DISCIPLINA: PSIHOLOGIE

REFERAT

Afectivitatea

1
 INTRODUCERE

Cu ajutorul proceselor afective, o persoană se poate mobiliza psihic şi poate face faţă
provocărilor şi situaţiilor noi cu care se confruntă în viaţa de zi cu zi. Într-un proces afectiv,
foarte importante sunt valoarea şi semnificaţia obiectului pentru persoană, relaţia dintre ei şi nu
obiectul în sine. Procesele afective sunt strâns legate cu toate celelalte fenomene psihice, au
propriul lor specific; într-un proces afectiv, omul reacţionează cu întreaga sa fiinţă.
Stările afective pot fi cunoscute de către cei din jur nu numai prin observarea
manifestărilor fiziologice şi comportamentale ci şi prin comunicarea lor verbală de către subiect.
Multe stări afective - mai ales emoţiile şi sentimentele puternice - sunt însoţite de nevoia
(trebuinţa) de a fi comunicate. În acest fel persoana încearcă să obţină aprobarea, înţelegerea,
mila, ajutorul interlocutorului şi în acelaşi timp are loc şi o descărcare a tensiunii nervoase
(afective) acumulate - un catharzis afectiv.
Afectivitatea este o componentă esenţială şi indispensabilă a sistemului psihic uman, la
fel de necesară şi legic determinată ca şi celelalte componente - cognitivă, motivaţională,
volitivă. Ea reprezintă o modalitate specifică de relaţionare cu lumea şi cu propriul Eu. Astfel,
poate fi definită ca reflectare sub forma unei trăiri subiective de un anumit semn, de o anumită
intensitate şi de o anumită durata a raportului dintre dinamica evenimentelor interne (stări de
necesitate) şi dinamica evenimentelor (situaţiilor) externe. Raportul respectiv poate fi
nesemnificativ sau neutru şi, în acest caz, nu se produce nici o trăire emoţională sau
semnificativă caz în care se produce o trăire emoţională: pozitivă, dacă este „consonant” şi
negativă, dacă este disonant.
Ecoul (răsunetul) afectiv pe care îl au evenimentele lumii în fiecare dintre noi este
diferit întrucât şi trebuinţele noastre, în orice moment, pot fi diferite de ale celorlalţi. Aşa se
explică de ce acelaşi obiect poate produce o emoţie pozitivă cuiva dar negativă altcuiva sau
acelaşi obiect poate produce asupra aceluiaşi om, la un moment dat, o emoţie pozitivă iar în alt
moment una negativă. Afectivitatea permite o reglare promptă şi eficace a comportamentului,
îndeplinind rolul de acceptor al acţiunii. O emoţie, chiar lipsită de intensitate, schiţează imediat
un început de acţiune, înainte ca o deliberare conştientă să înceapă. Chiar dacă nu trebuie să ne
lăsăm ghidaţi numai de afecte, există situaţii în care nu e timp de reflexie şi reacţionăm în funcţie
de afectul dominant, care poate fi salvator.

2
 AFECTIVITATEA

Afectivitatea este o componentă fundamentală a psihicului uman, prezentă în activitatea

noastră cotidiană, în comportamentul şi în cogniţia noastră, deopotrivă. De-a lungul timpului, s-a
susţinut că omul se defineşte fie prin afectivitatea sa complexă, fie prin activitatea cognitivă
superioară (în special, gândirea). Trebuie văzut că, în această problemă, nu se pot adopta poziţii
exclusiviste. Omul dispune în mod exclusiv de gândire, care interacţionează însă cu afectivitatea
la foarte multe nivele. Prin afectivitate, devenim conştienţi de nevoile proprii, de situaţiile
generate de mediul extern care cer adaptări specifice, de provocările pe care le întâlnim în
raporturile cu alţi oameni.
Afectivitatea se defineşte ca ansamblu al proceselor psihice care reflectă, sub forma
unor trăiri subiective specifice, raportul de concordanţă, respectiv de discordanţă, dintre
dinamica evenimentelor interne (stările proprii de necesitate, motivaţie) şi dinamica
evenimentelor externe (stimulii, situaţiile obiective şi proprietăţile lor). Procesele afective dispun
de următoarele trăsături de bază:
- polaritatea ( derivă din concordanţa, respectiv discordanţa dintre aşteptările interne ale
individului şi condiţiile obiective, externe). Din acest punct de vedere, afectele noastre se împart
în: pozitive (plăcere, satisfacţie, bucurie) şi negative (repulsie, frică, insatisfacţie). Un alt
indicator al polarităţii proceselor afective este dat de faptul că acestea sunt grupate în perechi
antagonice, exprmiând caracterul plăcut, stenic, mobilizator, relaxant sau caracterul neplăcut,
astenic, demobilizator, tensional al acestora: dragoste-furie (ură), bucurie-tristeţe, dorinţă-teamă,
simpatie-antipatie, entuziasm-deprimare. Polaritatea trăirilor afective se manifestă în funcţie de
particularităţile situaţiei, dar mai ales dependent de particularitîţile personale.
- intensitatea (stările afective sunt cu atât mai intense cu cât stimulul care le generează
este mai puternic sau mai încărcat de semnificaţie). Intensitatea proceselor afective exprimă atât
valoarea afectivă a obiectului şi semnificaţia lui în raport cu trebuinţele acestuia cât şi capacitatea
afectivă a subiectului. Creşterea intensităţii stărilor afetive se obţine nu prin repetarea stimulului,
fapt care ar duce la tocirea afectivităţii, ci prin schimbarea semnificaţiilor afectogene ale
obiectului sau persoanei din relaţie, în limitele optime care împiedică perturbarea activităţii.

