UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGONOMICE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ

FACULTATEA DE BIOTEHNOLOGII

BIOLOGIE MOLECULARĂ
NOTE DE CURS
Şef de lucrări dr. POPA GABRIELA

1
 CUPRINS

Curs 1. CONCEPTE DE BAZĂ ÎN BIOLOGIA MOLECULARĂ - pg. 3 – 12

Curs 2. STRUCTURA ACIZILOR NUCLEICI - pg. 13 - 28
Curs 3. ORGANIZAREA MATERIALULUI GENETIC - pg. 29 – 36
Organizarea genomului viral
Curs 4. ORGANIZAREA MATERIALULUI GENETIC - pg. 37 – 42
Organizarea genomului procariot
Curs 5. ORGANIZAREA MATERIALULUI GENETIC - pg. 43 – 52
Organizarea genomului eucariot
Curs 6. GENELE SI STRUCTURA LOR MOLECULARA - pg. 53 – 58
Curs 7. SINTEZA REPLICATIVĂ A ADN - pg. 59 – 68
Curs 8. TRANSCRIEREA INFORMATIEI GENETICE - pg. 69 – 80
Curs 9. CATEGORII DE ARN CELULAR. CODUL GENETIC - pg. 81 – 89
Curs 10. TRADUCEREA INFORMATIEI GENETICE (sinteza proteinelor) - pg. 90 – 99
Curs 11. REGLAJUL GENETIC - pg. 100 – 110
Reglarea activitatii genelor la procariote
Curs 12. REGLAJUL GENETIC - pg. 111 – 119
Reglarea activitatii genelor la eucariote
Curs 13. MUTAȚIILE GENETICE ȘI REPARAREA ADN - pg. 120 -127
Curs 14. TRANSFERUL GENETIC LA BACTERII - pg. 128 - 139

Curs 1

CONCEPTE DE BAZĂ ÎN BIOLOGIA MOLECULARĂ

1.1.Definitie
1.2.Istoric
1.3. Descoperirea rolului genetic al acizilor nucleici
1.4. Organisme model in biologie

1.1. Definitie
Biologia moleculară este ramura biologiei care se ocupă cu studierea structurii si functiei genelor în cadrul
celulei, la nivel molecular.

Obiectul de studiu al biologiei moleculare include:

• Interactiunile dintre variatele sisteme celulare, dintre diferitele tipuri de ADN, ARN si
biosinteza proteinelor;
• Rolul acizilor nucleici în cadrul păstrării și transmiterii caracterelor ereditare;
 • Procesele de replicare, transcriere și traducere ale materialului genetic.

Tehnicile moleculare cu larga aplicabilitate, in practic toate domeniile biologiei,sunt printre altele:
• Construirea bancilor de gene si selectia genelor de interes din acestea;
• Marcarea moleculelor (proteine si acizi nucleici) si urmarirea structurii si functiilor lor;
• Amplificarea fragmentelor de ADN (tehnica PCR);
• Tehnologia markerilor moleculari (polimorfismul fragmentelor de restrictie- tehnica RFLP;
polimorfismul unor fragmente de ADN amplificate randomic-RAPD etc.).
1.2. Istoric
1865- Legile ereditatii – Gregor
Mendel 1869- Descoperirea ADN –
Miescher F.
1900- Redescoperirea lucrarilor lui Mendel: Hugo de Vries, Carl Correns si Erich von Tchermark
1902- Elaborarea teoriei cromosomale a ereditatii la lacusta: Sutton si Boveri
1909- Caracterizarea acizilor nucleici: Levene P.A.
1910-1916- Demonstrarea experimentala a localizarii genelor pe cromozomi: Morgan si Bridges
1928- Griffith F. Descoperă transformarea genetică la bacterii şi numeşte agentul responsabil drept
„principiu transformant”
1931- Creighton Harriet si Barbara McClintock – Recombinarea implica crossing-over
1941- Beadle G. si Tatum E. Propun ipoteza „o genă – o enzimă”
1944- Avery O. si colaboratorii: Demonstrează că principiul transformat al lui Griffith este reprezentat de
ADN
1953 – Waston J. si Crick F.- Propun modelul de structură dublu-helical al ADN
1953 – Franklin R. si Wilkins: Elucidarea modelului dublu-helical de structură al ADN prin difractie in raze
X
1958- Meselson M. si Sthal F.: Replicarea semi-conservativa a ADN
1960- Brenner S., Jacob F. si Meselson M.: Descoperirea molecule de ARNm
1962-1970 – Enzime de restrictie- Arber W., Smith H.
1968 – Descifrarea codului genetic – Nirenberg M., Khorana H.G.
1972- 1973 –Tehnologia ADN recombinant – Berg P., Boyer H. si Cohen S.
1977 – Metoda de determinare a unei secvente de nucleotide -Sanger F.
1983 – Tehnica PCR – Mullis K.
1995 – Secventierea genomului de Haemophilus influenzae – Venter G.
2001 – 2003 - Proiectul genomului uman si descifrarea completă a secvenţei de nucleotide din genomul
uman – Participare internationala.
1.3. Descoperirea rolului genetic al acizilor nucleici
Materialul responsabil de transmiterea ereditară a caracterelor trebuie să îndeplinească trei caracteristici de
bază:

• să conţină într-o formă stabilă informaţia necesară pentru determinarea structurii celulare a
organismului, pentru realizarea funcţiilor, a dezvoltării şi reproducerii;

• să se replice cu mare acurateţe astfel încât celulele fiice rezultate în urma diviziunii să conţină
aceeaşi informaţie ca şi celula mamă;

• să fie capabil să sufere schimbări (mutaţii) deoarece, fără modificări la nivelul informaţiei
genetice, organismele nu ar fi capabile să supravieţuiască în condiţiile variate de mediu.

Descoperirea acizilor nucleici datează din anul 1868 când biochimistul elveţian Friedrik Miescher a izolat
din nucleii leucocitelor, o substanţă cu caracter acid, ce continea P si N, pe care a denumit-o nucleină
(ADN).

• Mai tarziu, in 1914, Robert Feulgen a observat că aceasta substanţă poate fi pusa in evidentă prin
colorare cu fucsină bazică.

• In 1920, P.A. Levene, in urma unui studiu chimic a descoperit că in compozitia ADN intră patru
baze azotate: adenină (A), guanină (G), citozină (C), timină (T), un zahar (2-deoxiriboza) si o
grupare fosfat.

• Cele patru baze azotate sunt de două tipuri: purinice (A si G) si pirimidinice (C si T).
STABILIREA FAPTULUI CA ADN ESTE MATERIALUL EREDITAR

Pentru stabilirea faptului ca ADN este substanta ereditara responsabilă pentru caracteristicile ce sunt
transmise de la o generaţie la alta, au fost necesare cateva trepte experimentale mai
semnificative.

