Particularităţi de construcţie a unu personaj dintr-un text narativ

aparţinând lui Liviu Rebreanu

(Varianta 28)

Romanul „Ion” este prima creaţie epică majoră a lui Liviu Rebreanu,
impunându-se încă de la apariţie în peisajul literaturii române prin rigoarea
construcţiei, stil, care îi conferă statutul de creator al romanului românesc obiectiv şi
realist de valoare.
„Ion” este un roman obiectiv, realist, care a fost publicat în anul 1920, în
perioada interbelică a literaturii române, fiind o frescă socială a satului transilvănean
de la începutul secolului XX.
Tema romanului este problema pământului în Transilvania la sfârşitul
secolului al XIX-lea, Rebreanu realizând o veritabilă frescă socială, o monografie a
satului românesc. Cultul ţăranului român pentru pământ este considerat de Rebreanu
însuşi: „problema vieţii româneşti, a existenţei poporului românesc, o problemă
menită să fie veşnic de actualitate”.
Încă de la începutul romanului se prezintă relaţiile temporale şi spaţiale şi,
de asemenea, personajele principale, ceea ce conferă veridicitate romanului realist.
Acţiunea romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se
află la horă, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea și se derulează pe două
planuri narative, urmărind destinul familiilor de ț ărani din satul Pripas, precum și
destinul familiilor de intelectuali, confruntați cu problematica națională , într-un stat
aflat sub tutelă austro-ungară.
Conflictul central din roman este reprezentat de lupta pentru pământ în satul
tradiţional, unde posesiunea averii condiţionează dreptul indivizilor de a fi respectaţi
în comunitate. Conflictul exterior social, de interese, între Ion al Glanetaşului şi
Vasile Baciu, este dublat de conflictul interior, dat în sufletul personajului central,
Ion,conflict precizat în structura romanului prin titlul celor două părţi: Glasul
pământului şi Glasul iubirii. Cele două chemări lăuntrice nu îl aruncă într-o situaţie-
limită, pentru că forţa lor se manifestă succesiv, nu simultan.
Perspectiva narativă prezentă în romanul „Ion” este obiectivă, naratorul
fiind obiectiv şi detaşat, care nu se implică în faptele prezentate, lasă viaţa să curgă.
Naratorul este omniscient, ştie mai mult decât personajele sale, şi omniprezent,
dirijând evoluţia lor ca un regizor universal. El plăsmuieşte traiectoriile existenţei
personajelor, conform unui destin prestabilit, cunoscut de la început la final.

1
 Statutul iniţial al lui Ion Pop al Glanetaţului îl situează la intersecţia mai
multor tipologii realiste. Din punct de vedere al categoriei sociale, el este tipul
ţăranului a cărui patimă pentru pământ izvorăşte din convingerea că acesta îi susţine
demnitatea şi valoarea în comunitate. Această concepție va determina un conflict
social între acesta și cei care atentează la pământul său. În primul rând, va intra în
conflict cu Simeon Lungu, din cauza brazdei de păpmânt pe care Ion i-o fură la arat,
dar și cu Vasile Baciu, care va refuza să-i dea ca zestre Anei toate pământurile sale.
Din punctul de vedere al categoriei morale, Ion este tipul arivistului, înrudit cu
Dinu Păturică din romanul lui N.Filimon ,,Ciocoii vechi şi noi”.Din dorința de
parvenire, generată de încercarea de a-și schimba statutul de ,,sărăntoc„, Ion încalcă
normele morale, înșelând așteptările celor care i-au acordat încredere, învățătorul
Herdele și Ana Baciu și declanșând un conflict cu aceștia.
Din perspectivă psihologică , Ion se simte inferior celorlalţi săteni,,mic şi
slab cât un vierme pe care-l calci în picioare, sau ca o frunză pe care vântul o
vâltoreşte cum îi place”, deşi se impune în faţa tinerilor din Pripas, el fiind căpetenia
lor( lăutarul Briceag îl urmează după horă,la cârciumă, cu toate că este plătit de
George Bulbuc, feciorul întărit din sat). Umilinţa pe care o resimte la fiecare recoltă
şi când priveşte gospodăriile bogătaşilor, determină reacţiile sale în relaţia cu cei din
jur declanșând adevărate conflicte. Dacă faţă de preot ori de familia Herdelea se
comportă aproape fără excepţie cu mult respect, în mijlocul sătenilor îşi dezvăluie
caracterul violent( se bate cu George la horă, apoi cu Simion Lungu şi îşi
brutalizează părinţii şi nevasta). În consecinţă, ambiţia şi hotărârea de care dă
dovadă în tot ceea ce face are la bază adesea impulsivitatea nemărginită.
Însă, ,,glasul pământului” pe care Ion îl vede,,aspru şi totuşi ademenitor, ca o
ţărancă voinică şi frumoasă a cărei îmbrăţişare îi zdrobeşte oasele”, îi orientează
toate trăirile şi nu va trece mult până când faptele lui se vor subordona dorinţei de a
dobândi multe pogoane de pământ. Pentru a-şi atinge scopul, Ion trebuie mai
întâi ,,să stingă” ,,gasul iubirii”: iar înstărita Ana lui Vasile Baciu o înlocuieşte în
gândurile sale pe frumoasa Florica. Astfel, convins că ,,dragostea nu ajunge în
viaţă” şi o seduce pe Ana, lăsând-o însărcinată. Noaptea de aşa-zisă dragoste rămâne
simptomatică pentru caracterizarea indirectă a personajului. Rece şi brutal,
bărbatul îi oferă primul sărut doar pentru ,,a-i astupa gura”, aşa încât tatăl fetei să nu
fie trezit de şoaptele ei. Lacrimile şi vorbele rugătoare ale fetei nu-l înduplecă pe
bărbatul atent la sforăitul lui Vasile Baciu. Pe urmă, luni de zile nu o mai vizitează
pe Ana, deşi tot satul vuieşte că ,,fata a rămas grea”. În acest nou context, imaginea
lui Ion pare complet compromisă. Până şi Maria Herdelea răspunde rânjetului
răutăcios al tânărului, când e anunţat că Ana e bătută până la leşin de tatăl ei, cu
apelative ca:,,afurisitule şi spânzuratule, ticălosule”.
În ciuda intervenţiei împăciuitoare a preotului sau a dascălului, Ion nu renunţă
până nu obţine toate pământurile lui Vasile Baciu. Nici sinuciderea Anei ori moartea

