchează tranziţia demografică în România (faza a doua).
Bilanţul demografic natural ne ajută să descriem şi să înţelegem creşterea demografică, şi
nu reproducerea populaţiei. Mai mult chiar un bilanţ natural pozitiv poate să camufleze
perspectivele reproducerii populaţiei.
Exemplificăm cu un moment tot din istoria demografică a României din perioada 1962-
1966, când bilanţul natural, deşi în scădere, era pozitiv şi în acelaşi timp indicii reproducerii
arătau clar, prin valori subunitare, că în condiţiile menţinerii regimului demografic din acei ani nu
se asigura, în perspectivă, nici reproducerea simplă.
Dacă bilanţul natural, ne ajută să înţelegem creşterea demografică, aceasta ne ajută la
rândul ei la înţelegerea procesului de reproducere.
5.1.6. Creşterea demografică naturală
Arătam anterior că bilanţul demografic natural ne ajută să descriem şi să înţelegem

creşterea demografică naturală şi nu reproducerea populaţiei.
Dacă populaţia analizată nu este afectată de migraţie, rata bilanţului demografic natural
reprezintă de fapt rata creşterii demografice naturale care se exprimă în mod obişnuit în
procente.
Spre exemplu în perioada 1995-2000 SUA se caracterizează printr-o rată de natalitate de
14,7 ‰ şi o rată de mortalitate de 8,7 ‰ de unde rata bilanţului natural a fost de 6 ‰. În aceste
condiţii rata de creştere naturală a fost de 6 ‰ sau, în procente, 0,6 %.
Deşi este un indicator simplu rata bilanţului demografic natural se foloseşte frecvent pentru
caracterizarea tranziţiei demografice (a tranziţiei natalităţii şi a tranziţiei mortalităţii). Din analiza
datelor pe ţări vom constata că aceleiaşi rate a bilanţului natural îi corespunde niveluri diferite
ale natalităţii şi mortalităţii.
De exemplu la o rată egală a bilanţului demografic natural de 30,2 ‰, Afganistanul are o
natalitate de 50,5 ‰ şi o mortalitate de 20,3 ‰, în timp ce Arabia Saudită are o natalitate de
34,4 ‰ şi o mortalitate de 4,2 ‰.
68
În cursul tranziţiei demografice scăderea mortalităţii, asigură un excedent natural
convenabil chiar dacă natalitatea a început şi ea să scadă. Fiecare ţară se află la momente
diferite ale tranziţiei demografice. De pildă, nivelul natalităţii este încă staţionar, iar mortalitatea
în scădere. În această fază se înregistrează aşa numita „explozie demografică”, accelerarea
ratei creşterii naturale şi a creşterii totale, când aceasta ajunge să reprezinte valori de 2-3 %.
Astfel, în mod paradoxal, populaţia poate creşte nu numai pe baza intensificării natalităţii ci
şi prin reducerea mortalităţii.
Rata de creştere naturală a populaţiei se calculează după formula:
Pt + 1
(1 + r ) = , (5.45)
Pt
Pt + 1
de unde: r= −1 (5.46)
Pt
P − Pt ∆ n
sau r = t +1 = (5.47)
Pt Pt
De precizat faptul că Pt este numărul populaţiei la începutul anului, şi nu la mijlocul anului.
5.1.7. Reproducerea populaţiei
5.1.7.1. Tipuri de reproducere a populaţiei

O populaţie considerată ca sistem demografic închis reprezintă o colectivitate de persoane
care se compune din circa 100 de generaţii, în cadrul căreia are loc un proces continuu de
reînoire, numit proces de reproducere. Ca rezultat al natalităţii în fiecare an intră în colectivitate
(sistem) o nouă generaţie, iar ultima generaţie dispare din cadrul ei ca efect al mortalităţii
având loc un proces continuu de înnoire.
Fiecare generaţie contribuie, într-o anumită etapă a ciclului vieţii, la acest proces continuu
de reproducere prin crearea de urmaşi realizându-se astfel o seccesiune neîntreruptă de
generaţii în timp.
Intuitiv, acest proces poate fi demonstrat referindu-ne la un cuplu căsătorit care în
decursul vieţii sale fertile dă naştere copiilor, care vor continua cuplul respectiv. Astfel, un
număr de doi copii de sexe diferite, o fată şi un băiat reproduce sau înlocuieşte exact cuplul
căsătorit, trei copii, indiferent de sex sau două fete, asigură o înlocuire pe scară ceva mai mare
iar un singur copil sau doi copii de sex masculin însă nu asigură înlocuirea cuplului respectiv.
Aceste consideraţii valabile la nivelul unui cuplu se pot extinde şi asupra generaţiilor şi
apoi asupra populaţiilor din care acestea fac parte. De pildă, o generaţie de femei care a atins
vârsta limită fertilă (50 ani) lasă în urma ei un număr de copii, adică este înlocuită de generaţia
următoare. În mod asemănător o colectivitate umană se reproduce prin urmaşii pe care i-a adus
pe lume. Optica firească este, deci, aceea a succesiunii generaţiilor, a evoluţiei de la generaţia
parentală la generaţia filială.
Raţionamentul deşi corect este incomplet deoarece reproducerea este condiţionată de
structura pe sexe a descendenţilor: o mamă trebuie să lase în urma ei cel puţin o fiică care să
continue reproducerea în viitor.
Din punct de vedere metodologic, problema trebuie plasată în optica succesiunii
generaţiilor, deci în perspectivă longitudinală. O mamă aduce pe lume un număr de copii, din
aceştia o parte sunt fete. Reproducerea poate fi asigurată doar din momentul în care fiicele
respective ajung şi ele la vârsta la care aduc pe lume proprii urmaşi. Intervine deci nu numai
numărul de copii sau descendenţa finală ci şi factorul de mortalitate. Dacă mortalitatea este
redusă, cum este cazul ţărilor dezvoltate, probabilitatea ca descendenţa să ajungă la vârsta de
reproducere, aducând pe lume copii necesari, este foarte mare.
În practică observarea longitudinală este însă destul de dificil de realizat motiv pentru care
se recomandă observarea transversală, mai simplă, şi indicii obţinuţi pe baza ei.
69
Intensitatea reproducerii se măsoară cu indici adecvaţi în funcţie de dimensiunea
descendenţei. Astfel putem vorbi de o reproducere simplă sau înlocuire exactă a unei generaţii
de către cea următoare, când rata netă de reproducere este egală cu 1, adică o fiică
supravieţuitoare înlocuieşte pe mama ei. O reproducere lărgită când rata este supraunitară şi o
reproducere îngustată când rata este subunitară, având drept consecinţă în perspectivă declinul
demografic.
Uneori noţiunea de reproducere a populaţiei este confundată cu aceea de creştere
demografică. Aceasta din urmă semnifică schimbarea numărului populaţiei (cea de tip închis),
ca urmare a diferenţei dintre natalitate şi mortalitate, măsurată cu o rată specială, aceea a
creşterii naturale (relaţia 5.47).
Nu avem însă, în acest caz, nici o indicaţie cu privire la perspectivele unei asemenea
populaţii în optica înlocuirii ei în timp. Situaţia este similară cu cea din economie: creşterea
economică nu este egală cu reproducerea.
În analiza demografică a reproducerii se acordă o atenţie deosebită generaţiilor feminine şi
descendenţei finale feminine. Astfel, se poate studia modul în care o generaţie feminină îşi
asigură reproducerea prin numărul de fiice pe care le aduce pe lume. Analiza se poate referi la
o generaţie feminină reală (în optică longitudinală) sau la o generaţie ipotetică (fictivă) care ar
corespunde analizei transversale sau de moment. În condiţiile analizei transversale se supun
observaţiei toate cele 35 de generaţii fertile feminine existente în fiecare an calendaristic.
5.1.7.2. Indicatorii reproducerii populaţiei
Bilanţul demografic natural (Bdn) este rezultatul mişcării naturale a populaţiei şi se

calculează ca diferenţă între numărul de născuţi-vii (Nv) şi numărul de decedaţi (D) sau între
efectivele unei populaţii din două momente consecutive t şi t t1:
Bdn = N v − M (5.48)
Pt + 1 = Pt + Bdn (5.49)
sau
Bdn = Pt + 1 − Pt ⇒ Pt + 1 = Pt + Bdn (5.50)
Când bilanţul natural este egal cu zero (Bdn = 0) populaţia este staţionară; când Bdn>0
populaţia este crescătoare, iar când Bdn<0 populaţia este descrescătoare, dacă se prelungeşte
mult în timp, poate duce la dispariţia populaţiei respective (cazul multor popoare în istorie).
Rata bilanţului demografic natural (Rbdn) se calculează prin raportarea bilanţului natural
(Bdn) la efectivul mediu al populaţiei (Pm), astfel:
B N −D N D
Rbdn = dn × 1000 = v × 1000 = v × 1000 − × 1000 = Rn − Rm
Pm Pm Pm Pm
Rbdn = Rn − Rm (5.51)
Deci, rata bilanţului natural al unei populaţii este egală cu diferenţa dintre rata natalităţii
(Rn) şi rata mortalităţii (Rm).
Variaţia valorilor bilanţului natural are pentru intensitatea reproducerii populaţiei
următoarele semnificaţii:
Bdn = 0 când Rn = Rm reproducere simplă: Pt+1 = Pt
Bdn < 0 când Rn < Rm reproducere restrânsă: Pt+1 <Pt
Bdn > 0 când Rn > Rm reproducere lărgită: Pt+1 > Pt
Indicele dinamicii efectivului unei populaţii (Idp) măsoară variaţia în timp a numărului
populaţiei în două momente de timp diferite, succesive t şi t+1, astfel:
P P + Bdn Pt Bdn B
I dp = t + 1 = t = + = 1 + dn = 1 + Rc (5.52)
Pt Pt Pt Pt Pt
70
Indicele dinamicii efectivului unei populaţii în anul t + 1 faţă de anul t arată de câte ori a
crescut populaţia luată în calcul în decursul perioadei considerate şi este egal cu 1 plus ritmul
de creştere al populaţiei realizat în acea perioadă (Rc).
Intensitatea intrărilor în sistemul populaţiei se poate determina cu ajutorul ratelor de
fertilitate generală şi a celor specifice pe sexe şi vârste.
Raportul de feminitate la naştere (Rfn) prezintă o importanţă deosebită în analiza
reproducerii populaţiei, în mod special a reproducerii feminine şi descendenţei finale feminine:
N vf
R fn = f (5.53)
N v + N vm
Acest raport oscilează în jurul valorii de 0,485.
Succesiunea generaţiilor ca rezultat al reproducerii populaţiei este caracterizată de vârsta
medie a mamelor la naşterea tuturor copiilor lor şi reprezintă intervalul de timp care separă
generaţia mamelor de generaţia fiicelor. Convenţional, riscul de deces care afectează generaţia
fiicelor se poate aproxima cu riscul de deces pe care l-au avut mamele la trecerea lor de la
vârsta de 15 ani la cea de 50 de ani. Aceasta înseamnă că se asociează generaţiei fiicelor
legitatea de mortalitate a generaţiei mamă. Vârsta medie a mamelor la naşterea copiilor lor mai
poartă denumirea de durată sau lungimea unei generaţii şi reprezintă intervalul de timp care
separă generaţia mamelor de cea a fiicelor.
Convenţional, lungimea unei generaţii este considerată egală cu 30 de ani, deci în decurs
de un secol vor fi 3,3 generaţii, deşi în mod obişnuit într-un secol se includ 100 de generaţii.
Viteza de reînoire a generaţiilor se poate caracteriza prin intervalul de timp x dintre două
generaţii succesive. Atunci când se referă la succesiunea generaţiilor feminine acest interval
corespunde vârstei medii a mamelor unei generaţii la naşterea copiilor lor.
Riscul de mortalitate condiţionează intensitatea reproducerii populaţiei. Astfel dacă în
analiza reproducerii nu se ţine seama de riscul de mortalitate fenomenul poartă denumirea de
reproducere brută, şi se caracterizează cu ajutorul ratei brute de reproducere a unei generaţii,
iar în cazul luării în calcul a riscului de deces se obţine rata netă de reproducere a unei generaţii
reale.
Rata brută de reproducere sau rata de reproducere brută arată câte fiice vor aduce pe
lume fiicele mamelor din prezent în condiţiile menţinerii fertilităţii actuale a celor 35 de generaţii
de femei fertile şi în absenţa mortalităţii de la naştere şi până la sfârşitul perioadei lor fertile.
Este deci o rată de fertilitate care se calculeză după formula:
50
- în cazul intervalelor anuale de vârstă: rbr = K ∑ f x (5.54)
15
50
- în cazul intervalelor cincinale de vârstă: rbr = 5 × K ∑ f x (5.55)
15
unde k este coeficientul de feminitate la naştere şi este egal cu 0,485. Coeficientul de feminitate
este complementar cu cel de masculinitate la naştere.
Interpretarea ratei brute de reproducere se face astfel:
- când rbr >1 are loc o reproducere lărgită a populaţiei;
- când rbr < 1 are loc o reproducere restrânsă;
- când rbr = 1 are o reproducere simplă, adică o înlocuire exactă a unei generaţii.
Rata netă de reproducere sau rata reproducerii nete ia în calcul şi riscul de mortalitate
care va acţiona asupra generaţiei-fiică (generaţie fictivă). Aplicându-se unei generaţii fictive,
riscul de mortalitate se va lua în calcul cu valorile probabilităţilor de supravieţuire pe vârste px
luate din cea mai recentă tabelă de mortalitate standard sau mortalitate tip. Probabilităţile de
supravieţuire se calculează în raport cu efectivul iniţial al cohortei So.
Rata netă de reproducere se calculează după formula:
50
rnr = K ∑ f x × p x (5.56)
15
71
Pentru caracterizarea regimului de reproducere a unei populaţii prezintă o importanţă
deosebită cunoaşterea numărului mediu de fete pe care le naşte o femeie de-a lungul perioadei
fertile, indicator care poartă denumirea de rată a reproducerii brute (R) şi se determină pe baza
formulei:
49
R = 0,49 × 5 ∑ f x (5.57)
15
Având în vedere că nu toate fetele născute vor supravieţui până la vârsta pe care o avea
mama lor în momentul naşterii lor este necesar să se ţină seama de riscul de deces pe vârste
determinat pe baza tabelelor de mortalitate pentru sexul feminin.
Dacă în relaţia (5.57) se înmulţeşte fx cu probabilitatea de supravieţuire de la vârsta x la x
+ 1 notată cu px se obţine rata reproducerii nete (R'):
49
R' = 0,49 × 5 ∑f
15
x × px (5.58)
Rata reproducerii nete caracterizează în mod veridic puterea sau capacitatea de

reproducere a contingentului fertil feminin şi poate lua valoarea 1, valori subunitare şi valori
supraunitare, fiecare având o semnificaţie aparte:
R' = 1 corespunde reproducerii simple a contingentului fertil feminin;
R' < 1 arată o reproducere restrânsă a contingentului fertil feminin;
R' > 1 arată o reproducere lărgită a contingentului fertil feminin.
Această interpretare generală a ratei reproducerii nete nu trebuie absolutizată.
Subreproducerea, reproducerea simplă şi cea lărgită ale populaţiei au loc doar atunci când
nivelul acestui indicator se menţine stabil pentru o perioadă de timp îndelungată, cel puţin egală
cu durata unei generaţii.
5.2. Tranziţia demografică
Tranziţia demografică are o dublă semnificaţie şi anume de teorie şi de proces. Ca teorie

ea încearcă să explice evoluţia populaţiei în funcţie de un ansamblu de factori, sociali,
economici, legislativi, educaţionali, sanitari, psihologici şi culturali. Conform acestei teorii
populaţia considerată ca sistem se află în strânsă interdependenţă cu celelalte sisteme social şi
economic. Datorită acestor relaţii de interdependenţă evoluţia populaţiei înregistrează oscilaţii
de la o perioadă la alta. Ca proces ea se referă la evoluţia demografică (formată din mai multe
faze), în cursul căreia ratele înalte ale natalităţii şi mortalităţii coboară treptat la nivele mai
scăzute, sub impactul unui mare număr de factori social-economici (Fig.5.5).
Starea celor trei tipuri majore de sisteme, demografic, social şi economic, se prezintă în
mod diferenţiat pe cele două categorii de ţări: dezvoltate şi în curs de dezvoltare. Astfel, dacă
ţările dezvoltate au valori reduse de natalitate şi mortalitate şi niveluri ridicate de dezvoltare
economică, în schimb ţările în curs de dezvoltare prezintă o situaţie inversă şi anume:
a) sub raport demografic:
- nivel ridicat al natalităţii;
- mortalitate relativ înaltă;
- rată înaltă a creşterii demografice;
- structură relativ tânără a populaţiei;
- presiune demografică ridicată;
b) sub raport social-economic:
- produs naţional brut pe locuitor foarte scăzut;
- proporţie ridicată a analfabetismului;
- pondere foarte mare a populaţiei active ocupată în agricultură;
- regim alimentar deficitar;
- rată redusă de urbanizare;
- consum redus de energie pe un locuitor.
În aceste condiţii teoria tranziţiei demografică trebuie să îndeplinească două funcţii:
72
- explicativă pentru mecanismul tranziţiei;
- predictivă pentru factorii ce vor determina tranziţia şi momentul în care se va produce ea.
Intensificarea studiilor de demografie istorică, creşterea informaţiei statistice, dezvoltarea

cercetărilor în domeniul fertilităţii şi al familiei, creşterea gradului de conceptualizare prin
utilizarea teoriei sistemelor, au contribuit, în mare măsură, la o mai bună cunoaştere a fazelor
tranziţiei demografice în trecut şi la o interpretare mai fundamentată a factorilor sociali
economici care o determină.
Pentru o înţelegere mai corectă a tranziţiei demografice atât ca teorie cât şi ca proces se
impune o succintă prezentare istorică a acesteia sub cele două aspecte. Totul a pornit de la o
constatare statistică făcută în urmă cu circa opt decenii şi anume aceea că natalitatea şi
mortalitatea din ţările vest europene s-au înscris într-un proces de scădere cu anumite
regularităţi ce sugerează existenţa unor legi.
De la valori foarte ridicate ale celor două componente ale mişcării naturale, aşa cum erau
ele consemnate cu 150-200 de ani în urmă, natalitatea şi mortalitatea au cunoscut o tendinţă
lungă de scădere, în aşa fel încât bilanţul demografic natural pozitiv, realizat odinioară la valori
ridicate ale celor două componente, a început să se obţină cu eforturi demografice mai reduse.
Bilanţul demografic natural de 6-10 ‰ se obţinea cu o natalitate oscilândă în jurul a 35-40
‰ şi o mortalitate de 30-35 ‰. Mortalitatea înregistra mari oscilaţii în jurul acestor valori datorită
multiplelor epidemii de ciumă sau holeră, războaie, foamete, ajungând uneori până la 40-50 ‰.
Erau astfel ani când bilanţul demografic natural devenea negativ.
Asemenea evenimente excepţionale aveau loc pe la mijlocul secolului al XVIII-lea şi
începutul secolului al XIX-lea. Variola care făcea un număr foarte mare de victime în rândul
copiilor a continuat chiar şi după descoperirea vaccinului de către Dr. E. Jenner în 1796.
Concomitent cu eforturile uriaşe de eradicare a acestor maladii, ţările din Europa
occidentală înregistrează şi o dezvoltare economică importantă. Toate acestea conduc la
creşterea nivelului de trai de cultură şi civilizaţie în esenţă la un standard ridicat al calităţii vieţii.
Prima consecinţă a acestor condiţii de viaţă este scăderea mortalităţii la valori mai rezonabile.
73
Formarea unor modele culturale de viaţă şi amplele transformări de ordin social vor avea
ca efect scăderea ulterioară în timp şi a natalităţii fenomen constatat pentru început în Franţa.
Astfel, în cea de a doua jumătate secolului al XIX-lea în ţările Europei occidentale
nivelurile natalităţii au ajuns la valori scăzute, iar între cele două războaie mondiale bilanţul
demografic natural înregistra valori foarte reduse, uneori chiar negative, ameninţând
perspectivele populaţiei. O nouă terminologie îşi face loc în analizele de populaţie ce cuprinde
termeni ca, depopulare, declin demografic, populaţie stagnantă.
Fenomenul concretizat în scăderea numărului populaţiei ca urmare a reducerii natalităţii
este perceput, mai întâi de oamenii de ştiinţă şi apoi de factorul politic, ca un real pericol ce se
declanşase în vestul Europei deplasându-se spre centrul şi estul continentului.
Dacă mortalitatea a scăzut în jurul valorii de 10 ‰, natalitatea a coborât şi ea sub nivelul
de 20 ‰, situându-se între 14-18 ‰, rezultând un bilanţ demografic natural modest.
Datorită faptului că Franţa cunoaşte prima acest fenomen demografic, explică preocupările
oamenilor de ştiinţă din această ţară în analiza fenomenului încă din cea de-a doua jumătate a
secolului al XIX-lea pe care îl denumesc „revoluţie demografică” (A. Landry).
Investigaţiile de natură ştiinţifică în Franţa sunt urmate de măsuri pronataliste, cu momente
semnificative în 1920 şi 1939 („Codul familiei”).
Consecinţele negative ale declinului demografic nu erau numai de ordin social şi
economic, dat fiind conjunctura mondială a perioadei interbelice, erau şi de ordin politic şi
militar. Aceasta datorită faptului că pe lângă declinul demografic natural, la care se adaugă
uriaşele pierderi umane cauzate de primul război mondial existau mari tensiuni şi antagonisme
care vor duce la declanşarea celui de-al doilea război mondial.
Condiţiile specifice sociale şi economice ale noilor state independente apărute în perioada
postbelică au făcut ca teoria tranziţiei demografice să devină şi mai actuală. Astfel ea trebuie să
arate dacă şi aceste ţări vor urma drumul tranziţiei demografice aşa cum l-au parcurs celelalte
ţări dezvoltate. Informaţia şi experienţa acumulată de la începutul secolului al XX-lea când au
fost formulate primele idei referitoare la acest fenomen au permis ca după cel de-al doilea
război mondial să se elaboreze teorii şi modele ale tranziţiei demografice, realizându-se şi
primele sinteze.
Privind retrospectiv drumul parcurs de la idee la teorie el se întinde pe o durată de circa
patru decenii începând cu francezul Adolphe Landry (1909, 1934), americanul Waren S.
Thompson (1929) şi până la F.W. Notestein (1949, 1953) care şi foloseşte pentru prima dată
sintagma de tranziţie demografică, aducând importante contribuţii originale la dezvoltarea
conceptului.
La începutul secolului XX Landry a pus în circulaţie expresia de „revoluţie demografică”
dându-i şi o fundamentare teoretică Landry, pornind de la analiza datelor privind evoluţia
mişcării naturale a populaţiei din Europa arată că aceasta a parcurs trei „regimuri demografice”:
primitiv, intermediar şi modern. Cel intermediar corespunde tranziţiei demografice, perioadă în
care s-a făcut trecerea de la niveluri înalte ale mortalităţii şi natalităţii la niveluri scăzute sub
influenţa unui număr mare de factori sociali, economici şi culturali.
Constatările lui A. Landry, ca om de ştiinţă, referitoare la Franţa sunt sumbre şi pesimiste,
dar în calitate de om politic el propune o serie de măsuri pentru redresarea situaţiei, printre care
„Codul familiei” (1939) care este în mare măsură opera sa.
Un al doilea teoretician al tranziţiei demografice este W.S. Thompson, care într-o manieră
asemănătoare lui Landry realizează o clasificare a populaţiilor în trei tipuri după nivelurile şi
tendinţele mortalităţii şi natalităţii.
De remarcat că ambii autori utilizează în studiile pe care le fac indici relativ simpli şi
anume rata brută de natatlitate şi de mortalitate, pentru o perioadă relativ mare, atât cât
permiteau datele statistice din acea perioadă.
Progresele demografiei istorice materializate în reconstituirea evoluţiei demografice pe
perioade mai mari începând chiar cu revoluţia industrială din a doua jumătate a secolului al
XVIII-lea, precum şi utilizarea unor indici mai perfecţionaţi (rata totală de fertilitate, rata netă de
reproducere, speranţa de viaţă la naştere, rata mortalităţii infantile) au permis realizarea unor
conexiuni între „regimurile demografice” şi etapele dezvoltării economice.
74
În accepţiunea modernă, teoria tranziţiei demografice a fost creată de F.W. Notestein,
pentru care dezvoltarea economică a Europei în secolul XX a fost însoţită de scăderea
mortalităţii, legată de procesul general de modernizare şi, în special, de ridicarea nivelului de
trai şi de noile mijloace de combatere a bolilor. Fertilitatea, iniţial este puţin influenţată de
procesul de modernizare, dar ulterior s-a înscris într-o tendinţă de scădere.
Teoria tranziţiei demografice a fost dezvoltată apoi de o serie întreagă de demografi,
sociologi, economişti, istorici, geografi.
Din aceeaşi perioadă trebuie amintiţi C.P.Blacker (1947), K. Davis (1949), D. O. Cowgil
(1953) şi încă mulţi alţii. Trebuie remarcată totuşi teoria „stadiilor” în tranziţia demografică
propusă de demograful şi sociologul american Blacker, după care ar exista cinci stadii:
a) staţionar (natalitatea şi mortalitatea foarte ridicate);
b) stadiul de expansiune incipientă (mortalitatea începe să scadă);
c) stadiul de expansiune în terminare (natalitatea începe să scadă şi ea, dar mortalitatea
scade mai repede);
d) stadiul staţionar (reechilibrarea natalităţii şi mortalităţii la niveluri mai scăzute);
e) stadiul declinului (natalitatea mai scăzută decât mortalitatea, de unde un bilanţ natural
negativ).
Dacă în general mecanismul tranziţiei demografice era explicat relativ corect pentru ţările
dezvoltate care cunoscuseră acest fenomen, pentru ţările în curs de dezvoltare foarte
importantă era funcţia predictivă a teoriei. Era important de ştiut ce cale vor urma ţările în curs
de dezvoltare, vor intra sau nu şi ele în tranziţia demografică, şi care vor fi etapele caracteristice
ale mişcării naturale. De asemenea care vor fi condiţiile economice şi strategiile necesare
pentru a determina tranziţia demografică.
În mod treptat, studiile întreprinse în această perioadă au reuşit în bună măsură să dea
răspuns la multe din întrebările puse. Mai mult decât atât s-a demonstrat că tranziţia
demografică este un proces legic pentru toate ţările, diferă doar căile şi formele de realizare de
la o ţară la alta. Cât priveşte factorii, în afară de cei economici şi sociali, un rol important îl joacă
cei culturali. Tipologia tranziţiei demografice s-a diversificat, pentru Europa identificându-se
chiar mai multe, ceea ce a constituit un pas important în nuanţarea fenomenului pentru acest
continent.
Au fost puse în evidenţă noi aspecte ale tranziţiei demografice, în afara celei a mortalităţii
şi natalităţii şi anume tranziţia structurii pe vârste, care, în final, înseamnă îmbătrânirea
demografică (J. Bourgeois-Pichat); o tranziţie a nupţilităţii (J. Hajnal); o tranziţie a familiei, de la
familia extinsă la cea nucleară, o tranziţie a ratelor de activitate, în special de activitate feminină
(J. Durand); o tranziţie a mobilităţii (W.Zelinski, A. Rogers, Fr. Willekens), în sensul de tranziţia
migraţiei, o tranziţie a urbanizării (revoluţia urbană).
Referitor la factorii care determină tranziţia s-a arătat că este necesar un minimum de
dezvoltare economică pentru a declanşa începutul scăderii fertilităţii.
Din punct de vedere metodologic se pune întrebarea cât de „mare” trebuie să fie acest
minimum economic, cu alte cuvinte care este limita sau „pragul” ce trebuie depăşit pentru a se
declanşa tranziţia demografică. Pentru a identifica această limită au fost propuşi mai mulţi indici,
utilizaţi şi în studiile O.N.U.:
- un anumit nivel al produsului naţional brut pe locuitor;
- o anumită proporţie a populaţiei active ocupate în sectoarele secundar şi terţiar;
- un anumit grad de ocupare a femeilor;
- un anumit nivel al ştiinţei de carte.
În aceste condiţii tranziţia demografică a devenit un proces mult mai complex, parte
integrantă a procesului de dezvoltare social economică, de modernizare a societăţii. S-au
evidenţiat astfel o serie de interdependenţe dintre variabilele demografice („tranziţia
demografică”) şi variabilele social-economice („creşterea economică”, „dezvoltarea”). Chiar
dacă mai sunt încă aspecte neelucidate referitoare la mecanismele de funcţionare teoria
tranziţiei demografice a devenit cu adevărat un concept teoretic, cu posibilităţi reale de
prognoză pentru ţările în curs de dezvoltare, aflate în fază incipientă sau intermediară a
tranziţiei.
75
5.3. Mobilitatea teritorială a populaţiei
5.3.1. Conceptul de mobilitate teritorială a populaţiei

Mobilitatea populaţiei este un fenomen ce a caracterizat societatea din cele mai vechi
timpuri şi până astăzi. Aşadar ea are un profund caracter istoric manifestându-se în mod
diferenţiat în spaţiu şi timp în funcţie de factorii şi condiţiile, concrete, specifice de la o etapă la
alta şi dintr-un loc în altul.
Noţiunea de mobilitate are o sferă foarte largă de cuprindere de la cea teritorială şi până la
cea socială. În acest sens putem defini mobilitatea populaţiei ca procesul prin care persoanele
îşi schimbă statutul rezidenţial, profesional sau social.
În mod corespunzător, schematizând se pot distinge: mobilitatea spaţială (teritorială sau
geografică), mobilitatea profesională şi mobilitatea socială, schimbarea statutului matrimonial,
schimbarea statutului educaţional.
Dintre toate cea mai complexă, şi care influenţează în acelaşi timp şi celelalte tipuri de
mobilităţi este mobilitatea spaţială, teritorială sau geografică a populaţiei. Este un proces care
cuprinde suma deplasărilor populaţiei în spaţiu, determinate de cauze variate, pe distanţe mai
mari sau mai mici, însoţite sau nu de schimbarea definitivă (permanentă) a domiciliului.
Complexitatea fenomenului constă în faptul că intensitatea cu care se produce poate
echilibra sau dezechilibra bilanţul demografic între zone sau localităţi, poate structura sau
destructura o colectivitate.
Echilibrul natural dintre populaţie şi resurse se modifică în mod esenţial fie prin apariţia
unui surplus de populaţie, constituindu-se astfel o zonă de emigraţie, fie prin apariţia unui
surplus de resurse, constituindu-se în acest caz o zonă de imigraţie. Atunci când presiunea
demografică asupra resurselor naturale şi sociale atinge o anumită limită, emigraţia apare ca o
necesitate. Migraţia permite o restabilire a echilibrului atât în zona de plecare cât şi în zona de
sosire, îndeplinind astfel o funcţie obiectivă.
Migraţia este în ultimă instanţă nu numai o schimbare de domiciliu, ci şi o schimbare de
mediu social, cultural, economic şi afectiv.
Migraţia ca fenomen demografic constituie cea de-a doua componenţă a mişcării generale
a populaţiei sau dinamicii demografice şi se manifestă în cadrul populaţiilor considerate ca
sisteme dechise. În cadrul acestor categorii de populaţie intrările sunt asigurate pe lângă naşteri
şi de imigrări iar ieşirile pe lângă decese şi de emigrări. Prin urmare din diferenţa dintre
natalitate şi mortalitate rezultă bilanţul demografic natural, care determină creşterea naturala a
populaţiei, iar diferenţa dintre imigrări şi emigrări pune în evidenţă creşterea migratorie.
Migraţia nu mai are caracter dual, biologic şi social, pe care l-au avut naşterea şi decesul,
ea este în totalitate un eveniment social. Migraţia are o condiţionare socială şi generează
consecinţe sociale. De aceea studiul migraţiei este prin excelenţă interdisciplinar: geografia,
sociologia, demografia, economia se numără printre ştiinţele cele mai importante în
cunoaşterea migraţiei.
Geografia studiază acest fenomen în primul rând ca factor al creşterii populaţiei în teritoriu,
ca factor al creşterii urbane, ca factor al mişcării generale a populaţiei, ca fluxuri de populaţie
care modifică numărul şi structura populaţiei în localitatea de origine şi în localitatea de
destinaţie, caracteristicile demografice ale celor două populaţii, ca factor al omogenizării
sociale, în ultimă analiză. Fenomenul este deosebit de amplu şi cu implicaţii pe toate planurile.
În definirea migraţiei şi analiza generală a fenomenului migratoriu se utilizează o serie de
termeni specifici: emigraţia, exodul demografic, imigraţia, remigraţia. Aceşti termeni sunt
generaţi de caracteristicile fenomenului şi anume: zona de plecare, zona de sosire, intensitatea
migraţiei, natura migraţiei etc.
Emigraţia se referă la plecările (ieşirile), de populaţie dintr-o anumită zonă, indiferent de
mărimea sau nivelul taxonomic al acesteia. Ea cuprinde în condiţiile normale, numai surplusuri
de populaţie şi nu produce modificări esenţiale, în piramida demografică. Există, însă, situaţii
determinate de cauze multiple, când în procesul migratoriu este antrenată o populaţie mai
numeroasă decât surplusul demografic producându-se o destructurare a comunităţii respective.
76
MOBILITATEA TERITORIALĂ A POPULAŢIEI
CAUZE TIPURI DE MIGRAŢII CONSECINŢE
CATACLISME
SUPRAPOPULAREA MALADII PSIHOLOGICE
CATACLISM REZIDENŢIAL DURATĂ SCOP ADMINISTRATIV EFECTIV DESFĂŞURARE DEMOGRAFICE SOCIALE
E
SOCIAL- POLITICE DEZVOLTAREA TRANSPORTURILOR rurale definitive economic interne individuale organizate ECONOMICE
istorice aeriene urbane temporare turistic externe pe grupe neorganizate
ritmice pelerinaj
religioase terestre
diurne
culturale maritime
tradiţii
Fig. 5.6. – Mobilitatea teritorială a populaţiei

O asemenea deplasare de populaţie poartă denumirea de exod demografic, în cadrul
căruia, cea mai frecventă formă o reprezintă exodul rural.
Imigraţia defineşte populaţia migrantă, sosită sau intrată într-o zonă sau localitate.
Imigraţiile în zona de origine, adică revenirile după o plecare, considerată la un moment dat
definitivă sau temporară, poartă numele de remigraţie.
Termenul de migrant are un conţinut foarte bogat. El primeşte, în vocabularul ştiinţelor
umane, întrebuinţări oarecum distincte, care marchează o anumită stare de lucruri în
dezvolatarea social-economică a unor regiuni ale globului.
Diversitatea definiţiilor migrantului cauzează o anumită discordanţă în statisticile naţionale,
baze ale comparaţiei internaţionale. În unele cazuri se pune pe prim plan statutul economic şi
social al migrantului, în altele, modul de transport sau mai simplu, intenţiile declarate. În cele
mai multe cazuri utilizează toate aceste criterii.
Pentru geografi, care studiază condiţiile de populare a pământului, “noţiunea de migraţie
are o semnificaţie istorică şi actuală, ea incluzând toate acele fapte (invazie, colonizări, migraţii
propriu-zise) care au contribuit la răspândirea şi concentrarea populaţiei pe glob” (6).
Mobilitatea teritorială a populaţiei capătă deci diferite aspecte în funcţie de scop,
ritmicitate, periodicitate, durată etc.
În funcţie de factorii şi condiţiile care favorizează sau determină deplasarea, se disting
următoarele categorii de populaţie:
- populaţia migratoare, este cea care se deplasează în teritoriu schimbându-şi domiciliul şi
locul de muncă. Aici se încadrează atât deplasările de la o localitate la alta şi până la
deplasările de la un continent la altul;
- populaţia sezonieră include populaţia ce se deplasează (indiferent de distanţă), pentru
muncă pe o perioadă determinată sau periodic (lunar, anual), în localităţi balneoclimaterice sau
de agrement, pentru tratament medical sau recreare folosind perioada de concediu sau
vacanţă;
- populaţia flotantă cuprinde populaţia ce se deplasează pentru muncă, recreare sau în
alte scopuri, în altă localitate decât cea de reşedinţă, fără a-şi schimba domiciliul de bază,
pentru o perioadă mai mare de 48 de ore;
- populaţia navetistă este formată din populaţia ce se deplasează zilnic, alternant, pentru
muncă în teritoriu, între localitatea de domiciliu şi localitatea unde îşi exercită activitatea.
5.3.2. Cauzele migraţiei
Având o condiţionare multiplă, migraţiile fie ele organizate ori neorganizate individuale sau
în grup se produc datorită unor cauze variate, şi anume:
- suprapopularea, considerată de cei mai mulţi principala cauză, este un fenomen
demografic ce are o puternică determinare economică;
- dezvoltarea căilor de comunicaţie favorizează la un moment dat, mai ales în ţarile
dezvoltate, dispersarea industriei în teritoriu, proces care este inevitabil urmat de migraţie, în
special a forţei de muncă;
- transportul maritim a constituit în perioadele trecute motorul migraţiilor intercontinentale;
- cauzele de ordin social includ migraţiile care au la bază considerente de ordin politic,
istoric, religios, cultural şi chiar tradiţii;
- cataclismele şi maladiile sunt de asemenea cauze care determină imigrări şi emigrări
masive şi bruşte;
- de ordin psihologic, cum ar fi populaţia din zonele de câmpie care este fascinată de
regiunile înalte muntoase.
78
5.3.3. Tipuri de migraţii
Pornind de la cauzele generale şi particulare care determină deplasarea populaţiei în

teritoriu, distingem o mare varietate tipologică a acestei mobilităţi ce are la bază următoarele
criterii:
- după mediul rezidenţial, migraţiile pot fi: rural-urbane, urban-rurale, interrurale,
intrarurale, interurbane şi intraurbane;
- după durata şi natura deplasărilor deosebim migraţii definitive, temporare (sezoniere)
ritmice şi diurne;
- după criteriul administrativ: interne şi externe;
- după efectiv pot fi individuale sau pe grupe;
- după modul de defăşurare: organizat sau neorganizat;
- după scop: economic, turistic, pelerinaj etc.
Migraţiile au un caracter selectiv ceea ce le conferă un rol perturbator, cu excepţia celor
organizate şi care se desfăşoară după anumite reguli. Datorită caracterului selectiv se produce
destructurarea colectivităţiilor ceea ce impune analiza fenomenului pe profesii, vârste, sex şi
medii sociale.
5.3.4. Indicatorii de analiză a migraţiei
Aspectele cele mai importante ce fac obiectul analizei mişcării migratorii se referă la:
- intensitatea fenomenului, pe total şi pe subcolectivităţi structurate după caracteristici
demografice (sex, vârstă, stare civilă), socio-economice şi culturale;
- orientarea fluxurilor migratorii (migraţia rural-urban şi invers);
- structura emigranţilor după ţara de destinaţie sau a imigranţilor după ţara de origine în
cazul mişcării migratorii externe;
- în cazul mişcării flotante prezintă interes şi surprinderea aspectelor legate de
sezonalitate;
- efectele pe care le poate avea mişcarea migratorie asupra structurii populaţiei diverselor
comunităţi, pe sexe şi vârste ca şi implicaţiile determinate de mişcarea migratorie selectivă
asupra evoluţiei intensităţii fenomenelor mişcării naturale;
- dinamica mişcării migratorii;
- studiul cauzelor ce determină fenomenul.
Studiul mişcării mogratorii se face de regulă în optica analizei transversale, analiza
longitudinală fiind mai puţin semnificativă, deosebirile de nuanţă implicând perioade istorice şi
transformări economice şi în mai mică măsură, generaţii distincte.
În analiza fenomenului de migraţie se utilizează următoarele tipuri de indicatori şi rate:
- migraţia brută (Mb), caracteizează global fenomenul, reprezentând suma persoanelor
imigrate (sosite) (I) şi a persoanelor emigrate (plecate) (E):
Mb = I + E (5.59)
- migraţia netă (Mn) reprezintă diferenţa dintre numărul persoanelor imigrate (I) şi
emigrate (E):
Mn = I − E (5.60)
Ca şi în cazul altor fenomene demografice, deoarece localităţile se deosebesc din punct
de vedere al efectivului populaţiei, este necesar ca atât migraţia brută cât şi cea netă să fie
corelate cu numărul mediu al populaţiei, determinând rata migraţiei brute şi respectiv rata
migraţiei nete.
- rata migraţie brute (Rmb) reprezintă aşadar raportul dintre migraţia brută (Mb) şi numărul
mediu al populaţiei (Pm):
I+E M
Rmb = × 100(1000) = b × 100(1000) (5.61)
Pm Pm
79
TIPURI DE MIGRAŢII
C R I T E R I I
REZIDENŢIAL ADMINISTRATIV DURATĂ SCOP EFECTIV DESFĂŞURARE
RURALE URBANE INTERNE EXTERNE DEFINITIVE ECONOMIC INDIVIDUALE ORGANIZATE
intrarurale intraurbane navetismul internaţionale TEMPORARE TURISTIC PE GRUPE

NEORGANIZATE
interrurale interurbane exodul rural intercontinentale DIURNE PELERINAJ ÎN MASĂ
RURAL-URBANE
URBAN-RURALE
Fig. 5.7. –Tipuri de migraţii.

- rata migraţiei nete (Rmn) este dată de raportul dintre migraţia netă (Mn) şi numărul
mediu al populaţiei (Pm):
I−E M
Rmn = × 100(1000) = n × 100(1000) (5.62)
Pm Pm
Rata brută (generală) a migraţiei se poate stabili şi pentru perioade mai reduse decât anul
calendaristic (lună, trimestru, semestru), permiţând analiza sezonalităţii migraţiei cu ajutorul
indicilor de sezonalitate.
Datorită motivaţiei şi implicaţiilor economico-sociale diferenţiate a imigraţiei şi emigraţiei se
impune şi analiza lor separată sub forma ratei de imigrare şi emigrare.
- rata de imigrare (Ri) reprezintă raportul dintre numărul celor imigraţi (sosiţi) (I) şi
numărul mediu al populaţiei (Pm):
I
Ri = × 100(1000) (5.63)
Pm
- rata de emigrare (Re) se obţine raportând numărul celor emigraţi (plecaţi) (E) la
populaţia medie (Pm):
E
Re = × 100(1000) (5.64)
Pm
Diferenţa celor două rate este echivalentă cu rata migraţiei nete:
I E I−E
R i − Re = − = = Rmn (5.65)
Pm Pm Pm
Aşa cum arătam anterior, analiza migraţiei trebuie aprofundată prin studierea structurii
imigranţilor şi emigranţilor după diverse caracteristici în special pe grupe de vârstă şi sexe.
O anumită structură după aceste două caracteristici a populaţiei supuse fenomenului
migraţiei va influenţa structura populaţiei şi comportamentul demografic atât în localităţile de
unde pleacă cât şi în localităţile unde se stabileşte.
Dacă emigraţia populaţiei dintr-o localitate va afecta în special grupele de vârstă tinere,
consecinţa va fi un proces de îmbătrânire demografică a populaţiei pentru localitatea de unde
pleacă şi un proces de întinerire a populaţiei în localităţile unde îşi stabilesc domiciliul.
Se va modifica, de asemenea, intensitatea fenomenelor demografice, în special natalitatea
şi mortalitatea populaţiei.
Migraţia populaţiei de la sat către oraş va avea ca efect, în prima fază, o creştere a
natalităţii în mediul urban, deoarece, comportamentul demografic al populaţiei rurale este
favorabil unei natalităţi mai ridicate.
Acest comportament demografic se va adapta la condiţiile mediului urban după trecerea
unei anumite perioade.
Afluxul de populaţie tânără către unele localităţi va determina şi o scădere a coeficientului
mortalităţii generale în cadrul acestora. Intensitatea mai ridicată a migraţiei populaţiei de sex
masculin duce la schimbarea proporţiei pe sexe în localităţile unde imigrează, cât şi în
localităţile de unde emigrează.
- balanţa şah a migraţiei este indicatorul ce redă direcţia şi intensitatea fluxurilor
migratorii.
De obicei acestea se orientează de la regiuni cu un spor natural ridicat şi cu dezvoltare
economică mai redusă, către regiuni cu spor natural scăzut, dar dezvoltate din punct de vedere
economic.
Balanţa şah a migraţiei cuprinde:
- localităţile de unde se formează şi spre care se îndreaptă fluxurile migratorii;
- numărul populaţiei imigrante şi emigrante pentru fiecare localitate;
- numărul total al populaţiei supuse fenomenului migraţiei.
Utilizând un model ipotetic de balanţă şah a migraţiei (Tabelul 5.1.) vom constata
următoarele:
81
Tabelul 5.1.
Regiuni de Regiuni de imigraţie
emigraţie
A B C D E Total
A - 10 60 30 25 125
B 50 - 100 150 200 500
C 80 - - 60 20 160
D 100 10 80 - - 190
E - 120 90 40 - 250
Total 230 140 330 280 245 1225
- posibilitatea stabilirii bilanţului migratoriu pentru fiecare regiune luată în studiu (făcând
abstracţie de migraţia externă), scăzând din totalul imigranţilor din fiecare regiune numărul
emigraţilor din aceeaşi regiune. De exemplu pentru regiunea A bilanţul migratoriu este dat de
diferenţa dintre 230 (totalul imigranţilor) şi 125 (numărul total al emigranţilor), deci 105
persoane.
- posibilitatea delimitării regiunilor de atracţie a fluxurilor migratorii, precum şi regiunile de
unde se formează acestea.
Pentru a pune în evidenţă aportul pe care îl aduc regiunile componente la bilanţul
demografic al unei regiuni sau alta se poate face defalcarea pe regiuni de provenienţă. Utilizând
exemplul anterior vom obţine pentru regiunea A (Tabelul 5.2.):
Tabelul 5.2.
Imigranţi Emigranţi Bilanţ Regiunea de
migratoriu provenienţă
50 10 40 Din regiunea B
80 60 20 Din regiunea C
100 30 70 Din regiunea D
- 25 -25 Din regiunea E
230 125 105
Se poate deci observa că la realizarea excedentului migratoriu din regiunea A îşi aduce
aportul, în ordinea ponderii doar regiunile D, B şi C. Regiunea E constituie în cazul regiunii A,
zonă de imigraţie.
Descompunerea bilanţului migratoriu pe regiunile de provenienţă se poate face pentru
fiecare regiune în parte.
Analiza trebuie completată prin caracterizarea dezvoltării economice a regiunilor pentru a
desprinde cauzele migraţiei.
Compararea, pentru o perioadă de timp mai îndelungată, a unor asemenea balanţe ale
migraţiei va oglindi modificările intervenite în orientarea şi intensitatea fluxurilor migratorii, care,
corelate cu modificările în domeniul social-economic, oferă posibilitatea analizei complexe a
fenomenului migraţiei.
5.3.5. Bilanţul demografic migratoriu
Bilanţul demografic migratoriu (Bdm) reprezintă diferenţa dintre numărul persoanelor sosite
(imigrate)(I) într-o anumită ţară sau zonă şi numărul celor plecate (emigrate)(E) din ţara sau
zona respectivă:
Bdm = I – E (5.66)
Raportată diferenţa respectivă la numărul mediu al populaţiei (Pm) vom obţine rata
bilanţului demografic migratoriu (Rbdm) calculată după formula:
82
I−E
Rbdm = × 1000 (5.67)
Pm
În funcţie de sensul pe care îl are această diferenţă bilanţul demografic migratoriu poate fi:
- pozitiv, atunci când numărul celor sosiţi (I)este mai mare decât al celor plecaţi (E) (I > E),
situaţie în care fenomenul mai este cunoscut şi sub denumirea de imigraţie netă, excedent
migratoriu sau spor migratoriu;
- nul (egal cu zero), când I = E
- negativ, când numărul celor sosiţi (I) este mai mic decât numărul celor plecaţi (E) (I < E),
situaţie când fenomenul se numeşte emigraţie netă sau deficit migratoriu.
5.4. Bilanţul demografic general
Populaţia poate fi studiată la un moment dat, secvenţial, în mod instantaneu, ca o

fotografiere a stării de moment, sau prin înregistrarea şi analiza evenimentelor desfăşurate de-a
lungul timpului. Prima abordare poartă denumirea de cercetare transversală, iar cea de-a doua
de cercetare longitudinală.
Populaţia se află într-un proces continuu de modificare (variaţie) a efectivului, distribuţiei şi
structurii, ceea ce impune, indiferent de tipul de abordare (transversală sau longitudinală),
studierea ei într-o viziune sistemică.
În cazul în care populaţia este considerată un sistem închis, procesele ce caracterizează
sistemul, adică intrările şi ieşirile sunt date doar de naşteri şi respectiv decese, care prin
diferenţă formează bilanţul demografic natural.
Dacă populaţia este considerată un sistem deschis, cele două caracteristici ale sistemului
vor fi date de:
- intrări: naşteri (N) şi imigrările (I);
- ieşiri: decese (D) şi emigrări (E).
Aşadar, populaţia deschisă este caracterizată atât de un bilanţ demografic natural, cât şi
de un bilanţ demografic migrator, diferenţa dintre ele fiind bilanţul demografic general.
Considerarea populaţiei ca sistem este în consecinţă o problemă fundamentală pentru
modelarea matematică a acesteia şi a proceselor demografice, pentru elaborarea modelelor
demoeconomice, ca şi pentru tehnicile de simulare.
Bilanţul demografic general este în consecinţă indicatorul cel mai sintetic, ce reflectă
starea a nu mai puţin de şase fenomene demografice (natalitatea, mortalitatea, mişcarea
naturală, imigraţia, emigraţia şi mişcarea migratorie), redând în acelaşi timp intensitatea şi
sensul de evoluţie al unei populaţii.
Bilanţul demografic general reprezintă expresia matematică a mişcării generale a
populaţiei (dinamicii populaţiei), indicatorul cel mai sintetic, ce cuprinde aşa cum am mai spus
şase variabile (natalitatea, mortalitatea, bilanţul natural, imigraţia, emigraţia şi bilanţul
migratoriu), ce reflectă intensitatea şi sensul de evoluţie al unei populaţii.
Aşa după cum se observă reprezentarea grafică a conceptului de bilanţ demografic
general ia forma unui hexagon regulat ce redă complexitatea fenomenelor demografice din
cadrul unei populaţii considerată ca un sistem deschis, fiind expresia “feed-back”-ului ce
caracterizează sistemul respectiv (Fig.5.8).
Tocmai în acest sens am încercat elaborarea unui model matematic de analiză
transversală a dinamicii populaţiei pe care l-am denumit “hexagonul demografic”, aşa după cum
pentru alte aspecte se utilizează piramida structurală, nomograma (diagrama triunghiulară),
pentagonul economic ş.a.
Acesta reprezintă un hexagon ideal (regulat) ale cărui colţuri cuprind următoarele variabile
demografice: natalitatea (N), mortalitatea (M), bilanţul natural
(Bn), imigraţia (I), emigraţia (E), şi bilanţul migratoriu (Bm). În interiorul său prin transpunerea
grafică a valorilor variabilelor respective se va forma tot un hexagon dar neregulat. În centru
poate fi înscrisă valoarea bilanţului general sau întreaga suprafaţă poate fi haşurată în funcţie
de intervalul de frecvenţă.
83
Fig.5.8.-Bilanţul demografic general (hexagonul demografic).
Forma neregulată a hexagonul interior este în funcţie de valorile înscrise în colţurile

acestuia. Aşadar hexagonul demografic constituie atât o transpunere grafică a conceptului
teoretic de sistem demografic cât şi un mod de reprezentare grafică a bilanţului demografic
general. El poate fi realizat atât manual cât şi pe computer. În prima variantă modul de realizare
este similar cu cel al unei diagrame polare. În cea de-a doua variantă programul Excel, pe baza
datelor avute la dispoziţie obligatoriu într-o anumită ordine conform celor din Tabelul 5.3 (Bdm,
E, M, Bdn, N, I), va construi o reprezentare grafică de tip „radar”, având forma unui hexagon
aşezat în poziţie verticală.
Tabelul 5.3. Dinamica populaţiei oraşelor Arad şi Timişoara

la recensământul din 1992
Nr. crt. Fenomenul demografic Arad Timişoara

1 Bilanţul demografic migratoriu 6,6 9,2
2 Emigrare 9,05 12
3 Mortalitate 12,6 10,1
4 Bilanţul demografic natural - 3,1 -1,2
5 Natalitate 9,5 8,9
6 Imigrare 15,7 21,2
7 Bilanţul demografic general 3,5 8
De fapt, reţeaua „gridlines” a graficului are forma unei reţele de hexagoane regulate
circumscrise, având centrul comun, peste care este suprapus un hexagon neregulat rezultat din
unirea punctelor corespunzătoare valorilor reprezentate, ce constiuie hexagonul demografic
propriu-zis. În etapa a doua se elimină hexagoanele interioare, păstrându-se numai cel exterior
şi cel rezultat din unirea punctelor (propriu-zis), care se vor roti spre dreapta cu 90o, fiind aduse
în poziţie orizontală. În etapa a treia se aduc şi valorile în poziţie normală (verticală) şi se va
înscrie semnificaţia lor, aşa cum este ea în tabel, în colţurile hexagonului exterior (regulat).
În interiorul său poate fi înscrisă valoarea bilanţului demografic general sau poate fi
haşurat diferit în funcţie de intervalele de frecvenţă alese (Fig.5.9).
Din multitudinea de aspecte ce pot fi desprinse din analiza unui hexagon demografic,
reţinem ca fiind mai importante:
84
A B
Fig.5.9.–Bilanţul demografic general
al Municipiilor Arad (A) şi Timişoara (B) la recensământul din 1992.
- suprafaţa hexagonului, care este direct proporţională cu intensitatea dinamicii populaţiei;