1. EXPERIMENTUL LUI GRIFFITH

Experientele bacteriologului englez Frederick Griffith, efectuate în 1928 cu bacteria Streptococcus

pneumoniae, agent infectios ce determina pneumonia.

Aceasta bacterie se prezinta sub forma a 2 tipuri (tulpini) diferite:

 Unul virulent notat cu “S” deoarece pe medii cu agar formeaza colonii netede
(smooth), celula sa fiind inconjurata de o capsula formata din polizaharide astfel ca,
pot aparea diferite tipuri de pneumococi notate SI, SII si SIII;
 Tipul nevirulent- nu prezinta capsula, formand colonii rugoase si a fost notat cu R
(rough=aspru, rugos).

In mod spontan, prin mutatie, tipul virulent S poate deveni cu o frecventa mica tipul avirulent R (SI-
RI; SII – RII; SIII - RIII)

Urmarind sa obtina noi tipuri de vaccinuri, Griffith a realizat diferite variante experimentale in care a
injectat cultura de pneumococi in plamanii soarecilor.
Infectarea şoarecilor cu pneumococi s-a realizat în diferite variante:
• cu tulpini avirulente de tip RII- soarecii supravietuiesc
• cu tulpini virulente de tip SIII – soarecii mor
• cu suspensie bacteriană de tip SIII inactivată prin fierbere –soarecii supravietuiesc
• cu un amestec de bacterii de tip RII cu suspensie bacteriană de tip SIII inactivată prin
fierbere- soarecii mor.
 Experimentul lui Griffith

In ultima variantă experimentală rezultatul a fost: moartea şoarecilor inoculaţi şi detectarea bacteriilor
virulente de tip S alături de cele de tip R , desi fiecare in parte nu determina moartea animalelor.

Acest fapt a condus la concluzia că

• anumite proprietăţi ale bacteriilor de tip S, omorâte prin tratament termic, au fost
transferate bacteriilor avirulente de tip R, acestea devenind capabile de a produce
polizaharide capsulare.

Griffith descoperea astfel un fenomen biologic nou – acela de TRANSFORMARE BACTERIANA –

pe care nu l-a putut explica cauzal.

El a realizat doar ca intr-un fel sau altul in prezenta resturilor de pneumococilor virulenti de tip SIII,
omorati prin fierbere, pneumococii vii nevirulenti RII se transforma in pneumococi de tip SIII.

Iniţial, componenta bacteriană responsabilă de transformare a fost denumită “principiu

transformant”

https://www.youtube.com/watch?v=D8MOo1YLYWY

2. EXPERIMENTUL LUI AVERY

Experimentele decisive in elucidarea naturii agentului transformant au fost cele realizate

efectuate în 1944 de grupul de cercetători condus de Avery (Oswald Avery, Collin MacLeod şi
Maclyn McCarty), s-a demonstrat, fără echivoc, natura acestuia: acidul deoxiribonucleic (ADN).
 • In 1944, Avery si colab. au reluat experimentul lui Griffith, dar au eliminat din el soarecii,
pentru a evidentia faptul că acestia nu au avut nici un rol in transformarea bacteriilor.

In acest caz, cercetătorii au utilizat un lizat celular de la pneumococi virulenţi de tip SIII pe care l-au
tratat cu diferite tipuri de enzime care au degradat:
• fie proteinele, fie ARN, fie ADN

Lizatul SIII, tratat cu câte un tip de enzimă, a fost amestecat cu pneumococi avirulenţi de tip RII iar
amestecul a fost plasat pe un mediu de cultură corespunzător.

In urma cultivării diferitelor variante experimentale au fost obţinuţi pneumococi virulenţi de tip SIII,
excepţie făcând situaţia în care lizatul a fost tratat cu enzimele ce degradează în mod specific
ADN.

 Concluzia acestor experimente a fost aceea că ADN este purtătorul informaţiei genetice.

Experimentul lui Avery

https://cooper7e.sinauer.com/animation0402.html
3. EXPERIMENTUL HERSHEY-CHASE (1952).

O a altă dovadă care demonstrează că ADN este materialul genetic purtator de informatie este oferita de
experimentul efectuat de Alfred Hershey și Martha Chase cu bacteriofagul T2 care infectează
bacteria Escherichia coli.
Rezultatele lor au confirmat faptul că ADN si nu proteina este materialul genetic al fagilor.
Toate sistemele biologice conţin două tipuri de acizi nucleici :
• acidul deoxiribonucleic (ADN) şi
• acidul ribonucleic (ARN),
stabilindu-se rolul lor în procesele ereditare şi în variabilitate.
Spre deosebire de organismele celulare, virusurile conţin doar un singur tip de acid nucleic:
• fie ADN (deoxiribovirusuri)
• fie ARN (ribovirusuri),
iar viroizii numai ARN.
1.4. Organisme model in biologie utilizate în studiile de genetica moleculară
Caenorhabditis elegans

 durată de viaţă scurtă (2-3 săptămâni) cu un timp de generaţie de aprox.4 zile

 organizare simplă (959 celule somatice dintre care 302 sunt neuroni grupaţi în 118 tipuri)

În anul 2003 a fost comunicată secvenţa completă de nucleotide a genomului său

 Are un număr total de 131 celule suferă un proces de apoptoză („moarte celulară
programată”) în cursul dezvoltării C.elegans ceea ce permite identificarea genelor de
controlează acest proces precum şi evidenţierea consecinţelor mutaţiilor acestor gene,
datele obţinute putând fi apoi comparate cu cele obţinute la animalele superioare.

Drosophila melanogaster

 Organism eucariot de dimensiune mica (3,5-4 mm) care este folosit ca sistem biologic
model încă din 1910 (Morgan şi colab.)
 Numar mare de musculite care se formeaza intr-o perioada scurta de timp: 10-14 zile (timpul
în care apare o noua generatie)
 Număr mic de cromozomi (8 cromosomi)
 Secveţa de nucleotide a genomului său a fost determinată în anul 2000;
 Oferă numeroase avantaje pentru evidentierea si studierea modului în care are loc
transmiterea caracterelor ereditare de-a lungul generatiilor.

În prezent este utilizata în diferite arii de cercetare stiintifica, precum:

1. analiza unor probleme legate de procesul de crestere si dezvoltare;

2. diferentiere celulara;
 3. reglajul ciclului celular si

4. în studierea diferitelor boli genetice.