2
fiului său, Petrişor nu îl determină să pună capăt conflictului cu Baciu, ba mai mult,
ambiţiosul şi egoistul protagonist, apelează din nou la viclenia sa structurală şi se
dă drept prieten cu George, acum soţul Floricăi, pentru a fi aproape de femeia pe care
o iubeşte.
Având în vedere aceste aspecte, principala trăsătură de caracter a
protagonistului poate fi identificată în ceea ce criticul Nicolael Balotă numeşte
,,Obsesia posesiunii averii, dar şi a iubirii”.Ilustrativ în acest sens este episodul
dedicat cosirii delniţei, memorabil pentru a atitudinea lui Ion faţă de
pământ: ,,Flăcăului îi curgea sudoarea pe obraji, pe pipt, pe spate, iar câte un strop
de pe frunte i se prelingea prin sprâncene şi, căzând, se frământa în humă,
înfrăţind, parcă, mai puternic, omul cu lutul”. Din scena sărutării pământului se
desprinde atât obsesia stăpânirii pământului, cât şi consecinţele tragice ale
acesteia. Odată obţinute loturile socrului, flăcăul are sentimentul măreţiei sale: ,,Se
vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş din basme” şi nu mai doreşte decât să
mângâie brazdele de pământ ,,ca pe nişte ibovnice credincioase”. Contactul cu
pământul este prezentat ca o scenă cvasierotică., când protagonistul îşi ,,lipeşte
buzele cu voluptate de pământul ud”. Totodată, vocea narativă inserează în această
secvenţă indiciile decăderii lui: sărutul îi produce lui Ion un ,,fior rece, ameţitor” ce
este dublat de imaginea funestă a mâinilor ,,unse cu lutul cleios ca nişte mănuşi de
doliu”.
Tema romanului reflectă în totalitate personalitatea şi caracterul lui Ion.
Caracterizat de dorinţa obsesivă de a dobândi pământ pentru a urca pe treptele
sociale şi de a se debarasa de statutul de ,,sărăntoc” sau ,,fleandură”, Ion este în
finalul romanului un dezumanizat.; însă lipsa lui de umanitate nu e decât o
interpretare ulterioară a cititorului din a doua jumătate a sec. al XX-lea. Privit în
contextul vremii sale, protagonistul rămâne un personaj tipic pentru clasa socială pe
care o reprezintă: ţăranul sărac a cărui demnitate poate fi câştigată doar prin liniştea
interioară, determinată mai ales de numărul de pogoane posedate. În acest fel,
tipologia ţăranului român se lărgeşte, dovedind în acest fel modernitatea artei
narative a lui Liviu Rebreanu.