- forma hexagonului cu referire la direcţia sau direcţiile în care se dezvoltă sau se retrage,
indicând gradul de intensitate cu care se manifestă variabilele ce compun dinamica
demografică;
- analiza fiecărei variabile în parte;
- analize comparative prin suprapunerea mai multor hexagoane (Fig.5.10);
- semnul bilanţului demografic general a cărui valoare este înscrisă în centrul hexagonului;
Expresia matematică a bilanţului demografic general este:
Bdg = ( N + I ) – ( D + E ) (5.68)
Fig.5.10.– Hexagoanele demografice suprapuse

ale oraşelor Arad şi Timişoara.
În funcţie de valorile variabilelor ce îl compun, bilanţul demografic general poate fi:

- pozitiv, când N + I > D + E, adică intrările depăşesc ieşirile ca volum, situaţie în care
numărul populaţiei este în creştere datorită natalităţii şi imigraţiei;
- nul (egal cu zero), când N + I = D + E, însemnând că numărul populaţiei este staţionar,
datorită egalităţii volumului dintre intrări şi ieşiri;
- negativ, când N + I < D + E, intrările sunt mai mici decât ieşirile, caz în care numărul
populaţiei este în scădere datorită mortalităţii şi emigraţiei;
Hexagonul demografic, atât ca modalitate de transpunere grafică a conceptului teoretic de
sistem demografic cât şi ca mod de reprezentare grafică a bilanţului demografic general, redă
complexitatea fenomenelor demografice din cadrul unei populaţii considerată ca un sistem
deschis, fiind expresia „feed-back”- ului ce caracterizează sistemul respectiv.
85
5.5. Mobilitatea socială a populaţiei
Viaţa socială a omului începe odată cu primele asocieri umane în vederea asigurării
resurselor de subzistenţă. Ulterior fiinţele umane s-au născut într-o societate care deja
funcţionează. Aşadar societatea este centrul existenţei umane iar viaţa socială este viaţa în
societate. În funcţie de modul de asociere al oamenilor, al modului de asigurare a resurselor, a
relaţiilor sociale şi a tipului de economie practicat, au existat de-a lungul timpului mai multe tipuri
de societăţi clasificate astfel:
- societăţile de vânători şi culegători;
- societăţile horticole;
- societăţile pastorale;
- societăţile agrare;
- societăţile industriale;
- societăţile postindustriale.
Talcott Parsons grupează aceste societăţi în trei categorii şi anume:
- societăţile primitive ce cuprind societăţile de vânători şi culegători, şi primele societăţi
horticole; în aceste societăţi, diferenţierea internă este mică, iar familia constituie instituţia
socială de bază, dacă nu chiar singura.
- societăţile intermediare, echivalente aproximativ cu societăţile horticole şi pastorale târzii,
şi cu cele agrare timpurii; aceste societăţi au o diferenţiere internă modestă constând într-o
instituţie religioasă, o formă de început de conducere ţi un sistem economic.
- societăţile moderne corespund statelor industriale şi postindustriale şi constituie stadiul
final al evoluţiei (după părerea lui Parson); în aceste societăţi, instituţiile sociale de bază apar
ca sfere separate dar interdependente.
Societatea poate fi definită ca o colectivitate de oameni care au o cultură comună, ce o
transmit şi generaţiilor următoare, un teritoriu comun şi o identitate comună şi care se
influenţează reciproc prin relaţii organizate social.
Faptul de a avea o cultură comună, un teritoriu şi o identitate comune îi leagă pe oameni
unul de altul. Cultura comună le asigură un „model de existenţă” comun, iar teritoriul geografic
comun le asigură un spaţiu comun în care să realizeze cultura. Acestea două se combină
pentru a asigura un sentiment comun de identitate. Acest sentiment comunitar este, de
asemenea, produs de interacţiunea umană, din care mare parte se produce prin canale sociale.
Aceste canale de interacţiune se află printre elementele structurale –elementele constitutive –
ale societăţii.
Interacţiunea socială rareori are loc întâmplător. Există, în general, un tipar al
comportamentului uman. În timp ce cultura determină o parte a tiparului, o mare parte a lui este
determinată şi de elementele structurale ale societîţii. Pe scurt, structura socială este tiparul
recurent al relaţiilor dintre elementele societăţii. Printre aceste elemente sunt: statutul, rolul,
grupurile, organizaţiile, instituţiile sociale şi comunitatea.
Problema fundamentală a tuturor societăţilor o constituie modul inechitabil de repartizare a
resurselor. O persoană poate avea mai multă bogăţie sau putere decât alta. Aceste diferenţe
între indivizi reflectă inegalitatea socială şi pot rezulta din faptul că o persoană lucrează mai
mult decât alta sau îşi alege o slujbă ori carieră care exercită mai multă putere decât alta.
Deosebirele între categorii sociale mai curând decât între indivizi constituie ceea ce se
numeşte diferenţiere socială. Când oamenii din aceste categorii sociale diferite sunt rânduiţi
într-o oarecare ordine ierarhică, ce le permit accesul diferitla resursele sociale, rezultatul este
stratificarea socială.
De fapt, categoriile sociale rânduite în mod diferit constituie „straturi”ale societăţii, aşa cum
straturile geologice formează scoarţa terestră. Cei din straturi similare au şanse similare în
viaţă, cum sunt nivelul de educaţie pe care îl pot atinge, nivelul de sănătate de care se pot
bucura şi nivelul de trai pe care îl pot avea. Stratificarea socială este o caracteristică a societăţii,
nu a membrilor săi individuali. Deşi forma ei poate varia, toate societăţile, cu excepţia celor mai
primitive din punct de vedere tehnologic, au un oarecare sistem de stratificare. În fiecare
societate, sistemul este justificat printr-o ideologie ce este îmbrăţişată îndeosebi de cei care
86
beneficiază cel mai mult de el. Acest sistem, cu suportul său ideologic, este transmis
generaţiilor viitoare prin procesul socializării.
Stratificarea socială se bazează pe două sisteme: cel de castă şi cel de clasă.
Sistemul bazat pe caste este un sistem de clasificare „închis”, în care poziţia este
determinată de familia în care se naşte persoana; de obicei, schimbarea poziţiei nu este
posibilă. Statutele atribuite (cele luate de persoane la naştere – rasa, sexul – şi asupra cărora
ele nu au un control) determină poziţia în castă a persoanei.
Deseori, poziţia într-o castă comportă o anumită ocupaţie. Membrii unei caste ar putea fi
pantofari, membrii alteia ar putea fi măcelari. Aceste ocupaţii sunt înrădăcinate în castă şi sunt
transmise generaţiilor următoare prin familie. Datorită acestei transmiteri din generaţie în
generaţie a statutului, oamenii au tendinţa de a se căsători cu cei de acelaşi nivel social. Acest
proces se numeşte endogamie. Ideologia care susţine un sistem bazat pe caste deseori derivă
din idei religioase, care îi asigură o bază puternică. De fapt, în unele societăţi această bază
religioasă a dus la ideea că contactul între membrii diferitelor caste poate provoca o poluare
rituală sau o aducere în stare de „prihană” a unui membru dintr-o castă inferioară.
Sistemul bazat pe clase este o formă „deschisă” de stratificare, în care poziţia primităde o
persoană prin naştere poate fi schimbată. În esenţă, poziţia unui individ într-o clasă este bazată
pe statutul dobândit, la care se ajunge, cel puţin în parte, prin eforturile şi deciziile acestuia mai
curând decât prin naştere. Deschiderea sistemului bazat pe clase duce la mobilitate socială,
mişcarea indivizilor în sus şi în jos în structura de clasă. Datorită mobilităţii sociale, clasele nu
sunt atât de strict delimitate cum sunt castele. Graniţele dintre clase sunt oarecum estompate şi
chiar numărul claselor nu este totdeauna clar. De asemenea, criteriile care determină
apartenenţa oamenilor la o clasă şi nu la alta sunt flexibile.
Ca şi casta, clasa influenţează puternic şansele vieţii individului. Cei din clasele de sus au,
în general, un mai mare acces la resursele societăţii, cum sunt educaţia, profesiunile şi
asistenţa medicală. Totuşi, prin mobilitatea socială şansele vieţii unei persoane la naştere pot fi
schimbate.
Clasa este multidimensională; adică, există mai mulţi factori care contribuie la ea, cum
sunt bogăţia, puterea şi prestigiul social. Într-o structură de clasă complexă e posibil ca un
individ să nu posede toate atributele unei anumite clase. De pildă, o persoană care se bucură
de un prestigiu deosebit (un artist sau un atlet vedetă) poate avea puţină putere. Acest posibil
caracter instabil al statutului este un alt motiv pentru care graniţele dintre clase nu sunt
categoric definite. Studiul structurii sociale pe clase are o importanţă deosebită pentru orice
comunitate umană putându-se evidenţia cordonatele de dezvoltare a acesteia precum şi modul
de viaţă al indivizilor ce o alcătuiesc. Poziţia clasei sociale are un efect important asupra stilului
de viaţă şi asupra şanselor vieţii fiecărei persoane. Clasa socială arată cât de bogaţi sunt
indivizii, ce durată de viaţă au, ce tipuri de educaţie primesc, ce fel de viaţă de familie duc.
Toate acestea fac ca structura socială pe clase să cunoască o mobilitate socială a
indivizilor deosebit de amplă şi diversă atăt ca forme cât şi ca factori de determinare (Fig.5.11).
Norman Goodman (1992) distinge următoarele forme şi factori de mobilitate socială:
Forme de mobilitate socială:
- orizontală ce se referă la mişcarea dintr-o poziţie socială în alta cu un statut aproximativ
egal;
- verticală ce se referă la o schimbare dintr-o poziţie socială în alta, fie de un rang
superior, fie inferior; astfel mobilitatea socială verticală poate fi ascendentă şi descendentă;
- intergeneraţională sau schimbarea în poziţia socială a copiilor faţă de cea a părinţilor,
care poate fi ascendentă sau descendentă;
- intrageneraţională se referă la schimbarea poziţiei sociale a indivizilor în timpul vieţii,
putând fi de asemenea ascendentă sau descendentă.
Factorii care influenţează mobilitatea socială:
- individuali: clasa socială, educaţia, ocupaţia, rasa, etnicitatea, genul;
- personali: farmecul fizic, relaţiile interpersonale, sănătatea, inteligenţa, înălţimea,
greutatea, norocul;
- structurali: dezvoltarea economică, progresul tehnic, factori individuali.
87
OCUPAŢIA RASA
ASPECTUL
ORIZONTALĂ FIZIC
EDUCAŢIA
ETNIA
CLASA RELAŢIILE
SOCIALĂ INDIVIDUALI GENUL INTERPERSONALE
SĂNĂTATEA
VERTICALĂ
ascendentă/descendentă
MOBILITATEA
FORME SOCIALĂ A FACTORI PERSONALI INTELIGENŢA
POPULAŢIEI
INTERGENERAŢIONALĂ
ascendentă/descendentă ÎNĂLŢIMEA
STRUCTURALI
GREUTATEA
PROGRESUL
TEHNIC
INTRAGENERAŢIONALĂ DEZVOLTAREA NOROCUL
ascendentă/descendentă INDIVIDUALI
ECONOMICĂ
Fig. 5.11. – Conceptul de mobilitate socială a populaţiei.

6. STRUCTURA GEODEMOGRAFICĂ
Populaţia considerată ca sistem se compune dintr-o serie de subsisteme sau subpopulaţii,

a căror constituire se face pe baza unor caracteristici semnificative şi a variaţiei lor. Pot exista
tot atâtea subpopulaţii câte caracteristici - calitative sau cantitative - pot fi asociate unei
populaţii.
În acest sens distingem populaţia masculină şi feminină, populaţia tânără, adultă şi
vârstnică, populaţia căsătorită şi necăsătorită, populaţia cu nivel elementar, mediu sau superior
de instruire etc. Este foarte importantă deci identificarea caracteristicilor sau a variabilelor
specifice fiecărei populaţii. Aceste caracteristici pot fi: demografice, educaţionale, sociale,
economice, naţionale, confesionale etc.
În mod corespunzător vom distinge o structură demografică, educaţională, socială,
economică etc.
Caracteristicile demografice fundamentale sunt sexul şi vârsta. La acestea se adaugă
statutul matrimonial sau starea civilă. Întrucât starea civilă este legată de familie şi, mai larg, de
gospodărie, vor fi înfăţişate şi subpopulaţiile constituite în raport cu familia şi gospodăria.
Caracteristicile educaţionale sunt cele definite de nivelul de instruire sau felul şcolii
absolvite. Cele economice sunt date de participarea la munca socială (populaţia activă şi
inactivă), deci de statutul economic; cele sociale se referă la statutul rezidenţial (populaţia
urbană şi rurală) şi de statutul social (categoria socială).
Toate aceste structuri se definesc prin anumite stări; modificarea stărilor are loc sub
efectul mişcării sau mobilităţii. Structura demografică se modifică sub influenţa mişcării naturale,
structura rezidenţială sub efectul mobilităţii spaţiale, structura economică şi socială sub efectul
mobilităţii profesionale şi sociale, iar structura educaţională, sub influenţa input-ului educaţional
etc.
Dacă structura demografică este una relativ independentă, legată de sistemul populaţiei,
ca sistem demografic autonom, celelalte rezultă din „intersectarea” populaţiei cu alte sisteme,
economic, social, politic etc. din această cauză analiza structurilor social-economice ale
populaţiei presupune o analiză prealabilă a structurii demografice, fără de care multe aspecte
social-economice nu pot fi înţelese.
Gruparea populaţiei după diverse caracteristici micşorează progresiv gradul de
eterogenitate, permite definirea legităţilor care guvernează evoluţia demografică, favorizează
studierea legăturilor interne şi condiţionarea socio-economică a fenomenelor şi proceselor
demografice. În acelaşi timp cunoaşterea populaţiei la diferite momente este o necesitate
impusă de prerogativele conducerii economice, serveşte fundamentării strategiei dezvoltării
economico-sociale.
Descrierea şi analiza structurii populaţiei beneficiază de o serie de idicatori ce utilizează
mărimi relative de structură. Caracterizarea cea mai generală a structurii populaţiei se obţine
prin stabilirea greutăţii (proporţiei, ponderii) specifice unei categorii de populaţie
(subpopulaţie) de o anumită caracteristică în totalul populaţiei, exprimată în mărimi (valori)
relative, pe baza formulei:
Px
gx = × 100 (6.1)
Pt
De asemenea mai poate fi calculat şi raportul dintre diverse subpopulaţii grupate după
anumite caracteristici, cum ar fi: între cele două sexe, între minoritate şi majoritate, etc.
Px
rx = × 100 (6.2)
Py
în care: Px , Py – Subpopulaţii grupate după anumite caracteristici.
Fiind vorba de structura populaţiei un aspect calitativ foarte important din acest punct de
vedre îl reprezintă gradul de omogenitate (eterogenitate) al acesteia. În acest sens am propus
un indicator sintetic, global, ce reflectă calitativ fenomenul studiat, cu denumirea de indicele de
omogenitate al populaţiei (22).
89
În elaborarea acestui indice am pornit de la următorul raţionament exemplificând pe
structura etnică a populaţiei:
- dacă o comunitate umană, ce numără o sută de persoane este formată dintr-o singură
etnie, atunci ea are un caracter omogen;
- dacă aceeaşi comunitate este formată în proporţie de 50% din două etnii, putem aprecia
că are un caracter relativ omogen;
- în situaţia în care una din cele două jumătăţi ce alcătuiesc comunitatea respectivă nu
este formată dintr-o singură etnie ci din 25 de etnii, atunci considerăm populaţia respectivă,
eterogenă din punct de vedere etnic.
În aceste condiţii fenomenul trebuie analizat sub două aspecte şi anume:
- suma (numărul) persoanelor ce alcătuiesc etnia (etniile) minoritare;
- numărul etniilor minoritare.
Pentru a lua în considerare ambele aspecte în analiza acestui fenomen am propus
următoarea formulă matematică cu ajutorul căreia se poate determina gradul de omogenitate,
în cazul de faţă, etnică a unei populaţii:
Oet = 10 − m
∑ ×N m (6.3)
Pt
unde:
Oet = indicele de omogenitate etnică;
Σm = suma (numărul) persoanelor ce alcătuiesc etnia (etniile) minoritare;
Nm = numărul etniilor minoritare;
Pt = populaţia totală.
Valoarea obţinută oscilează între 0-10. Dacă calculăm numai:
∑m ×N m (6.4)
Pt
obţinem de fapt doar raportul dintre minorităţi şi populaţia totală sau indicele de eterogenitate.
Când indicele tinde spre 0 fenomenul are caracter eterogen iar când tinde spre 10 are
caracter omogen. Pentru a evidenţia aspectul poztiv al fenomenului analizat realizăm diferenţa
între valoarea maximă a indicelui care este 10 şi raportul anterior obţinând în final, direct,
valoarea indicelui de omogenitate etnică.
Pentru diferenţierea unor nivele diferite de omogenitate se împarte scara de variaţie a
indicelui în mai multe intervale în funcţie de detaliile pe care dorim să le obţinem. În cazul de
faţă principalele intervale sunt:
10 - 7,51 – populaţie omogenă etnic;
7,50 - 5,1 – populaţie cu omogenitate etnică relativă;
5,00 - 0 – populaţie eterogenă etnic.
În concluzie apreciem că formula propusă pentru cuantificarea acestui fenomen
demografic, prin simplitatea ei, prin faptul că operează cu valori mici, nefiind necesare
operaţiuni matematice complexe şi putând fi deasemenea uşor de reprezentat grafic şi
cartografic prin diverse metode, scoate în evidenţă mai bine trăsăturile fenomenului studiat.
În comparaţiile teritoriale, privind structura populaţiei, se poate utiliza cu succes „energia
informaţională”.
E = ∑ g i2 (6.5)
Având în vedere existenţa componentelor ce alcătuiesc întregul, se poate trage concluzia
că echilibrul structurii este cu atât mai precar cu cât nivelul energiei informaţionale este mai
scăzut.
90
6.1. Structura demografică
6.1.1. Structura pe sexe

Orice comunitate umană, după caracteristica calitativă sex, se împarte în două
subpopulaţii, masculină şi feminină, ale căror proprietăţi sunt complementare. Această separare
se poate face la nivel de localitate, zonă, ţară, continent sau la scară mondială. Ea se poate
face, însă şi pentru populaţii constituite în raport cu diferite caracteristici: populaţia urbană şi
rurală, populaţia activă şi inactivă etc.
Cele două subpopulaţii se diferenţiază între ele din punct de vedere biologic, al constituţiei
corporale, al rolului lor în reproducere, al participării la activitatea socială etc.
Cunoaşterea structurii populaţiei după sexe este necesară pentru caracterizarea
dimorfismului sexual, a echilibrului dintre sexe pentru fundamentarea unor măsuri de politică
demografică bazate pe respectarea drepturilor persoanelor şi colectivităţilor.
Trebuie precizat faptul că structura populaţiei după sexe trebuie combinată cu structura
după vârstă, deoarece o serie de aspecte importante apar numai cu acest prilej. De pildă, aşa
numita „feminizare” a unei populaţii specifice – a populaţiei rurale, a populaţiei active dintr-o
ramură industrială – are particularităţi semnificative în funcţie de vârstă.
Necesitatea cunoaşterii structurii populaţiei după vârstă şi sex este uşor de intuit, dată fiind
importanţa acestor caracteristici în definirea rolului şi locului fiecărei persoane în procesul
reproducerii populaţiei, al activităţii economice şi, în general, al organizării sociale.
Se poate aprecia că nu există sector de activitate care să nu fie interesat în cunoaşterea
efectivului şi structurii populaţiei după vârstă şi sex.
Pentru analiza şi descrierea structurii populaţiei după sex se folosesc o serie de indici şi
metode relativ simple.
Metoda cea mai generală este proporţia populaţiei masculine, respectiv feminine, în
populaţia totală:
M
pm = × 100 (6.6)
P
şi
F
p f = × 100 (6.7)
P
în care:
pm, pf - proporţia populaţiei masculine, respectiv feminine în populaţia totală;
M, F - populaţia masculină, respectiv feminină;
P - populaţia totală;
Pe baza formulelor de mai sus se poate calcula disproporţia dintre sexe pe total
populaţie, pe zone, pe vârste şi pe grupe de vârstă:
M F M −F
p m− f = p m − p f = × 100 − × 100 = × 100 (6.8)
P P P
Un alt indicator al structurii unei populaţii pe sexe este şi raportul dintre sexe, calculat
sub formă de mărimi relative de coordonare:
- raportul de masculinitate (rm ), calculat după formula:
M
rm = x × 100 (6.9)
Fx
- raportul de feminitate (rf), calculat după formula:
F
r f = x × 100 (6.10)
Mx
în care:
Mx – efectivul populaţiei masculine de vârstă x;
Fx – efectivul populaţiei feminine de vârstă x.
Raportul dintre sexe arată câte persoane de un anumit sex corespund la 100 de persoane
din celălalt sex.
Expresia grafică a raportului dintre sexe o reprezintă curba de masculinitate (Fig.6.1):
91
La naştere, aproape la toate popoarele lumii, se înregistrează un excedent al sexului
masculin faţă de cel feminin: se nasc aproximativ 105 – 106 băieţi la 100 de fete, deci, faţă de
total născuţi vii, ponderea sexului masculin este de 51%, comparativ cu 49% pentru sexul
feminin. Cele două proporţii sunt complementare:
pm + pf = 1 (6.11)
Proporţiile pe sexe ale populaţiei sunt determinate de supranatalitatea şi supramortalitatea
masculină de-a lungul întregii vieţi, de riscurile diferite de mortalitate pe sexe în cazul unor
evenimente sociale diferite: războaie, migraţie, intensitatea fenomenului de industrializare.
Raport de masculinitate
(Pm/Pfx100)
110
100
90
80
70
60
50
40
30
20
10
0
0 5 10 15 20 25 30 35 40 45 50 55 60 65 70 75 80 85 90 95 100 Ani
Fig.6.1.–Curba de masculinitate a populaţiei.
Analiza corelată a structurii populaţiei pe sexe şi vârste evidenţiază faptul că ponderea mai
mare a populaţiei de sex feminin nu este specifică tuturor grupelor de vârstă.
Formată sub incidenţa unei proporţii favorabile sexului masculin la naştere şi a
supramortalităţii masculine, caracteristică întregii perioade a vieţii, structura pe sexe evoluează
astfel: până în jurul vârstei de 20 ani structura pe sexe este net favorabilă populaţiei de sex
masculin, pentru ca la vârste mijlocii (20 – 40 ani) ponderea celor două sexe să se egalizeze,
după care devine preponderentă populaţia de sex feminin. După vârsta de 70 de ani raportul de
2/1 între efectivul populaţiei feminine şi cel al populaţiei masculine este considerat normal. Se
remarcă faptul că o asemenea evoluţie a structurii pe sexe, de-a lungul vieţii, este favorabilă
procesului de reproducere a populaţiei.
În cadrul ţărilor aflate în proces de industrializare se constată mutaţii importante în privinţa
structurii pe sexe a populaţiei din mediul urban şi rural. Urbanizarea rapidă specifică acestor
ţări, realizată, în special, prin migraţia populaţiei din mediul rural, cu precădere a populaţiei de
sex masculin, determină un fenomen de „feminizare” a populaţiei rurale.
În comparaţiile teritoriale, privind structura populaţiei pe sexe, se poate utiliza cu succes
„energia informaţională”.
E = ∑ g i2 (6.12)
în care:
E = indicatorul „energie informaţională”
Având în vedere existenţa celor două componente ale întregului, se poate trage concluzia
că echilibrul structurii pe sexe este cu atât mai precar cu cât nivelul energiei informaţionale este
mai scăzut.
Din analiza structurii pe sexe la nivel mondial reiese că, spre deosebire de ţările
dezvoltate, unde ponderea femeilor este, în general, mai ridicată, în ţările în curs de dezvoltare,
numărul bărbaţilor este de multe ori mai mare decât al femeilor. Explicaţia trebuie căutată atât
în condiţiile grele în care oamenii din ţările în curs de dezvoltare sunt nevoiţi să-şi ducă
92
activitatea, cât şi în concepţia de viaţă (obiceiuri, tradiţii etc.). Specifică pentru aceste ţări este
predominarea economiei agrare, sector în care femeile sunt implicate în măsură egală cu
bărbaţii, dar dezavantajate prin constituţia lor fizică. Nu trebuie uitate nici practicile des întâlnite,
mai ales în America Latină şi Africa, de a încheia căsătorii la vârste mult prea mici (15 – 20 ani),
ceea ce are implicaţii negative asupra sănătăţii populaţiei feminine în ansamblu.
6.1.2. Structura după vârstă
La baza oricărui studiu privind populaţia din punct de vedere economic, social etc. –
trebuie pusă structura populaţiei pe sexe şi vârste, şi, că, orice măsură de a influenţa structura
pe vârste are nevoie de o perioadă mare de timp.
Vârsta este o caracteristică continuă, care pe intervalul de la 0 la ω ani, poate lua un
număr infinit de valori care să difere între ele printr-un interval de timp oricât
de mic.
În analiza demografică definirea vârstei este un aspect foarte important. Vârsta poate fi
definită ca o vârstă exactă a unei persoane, exprimată în ani, luni, zile, ore, minute, secunde,
care s-au scurs de la naştere până în momentul observării statistice a persoanei sau, vârsta în
ani împliniţi pe care o persoană a avut-o la ultima aniversare în timpul anului calendaristic
considerat.
Vârsta exactă se utilizează doar în cazul studiilor referitoare la mortalitatea infantilă.
Pentru analiza celorlalte fenomene demografice se utilizează vârsta în ani împliniţi la momentul
observării statistice.
Repartiţia populaţiei pe vârste are ca rezultat stabilirea unui număr de subpopulaţii în
funcţie de valorile caracteristicii: zi, săptămână, lună, trimestru, semestru, ani, cinci ani, zece ani
etc. În general vârsta unei persoane variază între 0 şi ω (vârsta limită superioară). În mod
obişnuit ω = 100 ani. Necesităţile analizezi demografice impun constituirea unor subpopulaţii,
după caracteristica vârstă.
Este evident faptul că planificarea activităţilor educaţionale, planificarea şi prognoza
utilizării forţei de muncă, organizarea activităţii de servicii, de ocrotire a sănătăţii populaţiei şi, în
general, specificul consumului depind atât de efectivul, cât şi de structura pe vârste a populaţiei.
În contextul creşterii atribuţiilor organelor locale în organizarea vieţii social-economice, al
autoconducerii, cunoaşterea structurii populaţiei pe vârste şi estimarea modificărilor posibile în
perspectivă, nu numai la nivelul întregii ţări, ci şi în profil teritorial, pentru fiecare localitate, s-a
transformat, dintr-un deziderat într-o cerinţă obiectivă.
Aşa cum precizam anterior, cunoaşterea structurii populaţiei pe vârste prezintă nu numai
interes demografic, ci şi o importanţă deosebită pentru cunoaşterea şi conducerea activităţii
economice şi sociale. Vârsta reprezintă una dintre caracteristicile demografice fundamentale
care impune fiecărei persoane un anumit rol în activitatea socială. Ca urmare, pentru analiza
structurii populaţiei pe vârste, putem folosi intervale de grupe variabile. Alături de intervalele
anuale sau cincinale consacrate în analiza demografică, se pot utiliza intervale mai reduse sau
grupe mai mari de vârstă, numite grupe funcţionale sau subpopuaţii, constituite din punct de
vedere al legislaţiei muncii, al vârstei şcolare, al vârstei fertile şi după alte caracteristici de
vârstă.
Aşa, de exemplu, pentru analiza fenomenului mortalităţii infantile, structura populaţiei în
vârstă de zero ani trebuie adâncită prin utilizarea unor intervale de grupare de dimensiunea
zilelor, săptămânilor sau lunilor, după cum, dacă urmărim procesul de instruire a populaţiei,
putem folosi intervale de vârstă specifice diferitelor grade şi trepte de învăţământ: 0 – 2 ani; 3 –
5 ani; 6 – 14 ani; 15 – 18 ani; 19 – 24 ani etc.
Cercetarea structurii populaţiei active, considerată în intervalul de vârstă 15 – 64 ani,
necesită împărţirea ei pe grupe cum ar fi: 15 – 24 ani; 25 – 49 ani şi 50 – 64 ani.
Caracterizarea potenţialului de reproducere a populaţiei necesită stabilirea ponderii
contingentului fertil feminin în totalul populaţiei feminine.
93
Vârsta fertilă sau fecundă pentru populaţia feminină este cuprinsă, în mod obişnuit, între
15 şi 49 ani, interval care apoi este împărţit în 7 cincinale sau 35 intervale anuale.
În practică se folosesc şi alte intervale de grupare a populaţiei pe vârste, în funcţie de
necesităţile analizei şi specificul fenomenelor studiate.
Cunoaşterea structurii populaţiei pe vârste beneficiază de o gamă de metode şi procedee
proprii. Caracterizarea cea mai generală a structurii pe vârste se obţine prin stabilirea greutăţii
(proporţiei, ponderii) specifice a populaţiei de o anumită vârstă (grupă de vârstă) în totalul
populaţiei, exprimată în mărimi (valori) relative, pe baza formulei:
P
g x = ω x × 100 (6.13)
∑ Px
x =0
în care:
gx - greutatea specifică (ponderea) populaţiei de vârstă x în totalul populaţiei;
Px - efectivul populaţiei de vârsta x.
Reprezentarea grafică a structurii pe vârste şi sexe a populaţiei se poate face cu ajutorul
unui grafic special numit piramida vârstelor, care este o combinare între două histograme, câte
una pentru fiecare sex, având scările intersectate.
Plastică şi intuitivă, piramida vârstelor este un excelent mijloc de analiză, s-ar putea spune
o „radiografie” a populaţiei, întrucât prezintă o sută de clase de vârstă, fiecare din ele având
propria sa istorie până la momentul în care este fixată în piramidă.
Piramida vârstelor rezultă din combinarea a două histograme, fiecare reprezentând
efectivul populaţiei de sex feminin, respectiv masculin pe vârste sau grupe cincinale de vârstă.
Pentru a prezenta concomitent atât structura pe vârste, cât şi structura pe sexe, cele două
histograme sunt răsturnate, utilizând o scară unică a absciselor, orientată vertical, pe care se
marchează vârsta. Axele ordonatelor, pe care se indică efectivul populaţiei, ocupă prin
inversare o poziţie orizontală, fiind situate la stânga (sexul masculin) şi la dreapta (sexul
feminin) axei verticale a piramidei.
Ca urmare a scăderii efectivelor de populaţie pe măsura înaintării în vârstă, benzile care
indică numărul populaţiei se micşorează permanent, dând reprezentării grafice aspectul de
triunghi isoscel, fapt ce explică denumirea de piramidă a vârstelor.
În Figura 6.2. se prezintă, sugestiv, operaţiile de transpunere a histogramelor,
prezentând repartiţia populaţiei pe vârste şi sexe, în piramida vârstelor.
Nr. Nr.
pop. pop.
♂ MASCULIN ♀ FEMININ
VÂRSTA VÂRSTA
♂MASCULIN ♀ FEMININ
NUMĂRUL POPULAŢIEI
Fig.6.2.–Piramida vârstelor.
94
În cazul în care efectivul populaţiei se raportează la data de 1 ianuarie, repartiţia pe vârste
este identică cu repartiţia pe generaţii. Piramida vârstelor exprimă, în acest fel, în mod sugestiv,
istoria generaţiilor. De altfel, urmărind cu atenţie modul de dispunere a benzilor în cadrul
piramidei vârstelor, se pot studia efectele unor factori demografici şi extrademografici asupra
populaţiei pe vârste şi sexe.
În mod obişnuit piramida vârstelor se poate constitui pe baza efectivelor populaţiei, pe
vârste sau pe grupe de vârstă, deci pe baza distribuţiilor cu frecvenţe absolute.
Pentru a creşte funcţia analitică a piramidei şi a asigura studiul comparativ al variaţiilor
structurale ale unor populaţii de efective diferite sau ale unor populaţii reale cu unele modele
teoretice (modelul populaţiei stabile), în locul frecvenţelor absolute ale distribuţiilor se vor utiliza
frecvenţele relative (mărimile relative de structură) exprimate în procente, promile, sau
procentmile. În aceste condiţii, apar în evidenţă alte două aspecte şi anume: excedentul
populaţiei masculine faţă de cea feminină, la anumite vârste, precum şi excedentul femeilor
asupra bărbaţilor, de la o anumită vârstă în sus, până la vârsta limită. Calculul este simplu. De
pildă, populaţia masculină din România la vârsta de 0 ani, la 7 ianuarie 1992 a fost de 133817,
populaţia feminină de aceeaşi vârstă a fost de 127126, iar populaţia totală a ţării (ambele sexe)
de 22810035 locuitori:
P0m 133817
P0m* = × 10.000 = × 10.000 = 58,66 o ooo (6.14)
P 22810035
P0 f 127126
P0 f * = × 10.000 = × 10.000 = 55,73 o ooo (6.15)
P 22810035
În care P0m* şi P0 f * şi, în general Px* - frecvenţa relativă a unei clase de populaţie după
vârstă în populaţia totală. De aici rezultă:
100 100
10.000 = ∑ Pxm* + ∑ Pxf * (6.16)
x =0 x =0
Piramida vârstelor se construieşte în mod obişnuit pe intervale cincinale. În cazul
distribuţiei populaţiei pe intervale mai mari de un an (cincinale, decenale etc.), pentru
construirea piramidei vârstelor, efectivele totale se împart la numărul de ani ai intervalului de
vârstă, obţinându-se, astfel, efectivul mediu, iar benzile histogramei vor fi proporţionale cu
acesta. Calculul efectivului mediu se impune şi în cazul ultimilor ani de vârstă, unde efectivul
populaţiei se prezintă grupat într-un interval deschis de vârstă.
La construirea piramidei, pe ambele părţi sau numai pe o parte se pot înscrie şi anii de
naştere corespunzători efectivelor populaţiei de diferite vârste, fapt care înlesneşte observarea,
analiza şi evoluţia populaţiei (a generaţiilor) născute în ultimul secol.
Importanţa şi valoarea unei piramide a vârstelor depinde în mare măsură de fineţea şi
exactitatea construcţiei ei. Piramida vârstelor permite evidenţierea dublului efect, al vârstei şi al
generaţiei, asupra evoluţiei în timp a populaţiilor: odată cu înaintarea în vârstă, efectivul
generaţiilor se micşorează în mod progresiv sub efectul vârstei, fapt care explică şi forma
triunghiulară a piramidei; în acelaşi timp, fiecare generaţie are propria sa istorie, adică efectul
generaţiei (diferenţele care există între efective la naştere, între nivelul mortalităţii diferenţiat pe
sexe de-a lungul întregii vieţi, de migraţii diferenţiate etc.) explică intrândurile şi proeminenţele
ce apar pe latura piramidei. Iată cum arată piramida vârstelor, pentru populaţia României, la 1
iulie 1998 (Fig.6.3).
Din analiza acesteia se constată că populaţia ţării noastre se caracterizează printr-o
structură pe vârste, în general, echilibrată. Natalitatea de intensitate moderată, dar cu tendinţă
evidentă de scădere în ultimii ani, reprezintă un factor ce va genera dezechilibre în structura pe
vârste a populaţiei.
Piramida vârstelor nu este perfect simetrică pentru cele două sexe. În prima jumătate a
vieţii efectivele generaţiilor masculine sunt mai mari decât cele feminine, ca urmare a
supranatalităţii masculine.
95
Vârsta Anul
(ani) naşterii
♂ ♀
100 1898
90 1908
80 1918
70 1928
60 1938
50 1948
40 1958
30 1968
20 1978
10 1988
0 1998
300 250 200 150 100 50 0 0 50 100 150 200 250 300
Mii persoane Mii persoane
Fig. 6.3. – Populaţia României pe vârste şi sexe la 1 iulie 1998.
În anii de mijloc ai vieţii efectivele generaţiilor sunt sensibil egale, iar apoi, se
înregistrează, în partea a doua a vieţii, o preponderenţă a efectivelor feminine, tot mai evidentă
pe măsura înaintării în vârstă, ca urmare a supramortalităţii masculine la toate vârstele şi cu
deosebire la vârstele înaintate.
Marile evenimente istorice ale secolului nostru, împreună cu efectele măsurilor de politică
demografică, uneori contradictorie, se regăsesc sub forma unor zone mai înguste sau mai
dezvoltate ale piramidei. Se remarcă, atât pentru sexul feminin, cât şi pentru sexul masculin,
şase zone de îngustare a benzilor, indicând efectivele populaţiei, amplasate în dreptul grupelor
de vârstă de 0 – 6 ani, 11 – 15 ani, 24 – 28 ani, 30 – 35 ani, 50 – 57 ani şi 78 – 84 ani. Primele
două zone de la vârful piramidei se datorează deficitului de naşteri şi accentuării mortalităţii
(mai ales a celei infantile şi a copilului mic), cauzate de cele două războaie mondiale care au
devastat şi România, iar următoarele patru zone se datorează măsurilor contradictorii de
politică demografică după cel de-al doilea război mondial şi crizei economice, sociale şi morale
instalate după 1990.
Analiza structurii populaţiei pe vârste trebuie adâncită prin studierea particularităţilor de
manifestare în cadrul unor subcolectivităţi, delimitate pe baza caracteristicilor social-economice,
teritoriale, pe medii şi zone geografice etc. În acelaşi timp, structura pe vârste necesită o
abordare nu numai statică, ci şi dinamică.
Modificarea în timp a structurii populaţiei pe vârste trebuie luată în considerare ori de câte
ori se trasează coordonatele dezvoltării social - economice de perspectivă.
96
Implicaţiile structurii populaţiei pe vârste asupra dinamismului economiei sunt deosebit de
intense, motiv pentru care acest aspect structural este inclus în toate variantele de optimizare a
creşterii populaţiei, definind parţial obiectivele politicii demografice.
Piramida vârstelor variază la o populaţie naţională, în decursul timpului, sub efectul
variaţiei naşterilor şi deceselor. De asemenea, există o întinsă tipologie a piramidei vârstelor pe
ţări, în funcţie de particularităţile demografice ale acestora, determinate şi ele de factori sociali,
economici etc.
Din analiza piramidei pe grupe de vârstă şi sexe rezultă că populaţia nu este un sistem cu
o structură omogenă, ci între grupele de vârstă, fie că sunt anuale, cincinale, decenale sau de
altă mărime există deosebiri de ordin cantitativ şi calitativ.
Din punct de vedere cantitativ, în general, tendinţa este aceea de scădere a efectivului
grupelor de vârstă de la baza piramidei spre vârf, exceptând unele cazuri.
Din punct de vedere calitativ, situaţia este mult mai complexă. De pildă, până la o anumită
vârstă, populaţia este „tânără”; de la o vârstă în sus, populaţia este „bătrână”. Diferenţa este nu
numai de ordin demografic; ea apare în raport cu diferite subsisteme din societate. Vom putea
vorbi de o populaţie în vârstă şcolară care interesează sistemul educaţional, o populaţie în
vârstă de muncă etc.
Ajungem, astfel, la noţiunea de grupe funcţionale după vârstă, constituite în raport cu
diferite caracteristici (Fig.6.4).
Vârsta
(ani)
100
90 M F M F M F M F
80
70
60
50
40
30
20
10
0
a b c d
Fig.6.4.–Grupele funcţionale de vârstă:
a) şcolară; b) fertilă; c) de muncă; d) tânără, adultă şi bătrână.
O primă grupă funcţională de vârstă este populaţia şcolară cuprinsă între 6 (7) – 24 ani
după gradul de învăţământ, având următoarele grupe specifice:
- populaţia şcolară pentru nivel primar 6 (7) – 14 ani;
- populaţia şcolară pentru nivel secundar 15 – 17 ani;
- populaţia şcolară pentru nivel universitar 18 – 24 ani
Şi în cadrul acestor grupe funcţionale mari se pot face diferenţieri.
Din punct de vedere al fertilităţii, se constituie populaţia feminină de vârstă fertilă (15 – 49
ani), repartizată obişnuit pe grupe cincinale. Ea cuprinde, deci, 35 de clase de ani vârstă sau 7
grupe cincinale corespunzând unui număr de 35 de generaţii. Acesta este potenţialul
reproductiv al unei populaţii totale.
În raport cu munca socială, grupele funcţionale şi intervalele sunt stabilite în baza
legislaţiei muncii. Cu unele excepţii, formulate expres în legislaţia muncii, vârsta la care se
încheie viaţa activă (vârsta de pensionare) este: pentru bărbaţi, vârsta exactă de 62 ani; pentru
femei: 55 ani, cea de intrare în viaţa activă este de 14 ani pentru ambele sexe.
Se pot constitui şi alte subpopulaţii în funcţie de alte caracteristici. Ministerul Sănătăţii este
interesat în mod deosebit de populaţia în vârstă de 0 – 3 ani şi 65 ani şi peste.
O importanţă deosebită prezintă constituirea subpopulaţiilor tânără, adultă şi bătrână,
cuprinsă, în general, în intervalele 0 – 19 ani, 20 – 64 ani şi respectiv 65 ani şi peste. Pentru
comparabilitate, este necesar să se folosească aceleaşi intervale cu atât mai mult cu cât pe
97
baza structurii pe vârste se întreprind analize, din care cea mai importantă este analiza
îmbătrânirii demografice a populaţiei.
Variaţia continuă în timp a fenomenelor demografice determină modificarea continuă a
structurii pe vârste şi sexe a unei populaţii, în sensul creşterii ponderii unei grupe de persoane
şi reducerii corespunzătoare a ponderii altor grupe faţă de total populaţie.
Tendinţa de lungă durată de creştere a proporţiei populaţiei vârstnice paralel cu reducerea
proporţiilor populaţiei tinere şi uneori şi a celei adulte în cadrul efectivului ei total, poartă
denumirea de îmbătrânire demografică.
Acest fenomen este caracteristic perioadei moderne de evoluţie a umanităţii şi, în special,
ţărilor dezvoltate. Evoluţia demografică în ţările dezvoltate din punct de vedere economic se
caracterizează printr-o serie de particularităţi datorate, în special, standardului de viaţă superior
şi influenţei acestuia asupra comportamentului demografic al populaţiei, a asimilării rapide a
cuceririlor ştiinţei medicale, a ridicării nivelului de cultură şi civilizaţie. Esenţa acestor modificări
se regăseşte în tendinţa de scădere a natalităţii concomitent cu reducerea intensităţii mortalităţii
populaţiei în cadrul tuturor grupelor de vârstă, îndeosebi al mortalităţii infantile.
Îmbătrânirea demografică este un fenomen reversibil, cu o condiţionare multiplă ce nu
trebuie confundat cu îmbătrânirea individuală, care este un fenomen biologic ireversibil, numit
senescenţă, ce constă în uzura progresivă a organismului (ţesuturi şi organe), care începe
odată cu naşterea unei persoane şi se continuă pe toată durata vieţii. Am putea spune că în
fiecare zi a vieţii noastre murim cu câte 24 de ore.
De asemenea, îmbătrânirea demografică nu trebuie confundată nici cu creşterea duratei
medii a vieţii, a longevităţii sau speranţei matematice de a trăi, care este un rezultat al
progreselor ştiinţelor medicale şi al educaţiei, pe de o parte, şi a îmbunătăţirii condiţiilor de
viaţă, pe de altă parte.
Fenomenul opus îmbătrânirii demografice este întinerirea demografică, care înseamnă
creşterea ponderii populaţiei tinere pe seama reducerii proporţiilor celorlalte două grupe mari de
vârstă în cadrul unei populaţii.
Tendinţa demografică, care în afară de întinerire şi îmbătrânire mai poate fi şi staţionară,
se poate studia atât pe totalul populaţiei unei ţări sau zone, pe unităţi administrativ-teritoriale,
cât şi pe fiecare sex, pentru populaţia activă şi pentru populaţia fertilă etc. Ea este determinată
de evoluţia natalităţii, mortalităţii şi migraţiei.
Tendinţa de reducere a natalităţii, constatată de peste două secole în ţările dezvoltate şi
mai recent şi în cele slab dezvoltate, ca urmare a progreselor înregistrate de ştiinţele medicale
şi îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă, determină îngustarea bazei piramidei vârstelor şi deci
reducerea proporţiei populaţiei tinere faţă de total, paralel cu creşterea corespunzătoare a
ponderii populaţiei adulte şi cu deosebire a celei vârstnice. Se spune în acest caz că are loc o
îmbătrânire demografică prin baza piramidei vârstelor.
Tendinţa de reducere a mortalităţii pe fiecare vârstă şi cu deosebire la vârstele înaintate,
ca urmare a progreselor înregistrate de ştiinţele medicale şi îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă,
poate determina o creştere a ponderii populaţiei vârstnice şi deci o îmbătrânire demografică prin
vârful piramidei.
În mod obişnuit, scăderea mortalităţii unei populaţii determină câştiguri de vieţi umane
corespunzătoare tuturor vârstelor, concretizate grafic printr-o umflare a piramidei vârstelor în
întregul ei. Este de presupus că, dacă în ţările dezvoltate din punct de vedere economic,
mortalitatea populaţiei adulte a atins deja niveluri foarte scăzute, în viitor reducerea mortalităţii
va afecta numai populaţia vârstnică, constituindu-se într-un factor de îmbătrânire demografică.
Deoarece fenomenele de migraţie înregistrează intensităţi diferite pe vârste şi pe sexe,
având probabilităţi mai ridicate la tineri şi la adulţi, ele influenţează structura pe vârste a
populaţiei în mod diferit în zonele de plecare faţă de cele de sosire. Astfel, emigrarea determină
o îmbătrânire demografică în zonele de plecare şi o întinerire în cele de sosire, iar imigrarea are
efecte inverse.
De exemplu, ca urmare a migraţiei sat – oraş are loc o îmbătrânire şi o feminizare a
populaţiei satelor şi o întinerire şi masculinizare a populaţiei oraşelor. În acest fel se manifestă
98
efectele directe ale migraţiei care, la rândul lor, determină şi efecte indirecte cum ar fi reducerea
natalităţii în rural ca urmare a scăderii proporţiei populaţiei în vârstă fertilă.
Tendinţa demografică a unei populaţii poate fi dedusă atât prin metode grafice, cât şi prin
metode analitice. Din prima categorie amintim piramida structurală şi diagrama triunghiulară sau
nomograma iar din cea de-a doua, mărimile relative de structură, vârstă medie, mediană,
raportul bătrâni-tineri, raportul de dependenţă şi indicii.
Piramida structurală oferă informaţii referitoare la tendinţa demografică prin forma pe care
o poate avea ca urmare a efectivului pe care îl are fiecare grupă de vârstă şi sexe.
Astfel, suedezul Gustav Sundbärg, având în vedere criteriul amintit, clasifică populaţia în
trei tipuri iar profesorul Vasile Cucu încadrează piramidele respective în anumite forme specifice
şi anume de triunghi, clopot, amforă etc. (Fig.6.5).
a) populaţie cu tendinţă demografică progresivă sau populaţie tânără, când piramida
vârstelor are o bază largă, ceea ce înseamnă o pondere ridicată a grupei tinere şi una redusă
de bătrâni (Fig. 6.5a). Acest tip de piramidă, în formă de triunghi, este caracteristică ţărilor în
curs de dezvoltare, unde natalitatea foarte ridicată determină un contingent foarte mare de
populaţie tânără, dar, datorită mortalităţii, relativ crescute, asistăm la o pondere redusă a
populaţiei adulte şi mai ales a populaţiei vârstnice (65 ani şi peste).
b) populaţie cu tendinţă demografică staţionară când apare un echilibru relativ între
grupele de vârstă (Fig. 6.5b). Populaţiei de acest tip îi corespunde o piramidă în formă de
clopot, ce evidenţiază existenţa unei populaţii cu o pondere mai redusă de tineri şi o pondere
ridicată de adulţi şi bătrâni în comparaţie cu tipul anterior. Fenomenele demografice ce
caracterizează acest tip de populaţie sunt specifice ţărilor puternic dezvoltate economic şi se
referă la nivelul scăzut al natalităţii şi mortalităţii determinând, astfel, o creştere a greutăţii
specifice a populaţiei adulte şi vârstnice şi evident, accentuarea fenomenului de maturizare şi
îmbătrânire a populaţiei. În această categorie de ţări, deşi se resimte procesul de îmbătrânire
demografică, fertilitatea este relativ ridicată, astfel că, poate asigura un oarecare ritm de
creştere a populaţiei.
c) piramida în formă de amforă este specifică populaţiei cu tendinţă demografică regresivă
(Fig. 6.5c). Baza îngustă a piramidei semnifică o pondere redusă a grupei tinere în comparaţie
cu celelalte grupe. În acest tip se încadrează populaţiile cu simptome avansate de îmbătrânire
demografică, proces ce rezultă în urma scăderii accentuate a fertilităţii. Vladimir Trebici, în baza
aceluiaşi criteriu, stabileşte un al patrulea tip, acela al populaţiilor întinerite (Fig. 6.5d). Se
încadrează, aici, populaţiile aflate într-un proces de reîntinerire, fenomen ce urmează unei
îmbătrâniri demografice.
Fig. 6.5. – Tipuri de piramide a vârstelor
99
Piramidele pe grupe de vârstă şi sexe pot înregistra o varietate de forme, mult mai mare,
fiecare cu semnificaţia sa. Spre exemplu, forma din Figura 6.5e este specifică tot unei populaţii
tinere din punct de vedere demografic, cu o natalitate ridicată şi o mortalitate intensă mai ales la
vârsta de zero ani şi vârstele apropiate acesteia. O asemenea formă de piramidă semnifică un
nivel foarte redus al standardului de viaţă, inclusiv al asistenţei sanitare.
Piramida din Figura 6.5f este caracteristică unei populaţii îmbătrânite demografic. Evoluţia
efectivelor pe vârste indică o stabilizare a natalităţii şi mortalităţii populaţiei.
Creşterea posibilităţii de reducere a mortalităţii la vârstele tinere şi adulte paralel cu
menţinerea acestor posibilităţi cu efect şi la vârstele înaintate, explică
ponderea ridicată a populaţiei din grupa 65 ani şi peste. Această formă de piramidă este
specifică populaţiilor unor ţări dezvoltate din punct de vedere economic, în cadrul cărora
procesul de îmbătrânire demografică este în esenţă constituit. Putem considera, deci, ultimul tip
de piramidă ca formă limită, către catre tinde orice populaţie, pe măsura asimilării realizărilor
progresului tehnico-ştiinţific, a creşterii gradului de civilizaţie şi bunăstare.
Aceasta nu înseamnă că o populaţie îmbătrânită demografic reprezintă o situaţie
favorabilă, în orice condiţii de dezvoltare. Ponderea, relativ ridicată a populaţiei vârstnice, relevă
un anumit efort din partea societăţii, nevoite să aloce o cotă însemnată din venitul naţional,
mijloacelor de întreţinere şi asistenţă socială pentru această categorie de populaţie. Coeficientul
de dependenţă este, de regulă, mai ridicat în cazul unei populaţii îmbătrânite demografic,
comparativ cu celelalte tipuri de populaţie.
O altă metodă grafică de analiză a tendinţei demografice este cea a diagramei
triunghiulare sau nomogramei (Fig.6.6).
0% 100%
Adulţi 50% 50% Tineri
MIXT
100% 0%
0% 50% 100%
Bătrâni
Fig.6.6. -Diagrama triunghiulară (nomograma).
Metodele analitice utilizate în studiul îmbătrânirii demografice folosesc o serie de indici