Mus musculus

• Este un mamifer
• Se creşte uşor în laborator, se reproduce rapid obţinându-se mai mulţi descendenţi de la
acelaşi cuplu ceea ce permite studiul apariţiei şi transmiterii anumitor însuşiri
• Prezintă un grad înalt de omologie cu organismul uman, multe dintre genele murine având
omologie structurală şi funcţională cu gene umane
• În anul 2002 a fost comunicată secvenţa completă de nucleotide a genomului său
• În prezent există numeroase organisme mutante, obţinute prin tehnici clasice de
ameliorare (de ex. Immunodeficient nude mice, fără păr şi timus ceea ce înseamnă cu el nu
produce limfocite T şi nu manifestă răspuns celular imun – sunt utili pentru cercetări în
imunologie şi transplant;
• Severe combined immunodeficient (SCID) la care sistemul imunitar lipseşte aproape
complet) sau prin tehnici de inginerie genetică: şoareci de dimensiuni foarte mari ca urmare
a integrării în genomul lor a genei pentru hormonul de creştere de la şobolan;
• Oncomice la care a fost activată o oncogenă ceea ce determină o incidenţă crescută a
apariţiei cancerului;
• Doogie mice care prezintă o îmbunătăţirea a memoriei şi a capacităţii de învăţare;
• knockout mice la care o genă specifică a fost inactivată – animalele sunt utilizate în studiile
legate de stabilirea funcţiilor unei gene sau a produsului codificat de aceasta sau pentru
simularea unei boli umane).
Peştele zebră (zebrafish, Danio rerio)
 este un peşte de acvariu folosit ca model experimental pentru genomică comparată
(studiul unor gene - identificarea lor şi stabilirea rolului lor atât în organismul de origine cât şi
la alte organisme neînrudite, inclusiv om).

Avantajele modelului experimental

– timpul scurt de generaţie (3-4 luni);
– ouăle fertilizate sunt transparente, iar dezvoltarea embrionară se face rapid,
primordiile organelor apărând în primele 36 ore după fertilizare;
– dungarea apare după 48-72 ore de la fertilizare şi depinde de temperatura
mediului ambiant
– multe dintre genele pe care le are prezintă ortologie cu gene umane
– Secvențierea completă a genomului a fost comunicată în 2009

O noua varianta de pește zebră, denumit Casper, este transparent, ceea ce permite observarea anumitor
tipuri de celule, așa cum sunt celulele stem din care se vor forma celulele sanguine, sau celulele
tumorale metastazante.

Deoarece multe dintre genele de la peștele zebră sunt foarte asemănătoare celor de la om, varianta
Casper va permite obținerea de noi date legate de funcțiile anumitor gene.

Recent, au început să fie comercializate o serie de pești transgenici, sub denumirea de GloFish, care
exprimă diverse variante ale genei gfp (green fluorescent protein), astfel că ei vor prezenta:
 fie o fluorescență verde (conțin gena gfp normală),
 fie fluorescență roșie (exprimă o variantă a acesteia care determină sinteza unei proteine cu
fluorescență roșie)
 fie fluorescență galbenă (produc o proteină cu fluorescență galbenă).
Arabidopsis thaliana

 Genom de dimensiuni mici (27.000 gene), secvențiat în anul 2000;

 Dimensiuni mici și un ciclu de viață scurt;
 Prezinta mutante care permit studierea funcțiilor unor gene;
 Stadiile de dezvoltare ca și structura diverselor organe pot fi studiate la nivel
microscopic;
 Poate fi ușor transformată genetic cu diverse gene, inclusiv gene marker, care permit studii
legate de localizarea și funcțiile unor componente celulare.

Saccharomyces cerevisiae (drojdia de bere)

• Organizare unicelulară eucariotă
• Creştere şi multiplicare rapidă, propagare clonală, posibilitate de marcare selectivă şi
analiză
• folosite în descifrarea structurii şi sintezei acizilor nucleici, a reglajului genetic, a
mecanismelor mutaţiilor, reparării şi recombinării, precum şi în înţelegerea unor aspecte
multiple referitoare la originea, evoluţia, compoziţia chimică, ultrastructura şi rolul
fiziologic al unor organite celulare la eucariote;
Cercetări asupra: controlului ciclului celular și a diviziunii celulare; secreția proteinelor și biogeneza
membranelor; funcțiile citosheletului; diferențierea celulară; fenomenele de îmbătrânire etc.

• Importanţa majoră a drojdiilor, în special a speciei Saccharomyces cerevisiae, constă în

utilizarea lor industrială, în industria fermentativă tradiţională (bere, vin, panificaţie).
• In ultimii ani, specii ale genurilor Candida, Hansenula, Saccharomycea, Pichia sunt utilizate
cu succes în industria de sinteză proteică, pentru producerea de proteine furajere, cu
perspective de utilizare şi în hrana omului.
Escherichia coli
Bacterie care se găseşte în mod normal printre microorganismele ce populează suprafaţa
intestinului uman
• Permite obținerea de informații legate de: structura și funcțiile genelor, de reglajul genetic,
de interacțiunile acizi nucleici-proteine, ciclul celular, semnalizarea celulară, transferul
de gene;
• Constituie sistem model pentru stabilirea interacțiunilor dintre diferiți compuși chimici
(de ex. antibiotice) și componentele celulare etc.
Curs 2

STRUCTURA ACIZILOR NUCLEICI

2.1. Structura primară a ADN

2.2. Structura secundară a moleculei de ADN (modelul Watson-Crick)
2.3. Structura ARN
2.4. Principiile fundamentale ale ADN
2.5. Proprietăţile fizico-chimice ale ADN

Cele mai însemnate progrese in biologia moleculara au fost realizate în ultimele cinci decenii, mai
ales dupa stabilirea structurii ADN de catre Watson si Crick în 1953. A devenit evident ca toate sistemele
biologice contin doua tipuri de acizi nucleici – acidul deoxiribonucleic (ADN) si acidul ribonucleic
(ARN) - stabilindu-se rolul si functiile lor în procesele ereditare si în variabilitate.
 ADN şi ARN sunt polimeri, molecule complexe formate prin unirea unui număr mare de
unităţi monomere numite NUCLEOTIDE.

O NUCLEOTIDĂ reprezintă unitatea structurală fundamentală a acizilor nucleici, fiind alcătuită din
trei componente:
• o bază azotată purinică sau pirimidinică
• o moleculă de pentoză, riboză, pentru ARN şi deoxiriboză pentru ADN
• un rest de fosfat anorganic.

Structura unei nucleotide

Fiecare tip de acid nucleic conţine patru tipuri de nucleotide, care se deosebesc după natura bazelor
azotate care intră în compoziţia lor:
 adenina (A), guanina (G), timina (T) şi citozina (C), în structura ADN,
 adenină (A), guanină (G), uracil (U) si citozina (C), în structura ARN.
 Reprezentarea tipurilor de baze azotate purinice (derivate de la inelul purinic) si pirimidinice
(derivate de la inelul pirimidinic)

 Adenina (6-aminopurina) şi Guanina (2-amino-6-oxipurina) sunt baze purinice.