3
 - durata – de regulă, stările afective durează atât timp cât durează acţiunea stimulului;
există însă şi cazuri în care trăirea emoţională durează mult timp după ce acţiunea stimulului a
încetat. Constă în întinderea, persistenţa în timp a proceselor afective, indiferent dacă persoana
sau obiectul care le-a provocat sunt sau nu prezente. Un sentiment poate dura un an sau toată
viaţa, o emoţie poate dura cîteva secunde sau ore; frica şi groza în faţa unui eveniment nefericit
persistă chiar şi după ce acesta a trecut. Dragostea sau ura copilului abandonat pentru părinţii săi
naturali se păstrează, chiar dacă aceştia nu sunt alături de acesta.Găsesc importantă această
proprietate prin aceea că alimentând permanent semnificaţia afectogenă a unui stimul, (persoană
sau obiect), se poate ţine trează starea afectivă faţă de acesta.
- convertibilitatea – orice stare emoţională se poate transforma în opusul ei (bucuria în
tristeţe, iubirea în ură etc.) Exprimă fie trecerea rapidă în interiorul aceleiaşi stări emoţionale fie
de la o fază la alta sau de la un pol la altul, de la o stare afectivă la alta. În prima situaţie este
vorba de trecerea de la stadiul primar, ce exprimă o trăire nespecifică de incertitudine, bazat în
special pe deficitul de informaţie, la stadiul secundar, care presupune o trăire specifică, adecvată
deznodământului favorabil sau nefavorabil, bazat pe relevanţa informaţiei. În cel de-al doilea caz
se remarcă trecerea de la emoţie la un sentiment sau de la un sentiment la sentimentul opus.
- ambivalenţa – este proprietatea unei structuri emoţionale de a include două trăiri de tip
antagonic (cum este cazul geloziei care include o trăire pozitivă, de apropiere şi afecţiune şi una
negativă, de respingere şi îndepărtare)
Procesele afective se clasifică în funcţie de durată, intensitate şi nivel de conştientizare
în:
Procese şi stări afective primare: ton emoţional (însoţeşte toate procesele cognitive, de
la percepţie până la gândire); trăiri de esenţă organică (procese care sunt generate de proasta
sau de buna funcţionare a organelor noastre interne); stări de afect (sunt trăiri impulsive,
violente, explozive, de scurtă durată)
Procese şi stări afective complexe: emoţii situaţionale curente, generate de însuşirile
obiectelor (culoare, formă, miros); emoţii integrate - acompaniază toate formele de activitate
umană (învăţarea, jocul etc.); dispoziţii (reprezintă stări afective de fond, cu o durată medie de
existenţă)
Procese şi stări afective superioare: sentimente (sunt structuri afective complexe,
stabile, de lungă durată şi intensitate medie, specific umane); pasiuni (sunt structuri afective

4
stabile, de durată şi intensitate mare şi care prezintă un grad potenţial de risc pentru echilibrul
psihic al individului uman).
Stările şi procesele afective ne influenţează comportamentul, astfel încât putem vorbi
despre comportamente afective. Dintre cele mai importante tipuri de comportamente afective,
enumerăm:
a) răspunsul emoţional imediat (comportamentul de surpriză, comportamentul de frică,
comportamentul de furie, sincopa);
b) răspunsul emoţional secundar (reacţia care urmează răspunsului emoţional imediat);
c) efecte persistente ale emoţiilor (care sunt observabile în cazul stimulilor care au putut
genera procese şi stări afective de lungă durată).
Rolul afectivităţii în cadrul sistemului personalităţii umane este covârşitor.
Afectivitatea are rolul de a regla toate procesele şi activităţile psihice, de la cele inferioare la cele
superioare, de a ne permite să facem aprecieri şi valorizări cu privire la obiectele, evenimentele
sau fenomenele pe care le întâlnim în activitatea cotidiană. La rândul ei, funcţionarea proceselor
afective este mediată şi corectată în mod continuu de către procesele psihice cognitive
superioare, în special, de gândire.
Afectivitatea (ansamblul proceselor afective) îl caracterizează pe om ca personalitate,
delimitând trăsăturile lui individuale. Despre unii oameni spunem că sunt veseli, despre alţii că
sunt mohorâţi. Manifestările afective depind de tipul de sistem nervos, de temperament. Ele sunt
în interacţiune cu toate procesele cognitive, interesele, trebuinţele şi aspiraţiile noastre.
Este cunoscut faptul că atunci când avem dispoziţie bună, înregistrăm rezultate mai
bune în orice activitate am întreprinde, observăm lucruri pe altădată nici nu le luam în seamă,
memorăm mai bine informaţia, etc. Astfel, afectivitatea ne modifică esenţial comportamentul: ne
comportăm într-un fel când suntem fericiţi şi cu totul altfel când suntem deprimaţi.

BIBLIOGRAFIE

Aniței, M., Fundamentele psihologiei, Ed. Universitară, București, 2010.

Crețu, T., Psihologia educației, Ed. Credis, București, 2006.
Enăchescu, C., Tratat de psihoterapie, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2000.
Popescu Neveanu, Paul, Curs de psihologie, Editura Albatros, Bucureşti, 1978.

5
*** Larousse, Marele dicționar al psihologiei, Ed. Trei, București, 2006.