specifici.
De pildă, convenţional, se consideră că o populaţie este tânără dacă proporţia populaţiei
vârstnice este mai mică de 7%; procesul de îmbătrânire demografică este în desfăşurare dacă
ponderea populaţiei vârstnice este cuprinsă între 7 – 12%, iar o pondere mai mare de 12%
corespunde unei populaţii îmbătrânite demografic. Ponderea populaţiei adulte prezintă o
stabilitate relativă în timp, situându-se, în general, la peste 50%.
Pornind de la gruparea efectivului unei populaţii pe cele trei grupe mari de vârstă, la un
moment dat, proporţiile acestora se pot calcula cu ajutorul formulelor:
- proporţia (greutatea specifică) populaţiei tinere:
19
∑P x
gt = x =0
ω
× 100 (6.17)
∑P
x =0
x
- proporţia (greutatea specifică) populaţiei adulte:

100
64
∑P x
ga = x = 19
ω
× 100 (6.18)
∑P 0
x
- proporţia (greutatea specifică) populaţiei vârstnice:

ω
∑P x
gv = x = 65
ω
= 100 (6.19)
∑P
x =0
x
Evident, suma acestor greutăţi specifice este egală cu unitatea:
gt + ga + gv = 1 (6.20)
Un alt indicator de caracterizare a îmbătrânirii demografice este şi raportul între bătrâni şi

tineri. Convenţional se consideră că grupa tânără este dominantă în cadrul unei populaţii, atunci
când, aceasta depăşeşte 1/3 în raport cu celelalte două din totalul populaţiei respective. Acea
populaţie, în care grupa tânără, reprezintă mai puţin de 1/3 din total, se consideră că are, deja,
tendinţa de îmbătrânire demografică. O populaţie cu adevărat tânără nu trebuie să dispună de
un contingent prea ridicat de vârste înaintate (65 de ani şi peste). Aceasta nu trebuie să
depăşească 12% maximum.
În acest fel se poate aprecia gradul de „tinereţe” sau „bătrâneţe” al unei populaţii,
raportând valorile grupelor de 65 de ani şi peste, la sub 20 ani, care, normal, trebuie să fie sub
0,42 când grupa tânără este dominantă, adică peste 1/3.
Coeficientul 0,42 ar fi deci un punct de abordare a „tinereţii” sau „bătrâneţii” unei populaţii
din punctul de vedere al grupelor de vârstă.
În cazul în care, într-o populaţie, situaţia se prezintă astfel:
− 20 31 o o (6.21)
=
+ 65 13 o o
atunci raportul:
+ 65 13 (6.22)
= ≈ 0,42
− 20 31
populaţia respectivă ocupă o poziţie intermediară.
Dacă, coeficientul este mai mare de 0,42, tendinţa este de îmbătrânire, dacă este mai mic,
tendinţa este de întinerire.
Dacă, în situaţia de mai sus raportul bătrâni-tineri a fost exprimat în mărimi (valori)
absolute, sub formă de coeficient, acest raport poate fi exprimat şi în mărimi (valori) relative,
respectiv procente, astfel:
P65ani+
Kb = × 100 (6.23)
t P0 −19ani
Raportul dintre bătrâni şi tineri exprimă numărul de bătrâni ce revin la un tânăr, în prima
variantă de calcul sau numărul de bătrâni ce revin la 100 de tineri, în cea de-a doua variantă de
calcul.
Deoarece structura pe vârste este implicată direct în aprecierea potenţialului de activitate
al societăţii, se recomandă să se determine raportul de dependenţă, care măsoară presiunea
exercitată de populaţia din grupele de vârstă inactive (populaţia tânără şi cea vârstnică), asupra
populaţiei potenţial active, pe baza relaţiei:
19 ω
∑ P x + ∑ Px
K d = x = 0
64
x = 65
(6.24)
∑x = 0
Px
101
Raportul de dependenţă de vârstă exprimă numărul de persoane în vârstă inactivă care
revin, în medie, la o persoană potenţial activă.
Vârstele active diferă de la o ţară la alta, în funcţie de propria legislaţie a muncii.
Având în vedere diferenţele pe sexe ale vârstei de intrare şi de ieşire din activitate
specifice României, formula anterioară devine:
15 ω ω
∑ Px +
x =0
∑ Pxm +
x = 62
∑P
x = 57
x
f
Kd = 65 56
(6.25)
∑P
x = 16
x
m
+ ∑P
x = 16
x
f
Trebuie menţionat faptul că raportul de dependenţă de vârstă nu trebuie confundat cu

raportul de dependenţă economică, care se calculează ca un raport între populaţia inactivă (de
fapt) şi cea activă (de fapt).
Aplicat la România, pe baza datelor recensământului din 7 ianuarie 1992, rezultă:
5.584.099 + 1.377.420 + 2.540.666 0,7156 3 2
Kd = = 0,7156 = × ≈
6.984.843 + 6.293.007 1 3 3
Aceasta înseamnă că în ţara noastră la data ultimului recensământ trei persoane active
trebuiau să producă bunuri materiale şi servicii pentru a asigura existenţa a cinci persoane, sau
la trei persoane active, revin mai mult de două persoane inactive.
Analiza potenţialului activ al unei populaţii necesită separarea în cadrul contingentului activ
a trei subpopulaţii corespunzătoare următoarelor intervale de vârstă:
- populaţia activă tânără: 16 – 29 ani
- populaţia activă adultă: 30 – 44 ani
- populaţia activă vârstnică: 45-56 ani (femei), 45-64 ani (bărbaţi)
Aceste trei intervale corespund celor trei grupe de vârstă activă şi pe baza ponderii grupei
a treia de activitate în totalul populaţiei active (utilizând nomograma), se poate caracteriza
gradul de îmbătrânire demografică a forţei de muncă.
Prezintă interes ştiinţific cunoaşterea îmbătrânirii demografice a forţei de muncă, nu numai
pe total populaţie, dar şi pe sexe, pe ramuri ale economiei naţionale, pe sectoare economice,
după gradul de instruire, pe medii şi unităţi administrativ-teritoriale etc.
De menţionat faptul că procesul de îmbătrânire demografică a populaţiei este un proces
legic, pe care îl vor parcurge, într-o perioadă mai scurtă sau mai lungă, toate populaţiile.
În funcţie de interesele societăţii, se poate acţiona în direcţia încetinirii procesului de
îmbătrânire prin măsuri de politică demografică, care să vizeze creşterea contingentului de nou-
născuţi şi, deci, modificarea, în sensul dorit, a ponderii populaţiei tinere.
Aşa cum s-a mai precizat, îmbătrânirea demografică se datorează scăderii natalităţii
(îmbătrânirea prin baza piramidei) şi reducerea intensităţii mortalităţii (îmbătrânire prin vârful
piramidei). Deoarece, în faza iniţială, rolul principal revine primului factor, există posibilitatea
atenuării temporare a acestui proces, prin măsuri de schimbare a natalităţii.
Procesul de îmbătrânire demografică a populaţiei are numeroase consecinţe, ce decurg
din poziţia persoanelor de diferite vârste în sfera activităţilor sociale şi economice. Din
multitudinea de consecinţe, datorită implicaţiilor asupra procesului dezvoltării, amintim:
- creşterea raportului de dependenţă, ceea ce echivalează cu sporirea presiunii pe care o
exercită populaţia inactivă asupra populaţiei active. În absenţa unei politici ferme de dezvoltare
economică, de sporire a venitului naţional, îmbătrânirea demografică poate să frâneze
creşterea nivelului de trai al populaţiei.
- procesul de îmbătrânire demografică a potenţialului forţei de muncă, poate influenţa
nivelul productivităţii muncii sociale. În unele domenii, cum ar fi agricultura, acest proces este
mai accentuat, în exemplul dat datorită migraţiei populaţiei tinere către mediul urban. Ca
urmare, se impune adoptarea unor măsuri deosebite de creştere a productivităţii muncii în
agricultură. Existenţa unor diferenţieri în ceea ce priveşte structura pe vârste a forţei de muncă
în diverse domenii, implică măsuri de natură economică şi de orientare profesională a tineretului
pentru a nu compromite eforturile de dezvoltare a ramurilor economice de importanţă majoră în
strategia dezvoltării;
102
- structura populaţiei pe vârste are implicaţii şi asupra volumului şi structurii consumului,
în special a consumului alimentar. Este cunoscut faptul că raţia alimentară şi componenţa
acesteia diferă la o persoană vârstnică în comparaţie cu o persoană tânără. Creşterea ponderii
persoanelor vârstnice în totalul populaţiei impune adaptarea corespunzătoare a producţiei
alimentare. Deoarece procesul de îmbătrânire demografică înregistrează ritmuri diferite în profil
teritorial, sunt necesare măsuri diferenţiate în aprovizionarea reţelei comerciale, fundamentarea
aprovizionării pieţei, plecând de la cunoaşterea corectă a cererii de consum, domeniu în care
structura populaţiei pe vârste nu este un element de neglijat;
- implicaţiile structurii pe vârste se regăsesc şi în sfera serviciilor. Îmbătrânirea
demografică a populaţiei impune diversificarea acestora, în special a serviciilor cu caracter
casnic, de supraveghere şi însoţire a persoanelor vârstnice;
- procesul de îmbătrânire demografică a populaţiei are consecinţe evidente în modul de
realizare a programelor de ocrotire şi asistenţă socială. Creşterea efectivului de persoane
vârstnice, cu deosebire în etapa finală a procesului de îmbătrânire, atrage după sine creşterea
fondului de pensii, restructurarea cheltuielilor bugetului de stat, sporirea fondurilor alocate
asistenţei sanitare, dezvoltarea bazei materiale a ocrotirii sănătăţii, orientarea cercetării
medicale către studierea mijloacelor de combatere a aşa-numitelor afecţiuni degenerative,
specifice vârstelor înaintate.
Prezentarea şi numai parţială, a consecinţelor social-economice ale procesului de
îmbătrânire demografică, atrage atenţia asupra importanţei ce trebuie acordată studierii
aprofundate a acestui proces, pentru adoptarea unor măsuri eficiente de combatere a unor
efecte negative ce decurg din modificarea legică a structurii pe vârste, pe măsura progresului
economic, a creşterii gradului de bunăstare şi civilizaţie.
6.1.3. Structura matrimonială
Considerente de ordin demografic, social şi economic impun analiza structurii populaţiei şi

după starea civilă. Starea civilă sau matrimonială reprezintă situaţia unei persoane în raport cu
instituţia sau evenimentul demografic căsătorie. Stabilirea structurii populaţiei după starea civilă,
constă în fapt, în determinarea stării specifice (ponderii sau proporţiei) a populaţiei necăsătorite,
căsătorite, divorţate sau văduve, în totalul populaţiei.
Se consideră persoană necăsătorită (celibatară) orice persoană care nu a fost niciodată
căsătorită. Persoana căsătorită este aceea care a contractat o căsătorie în timpul vieţii.
Persoana văduvă este aceea a cărei căsătorie a fost desfăcută prin decesul soţului, respectiv al
soţiei, iar persoana divorţată este aceea a cărei căsătorie a fost desfăcută legal prin divorţ.
Pentru descrierea şi analiza stării civile (matrimoniale) a unei populaţii se utilizează
următoarele mărimi relative de structură:
- proporţia persoanelor necăsătorite:
Pm
p n = nm × 100 (6.26)
P
şi
Pnf
p n = f × 100 (6.27)
P
- proporţia persoanelor căsătorite:
Pm
pc = cm × 100 (6.28)
P
şi
Pf
pc = c f × 100 (6.29)
P
- proporţia persoanelor divorţate:
103
Pdm
pd = × 100 (6.30)
Pm
şi
Pd f
pd = × 100 (6.31)
Pf
- proporţia persoanelor văduve:
Pvm
pv = m × 100 (6.32)
P
şi
Pv f
pv = × 100 (6.33)
Pf
Pm , Pf – reprezintă populaţia totală masculină, respectiv feminină;
n – necăsătorit(ă);
c – căsătorit(ă);
d – divorţat(ă);
v – văduv(ă)
Aceşti indicatori de structură nu ţin seama de faptul că starea civilă este o caracteristică
legată indisolubil de vârstă. În legislaţia majorităţii statelor este reglementată vârsta minimă la
care se poate încheia căsătoria. Pentru România, aceste limite de vârstă sunt de 16 ani pentru
sexul feminin, şi de 18 ani pentru sexul masculin. Populaţia în vârstă de căsătorie poartă
denumirea de populaţie nupţială.
Pentru aceasta se recomandă ca aspectele structurale, referitoare la starea civilă, să
beneficieze suplimentar de indicatori care să ia în considerare efectivul populaţiei feminine şi
masculine, în limitele vârstelor nupţiale.
Analiza structurii populaţiei după starea civilă se poate face atât secvenţial cât şi evolutiv
pe baza informaţiilor provenind de la un recensământ al populaţiei, completate cu cele provenite
din evidenţa curentă a mişcării naturale şi a celei migratorii. De asemenea, analiza se
completează cu alte caracteristici cum ar fi cele social - economice, culturale, pe medii, în profil
teritorial, pe naţionalităţi, după nivelul de instruire etc.
Numai o asemenea modalitate de abordare a analizei permite desprinderea factorilor care
concură la formarea unei anumite structuri a populaţiei după starea civilă, aspect cu implicaţii
majore în evoluţia unor fenomene demografice, în special a natalităţii. În România, peste 98%
din numărul născuţilor vii provin din cupluri căsătorite, alcătuind aşa-numita „fertilitate
conjugală”.
În afara indicatorilor de structură, se recomandă folosirea avantajelor oferite de
reprezentările grafice. Foarte utilă s-a dovedit combinarea reprezentării efectivelor de populaţie
pe vârste, sexe şi stare civilă, prin intermediul piramidei vârstelor (Fig.6.7).
Din analiza Tabelului 6.1. se constată faptul că 2/3 din populaţia în vârstă de 15 ani şi
peste este căsătorită.
Tabelul 6.1. Populaţia României, în vârstă de 15 ani şi peste, după starea civilă,
la recensământul din 7 ianuarie 1992.
Starea civilă Ambele sexe Masculin Feminin

Efectiv % Efectiv % Efectiv %
Total populaţie 17628133 100 8568707 100 9059426 100
Necăsătoriţi 3770361 21,4 2227802 26,0 1542559 17,0
Căsătoriţi* 11640179 66,0 5812455 67,8 5827724 64,3
Divorţaţi 516032 2,9 184607 2,2 331425 3,7
Văduvi 1641220 9,3 310793 3,6 1330427 14,7
Nedeclarată 60341 0,4 33050 0,4 27291 0,3
* Inegalitatea dintre efectivul persoanelor căsătorite de sex masculin şi feminin se datorează
unor declaraţii incorecte privind starea civilă.
104
♂ ♀
Fig.6.7.-Populaţia României după starea civilă, pe grupe de vârstă şi sexe,

la recensământul din 1966.
Proporţia căsătoriţilor este mai mare în cazul populaţiei de sex masculin, comparativ cu
cea de sex feminin, deşi, efectivul absolut al femeilor care au declarat starea civilă „căsătorit”
este mai mare decât al bărbaţilor căsătoriţi.
Recensământul înregistrează „starea civilă” pe baza liberei declaraţii a persoanei.
Inegalitatea dintre efectivul persoanelor căsătorite de sex masculin şi feminin se
datorează, astfel, unor declaraţii incorecte privind starea civilă. Exemplul cel mai frecvent este
cel al femeilor care, trăind în „uniuni consensuale” (concubinaj), se declară căsătorite.
Proporţia femeilor văduve depăşeşte cu mult pe cea a bărbaţilor văduvi. Explicaţia constă
în faptul că se mai menţin încă efectele celui de-al doilea război mondial, dar şi ale speranţei
matematice de viaţă, net favorabile populaţiei de sex feminin. Şi proporţia femeilor divorţate
este mai mare decât a bărbaţilor divorţaţi. Şansa recăsătoririi după un divorţ se menţine la cote
mai reduse pentru femei.
Se poate intui o tendinţă de amânare a evenimentului „căsătorie” posibil a se accentua în
perspectivă, aspect ce va trebui investigat pentru a i se constata motivaţiile, pentru că
diminuarea perioadei de reproducere poate să influenţeze negativ evoluţia populaţiei.
Structura populaţiei după starea civilă este importantă şi în cadrul unei subpopulaţii cum ar
fi, de pildă, personalul unei unităţi economice, unde o asemenea structură, corelată cu
fertilitatea, poate scoate în evidenţă anumite aspecte de ordin economic.
Structura după starea civilă trebuie privită, pe de o parte, ca rezultat al evoluţiei
nupţialităţii, divorţialităţii şi mortalităţii în decurs de 100 de ani, iar pe de altă parte,
subpopulaţiile componente expuse riscului unui anumit eveniment demografic.
Astfel, populaţia necăsătorită este populaţia iniţială expusă riscului de căsătorie (prima
căsătorie), populaţia căsătorită este expusă riscului de divorţ; populaţia văduvă ca şi cea
divorţată este supusă riscului de recăsătorie etc. În acelaşi timp, toate aceste subpopulaţii sunt
supuse riscului de deces.
105
6.1.4. Structura populaţiei pe familii şi gospodării
Populaţia, în ansamblul ei, este compusă din unităţi sau nuclee formate din persoane care
locuiesc împreună, sunt unite între ele prin anumite legături de rudenie, produc şi consumă
împreună. Aceste unităţi de bază poartă denumirile de familie sau de gospodărie (menaj). În
definiţia gospodăriei se pune un accent deosebit pe traiul în comun, în aceeaşi locuinţă,
aceasta fiind o unitate complexă socială, având funcţie economică, de producţie şi consum.
Familia, ca unitate socială, are, drept principală caracteristică, raporturile de rudenie dintre
persoanele ce o alcătuiesc, care stau la baza procesului de reproducere, dispunând şi de alte
caracteristici, cum sunt: locuinţa comună şi bugetul comun. O familie este compusă din soţ şi
soţie şi copiii lor necăsătoriţi. Aceasta înseamnă că familia poate fi egală cu o parte a unei
gospodării care cuprinde cel puţin un cuplu conjugal. Deci numărul de gospodării este mai mare
decât cel al familiilor, obţinute pe baza unui recensământ, cel puţin cu numărul gospodăriilor
formate dintr-o singură persoană.
Variaţia numărului şi structurii gospodăriilor în timp este rezultatul acţiunii unui ansamblu
de factori social-economici şi instituţionali, înrădăcinaţi în tradiţiile naţionale, care acţionează
asupra principalelor fenomene demografice – fertilitate, mortalitate şi migraţie – în mod
diferenţiat pe sexe, în cadrul unui ciclu de viaţă familial.
Pentru caracterizarea ciclului de viaţă familial, considerăm cazul cel mai simplu al unei
familii nucleare formate din cuplul conjugal (soţ şi soţie) şi copii necăsătoriţi. În general, în
cadrul unui ciclu de viaţă familial, se pot distinge cinci faze de evoluţie a numărului de persoane
ale unei familii.
Căsătoria, reprezintă prima fază, primul ciclu de plecare, care apoi este urmat de faza de
mărire a familiei, începând de la naşterea primului şi până la cea a ultimului copil; apoi, o fază
de restrângere a familiei, prin plecarea succesivă a copiilor, prin căsătorie sau deces, după care
urmează o fază de stabilitate relativă a familiei, până la moartea unuia dintre soţi şi se încheie
cu moartea celuilalt soţ.
Cunoaşterea structurii familiilor după componenţă prezintă atât importanţă demografică,
pentru înţelegerea unor procese importante ca scăderea fertilităţii, motivaţiile unui anumit
comportament demografic, procesul de nuclearizare a familiei etc., dar şi un deosebit interes
social, dimensiunea familiei fiind implicată în toate analizele referitoare la caracterizarea
evoluţiei nivelului de trai.
Structura familiilor după componenţă se studiază în corelaţie cu alte caracteristici socio-
economice, teritoriale, culturale, de mediu (urban-rural), pe naţionalităţi etc.
Analiza structurală, efectuată prin stabilirea ponderii familiilor compuse din 1, 2, …, n
membri în totalul familiilor, beneficiază şi de aportul unui indicator sintetic cu caracter de
medie, numărul mediu al persoanelor dintr-o familie (gospodărie).
Acest indicator se corelează, de obicei, cu numărul mediu al persoanelor active dintr-o
familie (gospodărie), evidenţiind aspecte importante ale raportului de dependenţă.
În România, la recensământul din 7 ianuarie 1992, s-au înregistrat 7.288.676 gospodării şi
5.922.160 familii la o populaţie totală de 22.810.035 persoane, revenind 3,07 persoane pe o
gospodărie şi 3,52 persoane pe o familie.
106
6.2. Structura socială
6.2.1. Structura etnică

Structurarea etnică a populaţiei a fost un proces istoric îndelungat, cu perioade
complicate, care au generat situaţii deosebit de complexe. În asemenea condiţii s-a realizat
selecţia elementelor comune care definesc, astăzi, conţinutul noţiunii de etnie.
La baza oricărei etnii stă limba, graiul comun, aceleaşi obiceiuri, tradiţii culturale, aspiraţii
comune şi conştiinţa unor urmaşi, toate grupate pe un teritoriu bine determinat. Etnii astfel
constituite relevă totodată elemente comune ale activităţilor economice, o structură psihică
unitară.
Aceste elemente, luate în ansamblu, au conştientizat indivizilor apartenenţa la o anumită
etnie. Pe fondul acestor atribute fundamentale au apărut formaţiuni sociale, economice,
culturale şi în mod firesc politice, care dau conţinutul şi specificul etnic continentelor globului
pământesc. Într-o asemenea diversitate etnică, însă, fiecare popor îşi are teritoriul său etnic,
unul şi nu mai multe.
Pot fi însă şi etnii, care datorită unor condiţii social-istorice aparte, nu au teritoriul lor
propriu. Edificatoare în acest sens sunt populaţiile nomade, ce se ocupă de creşterea
animalelor, fiind permanent în căutarea de noi locuri de păşunat.
Există, însă şi situaţii când datorită unor vicisitudini ale istoriei, unele etnii şi-au părăsit
propriile teritorii şi au prosperat, uneori la distanţe foarte mari, constituindu-se ca minorităţi, cum
este şi cazul ţiganilor.
Un caz aparte este cel al evreilor, care, în anul 1947 reuşesc să îşi refacă statul pe vechiul
teritoriu de formare a etniei evreieşti.
Legat tot de condiţiile istorice, unele etnii au rezultat pe alte teritorii ca urmare a
colonizărilor, infiltrărilor sau invaziilor. Asemenea etnii s-au izolat de teritoriile etnice proprii.
În astfel de situaţii, unele etnii, în funcţie de numărul şi puterea lor de presiune, au anihilat
fondul etnic autohton în care s-au regăsit, iar altele au format enclave pe pământ străin, în
încercarea de a prelungi propriile teritorii etnice, aflate, însă, adeseori, la distanţe foarte mari.
Asemenea procese au stat la baza multor forme ale teritoriilor naţionale actuale, de la cele
perfect geometrice, până la aglutinări, strangulări, străpungeri etc.
Datorită acestui fapt etniile cuprind, în numeroase cazuri, indivizi aparţinând mai multor
tipuri rasiale. Cele formate din oameni aparţinând unei singure rase sunt foarte puţine. Poate
scandinavii şi portughezii să fie un exemplu în acest sens. În rest, toate celelalte state naţionale
relevă compoziţii rasiale deosebit de complexe. Asemenea complexităţi nu reduc cu nimic din
atributele istoriceşte formate ale unei etnii, respectiv unitatea lingvistică, culturală, economică şi
teritorială, elemente indestructibile ale organizării statale.
Etniile au existat din cele mai vechi timpuri, de la cele mai simple forme până la
organizarea statală de astăzi.
Descrierea şi analiza structurii etnice a populaţiei beneficiază de o serie de idicatori ce
utilizează mărimi relative de structură (vezi relaţiile 6.1; 6.2; 6.3; 6.4; 6.5).
6.2.2. Structura rasială
Tabloul actual al repartiţiei populaţiei pe glob este rezultatul unui proces deosebit de
complex şi îndelungat. Oamenii au întâlnit în cadrul acestui vast proces, condiţii naturale diferite
pe care au trebuit să le înfrunte. A fost, de fapt, o luptă continuă cu forţele naturii, o luptă de
supunere a acestora şi în acelaşi timp, de adaptare activă a oamenilor la mediul înconjurător. În
funcţie de condiţiile oferite de natură şi de modul de viaţă atât de diferenţiat rezultat din această
înfruntare, au apărut grupări umane care se deosebesc între ele prin trăsături fizice distincte,
care definesc în cele din urmă principalele rase. Toate aceste rase aparţin aceluiaşi tip biologic
Homo sapiens. Acest lucru este demonstrat, în primul rând, de faptul că între oameni există o
comunitate de trăsături fiziologice, psihice, fizice etc., ce domină elementul ce-i diferenţiază.
Aşadar, comunitatea trăsăturilor psihice şi fizice este mult mai pregnantă decât diversitatea lor;
107
capacitatea dezvoltării culturale, creaţia, constituie însuşirea comună tuturor raselor. Popoarele
globului au demonstrat că dispun de potenţiale biologice capabile de treptele cele mai înalte ale
civilizaţiei.
Fiecare populaţie umană prezintă o mare varietate genetică. Nu există rasă pură, în
sensul unei populaţii omogene genetic. Evident, că sub influenţa, îndeosebi a factorilor
geografici, diverse grupe umane se remarcă prin însuşiri fizice distincte care vizează: culoarea
pielii, forma părului, ochilor, buzelor sau feţei, în general. Pe baza trăsăturilor fizice generale s-a
realizat o anumită structurare a populaţiei pe rase mari şi a acestora pe categorii mai restrânse.
Ele nu trebuie privite ca şi categorii riguroase, distincte, întrucât grupele de rase se
interferează, de unde rezultă noi particularităţi. Aceste noi particularităţi constituie, de fapt, baza
formării unei noi diviziuni sau subdiviziuni şi uneori începutul dispariţiei altora. Este, deci, o
manifestare dialectică a evoluţiei speciei umane. Pe de altă parte, când vorbim de răspândirea
raselor nu avem în vedere teritorii încadrate în limitele unui stat sau altul. O rasă oarecare poate
fi răspândită pe teritoriile mai multor ţări, după cum, în limitele unui stat, pot trăi oameni de rase
diferite. Prin urmare, rasele nu sunt identice cu popoarele.
Avându-se în vedere comunitatea trăsăturilor psihice şi fizice, ca şi diferenţierile ce apar
între grupele mari de populaţii, s-au stabilit trei tipuri fundamentale de rase umane: rasa
europeană sau albă, rasa mongoloidă sau rasa galbenă şi rasa ecuatorială sau rasa neagră.
Descrierea şi analiza structurii rasiale a populaţiei beneficiază de o serie de idicatori ce
6.2.3. Structura lingvistică
Unul dintre criteriile de definire a populaţiei este cel lingvistic, respectiv al limbii vorbite.
Există, din acest punct de vedere, pe glob, grupări umane care nu cunosc încă scrierea şi a
căror limbă este vorbită doar de câteva sute de oameni, precum şi limbi naţionale pe care le
vorbesc milioane de oameni.
Se apreciază că la nivel mondial există circa 2000 de limbi vorbite, cifră destul de relativă
dacă avem în vedere dificultăţile pe care le întâmpină statistica în deosebirea limbilor naţionale
de dialectele specifice fiecărei naţiuni. Această cifră corespunde numărului total al popoarelor.
Descrierea şi analiza structurii lingvistice a populaţiei beneficiază de o serie de idicatori ce
6.2.4. Structura pe medii
Structura pe medii este o caracteristică socială a populaţiei rezultată din intersectarea

acesteia ca sistem cu sistemul habitatului, adică cu sistemul aşezărilor umane. Cum habitatul
uman se împarte în două mari categorii, urban şi rural şi populaţia se va împărţi în populaţie
urbană şi populaţie rurală.
Dacă teoretic această repartiţie a populaţiei pe medii este uşor de realizat, în practică,
însă, operaţiunea poate deveni foarte dificilă, datorită multitudinii de criterii calitative şi
cantitative, care, stau, în primul rând, la baza definirii celor două tipuri de aşezări: rurale şi
urbane.
Pentru facilitarea înţelegerii acestei probleme prezentăm în continuare o serie de noţiuni şi
concepte.
Aşezările umane se deosebesc între ele prin numeroase caracteristici, cum sunt:
dimensiunea localităţii, efectivul populaţiei, profilul economic, felul construcţiilor, gradul de
deservire a populaţiei, ocupaţiile şi resursele de existenţă ale locuitorilor, densitatea populaţiei,
dotarea edilitară, caracteristici culturale şi educaţionale, structura socială etc.
Unele din aceste caracteristici se impun nemijlocit intuiţiei fiecăruia dintre noi, în aşa fel
încât să creeze impresia simplă că oricine poate distinge fără efort un oraş de un sat.
108
Ele sunt însă foarte diferite în spaţiu şi timp, astfel încât, un studiu comparativ internaţional
întâmpină mari dificultăţi.
Discipline, precum geografia aşezărilor, sociologia urbană şi rurală, istoria, demografia au
elaborat şi au propus criterii de delimitare a aşezărilor urbane şi a celor rurale.
Literatura consacrată acestor teme este foarte bogată. În practică însă, fiecare ţară are
sistemul său propriu pentru definirea populaţiei urbane şi a populaţiei rurale. În metodologia
naţională, principalul criteriu de delimitare a aşezărilor pe cele două categorii este cel
administrativ, care vizează atât aspectele cantitative, cât mai ales pe cale calitative, obţinute de
aşezări în cadrul dezvoltării lor.
Criterii unitare pentru toate ţările globului nu există, chiar dacă uneori s-a adoptat
caracteristica „mărimea demografică” (cel puţin 5.000 de locuitori sau cel puţin 20.000 de
locuitori), cum au recomandat unele lucrări de sociologie urbană. În aceste condiţii ONU, prin
organismele sale de specialitate, a adoptat în lucrările sale de analiză şi de prognoză aşa-
numita „definiţie naţională”, considerând că organele competente din fiecare ţară cunosc cel
mai bine situaţia specifică în această problemă.
Desigur, adoptarea definiţiei naţionale creează dificultăţi pentru comparaţiile internaţionale.
De pildă, în ţările nordice, aşezările urbane sunt cele ce au o populaţie de cel puţin 200 de
locuitori; în alte ţări (Mauriţius şi Nigeria) cifra minimă este de 20.000 de locuitori, în Japonia
minimum 30.000; alte ţări folosesc drept criteriu minim numărul de 2.000 sau 5.000 de locuitori.
Numeroase ţări stabilesc pe cale legislativă noţiunea de urban şi rural, evident prin luarea
în considerare a caracteristicilor edilitare, economice etc., care stau la baza unor asemenea
decizii administrative.
Pe lângă aceste consideraţii, în scopul ajungerii la un anumit consens, vom reda în
continuare şi conţinutul câtorva noţiuni care stau la baza acestor definiri şi delimitări.
Habitatul urban sau oraşul este aşezarea umană intens populată, cu un nivel înalt de
dezvoltare şi organizare. El presupune un grad superior de utilizare a terenului, de înzestrare şi
echipare a acestuia, de confort social, de transformare, omologare şi distribuţie a bunurilor
materiale şi spirituale. Oraşele se înscriu în spaţiu printr-o multitudine de funcţii economice şi
politice, care într-un fel sau altul fac să graviteze în jurul lor un anumit teritoriu.
Oraşul este rezultatul diviziunii sociale a muncii, un fenomen ce se manifestă într-un
anumit cadru geografic, făcându-şi apariţia pentru prima oară în istorie în perioada antică, mai
precis în perioada trecerii de la orânduirea primitivă la orânduirea sclavagistă. În această
perioadă, meşteşugurile iau o amploare mereu crescândă, ele detaşându-se treptat de
agricultură; apar, în acelaşi timp, clase sociale, iar în ultimă instanţă, apare statul. Meşteşugurile
schimbă înfăţişarea aşezărilor, iar funcţiile însuşite de clasele dominante, prin instrumentul lor,
statul, impun anumitor aşezări trăsături administrative şi economice specifice. Apar, astfel,
embrionii centrelor urbane sau cvasiurbane, care, în funcţie de formaţiunea social-economică
respectivă, îşi vor schimba continuu aspectul. Totodată, asemenea aşezări se vor depărta, de-a
lungul vremurilor, tot mai mult de sat.
Habitatul rural sau satul este aşezarea umană cu organizare structurală specifică
populaţiei ce acţionează cu precădere în agricultură şi ramurile ei conexe.
Satul se distinge prin dimensiunile sale – număr de populaţie, fond construit, densitate şi
echipare – de regulă, reduse. Trăsăturile satului sunt puternic influenţate atât de cadrul
geografic local cât şi, mai ales, de specializarea activităţilor preponderente ale locuitorilor
(agricultură, pomicultură, viticultură etc.).
Mediul urban exprimă acel mediu social existent în aşezări ce oferă populaţiei un confort
social ridicat, diferenţiat şi specific locuitorilor săi sub aspectul muncii, cazării, deservirii,
echipării tehnice şi recreerii. Mediul urban se reflectă în cadrul şi modul de viaţă caracteristic
populaţiei urbane. Mediul urban este determinat de o serie de factori şi anume:
- concentrarea populaţiei;
- densitatea ridicată a fondului construit;
- deservire, echipare complexă şi diferenţiată;
- o anumită structură şi zonare funcţională a localităţilor urbane;
- populaţie angajată într-o activitate productivă, preponderent neagricolă.
109
Mediul rural este mediul social caracterizat prin activităţi specifice sectorului primar (în
special agricultură) care include întreaga sau aproape întreaga forţă de muncă. Modul de viaţă
îmbracă, de asemenea, caracteristici particulare, determinate de o multitudine de factori, cum ar
fi dotarea edilitară, tradiţiile, gradul de cultură, nivelul de instruire (şcolarizare), felul
construcţiilor, gradul de dezvoltare al serviciilor etc.
Cele două medii – rural şi urban – apărute pe o anumită treaptă a evoluţiei istorice, în
urma diversificării şi specializării activităţilor umane, prezintă, în general, caracteristici distincte
sub aspectul întregii game de activităţi.
În fiecare ţară, oraşele şi satele exprimă o formă de diviziune socială a muncii, au o
anumită condiţionare istorică specifică. Definiţia oraşului şi satului diferă de la o ţară la alta, de
la o epocă la alta. De aceea, în analizele de acest gen se folosesc: clasificarea naţională şi
clasificarea internaţională.
Clasificarea naţională este cea determinată de actele normative în vigoare care definesc
oraşul şi satul; cea internaţională, adoptată în special în lucrările ONU, se bazează pe un
criteriu cantitativ convenţional. Localităţile având peste 20.000 de locuitori constituie – în
sistemul ONU – aşezări urbane.
Populaţia urbană cuprinde persoanele care îşi au domiciliul stabil în localităţile de tip
urban.
Populaţia rurală este cea cu domiciliul stabil în localităţile de tip rural.
Aceste două populaţii sunt, în primul rând, categorii sociale, definite pe bază de
caracteristici demografice, economice, urbanistice etc.
Structura populaţiei pe medii (urban – rural) şi în profil teritorial prezintă interes nu numai
prin prisma implicaţiilor demografice ci şi prin semnificaţia socială şi economică.
Problema populaţiei urbane şi a celei rurale este relevantă – pentru demografie sub
raportul caracterului diferenţial al unor fenomene cum sunt natalitatea, mortalitatea,
nupţialitatea. Astfel, gradul (nivelul) de urbanizare, într-o analiză sincronică şi diacronică, poate
servi ca variabilă explicativă – alături de alte variabile – şi să ne ajute la înţelegerea problemelor
demografice contemporane. Oraşul şi, deci, populaţia urbană au jucat un rol de avangardă în
tranziţia demografică: modelele culturale, inclusiv comportamentale demografice, elaborate de
populaţia urbană, s-au răspândit în sânul populaţiei rurale, evident cu un decalaj.
Descrierea şi analiza structurii populaţiei pe medii se face cu ajutorul unei serii de indici şi
rate. Cel mai simplu indicator este cel prin care se determină proporţia populaţiei uneia din
cele două medii (Px) în totalul populaţiei (P):
Pu
Ru = × 100 (6.34)
P
Pr
Rr = × 100 (6.35)
P
Relaţia (6.34) reflectă gradul (nivelul) de urbanizare şi se mai numeşte şi rata de
urbanizare. Acest indicator se bazează pe date globale, obţinute în mod obişnuit cu ajutorul
recensămintelor, este uşor de calculat şi de interpretat, de aceea unanim acceptat şi utilizat.
Uneori în caracterizarea gradului de urbanizare se utilizează şi raportul urban – rural
(u/r), calculat sub forma unei mărimi relative de coordonare, după formula:
u = Pu (6.36)
r Pr
sau
u = Pu × 100 (6.37)
r P
r
Acest indicator arată în prima variantă câte persoane din mediul urban revin în medie la o
persoană din mediul rural sau în a doua variantă câte persoane din mediul urban revin în medie
la 100 de persoane din mediul rural:
u/r = 0, atunci când Pu = 0, deci, când întreaga populaţie este rurală
110
u/r = ∞ , atunci când Pr = 0, deci când întreaga populaţie este urbană, cum este cazul
oraşelor-stat Singapore, Gibraltar, Monaco, Statul Papal, Bermude etc.
1
u/r = 1 atunci când Pu = Pr = × P ;
2
u/r = P - 1, atunci când Pr = 1.
Indicatorul u/r este corespunzător pentru comparaţiile în timp ale ritmului urbanizării.
Procesul de urbanizare este un proces complex. Caracterizarea acestuia nu se limitează
numai la aspecte de ordin structural, pentru care sunt, în general, suficiente mărimi relative de
structură. Dinamica procesului de urbanizare utilizează sistemul mărimilor relative ale dinamicii.
Frecvent utilizate sunt:
- sporul mediu anual al populaţiei urbane:
U − U0
∆u = t (6.38)
n−1
în care:
Ut = efectivul populaţiei urbane în momentul t
U0 = efectivul populaţiei urbane în momentul 0
n –1= numărul de ani întregi ce separă momentul “t” de momentul “0”.
- ritmul mediu anual de creştere a populaţiei urbane:
U
ru = n −1 t (6.39)
U0
- diferenţa dintre rata medie anuală de creştere a populaţiei urbane şi rata medie
anuală de creştere a populaţiei rurale, cunoscută şi sub denumirea de metoda ONU:
DRUR = ru - rr (6.40)
Un aspect important vizează nivelul de concentrare urbană, pentru a cărui analiză se
determină nivelul de concentrare a populaţiei urbane:
Populatia oraselor mari
Cu = × 100 (6.41)
Total populatie urbană
Concentrarea populaţiei urbane în centre puternice, de dimensiuni mari, nu este
întotdeauna un fapt pozitiv. Apariţia aş-numitelor „megalopolis” ridică probleme extrem de
complicate pentru rezolvarea aspectelor legate de gospodărie şi administraţie, are, uneori
efecte negative asupra climatului social şi relaţiilor interumane.
Specialiştii în urbanistică optează în cele mai multe cazuri pentru dimensionarea
rezonabilă a localităţilor urbane, proces care nu este întotdeauna uşor de controlat.
Fără îndoială că nici soluţia inversă nu prezintă avantaj deosebit. Există probabil o
dimensiune optimă a localităţii urbane, coordonatele acesteia fiind, funcţie de dezvoltarea
economică, nivelul de civilizaţie şi educaţie al populaţiei, tradiţii şi alte caracteristici de ordin
social şi economic.
Analiza structurii populaţiei pe medii, are rolul, printre altele, să pună în lumină creşterea
populaţiei urbane, cu atât mai mult cu cât mediul urban se caracterizează printr-o natalitate mai
scăzută decât mediul rural.
Populaţia urbană poate creşte prin: excedentul demografic propriu, excedentul migratoriu,
declararea de noi oraşe şi schimbări în împărţirea administrativă.
6.2.5. Structura după nivelul de instruire
Din intersectarea sistemului demografic cu sistemul educaţional rezultă un segment de

populaţie cu caracteristici proprii numit populaţie şcolară, din a cărei evoluţie rezultă structura
populaţiei după nivelul de instruire.
Această structurare a populaţiei are multiple implicaţii de ordin social şi economic. Teoriile
şi metodele tranziţiei demografice au pus de multă vreme în evidenţă rolul ştiinţei de carte
asupra fenomenelor demografice, în primul rând, asupra fertilităţii şi mortalităţii infantile. De
111
obicei, femeile cu nivel mediu şi superior de instruire au o fertilitate mai redusă, o nupţialitate
întârziată, copii lor au o mortalitate infantilă mai redusă. Desigur, acest aspect este asociat cu
altele ce au, de asemenea, impact asupra fenomenelor demografice, cum ar fi: gradul de
industrializare, proporţia populaţiei ocupate în agricultură, rata de activitate feminină.
Studiile recente, privind teoria şi modelele creşterii economice, au pus în evidenţă un fapt
deosebit de important şi anume contribuţia nivelului de instruire al populaţiei la creşterea
venitului naţional care tinde, în ultimii ani, să depăşească contribuţia fondurilor fixe productive.
Studiul structurii populaţiei după caracteristici educaţionale are în vedere două aspecte:
- populaţia totală şi populaţia activă după nivelul de instruire;
- populaţia de vârstă şcolară, aflată în procesul de învăţământ.
Pentru primul aspect, informaţia de bază se obţine cu prilejul unui recensământ al
populaţiei; cel de-al doilea aspect se cunoaşte atât cu ajutorul recensământului, cât mai ales pe
baza informaţiilor anuale furnizate de statistica învăţământului.
Recensământul consemnează populaţia cu un anumit nivel de instruire, care este inputul
sistemului educaţional dintr-o perioadă de circa 100 de ani anteriori datei recensământului;
estimările postcensitare, pe baza statisticii învăţământului, completează această informaţie în
fiecare an, prin adăugarea promoţiilor – pe grade de învăţământ – în fiecare an. Sistemele
educaţionale diferă de la o ţară la alta şi se schimbă în decursul timpului pentru aceeaşi ţară.
Datorită diversităţii de şcoli ce caracterizează sistemele educaţionale naţionale, în scopuri
de comparabilitate ONU şi UNESCO recomandă următoarele grade de învăţământ:
- învăţământul ce precede primul grad (grădiniţe de copii etc.);
- învăţământul de gradul I, numit şi primar sau elementar (şcoli primare);
- învăţământul de gradul II, numit şi secundar sau mediu (şcoli medii, licee, şcoli
profesionale, tehnice, care presupun cel puţin patru ani de şcoală anterioară);
- învăţământul de gradul III, numit şi superior sau universitar (universităţi etc.);
- învăţământul special (deficienţi).
Această repartiţie poate servi, deopotrivă, pentru calculul stocului de învăţământ şi pentru
proiectarea populaţiei după nivelul de instruire. Datele respective se transpun în piramida
vârstelor.
Pe baza acestei repartiţii se pot calcula o serie de indici şi rate:
- rata generală a nivelului de instruire:
PP
Rp = × 100 (6.42)
P>12
Pm
Rm = × 100 (6.43)
P〉 12
Ps
R = s
× 100 (6.44)
P〉 12
- rata specifică a nivelului de instruire:
Pxp
R xp = × 100 (6.45)
Px
Pxm
R xm = × 100 (6.46)
Px
Pxs
R Xs = × 100 (6.47)
Px
În care Pp, Pm, Ps reprezintă numărul persoanelor având nivelul (gradul) de instruire
primar, mediu (secundar) şi superior. Ratele specifice se pot calcula în funcţie de sex, vârstă
sau alte caracteristici (x). De pildă, rata nivelului de instruire superior ar trebui calculată numai
în raport cu populaţia în vârstă de 24 ani şi peste, considerând că învăţământul superior se
încheie la această vârstă.
112
Reprezentarea grafică a ratelor de instruire pe sexe prin curba nivelului de instruire
evidenţiază o diferenţă sensibilă între sexul masculin şi cel feminin, pentru lichidarea căreia
este necesar un timp îndelungat.
Curba feminină a nivelului de instruire, asociată celei a ratelor de şcolarizare, se poate
dovedi foarte utilă în analiza fertilităţii cunoscând efectul pe care-l exercită nivelul de instruire
asupra fertilităţii.
Considerarea învăţământului ca factor al creşterii economice, sub formă de capital uman
sau intelectual, a dus la crearea noţiunii de stoc de învăţământ, prin analogie cu stocul de
capital, definit ca suma anilor de studii care au fost efectuaţi de întreaga populaţie.
Se poate determina stocul brut de învăţământ al unei populaţii, prin însumarea numărului
de ani de şcoală al fiecărei persoane şi un stoc ponderat, în care anii de învăţământ de grad
mai înalt se ponderează pentru a se ţine seama de diferenţa de calitate.
Pe baza stocului de învăţământ se determină durata medie de şcolarizare a populaţiei,
împărţind stocul de învăţământ la numărul populaţiei.
Cel de-al doilea aspect în studiul structurii gradului de instruire a populaţiei este analiza
populaţiei şcolare, adică a populaţiei care este cuprinsă în sistemul educaţional, în procesul de
învăţământ.
Populaţia de vârstă şcolară este o categorie demografică analoagă cu populaţia de vârstă
fertilă sau cu populaţia în vârstă de muncă. Limitele de vârstă variază de la o ţară la alta, în
funcţie de legislaţia învăţământului privind în special învăţământul general şi obligatoriu.
Cel mai general indice şi care redă dimensiunea „exploziei şcolare” este proporţia
populaţiei şcolare în populaţia totală:
P
p = s × 100 (6.48)
Pt
O serie de indici specifici măsoară populaţia elevilor şi studenţilor în fiecare grupă de
vârstă. Acestea sunt ratele de şcolarizare care se calculează după formula:
e
n Px
n p e
x = × 100 (6.49)
n Px
în care
e
n p x - este rata de şcolarizare pentru vârsta de la x la n;
np ex - efectivul elevilor (studenţilor) de vârstă x la n în populaţia totală de vârstă x la n.