 Timina (5-metil-2,6-dioxipirimidina), Citozina (2-oxi-6-aminopirimidina) şi Uracilul (2,6-
dioxipiri-midina) sunt baze pirimidinice.
• În afara acestor baze “comune” sau “obişnuite”, în structura ADN al unor bacteriofagi au mai
fost semnalate baze azotate modificate (2-aminoadenina, 5-hidroximetilcitozina, 5-
hidroximetiluracil, 5-hidroxipentiluracil, 5-metilcito-zina şi altele).
• In mod convențional, pentru a desemna nucleotidele ce alcătuiesc acizii nucleici, se utilizează
prima literă a fiecărei baze azotate specifice:
 A, T, C, G pentru ADN, si respectiv
 A, U, C, G pentru ARN.

PENTOZELE ce intră în alcătuirea acizilor nucleici sunt reprezentate de:

 deoxiriboxă, în structura ADN şi
 riboză în structura ARN.
  Cei cinci atomi de carbon ai pentozei sunt numerotați cu: 1’, 2’, 3’, 4’ si 5’.
 Deoxiriboza are un oxigen mai puțin decât riboza
Denumirea celor două tipuri de acizi nucleici reflectă de fapt natura pentozei prezentă în
structura lor.

• Combinarea dintre o bază azotată şi pentoză se realizează între carbonul 1' al pentozei şi
atomul de azot din poziţia 9 sau 1 din structura bazelor purinice, respectiv pirimidinice
printr-o legatura denumită -N-glucozidică. In urma acestei legături se formează
NUCLEOSIDELE.

Structura nucleosidelor

Acidul fosforic se află sub formă de ortofosfat conferind moleculei caracterul acid şi numeroase sarcini
negative.
• Datorită acestor sarcini, acizii nucleici sunt molecule puternic ionizate.

In vivo, la eucariote sarcinile negative sunt neutralizate de histone în timp ce la procariote

neutralizarea se face cu ajutorul unor proteine asemănătoare histonelor (“histone-like proteins”).

Radicalul fosforic se ataşează la nivelul carbonului 5’ al pentozei unei nucleozide ceea ce are ca
rezultat formarea nucleotidelor.
 2.1. STRUCTURA PRIMARĂ A ADN

Structura primară a ADN rezultă din succesiunea

celor patru tipuri de deoxinucleotide, care intră în
alcătuirea lui.
. Intre nucleotide se stabilesc legături
fosfodiesterice covalente între gruparea OH
din poziţia 3' a moleculei de deoxiriboză a
unei nucleotide şi gruparea OH din poziţia 5'
a deoxiribozei din nucleotida adiacentă, prin
intermediul grupării fosfat (legaturi 3'-5').
Astfel, se formează monocatene liniare cu o
extremitate 5’-P (fosforilată) şi o extremitate

3’-OH
 Această particularitate implică existenţa unei
polarităţi a catenei polinucleotidice.
Prezenţa legăturilor fosfodiesterice
internucleotidice conferă catenei un grad
important de flexibilitate care permite
realizarea structurilor secundare şi terţiare ale
moleculelor, cu semnificaţie funcţională.

2.2. STRUCTURA SECUNDARĂ A MOLECULEI ADN

(MODELUL WATSON-CRICK)
• Rezultă din asamblarea coaxială a două catene polinucleotidice prin înfăşurarea lor, una
în jurul celeilalte şi cu orientare spre dreapta.
• Cele doua balustrade ale scarii sunt reprezentate printr-un schelet glucido-fosforic, treptele
scarii fiind reprezentate prin bazele azotate intre care se stabilesc punti de hidrogen de
tipul A=T, respectiv G≡C.
• Elaborarea modelului structurii secundare a ADN de către James Watson şi Francis
Crick (1953) este considerat ca unul dintre cele mai importante evenimente care au stat la
baza evoluţiei biologiei moleculare.
 Cele două catene, denumite colocvial catena
Watson, iar cea complementară catenă Crick,
sunt răsucite una faţă de cealaltă formând o
dublă elice regulată cu diametrul de 2 nm,
care prezintă o incizură mică de 1,2 nm şi o
-9
incizură mare de 2,2nm (1nm = 10 m).
Distanţa între două nucleotide este de 0,34
nm, iar un tur complet de spiră are 3,4 nm.

• Modelul de structură propus de Watson şi Crick a permis înţelegerea mecanismelor esenţiale

care asigură transmiterea corectă a informaţiei genetice.
• Analizele efectuate de către Rosalind Franklin şi Maurice Wilkins asupra moleculelor de
ADN cu ajutorul difracţiei în raze X, au sugerat existenţa unei structuri paracristaline, cu
dimensiuni repetate la intervale precis determinate.
  Imaginile obţinute de Franklin cu diferite tipuri de ADN erau foarte asemănătoare, indiferent
de provenienţa lor, în felul acesta demonstrându-se existenţa unui model molecular unic
pentru macromoleculele de ADN.
 Datele obţinute a aceasta au reprezentat dovada experimentală necesară modelului de
structură al ADN elaborat de Watson şi Crick.
 O altă informație care a dus la descoperirea structurii cu dublă helix a venit odata cu studiile lui
Erwin Chargaff.
 Chargaff a analizat compoziția in baze azotate a ADN izolat de la mai multe specii diferite,
datele obtinute au dus la elaborarea aşa numitelor „LEGI ALE LUI CHARGAFF” care din
punct de vedere matematic se pot exprima astfel:
• numărul bazelor purinice este egal cu cel al bazelor pirimidinice,
• suma bazelor purinice este egală cu cea a bazelor pirimidinice: (A+G)=(T+C)
• rapoartele A/T = 1, G/C = 1 şi A+G/T+C = 1.

 A formeaza legaturi duble de hidrogen cu T: A=T

 G formeaza legaturi triple de hidrogen cu C:

G≡C Aceste combinatii se numesc perechi de baze

(pb).

Din aceasta cauza, compozitia de baze din oricare ADN este unica si este determinata de continutul de
CG sau AT.

Filme youtube https://www.youtube.com/watch?

v=o_-6JXLYS-k https://www.youtube.com/watch?

v=V6bKn34nSbk
 2.3. STRUCTURA ARN

In cazul ARN, majoritatea moleculelor de

acest tip sunt monocatenare, prezentând o
structură primară rezultată prin asamblarea
ribonucleotidelor prin legături
fosfodiesterice.
Structura primară a ARN este reprezentată
de ordinea ribonucleotidelor din monocatena
sa. In anumite cazuri, moleculele de ARN pot
prezenta și structură secundară care se referă
la formarea unor duplexuri în interiorul
monocatenei ca urmare a stabilirii de
legături de hidrogen între regiuni
complementare ale acesteia.

