Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă
-temă și viziune despre lume-

Opera "Povestea lui Harap-Alb" scrisă de Ion Creangă este o creație epică, în proză, apărută în
revista "Convorbiri literare" la data de 1 august 1877. Ca specie literară, "Povestea lui Harap-Alb" este
un basm cult.
Basmul cult este o specie narativă amplă, o narațiune pluriepisodică, cu numeroase personaje
purtătoare ale unor valori simbolice. Acțiunea basmului implică prezența fabulosului și este supusă
unor stereotipii, care înfățișează parcurgerea drumului maturizării de către erou. Conflictul dintre bine
și rău se încheie prin victoria forțelor binelui. Sunt prezente clișeele compoziționale, cifrele și obiectele
magice, formule specifice, procedeul triplicării. Față de basmul popular, cel cult are un autor cunoscut
care își exprimă viziunea prin stilul său caracterizat de elementele de originalitate: artă narativă, limbaj,
oralitate, erudiție paremiologică, fantastic, umor.
Tema basmului este lupta binelui împotriva răului încheiată prin triumful binelui. Concret, eroul
parcurge o aventură imaginară, un drum al maturizării, pentru a deveni împărat. Astfel basmul se
transformă într-un "veritabil bildungsroman al epocii noastre", așa cum afirma George Munteanu.
Specific acestui basm este titlul care încă de la început avertizează cititorul cu privire la
caracterul imaginar al celor scrise prin intermediul substantivului "povestea". Harap-Alb este o poreclă
pe care protagonistul o va căpăta după ce va fi păcălit de antagonistul basmului și reprezintă o
construcție oximoronică însemnând slugă de viță nobilă.
Perspectiva narativă este obiectivă deoarece naratorul relatează faptele la persoana a III-a, este
omniprezent, omnipotent însă nu și obiectiv datorită comentariilor si reflecțiilor personale inserate la
nivelul textului: interogații ("Că alta, ce pot să zic?"), exclamații ("Mă rog, foc de ger era: ce să vă spun
mai mult!"), dativul etic ("Și odată mi ți-l înșfacă cu dinții de cap").
Incipitul operei (expozițiunea) este reprezentat de formula inițială "Amu cică era odată într-o
țară" care este diferită de cea din basmele populare prin prezența adverbului "cică". De asemenea sunt
prezentate și personajele: craiul, cei trei fii, Verde-împărat care este fratele craiului și fetele acestuia.
Ca în orice basm, la nivelul textului regăsim elementul perturbator (intriga) care modifică
situația de echilibru: lipsa unui moștenitor pentru împăratul Verde. Craiul își trimite pe rând fiii spre
palatul fratelui său (desfășurarea acțiunii) dar fiul cel mare și cel mijlociu nu vor trece de proba de
vitejie deoarece ei se vor speria de tatăl lor ascuns într-o piele de urs. Astfel nereușita fraților mai mari
ilustrează motivul superiorității mezinului.
Sfânta Duminică, o vrăjitoare deghizată într-o bătrână cerșetoare, este cea care îl convinge pe
tânăr să plece în călătorie. De asemenea, ea apreciează bunătatea mezinului care, la insistențele
bătrânei, îi oferă un bănuț, trecând astfel proba milosteniei.
Tânărul îi cere hainele și armele părintelui din tinerețe, ilustrând motivul reiterării destinului
tatălui său. Folosind o tavă cu jăratic pe care o va așeza în mijlocul hergheliei, el va alege cel mai urât
și slab cal care, prin metamorfozare, devine un animal puternic și arătos. Apoi își ia rămas bun și pleacă
în călătorie.
Spre deosebire de frații lui, mezinul trece peste proba de vitejie impusă de tatăl lor. Podul este o
probă inițiatică, trecerea primejdioasă de la un mod existențial la altul, de la imaturitate la maturitate.
Trecerea este unidirecțională: o etapă odată parcursă, întoarcerea nu mai este posibilă. Totodată, ursul
este simbol al clasei războinicilor.
Pădurea în care va ajunge adăpostește forțe ale răului a căror întâlnire este iminentă, anticipate
de sfatul craiului. Labirintul presupune o încrucișare de mai multe drumuri, cele mai multe fundături,
care îl obligă pe călător să aleagă rațional drumul cel mai bun. Inevitabil apare și "răul necesar", Spânul
(pedagogul rău), cu care mezinul se împrietenește, încălcând sfatul tatălui său.
Coborârea în fântână reprezintă o moarte inițiatică a fiului de crai care trebuie să își recâștige,
prin calitățile sale, condiția inițială. Astfel el renaște în ipostaza de slugă. Fântâna este grota, peștera,
coborârea în infern din cauza naivității eroului care se lasă ispitit. Mezinul capătă numele Harap-Alb iar
jurământul pe paloș, pe care acesta trebuie să îl facă, este gestul cavaleresc de sub care nu poate ieși
decât prin moarte fizică.