Întrucât, învăţământul a devenit un factor al creşterii economice, se pune problema de a
determina eficienţa acestuia ca raport între cheltuielile (investiţii) şi randamentele
învăţământului.
6.2.6. Structura pe religii
Religia este cea mai înaltă expresie a vieţii spirituale a omului fiind şi un indiciu
semnificativ al vieţii culturale şi morale a acestuia. Fiecare fiinţă umană e dotată cu raţiune,
emoţie şi imaginaţie, însuşiri ce o definesc ca atare.
Studiul religiei se impune ca o necesitate a cunoaşterii universului magic pe care omul şi l-
a creat în decursul timpului, univers cu implicaţii multiple şi profunde în devenirea sa şi a
omenirii.
Acest univers magic fie că se numeşte religie, confesiune sau credinţă a generat o cultură
religioasă a conveţuirii. Este o cultură mai profundă, mai vastă şi mai generoasă decât ceea ce,
sub această denumire, ni se înfăţişează de către mass-media în societatea noastră, a
spectacolului, a pozitivismului şi a consumului.
Religiile trebuie cunoscute şi analizate aşadar, fie şi numai pentru că ele aparţin
patrimoniului nostru cultural, dar pe care foarte mulţi dintre noi le ignoră în mare măsură. Din
punct de vedere ştiinţific şi interdisciplinar, este posibil să explici religiile şi util să le analizezi
113
prin comparaţie. Să pui în lumină caracteristici formale şi structurale, definite într-un mod
sistematic, să prezinţi probleme şi evoluţii lingvistice, semantice, simbolice, istorice, sociologice.
Dacă iniţial, ca fiinţă biologică, omul dispunea doar de un suport material format din
pământ, aer, apă, foc, ulterior când a devenit fiinţă socială, raţională (homo sapiens) şi-a
„construit” şi un suport spiritual cu două componente fundamentale: religia şi ştiinţa.
Impactul social al religiei este unul foarte puternic şi variat în acelaşi timp cuprinzând atât
aspecte pozitive cât şi negative cum ar fi:
- coeziunea socială;
- oferirea unui sens de viaţă;
- controlul social;
- sprijin psihologic;
- religia considerată ca „opiu al poporului”;
- religia vazută ca generatoare de inegalităţi şi conflicte sociale etc.
Analiza geografică a religiei privită ca sistem (sistemul religios) trebuie să vizeze câteva
aspecte mai importante şi anume:
- structura sa internă, religia fiind considerată ca o societate în interiorul căreia se stabilesc
o serie de relaţii, de ierarhii;
- raportul dintre sistemul religios şi celelalte sisteme: economic, social, politic;
- repartiţia teritorială şi influenţa în organizarea spaţiului geografic.
Lucrarea de faţă nu îşi propune să prezinte nici metodolgia de studiu a religiei şi nici să
facă o analiză exhaustivă a acesteia, considerată un subiect cu multiple valenţe
înterdisciplinare, ci doar importanţa şi necesitatea studierii sale argumentate anterior.
Descrierea şi analiza structurii populaţiei pe religii beneficiază de o serie de idicatori ce
6.3. Structura economică
Sistemul demografic nu este unul izolat, separat de celelalte sisteme (social, economic,
politic, natural etc.), ci se află în raporturi strânse de intercondiţionare cu acestea. Analiza
raportului dintre sistemul demografic şi sistemul economic scoate în evidenţă un proces
complex de intercondiţionare, în urma căruia rezultă o diversitate de aspecte cu implicaţii
deosebit de importante în dinamica ambelor sisteme.
Se poate aprecia că o anumită evoluţie a populaţiei are repercusiuni directe asupra
dezvoltării economice, după cum nivelul de dezvoltare economică influenţează, nemijlocit,
întreaga gamă de fenomene şi procese demografice.
În raport cu sistemul economic, populaţia apare într-o dublă ipostază, de consumatoare a
bunurilor produse în economie şi de producătoare a bunurilor respective. Consumatoare este
toată populaţia, producătoare, însă, doar o parte a acesteia.
Din această perspectivă, interesul cel mai mare îl reprezintă populaţia producătoare de
bunuri şi servicii numită şi populaţia activă. Aceasta este o subpopulaţie rezultată din
intersectarea populaţiei totale cu sistemul economic; prin urmare, populaţia activă este un
subsistem creat deopotrivă de sistemul demografic şi de cel economic; ea este un sistem
demoeconomic (Fig.6.8).
SD SD SE
pop E f.m
Fig.6.8.–Sistemul demoecomomic.
114
Condiţionările acestuia sunt, în primul rând, demografice, prin caracteristici fundamentale
cum sunt: număr, structură după sex şi vârstă, care, şi ele, sunt determinate de naşteri şi
decese. Condiţionările economice sunt cele ale locurilor de muncă: numărul, structura,
înzestrarea tehnică etc.
Legătura dintre condiţionarea demografică şi cea economică este dată de gradul de
ocupare sau de participare a populaţiei la activitatea economică, măsurată prin rata de ocupare
sau, mai general, rata de activitate a:
P↔a↔E
Populaţia totală pune la dispoziţia economiei o parte care trebuie să îndeplinească
anumite condiţii în vederea ocupării locurilor de muncă: o anumită vârstă, sănătate, nivelul de
instruire etc. La rândul său, economia naţională formulează cereri precise de populaţie, adică
de forţă de muncă pentru locurile de muncă respective.
100
F M ACTIVITĂŢI
60
Primare C
50 v
Pf Pa Secundare
15-49
15
A
Terţiare
0 Fp
∆Fp
POPULAŢIA ECONOMIA
Fig.6.9.-Populaţia ca sistem demoeconomic (20).

Pa-populaţia activă; V- venit naţional; Fp-fonduri fixe productive;
C-fond de consum; A-fond de acumulare.
Din analiza Figurii 6.9. se observă că populaţia activă (Pa), împreună cu fondurile
fixe productive (Fp), reprezintă cei doi factori de producţie. Combinarea lor în procesul de
producţie are ca rezultat produsul final sau venitul naţional (V), care se împarte în fond de
consum (C) şi fond de acumulare (A). Fondul de consum revine, prin procese de repartiţie şi
redistribuire, întregii populaţii, iar fondul de acumulare serveşte reluării producţiei.
Se creează astfel un “dialog”: populaţia prezintă o ofertă demografică (oferta de forţă de
muncă), adică o subpopulaţie care, potenţial, ar putea ocupa locuri de muncă; economia
prezintă o cerere demografică (cerere de forţă de muncă). Atunci, când între ele nu există o
concordanţă deplină, respectiv când oferta este mai mare decât cererea, situaţia se complică,
apare şomajul; ideal ar fi invers.
Dacă, din punct de vedere teoretic şi metodologic situaţia este relativ clară, ea devine mai
complexă atunci când se încearcă definirea celor două subpopulaţii (activă şi inactivă) din
cauza variaţiei limitelor de încadrare a lor şi a statutului socio-economic al fiecărei persoane.
Din acest motiv există două definiţii folosite în paralel şi anume:
- definiţia naţională, impusă nu numai de criterii economice, dar şi de criterii legislative,
care precizează limitele de vârstă pentru intrarea în activitate şi pentru ieşirea din activitate
(pensionare)
- definiţia internaţională utilizată în analize comparative, ca definiţie unică, elaborată de
Biroul Internaţional al Muncii şi folosită în toate studiile ONU. Într-o formulare mai generală,
115
conform acestei definiţii, populaţia activă economic cuprinde atât totalitatea persoanelor care au
ocupaţie, cât şi a celor care nu au ocupaţie, în sensul că nu au loc de muncă. Se mai
precizează că populaţia activă economic se mai numeşte şi forţă de muncă.
Spre deosebire de definiţiile naţionale, în care se precizează vârsta la intrare în populaţia
activă, stabilită de legislaţia muncii, în lucrările ONU limita inferioară este stabilită la vârsta de
10 ani. Cea superioară este deschisă, deoarece sunt persoane active până la vârste înaintate
de 70 sau 75 de ani, deşi legislaţia naţională defineşte vârsta de pensionare.
Aşadar, definiţiile naţionale sunt mult mai restrictive şi mai detaliate.
Reformulând cele două definiţii într-un singur sens mai general se poate spune că:
- populaţia activă cuprinde persoanele care obţin venituri proprii din desfăşurarea unei
activităţi utile societăţii;
- populaţia inactivă cuprinde persoanele care nu au venituri proprii, fiind întreţinute de stat,
organizaţii obşteşti sau persoane particulare.
Populaţia inactivă este formată, în principal, din persoane aflate sub limita inferioară a
vârstei contingentului activ (16 ani), persoane care au depăşit vârsta de 16 ani, dar care se află
în proces de pregătire profesională (elevi, studenţi), precum şi din persoane care au depăşit
limita superioară a vârstei contingentului activ, care nu obţin venituri proprii, fiind întreţinute de
stat sau organizaţii obşteşti (pensionarii) sau de persoane particulare.
Atât populaţia activă, ca şi cea inactivă, se determină numai prin intermediul
recensământului.
Expresia cea mai generală a structurii economice a populaţiei este dată de ponderea
populaţiei active, respectiv inactive, în totalul populaţiei sau rata generală de activitate
şi(sau) inactivitate:
P
Ra = a × 100 (6.50)
P
P
Ri = i × 100 (6.51)
P
în care:
Ra şi Ri – rata generală de activitate/inactivitate
Pa şi Pi – efectivul populaţiei active/inactive
P – efectivul total al populaţiei
Ca şi în cazul altor structuri, se impune combinarea aspectelor privind structura economică
cu alte caracteristici demografice, sociale, teritoriale, culturale etc.
O importanţă aparte prezintă urmărirea ponderii populaţiei active şi inactive pe vârste sau
grupe de vârstă şi pe sexe, precum şi pe medii (rural-urban).
Se determină, astfel, ratele specifice de activitate pe vârste şi sexe, a căror reprezentare
grafică este foarte sugestivă pentru aprecierea gradului de utilizare a potenţialului forţei de
muncă. Aşa după cum există ramuri „tinere” şi „bătrâne”, „masculine” şi „feminine”, tot aşa
există şi ramuri „culte” şi „mai puţin culte”, în funcţie de stocul de învăţământ al populaţiei active
respective.
Principalele rate specifice de activitate calculate după aceste caracteristici sunt:
- rata de activitate a populaţiei în vârstă de muncă:
∑ Pa × 100
Rax = 64 (6.52)
∑ Px
x = 16
- rata de activitate masculină (Ram), care este dată de raportul dintre populaţia activă
masculină (Pam) şi populaţia totală masculină (Ptm):
P
Ram = am × 100 (6.53)
Ptm
- rata (indicele) de masculinitate a populaţiei active (Rma), reprezintă numărul de
persoane active de sex masculin (Pam) ce revin la 100 de persoane active de sex feminin (Paf):
116
Pam
Rma = × 100 (6.54)
Paf
- rata de activitate feminină (Raf) este dată de raportul dintre populaţia activă feminină
(Paf) şi populaţia totală feminină (Pf):
Paf
Raf = × 100 (6.55)
Pf
- rata (indicele) de feminitate a populaţiei active (Rfa), reprezintă numărul de persoane
active de sex feminin (Paf) ce revin la 100 de persoane active de sex masculin (Pam):
Paf
R fa = × 100 (6.56)
Pam
- rata de activitate pe sectoare economice (Rax), se determină ca raport între numărul
populaţiei active, dintr-un anumit sector economic x (primar, secundar, terţiar) (Pax) şi numărul
total al populaţiei active (Pa):
P
Rax = ax × 100 (6.57)
Pa
- rata de activitate pe vârste (Rax) se determină ca raport între numărul persoanelor
active de o anumită vârstă (Pax) şi numărul populaţiei de vârsta respectivă (Px):
P
Rax = ax × 100 (6.58)
Px
- raportul de dependenţă economică (Rde), cunoscut şi sub numele de raport de
inactivitate, reprezintă numărul de persoane inactive (Pi) ce revin la 100 (1000) persoane
active (Pa):
P
Rde = i × 100 (1000 ) (6.59)
Pa
Acest raport este diferit de raportul de dependenţă de vârstă, care are un caracter
potenţial şi exprimă “presiunea” populaţiei de 0 - 19 ani şi 65 ani şi peste asupra populaţiei de
20 - 64 ani.
Nu trebuie omisă nici dinamica populaţiei active, măsurată cu ajutorul a doi indicatori şi
anume:
- raportul de înlocuire (a populaţiei active) (Rpi), ce redă numărul de intrări în populaţia
activă (I) ce revin la 100 de ieşiri din populaţia activă (E):
I
R pi = × 100 (6.60)
E
- rata (indice) de înlocuire (a populaţiei active) (Ri), dată de diferenţa dintre intrări şi ieşiri
(care poate fi pozitivă, negativă sau zero) raportată la populaţia activă, exprimată în procente:
I−E
Ri = × 100 (6.61)
Pa
Ratele de activitate pe sexe şi vârstă reprezintă un adevărat “model” de participare a
populaţiei la activitate , model format sub influenţa unui mare număr de factori: economici,
sociali, culturali, de tradiţie, comportament etc., exprimând în final particularităţile unui anumit
nivel de dezvoltare a ţării respective.
Reprezentarea grafică cea mai expresivă a ratelor specifice de activitate se prezintă sub
forma aşa-numitelor curbe de activitate. Curba de activitate redă „modelul” de activitate a unei
populaţii.
Analizând, de pildă, curba ratelor de activitate a populaţiei în regiunile dezvoltate şi în cele
în curs de dezvoltare, pe grupe de vârstă şi sexe (Fig.6.10.) se observă că la nivel general,
proporţia de participare a bărbaţilor la activitatea economică, în regiunile dezvoltate şi cele în
curs de dezvoltare, este foarte apropiată; în schimb, apar mari diferenţieri în ceea ce priveşte
gradul de participare al femeilor. Aceste diferenţieri, care apar, de fapt, nu numai la nivel
117
general, ci şi pe vârste, sunt determinate de o gamă largă de factori: gradul de dezvoltare
economică, prezenţa locurilor de muncă, condiţia femeii în societate, nivelul de instruire,
tradiţia, religia etc. Din acest motiv, curba ratelor de activitate feminină poate fi considerată un
„barometru” al condiţiilor social-economice de ansamblu, dintr-o ţară sau alta.
Dată fiind importanţa socio-economică a populaţiei active, aspectele structurale sunt
aprofundate prin studierea modificărilor intervenite în repartiţia acestei categorii pe ocupaţii,
ramuri de activitate şi sectoare social-economice.
Atât structura pe ocupaţii, dar mai ales structura populaţiei active pe ramuri sunt indisolubil
legate de specificul economiei unei ţări. Dinamica ocupaţiilor, ca şi modificările în structura
populaţiei active pe ramuri de activitate, de la o perioadă la alta, semnifică transformări în
caracterul economiei, reflectă laturi esenţiale ale politicii economice.
Fig. 6.10. – Curba ratelor de activitate a populaţiei (după Ecobescu N., 1981)
Necesitatea cunoaşterii structurii populaţiei active pe ramuri este demonstrată şi prin

aceea că acest aspect este urmărit anual, de către statistica de stat, prin intermediul categoriei
de populaţie ocupată. Sursele de informaţii sunt constituite din rapoartele statistice şi
înregistrările special organizate privind forţa de muncă. Iată (Tabelul 6.2.) cum se prezintă
efectivul şi structura populaţiei active – ocupate pe ramuri ale economiei naţionale, în cadrul
ţării noastre, la sfârşitul anului 1992, comparativ cu 1990.
Determinarea structurii populaţiei active-ocupate pe sectoare social-economice, precum şi
urmărirea modificărilor în timp a acestei structuri prezintă o mare importanţă socială şi politică.
Având în vedere forma de proprietate caracteristică unităţii în care îşi desfăşoară activitatea,
populaţia activă se separă în patru categorii:
- populaţia ocupată în sectorul public (de stat);
- populaţia ocupată în sectorul privat;
118
- populaţia ocupată în sectorul mixt;
- populaţia ocupată în sectorul cooperatist.
Ulterior se determină greutatea specifică a populaţiei active ocupate în cadrul fiecărui
sector.
Din punct de vedere al dezvoltării lor economice statele lumii se află în stadii diferite.
Astfel, în cadrul unora, agricultura deţine încă o pondere foarte ridicată; în altele ponderea
industriei este mare, în sfârşit, în cele mai dezvoltate, ponderea populaţiei ocupate în sfera
serviciilor depăşeşte pe cea a populaţiei din industrie.
Această situaţie a sugerat unor cercetători de a determina o structură a producţiei sociale
pe sectoare mari, care să reproducă evoluţia din neolitic până astăzi. Astfel, economistul
australian Colin Clark şi economistul şi sociologul francez Jean Fourastie au propus împărţirea
economiei în trei sectoare:
- primar, ce include activităţi legate nemijlocit de natură, cum sunt: agricultura, silvicultura,
vânatul, pescuitul şi mineritul;
- secundar cuprinzând activităţile de prelucrare, prin care materiile prime sunt supuse unor
procese de prelucrare, în urma cărora apar produse noi, cu alte calităţi faţă de cele iniţiale. Se
includ, aici, industria de prelucrare, energetica, construcţiile;
- terţiar cuprinzând activităţi legate de deservirea populaţiei cum ar fi: activitatea
comercială, financiară, învăţământ, ocrotirea sănătăţii, turismul etc.
Tabelul 6.2. Efectivul şi structura populaţiei active – ocupate

pe ramuri ale economiei naţionale din România,
la sfârşitul anului 1992, comparativ cu 1990.
Populaţia ocupată
Ramura de activitate 1990 1992
Efectiv % Efectiv %
Total economie 10839,5 100 10458 100
Agricultură 3055,2 28,2 3361,6 32,1
Silvicultură, exploatarea
forestieră şi economia vânatului 89,1 0,8 80,6 0,8
Piscicultura şi pescuitul 9,0 0,1 6,6 0,1
Total industrie 4111,1 37,9 3300,9 31,6
Industria extractivă 259,3 2,4 272,0 2,6
Industria prelucrătoare 3719,2 34,3 2865,2 27,4
Energie electrică şi termică,
gaze şi apă 132,6 1,2 163,7 1,6
Construcţii 599,4 5,5 579,2 5,5
Comerţ 538,1 5,0 753,9 7,2
Hoteluri şi restaurante 185,5 1,7 175,3 1,7
Transporturi 667,7 6,2 555,7 5,3
oştă şi telecomunicaţii 97,2 0,9 92,9 0,9
Activităţi financiare, bancare şi
asigurări 39,3 0,4 57,1 0,5
Tranzacţii imobiliare şi alte
servicii 365,2 3,4 441,1 4,2
Administraţie publică şi
apărare; asistenţă socială
obligatorie 87,6 0,8 112,7 1,1
Învăţământ 407,3 3,7 432,5 4,1
Sănătate şi asistenţă socială 320,0 2,9 306,6 2,9
Alte ramuri ale economiei
naţionale 267,8 2,5 201,3 2,0
Sursa: Anuarul Statistic al României 1993, pag. 152.
119
O deosebită importanţă economică, demografică şi socială o reprezintă repartiţia
populaţiei pe cele trei sectoare. De altfel, însuşi studiul de evoluţie al unei
societăţi este caracterizat, uneori, prin proporţia în care populaţia este integrată în sectoarele
amintite.
S-a constatat că, pe măsura dezvoltării economice, intervin modificări esenţiale în
repartiţia populaţiei ocupate în cadrul celor trei sectoare: scade ponderea persoanelor ocupate
în sectorul primar, paralel cu creşterea efectivului şi a ponderii populaţiei ocupate în sectorul
terţiar. În ceea ce priveşte situaţia personalului din sectorul secundar, ponderea acestuia creşte
în primele etape ale procesului dezvoltării, pentru ca, ulterior, datorită automatizării complexe a
proceselor de producţie, echivalând, de fapt, cu creşterea productivităţii muncii, să se
înregistreze o scădere relativă a forţei de muncă ocupate în acest sector.
Prima fază este caracterizată prin predominarea populaţiei ocupate în sectorul primar; a
doua, numită şi societatea industrială, când numărul cel mai mare al populaţiei ocupate este
prezent în sectorul secundar; faza a treia, la un înalt nivel de dezvoltare economică, când
predomină populaţia ocupată în sectorul terţiar.
Iată de ce, în afara clasificărilor oficiale a ramurilor economiilor naţionale, în scopul
asigurării comparabilităţii internaţionale, este recomandabil să se utilizeze această clasificare
mai sintetică, folosită în mod curent în lucrările organismelor specializate ale ONU.
120
7. STUDIUL CALITĂŢII VIEŢII POPULAŢIEI
7.1. Conceptul de calitate a vieţii

Calitatea vieţii este un concept evaluativ ce se referă la raportul dintre condiţiile de viaţă şi
necesităţile, valorile şi aspiraţiile umane. El se referă atât la evaluarea globală a vieţii (gradul de
satisfacere a aspiraţiilor umane în general) cât şi la evaluarea diferitelor condiţii sau sfere ale
vieţii, cum ar fi:
- calitatea mediului înconjurător;
- calitatea condiţiilor de muncă;
- calitatea relaţiilor interpersonale;
- calitatea vieţii de familie.
Conceptul de calitate a vieţii nu trebuie confundat cu cel de fericire. În timp ce fericirea se
referă la starea subiectivă rezultată din trăirea propriei vieţi, calitatea vieţii se referă atât la
condiţiile obiective în care viaţa umană se constituie, cât şi la modul subiectiv în care fiecare îşi
evaluează propria sa viaţă – stare de satisfacţie, fericire, împlinire.
Dacă fericirea este asociată cu o perspectivă predominant etică (ce strategii trebuie să
adopte individul pentru a maximiza fericirea sa), calitatea vieţii este asociată cu o perspectivă
socio-politică. În studiul calităţii vieţii se pune accentul în primul rând pe determinarea factorilor
obiectivi care sunt responsabili de variaţia calităţii vieţii, şi a strategiilor social-politice de acţiune
în vederea creşterii acesteia.
Din punct de vedere teoretic conceptul de calitatea vieţii s-a dezvoltat foarte mult după
anul 1960, ca o reacţie la criza abundenţei în ţările dezvoltate, datorită conştientizării efectelor
devastatoare ale creşterii economice, înţelegându-se că prosperitatea economică nu asigură
automat, prin ea însăşi, şi prosperitatea umană. Presupoziţia conform căreia creşterea
economică duce prin ea însăşi direct şi neproblematic la o creştere a bunăstării colective este
supusă la multiple critici.
În societăţile dezvoltate sa simţit tot mai mult nevoia unui corector al creşterii economice,
un asemenea rol îndeplinindu-l conceptul de calitate a vieţii. În afară de aceasta, acest concept
mai îndeplineşte şi alte câteva funcţii importante cum ar fi:
- permite o definire mai operaţională a obiectivelor dezvoltării social-economice;
- constituie „feedback”- ul activităţii social-economice: eficienţa finală, umană a acesteia
este dată de efectul ei asupra calităţii vieţii;
- este un instrument de evaluare operaţională a progresului social putându-se vorbi de un
progres efectiv doar în măsura în care s-a înregistrat o creştere a calităţii vieţii.
În geografie conceptul de calitate a vieţii joacă un rol important, accentuând încă odată
rolul omului în cadrul geosistemului: nu numai acela de componentă a acestuia, integrat,
modelat şi controlat de logica acestuia (viziunea holistă), dar şi ca obiectiv final al tuturor
activităţilor social-economice.
7.2. Indicatori de evaluare a calităţii vieţii
În ultimele decenii, conceptul de calitate a vieţii a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă în

domeniul indicatorilor de cuantificare, desfăşurată în două direcţii:
- analiza indicatorilor social-economici în ceea ce priveşte semnificaţia şi deci
utilizabilitatea lor pentru analiza calităţii vieţii;
- dezvoltarea unor indicatori specifici ai calităţii vieţii.
Dificultatea principală a constituirii acestor indicatori stă în structura lor complexă. Un
indicator de calitate a vieţii reprezintă rezultatul combinării unui indicator de stare (starea
mediului ambiant, a relaţiilor interpersonale, a tipurilor de muncă oferite etc.) şi a unui indicator
al criteriului de evaluare (al necesităţilor, aspiraţiilor umane). Dificultatea constă tocmai în
determinarea acestei din urmă componente. Calitatea vieţii implică o teorie asupra naturii
umane, a sistemului de necesităţi umane, a factorilor care guvernează dinamica acestora.
121
În practica cercetării, indicatorii calităţii vieţii se clasifică după două criterii ce vizează
natura şi caracterul lor:
- după natura lor se împart în:
- indicatori ai cadrului natural (mediului înconjurător);
- indicatori de ordin social;
- indicatori de ordin economic.
- după caracterul lor se împart în:
- indicatori ai stării diferitelor componente ale vieţii umane (indicatori ai mediului
natural, ai condiţiilor de locuire, de muncă, de educaţie etc.);
- indicatori ai necesităţilor/aspiraţiilor (ce tipuri de muncă doresc oamenii, ce tipuri de
locuinţă etc.);
- indicatori complexi rezultaţi din raportarea stării la necesităţi;
- indicatori ai calităţii percepute a vieţii (determinarea modului în care membrii unei
colectivităţi evaluează ei înşişi calitatea diferitelor componente ale vieţii lor);
- indicatori de satisfacţie cu viaţa (gradul estimat de satisfacţie cu viaţa, ca indice
sintetic al efectului subiectiv al calităţii vieţii);
- indicatori ai unor simptome critice ale calităţii vieţii (indicatori de sinucideri, boli
mentale, optimism/pesimism, alienare).
Redăm în continuare acei indicatori frecvent utilizaţi în studiile de geografia populaţiei,
urmând ca pentru o categorie mai largă sau pentru cei specifici altor discipline (demografie,
sociologie, economie) să fie consultată bibliografia de la sfârşitul prezentei lucrări. Deorece
indicatorii demografici constituie subiectul principal al lucrării de faţă, nu vom mai relua
prezentarea lor (meţionându-i cu precizarea poziţiei în cadrul paginilor anterioare), ci doar a
celorlalte categorii: naturali, sociali şi economici.
7.3. Cadrul natural şi calitatea vieţii
7.3.1. Rolului componentelor cadrului natural în asigurarea calităţii vieţii

populaţiei
Condiţiile de viaţă ale populaţiei, pe suprafaţa globului, disparităţile atât de evidente care
apar din acest punct de vedere între diferitele regiuni, reprezintă rezultatul acţiunii şi interacţiunii
unui număr mare de factori naturali a căror influenţă directă sau indirectă poate fi cu caracter de
favorabilitate sau restrictivitate. Aceşti factori prin potenţialul lor economic şi de habitat
influenţează în mod corespunzător calitatea vieţii populaţiei. Ei pot fi grupaţi în următoarele
categorii:
Condiţiile geologice (litologia, structura, tectonica, neotectonica, seismicitatea, resursele
subsolului), au o influenţă specifică, în principal indirectă, mai greu de sesizat la prima vedere,
ce afectează calitatea vieţii atât pe spaţii foarte extinse cât şi restrânse, tocmai datorită
diversităţii lor.
Astfel din analiza evoluţiei paleogeografice desprindem doar potenţialul redus de habitat al
teritoriilor foarte tinere, recent constituite (zonele deltatice cu mari suprafeţe ocupate de ape) a
căror instabilitate constituie un element negativ al condiţiilor de viaţă ale populaţiei în
comparaţie cu teritoriile vechi în care factorii de risc sunt mult diminuaţi.
Un alt aspect îl constituie erupţiile vulcanice care produc, în general, pagube materiale
apreciabile şi se soldează cu pierderea multor vieţi omeneşti. Amintim în acest sens o serie de
mari catastrofe, ca distrugerea oraşelor antice Pompei şi Herculanum, erupţia vulanului
Montagne Pelée din Martinica (1902), a lui Krakatoa (1883) etc. Vulcanismul activ este însoţit
frecvent de inundaţii (prin bararea râurilor), ploi de cenuşă ş.a.
Unele particularităţi ale acestor fenomene îmbracă, însă, aspecte pozitive pentru
societate. Astfel, cenuşa vulcanică fertilizează solul pe suprafeţe întinse în jurul vulcanilor (în
Djawa). Solurile formate pe lave au un profil bine dezvoltat şi sunt foarte bogate în substanţe
nutritive. În zonele ecuatoriale şi tropicale, unde solurile vulcanice sunt cele mai fertile, se
creează şi cele mai mari densităţi de populaţie (pentru regiunile respective), de exemplu în
122
Martinica 250 loc/km2, în Djawa 400 loc/km2. Izvoarele minerale determinate de activitatea
mofetică postvulcanică au impulsionat crearea unor aşezări cu profil special.
Seismicitatea este la fel de inegal repartizată pe suprafaţa globului ca şi vulcanismul, ariile
lor de manifestare suprapunându-se de cele mai multe ori. Anual se înregistrează cca 1000 de
cutremure, de intensitate medie şi mare.
Zonele cu seismicitate ridicată şi unde cutremurele sunt fapte curente, cuprind cercul de
foc al Pacificului (Japonia, Alaska, California, Peru, Chile), ţinuturile mediteraneene din lanţul
alpino-himalaian şi Asia Centrală (Iran, Pamir, estul Tibetului, Tian-Şan), America centrală (cu
arcul Antilelor) şi insulele de pe dorsala atlantică.
Printre zonele afectate de mari catastrofe seismice amintim provincia Şen-Si (1556), nord-
estul Indiei (1737), Lisabona (1775), San Francisco (1904), Chile (1906), Mexic (1908),
Avezzano (1915), Tokio (1923), Chile (1960), Iran (1962), Macedonia (Skoplje, 1963), Peru
(1970), nord-estul Italiei (1976), Guatemala (1976), România (1977).
Extrem de periculoase sunt cutremurele maritime, care generează valuri seismice foarte
înalte (tsunami), frecvente pe litoralul Oceanului Pacific (Japonia, Djawa, Filipine, estul
Australiei, litoralul vestic al Americilor), ca şi pe litoralul atlantic al Marocului şi Portugaliei.
Cu toate acestea zonele respective înregistrează un grad ridicat de populare datorită
măsurilor de preîntimpinare a seismelor. Astfel, construcţiile se fac după proiecte speciale sau
se utilizează materiale uşoare cum ar fi lemnul. De asemenea, se acordă o atenţie deosebită
construcţiei şi întreţinerii barajelor care, prin fisurări şi dislocări, pot provoca inundaţii
catastrofale.
Condiţiile geologice amintite, nu au aşa după cum am văzut un rol determinant în
constituirea calităţii vieţii populaţiei, dar au influenţat-o într-o măsură oarecare pe diverse trepte
de dezvoltare în decursul timpului.
Relieful, consecinţă directă a unei geneze complexe şi îndelungate, reuneşte o gamă
variată de însuşiri calitative şi cantitative care au o însemnătate deosebită în viaţa şi activitatea
societăţii omeneşti.
Analizând aceste însuşiri vom constata că altitudinea este o primă trăsătură a cărei
valoare personalizează relieful, având implicaţii majore în asigurarea calităţii vieţii populaţiei.
Se ştie că aceasta, în general, este invers proporţională cu gradul de populare, respectiv
pe măsură ce creşte altitudinea scade numărul populaţiei. Regula descreşterii numerice a
populaţiei în altitudine suferă însă numeroase excepţii. Astfel, în ţinuturile tropicale zonele mai
înalte sunt mai favorabile activităţilor umane. Altitudinea în acest caz joacă rol de moderator al
climei. Aşa se explică faptul că în aceste zone întâlnim şi aşezările situate la cea mai mare
altitudine (Columbia, Peru, Bolivia, Ecuador, partea central-estică a Africii, Etiopia, Mexic).
Regiunea Munţilor Anzi concentrează 98 % din populaţia Columbiei, 85 % din cea a
Ecuadorului iar 75 % din populaţia Boliviei trăieşte la peste 3000 de metri altitudine.
Masivitatea (gradul de fragmentare) şi direcţia generală a culmilor influenţează calitatea
vieţii populaţiei prin faptul că acolo unde gradul de fragmentare a reliefului este mai pronunţat
penetraţia populaţiei şi ocuparea spaţiilor montane este mai avansată. Dispunerea paralelă a
culmilor îngreunează accesibilitatea, inclusiv popularea, pe când văile transversale sunt în
general mai accesbile şi mai bine populate (exemplu Valea Prahovei, în Carpaţii româneşti;
Valea Adigelui în Alpi ş.a.).
Unii autori, J. Beujeau Garnier – 1966, consideră masivele muntoase, adevărate bariere
între state, naţiuni, popoare şi civilizaţii, argumentând prin faptul că munţii prin înălţime şi
masivitate, accesul dificil şi asprimea climatului au constituit adevărate bastioane naturale
pentru apărare fapt pentru care au fost folosiţi uneori ca şi graniţe între state şi popoare (de
exemplu în nordul Alpilor trăiesc germanii iar în sud italienii şi francezii).
Există însă şi contraargumente care fac această opinie să fie exagerată aducând în acest
sens numeroase exemple în care de o parte şi de alta a unor lanţuri montane trăiesc aceleaşi
popoare constituite în limitele aceluiaşi stat (românii de o parte şi de alta a Carpaţilor, bulgarii la
nord şi la sud de Balcani etc.).
Suprafeţele de nivelare din Carpaţii româneşti, plaiurile poienite de timpuriu şi depresiunile
intracarpatice constituie arii de veche populare şi perenitate a poporului român. Trecătorile de
123
vale şi pasurile de culme au constituit şi constituie veritabile artere de legătură între provinciile
istorice ale ţării noastre.
Însemnătate deosebită prezintă expoziţia versanţilor din regiunile subpolare şi temperate,
care, condiţionând diferenţieri climatice locale, antrenează modificări ale vegetaţiei, solurilor şi,
corespunzător, ale tipurilor de culturi, generând, în ultimă instanţă, peisaje total deosebite pe
versanţii însoriţi faţă de cei umbriţi. Aceşti versanţi însoriţi şi peisajele create au primit, uneori,
denumiri specifice, ca de exemplu: faţa muntelui în Carpaţii Româneşti, adrets şi ubacs în Alpii
Maritimi etc.
Declivitatea este o altă trăsătură a reliefului cu rol foarte important în viaţa şi activitatea
societăţii omeneşti. Formele de relief pot fi populate în mod diferenţiat în raport cu înclinarea
terenului.
Astfel, înclinările sub 2 ‰ sunt favorabile tuturor tipurilor de construcţii, între 2-7 ‰ se
impun lucrări de asigurare a scurgerii, peste 70 ‰ se impune evitarea construcţiilor grele, peste
120 ‰ nu mai sunt posibile decât construcţii mici şi uşoare; de asemenea înclinarea terenului
determină accesibilitatea pentru mecanizare: înclinarea de 7º reprezintă limita introducerii
combinelor şi provoacă greutăţi incipiente soldate uneori cu micşorarea randamentului la
utilizarea tractoarelor, peste 15º nu se mai poate practica agricultura mecanizată etc.
Analizând rolul reliefului în asigurarea calităţii vieţii populaţiei, dintr-o altă perspectivă şi
anume aceea a treptelor majore, evidenţiază noi aspecte de favorabilitate şi restrictivitate pe
care le are acest factor fizico-geografic.
Astfel o primă treaptă este cea a munţilor înalţi care în afara altitudinii, de ordinul miilor de
metri, una din caracteristicile principale este accesibilitatea lor, în general, redusă, datorită
energiei mari de relief (1000-2000 m). La aceasta se asociază intensitatea extrem de mare a
proceselor geomorfologice actuale, condiţiile climatice aspre (diminuarea presiunii oxigenului,
temperaturile scăzute, vânturile puternice), care au îngreunează adaptarea fiziologică a omului.
Munţii înalţi ridică mari probleme privind şi valorificarea lor economică care s-a orientat, la
început, spre vânat şi exploatarea lemnului, mai apoi spre resursele minerale (aur, argint,
plumb, zinc, cupru, uraniu, cositor). În acest sens este tipică zona montană andină din Peru,
Bolivia şi Chile, care are cele mai înalte aşezări omeneşti, Chuipiquina la 5600 m şi Quispisija la
5270 m.
Datorită altitudinii ridicate a acestei unităţi de relief variaţiile bio-pedo-climatice pe verticală
individualizează etaje cu condiţii naturale specifice, care favorizează anumite tipuri de activitate,
desfăşurate spaţial la mică distanţă. Astfel, pe văi există condiţii propice pentru agricultură şi
aşezări, după care urmează pădurile şi fâneţele, sectoarele cele mai înalte fiind domeniul
păşunilor alpine.
Această zonalitate generează deplasări sezoniere ale populaţiei, în vederea valorificării
fiecărei zone în anotimpul favorabil. Aceasta determină deplasări pastorale montane, tipice
pentru munţii din climatele temperate şi subtropicale.
Gradul diferit de fragmentare a munţilor înalţi a determinat şi o accesibilitate diferenţiată de
la un masiv la altul, impopulându-le şi imprimându-le un ritm alert de valorificare unora,
menţinându-le nepopulate sau slab populate şi intacte natural pe altele, având rolul unor
bariere pentru transport şi comunicaţii.
În primul caz, reţelele de văi transversale şi longitudinale, ca şi pasurile montane, au
favorizat accesul omului şi activităţilor sale până la altitudini apreciabile. Astfel, în Europa, deşi
ating 4810 m, Alpii au nu mai puţin de 16 pasuri transversale, la altitudini destul de reduse
(Malaja 1817 m, Brenner 1872 m ş.a.). Ca urmare a acestei accesibilităţi naturale şi a poziţiei
lor centrale în Europa, aceşti munţi sunt dotaţi cu foarte multe căi de comunicaţie (şosele şi căi
ferate), pasurile fiind străpunse de tuneluri (Simplon 19,8 km, St. Gotthard 15 km, Lötschen
14,5 km, Mont Cenis 13,6 km, Arlberg 10,2 km).
Pirineii, deşi mai puţin înalţi, constituie bariere apreciabile pentru transport, pasurile
transversale fiind la mare altitudine, axele principale de comunicaţie preferând să-i ocolească
pe la extremităţi.
La fel Caucazul cu unica trecătoare centrală Krestovîi situată la 2388 m, n-a permis
construirea vreunei căi ferate transversale. Căile de transport existente, care ocolesc Caucazul,
124
au întâmpinat, de asemenea, mari dificultăţi de construcţii (necesitând multe lucrări dificile) şi
întreţinere.
Himalaya, cu altitudinile cele mai mari de pe glob (are pasuri de culme la peste 4000 m),
cu profilul transversal extrem de îngust şi versanţii abrupţi ai puţinelor văi care îi străbat
(Brahmaputra), ca şi poziţia întregului lanţ montan între regiuni mai slab evoluate economic, au
un grad de accesibilitate extrem de redus.
Altitudinile mari ale unor masive montane care au împiedicat construirea căilor de
comunicaţie, traficul e asigurat de şosele de înălţime.
Astfel, în Pamir, şoseaua Oş - Duşambe urcă la 4665 m, iar în Tibet, şoseaua Lhasa -
Sinantzian la 5578 m.
Anzii, caracterizaţi şi ei printr-o accesibilitate naturală redusă au totuşi un grad ridicat de
populare şi o reţea de căi de comunicaţie mai densă, inclusiv pentru traficul feroviar, care se
practică până la altitudini foarte mari: 4880 m în Bolivia, lângă Potosi, sau 4775 m în Peru pe
linia Lima-Oroya.
Această excepţie pe care o fac Anzii se datoreşte condiţiilor naturale existente aici,
accesibile fiziologiei umane în comparaţie cu regiunile din jur cât şi resurselor minerale
însemnate a căror exploatare a stimulat construirea căilor de transport.
A doua treaptă majoră de relief cuprinde munţii mijlocii şi mici, platourile fragmentate,
colinele şi se caracterizează printr-un grad de accesibilitate mult mai ridicat decât treapta
anterioară.
Energia reliefului are valori mult mai mici, interfluviile nu mai au aspect de creste ci de
platouri sau culmi rotunjite, înclinarea terenului este mai redusă, procesele geomorfologice au
un caracter, comparativ, mai lent. Sunt regiuni mai ospitaliere şi mai variate, multe fiind zone de
foarte veche populare. Condiţiile bio-pedo-climatice sunt favorabile activităţilor agricole; culturile
agricole se concentrează, în general, în văi şi depresiuni, sectoarele mai înalte rămânând
acoperite de pădure.
Altitudinea medie a acestor munţi pune probleme mult mai puţin dificile în ceea ce priveşte
transporturile comparativ cu munţii înalţi, cu atât mai mult cu cât pasurile, trecătorile, porţile
coboară mult sub nivelul lor general, înlesnind încă din vechime un trafic de proporţii, care a
activizat economic regiuni întinse şi a stimulat dezvoltarea unor aşezări importante în sectoarele
de trecere.
Relevantă în acest sens este zona de lăsare axială a Uralilor Centrali care a fost folosită
de vechiul şi frecventatul drum între Europa şi Asia. În faţa ei s-a dezvoltat Sverdlovskul,
principalul centru economic al Uralilor.
În mod similar putem aminti Poarta Moraviei, între Odra şi Morava, pasul Mohawk, între
valea Hudsonului şi Marile Lacuri, care a favorizat dezvoltarea New-Yorkului ca principală
metropolă a Americii de Nord.
Unele căi de comunicaţie au fost construite în regiunile muntoase de altitudine medie pe
platourile înalte, evitând văile prea înguste, edificator fiind Masivul Central Francez. Cele mai
dificile sectoare pentru transport sunt la traversarea cuestelor (Jura Suabă, între bazinele
Rinului şi Dunării) sau în zonele de contact tectonic.
A treia treaptă majoră de relief cuprinde câmpiile şi platourile nefragmentate, cu o energie
mică, suprafaţe slab înclinate, cu procese geomorfologice actuale aproape insensibile, fapt ce
asigură stabilitate şi continuitate în pedogeneză, chiar şi în condiţiile unor defrişări masive.
Relieful plat, ca şi litologia (argilă, nisip, lut, loess) favorizează în anumite condiţii climatice
o deosebită fertilitate a solului. Această situaţie este frecvent întâlnită în câmpiile de acumulare
fluvială, care întrunesc şi foarte bune condiţii pentru irigaţii, fără a exclude însă şi posibilitatea
de producere a inundaţiilor, cum ar fi în Asia musonică, Marea Câmpie Chineză sau Câmpia
Indo-Gangetică.
Din punct de vedere al condiţiilor hidrice, câmpiile excesiv de joase şi cu scurgere
deficitară, având dezavantajul de a fi aproape permanent acoperite de mlăştini, mai ales în
climate bogate în precipitaţii, nu sunt favorabile utilizării economice (Câmpia Siberiei Centrale,
unele părţi din Câmpia Amazonului).
125
În zonele mlăştinoase oamenii au construit movile, (pentru a amplasa pe ele locuinţele)
înalte de până la 16 m, (Warft sau terp, în câmpiile Olandei şi Câmpia Germană de Nord, ca şi
în delta comună a Gangelui şi Brahmaputrei).
Movile antropice pentru aşezări rurale întărite sunt şi mounds-urile indienilor din preria
nord-americană. De asemenea, generând peisaje tipice, tumuluii sau curganele din stepele
ponto-central-asiatice au fost înălţate ca morminte şi puncte de observaţie.
Tot în această treaptă de relief o altă categorie de aşezări, cele trogloditice, au „ciuruit”
suprafaţa reliefului cu microexcavaţii în rocă, frecvente şi azi în Libia, sudul Spaniei, pe platoul
Colorado, în loessul din nordul Chinei, unde au o largă răspândire.
De asemenea, au mai fost excavate galerii de refugiu în cretă în Franţa, în Picardia şi
Champagne. Aceste galerii, unele lungi de zeci de km se folosesc şi pentru adăpostirea vitelor
iar azi se utilizează drept depozite pentru învechirea vinurilor.
În privinţa transporturilor, această treaptă de relief este deosebit de favorabilă, cele mai
ieftine şi lesnicioase fiind transporturile fluviale, care necesită foarte puţine amenajări, sistemele
fluviale putându-se lega uşor prin canale.
Marile câmpii ale globului, în special cele euro-asiatice, au constituit vaste arii de circulaţie
a populaţiei în perioadele istorice trecute, favorizând marile migraţii care au creat imperii
continentale, prin contrast cu zonele montane.
O zonă aparte, poziţional şi ca potenţial natural, de mare atractivitate pentru populaţie este
cea litorală, care întruneşte condiţii de un deosebit interes fizico- şi economico-geografic.
Aici s-au dezvoltat asezări portuare, ca puncte de convergenţă şi concentrare a celor mai
variate activităţi umane (nu întâmplător cele mai mari oraşe ale lumii sunt porturi).
Ţărmurile cele mai favorabile, din acest punct de vedere, au fost cele cu indicele de
sinuozitate cel mai ridicat, cu golfuri care pătrund mult în uscat, sunt adânci, au condiţii bune
pentru ancorare.
Ca tipuri genetice se înscriu în această categorie ţărmurile cu estuare afectate de flux
(Marea Nordului), cele cu fiorduri (litoralul nord-estic al Americii de Nord sau cel nord-vestic al
Norvegiei).
Aşadar, descrierea şi analiza reliefului trebuie să evideţieze potenţialul economic şi de
habitat al acestuia cu implicaţii directe în asigurarea condiţiilor optime de calitate a vieţii unei
comunităţi umane. Pentru aceasta se vor utiliza atât metode grafice cât şi analitice ce au la
bază o serie de indicatori cantitativi şi calitativi ai reliefului. Enumerăm în acest sens:
- Analiza factorilor genetici;
- Particularităţile morfografice şi morfometrice redate prin:
- altitudinea maximă şi minimă;
- altitudinea şi adâncimea medie a reliefului se calculează utilizând relaţia:
V
Hm = (7.1)
S0
în care:
V – volumul formei de relief;
S0 – suprafaţa.
- harta hipsometrică (treptelor morfologice) utilizată în analiza amplasării
construcţiilor şi căilor de comunicaţie, în zonarea producţiei agricole, în exploatarea şi
întrţinerea fondului forestier, a păşunilor şi fâneţelor naturale etc.
- harta morfografică ce redă trăsăturile de contur ale formelor de relief, aspectele de
proporţionalitate, masivitate şi grupare a acestora; ca elemente de fond harta cuprinde tipurile
de interfluvii şi văi, unele forme de relief de ordin minor, tipurile morfologice de versanţi şi
suprafeţele de racord; toate aceste elemente sunt utile în proiectarea traseelor de cale ferată, a
drumurilor, a construcţiilor edilitare şi a zonelor industriale.
- harta densităţii fragmentării reliefului realizată prin metoda cartogramelor,
izoliniilor sau profilelor transversale. Calculul densităţii se face cu ajutorul relaţiei:
L
Df = (7.2)
S
în care:
126
L – lungimea reţelei de văi (Km);
S – unitatea de suprafaţă (Km2).
- harta adâncimii fragmentării reliefului (energiei) redă intensitatea sau
profunzimea eroziunii verticale generată de apele curgătoare şi poate fi realizată prin metoda
cartogramelor, a bazinelor morfohidrografice şi a izoliniilor. Adâncimea fragmentării reliefului
(energiei) se calculează în metri (m) pe unitatea de suprafaţă (S) (Km2 sau ha):
m
Ef = (7.3)
S
Pe suprafeţe etalon (cartograme) energia maximă (EM) se calculează după relaţia:
EM = H − h (7.4)
iar energia medie (Em):
H −h
Em = (7.5)
2
în care:
H – altitudinea maximă;
h – altitudinea minimă.
- harta pantelor (declivităţii) este foarte importantă deoarece această caracteristică
a suprafeţei topografice influenţează foarte multe fenomene naturale şi activităţi economice:
evoluţia reliefului, viteza de curgere a apei, insolaţia, covorul vegetal, eroziunea solurilor,
utilizarea agricolă a terenurilor, construrea platformelor industriale, a căilor ferate, şoselelor,
canalelor de irigaţie etc. Determinarea valorii declivităţii terenului se face, în laborator, hărţii
topografice în curbe de nivel şi a metodei trigonometrice, folosind relaţia:
∆H H B − H A
t g ∝= = (7.6)
D D
sau
D
ctg ∝= (7.7)
∆H
în care:
∆H – diferenţa de nivel dintre două puncte între care se determină valoarea pantei;
D – distanţa liniară dintre ele (m).
Panta în grade, minute şi secunde se obţine cu ajutorul tabelelor de valori naturale ale
funcţiilor trigonometrice. Exemplificând vom arăta că altitudinile punctelor A şi B sunt: HA = 200
m, HB = 300 m; distanţa (d) dintre ele pe hartă (1:25000) este de 50 mm, iar
D = 25.000 x 50 = 1.250.000 mm = 1.250 m. Introducând aceste valori în relaţia (7.6), rezultă:
∆H H B − H A 300 − 200 100
tg ∝= = = = = 0 ,0800
D D 1250 1250
Din tabelele cu valori naturale ale funcţiilor trigonometrice rezultă că pentru tgα=0,0800
corespund unghiurile de 4º34'27" (în gradaţia sexagesimală) 5 g 8 c 20 cc (în gradaţia centesimală).
Panta se mai poate exprima şi prin mărime liniară, în procente sau promile, utilizând
relaţia:
∆H
p= × 100 (1000 ) (7.8)
D
sau p%=0,0800x100=8% şi p‰=0,0800x1000=80‰.