Sunt, astfel, posibile diferite tipuri de modele structurale:

 cu bucle exterioare, cu bucle interne, cu joncțiuni multi-ramificate și cu bucle stem
(numite si ace de păr).
 Aceste structuri conțin regiuni complementare ce alterneaza cu regiuni de
necomplementare.

https://www.youtube.com/watch?v=LDYkt1RN_YY
https://www.youtube.com/watch?v=0Elo-zX1k8M
 2.4. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE ADN

În conformitate cu modelul dublu helical al moleculei de ADN, această structură are la bază două
caracteristici sau principii fundamentale:
 Principiul complementarităţii şi
 Principiul antiparalelismului.

PRINCIPIUL COMPLEMENTARITĂŢII

Fenomenul de complementaritate este determinat de faptul că cele două catene polinucleotidice sunt
menţinute împreună prin legături de hidrogen intercatenare, care se stabilesc între bazele azotate:

A=T, T=A, respectiv G≡C, C≡G,

• astfel ca, secvenţa bazelor din una dintre catene specifică obligatoriu secvenţa bazelor în
catena opusă, cele două catene ale ADN avand astfel secvenţe
complementare.

Principiul complementaritatii : secvenţa bazelor din una dintre

catene specifică obligatoriu secvenţa bazelor în catena opusă.

 Spre deosebire de ARN , care este format de regula dintr-o singura catena polinucleotidica,
ADN este alcatuit din 2 catene antiparalele legate intre ele intotdeauna printr-o legatura intre o
baza azotata purinica si una pirimidinica.
 Ca urmare in molecula de ADN nu exista decat urmatoarele tipuri de legaturi:

Adenina şi timina se pot împerechea spaţial prin stabilirea a două legături de hidrogen, iar citozina şi
guanina prin trei legături de hidrogen.

Datorită acestui fapt legăturile G-C sunt mai stabile, ceea ce influenţează proprietăţile fizice, chimice şi
biologice ale moleculei.
Complementaritatea bazelor reprezintă particularitatea cea mai importantă a moleculei de ADN.
Explică:
 mecanismul de replicare corectă a ADN, cât şi capacitatea de transmitere fidelă a
informaţiei genetice.
 mecanismele transcrierii şi traducerii informaţiei genetice.

Stă la baza unor procese fundamentale cum sunt cele de recombinare genetică şi de reparare a
leziunilor ADN produse de factorii de mediu.

PRINCIPIUL ANTIPARALELISMULUI

 Derivă din modul de orientare a legăturilor fosfodiesterice 3'→5' în cele două catene cu
polaritate opusă:
 Ele sunt orientate în direcţii opuse, adică sunt antiparalele una faţă de cealaltă .

Antiparalele:cele două catene polinucleotidice sunt orientate în direcţii

opuse, 5'→3', 3'→5'
 Această particularitate explică şi replicarea ADN a cărui sinteză începe de la extremitatea
liberă 5' spre cea 3', pentru fiecare catenă, determinând o creştere a catenei în formare în
direcţia 5'→3'.
 Pentru scrierea unei secvenţe de baze dintr-o anumită moleculă de ADN există o anumită convenţie:
 se utilizează literele corespunzătoare bazelor azotate ce alcătuiesc nucleotidele din
secvenţa de interes
 Notarea începe întotdeauna cu nucleotidele de la capătul 5’ al ADN (în partea stângă),
uneori nefiind necesară specificarea capătului 5’ şi 3’.
5’ C A T G T G C 3’
3’ G T A C A C G 5’

2.5. PROPRIETĂŢILE FIZICO-CHIMICE ALE ADN

Particularităţile moleculelor de acizi nucleici, a ADN în special, pot fi determinate prin utilizarea unor
tehnici variate aplicarea acestora depinzând de scopul cercetărilor:
• microscopie electronică,
• ultracentrifugare,
• electroforeză,
• spectrofotometrie etc,

Dpdv al structurii chimice molecula de ADN dublu catenară este stabilizată de cel puţin trei categorii de
forţe:
 LEGĂTURILE DE HIDROGEN
• asigură împerecherea bazelor si, cu toate ca sunt slabe, contribuie la stabilizarea moleculei
datorită numărului lor mare (energia necesară pentru ruperea acestor legături de hidrogen este
de ~ 5,6 cal/mol);
 INTERACŢIUNILE ELECTRONICE: legăturile Van der Waals şi atracţiile dipol-dipol dintre
planurile bazelor suprapuse.
Părţile hidrofile ale moleculei (pentoza + fosfat) sunt îndreptate spre exteriorul dublei elice, iar cele
hidrofobe (bazele azotate) sunt situate spre interiorul ei, conferind maximum de stabilitate
moleculei.
Masa moleculară şi dimensiuni
Sub raportul masei moleculare sunt cele mai mari molecule din sistemele vii, ajungând la 10 7 – 4 x 109
daltoni.
In cazul ADN viral acesta poate conţine câteva sute de perechi de baze, iar ADN al bacteriei
Escherichia coli are aproximativ 4 milioane de perechi de baze.
La om lungimea ADN per complement haploid (genom, n  23 cromozomi), corespunde la 3,3 x 109
perechi baze sau 3,3 x 106 Kbaze  1m lungime.
Dacă ţinem cont că în organismul uman există aproximativ 1013 celule diploide şi se calculează
lungimea totală a ADN conţinut în aceste celule, se poate ajunge la o valoarea astronomică, de
ordinul diametrului sistemului solar (Elliott şi Elliott, 1997).
Conformaţia moleculară
Conformaţia moleculară a moleculelor poate fi determinată prin utilizarea electroforezei în gel de
agaroză şi a microscopiei electronice.
Datorită metodelor de purificare a ADN, lungimea corectă a unei molecule se poate aprecia numai
prin corelarea datelor obţinute prin 2-3 metode, dintre care sunt de amintit:
• microscopia electronică,
• autoradiografia,
• coeficientul de sedimentare,
• densitatea de plutire.
Studiul difracţiei razelor X la trecerea prin soluţii de ADN a demonstrat existenţa unor tipuri
conformaţionale, uşor diferite, care au fost notate cu A, B, şi C.
 Conformaţia de tip B este cea mai apropiată de modelul Watson-Crick, având pasul elicei
de 3,4 nm, 10 pb per tur de elice şi planul de orientare al bazelor perpendicular pe axul dublului
helix.
 Conformaţia de tip A şi conformaţia de tip C prezintă uşoare abateri faţă de conformaţia
de tip B, ele întâlnindu-se la grupuri restrânse de sisteme biologice.
 Pe lângă conformaţiile moleculare menţionate, s-a mai descris şi o a patra modalitate de
răsucire a catenelor de ADN: conformaţia de tip Z. Conformaţia Z corespunde unor molecule
de ADN care se abat de la modelul clasic descris de Watson şi Crick .
Compoziţia în baze a ADN şi semnificaţia acesteia

