Sunteți pe pagina 1din 2

[Din ceas, dedus...

Modernismul se afirmă plenar în lirica românească interbelică prin creația lui Ion Barbu, poet
apropiat de cenaclul și de revista Sburătorul, conduse de Eugen Lovinescu, principalul promotor al
acestui curent în literatura noastră.
Mai ales etapa ermetică este ilustrativă în acest sens, poezia lui Ion Barbu vehiculând
simboluri într-un limbaj de expresie reținută, cu asociații de idei strict personale, ce-i transformă
lirica într-un joc de cuvinte încrucișate (E. Lovinescu).
Această lirică a intelectualității, a austerității formelor își găsește expresia în poezia Din ceas,
dedus..., care deschide ciclul Joc secund, publicat în 1930. Este cea mai cunoscută artă poetică
barbiană, o originală inițiare într-un univers singular, care propune atât o concepție modernă despre
poezie, cât și un limbaj specific, încifrat. Spre deosebire de textele tradiţionale în care, exprimându-
şi opinia despre menirea artei şi a artistului, autorii insistau asupra raportului dintre creator şi operă,
dintre operă şi cititor, dintre creator şi instrumentele folosite, în cazul acestei ars poetica accentul
cade asupra semnificaţiilor filozofice implicate de producerea artei.
Titlul (dat de editori) reia sintagma din incipit și își revelează înțelesurile doar prin raportare
la text. Este o metaforă care sugerează ideea că poezia (arta, în general) înseamnă abstragere din
contingent, ieșire din timp, proiectare în atemporal.
Tema o constituie creaţia înţeleasă ca joc secund. Dacă jocul prim îi aparţine Creatorului şi
trimite spre primul nivel al Creaţiei (lumea pură, originară a ideilor), iar jocul secund, în această
ordine de idei, ar fi reprezentat de Facerea lumii concrete, materiale, ar însemna că poezia este un
joc terţ, fiind o copie a copiei. Poetul însă demonstrează că arta are capacitatea de transfigurare şi de
transcendere a realului, devenind o reflectare a lumii ideale din prima creaţie. Spre această idee
conduce deci descifrarea metaforelor-simbol prezente în tot discursul liric.
Din punct de vedere compoziţional, textul este alcătuit din două secvenţe corespunzătoare
fiecăruia dintre cele două catrene: primul conţine o definiţie ermetică a poeziei, al doilea sugerează
rolul poetului însuşi.
Prima strofă amintește, prin rezonanță, o afirmație a lui Barbu însuși, pentru care spațiul
poetic este o lume purificată până la a nu mai oglindi decât figura spiritului nostru. Așadar, poezia
înseamnă ieșire din timp prin răsfrângere în intimitatea spiritului creator a frumosului pe care artistul
îl găsește în real, dar îl transfigurează într-un joc secund, pur intelectual.
Aici apar câteva metafore-simbol cu ajutorul cărora este conturată o imagine exclusiv
vizuală, menită a concretiza nişte abstracţiuni. Prin adâncul acestei calme creste, eul liric evocă
imaginea reflectată în grupurile apei a lumii, deci accentuează ideea că literatura e, după definiţia
aristotelică, mimesis, adică imitaţie. Acest lucru nu înseamnă însă o degradare, ci dimpotrivă, o
înălţare până la sfera superioară a spiritului, adică o intrare în mântuit azur (metaforă simbol):
Din ceas, dedus, adâncul acestei calme creste,
Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
În grupurile apei un joc secund, mai pur.
Doar prin oglindire în apele intelectului se poate accede la lumea pură a ideilor originare.
Imaginile și simbolurile poetice amintesc de mitul platonic al peșterii. Prizonieri ai propriilor simțuri
înșelătoare, noi nu percepem decât realitatea sensibilă, concretă, copie imperfectă a ideilor eterne.
Doar prin intelect, sugerează prima strofă, putem avea acces la esențe și de aceea poezia este joc
secund, mai pur. Nu terț, căci nu reflectă mimetic lumea creată material, ci secund, întrucât ajunge,
prin spirit, o oglindire a lumii originare, a ideilor.
În cea de a doua strofă a poeziei, care coincide cu cea de a doua secvenţă poetică, este reluată
ideea că numai prin negarea simţurilor şi instaurarea intelectului poetul poate reface unitatea lumii
căzute în materie. Aceasta înseamnă că artistul are acces la forţele latente ale nadirului (metaforă-
simbol ce sugerează zonele cele mai de jos şi mai obscure ale realului fragmentat), izbutind să le
înalţe prin descoperirea vibraţiei materiei până la puritatea pierdută a muzicii sferelor.
În ultimele două versuri este evocată, așadar, dimensiunea orfică a poeziei, prin cântec
izbutindu-se o transmutare a coordonatelor celeste în apele adânci și limpezi ale poeziei, ocean lichid
în care se plimbă meduzele (aștrii).
Nadir latent! Poetul ridică însumarea
De harfe răsfirate ce-în zbor invers le pierzi
Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea,
Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.
În ceea ce privește tipul de lirism cultivat de Ion Barbu în această perioadă a creației sale, se
observă totala obiectivare, retragerea eului liric din text, așa cum o demonstrează folosirea exclusivă
a formelor de persoana a III-a. În acest fel, enunţurile poetice capătă o tonalitate sentențioasă,
versurile devenind o succesiune de adevăruri general valabile. Sintaxa (apar aproape numai
propoziţii principale coordonate) accentuează și ea aspectul gnomic al poeziei.
În concluzie, Din ceas, dedus... propune o nouă viziune asupra artei, înțelese deopotrivă ca
exercițiu de purificare și ca încifrare a sensurilor, demonstrând originalitatea viziunii și a limbajului
poetic barbian.

S-ar putea să vă placă și