Calculul pantei medii se poate realiza cu ajutorul tangentei unghiului de pantă, după
relaţia:
∆H × ∑ l
tg ∝= (7.9)
S0
în care:
∆H– echidistanţa curbelor de nivel;
∑l – suma lungimii curbelor de nivel;
S0 – suprafaţa.
127
În studiul pantelor trebuie evidenţiate limitele sau pragurile unor declivităţi de la care este
posibilă declanşarea unor procese geomorfologice; de asemenea, pentru utilizarea în
agricultură este necesar ca reprezentarea pantelor să fie asociată cu cea a expoziţiei şi să se
coreleze continuu grupele valorice cu pragurile (valorile limită) care sunt parametri specifici
acestei dimensiuni.
- Tipurile genetice de relief: tectono - structural, petrografic, vulcanic, fluvial, deluvial,
glaciar şi periglaciar, marin şi lacustru, antropic.
- Regionarea geomorfologică.
Condiţiile climatice, în regimul şi distribuţia spaţială a principalelor elemente, au avut un
rol determinant în crearea condiţiilor de viaţă ale populaţiei, cel puţin în primele faze de
dezvoltare a societăţii omeneşti. Analiza acestei influenţe, indiferent de caracterul favorabil sau
limitativ, trebuie să înceapă cu rolul biologic (fiziologic) al elementelor climatice asupra omului,
trecând apoi la efectele climei asupra societăţii şi în final, la rolul societăţii în modificarea climei.
În această ordine de idei definind climatul drept ambianţa constituită prin seria de stări ale
atmosferei dintr-un anumit loc se poate uşor constata cum comunităţi umane întregi reuşesc să
subziste şi să-şi păstreze constanţa mediului lor intern sub climate cu caracteristici foarte
variate şi variabile.
Astfel, presiunea atmosferică scăzută într-un anumit loc presupune şi reducerea cantităţii
de oxigen ceea ce înseamnă de fapt, diminuarea oxigenării. Aceasta reprezintă un factor
limitativ absolut. La munte, de exemplu, ascensiunea provoacă tulburări cu tablou clinic
caracterizat prin: sete, vomă, dispnee, congestionarea tegumentelor, leşinuri, apoi hemoragii,
oboseală, pierderea memoriei, depresiune psihică şi inconştienţă. Cu altitudinea, această stare
se agravează, insufucienţa fluxului de oxigen transportat de hemoglobina din sânge aduce
asfixia.
Sub limita minimă de oxigen, necesară organismului, în funcţie de poziţia geografică a
masivelor munoase şi a rasei umane, deteriorările organice sunt atât de grave încât nu mai
permit asezări stabile. Practic, numai în zonele montane ale unor climate calde, Peru, Bolivia,
Tibet, Etiopia, s-au constituit civilizaţii care depăşeau 4000 m în altitudine, optimum-ul
stabilindu-se, chiar în aceste cazuri, între 2200 m şi 3700 m (Cuzco la 3760 m; Shigatse la
3621 m).
La populaţia din zona de munte, obişnuinţa, antrenamentul (condiţia fizică), dozarea
efortului, la care se adaugă un mecanism ereditar de înmulţire mai rapidă a globulelor roşii din
sânge, au făcut ca aceasta să suporte mai uşor presiunile atmosferice reduse.
Radiaţia solară înregistrează o cantitate, o diversitate şi o variaţie foarte mare în timp şi
spaţiu. Activitatea umană este condiţionată de lumină; lipsa ei determină dezechilibre fiziologice
şi psihice iar excesul poate provoca tulburări grave (epuizări, dereglări psihice).
Populaţia din zonele polare, unde ziua alternează cu noaptea din şase în şase luni, are un
ritm biologic redus în lunga noapte polară, cvasi-hibernantă, iar la revenirea luminii ziua
activitatea se intensifică foarte mult, înregistrându-se excese de vitalitate.
În regiunile intertropicale, insolaţia puternică este greu suportată de albi, mai ales în
condiţii de umiditate accentuată. Nociv nu este excesul de lumină în sine ci radiaţiile
ultraviolete, care sunt abiotice. Rasa neagră de oameni este protejată de acest tip de radiaţii
datorită pigmenţilor pielii. Ecranul melanic absoarbe aceste radiaţii şi dă posibilitate
organismului să producă în cantitate normală viatmina D. Maximum de pigmentare coincide cu
maximum de luminozitate.
Pentru albi, climatul optim este considerat cel mediteranean, dar şi alte climate cum ar fi
cel de altitudine, bogat în radiaţii directe, ca şi cel litoral, bogat în radiaţii difuze, oferă de
asemenea condiţii favorabile.
La polul opus se situează climatele urbane, unde ecranele de fum şi pulbere absorb nu
numai radiaţiile abiotice, purificatoare, dar şi razele cu lungime medie de undă care nu sunt
dăunătoare vieţii.
Temperatura acţionează asupra omului prin intermediul pierderilor specifice de căldură şi
al transpiraţiei specifice.
128
Reacţia organismului uman faţă de temepraturile exterioare ridicate se manifestă prin
creşterea evapotranspiraţiei cutanate. Din acest punct de vedere, rasa neagră este bine
adaptată. Deşi culoarea neagră ar părea să o defavorizeze, datorită slabei puteri emisive a
acestei culori, numărul mare de glande sudoripare de pe unitatea de suprafaţă a epidermei, ca
şi vascularizarea foarte bogată a acesteia, îi permit menţinerea temperaturii interne în limite
normale pentru viaţă.
Adaptarea aceasta e contrabalansată, însă, de o sensibilitate accentuată faţă de variaţiile
termice, chiar dacă acestea sunt mici. Chiar şi scăderile neînsemnate ale temperaturii aerului
din timpul nopţii îi afectează pe negri, fără să fie sesizată de albi; în schimb aceştia din urmă se
adaptează greu la temperaturi constant ridicate, făcând cu greu faţă căldurii din punct de
vedere biologic, mai ales în condiţii de efort fizic când organismul produce şi calorii reziduale.
Fiziologia a demonstrat că sub 16o C este necesară termogeneza, iar peste 25o C trebuie
să funcţioneze termoliza. Între aceste limite acţiunea proceselor termoregulatoare este mult
atenuată. Albii, fiind obişnuiţi cu climate în care amplitudinea oscilaţiilor termice este destul de
mare, pragurile termice sunt mai ridicate pentru ei şi capacitatea de toleranţă de asemenea.
Situaţia este identică pentru rasele galbene.
Sub climate care prezintă, însă, amplitudini termice slabe, inactivitatea mecanismelor
termoregulatoare, determină atonii generale.
În privinţa climatelor reci sau foarte reci, se poate afirma că ele pretind o intensificare a
arderilor, direcţie în care intervine regimul alimentar.
Insolaţia, conjugată cu temperatura, creează un complex actinotermic răspunzător adesea
de accidente mortale, numite insolaţii. Asupra producerii lor influenţează, desigur, reacţiile
individuale şi stările de moment ale organismului uman. Sunt evitabile prin supravegherea
îmbrăcăminţii, a regimului de activitate şi repaus.
Vântul, prin caracteristicile sale, durată, viteză, intensitate, direcţie, are o influenţă
însemnată atât asupra fiziologiei şi fizionomiei organnismului, cât şi asupra societăţii umane.
O primă categorie de vânturi sunt cele din masivele temperate şi reci care bat
perpendicular pe direcţiile generale ale reliefului şi ale căror caracteristici, legate de uscare în
timpul asccensiunii şi de încălzire în timpul coborârii (tipul foehn), provoacă tulburări: migrene,
nevroze, reumatisme. Din aceeaşi categorie de vânturi face parte şi autanu-ul din Languedoc.
O altă categorie cuprinde vânturile uscate şi reci de tip pampero din Uruguay care bat cu
putere în ţinuturile aride şi subaride. Cercetătorii consideră că aceste vânturi constituie cauza
aspectului de pergament pe care o are pielea locuitorilor marilor câmpii. Ele acţionează negativ
asupra activităţii şi stării interne a omului, ca şi vânturile calde din deşerturi numite sirocco.
În acelaşi context se înscrie şi dificultatea suportării furtunilor tropicale, zilnice, în anumite
sezoane, în timpul cărora starea electrică a atmosferei acţionează din plin asupra omului.
Compoziţia atmosferei, dependentă atât de factorii climatici cât şi de activitatea omului,
are uneori influenţe destul de puternice asupra fiziologiei umane. Ea prezintă o serie de variaţii
în funcţie de aceşti factori, care se manifestă atât în timp cât şi în spaţiu. De exemplu dacă
variaţiile oxigenului şi ale azotului sunt, în general, mici pe măsura apropierii de sol conţinutul
de ozon scade iar cel de bioxid de carbon creşte. Creşte de asemenea cantitatea de produşi
proveniţi din arderi incomplete, din combustii organice sau generaţi de motoare ori nuclee
industriale. Oxidul de carbon, carburile hidrogenerate, clorate, sulfurate constituie o masă de
nuclee de condensare, răspunzătoare de ceaţa urbană. Atmosfera aşezărilor aglomerate
conţine de asemenea şi o importantă sarcină microbiană.
Condiţiile climatice se reflectă în calitatea vieţii populaţiei şi prin zonarea latitudinală şi
altitudinală. Astfel, zonele cu climat ecuatorial şi subecuatorial, caracterizate prin precipitaţii
bogate, umiditate şi temperatură ridicată a aerului sunt în general neprielnice omului şi ca atare
slab populate. Metabolismul bazal al populaţiilor din aceste zone este mai redus comparativ cu
a celor din zonele temperate sau reci. Acestor zone le sunt specifice o serie de boli cum ar fi
malaria şi parazitozele.
Majoritatea zonelor tropicale şi subtropicale, în special cele situate la distanţe mari faţă de
ţărmurile oceanice, suferă de lipsa apei. Precipitaţiile sunt rare şi nu depăşesc în general
valoarea de 100 mm/an. Este cazul marilor deşerturi ale globului (Sahara, Deşertul Arabiei,
129
Marele deşert australian ş.a.) unde acest element indispensabil vieţii umane, care este apa, cu
apariţii doar în oaze, determină cele mai dificile condiţii de viaţă în opoziţie cu marile concentrări
demografice din văile şi deltele fluviilor care străbat aceste zone (Tigrul, Nilul, Eufratul ş.a.).
Climatul temperat cu nuanţe diferite (oceanice, continentale etc.) oferă condiţii optime
desfăşurării unei activităţi permanente şi sedentare şi ca atare aici întâlnim puternice şi
numeroase concentrări demografice. Alternanţa celor patru anotimpuri ne îndreptăţeşte să
considerăm zona temperată ca cea mai prielnică desfăşurării unor activităţi economice foarte
diversificate.
Datorită desfăşurării largi pe latitudine această zonă climatică cuprinde o serie de
diferenţieri. Astfel, în Bazinul mediteranean, California, Africa sudică, Australia sudică şi Chile,
verile uscate, iernile blânde, luminozitatea accentuată, asigură cele mai favorabile condiţii
dezvoltării organismului uman, într-un perfect echilibru funcţional.
Asemănătoare sunt climatele de la latitudini mai mari, dar care au nuanţă oceanică cum ar
fi coasta chiliană, Columbia, litoralul atlantic european (peninsula Bretagne) o parte din Noua
Zeelandă. În cazul lor, vântul este principalul factor de diferenţiere: în zonele unde este mai
puţin violent, vegetaţia forestieră se dezvoltă din plin.
În sfârşit, suprafaţe întinse din Europa, Asia şi America de Nord cunosc climate cu ierni
aspre, în care insolaţia scade progresiv şi durata perioadei reci creşte. Acestor condiţii
organismul trebuie să răspundă cu reacţii foarte puternice; aparatul respirator este supus nu
numai schimbărilor sezoniere, ci şi tuturor perturbaţiilor generate de deplasările frontului polar.
Relaţiile climatului cu morbiditatea prezintă, în aceste zone, un caracter mai direct decât în cele
calde.
Datorită continentalismului şi altitudinii în Eurasia şi cele două Americi există la altitudini
medii imense suprafeţe aride. Pe măsura accentuării aridităţii şi scăderii temepraturlor climatele
oceanice trec în climate stepe şi acestea, apoi în climate deşertice reci. Aflate la latitudinile
oraşelor Napoli şi Palermo, deşerturile Gobi şi Alaşau cunosc salturi termice de la 38º C la -33º
C şi amplitudini frecvente de 40º C.
Climatul din zonele subpolare şi polare atât în forma sa continentală (Antartida) cât şi în
cea maritimă (arhipelagul Nord American) prezintă o adversitate dominantă datorită ritmului
insolaţiei.
Dincolo de 70º latitudine nordică, cea mai lungă noapte are 55 de zile. La poli, cele 8766
ore ale anului se grupează în 4450 ore de zi, 2405 ore de crepuscul şi 1913 ore de noapte. Nici
chiar în timpul zilei polare, temperatura nu se ridică peste 0o C, datorită incidenţei razelor, în
timp ce iarna scade foarte mult (- 60º C). Umiditatea accentuată şi furtunile agravează aceste
condiţii care au rol restrictiv pentru om. Densitatea populaţiei este redusă iar activitatea umană
scăzută şi ea se desfăşoară în condiţiile lungilor zile şi nopţi polare.
Condiţii aparte prezintă climatul montan care se caracterizează prin luminozitatea zonelor
înalte, puritatea atmosferei, abundenţa precipitaţiilor solide, posibilităţi de foehnizare. Până la
limitele tolerabile ale presiunii acest climat are efecte terapeutice asupra organismelor obosite.
Aproape în toate zonele climatice dar mai ales în cea temperată se întâlneşte climatul
urban, în care un ecran de pulberi şi fum absoarbe radiaţiile purificatoare, iar impurităţile solide
şi gazele toxice se asociază cu agresiunea fonică având asupra organismului un efect
debilitant.
Pentru a preîntâmpina efectele climatului asupra organismului, omul, încă de pe primele
trepte de evoluţie, a început să adopte, ca măsuri de apărare împotriva adversităţilor climatice,
îmbrăcămintea şi adăpostul.
Influenta climei, se manifestă nu numai asupra fiziologiei şi comportamentului individual al
omului, ci şi asupra omului ca fiinţă socială, mobilă şi producătoare de bunuri materiale. Acest
aspect a fost desigur mai evident pe primele trepte ale evoluţiei societăţii, comuna primitivă fiind
cea care a înregistrat cel mai pregnant efectele pozitive sau negative ale oscilaţiilor climatice.
Datorită nivelului tehnico-economic scăzut al etapei, modificările climei au generat cele
mai vizibile efecte nu asupra producţiei, ci asupra dinamicii populaţiei. Acest lucru este valabil
chiar şi pentru epoci mai târzii, apropiate de cea actuală.
130
Reacţia faţă de modificările climatice s-a materializat, de cele mai multe ori, în migraţii
(unele cu caracter de invazie) ale diferitelor populaţii, care se retrăgeau spre regiuni mai puţin
atinse de fenomenul respectiv.
Desigur, modificările climatice produse tot mai recent în timp n-au mai fost resimţite la fel
de mult şi recepţionate la fel de neavizat de către societate, efectele lor ca şi ale condiţiilor
climatice obişnuite din diferite zone geografice, antrenând acţiuni adaptative corespunzătoare,
în special în domeniul producţiei de bunuri materiale.
Potenţialul şi caracterul reţelei hidrografice prin distribuţia sa spaţială şi regimul hidric
sunt factori determinanţi în calitatea vieţii populaţiei.
Ca mediu primar de apariţie a materiei vii, ca element cu pondere şi rol apreciabil în
complexul natural ce serveşte drept cadru de existentă şi activitate societăţii umane, apa a avut,
întotdeauna, pentru aceasta o importanţă vitală.
Însemnătatea ei este dublată şi de importanţa economică pe care o are pentru numeroase
domenii ale producţiei de bunuri materiale şi ale circulaţiei acestora.
Având în vedere repartiţia, volumul, caracteristicile fizice, chimice şi dinamice ale întregului
înveliş de apă al Pământului, precum şi caracterul divers al importanţei economice se impune o
analiză diferenţiată a aspectelor de favorabilitate şi restrictivitate a unităţilor hidrografice pentru
calitatea vieţii populaţiei.
Astfel zonele litorale ale mărilor şi oceanelor au constituit un factor de atracţie pentru
populaţie datorită unor facilităţi oferite populaţiei şi anume:
- sursă de hrană, datorită cantităţii impresionante de biomasă concentrată în special în
stratul superficial (200 m) de apă al mărilor şi oceanelor;
- sursă de apă dulce, în perioada modernă datorită posibilităţilor tehnice de obţinere din
apa marină, fapt ce a facilitat mari concentrări demografice şi industriale în zonele litorale. Acest
necesar este cu atât mai acut în cazul dezvoltării economice intense a unor zone cu deficit de
ape continentale sau cu ape continentale puternice mineralizate, ca şi în zonele aride din
climatele tropicale.
- sursă de materii prime atât sub formă de soluţii cu diferite concentraţii cât şi sub formă de
sedimente. Rezervele se apreciază la valori imense, dar rentabilitatea redusă a exploatărilor nu
permite decât un grad mic de valorificare;
- sursă de energie oferită de dinamica cu caracter ritmic sau neritmic a apelor oceanului ca
şi diferenţele de temperatură pe verticală, cu o rentabilitate foarte mare;
- mediu pentru transport, marea reprezentând întotdeauna calea cea mai uşoară;
- potenţial balnear-turistic, datorită particularităţilor climatice, care favorizează cura
heliomarină, indicată în terapia multor maladii, în care cantitatea totală de radiaţie directă şi
difuză, cea de ultraviolete şi aerosoli au un rol deosebit.
Apele continentale, deşi mult mai reduse faţă de cele ale Oceanului Planetar, sunt mult
mai intens utilizate, fapt explicabil în principal prin concentrarea populaţiei în zone cu mari
cantităţi de ape subterane sau de-a lungul arterelor hidrografice. Repartiţia inegală pe glob a
apelor continentale la care se adaugă modul deficitar de utilizare constituie o situaţie
nefavorabilă.
Cel mai scăzut disponibil de apă dulce pe locuitor, din Europa, este deţinut de Anglia,
unde secetele prelungite, deşi foarte rare, impun raţionalizarea apei. Există însă zone pe glob,
în care ritmul şi amploarea activităţii social-economice au determinat un consum de apă care
depăşeşte cu mult resursele: sud-vestul S.U.A. (California, Texas, Colorado), nord-estul S.U.A.
(New York, New Jersey, Pennsylvania).
O sursă bogată de compensare a deficitelor de apă dulce sunt resursele de apă
subterană. Nu trebuie omis faptul că datorită unor caracteristici ale lor aceste ape impun o
utilizare restrictivă.
Astfel, chimismul le poate face de nefolosit în unele zone şi anume tocmai în cele aride, de
exemplu în California sau în Asia Centrală. De asemenea un grad ridicat de salinitate au şi
apele ascensionale şi arteziene din Australia Centrală, situate în Marele Bazin Artezian, Bazinul
Victoria, Bazinul Deşertului şi Bazinul de Nord-Vest. Bazinul Murray, mai puţin salinizat, este
parţial utilizat. Apa celorlalte nu se foloseşte decât în creşterea unor anumite rase de oi.
131
Mineralizarea, adesea destul de avansată, afectează şi apele freatice din zonele aride,
recunoscute pentru gustul lor sălciu cum sunt cele din Sahara sau Australia, unde concentraţia
de săruri poate atinge 8 g/l. În sfârşit, o serie de pânze subterane neutilizabile sau greu
utilizabile îşi datoresc excesul de săruri infiltrării apelor marine în nisipurile litorale cum sunt cele
de pe ţărmurile Belgiei şi Olandei.
Foarte capricioase ca mod de răspândire, debit şi tip de scurgere sunt apele subterane din
carst. Deşi reprezintă adesea rezerve apreciabile, ele sunt destul de greu detectabile.
Multe strate de ape captive din zonele aride sunt lipsite de alimentare actuală, având un
caracter fosil, ceea ce face ca, prin captare şi utilizare, debitul lor să fie în continuă scădere.
Aceasta este situaţia marilor pânze din Sahara, infiltrate acum 13000-25000 ani, când Sahara
avea un climat cu precipitaţii mult mai bogate (perioadele pluviale din cuaternar). Asemenea
strate cu debitul în scădere se mai află în Texas (intens exploatate şi aflate pe cale de a se
epuiza), în bazinul Santa Clara din California sudică, în diferite zone ale Italiei şi Greciei.
Acelaşi caracter de ape fosile îl au apele de zăcământ care însoţesc petrolul, având o
mineralizare foarte ridicată (săruri de clor, brom, iod etc.)
Alături de apele subterane, dar depăşindu-le considerabil ca proporţie de utilizare un rol
foarte important în existenţa societăţii nu numai sub aspectul ciclului biologic, ci şi sub acela al
producţiei de bunuri materiale îl au apele de suprafaţă.
Referindu-ne doar la cel de-al doile aspect, care constituie domeniul disciplinei noastre, se
impune precizarea câtorva elemente referitoare la importanţa acestei categorii hidrografice
pentru societate:
- utilizarea apei în agricultură, pentru irigaţii, a condus în epocile trecute, când aceasta era
principala ramură a producţiei materiale, la dezvoltarea unor civilizaţii înfloritoare în astfel de
zone. Tipică este situaţia văii Nilului, fluviu care îşi are izvoarele în zona marilor lacuri din Africa
central-estică şi în Podişul Etiopiei. În aceste regiuni, ploile abundente din anotimpul de vară
determină creşteri ale nivelului apelor, în cursul inferior, începând din iunie. La aceste creşteri,
şesul era inundat în întregime şi acoperit cu un strat gros de mâl fertil, iar surplusul de apă era
utilizat pentru irigarea unor terenuri de cultură. Astfel, valea Nilului, prin potenţialul său
economic, a fost, complet diferită de restul Africii de Nord, având şi o populaţie mai densă şi
adăpostind una dintre cele mai vechi civilizaţii umane.
În Mesopotamia, zona de câmpie aluvială aridă este fertilizată de apele Tigrului, Eufratului
şi Karunului, cu izvoarele în zona înaltă a Podişului Armeniei şi a Munţilor Zagros, cu precipitaţii
bogate şi zăpezi ce se topesc vara, asigurând râurilor un debit considerabil. Irigaţiile au avut la
început un efect benefic, dar datorită mineralizării foarte ridicate a apelor freatice şi datorită
irigaţiilor, s-a produs o salinizare secundară a solului pe suprafeţe întinse, ceea ce a constituit,
probabil, una din cauzele decăderii civilizaţiei summeriene, din zona cea mai joasă a
Mesopotamiei.
O altă zonă tropicala aridă, străbatută de ape bogate, este câmpia Indusului, care ar trebui
se să comporte, sub aspectul bilanţului hidric, ca deşert tipic, aşa cum este Tharul, situat la sud-
est de ea. O serie de condiţii climatice locale modifică, însă, regimul de alimentare a râurilor şi
imprimă un carcater mai echilibrat rezervelor de apă.
După cum se ştie, precipitaţiile bogate descărcate de musonul de vară pe versantul sud-
vestic al Himalayei, ca şi topirea zăpezilor în timpul verii, în zona bazinelor de alimentare,
asigură râurilor respective debite bogate. Şi în această regiune, prin contrast cu cele
înconjurătoare, s-a dezvoltat de timpuriu o civilizaţie pre-indoeuropeană, atestată de nevelul
evoluat al unor oraşe ca Mohenjo Daro şi Harappa, înfloritoare încă în mileniul al III-lea î.Hr.,
civilizaţie care s-a întemeiat, în mod incontestabil, pe utilizarea judicioasă a apei.
În ceea ce priveşte posibilităţile de perspectivă în domeniul irigaţiilor, se apreciează că ele
s-ar putea extinde astfel încât actuala suprafaţă cultivată să se dubleze, fapt ce ar urma să
vizeze cu precădere zonele lipsite de apă, aride, ceea ce ar reprezenta o bază materială solidă
pentru populaţia de perspectivă.
- utilizarea apei în industrie a făcut ca în perioada modernă, reţeaua hidrografică să aibă
adesea un rol hotărâtor asupra tipului de amplasare a unităţilor industriale şi implicit a aşezărilor
umane care le deservesc la distanţe corespunzătoare faţă de sursele de apă.
132
Desigur, cu cât profilul unei zone industriale este mai diversificat, mai bogat, cu atât
nevoile de apă sunt mai mari şi se poate ajunge la epuizarea resurselor locale şi la necesitatea
aducerii apei de la distanţe mereu mai mari.
Un aspect aparte al raportului dintre populaţie şi reţeaua hidrografică este acela al
consumului tot mai ridicat de apă al marilor aglomerări urbane datorită multiplelor activităţi
desfăşurate de om în cadrul lor.
Utilizarea cea mai intensă o au, desigur, apele subterane, care au puritate foarte ridicată
(dispunând de o filtrare naturală) şi care au debite şi temperaturi aproape constante, fie că este
vorba despre ape freatice, fie despre strate de adâncime.
Aceste calităţi ale lor le-au recomandat întotdeauna drept cele mai bune ape potabile, aşa
după cum o dovedesc şi o serie de aducţiuni vechi: captările antice, făcute pentru alimentarea
Constantinopolului, prin apeductul lui Valens (368 d.Hr.), sau cele ale oraşului Nîmes (anticul
Nemausus) care printr-un apeduct lung de 50 km ce trece prin renumitul Pont du Gard, aduc
ape potabile din Munţii Cévennes.
În epoca ectuală, pentru alimentarea cu apă a oraşelor, se folosesc cele mai variate tipuri
de resurse. Astfel, oraşul Amsterdam se alimentează din stratele acvifere ale dunelor litoralului
Olandez. Alte oraşe se alimentează din ape freatice de terasă sau şes, cum sunt oraşele din
bazinul superior şi mijlociu al Rinului sau Manchester, care se alimentează din Penini.
Alimentarea din lacuri naturale este practicată la Chicago, din lacul Michigan, Berlin parţial
din lacul Müggel, Zürich tot parţial din lacul Zürich, iar Stuttgart din lacul Boden, toate
necesitând o purificare foarte avansată şi atentă.
Alimentarea din lacuri de baraj este tot mai frecventă. Oraşul Los Angeles primeşte apă
din lacurile de baraj Hoover şi Parker, de pe Colorado, oraşul Boston se alimentează dintr-un
lac de acumulare de pe râul Swift, din estul Appalaşilor, iar oraşul New York din cinci mari lacuri
de baraj din Appalaşi. Exemplele pot continua cu oraşele din Bazinul Ruhr care se alimentează
din lacuri de baraj de dimensiuni mijlocii din nordul Masivului Şistos Renan, amplasat pe Ruhr,
pe Wupper şi afluenţii lor sau oraşele Braunschweig, Hannover, Bremen care se alimentează
din numeroasele lacuri de baraj din Munţii Harz
Există şi oraşe a căror alimentare se face din râuri şi fluvii în lipsa absolută a altor resurse.
Aşa de exemplu, Philadelphia foloseşte apă din râul Delaware, Londra şi Parisul parţial din
Tamisa şi respectiv Sena, Sverdlovsk situat pe versantul estic al Munţilor Ural foloseşte apele
râului Ciusovaia, care curge pe versantul opus, iar oraşul Galaţi din Dunăre.
Există însă şi oraşe mari, care resimt acut lipsa apei, necesarul lor depăşind cu mult
resursele disponibile, ca: Tokyo, Rio de Janeiro, Sao Paolo etc.
Apele continentale au avut un rol deosebit în distribuţia spaţială a populaţiei şi prin
potenţialul lor navigabil. În general, capacitatea de transport a apelor continentale este mult mai
restrânsă faţă de cea a oceanului, ea permiţând numai tonaje, relativ mici.
O serie de caracteristici hidrologice, ca şi unele particularităţi ale morfologiei văilor fluviale
sunt mai puţin favorabile pentru navigaţie, cum ar fi râurile mediteraneene sau cele central-
asiatice. În schimb, apele curgătoare din zone cu climat oceanic, datorită uniformităţii
alimentării, sunt larg folosite pentru navigaţie (Rinul, Sena, Elba, Odra).
Îngheţul este şi el un fenomen limitativ, oprind, pe perioade cu durată variabilă, navigaţia
fluvială (fluviile siberiene şi canadiene).
De remarcat faptul că şi unele lacuri de dimensiuni mari permit navigaţia de tip maritim:
Marile Lacuri Nord-Americane, Marea Caspică.
Pe lângă influenţele pozitive exercitate de apele continentale asupra distribuţiei spaţiale a
populaţiei există desigur şi unele care se repercutează negativ, uneori foarte grav, nu numai
asupra producţiei de bunuri materiale şi chiar asupra existenţei omului, în anumite regiuni.
Este vorba în special de inundaţiile care se produc pe unele râuri şi fluvii, ca urmare a
unor nivele şi debite maxime care depăşesc capacitatea secţiunilor specifice. Cunoaşterea şi
observarea sistematică, de durată, a acestor fenomene a permis însă omului să poată formula
prognoze asupra producerii lor şi să le poată contracara sau reduce efectele dăunătoare.
Desigur, în general efectele negative s-au diminuat în timp, nu datorită modificării
mecanismelor naturale de producere a lor, ci progresului tehnic, care s-a concretizat într-o serie
133
de măsuri hidrotehnic-ameliorative, ca: regularizarea scurgerii prin baraje cu ecluze, prin lacuri
de acumulare, prin îndiguiri (Huanhe, Pad, Mississippi, Dunăre) etc.
În concluzie rolul apei în asigurarea calităţii vieţii populaţiei este complex. Absenţa ei dintr-
o regiune constituie un obstacol, deseori de neînvins, după cum excesul de apă are consecinţe
similare. La toate acestea se adaugă nu numai cantitatea, ci mai ales calitatea apei.
Învelişul biotic, prin componenţă şi extensiune influenţează puternic existenţa şi
activitatea omului constituit în societate. El are un rol deosebit în viata societăţii, deoarece
asigură esenţa alimentaţiei, prin produse vegetale şi animale, cuprinzând grăsimi, proteine,
hidraţi de carbon.
De asemenea, constituie şi baza de materie primă pentru îmbrăcăminte, prin textilele
naturale, piei, blănuri. În mare parte, combustibilii utilizaţi sunt fie forme directe de vegetale
(lemn, diverse tulpini etc.), fie acumulări ale unor mase de substanţe de origine vegetală şi
animală, care au generat combustibili organici (petrol şi cărbuni).
În unele zone, lemnul reprezintă principalul material de construcţie, de el fiind legate
adevărate civilizaţii. Lemnul reprezintă, în acelaşi timp, şi o importantă rezervă de materie primă
pentru industrie, iar două treimi din populaţia globului foloseşte încă lemnul drept combustibil.
Pădurile sunt utile omului şi indirect ca însemnat moderator al climei, ele ridicând valoarea
umidităţii atmosferice, precum şi gradul de infiltrare a apei provenită din precipitaţii sau din
topirea zăpezilor. De asemenea, regularizează scurgerea, stăvilesc eroziunea solurilor şi
atenuează vânturile puternice. Practica agricolă a demonstrat faptul că ogoarele situate în
imediata apropiere a pădurii suferă mai puţin de secetă şi dau un randament mai ridicat.
Pădurile mai adăpostesc şi o floră secundară foarte variată şi bogată, a cărei valorificare
economică nu este deloc neglijabilă: ciuperci, fructe.
Utilitatea pădurilor este dată şi de fondul cinegetic pe cale îl adăpostesc, în special
animalele cu blănuri preţioase, aflate în pădurile emisferei nordice, sau de compoziţia floristică
care cuprinde şi arbori cu valoare alimentară frecvenţi în pădurile din climate calde: sagotierul,
arborele de pâine, răspândit în arhipelagul indonezian, dar cunoscut şi în India şi introdus şi în
America Centrală.
Pădurile au însă, prin masivitate şi extensiune, şi un rol limitativ în distribuţia populaţiei.
Astfel, pădurile Amazoniei, Indoneziei şi Zairului unde ritmurile de desfăşurare a proceselor
biologice ale plantelor sunt deosebit de rapide, constituie adevărate bariere în calea răspândirii
populaţiei.
Chiar şi în aceste condiţii, pădurile respective nu sunt de nepătruns, existând aici
numeroase triburi care le populează, precum şi locuitorii aşezaţi în Amazonia cu eforturi
deosebite (dar rezultate descurajante) în „epoca cauciucului” sau construcţia şoselei
transamazoniene.
Mai mult decât atât în plină junglă amazoniană a fost construit oraşul Manaus „oază a
civilizaţiei, capitală a statului brazilian Amazonas, aşezare urbană impunătoare, cu aspect
european, înconjurată de inevitabila ţesătură vegetală şi de imensa albie a Amazonului la
confluenţa cu Rio Negro, la 2000 km de Atlantic”. (I. Popovici 1970, p. 45)
De asemenea taigaua siberiană rămâne pe mai departe un domeniu de slabă populare,
deşi eforturile de valorificare a „aurului verde” şi a bogăţiilor subsolului acestui ţinut sunt din ce
în ce mai mari.
Pădurile care au atras de timpuriu populaţia au fost cele din zona temperată, iar procesul
s-a accentuat odată cu dezvoltarea şi diversificarea activităţilor societăţii omeneşti.
Alte formaţiuni vegetale cu rol de atractivitate pentru populaţie prin importanţa lor în
creşterea animalelor sunt păşurile şi fâneţele.
Păşurile sunt asociaţii naturale de vegetaţie erbacee (stepă, prerii, tundre, pajişti alpine),
care se află uneori în întrepătrundere cu vegetaţie arborescentă, sub forma silvostepelor,
silvotundrelor, a savanelor cu arbori.
În economiile rurale cu caracter extensiv, ele sunt utilizate, în principal, în sectorul de
creştere a animalelor, pentru ovine, caprine, cabaline, dar, şi pentru reni (păşunile de tundră),
iak (podişurile înalte ale Asiei Centrale), bovine (păşunile din zonele mai umede), bubaline (în
134
Asia sudică şi Africa), cămile (în zonele aride ale Africii nordice, Asiei Centrale şi de Sud-Vest)
etc.
În zonele forestiere prin defrişare pot să apară de asemenea păşuni, ca asociaţii vegetale
secundare.
În funcţie de durată, sezonul productiv şi capacitatea nutritivă se pot diferenţia mai multe
categorii de păşuni.
Păşunile din zonele cu climat arid sunt folosite numai într-o anumită perioadă a anului,
având un caracter sezonier, ca cele din zonele semideşertice ale Asiei Centrale (depresiunea
Turanului, Kaşgaria) utilizabile mai mult primăvara, după topirea zăpezilor şi în timpul ploilor de
la începutul verii, când au o perioadă de vegetaţie de scurtă durată.
Tot temporare sunt şi păşunile alpine, care nu se pot utiliza decât vara, după topirea
zăpezilor. Durata lor redusă de folosire e compensată, însă, de o alcătuire floristică variată.
Sunt cunoscute în acest sens păşunile din Alpi, Carpaţi, Balcani, Caucaz, Podişul Armeniei,
munţii din Asia Centrală şi chiar Himalaya, spre care se deplasează vara turme mari de animale
domestice.
Temporare ca mod de utilizare sunt şi păşunile de luncă, foarte productive, variate floristic,
dar accesibile numai după scurgerea apelor mari în special toamna.
Cu caracter permanent sunt păşunile situate în zonele cu climat temperat oceanic,
favorizate de uniformitatea pluviometrică şi regimul termic, făcându-le utilizabile tot timpul
anului.
Fâneţele sunt tot asociaţii naturale de vegetaţie erbacee, situate în zone cu umiditate mai
mare decât cele cu păşuni, oferind astfel o cantitate mai mare de furaje naturale şi datorită
dublei recoltări. Există, astfel, posibilitatea depozitării unui surplus de furaje, utilizat în anotimpul
rece, favorizând astfel o creştere intensivă a animalelor. Majoritatea fâneţelor reprezintă
asociaţii vegetale secundare, apărute ca urmare a defrişărilor, aşa cum sunt cele din Carpaţii
Româneşti.
Cele mai valoroase însă, din punct de vedere al capacităţii nutritive şi al cantităţii de masă
vegetală sunt cele din zonele umede (lunci sau câmpii) datorită fie adâncimii reduse a pânzei
freatice (Câmpia Banatului) fie climatului oceanic (fâneţele din vestul Europei).
Lumea animală are un rol la fel de important în existenţa societăţii în general şi
asigurarea unei calităţi corespunzătaoare a vieţii în special oferind fie resurse de hrană fie
sprijin în transport mai ales în perioadele de început. În economia primitivă, prin vânătoare,
oamenii îşi asigurau cantităţile necesare de carne, grăsime, tendoane (folosite la cusut), piei şi
blănuri pentru acoperirea unor locuinţe sau pentru îmbrăcăminte.
Şi în perioada actuală vânatul este o sursă de bază a existenţei anumitor grupuri restrânse
de populaţie, şi anume: pigmeii din pădurea ecuatorială a Africii, hotentoţii din Africa de Sud,
eskimoşii din extremul nord (care trăiesc din vânatul focilor), unele grupuri de indieni din
pădurea nord-americană (care vânează karibu).
Animalele de tracţiune şi transport au avut un rol decisiv în pătrunderea populaţiei în
zonele greu accesibile sau cu condiţii climatice dificile. Exemplificăm în acest sens renul pentru
zonele reci, cămila pentru cele deşertice calde sau asinul pentru cele muntoase.
Dacă majoritatea speciilor de animale, domesticite sau în stare sălbatică, ca şi
apreciabilele resurse de peşte ale apelor continentale şi marine, au constituit un însemnat factor
în distribuţia şi existenţa omului pe suprafaţa globului, nu trebuie omis faptul că foarte multe alte
specii de animale, păsări sau insecte reprezintă un pericol grav, iar în unele regiuni permanent
pentru om. Combaterea lor s-a dovedit adesea dificilă şi destul de frecvent, ineficientă.
Redăm spre exemplificare lăcustele, care se adună în nori imenşi, în unii ani ai ciclurilor
evolutive, şi distrug suprafeţe extrem de mari de culturi. După I.G.Sauşkin, norii de lăcuste pot
ocupa simultan suprafeţe de 500.000 ha, deplasându-se cu cca 40 km/h, însumând o cantitate
foarte mare de masă vie. Având în vedere faptul că o insectă poate consuma o cantitate de
substanţă mai mare de 8-10 ori decât greutatea proprie, este uşor de apreciat valoarea
pagubelor pe care le poate produce o asemenea invazie. Deşi au fost combătute, în Africa de
Nord, Arabia Saudită, Iran, Pakistan etc., ele continuă să mai existe, fiind extrem de
dăunătoare.
135
Alţi dăunători sunt rozătoarele, foarte păgubitoare în zona cerealieră a stepelor şi în
zonele de cultură a orezului. De asemenea, iepurii distrug culturi legumicole, plante tinere şi
păşuni. Dintre păsări, vrăbiile fac mari pagube în zonele de cultură a orezului iar ciorile
păgubesc recoltele din zonele de cultură a cerealelor şi florii soarelui. În India, maimuţele
distrug o cantitate de substanţă alimentară care ar putea acoperi necesarul a 120.000.000
locuitori.
O serie de microorganisme dăunează populaţiei, producând boli endemice a căror
răspândire este legată, frecvent, de condiţii geografice specifice, creându-se adevărate
complexe patogene. Cităm în acest sens complexul patogen al bolii somnului, provocată de un
protozoar, Trypanosoma gambiense, al cărui vector este musca ţeţe. Acest complex patogen
cuprinde pădurea ecuatorială şi pădurile-galerii din Africa subecuatorială. Acest areal forestier
reprezintă un mediu propice pentru insecta respectivă. Similar acestui complex patogen, în
America de Sud face numeroase victime o altă trypanosomiază, boala chagas.
Alţi purtători au o răspândire mult mai largă, cum ar fi ţânţarul din genul Anopheles,
vectorul protozoarului Plasmodium V., care poate ajunge spre nord până la Cercul Polar, iar în
altitudine până la 3000 m în zona caldă, provocând diferite forme de maladie.
Dintre bolile endemice întâlnite în anumite zone geografice, dar care s-au redus mult, se
poate menţiona ciuma, provocată de Pasteurela pestis, purtată endemic de şobolanii din
deşerturile şi stepele Asiei. Eradicarea ei totală este practic imposibilă, deoarece la om se
transmite prin purici.
Ca repartiţie geografică cele mai numeroase focare de boli endemice se află în zona
caldă, unde şi măsurile igienico-sanitare sunt deficitare. Astfel, pădurile ecuatoriale amazoniană
şi congoleză au ca boli endemice specifice trypanosomiaze, febră galbenă (provocată de un
virus transmis de ţânţarul Aedes), ankylostomiaze de holeră şi malarie endemice; Indochina
este focar de răspândire a leprei; zonele aride din Asia Centrală şi de Sud-Vest sunt focare de
răspândire a ciumei.
În zona temperată din Europa şi America de Nord predomină bolile aparatului respirator şi
diferitele boli sociale, legate de evoluţia gradului de urbanizare.
Organismul uman şi-a creat o anumită rezistenţă faţă de maladii în funcţie de complexul
patogen în care trăieşte populaţia respectivă. De exemplu africanii sunt rezistenţi la malarie,
dar foarte sensibili la tuberculoză, variolă şi alte boli aduse de europeni.
Fertilitatea naturală a solului a constituit un factor important în apariţia unor mari
civilizaţii şi concentrări demografice care se menţin şi astăzi şi care s-au format în cadrul unor
văi şi regiuni cu soluri fertile, uşor de lucrat, asociate cu un regim hidrologic favorabil: Nil,
Huanghe, Iantzî, Brahmaputra, Mekong ş.a.
Potenţialul agroproductiv al diferitelor regiuni ale globului datorat fertilităţii naturale a
solurilor se află în strânsă corelaţie cu gradul de dezvoltare a forţelor de producţie în regiunile
respective, în general, şi gradul de dotare şi modernizare a agriculturii în special.
În condiţiile tehnicii actuale, fertilitatea naturală a solului nu mai este hotărâtoare în
realizarea unor producţii sporite.
Legea fertilităţii descrescânde a solurilor, elaborată ca argument al teoriei malthusiene,
este susţinută în plan teoretic şi în zilele noastre, de către susţinătorii limitelor creşterii. Această
lege conţine două principii esenţiale. Conform primului, pe măsura creşterii numerice a
populaţiei şi a introducerii în cultură a unor terenuri altădată înţelenite, ar fi valorificate soluri de
o calitate mereu mai slabă, accentuându-se astfel diferenţa între creşterea necesarului de
produse agricole şi degradarea generală a fondului de terenuri arabile. Al doilea principiu se
referă la “nerentabilitatea” peste un anumit plafon, al investiţiilor făcute în vederea ameliorării
agrotehnice sau pentru retribuirea fortei de muncă necesare.
Această lege a fertilităţii descrescânde a solurilor a fost însă infirmată de evoluţia
economiei agricole. În primul rând nivelul agrotehnic actual este deja suficient încât să permită
transformarea unor terenuri slab productive încât exploatarea lor să devină rentabilă.
Creşterea productivităţii unor terenuri nu constituie apanajul epocii actuale, procesul având
loc şi în perioada anterioară printr-o amenajare raţională. Astfel, multe regiuni din Europa
Centrală şi Vestică, acoperite azi de soluri fertile (Câmpia Germaniei de Nord) au atins
136
productivitatea actuală prin practicarea îndelungată a unei agriculturi raţionale, deoarece iniţial
se pornise de la calităţi submediocre de sol. Tot prin ameliorări susţinute în perioada actuală
solurile din Brabant sau din regiunea Campine (Belgia), au transformat aceste zone în ţinuturi
prospere.
De altfel, asigurarea necesarului de produse agricole în multe state, nici nu se mai
realizează prin extinderea suprafeţelor cultivate, ci dimpotrivă, prin restrângerea lor şi obţinerea
unor cantităţi mai mari de produse.
Mai mult decât atât sunt utilizate agricol terenuri cu soluri de mică fertilitate sau chiar
lipsite de sol. Astfel, pe solurile cu fertilitate mediocră din bazinul amazonian se obţin recolte
bogate de piper. De asemenea, ţăranii dogoni din Mali cultivă soluri cărate şi aşezate în
interiorul unor cercuri de pietre, pe suprafeţe sterile de gresie. La fel, polinezienii aduc uneori
soluri fertile, în bărci, de pe o insulă pe alta, aşezându-le în cavităţile recifului, iar în insulele
Bahamas, prin concasarea calcarelor cu lapiezuri de pe platourile coraligene şi malaxarea lor
cu argilele pe care le conţin, se obţine un amestec mineral, favorabil practicării ulterioare a
culturilor de trestie de zahăr şi ananas.
Aşadar concepţia conform căreia potenţialul pedologic al Terrei este în scădere este
nefondată, eforturile generale trebuiesc îndreptate spre adoptarea celor mai adecvate modalităţi
de valorificare raţională a sa.
După această succintă prezentare a rolului pe care îl au componentele cadrului natural în
asigurarea calităţii vieţii populaţiei redăm în continuare în rezumat metodologia de evaluare a
potenţialului lor.
7.3.2. Evaluarea potenţialului componentelor