Analiza conţinutului în baze azotate din ADN de diferite origini, a arătat o variaţie relativă a cantităţii
acestora în funcţie de sursa de provenienţă a materialului genetic.
• Compoziţia în baze se exprimă în general în procente de G+C din cantitatea totală de
ADN, sau sub forma raportului A+T/G+C.
Deşi raportul este variabil de la o specie la alta, la organismele pluricelulare acest raport este acelaşi
indiferent de natura celulelor sau ţesutului de origine.
Unele dintre proprietăţile ADN sunt puternic influenţate de procentul G+C.
Aprecierea conţinutului în G+C se poate face in functie de:
• Densitatea de plutire
• densitatea unei soluţii de ADN este cu atât mai mare cu cât cantitatea de G+C creşte.
• Determinarea punctului de “topire” (Tm  “melting point
temperature” temperatura medie de topire).
• Tm este influentata si de proportia bazelor GC. Aceste baze azotate, fiind legate prin
legături triple de hidrogen asigură structurii dublu catenare o mai mare stabilitate, deci
ruperea lor necesită o temperatură mai ridicată (un punct de topire mai ridicat) comparativ
cu bazele AT.
Valoarea punctului de topire va da deci indicaţii asupra proporţiei de baze GC ce intră în compoziţia ADN
dublu catenar, variind în funcţie de specie şi constituind astfel un criteriu taxonomic, cel puţin pentru
bacterii.
DENATURAREA ŞI RENATURAREA ADN

Moleculele de ADN dublu catenar pot suferi modificări ale proprietăţilor lor fizice ca rezultat al
acţiunii unor factori fizici sau chimici.
Conditiile care favorizeaza denaturarea pot fi:
 Temperatura ridicata;
 Concentratia scazuta de saruri;
 pH ridicat
Experimental s-a demonstrat că prin încălzirea soluţiilor ce conţin ADN, la temperaturi cuprinse între
63C şi 100C (în funcţie de natura şi provenienţa moleculelor de ADN) acestea suferă o rupere a
legăturilor de hidrogen care leagă în mod normal bazele.
In consecinţă, cele două catene ale ADN se separă, moleculele devenind monocatenare.
Fenomenul se numeşte DENATURARE TERMICĂ, el fiind denumit şi “topire”, deoarece este însoţit de
o fluidizare a soluţiei, iar căldura furnizează energia necesară pentru ruperea legăturilor de hidrogen.
 Fenomenul de denaturare se realizează în mai multe etape:
 Topirea termică, derularea şi denaturarea
Topirea termică, derularea şi denaturarea încep în regiuni bogate în legături A-T şi continuă cu cele
cu conţinut crescut în G-C.
• Iniţial, cele două catene se derulează parţial dar rămân reunite prin anumite segmente
dublu catenare în care bazele continuă să formeze perechi.
• Când temperatura a atins punctul de topire are loc separarea completă a celor două
catene.
Temperatura de denaturare este influenţată de mai mulţi factori dintre care cel mai important este
proporţia de GC.
Temperatura de topire este cu atât mai mare cu cât procentul GC este mai ridicat.
Dacă soluţia de ADN denaturat este răcită brusc, catenele complementare rămân separate, ceea ce
înseamnă că procesul de denaturare a devenit permanent.
În schimb, dacă răcirea este lentă, are loc procesul de refacere a legăturilor de hidrogen dintre bazele
complementare ale catenelor şi deci refacerea moleculelor dublu catenare.
Procesul a fost numit RENATURARE. Procesul de renaturare se produce in doua etape.
 In prima etapa, catena de ADN din solutie se imperecheaza cu alta catena, la intamplare,
formandu-se scurte regiuni bicatenare.
 In etapa urmatoare regiunea de baze imperecheate se extinde de-a lungul moleculei,
intreaga molecula devenind bicatenara.

DENATURAREA TERMICĂ a ADN este insotita de EFECTUL HIPERCROMIC adica de

cresterea intensitatii absorbtiei razelor UV de catre solutia de ADN denaturat datorita expunerii bazelor
azotate la exterior, in contact direct cu radiatiile UV.
  se manifestă printr-o creştere progresivă a capacităţii de absorbţie a radiaţiilor UV cu
lungimea de undă de 260 nm.
Această creştere este corelată cu conţinutul în baze de tipul A-T şi va fi în final cu aproximativ 40% mai
mare faţă de absorbţia moleculelor normale bicatenare.
• RENATURAREA TERMICĂ a ADN este insotita de EFECTUL HIPOCROMIC adica
de scaderea absorbtiei razelor UV datorita refacerii structurii dublu catenare.

HIBRIDAREA MOLECULARĂ
Una dintre cele mai importante aplicaţii ale procesului de denaturare – renaturare este
HIBRIDAREA MOLECULARĂ.
Hibridarea implica refacerea structurii dublu catenare a ADN, pornind de la catene de ADN de origine
diferita, sau de la o catena de ADN si o catena de ARN.
Ea permite renaturarea prin combinarea unor molecule de ADN monocatenare (ADN – ADN ) sau de ADN
monocatenar şi ARN (ADN – ARN).
Se formează molecule hibride de tip ADN – ADN sau ADN – ARN, indiferent de provenienţa lor, cu
condiţia existenţei unui grad de înrudire, respectiv de complementaritate în secvenţa bazelor.

A. ADN dublu catenar este transcris intr-o molecula de ARN monocatenar (transcript), complementar,
cu una dintre cele 2 catene ale ADN.
B. Denaturarea termica a ADN si racirea lenta impreuna cu ARN.

Fenomenul de denaturare-renaturare ADN, se poate utiliza in studiul relatiilor filogenetice dintre

specii sau in tehnologia ADN- recombinat. Astfel s-a stabilit ca procentul de renaturare intre monocatene de
ADN de la om si monocatene ADN de la cimpanzeu este de 75%. Omul are in comun cu cimpanzeul 75%
din ADN, cu soarecele 25% si numai 5% cu pestii.
 Hibridarea moleculară poate fi utilizată pentru a aprecia gradul de similaritate în secvenţa
bazelor între ADN provenit de la două organisme diferite.
Detectarea moleculelor hibride se poate face prin microscopie electronică deoarece regiunile
dublu catenare prezintă un contur mai gros.
 In tehnologia ADN recombinant, hibridarea moleculara ajuta la stabilirea exacta si
rapida a transferului unei gene eucariote in celula bacteriana (prin marcarea radioactiva a
unei moncatene de ADN sau ARN complementare segmentului genei eucariote transferate).
Studiul hibrizilor ADN-ARN a permis elucidarea unor aspecte legate de funcţiile acizilor nucleici, de
particularităţile de structură ale genelor (de exemplu structura discontinuă a genelor de la eucariote)
sau de localizarea unor gene la nivelul ADN (de exemplu a genelor pentru ARNr 28S, 18S, 5S).
Cercetările efectuate asupra acestor hibrizi au demonstrat rolul de matriţă al ADN pentru sinteza
ARNm.