Ajungând la palatul împăratului Verde, rolurile dintre cei doi se schimbă: Spânul este un nepot
rău și lăudăros iar Harap-Alb este slugă vrednică și ascultătoare. Antagonistul încearcă să scape de
sluga sa, supunându-l la probe primejdioase. Ajutat de Sfânta Duminică, datorită bunătății de care a dat
dovadă, Harap-Alb va lua salată din Grădina Ursului și va aduce Spânului blana bătută cu nestemate a
cerbului. Ultima provocare este și cea mai dificilă: aducerea fetei împăratului Roș. Pe drum, mezinul
ocolește niște furnici pentru a nu le strica nunta, găsește un adăpost pentru roiul de albine și își face
cinci prieteni fantastici: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă. Cele cinci personaje
simbolizează afecte umane iar înfățișarea lor ilustrează grotescul: "dihanie de om", "drăcărie",
"prăpădenia apelor". Toate aceste personaje donatoare apreciază bunătatea și prietenia lui Harap-Alb,
ajutându-l în cele șase probe de la palatul împăratului Roș: casa de aramă, ospățul, alegerea macului,
păzirea pentru o noapte a fetei de împărat, ghicirea acesteia și aducerea a trei smicele de măr, apă vie și
apă moartă. Astfel Harap-Alb o câștigă pe fată și se întoarce spre palatul lui Verde-împărat.
Pe drum însă are o slăbiciune și cei doi tineri se îndrăgostesc. Ajunși acasă (punctul culminant),
fata îl demască pe Spân care, orbit de furie, îi taie capul lui Harap-Alb. Calul năzdrăvan este cel care îl
va răzbuna pe mezin, omorându-l pe antagonist. Cu ajutorul obiectelor fantastice, apă vie, apă moartă si
trei smicele de măr, fata îl învie pe Harap-Alb, urmând ca cei doi să se căsătoarească (deznodământul)
iar mezinul să devină împărat.
Personajele sunt purtătoare ale unor valori simbolice corespunzătoare conflictului: binele și răul
în diversele lor ipostaze. Harap-Alb este personajul principal care nu are puteri supranaturale însă
dovedește trăsături morale de excepție pe întreg parcursul operei. Scena din debutul basmului în care
mezinul îi oferă un bănuț cerșetoarei dovedește bunătatea tânărului. Vitejia acestuia este demonstrată
de episodul trecerii podului, atunci când nu se sperie de tatăl său deghizat în urs. Este momenul în care
Harap-Alb întră într-o lume necunoscută, având ca scop obținerea împărăția unchiului său. Spânul, sau
omul chel, este cel care îi va ieși în cale în pădurea labirint. Acesta este un personaj ticălos, viclean și
lingușitor care va profita de naivitatea mezinului. Personajele donatoare sau adjuvante îl vor ajuta pe
erou să își ducă misiunea la bun sfârșit: calul năzdrăvan, Sfânta Duminică, crăiasa furnicilor, crăiasa
albinelor, cei cinci fantastici. Fata de împărat contribuie și ea la destinul tânărului prin scena de la final
prin care Harap-Alb învie iar cei doi se căsătoresc.
Originalitatea naratorului constă în câteva elemente care particularizează această operă. Arta
narativă se caracterizează printr-un ritm alert, rapid iar aglomerările de cuvinte accentuează nu numai
peripețiile personajelor ci și stările sufletești ale acestora. Comicul se realizează prin exprimarea
poznașă, ușor mucălită ("Să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri"), diminutive ironice ("băuturică",
"buzișoare") sau apelative caricaturiale ("Buzilă", "țapul cel roș"). Erudiția paremiologică constă în
folosirea frecventă a proverbelor și zicătorilor introduse în text prin "vorba ceea" și conferă rapiditate
narării, producând hazul. Fantasticul este umanizat iar personajele căpătă o psihologie similară celor
din "Amintiri din copilărie", ceea ce amintește de o lume țărănească (cearta din casa de aramă, scena în
care împăratul Roș caută prin așternuturi). Limbajul este caracterizat prin vocabular specific
(moldovenisme, locuțiuni) și prin oralitatea stilului (implicare afectivă, expresii narative tipice, fraze
ritmate și rimate: "de-ar știi omul ce-a păți, dinainte s-ar păzi").
Formulele narative tipice sunt diferite de cele din basmele populare, fiecare având o funcție
importantă la nivelul textului. Cea inițială, "Amu cică era odată într-o țară un crai", marchează o intrare
în text ex abrupto. Cele mediene, "și mai merge el cât mai merge", realizează trecerea de la o secvență
narativă la altă și conferă ritmicitate textului. Formula finală include o reflecție personală asupra
realității, alta decât cea din lumea basmului: "Iar pe la noi [...] se uită și rabdă".
V. I. Propp identifică 31 de funcții în "Morfologia basmului" care pot fi comprimate în patru
situații tip: de echilbru (incipitul), factorul perturbator (scrisoarea), călătoria aventuroasă a eroului
(bildungsroman) și revenirea la situația de echilibru dar în alt plan existențial (deznodământul).
George Călinescu afirma: "<<Povestea lui Harap-Alb">> este un chip de a ilustra că omul de
soi bun se vădește sub orice strai și la orice vârstă".