cadrului (mediului) natural
Aşadar pentru evaluarea cantitativă şi calitativă a potenţialul economic şi de habitat al

factorilor naturali ai calităţii vieţii pot fi utilizate separat sau combinate analiza factorială şi
metoda bonitării. Pentru a decide numărul de factori care pot fi consideraţi ca semnificativi
trebuie reţinuţi în model toţi factorii, atât favorabili cât şi restrictivi. Aceasta presupune
întocmirea unei diagrame în care se va nota pe ordonată valoarea prin bonitare (evaluare) a
fiecărui factor (deasupra abscisei valorile pozitive iar sub aceasta valorile negative) iar pe
abscisă numărul (denumirea) factorului.
De menţionat faptul că dacă în cazul analizei factoriale generale sunt luaţi în considerare
toţi factorii indiferent de valoarea de bonitate în cazul analizei factoriale specifice vor fi eliminaţi
factorii cu valori ce oscilează în jur de 0 respectiv între +1 şi –1. Aşadar analiza factorială se
desfăşoară în două etape:
- prima în care se realizează o evaluare a tuturor factorilor, evidenţiindu-se şi importanţa
fiecăruia pentru întregul din care face parte;
- a doua, numită şi analiza factorială specifică, ce se axează numai pe factorii
determinanţi.
Supraaprecierea sau subaprecierea precum şi omiterea unor indicatori (factori) cu
importanţă sau relevanţă în cadrul analizei factoriale se produce în baza unor erori de selectare
a acestora şi conduce la concluzii eronate.
Calitatea rezultatelor analizei factoriale este influenţată şi de numărul de indicatori
utilizaţi şi factori analizaţi. Cu cât numărul acestora luat în considerare este mai mare, cu atât
este mai mică eroarea posibilă în finalizarea studiului respectiv.
Noţiunea de „bonitare” vine de la latinescul „bonitas” care înseamnă apreciere sau
evaluare. Aşadar bonitarea cuprinde complexul de operaţiuni prin care se realizează aprecierea
calităţii pe baza unor criterii stabilite; clasificare (ierarhizare) după calitate.
Alături de evaluarea cantitativă şi calitativă a potenţialului factorilor mediului natural
(bonitare naturală) pot fi cuantificate şi investiţiile umane de muncă, ştiinţă, tehnică, financiare
etc. (bonitare economică), în vederea valorificării raţionale şi cu maximă eficienţă economică a
137
unui teritoriu considerat. În funcţie de necesităţi bonitarea poate fi de ansamblu sau pentru
fiecare factor în parte (geologie, relief, climă, resurse de apă, învelişul biotic şi edafic).
Bonitarea, concepută ca o operaţie complexă de cunoaştere aprofundată a însuşirilor şi
condiţiilor mediului natural trebuie să aibă în vedere atât favorabilitatea cât şi restrictivitatea
elementelor componente.
Metodologia de bonitare se bazează pe o definire şi o determinare parametrică a acţiunii
factorilor şi condiţiilor atât din punct de vedere al favorabilităţii cât şi al restrictivităţii acestora.
Exprimarea se face sub formă relativă în note şi clase de bonitate.
Având în vedere faptul că potenţialul factorilor de mediu oscilează în timp datorită atât
propriilor evoluţii cât mai ales sub influenţa omului, bonitarea nu se face odată pentru
totdeauna, ci trebuie actualizată în permanenţă pentru a răspunde exigenţelor fiecărei etape de
dezvoltare.
Trebuie remarcat faptul că potenţialul mediului nu este o funcţie simplă determinată
numai de unul sau altul dintre factorii componenţi, ci o funcţie complexă dată de cele trei grupe
de factori: naturali, sociali, economici.
Prin bonitare înţelegem aprecierea potenţialului mediului, adică se încearcă (realizează)
o ierarhizare a sa în funcţie de gradul de dezvoltare economică în general şi a optimului
condiţiilor în care se desfăşoară modul de viaţă al omului.
Potenţialul mediului este condiţionat de un complex de factori existenţi în anumite
procente şi de asemenea, de influenţa omului (ca element central) care poate modifica într-un
fel sau altul potenţialul existent.
Dacă avem în vedere că fiecare component al mediului înregistrează o anumită evoluţie
în timp şi spaţiu, reiese că şi bonitarea trebuie privită sub aspectul ei dinamic. De aici rezultă că
bonitarea nu se face odată pentru totdeauna, ci trebuie făcută periodic pentru a putea evidenţia
schimbările calitative produse în timp.
Pentru a caracteriza din punct de vedere cantitativ, modul de participare a fiecărui factor
component al mediului la crearea unor condiţii optime de trai exprimate prin specificul modului
de viaţă am aplică procedeul de notare prin cifre. Preconizând un sistem de notare mai uşor se
adoptă o scară închisă de la 0 la +100 puncte pentru favorabilitate şi de la 0 la –100 puncte
pentru restrictivitate.
Cu cât nota de bonitate este mai mare în sens pozitiv cu atât factorul respectiv este mai
favorabil şi se încadrează într-o clasă superioară sau cu cât nota este mai mare în sens negativ
factorul respectiv este mai restrictiv şi se încadrează într-o clasă inferioară. Scara bazată pe
sistemul celor 100 de puncte se poate diviza în 10 sau 5 clase în funcţie de cerinţele studiului
ce se realizează.
Rezultă că factorii cei mai favorabili sunt notaţi cu 100 puncte, iar cei nefavorabili nu
primesc nici un punct. Deci, pe măsură ce punctajul atribuit factorilor scade înseamnă că şi
potenţialul mediului e mai scăzut. Cu punctajul atribuit pe clase se trece la construcţia
schemelor şi a nomogramelor ce ilustrează potenţialul cadrului natural (mediului).
7.4. Indicatorii sociali ai calităţii vieţii
7.4.1. Locuirea
7.4.1.1. Fondul de locuinţe
Numărul de locuinţe ce revin la o mie de locuitori:
N
N l = l × 1000 (7.10)
Pt
unde: Nl = număr de locuinţe;
Pt = total populaţie.
Număr de camere ce revin la o mie de locuitori:
138
Nc
Nc = × 1000 (7.11)
Pt
unde: Nc = număr de camere;
Număr de gospodării ce revin la o locuinţă:
Ng
Ng = (7.12)
Nl
unde: Ng = număr de gospodării;
Nl = număr de locuinţe.
Suprafaţa medie locuibilă ce revine pe o locuinţă (m2):
Sl
S mll = (7.13)
Nl
unde: Sl = suprafaţa totală locuibilă;
Suprafaţa medie locuibilă ce revine pe o persoană (m2):
Sl
S mlp = (7.14)
Pt
unde: Sl = suprafaţa totală locuibilă;
Număr de camere ce revin la o locuinţă:
Nc
N cl = (7.15)
Nl
unde: Nc = număr de camere;
Număr mediu de persoane pe o cameră de locuit:
Pt
N mpc = (7.16)
Nc
unde: Pt = total populaţie;
Nc = număr de camere.
Indicele concentrării locuinţelor în clădiri:
Nl
I clc = (7.17)
N cl
unde: Nl = număr de locuinţe;
Ncl = numărul clădirilor de locuit.
Rata locuinţelor locuite de proprietari:
N llp
Rllp = × 100 (7.18)
Nl
unde: Nllp= numărul de locuinţe în care locuiesc proprietarii;
Rata locatarilor proprietari:
N lpl
Rlp = × 100 (7.19)
N tl
unde: Nlpl = numărul de locatari proprietari ai locuinţelor;
Ntl = număr total de locatari.
Pronderea gospodăriilor aflate în locuinţe individualizate:
N gls
Pgli = × 100 (7.20)
Ng
unde: Ngls = numărul de gospodării cu locuinţă separată;
Ng = număr total de gospodării.
Rata locuinţelor colective:
139
N lc
Rlc = × 100 (7.21)
N tl
unde: Nlc = numărul locuinţelor colective;
Ntl = număr total de locuinţe.
Rata locuinţelor marginale (în spaţii improprii, construcţii improvizate):
N lm
Rlm = × 100 (7.22)
N tl
unde: Nlm = numărul de locuinţe marginale;
Ntl = număr total de locuinţe.
Ponderea populaţiei ce locuieşte în locuinţe marginale:
Plm
Pllm = × 100 (7.23)
Pt
unde: Plm = numărul populaţiei din locuinţe marginale;
Ponderea populaţiei fără locuinţă (persoane care dorm pe străzi, în gări):

P fl
P fl = × 1000 (7.24)
Pt
unde: Pfl = numărul persoanelor fără locuinţă;
Rata locuinţelor disponibile:
Ln
Rld = × 100 (7.25)
Lt
unde: Ln = numărul locuinţelor neocupate;
Lt = total locuinţe.
Ponderea gospodăriilor care şi-au schimbat locuinţa în ultimul an (mobilitatea
rezidenţială):
G sl
Pgsl = × 100 (7.26)
Gt
unde: Gsl = numărul de gospodării care şi-au schimbat locuinţa;
Gt = numărul total de gospodării.
Segregarea rezidenţială:
Pucs
Sr = × 100 (7.27)
Put
unde: Pucs = numărul populaţiei urbane din cartierele sărace;
Put = total populaţie urbană.
7.4.1.2. Dezvoltarea fondului de locuinţe
Numărul de locuinţe construite anul trecut ce revin la 1000 de locuitori:

Lct
N lct = × 1000 (7.28)
Lt
unde: Lct = numărul locuinţelor construite anul trecut;
Lt = total locuitori.
Rata de creştere (descreştere) anuală a numărului de locuinţe nou construite:
Lcaa
Rcdl = × 100 (7.29)
Lcap
unde: Lcaa = numărul locuinţelor construite în anul analizat;
Lcap = numărul locuinţelor construite în anul precedent celui analizat.
Implicarea autorităţilor publice în construcţia de locuinţe:
140
Lcap
I acl × 100 (7.30)
Ltc
unde: Lcap = numărul locuinţelor construite de autorităţile publice;
Ltc = numărul total de locuinţe construite.
Ponderea preţului locuinţei în raport cu veniturile gospodăriei:
Pml
Plv = × 100 (7.31)
V mg
unde: Pml = Preţul mediu al unei locuinţe;
Vmg = Venitul mediu al gospodăriei.
Ponderea chiriei în raport cu venitul gospodăriei:
V mca
Pcvg = × 100 (7.32)
V mag
unde: Vmca = Valoarea medie a chiriei pe an;
Vmag = Venitul mediu anual al gospodăriei.
Volumul investiţiilor în infrastructură ce revin pe locuitor în decurs de un an într-o
localitate (urbană sau rurală):
V ii
V ii = (7.33)
Ptl
unde: Vii = Valoarea totală a investiţiilor în infrastructură;
Ptl = Populaţia totală a localităţii.
Rata cheltuielilor pentru dezvoltarea localităţilor:
Vcl
Rcdl = × 100 (7.34)
M PIB
unde: Vcl = Valoarea cheltuielilor pentru localităţi;
MPIB = Mărimea produsului intern brut.
7.4.1.3. Condiţii de locuit
Rata populaţiei urbane (vezi relaţia 6.34).

Rata populaţiei rurale (vezi relaţia 6.35).
Indicele de dominare al celei mai mari localităţi dinrtr-o zonă (ţară):
Pl
Id = × 100 (7.35)
Pz
unde: Pl = Numărul locuitorilor celei mai mari localităţi a zonei (ţării);
Pz = Numărul total al locuitorilor zonei (ţării).
Distanţa medie necesară deplasării de la domiciliu la locul de muncă:
N Km
Dm = (7.36)
Po
unde: NKm = Numărul de Km parcurşi la o deplasare;
Po = Total populaţie ocupată.
Suprafaţa de spaţii verzi ce revin pe locuitor într-o localitate (m2):
S sv
S svl = (7.37)
Pl
unde: Ssv= Suprafaţa totală de spaţii verzi a localităţii;
Pl = Populaţia totală a localităţii.
Ponderea populaţiei care trăieşte în zone afectate de poluare:
Pzp
Pzp = × 100 (7.38)
Pt
unde: Pzp = Numărul populaţiei din zonele poluate;
Pt = Populaţia totală.
141
Rata de îmbolnăvire datorită poluării mediului:
Padp
Rîp = × 1000 (7.39)
Pt
unde: Padp = Numărul de persoane cu afecţiuni datorate poluării;
Rata mortalitalităţii datorată poluării mediului:
Ddp
Rmp = × 1000 (7.40)
Pt
unde: Ddp = Numărul de decese datorate poluării;
Depăşirea valorilor maxime admise la agenţii poluanţi:
Z dvm
Dp = × 100 (7.41)
Zc
unde: Zdvm = Numărul de zile cu depăşiri ale valorilor maxime admise;
Zc = Total zile calendaristice.
Ponderea apelor uzate tratate pentru depoluare:
Vaut
Paut = × 100 (7.42)
V tau
unde: Vaut = Volumul de ape uzate tratate (m3);
Vtau = Volumul total de ape uzate.
Ponderea cheltuielilor pentru depoluare:
Cd
Pcd = × 100 (7.43)
V PIB
unde: Cd = Cheltuieli pentru depoluare;
VPIB = Valoare P.I.B.
Ponderea localităţilor (locuinţelor) având instalaţie de alimentare cu apă potabilă:
Liap
Plia = × 100 (7.44)
Lt
unde: Liap = Numărul de localităţi (locuinţe) cu instalaţie de apă potabilă;
Lt = Număr total de localităţi (locuinţe).
Ponderea localităţilor (locuinţelor) cu instalaţie de canalizare publică:
Lic
Plic = × 100 (7.45)
Lt
unde: Lic = Numărul de localităţi (locuinţe) cu instalaţie de canalizare;
Lt = Număr total de localităţi.
Ponderea străzilor modernizate:
Sm
Psm = × 100 (7.46)
St
unde: Sm = Lungimea străzilor modernizate (Km);
St = Lungimea totală a străzilor (Km).
Ponderea localităţilor (locuinţelor) cu instalaţie electrică:
Lie
Plie = × 100 (7.47)
Lt
unde: Lie = Numărul de localităţi (locuinţe) cu instalaţie electrică;
Lt = Număr total de localităţi (locuinţe).
142
7.4.2. Mobilitatea socială.
7.4.2.1. Indicatori ai mobilităţii sociale.

Indicele mobilităţii sociale brute (Imsb) se calculează ca raport între numărul de
persoane care şi-au schimbat poziţia socială (Ms) şi populaţia totală (Pt) exprimat în procente,
după formula:
M
I msb = s × 100 (7.48)
Pt
Acest indice se referă la procentul din populaţie care şi-a schimbat poziţia socială într-un
anumit interval de timp. De regulă, se iau în considerare intervale de timp relativ mari, de cel
puţin un deceniu, pentru ca mobilitatea socială să fi fost posibilă. Numărul de mobili sociali în
intervalul considerat rezultă din comparaţia, printr-un tabel de mobilitate, a poziţiilor sociale
avute de către fiecare persoană la începutul şi sfârşitul perioadei analizate.
În mod similar se mai pot determina:
Indicele mobilităţii ocupaţionale (Imo):
M
I mo = o × 100 (7.49)
Pt
unde: Mo = Numărul de mobili ocupaţionali;
Indicele mobilităţii instrucţiei şcolare (Imis):
M
I mis = is × 100 (7.50)
Pt
unde: Mis = Numărul de mobili pe nivele de instruire;
sau pentru alte caracteristici relevante ale populaţiei.
Indicele mobilităţii sociale structurale (forţate) (Imss) redă procentul din populaţie care
îşi modifică poziţia socială ca urmare a schimbării structurii sociale în perioada de referinţă
datorită expansiunii unor categorii sociale sau apariţiei de noi categorii, după formula:
M
I mss = ss × 100 (7.51)
Pt
unde: Mss = Numărul de persoane afectată de mobilitatea socială structurală;
Indicele mobilităţii sociale nete (Imsn) exprimă valoarea în procente a mobilităţii sociale
datorate schimbului dintre categoriile (poziţiile) sociale, reflectând gradul de deschidere socială:
M
I msn = sn × 100 (7.52)
Pt
Indicele mobilităţii sociale ascendente (Imsa) reprezintă procentul din populaţie care a
trecut la o poziţie socială superioară comparativ cu cea avută la începutul perioadei analizate:
M
I msa = sa × 100 (7.53)
Pt
Indicele mobilităţii sociale descendente (Imsd) reprezintă procentul din populaţie care a
trecut la o poziţie socială inferioară comparativ cu cea avută la începutul perioadei de referinţă:
M
I msd = sd × 100 (7.54)
Pt
Indicele mobilităţii sociale orizontale (Imso) arată procentul din populaţia care realizează
o schimbare între poziţii sociale relativ echivalente:
M
I mso = so × 100 (7.55)
Pt
Acest indice este mai puţin semnificativ pentru analiza poziţiilor sociale, care sunt
structurate ierarhic, dar are însă o mare relevanţă pentru alte tipuri de mobilitate, cum ar fi cea
143
ocupaţională, când trecerea de la o ocupaţie (profesie) la alta nu determină şi schimbarea
statutului social.
Indicele de imobilitate socială (Iims) exprimă ponderea populaţiei care nu
şi-a schimbat poziţia socială în intervalul de timp analizat:
I
I ims = ms × 100 (7.56)
Pt
7.4.2.2. Migraţia
Indicele migraţiei totale (brute) (vezi relaţia 5.61)

Indicele migraţiei nete (vezi relaţia 5.62)
Indicele imigraţiei (vezi relaţia 5.63)
Indicele emigraţiei (vezi relaţia 5.64)
Indicele de stabilitate a populaţiei reflectă ponderea populaţiei unui teritoriu care s-a
născut şi trăieşte şi în prezent pe acel teritoriu:
P
I s = o × 100(1000) (7.57)
Pt
unde: Po = Numărul populaţiei originare din teritoriul considerat;
Pt = Populaţia totală a aceluiaşi teritoriu.
Diferenţa dintre Pt şi Po reprezintă populaţia teritoriului respectiv născută în afara limitelor
acestuia. Locuitorii unui teritoriu (localităţi) proveniţi din alte zone alcătuiesc migraţia pe durata
vieţii. Fenomenul se măsoară cu ajutorul indicelui migraţiei pe durata vieţii (Imv), ce se
calculează astfel:
M
I mv = v × 100(1000) (7.58)
Pt
unde: Mv = Numărul populaţiei migrate (venite) din alte zone;
Pt = Populaţia totală a teritoriului considerat.
Idicele migraţiei interne (Imi) cuprinde ponderea populaţiei supusă migraţiei, într-o perioadă de
timp, ce se realizează în interiorul teritoriului naţional:
M
I mi = i × 1000 (7.59)
Pt
unde: Mi = Numărul populaţiei supusă migraţiei interne;
Migraţia internă se determină pentru anumite subdiviziuni administrative, naturale sau
regionale ale teritoriului naţional, precum şi pentru mediile reyidenţiale, înregistrându-se o
multitudine de tipuri, cum ar fi: intra şi inter judeţene, intra şi inter zonale, intra şi inter
medii rezidenţiale.
Idicele migraţiei externe (internaţionale) (Ime) redă valoarea pe care o reprezintă
migraţia ce traversează frontierele unei ţări (şi nu numai), într-un interval de timp, calculată
astfel:
M
I me = e × 1000 (7.60)
Pt
unde: Me = Numărul populaţiei supusă migraţiei externe;
Denumirea de migraţie externă se utilizează uneori şi pentru o parte a migraţiei interne,
din interiorul graniţelor naţionale, pentru a distinge, de exemplu, migraţia interjudeţeană de cea
intrajudeţeană, când prima va alcătui migraţia externă, iar cea de a doua migraţia internă. Pe de
altă parte, denumirea de migraţie internaţională este utilizată mai ales atunci când se
analizează fluxurile migraţiei spre o ţară sau un grup de ţări, fie la nivel continental (migraţia
Est-Vest), fie la nivel intercontinental (ţări sărace – ţări bogate).
144
Idicele migraţiei definitive (Imd) reprezintă ponderea populaţiei ce se deplasează
definitiv (Md) în raport cu populaţia totală (Pt) a teritoriului pentru care se face analiza:
M
I md = d × 1000 (7.61)
Pt
unde: Md = Numărul populaţiei ce migrează definitiv;
Pt = Populaţia totală a teritoriului analizat.
O parte din populaţia care iniţial migrase definitiv, se poate însă reîntoarce find necesar în
acest sens calcularea indicelui de remigraţie:
M
I r = r × 1000 (7.62)
Pt
Idicele migraţiei temporare (Imt) reprezintă ponderea populaţiei ce se deplasează
temporar (de la o lună la un an) din totalul populaţiei teritoriului analizat:
M
I mt = t × 1000 (7.63)
Pt
Idicele migraţiei sezoniere (Imsz) reprezintă ponderea populaţiei ce se deplasează pentru
un anumit interval de timp, în totalul populaţiei teritoriului (localităţii) analizat:
M
I msz = sz × 1000 (7.64)
Pt
Idicele deplasărilor navetiste (pendulatorii) (Idn) redă ponderea persoanelor ce
navetează în totalul populaţiei unui teritoriu (localităţi) pentru care se face analiza:
M
I dn = n × 1000 (7.65)
Pt
7.4.3. Forţa de muncă
Indicele resurselor de muncă (Irm) este dat de raportul dintre resursele de muncă (Rm)
(numărul persoanelor apte de muncă la un moment dat) şi populaţia totală (Pt) la nivel naţional,
zonal sau de localitate:
R
I rm = m × 100 (7.66)
Pt
Numărul persoanelor ce constituie resursele de muncă se determină prin luarea în
considerare a tuturor persoanelor active indiferent de vârstă ce desfăşoară o activitate
aducătoare de venit. Nu se includ persoanele de vârstă activă (de exemplu pentru România 16-
55 de ani femeile şi 16-62 de ani bărbaţii) având incapacitate definitivă de muncă (pensionate
sau nu).
Indicele de activitate al populaţiei (Ia) reprezintă procentul din populaţia totală (Pt) care
desfăşoară o activitate economică şi socială utilă aducătoare de venit, obţinut după formula:
P
I a = a × 100 (7.67)
Pt
Pa reprezintă populaţia activă, respectiv numărul de persoane ocupate efectiv sau aflate în
căutare de locuri de muncă.
Indicele de activitate se poate determina în mod separat şi pentru totalul populaţiei de
vârstă activă (Ptva) sau numai pentru populaţia de vârstă activă aptă de muncă (Ptvaa):
P
I ava = va × 100 (7.68)
Ptva
sau
P
I avaa = va × 100 (7.69)
Ptvaa
145
unde Ptva reprezintă numărul de persoane de vârstă activă ocupate sau în căutare de locuri de
muncă.
Idicele ocupării efective (Io) este dat de raportul dintre populaţia care desfăşoară o
activitate economică şi socială aducătoare de venit (numărul de persoane care dispun de un loc
de muncă în momentul de referinţă) (Po) şi populaţia totală (Pt), astfel:
P
I o = o × 100 (7.70)
Pt
În mod similar determinării ponderii populaţiei active şi ai indicilor de activitate, tot astfel se
determină şi ponderea populaţiei ocupate şi indicii ocupării efective pentru: populaţia de
vârstă activă, populaţia de vârstă activă aptă de muncă.
Indicii de structură ai populaţiei ocupate se referă la:
- populaţia ocupată pe sectoare, ramuri economice (agricultură, industrie, servicii etc.)
exprimată în procente din populaţia ocupată care îşi desfăşoară activitatea într-unul din
sectoarele, respectiv ramurile economice; de exemplu indicele populaţiei ocupate în
agricultură:
P
I pa = a × 100 (7.71)
Po
unde:Pa = Numărul de persoane ce lucrează în agricultură;
Po = Numărul total al populaţiei ocupate.
- caracteristici sociale, demografice, profesionale etc. ale populaţiei ocupate, exprimate în
procente din populaţia ocupată ce posedă o anumită caracteristică; se pot determina indici de
calificare, de feminizare, îmbătrânire etc. Redăm spre exemplificare indicele de calificare:
P
I c = c × 100 (7.72)
Po
unde:Pc = Numărul de persoane ocupate ce posedă o calificare;
Po = Numărul total de populaţie ocupată.
Indicele (rata) şomajului (Iş) redă ponderea persoanelor aflate la un moment dat în căutarea
unui loc de muncă, din populaţia activă:
Pş
Iş = × 100 (7.73)
Pa
unde:Pş = Numărul de persoane (şomeri) aflate în căutarea unui loc de muncă;
Pa = Numărul total al populaţiei active.
De mare utilitate sunt indicii de structură ai şomajului, cum ar fi sectoarele şi ramurile de
provenienţă, caracteristicile profesionale şi demografice sau durata şomajului, respectiv şomajul
pe termen scurt sau pe termen lung. Ca formă de exprimare a indicilor de structură este
valoarea relativă (ponderea) a unei caracteristici.
Indicele mişcării totale (brute) a forţei de muncă (Imfm) este dat de raportul dintre suma
intrărilor şi plecărilor (angajări şi disponibilizări) (A+D) şi numărul de personal (Np), exprimat în
procente, al unei unităţi economice:
A+ D
I mfm = × 100 (7.74)
Np
Np se determină fie prin luarea în considerare numai a efectivului existent la începutul perioadei
analizate, fie prin însumarea la acest efectiv a numărului de persoane intrate pe parcursul
perioadei, fie printr-o valoare medie cum ar fi media aritmetică a efectivului de la începutul şi
P + P2 E
sfârşitul perioadei analizate, N p = 1 , sau numărul mediu de personal, N p = z ; Ez =
2 n
efectiv zilnic de personal, n = număr de zile.
Idicele (rata) plecărilor (disponibilizărilor) de personal (Ipl) redă valoarea (exprimată în
procente) pe care o reprezintă plecările de personal, într-un interval de timp, dintr-o unitate
economică:
146
N pl
I pl = × 100 (7.75)
Np
unde: Npl = Numărul personalului plecat (disponobilizat);
Np = Numărul total de personal.
Idicele (rata) intrărilor (angajărilor) de personal (Ii) este dat de ponderea pe care o
reprezintă intrările (angajările) de personal în raport cu numărul total al personalului dintr-o
unitate economică:
N
I i = i × 100 (7.76)
Np
unde: Ni = Numărul personalului intrat (angajat);
Np = Numărul total de personal.
Indicele de înlocuire al plecărilor (disponibilizărilor) (Iîpl) redă procentual intrările în
raport plecările, în cadrul unei unităţi economice:
N pl
I îpl = × 100 (7.77)
Ni
unde: Npl = Numărul personalului plecat (disponobilizat);
Ni = Numărul personalului intrat (angajat);
Indicii de structură ai plecărilor reprezintă valoarea în procente pe care o au anumite
forme de plecări având la bază diverse motivaţii (plecări voluntare sau involuntare; prin demisie,
şomaj, motive disciplinare etc.) sau o serie de caracteristici (sociale, profesionale,
demografice).
După motivaţie indicatorii de structură ai plecărilor pot fi:
N pv
- plecări voluntare: I pv = × 100 (7.78)
N tp
N piv
- plecări involuntare: I piv = × 100 (7.79)
N tp
N pd
- plecări diciplinare: I pd = × 100 (7.80)
N tp
- indicele (rata) plecărilor în şomaj în totalul plecărilor:
N pş
I pş = × 100 (7.81)
N tp
unde: Npv = Numărul plecărilor voluntare;
Npiv = Numărul plecărilor involuntare;
Npd = Numărul plecărilor disciplinare;
Npş = Numărul plecărilor prin şomaj;
Ntp = Numărul total de personal.
După caracteristici indicatorii de structură ai plecărilor pot fi foarte numeroşi,
exemplificând cu câţiva dintre ei, şi anume:
- ponderea tinerilor (sau alte grupe de vârstă) în totalul plecărilor:
N tnp
Ptp = × 100 (7.82)
N tp
- ponderea sexului feminin în totalul plecărilor:
N fp
P fp = × 100 (7.83)
N tp
- ponderea sexului masculin în totalul plecărilor:
N mp
Pmp = × 100 (7.84)
N tp
147
7.4.4. Nivelul de sărăcie
Pragul (linia) sărăciei este dat de acel nivel al venitului care împarte populaţia, dintr-un
anume loc şi timp, în săracă şi non-săracă.
Pragul (linia) sărăciei relative este dat de nivelul de venit care asigură satisfacerea
nevoilor minime acceptate social. În ţările dezvoltate, linia sărăciei relative este în general mai
ridicată decât linia sărăciei absolute. Oamenii trăind în sărăcie relativă suportă anumite
privaţiuni comparativ cu membrii non-săraci ai societăţii. De obicei, liniile sarăciei relative sunt
exprimate ca fiind între 40-50 % din venitul mediu.
Pragul (linia) sărăciei absolute este dat de nivelul de venit care asigură acoperirea la
minimum atât a necesităţilor unei alimentaţii adecvate din punct de vedere nutriţonal, cât şi a
celorlalte nevoi de bază.
Pragul subiectiv al sărăciei este nivelul de venit care reflectă evaluarea dată de
populaţie nevoilor minime. Este estimat cu ajutorul unui model matematic care explică variaţia
evaluărilor făcute de populaţie.
Minim de subzistenţă este venitul minim necesar pentru asigurarea subzistenţei într-o
societate dată. Este de obicei asociat cu linia sărăciei absolute şi implică privaţiuni majore.
Minim social presupune existenţa unui nivel al venitului personal sau al familiei considerat
necesar pentru ca o persoană sau familie sa aibă, într-o societate dată, o existenţă fără
privaţiuni majore.
Rata (incidenţa) sărăciei (Rs) se exprimă procentual ca raport între numărul celor aflaţi în
stare de sărăcie (Ns) (care dispun de venituri mai mici sau egale cu pragul de sărăcie) şi
numărul total al populaţiei (Pt):
N
Rs = s × 100 (7.85)
Pt
7.4.5. Evaluarea stării de sănătate a populaţiei
Rata de morbiditate (vezi relaţia 5.40)

Accesul la serviciile de sănătate se referă la ponderea populaţiei care poate ajunge în
mai puţin de o oră în centrele de sănătate locală (dispensarul medical teritorial), pe jos sau
utilizînd mijloacele locale de transport.
Asigurarea populaţiei cu personal medical (medici, farmacişti, stomatologi, personal
mediu sanitar etc) poate fi redată fie prin raportarea numărului de specialişti din fiecare
categorie la populaţia totală, fie invers prin raportarea populaţiei la numărul de specialişti din
fiecare categorie, exemplificănd de pildă cu medicii:
- indicele de asigurare cu medici (Ias) calculat ca raport între numărul medicilor (Nm)
dintr-o localitate, judeţ, ţară şi cel al populaţiei respective (Pt):
N
I as = m × 10.000 (7.86)
Pt
- indicele de aglomerare (Iag) redă raportul dintre numărul populaţiei (Pt) şi numărul de
medici (Nm), respectiv numărul de persoane ce revin la un medic:
P
I ag = t (7.87)
Nm
7.4.6. Caracterizarea sistemului de învăţământ
Această categorie de indicatori se referă la:

Rata de şcolarizare ca fiind procentul copiilor înmatriculaţi în clasa întâi a şcolii primare din
totalul copiilor care au atins vârsta şcolarizării (6/7 ani). Funcţia acestui indicator este de a
ilustra eventualele disparităţi în privinţa accesului în învăţământ (între cei din mediul rural şi
148
urban, între băieţi şi fete, între cei care provin din familii cu venituri şi facilităţi culturale diferite
etc).
Eficienţa internă a sistemului de învăţământ ce rezidă din capacitatea acestuia de a oferi
posibilităţi de şcolaritate unui număr cât mai mare de elevi care s-au înscris în şcoală în anul t,
într-o perioadă cât mai scurtă de timp, cu cheltuieli minime de resurse umane şi financiare. În
general, eficienţa internă a sistemului de învăţământ se evaluează prin urmărirea unui flux de
elevi pe diverse trepte de şcolaritate ale sistemului de învăţământ, pe baza următoarelor
categorii de indicatori pentru: analiza fluxurilor de elevi, a coeficientului de eficienţă, indicatori
globali numai pentru învăţământul superior.
Indicatorii pentru analiza fluxurilor de elevi sunt: rata de promovare, rata repetenţiei, rata
abandonurilor şcolare.
Coeficientul de eficienţă aplicat la o cohortă (grup de persoane de aceaşi vârstă
demografică/şcolară) este raportul dintre numărul teoretic de elevi/ani care ar fi necesar unei
persoane să absolve un ciclu de învăţământ dacă nu ar exista repetenţie sau abandon şcolar şi
numărul efectiv de elevi/ani specific unei cohorte.
Indicatorii globali numai pentru învăţământul superior sunt:
- numărul de studenţi ce revin la 100.000 de locuitori;
- distribuţia procentuală a studenţilor pe domenii de studiu (clasificate conform cu
International Standard Classification of Education - ISCED) în: educaţie, formarea profesorilor şi
teologie; discipline umaniste; drept şi ştiinţe sociale; economie casnică; comunicaţii de masă şi
documentare; sevicii şi comerţ; ştiinţe naturale; inginerie şi agronomie; ştiinţi medicale;
- rata globală de şcolaritate terţiară (superioară) dată de ponderea studenţilor în numărul
total de persoane cuprinse între 18-24 de ani vârsta standard pentru urmarea unei forme de
învăţământ superior.
- cheltuielile publice cu învăţămâtul sunt reflectate de procentul din buget alocat
învăţământului.
- calitatea serviciilor educaţionale şi utilizarea resurselor sunt măsurate cu diverşi
indicatori ce se referă la personalul didactic, spaţiul de învăţământ, baza materială a procesului
de învăţământ etc.
Calitatea personalului didactic:
- nivelul calificării: distribuţia procentuală a personalului didactic în funcţie de nivelul
ultimului ciclu şcolar absolvit;
- vechimea în învăţământ: distribuţia procentuală a personalului didactic în funcţie de
numărul de ani de activitate pedagogică efectivă la catedră;
- structura personalului didactic pe sexe
- raportul profesori-elevi ce rezultă din împărţărea numărului total de elevi la numărul
total de profesori sau într-o altă variantă:
N N
Rp = e × c (7.88)
e Nc N p
unde: Ne = Numărul de elrvi;
Nc = Numărul de clase;
Np = Numărul de profesori.
Spaţiul de învăţământ:
- suprafaţa spaţiului de învăţământ ce revine unui elev este raportul dintre suprafaţa
totală a spaţiului disponibil de învăţământ şi numărul total de elevi;
- intensitatea de utilizare a spaţiului de învăţământ este raportul dintre numărul total de
clase de elevi şi numărul total de săli de clasă. De aici rezultă şi numărul de schimburi în
utilizarea aceleaşi săli de clasă de către grupuri diferite de elevi;
- rata utilizării temporale a spaţiului de învăţământ rezultă din raportul dintre numărul de
lecţii efectiv ţinute într-o clasă şi numărul de lecţii care teoretic ar fi posibil de ţinut în aceeaşi
clasă
- rata de utilizare a suprafeţei disponibile rezultă din raportul dintre numărul de elevi care
efectiv utilizează o sală de clasă şi suprafaţa disponibilă utilizării;
149
- rata utilizării globale este rezultatul produsului dintre rata utilizării temporale şi rata
utilizării suprafeţei disponibile.
Legat tot de spaţiul de învăţământ se mai folosesc şi alţi indicatori ce se referă la:
disponibilitatea laboratoarelor pe discipline de învăţământ, mobilarea spaţiului de învăţământ,
calitatea construcţiilor, condiţii de încălzire şi iluminat, spaţii de joacă şi recreere etc.
Baza materială a procesului de învăţământ:
- disponibilitatea echipamentului: total echipament distribuit pe itemi (retroproiectoare,
aparate de proiecţie, calculatoare etc.); numărul mediu de elevi ce revin la un item de
echipament (ex. Număr mediu de elevi pe calculator);
- număr total de biblioteci şcolare sau de volume, de mediateci şi gradul lor de
utilizare (efectivă şi/sau estimativă);
- număr total de manuale pe discipline şi elevi;
- număr total de materiale auxiliare de învăţare (culegeri de exerciţii şi probleme,
antologii de texte etc.) pe discioline şi elevi.
7.4.7. Cultura şi arta
Numărul de volume (cărţi, broşuri, colecţii de ziare) existent în biblioteci (Nv) ce revin
per locuitor (Pt):
N
Rv = v (7.89)
l Pt
Frecventarea anuală a cinematografelor, teatrului,operei, filarmonicii, muzeelor etc.
se măsoară în valori relative ca raport între numărul spectatorilor (vizitatorilor) pentru fiecare tip
de instituţie şi numărul total al populaţiei, astfel:
N s (v )
R s (v ) = × 100 (7.90)
Pt
Rata abonamentelor (aparatelor) radio-tv:
N
Rrtv = artv × 100 (7.91)
Pt
unde: Nartv= Numărul abonamentelor (aparatelor) radio-tv;
Intensitatea activităţii editoriale se măsoară ca raport între numărul de cărţi, ziare şi
reviste ce revin la osută de mii de locuitori:
N
I ae = e × 100.000 (7.92)
Pt
7.4.8. Indicatori ai libertăţii şi dezvoltării umane
Indicele libertăţii umane reflectă gradul de libertate al individului în cadrul comunităţii

umane în care trăieşte. Acest indicator se bazează pe evaluarea binară a gradului de
respectare/nerespectarea drepturilor umane fundamentale, rezultat din însumarea datelor
corespunzătoare pentru 40 de subindicatori:
- dreptul: de a circula liber în propria ţară, de a părăsi şi reveni oricând în propria ţară, de a
se reuni şi asocia paşnic, de a asimila idei şi primi informaţii, de a observa încălcări ale
drepturilor umane, de a practica limba maternă;
- absenţa: muncii forţate şi a muncii copiilor, autorizării de muncă obligatorie, execuţiilor
extra-judiciare, torturii şi constrângerilor, pedepsei cu moartea, pedepselor corporale grave,
detenţiei ilegale, apartenenţei obligatorii la un partid sau la o organizaţie, religiei sau ideologiei
de stat ca materie obligatorie de învăţământ, controlul artelor, cenzurii politice a presei, cenzurii
scrisorilor sau a ascultării telefonice;
150
- garantarea: opoziţiei politice paşnice, alegerilor pluripartite prin vot unuversal direct,
egalităţii politice şi juridice a femeilor, egalităţii sociale şi economice a femeilor, independenţei
presei, independenţei în publicarea de cărţi, independenţei reţelelor de radio şi televiziune,
independenţei tribunalelor, independenţei asociaţiilor sindicale;
- dreptul recunoscut prin lege: la o naţionalitate, al prezumţiei de nevinovăţie până la
probarea culpabilităţii, la asistenţă juridică în caz de nevoie şi la propriul avocat, la proces
public, la proces rapid, la protecţie contra percheziţiilor prin mandat al poliţiei, la protecţie contra
prelevării arbitrare a bunurilor individuale;
- dreptul individual la: căsătorie inter-rasială, inter-religioasă sau civilă, egalitatea între
sexe în timpul vieţii matrimoniale şi la divorţ, practicarea homosexualităţii între adulţii care cad
de acord, practicarea oricărei religii, stabilirea numărului propriilor copii.
Evaluarea fiecărui subindicator în parte trebuie să se bazeze pe informaţii cât mai exacte
eliminând pe cât posibil, subiectivitatea (Human Development Report,199, New York, UNPD,
1991.).
În determinarea indicelui libertăţii umane mai este folosit şi indicatorul composit
Humana, elaborat şi aplicat de Ch. Humana (World Guide to Human Rights, New York, 1986).
Acesta include 40 de subindicatori elaboraţi pe baza considerării documentelor internaţionale
despre drepturile omului fiecare asociat cu o scală evaluativă cu trei trepte.
Indicatorul composit Humana e mai sensibil, decât indicatorul anterior, la evaluările
subiective, deoarece fiecare subindicator este evaluat prin scale cu trei trepte de diferenţiere
apreciativă, în timp ce indicatorul anterior are asociate scale dihotomice
(apartenenţă/neapartenenţă, respectare/nerespectare, reglementare/
nereglementare sau ignorare/îngrădire versus promovare/acceptare). Determinarea indicelui
libertăţii umane se aplică pentru evaluarea comunităţilor umane de diverse dimebsiuni şi, în
funcţie de rezultate, pentru ierarhizări.
Conceptul de dezvoltare umană

Dezvoltarea umană presupune existenţa unor condiţii naturale, sociale şi economice
favorabile. Dacă din perspectiva istorică, condiţiile economice au avut un rol covârşitor asupra
evoluţiei speciei umane, celelalte nu mai pot fi astăzi privite ca făcând parte din subsidiar,
componenta economică reprezentând însă factorul esenţial al dezvoltării. Mai mult, dezvoltarea
umană durabilă trebuie să asigure şi generaţiilor viitoare condiţii cel puţin similare cu cele de
care se bucură generaţiile de azi.
La baza dezvoltării durabile stau, astfel, conservarea mediului şi regenerarea resurselor
sale, protejarea patrimoniului cultural naţional, precum şi îmbunătăţirea continuă a climatului
social şi politic. Susţinerea dezvoltării umane presupune în acelaşi timp atenuarea şi eliminarea
discrepanţelor care există între grupuri sociale şi zone geografice.
În aceste condiţii conceptul de dezvoltare umană este expresia procesului de extindere a
posibilităţilor care se oferă realizării individuale. Atât generaţiilor actuale cât şi celor viitoare
trebuie să li se asigure condiţiile de manifestare deplină a opţiunilor în orice domeniu
economic, social, cultural sau politic, omul fiind aşezat în centrul acţiunilor destinate dezvoltării.
Multiplele aspectele ale dezvoltării umane (de la creşterea economică şi ocuparea populaţiei,
până la egalitatea dintre sexe, protecţia mediului şi libertăţile individuale) trebuie tratate într-o
viziune integratoare, accentul punându-se pe lărgirea posibilităţilor de manifestare a opţiunilor
oamenilor.
Atenţie deosebită trebuie acordată acelor posibilităţi sau condiţii care, împreună, oferă
şansa atingerii unui nivel decent de viaţă prin:
- creşterea longevităţii sau speranţei medii de viaţă (adică o viaţă căt mai lungă în condiţii
de sănătate);
- îmbunătăţirea permanentă a condiţiilor de acces la asimilarea cunoştinţelor de bază
necesare construcţiei vieţii individuale într-o societate în care informaţia are funcţii foarte
importante (nivelul de educaţie);
- asigurarea condiţiilor de acces la bunurile materiale şi culturale specifice vremii (nivelul
venitului).
151
O viaţă decentă nu se reduce în nici un caz la simpla existenţă sau supravieţuire fizică,
asociindu-se în mod necesar cu condiţii adecvate de sănătate, instruire şcolară, practicarea
unei activităţi utile adecvat salarizate.
Ca o măsură sintetică a gradului de dezvoltare umană, specialişti ai ONU au propus în
cadrul Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) indicele de dezvoltare umană
pentru analiza comparativă a ţărilor şi/sau regiunilor şi pentru oferirea de informaţii globale şi
specifice în vederea elaborării şi ameliorării politicilor de dezvoltare umană. Sa ajuns astfel, ca
pe baza culegerii de informaţii, a prelucrării datelor şi analizei/interpretării lor să se elaboreze
începând din 1990 de către specialişti ai PNUD un raport anual numit Human Development
Report.
Acest indice are caracter bivalent, pe de-o parte el este descriptiv permiţând
caracterizarea evoluţiei dezvoltării umane şi compararea experienţei diferitelor ţări sau regiuni
în domeniul progresului economic şi social şi, pe de altă parte, pragmatic, prin faptul că
evidenţiază priorităţile politicilor economico-sociale, pe domenii şi arii regionale în care acţiunile
de intervenţie comportă urgenţă.
Problematica dezvoltării umane, deziderat vechi din punct de vedere teoretic, a rămas şi
va rămâne în actualitatea preocupărilor mondiale mai ales datorită unor slabe concretizări din
punct de vedere al progresului social în general.
Deşi în ultimele decenii, pe plan mondial s-au realizat progrese în toate domeniile şi s-au
înregistrat schimbări semnificative la nivelul dezvoltării umane (a crescut speranţa de viaţă şi
nivelul de educaţie, s-a redus mortalitatea infantilă, s-au îmbunătăţit alimentaţia şi condiţiile de
locuit), concomitent s-au accentuat în mare parte inegalităţile – bogaţii devenind mai bogaţi, iar
săracii mai săraci – şi au crescut în intensitate criminalitatea, violenţa interetnică, manifestările
xenofobe şi rasiale, amplificând criza socială şi morală care, în anumite ţări, cunoaşte
dimensiuni impresionante
De aici rezultă că indicele dezvoltării umane ca măsură sintetică, se bazează pe trei
variabile:
- speranţa de viaţă;
- nivelul de educaţie (gradul de alfabetizare şi gradul de cuprindere în învăţământ);
- standardul de viaţă (venitul individual), măsurat prin PIB/locuitor.
Aceste trei variabile au fost definite, pentru raţiuni comparative, la nivel mondial, fiecare
din ele variind de-a lungul unui continuum de la niveluri minime acceptabile până la niveluri
maxime (definite ad-hoc). Astfel, speranţa de viaţă variază între 25 şi 85 de ani, gradul de
alfabetizare şi gradul de cuprindere în învăţământ de la 0 la 100 %, iar PIB/locuitor între 100 şi
40.000 de dolari SUA, calculat la paritatea puterii de cumpărare (PPC).
Calcularea IDU este simplă atât în ansamblul său:
I long + I ed + I v
IDU = (7.93)
3
cât şi pentru fiecare componentă în parte unde numărătorul este obţinut ca diferenţă între
valoarea atinsă în dezvoltarea umană în domeniul specific indicatorului şi valoarea minimă,
exprimând realizările obţinute; numitorul are o dimensiune normativă, reflectând distanţa de
parcurs între valoarea maximă şi minimă pentru respectivul indicator:
- indicele pentru longevitate se obţine după formula:
V − Vmin
I long = reală (7.94)
Vmax − Vmin
în care: Vreală este valoarea înregistrată de o ţară, o regiune etc.; Vmin = 25 ani; Vmax = 85 ani;
- indicele pentru educaţie se calculează astfel:
2I + I c
I ed = a (7.95)
3
în care:
V − Vmin
I a = reală (7.96)
Vmax − Vmin
152
iar valoarea reală este cuprinsă între 0 (Vmin) şi 100 % (Vmax); Ic se calculează după aceaşi
formulă având aceleaşi valori maxime şi minime.
- indicele pentru venit se calculează după aceeaşi formulă de bază. Valoarea minimă
folosită pe plan mondial este de 100 PPC $, iar valoarea maximă este de 40.000 PPC $.
Media celor trei variabile ale IDU – longevitate, educaţie şi standard de viaţă – reflectă
nivelul atins în dezvoltarea umană. Cu cât valoarea indicelui este mai aproape de 1, cu atât
este mai mică „distanţa” rămasă de străbătut de către o ţară până la nivelul maxim al dezvoltării
umane (care presupune o speranţă de viaţă de 85 de ani, alfabetizare universală şi un venit pe
locuitor de 40.000 $), posibil de atins la un moment dat.
Aşadar poziţia unei ţări într-o ierarhie globală a gradului de dezvoltare umană se poate
obţine prin măsurarea gradului de depărtare/apropiere de valoarea maximă pe fiecare variabilă
şi prin obţinerea unei măsurări medii neponderate (nediferenţiate pe variabile).
În analiza dezvoltării umane se poate aplica fie IDU ca indicator complex sau „composit”,
pentru a oferi o măsură sintetică la nivel de ţară şi a facilita astfel comparaţiile între ţări, fie
variabilele integrate în IDU considerate separat, fie alţi indicatori economici sau sociali care
aprofundează analiza în domeniile: demografic, educaţonal şi economic.
Concluzia generală desprinsă în urma aplicării IDU este aceea că: „lipsa voinţei, a
angajării politice, şi nu resursele financiare, este adesea cauza reală a neglijării dezvoltării
umane” (UNPD, Human Development Report 1992, New York, 1992).
Aşadar, nu lipsa resurselor financiare conduce la devalorizarea vieţii umane (individuale,
naţionale sau globale), ci modul de structurare a bugetelor naţionale şi a politicilor de dezvoltare
economică, socială sau culturală, care relevă o stare de „atonie politică” cu consecinţe nefaste
asupra valorificării imensului potenţial de resurse disponibile.
În prezent, în categoria statelor cu IDU mare intră un număr de 64 de state, din care
primele locuri sunt ocupate de: Canada (0,960), Franţa (0,946), Norvegia (0,943), S.U.A. şi
Islanda (0,942), urmate de Olanda,Japonia, Finlanda cu 0, 940. Pe ultimele locuri, în această
categorie a statelor cu IDU mare se află state ca Belize (0,806) şi Libia (0,801 – valoarea
minimă acceptată pentru IDU mare). Pentru categoria statelor cu un IDU mediu, valoarea de
pornire de 0,794 este deţinută de Liban, iar valoarea ultimă a acestei categorii de 0,500 este
deţinută de Congo. România, cu 0,748, ocupă poziţia 15 în această grupă. Ultima categorie,
cea a statelor cu un IDU scăzut porneşte de la 0,475 (Myanmar) şi ajunge până la ultimele cinci
clasate după cum urmează: Mali (0,229), Burkina Faso (0,221), Niger (0,206), Rwanda (0,186)
şi Sierra Leone (0,176) – ultimul loc.
Indicele de asigurare cu resurse umane (IARU) caracterizează sintetic asigurarea cu mai

multe categorii de rsurse umane a diferitelor entităţi teritoriale (localităţi, judeţe, ţări) şi
ierarhizarea acestora. Se utilizează următorul algoritm de calcul:
- pentru fiecare entitate teritorială se calculează numărul locuitorilor ce revin fiecărei
categorii de resurse (ex.: medici, farmacişti ş.a) atât pentru anul de bază cât şi pentru cel actual;
- se calculează valorile medii ( X 1 ... X n ) valabile ambelor şiruri de date (anul de bază şi
anul actual) ale fiecărei resurse;
- se împart valorile astfel obţinute la numărul variabilelor (resurselor) cuprinse în model
obţinându-se pentru fiecare entitate teritorială câte două valori: I AR0 şi I AR1 corespunzătoare
celor doi ani analizaţi;
- se ierarhizează entităţile teritoriale respective, descrescător, în funcţie de valorile lui I AR1 ;
- prin diferenţa I AR1 − I AR0 se obţine progresul (sau regresul) înregistrat de fiecare entitate
teritorială în perioada analizată (cuprinsă între cei doi ani).
153
7.4.9. Indicatori subiectivi ai calităţii vieţii
Indicatorii calităţii percepute a vieţii