Tehnici utilizate in biologia moleculara bazate pe hibridare moleculara

Categoriile de tehnici de biologie moleculară, bazate pe reacţii de hibridare-amplificare:
 Reacţia de amplificare (multiplicare) genică în lanţ mediată de ADN polimerază sau de
ADN ligază (Polimerase Chain Reaction -PCR),
 Hibridizările ADN-ADN (de tip Southern)
 Hibridizarile ARN-ADN (de tip Northern)
Reacţia de amplificare genică în lanţ mediată de DNA-polimeraza (Polimerase Chain Reaction -PCR).
Această tehnică a fost optimizată în anul 1980 de catre Karry Mullis (citat de Strauss, 1985-90) şi
reprezintă o aplicaţie a fenomenului de hibridare de tip ADN-ADN. PCR are la baza o tehnologie in vitro
care imita capacitatea naturala de replicare a ADN si care consta in generarea rapida a unor copii
multiple a unei secvente nucleotidice tinta (ADN sau ARN) dintr-o gena de interes .
Produsul amplificat (amplicon) este apoi detectat prin diverse metode.
 Reactia PCR este o metodă de amplificare enzimatică in vitro a unei anumite secvenţe de
ADN.
• Tehnologia PCR care este folosită într-o varietate foarte mare de domenii: biologie
moleculară, ştiinţele mediului, criminalistică, ştiinţe medicale, biotehnologie,
microbiologie, industria alimentară, epidemiologie etc.
• Amplificarea se realizeaza intr-un analizor special (thermal cycler).

https://www.youtube.com/watch?v=XtXfHclIrxg
Curs 3
ORGANIZAREA MATERIALULUI GENETIC
ORGANIZAREA GENOMULUI VIRAL

Sistemele biologice cuprind două tipuri fundamentale de organizare:

 acelulara (virala) si
 celulara – procariotă si eucariotă.
Organizarea acelulară se întâlnește la virusuri, viroizi și prioni

Organizarea virală
Virusurile (in latina virus=otrava)– se deosebesc de sistemele biologice existente în natură, dar pot fi
considerate sisteme biologice deoarece prezintă caracteristici structurale şi dimensiuni constante, pot suferi
mutaţii şi recombinări.
Caracteristici generale:
 organizare simplă, acelulară;
 sunt paraziti intracelulari obligatorii;
 cei mai multi gazda-specifici (specificitatea de gazda este determinata de situsuri specifice de
atasare ale gazdei si de factori celulari)
 Virusurile nu conţin echipament enzimatic de biosinteză şi catabolism, deci nu
au metabolism; In afara celulei virusurile sunt inerte.
 Nu cresc, nu se divid, iar multiplicarea este strict dependentă de celula gazdă infectată;
Virusurile pot exista în mai multe stări:
 virion sau virus infecţios matur;
 virus vegetativ sau genom viral -liber în citoplasma celulei infectate; poate fi
replicat cu ajutorul echipamentelor enzimatice ale gazdei; faza vegetativă este
neinfecţioasă;
 provirus sau genom viral integrat în cromosomul celulei gazdă; nu este
patogen; Virionul (particula virală completă) – ca unitatea de structură şi funcţie- este alcătuit din:
 o capsidă proteică alcatuita din capsomere (uneori completată cu un înveliş suplimentar
extern- anvelopa) de forme variate şi
Genomul viral este alcătuit:
 fie din ADN (dublu catenar sau monocatenar)
 fie din ARN (dublu catenar sau monocatenar),
niciodată împreună.
 Reprezentarea schematică a alcătuirii unui virion (sau virus infecţios matur)

• Dintre virusurile cu genom ADN (adenovirusuri) amintim: virusul hepatitei B, papilloma

virus, virusul herpesului, virusul Epstein-Barr, virusul variolei, bacteriofagi, virusul orf
(produce dermatite pustulare la capre si oi).
• Virusurile cu genom ARN (ribovirusuri) sunt: poliovirus, enterovirus, virusurile hepatitei A
si C, rubeolei, rabic, Ebola, virusurile gripale, rotavirus, retrovirusuri etc.
• In cazul virusurilor cu potenţial oncogen, coeficientul G+C este de aproximativ 40%, fiind
foarte apropiat de cel al genomului celulelor mamaliene. Exemple de virusuri cu potential oncogen
:
 HPV (Human Papilloma Virus): cancer de col uterin;
 Ebstein Barr virus: carcinom nasofaringeal;
 Virusurile pentru hepatitele de tip B si C (HBV, HCV): cancer hepatic;
 Virusul limfotropic al celulelor T umane -HTLV (Human T cell lymphotropic virus):
leucemie.
 DIMENSIUNEA GENOMULUI VIRAL
• Cele mai mici genomuri virale (bacteriofagii MS2 şi Qß) au o talie de aproximativ 1,2-1,8 x
6
10 Da, - conţine informaţia genetică necesară sintezei a 3-4 proteine.
• Cele mai mari genomuri se găsesc virusurile din categoria fagilor T par, virusul herpesului şi
8
virusul vaccinei (cu genom ADN, provoaca variola la vaci si cai) al căror genom are ~2 x 10
Da şi codifică sinteza a cel puţin 100 proteine diferite.
• Cele mai mari virusuri – Mimivirusul si Pandoravirusul (descoperit in 2013) – ambele
paraziteaza amoebele.
• Pe lângă faptul că sunt uriașe - cu lungimea de aproximativ 1 μm și diametrul de 0,5 μm,
aceste virusuri au un genom enorm. (Pandoravirus salinus este alcatuit din 2.473.870 de baze, )

• Dupa tipul de simetrie virusurile pot fi:

Ø Cu simetrie cubica – au forma unui cristal si se numesc icosaedrici; de exemplu adenovirusurile;
Ø Cu simetrie helicala. Multe astfel de virusuri sunt anvelopate- de exemplu Influentza virus;
Ø Cu simetrie complexa: poxvirusurile si bacteriofagii.
 Capsida virala
• Este un invelis proteic ce inconjoara acidul nucleic, alcatuita din subunitati proteice aranjate
simetric in jurul acestuia, numite capsomere.
• Are rolul de a proteja materialul genetic viral de mediul inconjurator, de a facilita atasarea
virusului de celula gazda in timpul procesului de infectie si, serveste ca situs de antigen viral.
• Unele virusuri ale eucariotelor au uneori capsida completată cu un înveliş suplimentar
extern (anvelopa) de forme variate, ce consta dintr-o membrană în care sunt încorporati
spiculi de natura proteica (glicoproteine).