Deoarece în puţine cazuri starea diferitelor componente ale vieţii este strict şi uşor
observabilă din exterior, în studiile de calitate a vieţii se folosesc şi indicatorii calităţii
percepute a vieţii. În plus, starea unei componente a vieţii depinde nu numai de ceea ce se
poate observa din exterior, ci şi de aşteptările, nivelul de aspiraţii ale subiectului însuşi.
Din acest motiv sunt utilizaţi adesea “observatorii naturali”, adică membrii populaţiei
studiate, care sunt solicitaţi să estimeze starea diferitelor componente ale vieţii lor: starea
relaţiilor dintre soţi, dintre părinţi şi copii, dintre colegi, starea vieţii politice, a unei persoane.
Aşadar, indicatorii calităţii percepute a vieţii exprimă estimarea pe care subiecţii înşişi o dau
stării diferitelor sectoare/sfere, componente sau condiţii ale veţii lor.
Forma întrebărilor din interviu/chestionar care ne dă o asemenea informaţie este de regulă
următoarea: „Sănătatea, locuinţa, asistenţa medicală etc. este foarte bună… foarte proastă”.
„Există conflicte cu şeful, cu colegii, cu vecinii etc. într-o foarte mică măsură… într-o foarte mare
măsură”. Scalele cele mai frecvent utilizate sunt cu 5 trepte (tip Likert), dar pot fi şi cu 7, rareori
cu 10, cu 4, 3 sau chiar cu 2.
Indicatorii calităţii percepute a vieţii se împart în două tipuri:
- sectoriali (particulari) când estimările efectuate de subiecţi se referă la diferite sfere,
componente sau condiţii particulare ale vieţii lor: calitatea percepută a vieţii de familie sau a
vieţii de muncă sau a vieţii politice; calitatea percepută a relaţiilor cu colegii, cu şeful, cu copiii;
- globali când estimarea calitatăţii percepute a vieţii se face în globalitatea ei;
aceşti indicatori se obţin prin combinarea celor sectoriali ai principalelor sfere ale vieţii (familie,
muncă, timp liber, propria persoană, politică etc.).
Indicatorii calităţii percepute a vieţii nu trebuie consideraţi a fi strict indicatori ai stării vieţii;
ei cuprind structural în ei înşişi şi o anumită evaluare pe care subiecţii înşişi o fac inevitabil
respectivei stări.
Indicatori de satisfacţie cu viaţa

Acest gen de indicatori evaluează gradul de satisfacţie/insatisfacţie a unei populaţii în
raport cu viaţa, fiind foarte des utilizaţi pentru a măsura calitatea vieţii.
Ei se împart în două tipuri:
- sectoriali (parţiali) care se referă la satisfacţia/insatisfacţia în raport cu diferite sfere,
componente sau condiţii ale vieţii: satisfacţia cu familia, cu profesia, localitatea, colegii de
muncă, prietenii, timpul liber etc.;
- globali care se referă la satisfacţia/insatisfacţia în raport cu viaţa în general.
Indicatorii globali de satisfacţie cu viaţa, la rândul lor pot fi:
- specificaţi fiind rezultatul combinării indicatorilor de satisfacţie cu viaţa sectoriali sau
parţiali: satisfacţia cu viaţa în general este astfel estimată prin considerarea satisfacţiei cu
principalele sfere componente ale vieţii (familie, muncă etc.)
- nespecificaţi ce se obţin prin solicitarea subiectului să estimeze în general gradul său de
satisfacţie/insatisfacţie cu viaţa.
Cercetările au evidenţiat faptul că gradul de satisfacţie depinde atât de calitatea condiţiilor
de viaţă, cât şi de tipul şi nivelul de aspiraţii al subiectului.
Indicator de fericire
Acesta reprezintă o înregistrare a gradului de plinătate, exaltare, bucurie accentuată,
fericire/nefericire, disperare, nenorocire al unei populaţii. Prin natura sa acest indicator exprimă
o stare psihologică globală “limită”, “de vârf” (A. Maslow).
Pentru determinarea indicelui de fericire, de regulă, se utilizează o întrebare adresată
subiecţilor cu privire la experienţa avută într-o anumită perioadă specificată a vieţii lor, a unor
momente de profundă fericire, bucurie, deplinătate sau de nenorocire, disperare sau din
combinarea mai multor întrebări referitoare la diferitele forme de manifestare ale fericirii sau
154
nefericirii – stare de exaltare, bucuria unei reuşite ieşite din comun, tentaţia de a spune clipei
„opreştete” sau „a te simţi în al noulea cer”.
Uneori sunt utilizaţi indicatori separaţi de fericire şi de nefericire. Studiile au indicat faptul
că între indicatorul de fericire şi cel de nefericire deşi există o corelaţie negativă semnificativă,
aceasta nu are valori atât de ridicate cum ne-am fi aşteptet. Acest lucru sugerează că stările de
fericire şi nefericire nu sunt absolut exclusive, ci adesea se succed unele altora, la intervale
scurte de timp, putând chiar coexista într-o anumită măsură.
După unii autori indicatorul de fericire nu coincide cu indicatorul de satisfacţie a vieţii, deşi
inevitabil vor fi înalt corelaţi, datorită faptului că ei se referă la stări psihologice distincte:
- satisfacţia exprimă exprimă mai mult o stare psihologică de acceptare a vieţii,
considerarea ei ca acceptabilă în raport cu aspiraţiile şi posibilităţile;
- fericirea se referă la stări psihologice mult mai intense: sentimentul de plinătate, de
exaltare, trăiri „de vârf”, bucurie profundă, sau nenorocire, disperare, având o tentă emoţională
mult mai puternică decât satisfacţia.
Această diferenţă de nuanţă a fost demonstrată şi de cercetările în domeniu care au
evidenţiat că vârstnicii tind să fie mai satisfăcuţi decât tinerii iar aceştia în schimb, tind să fie mai
fericiţi decât vârstnicii.
Indicator de alienare
Conceptul de alienare a fost formulat pentru prima dată de Hegel şi dezvoltat ulterior de
Marx. El este preluat şi în sociologia contemporană, iar M. Seeman (1959) formulează prntru
acesta 5 dimensiuni: lipsă de putere, lipsă de sens, anomie, izolare socială şi înstrăinara de
sine.
Pornind de la această conceptualizare, D.G. Dean (1961) a dezvoltat un instument de
măsură a alienării care, în diferite forme, este utilizat frecvent în cercetările empirice asupra
calităţii vieţii şi asupra atitudinii faţă de muncă.
7.5. Indicatori economici ai calităţii vieţii
Produsul intern brut (PIB)

Produsul intern brut (PIB) – gross domestic product (GDP), în engleză – este cel mai
important indicator macroeconomic ce constituie o măsură a fluxului total de bunuri produse şi
servicii prestate într-o economie de-a lungul unei perioade determinate de timp, de regulă un
an.
Prin raportare la numărul populaţiei (PIB/locuitor), serveşte comparaţiilor internaţionale
despre gradul general de dezvoltare economică, iar în serie cronologică reflectă dinamismul
acesteia în ţara de analiză.
Structura PIB, pe criteriile surselor de constituire , respectiv al destinaţiilor sale,
caracterizează gradul de modernitate a economiei (prin ponderea sectoarelor: primar, secundar
şi terţiar, ce contribuie la crearea lui) şi tipul de dezvoltare şi alocare a resurselor (pentru
acumulare/investiţii şi consum imediat sau amânat – econimisiri). De asemenea, prin raportare
procentuală la PIB, se caracterizează mai exact ordinul de mărime al oricărui indicator de
cuprindere macro (mezo) economică dintr-o ţară.
Produsul intern net rezultă prin scăderea din produsul intern brut a cheltuielilor pentru
bunuri destinate înlocuirii unor părţi (uzate sau depăşite) ale bazei tehnico-materiale (în engleză
„net domestic product” – NDP).
Produsul naţional brut este indicatorul macroeconomic în care, alături de produsul intern
brut (PIB), se cuprinde şi venitul rezultat din investiţii efectuate şi proprietăţi deţinute de
autohtoni în afara graniţelor, şi se elimină venitul creat în ţară dar ce revine unor străini aflaţi în
afară.
Se exprimă în unităţi de monedă naţională, iar pentru necesităţi de comparaţii
internaţionale („gross national product” - GNP), în unităţi de valută străină, mai frecvent în
155
dolari. Prin raportare la numărul populaţiei, serveşte – ca şi PIB – drept indicator sintetic de
nivel de trai, iar privi în dinamică exprimă creşterea economică din ţara respectivă.
Rată a dobânzii este o valoare plătită spre a împrumuta bani pe o perioadă de timp,
exprimat de regulă ca procentaj din suma solicitată (oferită). Dimensionarea ei ţine cont de rata
inflaţiei în perioada respectivă, pentru ca depunerea sau acordarea împrumutului să aibă un
caracter stimulativ.
Gradul de concentrare la nivelul unei ramuri economice, redă ponderea ce revine
totalităţii firmelor ce depăşesc un anumit nivel de mărime (determinat), în producţia ramurii în
cauză. Se mai poate calcula ponderea primelor “n” firme în totalul capitalului investit, al
profiturilor obţinute, al suprafeţei comerciale etc.
Productivitatea redă raportul dintre producţie (ieşiri) şi resursele (intrările) utilizate în
procesul de producţie. Când la numitor figurează resursele de muncă, se obţine – de fapt
exprimarea cea mai consacrată – productivitatea muncii: rezultatul cantitativ sau valoric al
procesului, ce revine pe un lucrător, pe o unitate de timp (oră, zi, lună, an) sau pe om-oră, om-
lună etc.
Nivelul productivităţii depinde atât de factorul uman (calificare, îndemânare) cât şi de cel
material (dotare tehnică a muncii, nivel tehnologic şi organizatoric, reflectate şi în intensitatea
consumului de capital).
Rata naturală de creştere (economică) rezultă din însumarea ratei de creştere numerică
a forţei de muncă cu cu rata de creştere a productivităţii muncii (de exemplu,
1,5 % + 2,5 % = 4 %).
Gradul de fluctuaţie a forţei de muncă este redat de proporţia în care lucrătorii părăsesc
o firmă în care au fost angajaţi într-un interval de timp, de regulă un an. Cu cât fluctuaţia e mai
mare, la acelaşi număr mediu de angajaţi, cu atât sporesc cheltuielile cu forţa de muncă ale
firmei respective.
Indicele costului vieţii redă procentual modificarea relativă a totalităţii cheltuielilor
necesare pentru a trăi de la o perioadă (considerată de bază) la alta de raportare. Se vor lua în
calcul doar unele dintre cheltuieli, considerate mai reprezentative şi grupate într-un aşa zis „coş
de consum”, variabil de la o ţară la alta. Calculele se fac pe cazuri distincte de gospodării
(familii) cu un anumit număr de membri, mediu de rezidenţă şi statut socio-profesional, o medie
generală neavând relevanţă specială. De pildă, prin formularea „costul vieţii familiei de salariaţi
cu 4 persoane a crescut în luna mai cu 10 % faţă de luna aprilie” se ănţelege că respectiva
familie, spre a-şi menţine nivelul de trai din luna precedentă cheltuie cu 10 % mai mult.
Venitul disponibil este partea din plată pe care individul şi-o ia acasă, sau acea parte din
venitul naţional total aflată la dispoziţia gospodăriilor, pentru consum sau depunere
(economisire). Mai exact, este PNB minus total impozite, rezerve pentru afaceri şi acoperirea
depunerii capitalului, plus plata transferurilor guvernamentale sau de altă natură şi a dobânzilor
acordate de stat. Este parametrul-cheie în comportamentul economic al gospodăriilor populaţiei
şi în stabilirea nivelului lor de trai.
Venit per persoană (per capita income) este un indicator ce derivă din raportarea
venitului total al unei comunităţi la numărul de persoane al acesteia. Poate fi vorba de un
locuitor dintr-o ţară sau dintr-o localitate ori de un membru al unei gospodării familiale. Este un
indicator relativ, deosebit de sugestiv în comparaţiile de nivel de trai.
Excedentul bugetar (la nivelul macroeconomic), reprezintă suma cu care veniturile
guvernului depăşesc cheltuielile acestuia într-o perioadă dată de exerciţiu financiar, fără ca la
venituri să fie cuprinse eventualele împrumuturi. În expresia relativă, apare ca procentaj din
PIB-ul perioadei respective.
Deficitul bugetar este suma cu care totalul cheltuielilor bugetului guvernamental
depăşeşte totalul veniturilor acestuia într-o perioadă dată de exerciţiu financiar. De regulă este
finanţat din împrumuturi şi se urmăreşte ca totalul lui să nu depăşească un anumit procentaj
(considerat rezonabil) din PIB.
Povara fiscală este suma de bani pe care un individ, o instituţie sau un grup de persoane
trebuie să o plătească sub formă de impozite.
156
BIBLIOGRAFIE
1.Almagià, R., (1967), Fondamenti di geografia generale. Geografia umana. Cremonese,

Roma.
2.Bailly, A. (1991), Les concepts de la géographie humaine, Masson, Paris.
3.Bonnamour, J. (1973), Géographie rurale, méthodes et perspectives, Masson et Cie, Paris.
4.Brenand, J.,Geledan, A. (1995), Dicţionar economic şi social, Editura Expert,
Bucureşti.
5.Calot, G. (1965), Cours de statistique descriptive, Editura Dunod, Paris.
6.Cucu, V. (1997), Geografia umană generală. Geografia populaţiei, Editura „Viaţa
Românească”, Bucureşti.
7.Donisă, I. (1977), Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
8.Ecobescu, N., (1981), Resursele şi noua ordine internaţională, Editura Politică, Bucureşti.
9.Erdeli, G., Cândea Melinda, Braghină C., Costachie S., Zamfir Daniela,(1999), Dicţionar de
geografie umană, Editura Corint, Bucureşti.
10.Erdeli, G., Dumitrache Liliana, (2001), Geografia populaţiei, Editura Corint, Bucureşti.
11.Goodall, B., (1987), Dictionary of Human Geography, Penguin Books Ltd., London.
12.George, P., (1970), Les méthodes de la géographie, P.U.F. Paris.
13.Hall, P., (1999), Oraşele de mâine, Editura All Educational, Bucureşti.
14.Ianoş, I., (2000), Sisteme teritoriale, Editura Tehnică, Bucureşti.
15.Noin, D., Thumerelle, P.,J.,(1993), L’étude géographique des populations, Masson
Éditeur, Paris.
16.Presat, R. (1974), Analiza demografică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
17.Raboca, N., Surdu, V., (1989), Geografia populaţiei şi aşezărilor, Universitatea „Babeş-
Bolyai”, Cluj-Napoca.
18.Şandru, I., (1973), Direcţii de cercetare în geografia modernă, Bul. Soc. şt. geogr., Serie
nouă, vol. III (LXXIII), Bucureşti.
19.Trebici, V. (1975), Mică enciclopedie de demografie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti.
20.Trebici, V. (1979), Demografia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
21.Vasile, I., (1975), Geografia populaţiei şi aşezărilor omeneşti, Caiet de lucrări practice.
Partea a I-a. Centrul de multiplicare al Universităţii din Bucureşti.
22.Vert, C., (1995), Analiza geodemografică. Manual practic. Editura Mirton,
Timişoara.
23. * * * (1993), Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti.
24. * * * (1998), The World Bank Atlas, Washington.
25. * * * (1999), Statistics Yearbook, U.N.
26. * * * (1999), The Least Developed Country Report, U.N.
27. * * * (1999), World Development Report, The World Bank.
Tiparul executat la Imprimeria MIRTON

Timişoara, str. Samuil Micu nr. 7
Telefon: 056-208924
157
ISBN: 973-585-468-6 Timişoara 2001
158
Universitatea din Craiova
Departamentul de Geografie
Geografia umană
Intro
Titular curs și laborator: Lect.dr. Popescu L.
Geografia a început cu întrebări
UNDE v-ați născut?
Oraș
Județ
Țară
Geografia
umană
UNDE
Ați locuit vreodată în altă

localitate/ altă țară decât cea
în care v-ați născut?
Geografia
umană
UNDE
Ați călătorit într-o altă țară?
Dacă ați putea merge într-o

altă țară, care ar fi aceea?
Geografia
umană
Aveți rude care au emigrat?
CINE?
• Vorbiți vreo limbă străină?
• Dacă ați putea vorbi fluent

altă limbă străină, care ați
Geografia vrea să fie aceea? De ce?
umană
• Sunteți persoane religioase?
• La ce fel de manifestări
culturale participați?
CUM?
• Considerați că geografia v-a
influențat viața?
• Dar viața familiei voastre?

Geografia
umană
• A prietenilor?
CUM?
Geografia
umană
Geografia
umană
5 teme principale
• Localizare (poziția pe Glob)
• Sit/ loc (asocieri între fenomenele dintr-o
Geografia zonă)
umană
• Deplasare – interconexiunile dintre zone
• Regiune – arii cu caracteristici unice
• Interacțiunea om-mediu
5 teme principale
• Localizare
• Poziția pe suprafața Globului terestru
Geografia – Absolută (latitudine, longitudine)

umană
– Relativă (în raport alte regiuni/ locuri)
• A
5 teme principale
• Sit/ loc și situare
• Sit (caracteristicile fizice ale unui areal)
Geografia
umană
• Situare – poziția în raport cu alte areale
• Percepția locului (atribuirea de emoții și
sens unui loc)

5 teme principale
Geografia
umană
5 teme principale
• Deplasare
• Analiză spațială – studiul fenomenelor geografice de la
suprafața Terrei
Geografia
umană Cum sunt organizate lucrurile?
Cum apar în peisaj?
De ce acolo?
Difuziune / distanță/ accesibilitate/
conectivitate
Comunicare
5 teme principale
• Regiune
• Caracteristici distincte
– Suprafață
– Localizare
Geografia – Limite
umană
– Caracteristici fizice, culturale, economice
• Tipologie
– Regiuni formale (uniforme, omogene)
– Regiuni funcționale
– Regiuni percepute
5 teme principale
• Interacțiunea om-mediu
• Peisaj antropizat
Geografia
umană
• Peisaj cultural reflectă modul de adaptare a unui grup uman la

condiţiile naturale și şi resursele locale disponibile.
Geografia umană
Demografie
Geografia
populației
Științe politice
Urbanism
Geografie
politică Geografie
urbană
Geografia
umană Geografia
umană
Geografie
culturală Geografie
socială
Antropologie,
istorie Sociologie
Geografie
economică
Economie
Geografia umană
3 elemente principale:
• Răspândirea spațială a populației pe suprafața Terrei
• 3• eStudiul interrelațiilor dintre om și mediul geografic
• Sinteză regională între cele 2.
Geografia umană cuprinde toate acele domenii și obiecte de

studiu din cadrul geografiei care nu sunt direct preocupate de
Geografia
umană mediul natural, și analizează:
• diferitele regiuni populate ale lumii,
• Cum se intercondiționează oamenii cu spațiul în care trăiesc
• Care sunt caracteristicile peisajelor unde își desfășoară activitatea
• Cum își desfășoară activitatea
• Cum transformă mediul natural pe care il ocupă.
Geografia umană
• 3e
Geografie Geografie Geografie
Geografia Geografie politică
așezărilor umane economică culturală
populației
• Geografie • G. Industriei • G. Confesioanlă • g. Electorală
urbană • G. Agriculturii • G. Lingvistică • Etnogeografie
• Geografie rurală • g. Transporturilor • g. Culturilor
• G. Schimburilor umane
economice
Geografia • g. Resurselor
umană • G. turismului
DISTRIBUTIA SPATIALA A POPULATIEI
1. Factorii distributiei
geografice a populației
2. Disparități geografice
privind distribuția populației
3. Perspective ale distribuției

geografice a populației
1. FACTORII DISTRIBUTIEI GEOGRAFICE A
POPULAȚIEI
1. FACTORII REPARTIȚIEI
GEOGRAFICE A POPULAȚIEI
• Oicumenă/ suboicumenă/ anoicumenă
• Distributia spatială a populației prezintă

puternice inegalități ca urmare a
f. fizico-geografici
• unui indelungat proces de evoluție
• unor influențe diverse.

f. istorici
f. demografici
• Diferențierile accentuate ale repartiției
teritoriale a populației au fost
determinate de factori: f. economici
1. FACTORII REPARTIȚIEI
GEOGRAFICE A POPULAȚIEI
1.1. Factorii fizico-geografici/ clima

naturali
F. naturali
• reprezintă calitățile naturale ale relieful
mediului
• exprimă condițiile restrictive/ Resursele de apă
favorabile ale teritoriului
Solul
Vegetația/ fauna
1. FACTORII REPARTIȚIEI GEOGRAFICE A POPULAȚIEI
1.1. FACTORII NATURALI
• CLIMA
• Impune limitele cele mai severe în
permanentizarea populației 3 tipuri de
constrângeri:
• termice (f. ridicate/ f. scazute);
• pluviometrice (precipitațiif. bogate/ f.f.
puține);
• higrotermice
• J. Staszewski si D. Noin - climatul rece și
climatul deșertic nu sunt favorabile
stabilizării populației.
• Omul - prezența temporară,
• în scop științific
• pentru exploatarea unor resurse naturale,
• adaptabilitatea mare a oamenilor la

mediu. Fig. 1 Densitatea populației
https://www.researchgate.net/figure/WORLD-POPULATION-DENSITY_fig3_271193512
Climatul % din % din Densit.
Distribuția și densitatea populației pe tipuri de climă
supr. populația pop.
uscatului Terrei (loc./km²)
Rece 8,9 - -
Temp contin. uscat 39,1 26,9 12,8
Temp oceanic ploios 6,5 20,7 60,3
Mediteranean 2,0 4,4 41,1
Deșertic 13,2 1,4 1,9
Subtropical umed 8,4 27,6 61,1
Subtropical uscat 13,8 10,7 14,4

• Sursa:J.Staszewski,Geographie de la
Tropical umed 8,1 8,0 18,4 population mondiale-1990 ,modificat de
D.Noin,cit. de N.Ilinca, 2008,p.38
RELIEFUL
• mai puțin restrictiv decât clima în distribuția spațială a populației, cu toate că
anumite zone de vid demografic se explică prin prezența sistemelor montane sau
a platourilor înalte.
• Influențează distribuția populației prin:
• Altitudine - gradul de populare a teritoriului este invers proporțional cu altitudinea
• altitudinile mari sunt restrictive pentru populatie datorită efectelor negative ale scăderii
presiunii asupra sănătații
• Așezările permanente – altitudine maximă: 4800 m Tibet, 5200 m Bolivia și Peru
• Masivitate
• Structura geologică
• Configurația topografică – văile= importante pt agricultură, circulație, activ. industriale
și comerciale necesare permanentizării populației
Location of land at elevations ≤500 m (Top), >500 m and ≤1,500 m (Middle), and >1,500 m (Bottom), shown by the centroids of the 19,032 polygons in each elevational zone, Joel E. Cohen, and
Christopher Small PNAS 1998.
Răspândirea populației în altitdine

Continentul Altit. Altit. Altit. Altit. Altit. Altit. Altit. Alt.
(m) (m) (m) (m) (m) (m) medie a Medie
așez. contin
<200 200-500 500-1000 1000 1500 >2000
Europa 68,8 23,5 7,2 0,5 - - 168 300
Asia 56,5 23,5 11,7 4,9 2,5 0,9 319 950
Africa 32,5 24,1 20,8 13,8 6,9 2,0 590 750
America de Nord 46,9 33,3 7,9 4,1 4,0 3,8 430 700
America de Sud 42,3 15,0 22,8 4,7 4,2 11,0 644 580
Australia și Oceania 72,9 17,8 8,4 0,9 - - 95 350
Media mondială 56,2 24,0 11,6 4,4 2,3 1,5 320 725
Sursa: N.Ilinca, 2008, p.37
RELIEFUL
• Ocuparea masivelor montane este dependentă de latitudine și vechimea
populării
• a) zonele montane de latitudini mari sunt defavorabile popularii,
• Alaska, Scandinavia, nordul Rusiei = foarte slab populate;
• b)arealele montane situate la latitudini medii prezinta conditii mai diverse, dar
destul de favorabile locuirii.
• Locuirea s-a facut relativ târziu prin exploatarea:
• fondului forestier,
• a resurselor de subsol
• Resurselor turistce (în ultimele decenii).
• c)la latitududini tropicale si subtropicale, munții prezintă o populare intensă; ex. :
Etiopia, Liban, Afganistan, Maroc, Mtii Anzi;
RELIEFUL
• Mtii Anzi - condițiile naturale - mai favorabile
populării la altitudini mari
• locuirea - posibilă datorită adaptării la
mediu a vechilor amerindieni;
• record = Bolivia - 7 din 10 locuitori trăiesc la
peste 3000 m altitudine,
• cpitala (La Paz) este situata la
3600 m , avand suburbiile până
la 4100 m altitudine;
Resursele de apă
• Disponibilul de apă – rol deosebit în

aglomerarea populației în zonele tropicale și
subtropicale aride
• Populația se concentrează de-a lungul fluviilor/
oaze
• Abundența apei nu este întotdeauna un
factor de concentrare a populației
• Reg. Mlăștinoase
Solul
• a asigurat dintodeauna conditii pentru practicarea agriculturii, necesară
asigurării hranei populatiei;
• cresterea numarului de locuitori – defrisăril și desțeleniri pentru asigurarea
terenului agricol si a spatiului pentru asezari;
• Solurile vulcanice
• -astazi, pe mari suprafete, calitatea solului este compromisă datorita
exploatărilor neraționale a acestuia;
Vegetația și fauna
• prima sursa de existență umană în cadrul economiei naturale din perioada
de inceput a civilizatiei omenesti;
• evolutia demografica a dus treptat la limitarea acestor resurse si a constituit
cauza trecerii la productia de masa vegetala si animala utilizate in
alimentatie;
1.2. FACTORII ISTORICI
Factorii istorici
• Rol mult mai important în repartiția geografică a populației decât cei naturali
• in formarea concentrațiilor umane un rol deosebit l-au avut:

• Vechimea populării
• Migrațiile
Factorii istorici
• Vechimea populării
• Homo Habilis (Africa)- a migrat acum 2 milioane de ani spre zona caldă a
Europei și Asiei ;
• Homo Erectus incepe sa populeze zonele mai reci in urmă cu 300 milioane
de ani;
• Homo Sapiens, in pleisocenul superior a populat treptat nordul Europei si
Asiei;
• Homo Sapiens Sapiens a apărut , probabil, in Asia de Vest;
Factorii istoriciAntichitate
• Imperiul Roman disloca mase mari de populatie spre centrul si vestul Europei;
• Migrațiile
Evul mediu
• migratiile vikingilor (sec.IX-X) in Europa de nord-est;
• -invaziile mongole din Eurasia (sec. XIII);
• -descoperirea ''Lumii Noi''de la sfarsitul sec.XV;
• -comertul cu sclavi din Africa (sec.XVI-XIX
Sec. XIX-XX
• Europa spre SUA (30 mil), Canada (2 mil), America Latină (12 mil), Australia și
Noua Zeelandă (3 mil)
• Emigrația rusă spre Siberia și Asia Centrală (10 mil)
• Emigrația chineză spre Manciuria, Asia SE
• Al doilea război mondial (deplasarea a 45 mil.pers)
1.3. FACTORII DEMOGRAFICI
• Explozia demografică
• cresterea demografică deosebită din ultimile secole prezintă importanță

în repartizarea spatială a populației
• ;
1.3. FACTORII ECONOMICI
• Trecerea la agricultură
• Progresul tehnic
• Valorificarea resurselor (energetice și minerale)

• Concentrare a populației - Bazinele carbonifere din Europa (Ruhr, Yorkshire, Silezia,
Donets)
• Rol în popularea unor regiuni – spre limitele ecumenei (chiar în condiții de mediu
dificile)
• Exploatări de hidrocarburi (Sahara, Siberia, Alaska)
• Revoluția industrială
2. NUMĂRUL ȘI RĂSPÂNDIREA GEOGRAFICĂ A
POPULAȚIEI
POPULAȚIEI
• La nivel mondial, continental sau național, populația este distribuită neuniform,
ca urmare a diferențierilor de natură fizico-geografică , economică, istorică,
politică, demografică
POPULAȚIEI
6000
5000
4000
3000
2000
1000
0
Africa Asia Europa America Oceania America
de Nord Latină
1950 1975 2000 2020 2050
Evoluția numerică a populației pe

Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Demographic_history
continente (1950-2050)
POPULAȚIEI
• La nivel mondial, continental sau național, populația este distribuită neuniform,
ca urmare a diferențierilor de natură fizico-geografică , economică, istorică,
politică, demografică Țara Nr. populației
(mil.) (2020)
China 1400
India 1400
SUA 330
Indonezia 272
Pakistan 221
Brazilia 212
Nigeria 206
Bangladesh 170
Rusia 147
Japonia 126
POPULAȚIEI
mil
Repartiția geografică a populației (2020)

Sursa: https://www.prb.org/international/indicator/population
https://brilliantmaps.com/china-india-populations/
POPULAȚIEI

Sursa: https://www.visualcapitalist.com/3d-mapping-the-worlds-largest-population-densities/
POPULAȚIEI

Sursa: https://www.visualcapitalist.com/3d-mapping-the-worlds-largest-population-densities/
3. DENSITATEA POPULAȚIEI
• Aprecierea gradului de presiune umană
• Densitatea populaţiei = raportul dintre numărul POPULAȚIEI şi suprafaţa pe care trăiesc.
În funcţie de categoria suprafeţelor la care raportăm numărul populaţiei, deosebim (Vert, 1995):
- densitatea generală (medie) a populaţiei în teritoriu – numărul de locuitori ce revine, în medie,
unităţii de suprafaţă [loc./km2];
- densitatea brută – numărul populaţiei raportat la perimetrul construibil al unei localităţi [loc./ha];
- densitatea netă – numărul populaţiei raportată la zonele de locuit [loc./ha];
- densitatea agricolă – numărul populaţiei care lucrează în agricultură raportat la unitatea de
suprafaţă cultivată [loc./ha];
- densitatea fiziologică – numărul populaţiei pe unitatea de suprafaţă cultivabilă [loc./ha];
-
- densitatea populaţiei urbane – numărul locuitorilor unui oraş raportat la suprafaţa administrativă a
acestuia [loc./km2];
- densitatea populaţiei rurale – numărul locuitorilor unei comune raportat la suprafaţa acesteia
[loc./km2];
- densitatea pură – raportul dintre numărul populaţiei şi suprafaţa teritoriului care contribuie în mod
efectiv la întreţinerea ei (teren agricol); modul de utilizare a terenurilor, participă în grad diferit la
întreţinerea populaţiei [loc./ha].
- indicele de arealitate [km2/loc.] (raportul între suprafaţa teritoriului locuit şi numărul populaţiei
respective)
- Densitatea generală a evoluat în corelație

cu ritmul mediu de creștere a populației.
- 1975 = 30 loc./ km²,
- 1985 = 36 loc./ km²,
- 1995 = 42 loc./ km²,
- 2005 = 48 loc./ km²,
- 2010 = 51 loc./ km²,
- 2015 = 53 loc./ km².
Pe continente, valorile acestui parametru
oscilează foarte mult, în conformitate cu
favorabilitatea cadrului natural, existența și
valorificarea resurselor naturale.
State cu densități foarte mici:

• Mongolia (2 loc./km²),
• Australia, Islanda, Namibia (3),
• Bostwana, Canada, Libia, (4
loc./km²),
• Rusia , Rep. Africa Centrală (8)
State cu densități foarte mari

• Monaco (37.000 loc./km²),
• Singapore (8034loc./km²),
• Bahrain (1901),
• Malta(1321loc./km²),
• Maldive(1241),
• Bangladesh (1265 loc./km²)
Variații spațiale ale densității populației (2018) (sursa: wikipedia.com)

3. DENSITATEA
POPULAȚIEI
(sursa: https://ec.europa.eu/eurostat/databrowser/view/tps00003/default/map?lang=en)
Loc/ km2
Malta 1548 Islanda 3.5
Olanda 504 Norvegia 17.2
Belgia 375 Finlanda 18,1
Marea Britanie 274 Suedia 25 Variații spațiale ale densității populației (2018)
Liechtenstein 242 Letonia 30
PERSPECTIVE ALE DISTRIBUȚIEI
POPULAȚIEI
BIBLIOGRAFIE
https://www.visualcapitalist.com/3d-mapping-the-worlds-largest-population-densities/
https://brilliantmaps.com/china-india-populations/
Natalitate Mortalitate Bilanțul natural

3. Mortalitatea
Mortalitatea = frecvenţa deceselor pe o perioadă determinată, în cadrul unei populaţii sau
categorii de populaţie;
• se măsoară cu ajutorul unor indici statistici:
• rata (indice) generală de mortalitate
M = rata (indice) brută sau generală de mortalitate;
D
M = ⋅1000 D = număr decedați;
P Pm = populaţia medie
• Fenomen demografic cu importanţă deosebită în evoluţia numerică a populaţiei, mortalitatea

este şi un indicator al:
• dezvoltării economice
• calităţii serviciilor sanitare
• standardului de viaţă
• îmbătrânirii populaţiei
3. Mortalitatea
3.1. Factorii ce influențează mortalitatea
• Antichitate – Epoca modernă:
• Războaie
• Foametea
• Epidemiile ciuma bobonica
• Cataclisme naturale
3. Mortalitatea
Sistemul Instruirea Structura

Economici
sanitar populației vârste, sexe
Numărul și
Dezvoltarea Infrastructura
Mod de viață ponderea
economică sanitară
vârstnicilor
Echipamente
Venitul mediu Comportmanetul
medicale
Igiena zilnică
3. Mortalitatea
Socio-
Economici Sanitari Psihologici
culturali
Factorii economici
• Progresul tehnico-material si cel economic au dus la
• ameliorarea conditiilor de viata,
• imbunatatirea alimentatiei,
• inmultirea mijloacelor de lupta impotriva unor boli,
reducerea timpului de lucru si sporirea salariilor - scaderea mortalitatii (in tarile dezvoltate)
3. Mortalitatea
Instruirea
Economici Sanitari Vârsta
populației
Sistemul sanitar
• Calitatea serviciilor medicale
• Infrastructura sanitară
• numarul de medici care revin la 100.000 locuitori/ nr. de locuitori ce revine unui
medic.
• Valoarea mijloacelor terapeutice și igiena riguroasă individuală si colectivă au un rol
esențial in menținerea sănătății, respectiv in reducerea mortalității.
3. Mortalitatea
Sistemul sanitar
evoluția sistemului sanitar paturi/ loc
Fig. 3 Nr paturi de spital / 1000 lo

(WHO)
Fig. 2 Nr medici/ 10,000 loc

(WHO)
3. Mortalitatea
Instruirea
populației
Nivelul general de instruire a populației

• gradul de cunostinte legate de modul de viata sanatos
• Dieta, consumul de alcool, tutunul
• Comportamentul față de anumite boli
• Exercitarea anumitor meserii comportă riscuri de
imbolnăvire - creșterea mortalității
obezitate
3. Mortalitatea
3. Mortalitatea
3. Mortalitatea
3. Mortalitatea
Instruirea
populației
3. Mortalitatea
Instruirea
populației
Structura pe grupe de vârstă și sexe

• supramortalitate masculină in țările dezvoltate
• supramortalitate feminină în țările islamice.
• Factori biologici- genetici;
• Activități dificile desfășurate de bărbați;
• Accidente de muncă;
• Accidente rutiere;
• Boli datorate consumului de alcool și
tutunului
3. Mortalitatea
3.2. Variații spațiale ale mortalității
• Mari diferențieri la nivel mondial
Mondial: 7‰
St mai puțin dezvoltate: 7‰
St c.m. puțin dezv: 7 ‰
Regiuni
• Max: Europa Est 13‰
• Min: Asia V, Asia Centrală 5 ‰
State
• Max: 16‰ Bulgaria
• 14‰: Letonia, Ro, Ucr, Lesotho
• 12 ‰: Germania, Rep. Centrafricană
• Min: 1‰ : EAU, Qatar, Kuwait
3. Mortalitatea
3.3. Mortalitatea infantilă
• totalitatea deceselor poulatiei de până la un an care se produc în cadrul unei
populații
• rata mortalității infantile
• Decese până la un an/ nr total al născuților vii x 1000
• depinde de
• nivelul de instrucţie generală a mamelor,
• educaţia sanitară,
• modelele alimentare,
• reţeaua şi eficacitatea sistemului medical de pediatrie.
Mondial: 31‰
St în curs de dezv: 29‰
St c.m. puțin dezv: 49‰
Regiuni
• Max: Africa Centrală 64, Africa Vest 61‰
• Min: Europa Nord, Vest 3 ‰
State
• Max: 80‰ Rep. Centrafricană
• 75‰: Sierra Leone
• Min: 2‰ : Singapore, Hong Kong, Macao
• Israel, Japonia
3.4. Speranța de viață la naștere
numărul mediu de ani pe care îi are de trăit un nou-născut, dacă ar trăi tot restul vieţii în condiţiile mortalităţii pe
vârste din perioada de referinţă
200 de țări, 200 de ani
3.4. Speranța de viață la naștere
Bilanțul
natural
Spor natural
Deficit demografic
4. Bilanțul natural
• Bilanţul natural = diferenţa dintre natalitate şi mortalitate.
• Poate fi
• Pozitiv – spor natural
• negativ - deficit natural/
declin demografic
4. Bilantul natural
S
Evoluția numerică a
populației
Procesul de populare a Terrei
• Apariția speciei umane – sf. Antichității popularea Terrei

• Paleolitic – creștere f lentă a populației (dublare o dată la 24.000 ani
• Neolitic – revoluția neolitică – cultura plantelor, creșterea animalelor
• Sedentarizare
• I creștere semnificativă a populației (dublarea populației – o dată la 2000-2500 de ani
• Antichitate (3000 îHr – 476 dHr) – îmbunătățirea condițiilor de trai
• Dublarea populației: o dată la 600 de ani
• Nr.pop = 100 mil în jurul anului 2000 îHr, 250 mil în 1 dHr.
• evoluția numerică
• Evul mediu – 1700

• Creștere lentă, inegală, în salturi (avânt și regres)
• Revoluția industrială - prezent

Procesul de populare a Terrei
• Revoluția industrială - prezent
Revoluția Creșterea rapidă

• Mecanizare alimentară • Vaccinuri, a populației
• Creșterea medicamente
randamentului • Creșterea • Igienă îmbunătățită
• Expansiunea
productivității demografică a Europei
• Combaterea bolilor • Primele aglomerații
• Introducerea de noi
plante în cultură urbane și conurbații
• Extinerea oicumenei
Revoluția Revoluția
industrială sanitară
Evoluția numerică a populației
• Anul 1804
1 mld loc
• Anul 1900
1,6 mld loc
• Anul 2000
6,1 mld
• Anul 2020
7,8 mld
Cum am ajuns atât
de mulți?!
ATÂT DE MULȚI, ATÂT DE RE PE DE
Ce ne rezervă
viitorul?
7 mld +
Factorii limitativi = factori ce
Care sunt împiedică creșterea
factorii care accelerată a populației la
limitează nesfârșit
creștrea Example:
populației? 1.
2.
3.
Factori limitativi pentru creșterea populației
• Hrana/ resurse • Spațiul • Bolile
• Sunt acești factori cu adevărat limitativi pentru creșterea accelerată a numărului

populației?
Care este
legătura
dintre
creșterea
populației și
dezvoltarea
economică?
În ultimele 4 decenii, amploarea exploziei
demografice a început să se reducă datorită:
- politicilor antinataliste
- modernizării comportamentului
demografic, sub influența
- educației,
- informării populației,
- accesului mai facil la mijloace
contraceptive
- ridicării nivelului general de trai.
Previziuni
Ești o persoană
tipică?
Cum arată o persoană tipică în anul
2020?
Mobilitatea
teritoriala a
populatiei
Mobilitatea teritorială a populației
01.FACTORII 02.TIPOLOGIA
ce determ ină m obilitatea m obilității s pațiale a populației
teritorială a populației
03.MIGRAȚIILE INTERNE MIGRAȚIILE INTERNAȚIONALE

în perioda m odernă ș i în perioda m odernă ș i
contem porană contem porană
01.
FACTORII
Mobilității teritoriale
1.Factorii mobilității
Economici
teritoriale a populației
Sociali
Sociali demografici
Politici
Psiho-sociali
Rasiali-etnici-confesionali
Educaționali
Naturali
1.FACTORII GENERATORI
1.1. FACTORII ECONOMICI
● Rol fundamental în declanșareamobiității populației pe tot parcurs ul is toriei om enirii

● A contribuit la răs pânidrea civilizațiilor pe s pații vas te
● Motivații:
● Condiții m ai bune de viață
● Terenuri neocupate pentru extinderea culturilor/ păs unat
● Mai m ulte pos ibilități pentru a lucra
● O s lujbă m ai bine plătită
● Im puls dat de
● Modernizarea econom iei o dată cu revoluția indus trială – s ărăcirea populației
rurale – exod rural.
● Evoluția m ijloacelor de trans port la m are dis tanță
1.2. FACTORII SOCIALI
Se îmbină cu factorul economic

● Se m anifes tă prin privarea de drepturi pt anum ite categorii s ociale,
depos edarea d proprietatea funciară ș i alte bunuri
● Ex:
● Marea Britanie – s ec. XIX- m arii proprietari funciari au înlocuit culturile
agricole cu creș terea oilor pt lână (efect al cerințelor indus triei textile) –
țăranii arendaș i au fos t nevoiți s ă s e îndrepte s pre regiunile indus triale /
porturi.
● Irlanda – s ec. XIX – s ub dom inația lorzilor englezi, cauzele s ociale au fos t
exacerbate de opres iunea etno-confes ională ș i de foam etea din 1846-1851 –
em igrări m as ive către Am erica de Nord
1.3. FACTORII DEMOGRAFICI
Se îmbină cu factorul economic

● explozia dem ografică – îm puținarea res urs elor de bază în anum ite zone
● Marea m igrați europeană – s ec. XVIII-XIX – efect al exploziei dem ografice di
s tatele Europei V, N ș i Centrale
● Ins ulele din zona tropicală – tranziție dem ografică ș i deteriorarea econom iei –
em igrări m as ive către s tatele m ai dezvoltate
1.4. FACTORII POLITICI
Rol încă de la apariția primelor state multinaționale, de mari dimensiuni

● colonizare – unor grupuri naținale cu fiabilitate m ai m are
● Antichitate – Babilon, Im p. Rom an
● Evul Mediu – Ungaria, s tatele germ ane
● Persecuții politice – ins taurarea unui regim totalitar
● Fos tele s tate com unis te – URSS – popoare din Caucaz ș i Crim eea deportate în
m as ă către regiunile As iei Centrale; Germ ania, Rom ânia (Bărăgan)
1.5. FACTORII PSIHO-SOCIALI
● Percepția individuală a spațiului geografic și pe cunoașterea (aproximativă) a

condițiilor de trai reale din zona-obiectiv
● Se manifestă puternic în cadrufam ilal – migrația în etape
● 1 m em bru al fam iliei – tânăr, m as c, cu o anum ită calificare – des chide calea
celorlalți
● Legături s piritual-afective dintre m em brii colectivității – cartiere are celor
proveniți din acelați s at/ trib/ etnie
1.6. FACTORII RASIALI-NAȚIONALI-CONFESIONALI
● Repulsivitateazonei de origine – nr forme de opresiune pt

minorități
○ Evrei
○ Rom ânii din Trans ilvania ș i Banat, Bucovina ș i Bas arabia
(1918)
○ Grecii ortodocș i din Turcia/ Cipru
○ Refugierea – Africa, As ia
1.6. FACTORII RASIALI-NAȚIONALI-CONFESIONALI
● Migrații ecologice (răcirea climei,aridizare)

02.
TIPOLOGIA
Mobilității spațiale a populației
2.TIPOLOGIA DEPLASĂRILOR
Mod de Aria
Temporal
desfășurare geografică
Definitive Spontan Interne
Alternante Organizat Internaționale
Ocazionale Forțat
Mod de Aria
Temporal
2.TIPOLOGIA DEPLASĂRILOR Definitive Spontan Interne
2.1. CRITERIUL TEMPORAL Ocazionale Forțat
Deplasări definitive
Deplasări alternante
Deplasări ocazionale
Mod de Aria
Temporal
Ocazionale Forțat
2.1. CRITERIUL TEMPORAL
Deplasările definitive
● Marile migrații de cucerire
● Participa întreaga masă a tribului / o mare parte
● Au dus la actuala configurație a ariilor lingvistice și confesionale actuale
● Sec. III – XIII populații din Asia Centrală, Europa de Est și de Nord-aus deplasat
spre Europa Centrală, Vestică și Sudică:
○ Hunii
○ Popoarele germanice
○ Slavii și populațiile turco-mongole
○ Arabii în Orientul Apropiat și Africa de Nord

Mod de Aria
Temporal
Ocazionale Forțat
● Infiltrări etnice
● Deplasarea în masă a unor grupuri etnice, fără a duce la destrămarea structurii

statale găsite în ținutul de așezare
○ Slavii sudici în Imperiul Bizantin
○ Paștunii (afganii) din zona muntoasă din SE Afganistanului– în reg vecine
de la nord și NE
Mod de Aria
Temporal
Ocazionale Forțat
● Exogamia
● Căsătoria – frecvent schimbarea domiciliului soției
● Explică proporția mult mai mare a femeilor în rândul
migranților definitivi pe plan intern din majoritatea
statelor în curs de dezvoltare
Mod de Aria
Temporal
Ocazionale Forțat
● Comerțul cu sclavi
● Până în a doua jumătate a sec. XIX
● = răpirea, transportul și vânzarea de forță de muncăpt
plantațiile agricole și munca în gospodării
● Răpiți de vest-europeni și arabi din AfricaSubsahariană
Mod de Aria
Temporal
Ocazionale Forțat
● Comerțul cu sclavi
Mod de Aria
Temporal
Ocazionale Forțat
● Colonizarea rurală
● Înaintarea fronturilor pioniere agricole prin des țeleniri s au defriș ări/
introducerea irigațiilor pt preluarea în cultură a noi terenuri
● Se înființează aș ezări rurale noi
○ Per s talinis tă – s tepele din N Kazahs tanului ș i C. Siberiei de Ves t –
deportați nr ruș i, ucraineni, germ ani, cecni, baltici, rom âni
○ Prezent – pădurea am azoniană/ tropical-um edă din As ia Mus onică
Mod de Aria
Temporal
Ocazionale Forțat
● Exploatarea resurselor de subsol/ pădurii
● Ridicarea de așezări noi, miniere sau petroliere
● Caracteristică pt regiunile cu climat excesiv
○ Australia – NV- Pilbara, Kimberly
○ Alaska
Mod de Aria
Temporal
Ocazionale Forțat
● Exodul rural
● Cauzat de industrializare și veniturile
individuale mai mari din activitățile urbane
● Se produce la scară mondială– creșterea
ponderii populației urbane– cartiere ale
sărăciei
Mod de Aria
Temporal
Ocazionale Forțat
● Deplasările alternante (ritmice/

Migrațiile pe termen
ciclice)
● Migrantul nu dorește/ nu poate
să se stabilească în aria/ Migrații sezoniere
localitatea obiectiv și trebuie să
de deplaseze periodic, la
intervale m. mari/ mici de timp, Deplasări săptămânale
pt o anumită activitate
Navetismul
Mod de Aria
Temporal

Ocazionale Forțat
● Deplasările alternante (ritmice/ ciclice)

● Migrațiile pe termen
● O formă de trecere între migrațiile alternante și cele definitive
● Deplasări pe termen relativ mare și la distanțe apreciabile,migranții plecând
cu intenția de a se reîntoarce, după economisirea unei anumite sume/ la
terminarea studiilor
● Consecinte: disociere a familiilor
● Caz aparte:diplomații de carieră, specialiștii din diverse domenii care
asigură consultanță în domeniul industrial sau în servicii
Mod de Aria
Temporal

Ocazionale Forțat

● Migrațiile sezoniere
● Importante în agricultură – mari fluctuații ale necesarului de forță de muncă
● Depopularea anumitor ținuturi rurale îi obligă pe proprietari să apeleze la forța de
muncă sezonieră
● C.m. frecvent – pe plan intern
○ SUA: California i(an: salată în Imperial Valley, 2. legume z. LA, 3. citrice, 4. vie, 5 (toamna)
piersici
○ Italia – din Mezzogiorno în C. Padului (orez)
○ Sudan – culesul bumbacului
○ America Latină – cafea, cacao
○ Ro- exploatarea lemnului
Mod de Aria
Temporal

Ocazionale Forțat

● Deplsările săptămânale
● Efectuate pt muncă/ învățământ
● Pe o arie și distanțe mai mici– periodicitate m.mică
● Desprindereamigrantului de familie – m. mică
● În general practicat de tineri
Mod de Aria
Temporal

Ocazionale Forțat

● Navetismul (deplasările zilnice)
● C.m. importante în statele dezvoltate
● Pt muncă
● Efect al tendinței generale de departajare între
lcouință și locul de muncă, modernizraea
mijloacelor și căilor de transport
● Infrastructură de transport public f bine
dezvoltată
● Amploare maximă în zona din jurul marilor orașe
Mod de Aria
Temporal

Ocazionale Forțat

● Nomadismul
● Deplasare ciclică a întregii colectivități generată de condiții
naturale m.p. propice pt o economie agricolă stabilî și
menținerea unor tehnici agricole primitive
● Nomadismul pastoral – c.m . răs pândit, practicat pt
as igurarea hranei anim alelor dom es tice
● În z. tropicală aridă ș i s em iaridă (arabii beduini din Pen.
Arabă, Irak, Iordania, ș i Sahara, m as s ai, As ia Centrală
● Grupuri de vânători- culegători din păd. Ecuatorială (pigm ei,
, am erindieni, papuaș i, bos him ani)
Mod de Aria
Temporal

Ocazionale Forțat
● Deplasările ocazionale
● Deplasări temporare, dar nu implică repetitivitate
○ Deplasările turistice
○ Deplasările de afaceri
○ Pelerinajele
Mod de Aria
Temporal
2.2. MODUL DE DESFĂȘURARE

Ocazionale Forțat
● Deplasările spontane
● C.m. im portante, antrenând c.m . m ulte pers oane ș i fiind c.m . răs pândite
● Caracteris tice pt s tatele liberale, dar s -au m anifes tat ș i în s tatele com unis te
○ Nom adis m ul
○ Trans hum anța
○ Migrațiile pt m uncă (parțial s pontan)
Mod de Aria
Temporal

Ocazionale Forțat
● Deplasările organizate
● Inițiate de stat/ întreprinderi particulare, dar cu consimțământul m igranților,
care s unt s tim ulați financiar
● Colonizările
○ Scop econom ic/ s trategic/ politic/ etnic etc.
○ Indonezia – s uprapopularea unor ins ule/ exploatarea terenurilor agricole
○ Is rael în teritoriile pales tiniene ș i s iriene din anii 50-80
○ Ex. RO: Banat, Trans ilvania, Bas arabia, Dobrogea
● Migrațiile zilnice/ s ăptăm ânale/ s ezoniere
○ Inițiate de anum ite com panii pt as igurarea de forță de m uncă
Mod de Aria
Temporal

Ocazionale Forțat
● Deplasările forțate
● Au loc împotriva dorinței m igrantului, prin cons trângere
● Com erțul cu s clavi
○ Puternică m ixare a ras elor um ane în Am erica, N Africii ș i As ia de SV.
● Deportările ș i purificările etnice/ confes ionale
○ Îndepărtarea unei anum ite părți a populației cons iderată os tilă (politic/ s ocial/ etnic)
○ Purificările – intens ificate după 1950: India – Pakis tan – m as acre genocid
● Refugieri
○ Form ă f veche de deplas are, generată de terorile la care s unt s upus e dives e m inorități
○ F frecvente în s tatele în curs de dezvoltare din Africa ș i As ia
Mod de Aria
Temporal
2.3. ARIA GEOGRAFICĂ DE DESFĂȘURARE

Ocazionale Forțat
● Migrațiile interne
● Antrenează c m mari mase de populație
● Particularități etnice – unele populații – m înclinate spre mobilitate –mobilitate
profesională deosebită SUA-20% din pop își schimbă anual domiciliul
● Exodul rural
○ Z agricole dens populate aglomerările urban
-industriale (exod rural)
● Contraurbanizarea/ suburbanizarea
○ Migrarea populației dinspre orașe spre zona rurală din vecinătatea marilor orașe
○ Delocalizareaindustriei și activităților economice
● Migrațiile interurbane
Mod de Aria
Temporal
2.3. ARIA GEOGRAFICĂ DE DESFĂȘURARE

Ocazionale Forțat
● Migrațiile internaționale
● Migrațiune legală și ilegală
● Preferențial spre regiunile industrializate și urbanizate/reg in curs de
industrializare, cu necesar de forță de muncă
● În trecut – formarea unor popoare noi (anglo-americanii, brazilienii)
● Probleme sociale, economice și lingvistice
2.4.
TIPURI DE MIGRANȚI
2.4. TIPURI DE MIGRANȚI
● migranții pentru educație și instruire

○ studenții străini, trainerii sau instructorii străini
○ ș i dependenții (fam ilia care îns oțeș te categoriile m enționate);
● migranții pentru muncă: muncitorii străini și dependenții – s ubcategorii:

○ m igranți s pecializați (au calificare s uperioară; s unt căutați ș i acceptați în orice țară),
○ m igranți calificați (prezintă s tatut profes ional bine definit, fiind ceruți pe piața
m uncii în dom eniile econom ice aflate în expans iune),
○ m igranți necalificați (m uncitori agricoli în Texas , ajutor la m uncile cas nice în
Kuwait etc.);
● migranții acceptați pentru reîntregirea familiei;
● migranții cu drept de liberă stabilire în țara receptoare
○ pens ionarii s trăini care au res urs e financiare pentru întreținere ș i nu vor deveni
dependenți ai s tatului receptor
2.4. TIPURI DE MIGRANȚI
● refugiați = persoane persecutate în țările de origine din cauza rasei
, etniei, religiei,
opiniilor pe care le susțin;
○ în general, sunt acceptați în țara receptoare pentru o anumită perioadă;
○ în cazul în care primesc dreptul la rezidență , această categorie de migranți se
divide în:
■ refugiați stabilizați,
■ Azilanți - sunt în așteptarea unui răspuns la demersul lor de a primi statutul de

refugiat
■ străini aflați s ub protecția tem porară a s tatului receptor (pers oane cons iderate
a fi în pericol în țara de origine m otiv pentru care prim es c tem porar drept de
rezidență în s tatul receptor);
● migranții ilegali( clandestini ).
03.
MIGRAȚIILE INTERNE
Perioada modernă și
contem porană
3.MIGRAȚIA INTERNĂ
3.1. Statele dezvoltate

● Exodul rural
● Importanță f redusă (grad de urbanizare– f. ridicat)
● Suburbanizarea
○ Puternică datorită creșterii mobilității, creșterii prețurilor terenurilor în oraș,
aglom erării.
● Depopularea centrelor ș i regiunilor indus triale
○ Indus trii în curs de reprofilare ș i pondere m are a ș om erilor (Rus tbelt, reg. Ruhr,
Lorrena
3.MIGRAȚIA INTERNĂ
3.1. Statele în curs de dezvoltate

● Exodul rural
● Se manifestă din plin – creș tere exagerată a oraș elor m ari
● 2019 – pt prim a dată în is toria om enirii, pes te 50% din populație locuieș te la oraș
● exod rural China exod rural Africa
● Hipertrofierea urbană
○ În Africa ș i Am erica Latină datorită exodului rural (Ciudad de
Mexico, Sao Paolo, Delhi)
○ Cartiere ale s ărăciei
04.
MIGRAȚIILE
INTERNAȚIONALE
Perioada modernă și
contem porană
4.MIGRAȚIA INTERNAȚIONALĂ
4.1. Perioada modernă
● Marile descoperiri geografice
● Colonizarea sistematică a europenilor în America
○ – asigurarea dominației asupra coloniilor și exploatărilor acestora
● Transferul forțat al sclavilor negri
● Marea emigrație europeană (1864-1932 = 53 mil pers) imigranți in SUA
○ Maxim în sec. XIX și prima parte a sec. XX
○ Concomitent cu reducerea și dispariția comerțului cu sclavi
○ Determinată de explozia demografică, industrializare, agravarea condițiilor economice.
○ După I RM și criza economică, SUA au introdus restricții la imigrare
○ 2 secole de migrație în SUA
4.1. Perioada modernă
● Deplasările din URSS
● Ample redistribuiri de populație din motive etnice și politice după II RM
○ Grupuri din Caucazul de Nord– Siberia
○ 2,3 milioane de ruși colonizați în locul germanilor din reg.Kaliningrad
● Scop: pierderea identității naționale a populațiilor neslave
4.2. Perioada contemporană
● Regrupări etnice și confesionale
● După II R.M.– c.m . m ari regrupări internaționale din is toria om enirii –
○ m odificărilor teritoriale im pus e de s tatele câș tigătoare
○ Des trăm ării im periilor coloniale
○ Germ ani (din Polonia, CSI, s tatele baltice, Cehia, Slovacia, Ro)
○ 9 m il. Hindus ii din Pakis tan – India; 8,5 m il m us ulm ani din India – Pakis tan
○ 1,5 m il europeni (fr – pieds-noirs) din coloniile din Africa (Algeria, Maroc, Tunis ia/ Angola,
Mozam bic (port), Kenya, Zam bia, Nigeria - Europa
● Des trăm area URSS – efecte s im ilare proces ului de decolonizare în rep. Caucaziene
ș i central-as iatice
● Arm drain/ brain drain
● Imigrația forței de muncă hispanofone din America Latină, Asia și Canada spre
SUA, Canada, Australia
● Atragerea în SUA și alte state dezvoltate a oamenilor de știință și a altor cadre cu
înaltă calificare, în vederea menținerii avansuluitehnico-științific pe plan mondial
○ SUA: 50% dintre medici– studii în stăinătate și 25% din ingineri și cercetărori provin din
statele latino-americane și afro-asiatice
○ Laureații Nobel din SUA– 42% originari din străinătate
4.MIGRAȚIA
INTERNAȚIONALĂ
4.2. Perioada
contemporană
● Arm drain/ brain drain
● Refugiați
● Refugiați - Persoane persecutate în
țările de origine datorită rasei, religiei,
naționalității sau opiniilor lor
● Azilanți - sunt în așteptarea unui
răspuns la demersul lor de a primi
statutul de refugiat
● Persoane dislocuite – persoane
forțate să plece, dar care nu părăsesc
țara
4. MIGRAȚIA INTERNAȚIONAL Ă
refugiati
STRUCTURA
POPULAȚIEI
Structura populației
01.Structura pe sexe a 02.Structura pe grupe de vârstă a
populației populației
03.Structura socio-economică 04.Structura etno-culturală

01.
STRUCTURA PE
SEXE A
POPULATIEI
1.Structura pe sexe a
Predominarea sexului
populației masculin/ feminin
Indicele de masculinitate
1.STRUCTURA PE SEXE A POPULAȚIEI
1.1. Număr bărbați/ nr femei
● În mod normal – f echilibrată
● Pop.m as culină – natalitatea ș i
m ortalitatea s unt m ai ridicate
● La naș tere: 105 băieți/ 100 fete
● nr barbati/ vs / fem ei
1.2. Indicele de masculinitate
● Per ansamblu, ușor supraunitar– f.mică predom inare a pop m as culine 102 bărbați/ 100
fem ei
● F uș or influențat de:
● Războaie: II RM dezechilibru im portant în s tatele europene central-es tice
● Conflictele s ocio-politice, inter-etnice ș i inter-ras iale – decim at pop m as culină
(Rwanda, Cam bodgia)
● Mobilitatea teritorială – participarea preponderentă a forței de m uncă m as culine în
cadrul m igrațiilor interne ș i internaționale
Indice de masculinitate subunitar Indice de masculinitate supraunitar

(≤ 100 bărbați/ 100 femei (>100 b/ 100 f)
1.Structura pe sexe
Consecințe
● Pe măsură ce fertilitatea s-a redus
cons iderabil (s ub 2 copii/ fem eie),
ș ans ele de a avea un băiat în m od
natural s -au dim inuat
● Avort s electiv – s tructură
dezechilibrată în s tatele as iatice
2.STRUCTURA PE GRUPE DE VÂRSTĂ
2.Structura pe grupe de vârstă
● Structura pe grupe de vârs tă influențează ș i es te influențată de
○ natalitatea ş i m ortalitatea.
○ econom ia: productivitatea m uncii, cerinţele de s ervicii ş i cons um ,
○ m igraţia forţei de m uncă.
● În funcţie de s tructura pe grupe de vârs tă poate fi identificată

○ tendinţa de întinerire s au de îm bătrânire a unei populaţii,
○ indicele de dependenţă.
2.1. Grupe de vârstă
2.1. Grupe de vârstă
Vârstnici
2.2. Vârsta mediană
● 29,6 ani (2016)
● J aponia = 46,3 ani
● Niger: 14,9 ani
2.2. Vârsta mediană
2100: Japonia: 51,8 ani
Niger: 29,4 ani
2.3. Îmbătrânirea demografică
Populația vârstnică/ populația tânără
îm bătrânire - ritm diferit
lum ea îm bătrânes te
2.4. Raportul de dependență demografică
Niger: 111,6% Oman: 32%, China: 39%
Populația tânără și vârstnică/ populația adultă
Japonia
Nigeria
● Ce veti face cu ultim ii 20 ani?
1 Geografia populatiei
STRUCTURA PE GRUPE DE VÂRSTĂ A POPULAȚIEI
Piramida vârstelor
Piramida vârstelor este o reprezentare grafică a structurii populației pe grupe de vârstă (de la 0 ani la
bază spre 80/100 de ani la vârf) și sexe, care reflectă tendințele pe termen lung ale fertilității și mortalității;
efectele de scurtă durată ale epidemiilor, războaielor, migrațiilor; consecințele politicilor demografice;
baby-boom-urile.
Există 3 tipuri principale de piramide – cele care caracterizează o creștere rapidă a populației, cele
specifice unei populații cu o creștere redusă sau un declin al populației.
Piramida caracteristică unei populații cu o creștere numerică accentuată are forma clasică de piramidă
(piramida triunghiulară), întrucât fiecare generație este mai numeroasă decât cea anterioară (Fig. 1).
Forma acestei piramide este în mare parte rezultatul unei rate ridicate a fertilității 1 și a unei mortalități în
scădere (ca urmare a unei rate ridicate a mortalității în trecut, numărul vârstnicilor este redus, ponderea
acestora în totalul populației fiind foarte mică). Baza piramidei este mai extinsă și datorită reducerii
constante a mortalității infantile. Societățile care prezintă o astfel de piramidă sunt tinere, ceea ce creează
un momentum semnificativ pentru creșterea viitoare, datorită numărului foarte mare de tineri care vor
ajunge la vârsta reproductivă.
Fig. 1 Piramida triungiulară – state cu o populație tânără și creștere munerică accentuată

În cazul în care numărul populației stagnează, sau chiar scade, piramida va avea formă de clopot sau
amforă (Fig. 2, 3). Acest tip de piramidă corespunde statelor dezvoltate, având o bază puțin extinsă datorită
unei fertilități reduse, iar vârful aplatizat datorită proporției mari de vârstnici. În condițiile menținerii unei
rate a fertilității sub nivelul de înlocuire a generațiilor (2,1 copii/ femeie) și a creșterii speranței de viață a
populației, baza piramidei se îngustează continuu, în timp ce vârful este din ce în ce mai aplatizat. Se poate
ajunge în acest caz la piramida răsturnată.
1
De exemplu, dacă cuplurile dintr-o generație au în medie câte 8 copii, generația copiilor lor va fi de cel puțin 4 ori
mai numeroasă decât generația lor. Prin urmare, baza piramidei va fi de aproximativ 4 ori mai extinsă decât zona mediană.
Forma piramidei mai este influențată și de migrație. Întrucât fluxurile migratorii antrenează doar
persoanele de o anumită vârstă, forma piramidei se schimbă atât pentru populația din zona de origine, cât
și în aria de destinație. Migranții sunt cu deosebire adulți tineri, ceea ce face ca în zona emițătoare să rămână
o populație îmbătrânită, iar în zona de destinație o populație tânără (așa cum se întâmplă de exemplu în cele
mai multe sate din România). Fluxurile migratorii care antrenează în special populația masculină – cum
este cazul în statele din Orientul Mijlociu – determină o piramidă neregulată, datorită populației masculine
adulte mult mai numeroase decât cea feminină 2 (Fig. 4).
Fig. 2 Piramida în formă de amforă Fig. 4 Piramida vârstelor - EAU
Efectele războaielor sau ale politicilor demografice sunt de asemenea reflectate în forma piramidei
(Fig. 5, 6).
Fig. 5 Piramida vârstelor – Germania (sursa: Population Bulletin, vol. 58, nr. 4, 2003)
2
Structura pe sexe dezechilibrată din statele cu rezerve importante de petrol din Orientul Mijlociu este rezultatul
politicii de atragere a forței de muncă din străinătate promovată de guverne. În EAU, de exemplu, au venit mii de străini din
Asia și nu numai pentru a lucra pe câmpurile petroliere sau în construcții. Majoritatea erau bărbați, neînsoțiți de familii,
întrucât guvernele statelor gazdă nu au dorit ca acești migranți să rămână definitiv.
Piramida populației Chinei indică foarte sugestiv schimbările demografice din ultima jumătate de
secol. Generațiile baby-boom au început în deceniul al cincilea (cei care în anul 1990 aveau între 35 și 40
de ani) și au durat pînă la începutul anilor 70. Apoi, dezastrul din timpul Marelui salt înainte aproape a
înjumătățit generațiile. Numărul celor care aveau între 28 și 31 de ani în 1990 (adică cei născuți între 1959
și 1963) este considerabil mai mic decât numărul celor născuți înainte și ulterior.
Această reducere semnificativă a grupei de vârstă se
datorează deficitului de nașteri din timpul Marelui
salt înainte, fiind cunoscut faptul că în perioadele de
foamete fertilitatea scade considerabil. După această
perioadă, natalitatea a crescut rapid din nou. Cele
mai numeroase generații aveau în 1990 între 156 și
26 de ani – adică erau născute între 1964 și 1974.
După aceea, politica demografică a unui singur copil
și-a lăsat din nou amprenta prin reducerea numărului
de copii născuți între 1978 și 1985. La baza piramidei
populației se observă din nou cohorte mari, născute
între 1985 și 1990, care sunt aproape la fel de
numeroase ca cele din perioada baby-boom-ului.
Totuși, numărul mare de nașteri de acum este doar
ecoul anilor de baby-boom ce a avut loc în deceniile
6 și 7, când s-au născut foarte mulți copii ce au ajuns
la maturitate și au avut copii. Deși au avut un singur
copil, numărul total de nașteri a fost foarte ridicat din
cauza numărului foarte mare de cupluri.
Fig. Piramida vârstelor – populația Chinei

Indicele de îmbătrânire demografică
Exprimă raportul dintre populația vârstnică (65 de ani și peste) și cea tânără (sub 15 ani). O valoare
supraunitară (>1) indică o îmbătrânire a populației.
Indicele de dependență demografică este raportul dintre numărul persoanelor de vârstă "dependentă"
(persoane sub 15 ani şi de peste 64 ani) şi populaţia în vârstă de muncă (15-64 ani) exprimat la 100 de
persoane.
Populația 0− 15 ani+ Populația+ 65 ani
Id =
populația 15− 64 ani
X 100
Cu ajutorul datelor din tabel, calculați ponderea populației tinere și vârstnice, indicele de îmbătrânire
demografică și indicele de dependență demografică în anul 2018 pentru continente.
Cu ajutorul datelor din tabel (Foaia 3), construiti piramida varstelor pentru un stat european la alegere.
Cu ajutorul datelor disponibile pe Tempo, alegeti un oras/ comună și construiti piramida vârstelor.
Calculați ponderea populației adulte, tinere si vârstnice, și calculați indicele de îmbătrânire demografică,
și indicele de dependență demografică.
Regiunea Populația Populația 0-15 ani Populația 15- Populația 65+ ani (Mil) Indicele Indicele
2018 (mil.) 64 ani (Mil) de îmbătr. dependenț
% Mil % Mil. demogr. ă demogr.
Africa 1284 526.4 719.0 38.5
America Anglo- 365 69.3 240.9 54.7

Saxonă
America Latină 649 162.2 434.8 51.9
Asia 4536 1088.6 3084.5 362.9
Europa 746 119.4 492.4 134.3
Oceania 41 9.9 26.2 4.9
Statele dezvoltate 1266 202.6 835.6 227.8
Stateîn curs de 6355 1779.4 4130.7 444.8

dezvoltare
Statele cel mai puțin 1027 410.8 575.1 41.1

dezvoltate
TOTAL 7621 1981.5 4953.6 685.9
(sursa datelor: Population Reference Bureau, https://www.prb.org/wp-

content/uploads/2018/08/2018_WPDS.pdf )
Geografia
populației
Geografia populației
• Populația = totalitatea persoanelor care trăiesc pe un spațiu
dat și la un moment dat (Baud, Bourgeat, Bras, 1997, cit.Ungureanu, Muntele, 2006).
• Geografia populatiei studiază:

– distribuția populației;
– dinamica; efectivul; structura; atributele naționale;
– relația dintre dezvoltarea economică și dinamica
populației;
– efectul presiunii umane asupra mediului inconjurător și a
calității vieții; conexiunile dintre populație și resurse,
dintre populație și economie;
– procesele de formare și valorificare a resurselor de
muncă(DGU, 1999).
1. Principiile geografiei
populației
• La baza înțelegerii trăsăturilor și fenomenelor
demografice, precum și a celor de habitat, se află o
serie de termeni, concepte, noțiuni și legități.
Ansamblul acestor elemente teoretice care facilitează
procesul cunoașterii geodemografice poartă
denumirea de principii.
1. Principiile geografiei populației
• principiul repartiției teritoriale (extensiunii spațiale, localizării,
arealului, suprafeței)
– specific geografiei,
– orice fenomen se produce într-un loc concret (poziție
matematică/geografică) și se manifestă pe o anumită suprafață.
– Particularitățile geodemografice și de habitat trebuie raportate la
un anumit teritoriu care, în funcție de omogenitatea condiților
naturale, poate avea caracter local, regional , continental sau
global;
• principiul cauzalității
– orice fenomen demografic trebuie analizat pornind de la cauzele
care i-au determinat apariția;
• principiul integrării geografice

– explică interdependența dintre sociosistem și sistemul de
ansamblu din care face parte.
1. Principiile geografiei populației
• principiul integrării geografice

– explică interdependența dintre sociosistem și sistemul
de ansamblu din care face parte.
• principiul evoluționismului (istorismului)
– să analizăm cronologic, în timp fenomenele.
• principiul diversității
– caracterul individual al proceselor și fenomenelor care

poartă însă trăsături cantitative și calitative diferite.
2. Surse de documentare
• La nivel mondial, dar și în fiecare țară există un sistem

coerent de culegere și stocare a datelor și informațiilor
demografice.
• Documentațiile statistice sunt puse la dispoziție de:

– ONU - Divizia de populație,
– O.M.S. - departamente specializate
– Organizația Mondială a Muncii( O.M.M.),
– Organizația Mondială pentru Agricultură și
Alimentație(F.A.O.),
– administrațiile publice regionale și locale.
Recensăminte
Registre de stare civilă
Statistica populației
Registrele de populație
Anchetele demografice
Monografiile demografice
Recensămintele
• cea mai veche formă de înregistrare statistică a populației.
• consemnează date referitoare la numărul și structura populației la
un anumit moment.
• Au apărut odată cu statele organizate , mesopotamienii, egiptenii și
chinezii fiind numărați începând cu mileniile IV – III î.Hr.
• În Ro, în anul 1838 - primul recensământ modern în Muntenia
• Comisia Populaţiei de pe lângă O/N.U. - recensăminte trebuie să

cuprindă următoarele categorii de date:
– geografice: localitatea în care se află recenzatul în timpul
recensământului, domiciliul stabil;
– date privind gospodăria: poziţia persoanei în gospodărie;
– date personale: sexul, vârsta, starea civilă, locul naşterii, cetăţenia,
naţionalitatea;
– Date economice: tipul de activitate prestată în economie, profesia,
ocupaţia, ramura în care activează, funcţia;
– Date culturale: limba, etnia;
– şcolarizarea: nivelul instruirii şcolare;
– - fertilitatea: numărul copiilor născuţi -vii, data naşterii acestora etc.
Registrele de stare civilă
– existente la primării
– informații asupra principalilor indicatori demografici.
– Iniţial, evidenţa stării civile sau evidenţa curentă a

evenimentelor mişcării naturale a populaţiei era ţinută
de către biserici.
• Registrele de migrație
– informații cu privire la numărul persoanelor care au plecat sau au

sosit într-un loc (și-au schimbat statutul rezidențial.
• Ancheta demografică
• Urmărește studierea unuia sau mai multor fenomene demografice
independent sau în integralitatea lor și în corelație cu cauzele care le-
au generat: fertilitatea, mortalitatea infantilă sau generală,
nupțialitatea, divorțialitatea, migrația, morbiditatea.
• Pentru recoltarea informațiilor există 2 metode principale:
– metoda chestionarelor poștale (prin corespondență)- mai puțin utilizată
– metoda interviului;
3. Etape în dezvoltarea
geografiei populației
Antichitate
Evul Mediu
Perioada premodernă
Perioada modernă
Perioada contemporană
Antichitate
• Hipocrate, Strabon, Platon,

Herodot, Ptolemeu
• Descriu modul de viață al

oamenilor
Evul Mediu
• Sebastian Münster –
Cosmographia (sec. XVI) –
început pt geografia politică,
istorică și economică
• Montesquieu – deosebiri între

oamenii care trăiesc în zone
climatice diferite
Perioada premodernă (sec. XIX)

• Alexander von Humboldt (1769-
1859) – Cosmos - abordează
problema raportului dintre natură
și societate
• Karl Ritter (1779-1859) are

contribuții însemnate la descrierea
populației din Europa Centrală și
de Vest
Perioada modernă
• Friedrich Ratzel
– ''Antropogeografia'' și ''Geografia politică”,
– definește termenii de: oicumenă, oraș și funcție
urbană'
Perioada modernă
• Paul Vidal de la Blache (1845-1918)
• Fondatorul Școlii Geografice franceze
• – „Principes de Géographie humaine'‘
• Natura permite, omul dispune!
• „Geografia = știința locurilor și cea a oamenilor”
• Omul trebuie studiat nu pt el însusi, ci
– pt așezările pe care le formează
– Prin acțiunea pe care o exercită asupra
fluviilor, formelor de relief, florei, faunei
Perioada modernă
• Albert Demangeon (1872-1940) –„Probleme de geografie
umană”
Definește geografia umană ca studiu al:
- raporturilor omului cu mediul natural,
- al grupurilor umane în raporturile cu mediu
• Emmanuel de Martonne (1873-1955) - Europa Centrala -

prima tipologie a satelor;
Tipare și organizare
spațială
Cum influențează UNDE și CUM locuiesc oamenii
tiparele culturale, politice și economice globale?
Impact și interacțiuni
Cum influențează interacțiunea dintre
factorii de mediu, cei economici,
culturali și politici dinamica populației?
Tipare spațiale și
schimbări sociale
Tipare și organizare spațială
STRUCTURA RASIALĂ
Rasele umane
 Rasele = grupuri umane, formate în procesul de diferenţiere a subspeciei Homo
sapiens sapiens, care prezintă totuşi o serie de trăsături somatice şi fiziologice
comune şi caracteristice.
 Rasa este un grup uman, de dimensiuni variabile, care se deosebeşte printr-o

serie de trăsături psiho-somatice şi de natură fiziologică specifice (culoarea
pielii, a părului şi a ochilor, forma craniului, a nasului şi a buzelor etc.).
Rasele umane
Rasa khoisanoidă
 Cea mai veche rasă, a acoperit
teritoriul Africii Centrale, Estice şi
Australe, unde a apărut însăşi specia
umană
 În prezent trăiesc în zonele aride şi
semiaride din sud-vestul Africii.
 2 etnii: hottentoţii şi boshimanii .
 Trăsături rasiale proprii:
- Talia mică (1,5 m);
- Culoarea maronie-gălbuie a pielii; Fig. 1 Hottentoţi
- Accentuarea celor 2 curburi ale
coloanei vertebrale;
- Steatopigia – depuneri de ţesut adipos
în regiunea fesieră şi pe coapse, în
special la femei.
- Nas lat, buze graose
- Părul este scurt şi creţ, creşte în
smocuri
- Învelişul pilos al feţei şi al corpului Fig. 2 Boshimani
slab dezvoltat.
Rasa negroidă (melanodermă)
 560 mil pers în prezent
 Trăsături rasiale principale:
- Pielea de culoare închisă, mai închisă decât la
khoisanoizi, datorită melaninei, un pigment care face ca
doar 3% din radiaţiile ultraviolete să fie receptate de către
piele,
- Iris de culoare neagră;
- Nasul lat şi puţin proeminent;
- Buzele groase şi proeminente;
- O uşoară tendinţă de prognantism;
- Pomeţii feţei de proeminenţă medie;
- Părul capului creţ şi creşte în smocuri, consistenţă
sârmoasă;
- Învelişul pilos al feţei şi al corpului foarte slab dezvoltat.
- O proporţie mare din negroizi posedă o hemoglobină
anormală, hemoglobina S, care poate să joace rolul de
mijloc de apărare împotriva microorganismelor ce
provoacă malaria.
 Trei subrase:
- Subrasa negrilor africani propriu-zişi;
- Subrasa pigmeilor (negrililor);
- Subrasa negritoşilor.
Subrasa negrilor africani propriu-ziși
 Deține majoritatea în cadrul rasei

(peste 500 mil. pers);
 Prezintă trăsăturile clasice ale
rasei.
 În urma comerțului cu sclavi,
reprezentanții acestei rase au
ajuns în America, pe plantațiile
de trestie de zahăr și bumbac.
Subrasa pigmeilor (negililor)
 Puțin numeroși (0,2 mil), nr lor fiind
în restrângeredatorită defrișării
pădurii ecuatoriale și înaintării
negrilor propriu-ziși;
 Talie foarte mică (1,4 m);
 Nuanțe ale pielii mai deschise decât
în cazul negrilor africani propriu-ziși
(brun-roșcat până la gălbui);
 Dimensiuni proporționale relativ
mari ale capului și brațelor față de
restul corpului.
Subrasa negritoșilor
 Talie foarte mică, situată între

cea a pigmeilor și a
khoisanoizilor (1,45 m).
 Grupuri izolate în NE O.
Indian, Papua Noua Guinee
etc.
Rasa mongoloidă (xanthodermă)
 1,25 mld persoane;
 Trăsături caracteristice:
- Culoarea pielii: cafeniu - alb, uneori cu o uşoară tentă
gălbuie;
- Irisul negru
- Brida oculară - îngustează fanta oculară şi îi dă un aspect
oblic;
- Platitudinea feţei;
- Învelişul pilos al corpului şi feţei slab dezvoltat;
- Părul este lung, negru şi drept, cu firul gros, calviţia fiind
foarte rară
- Talie medie
 2 subrase: asiatică şi amerindiană

Rasa mongoloidă (xanthodermă)
Rasa mongoloidă
Subrasa asiatică Subrasa amerinidană
Tipul continental (Siberia) Au colonizat

Tipul paleoasiatic (arctic) – eschimoșii, ciukcii
Tipul estic, pacific (China, Coreea) continentul american
Subrasa asiatică
Subrasa amerindiană
Rasa australoidă
 Învelișul pilos al feței și al
corpului bine dezvoltat;
 Părul lung și ondulat;
 Pielea de culoare închisă;
 Nasul lat;
 Buzele groase
Rasa europoidă
The Great Mosque, Mali
The Geography of
Religion
Structura confesionala a populatiei
• Origins and Distributions of the Major

Religions The Wailing Wall, Jerusalem
• Key Terms
• Religious Ecology Hindu Statue (Ganesh)
• Secularism, Fundamentalism, and Conflict
Buddhist Monks
Originea religiilor
Animism (Shamanism) – toate
obiectele, animalele şi fiinţele sunt
animate de un spirit.
• Frecvent în cadrul populaţiilor
primitive (vânători+culegători).
Animism = sistemul de credinţe
pentru multe din primele civilizaţii
Animism – combinat frecvent cu

venerarea strămoşilor.
•10% din populaţia Africii.
Pierde teren în faţa creştinismului

şi islamismului
Clasificarea religiilor
RELIGII
Universale Etnice Tribale
Creștinism Islamism Iudaism Animism
Catolicism Sunnit Hinduism Shamanism
Ortodoxism Șiit Confucianism
Protestantism Kharijit Taoism
Religii neoprotestante Shintoism și sincretism

Religii universale/religii etnice
Universale Etnice
• Se adresează oamenilor din • Adoptate doar în anumite părţi
toată lumea ale lumii.
• Întemeietor (profet) • Sursă necunoscută
•Mesajul difuzat pe scară • Credinţa se bazează pe

largă (misionari) cunoaşterea locului şi peisajului
din momentul iniţial.
• Adepţi în întreaga lume.
• Adepți foarte grupaț
• Sărbătorile sunt în funcţie
de evenimentele din viaţa • Sărbătorile sunt în funcție de
fondatorului. practicile agricole și
caracteristicile climatice.
• 2 mld aderenți în Creștinismul
întreaga lume.
•Origine în Bethlehem
(8-4 BC) și Ierusalim
(AD 30) – Isus Christos.
• Răspândit de către
misionari și Imperiul
Roman (Constantin A.D.
313).
• religia predominantă
în Europa, America,
Africa.
Răspndirea Creștinismului timpuriu
Creștinismul în SUA
• >1 mld aderenți
Islam
• Origine: Arabia
Saudită (Mecca și
Medina) aprox. 600
AD.
• Răspndită inițial
prin intermediul
armatelor musulmane
în Orientul Apropiat și
Nordul Africii.
• Sunniți (83%) – în
întreaga lume.
• Shiiți - Iran (40%), Kharijiți -
Pakistan (15%), Iraq
(10%)
Profet: Mohammed
Islam
Cartea sfântă: Coran
Cei cinci stâlpi ai Coranului:

Reading the Koran,
Brunei
• Există un singur Dumnezeu, iar

Mohamed este mesajerul său.
• Rugăciuni de 5 ori pe zi, cu fața spre
Mecca.
• Donații către săraci.
• Post în perioada Ramadnului pentru
purificare și supunere.
• Pelerinajul la Mecca (hajj) cel puțin o
dată în viață (dacă sănătatea și situația
financiară permite.
Răspândirea Islamismului
Islamul este religia cu cel mai susținut ritm de creștere în America.

• >300mil. aderenți, cu
precădere în China și SE
Asiei
Buddhism
• Origine în Nepal – aprox.
530 îHr –prințul Siddhartha
Guatama.
• Inițial răspândită în India
și Sri Lanka (250 îHr).
• comercianții indieni au
adus-o în China în sec. I
AD.
• Pnă în sec. VI AD își
pierde importanța în India,
dar se răspândește în
Corea și Japonia.
Patru adevăruri nobile:
Buddhism
1. All living beings must endure
suffering.
2. Suffering, which is caused by
desires (for life), leads to
reincarnation.
3. The goal of existence is an escape
from suffering and the endless cycle of
reincarnation by means of Nirvana.
4. Nirvana is achieved by the Eightfold
Path, which includes rightness of
understanding, mindfulness, speech, Theravada - the older, more
action, livelihood, effort, thought, and
severe form which requires
concentration.
the renouncing of all worldly
Karma - your past bad or good
goods and desires.
actions determine your progress
toward Nirvana through Mahayana - focuses on
reincarnation. You are your own Buddha’s teachings and
God. compassion.
Buddhism/ versus / Hinduism
Buddhism, ca și Fără
Hinduism:
Caste
Reincarnare
Zeii Hinduși
Karma
Preoții Hinduși
Dharma
Today’s Tibetan
Buddhists are
led by the Dalai
Lama, who
advocates for
freedom from
China.
Religii etnice
Hinduism
• >900 million +aderenți,
preponderent în India
(locul 4 mondial)
• Hinduism = termen
străvechi pentru un set de
credințe complexe și
diverse practicate în
regiunea străbătută de
Indus.
Hinduism
• 4 texte sacre = vechile imnuri
–Veda – India – 1500 îHr
• malurile râurilor și țărmurile
mărilor – c.m. Sacre locuri.
• Foarte multe festivaluri, cu
deosebire în apropierea
recoltelor sau a primăverii.
• Brahman = creatorul divin,
însă există sute de zei: Brahma,
Shiva (distrugătorul), și Vishnu
(Păstrătorul)
• reîncarnare – kharma (suma
tuturor faptelor unei persoane)
Hinduism
Ganges River, Varanasi, India

Iudaism
Iudaism
• 14 mil. Aderenti
• Monoteisti
• Israel
– Originea poporului evreu
– Creat ]n 1948
– Conflict intre Israel si Palestina
Alte religii
– Confucianism (China)
– Taoism (China)
– Shintoism (Japan)
14th Century Chinese painting depicting Lao-

tze and Confucius protecting Sakayumi, the
future Buddha.
Confucianismul
– Confucius 550 – 79 ]HR
– Educația = valoarea generală a individului
și a grupurilor din care face parte: familia,
comunitatea și națiunea
– Nobilul – 3 virtuți fundamentale:
• Bunătate →bucurie și pace interioară
• Știința → înlătură orice îndoială
• Vitejia și curajul → teama
– Mencius „Oriunde te-ai duce, du-te cu toată inima”
– Sămânța binelui există în orice ființă
umană, însă trebuie udată pentru a crește
„Trebuie sa ne hotaram asupra lucrurilor pe care nu le vom
face, dupa care vom fi in stare sa actionam fara sovaiala in
Taoismul
• Tao = drumul / calea prin intermediul căreia indivizii duc o viață
moerată și evită orice exces
• Lao Tse – filosof chinez, contemporan cu Confucius
• Prin armonia forțelor contrare yin și yang (interior/exterior,
masculin/feminin, minte/corp) un om poate să atingă un stadiu
metal care să-l îndepărteze de ghinion sau de noroc
„A avea destul înseamnă fericire, a avea mai mult decât

destul însemană pericol. Aceasta este adevărata natură a
lucrurilor, și în special, a banilor”
The Geography of Religion
* Ethnic Religions versus Universalizing Religions (proselytic)

* Polytheism versus Monotheism
Religion & Politics
• Freedom of religion; Separation of church and
state
– Long, but messy and contested, history of separation
of church and state in Christian West. Immigration
today is challenging Western notions about secular
society (U.S.: gay marriage, abortion, etc.).
– Many Islamic nations today are officially Islamic,
though secular and are essentially modified
theocracies. In secular Islamic countries such as
Turkey, fundamentalist parties seek to win elections.
• Theocracy
– Church rules directly; today in Iran and Saudi Arabia,
for example.
Social Impact of Religion
• Gender
roles
– Women’s World Distribution of Hogs
rights
• Diet
– Vegetarian
s
– Pork, beef
– Alcohol
• Ethics and
morals
• Schools
and
institutions
• Banking and lending
Economic Impact
- Biblical prohibtion against usuary (lending at interest). Still
followed in Muslim world (only fees are charged).
• Protestantism and capitalism

– Max Weber and the Protestant Ethic; argues that
individualism of Protestantism leads to acquisitiveness.
• Catholic Church and capitalism

– Pope John Paul II praised free markets but with the
caution that they cannot meet all needs and salaries must
be “just.”
• Confucianism versus individualism

- Confucius elevated the status of noble bureaucrats and
commitment to societal good. This allows Asian nations to
attract top talent to government jobs. Also, diligence with
regard to savings and spending may be a consequence of
Confucian ideas.
Religion and Environment
• Burial practices
– Judeo-Christians bury.
– Hindus and Buddhists
cremate.
• Relationship with
nature
– Sacred Spaces
– Sacred architecture
– Role of religion in
domination of
earth?
Key Terms
Syncretism - the mixing of two
or more religions that creates
unique rituals, artwork, and
beliefs.
Examples include syncretism of
Christianity and indigenous beliefs Voodoo Dolls, Haiti
in the Americas, Africa, and Asia.
• Caribbean Voodoo (Haiti,
Louisiana)
• Christianity in Indigenous Latin
American
Shrine, Bangalore, India

Syncretism - the mixing of two
or more religions that creates
unique rituals, artwork, and
beliefs.
Key Terms
Secularization - a process that Fundamentalism - a process
is leading to increasingly large that is leading to increasingly
groups of people who claim no large groups of people who
allegiance to any church. claim there is only one way to
Some of these people are interpret worship.
atheists. Others simply do not Fundamentalists generally
practice. Still others call envision a return to a more
themselves spiritual, but not perfect religion and ethics they
religious. imagine existed in the past.
•Common in Europe and the •Common in the U.S. and in
cities of the U.S. some Islamic nations.
•Common in former Soviet Union
and China.
Religious Conflict
The Big Question: Can secular society exist alongside
traditional and fundamentalist religious sects and
states?
• We are quick to notice fundamentalism abroad (i.e. Salman
Rushdie’s death sentence by Shia clerics) and not so quick to
recognize it at home (abortion clinic bombings; Southern Baptist
Convention’s calls for women to submit to their husbands’
authority).
•American evangelical Christianity and Islamic fundamentalism
are the two most influential fundamentalist movements in the
world.
• Fewer and fewer states are governed by an official church.

Binder 1

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Binder 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dinamica populației

Dinamica naturală a populației

• Mișcarea migratorie (mobilitatea teritorială) - numărul imigranților și

Dinamica naturală a populației

Venitul Pol. Tradițiile

• Concediu de maternitate/ creșterea copilului – perioadă, indemnizație

• Grădinițe, creșe – disponibilitate, cost

• Cheltuieli guvernamentale pentru sprijinul familiei

Fig. 1 State cu politică pronatalistă (1975-2015)

Fig. 2 Cheltuieli ale statelor cu politică pronatalistă

• Mărirea vârstei legale de căsătorie

• Politica unui singur copil

• indicele sintetic (conjunctural) de fertilitate,

• Raportul de înlocuire a generațiilor = 2,1 copii/ femeie

Minim: Africa de Vest 16%

Evoluția ratei fertilității (prb.org)

Evoluția ratei fertilității (1950-2020)

Fig. 10 Contribuția fertilității la creșterea populației

DISTRIBUŢIA GEOGRAFICĂ A REFUGIAŢILOR ŞI AZILANŢILOR

În funcţie de statutul migranţilor, se deosebesc (Erdeli & Dumitrache, 2004, p. 131):

 Migranţi admişi pentru muncă (elita migrantă, migranţii calificaţi şi necalificaţi)

 Migranţi admişi pentru reunificarea sau reîntregirea unei familii

 Migranţi admişi din raţiuni umanitare.

Migranţi admişi din raţiuni umanitare

Ţări emiţătoare. Studiu de caz: Siria

Fig. Numărul refugiaţilor sirieni în provinciile turceşti (Sursa: http://syrianrefugees.eu)

Statele receptoare. Studiu de caz: Germania

Un plan în 10 puncte pentru Politica privind refugiaţii în Europa

Somalia 20 Rusia 200 Afghanistan 3.105 Albania 1.890

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Copyright © 2017, SEDCOM LIBRIS

Adresa Editurii SEDCOM LIBRIS:

Editura SEDCOM LIBRIS

Ionel MUNTELE (n. 1962). Profesor la Facultatea de Geografie și

Alexandru UNGUREANU (n. 1941). Profesor la Facultatea de

I. Dinamica populației. Evoluția procesului de populare...........................................................27

II. Bilanțul natural al populației ..............................................................................................59

III. Repartiția geografică a populaţiei ......................................................................................129

IV. Structura populației ......................................................................................................... 173

V. Mobilitatea teritorială a populației ..................................................................................... 357

Bibliografie .......................................................................................................................... 451

Geografia populaţiei este o componentă fundamentală a geografiei umane,

dinamica populaţiei (evoluţia numerică şi dinamica naturală);

Studiul populaţiei – domeniu interdisciplinar

tăţite să o studieze2. Demografia are însă un net caracter interdisciplinar, supra-

Figura nr. 1. Locul geografiei populației în context interdisciplinar

Astfel definită, geografia populaţiei apare înscrisă într-un domeniu inter-

ză conştientizarea acestui context interdisciplinar. Interesată de distribuţia po-

Evoluţia curentelor de gândire în studiul populaţiei

b) Curentul populaţionist are tradiţii chiar mai vechi, fiind dezvoltat de

7 Adepţi ai unui curent al economiei politice bazat pe rolul primordial al pieţei.

9 Asupra conceptului de optim demografic insistă şi geograful Pierre George în Géographie de la

educaţie, îndeosebi, precum şi în productivitate.

Direcţii de studiu, mijloace de cercetare

fiei cu demografia. Termenul demo-geografie (sau geo-demografie), evocat anteri-

recensămintele de populaţie, efectuate periodic, cu o inegalitate variabi-

mul rând a celor migratorii. În statele dezvoltate se colectează şi informaţii refe-

Figura nr. 3. Gradul de pertinență a informațiilor demografice oficiale

b) Informaţii demografice. Toate recensămintele colectează date referitoa-

care interesează politica acestora în scopul planificării teritoriale. Între obiecti-

Complexitatea şi costul unui recensământ explică absenţa frecvenţei şi a

C. Alte surse de informaţii

Fundamentele metodologice ale geografiei populaţiei

A. Proprietăţile spaţiale ale populaţiilor