• Dimensiunea capsidei virale limitează cantitatea de acid nucleic pe care virusul îl poate
conţine.
• Anumite tipuri de virusuri au mecanisme specifice prin care produc o cantitate mai mare
de ARNm, ceea ce conduce la o economie semnificativă de material genetic.
De exemplu, bacteriofagul φ X174 are genomul format dintr-o moleculă de ADN monocatenar ce
conţine 5385 nucleotide, lungime suficientă pentru a codifica 4-5 proteine.
S.a dovedit insa, că acesta determină sinteza a 11 proteine virale diferite, ceea ce înseamnă că, la
nivelul genomului său există gene suprapuse (de fapt mai multe cadre de citire cu situsuri de iniţiere
diferite), fapt constatat si in cazul altor virusuri, precum:
 parvovirusurile (virusuri animale care au genom ADN monocatenar),
 geminivirusurile (virusuri vegetale cu genom ADN monocatenar) şi
 levivirusurile (bacteriofagi cu genom ARN monocatenar de tip +)
REPLICAREA VIRALĂ
• Virusurile se multiplica numai in celule gazda vii.
• Genomul viral conţine informaţia genetică necesară pentru propria replicare şi pentru
devierea metabolismului gazdei în sensul sintezei constituenţilor virali (echipamentul
enzimatic necesar replicării genomului viral, transcrierii genelor virale şi sintezei
proteinelor virale) şi a asamblării noilor particule virale.
• Particula virală rezultă din autoasamblarea componentelor sale moleculare sintetizate de
celula gazdă pe baza instrucţiunilor înscrise în acidul nucleic viral.

Etapele replicarii virale sunt:

1. Atasarea (adsorbtia) la receptorii specifici de pe suprafata celulara;
2. Patrunderea in celula gazda:
 Virusurile neanvelopate patrund printr-un proces de pinocitoza sau fagocitoza
 Virusurile anvelopate: patrund in celula gazda printr-un proces de endocitoza
(fuziunea anvelopei virale cu membrana celulara),
3. Separarea fizica a acidului nucleic viral de alte componente structurale (capsida); are loc in
citoplasma celulei gazda cu ajutorul aparatului enzimatic al acesteia;
4. Faza de eclipsa. Metabolismul celular este directionat catre sinteza particulelor virale noi si se
termina cu formarea particulelor virale infectioase;
5. Sinteza componentelor virale. -transcrierea informatiei genetice virale la ARNm, apoi are loc
traducerea ARNm (cu ribozomi si ARNt ai gazdei) la diferite componente virale (enzime si proteine
capsidale) si a genomului viral;
6. Asamblarea - noilor particule virale prin impachetarea genomului viral in capsida;
7. Eliberarea- noilor particule virale in mediul extracelular in urma lizei celulei gazda sau, daca sunt
anvelopate pot parasi celula gazda lasand-o intacta.
 Multiplicarea virusurilor cu genom ADN

In cazul virusurilor cu genom ADN, pe lângă

diferenţele de dimensiune şi de conformaţie
moleculară mai apar şi anumite particularităţi
legate de prezenţa la nivelul ADN a unor baze
azotate neobişnuite (bacteriofagii din grupul T
par conţin hidroximetil-citozină în locul
citozinei).
Prin convenţie, catena (-) a ADN dublucatenar
este cea care serveşte pentru transcrierea la
ARNm, iar ARNm tradus la proteine este
considerat plus (+).

Excepţii:
 geminivirusurile, care infectează diferite specii de plante, conţin ADN monocatenar care, în
celulele gazdă, îşi sintetizează catena complementară, iar ambele catene ale ADN rezultat
servesc pentru transcrierea la ARNm.

https://www.youtube.com/watch?v=uFXuxGuT7H8
 Multiplicarea virusurilor cu genom ARN

O categorie de virusuri cu genom ARN sunt

retrovirusurile care infectează celulele
mamaliene.
In acest caz, după infecţie are loc revers-
transcrierea ARN viral la ADNc.
Acesta se integrează în genomul celulei gazdă,
devenind provirus care determină producerea
de ARN viral.

Replicarea si sinteza proteinelor la retrovirusuri

Un exemplu de retrovirus este virusul HIV (Virusul imunodeficienței umane).

Capsida virusului are o formă alungita, în interiorul ei sunt trei enzime necesare pentru replicare:
• revers -transcriptaza, integraza și proteaza.
• materialul genetic al HIV, constă din două catene identice de ARN.

Genomul HIV contine:

 Două secvente ARN situate la extremităţile genomului viral;
 O secvenţă de nucleotide necesară încapsidării şi trei gene ce codifică o serie de proteine virale:
 gag (codifică sinteza proteinelor din miezul intern al virusului);
 pol (codifică sinteza mai multor enzime virale, inclusiv a reverstranscriptazei);
 env (codifică sinteza proteinelor din învelişul viral).
https://www.youtube.com/watch?v=HhhRQ4t95OI
 • O atenţie specială a fost acordată virusurilor cu genom ARN segmentat; se pare că fiecare
segment codifică pentru un anumit tip de proteine.
• In majoritatea cazurilor, fragmentele de ARN genomic sunt închise în aceeaşi capsidă, chiar
dacă este vorba de 10-12 segmente.
• De ex. virusul gripal al cărui genom este alcătuit din 8 segmente de ARN monocatenar,
reunite în aceeaşi
capsidă. Semnificaţia genomului
segmentat:
• conferă anumite avantaje virusurilor respective legate de posibilitatea “reasortării”
segmentelor genomice provenite de la virusuri diferite, cu formarea unor virusuri “noi”
conducând la mărirea variabilităţii virusurilor şi permiţând acestora să învingă rezistenţa
organismelor gazdă.
• Fenomenul (pseudorecombinare) ar putea explica apariţia de noi tulpini de virus gripal şi a
pandemiilor de îmbolnăviri umane prin schimbarea de fragmente genomice între virusul gripal
uman şi virusurile similare aviare, porcine sau ecvine.

Genomul bacteriofagului φ X174, cu cel

VIROIZII
• Alături de virusuri, în categoria sistemelor biologice acelulare sunt incluşi şi viroizii.
• Aceştia reprezintă cele mai mici particule infecţioase, mai mici decât cel mai simplu virus, ei
fiind alcătuiţi din câte o moleculă de ARN “nud”, neasociat cu nici un fel de proteine.
• Spre exemplu, viroidul ce determină infecţii severe la cocotier este alcătuit dintr-o moleculă
de ARN formată din 246 ribonucleotide, ea prezentând regiuni bicatenare ce alternează cu
regiuni monocatenare (datorită formării de legături de hidrogen intracatenare).
Infectarea celulelor vegetale depinde de existenţa unor răni la nivelul unor organe ale gazdei.
PRIONII
 Particule infectioase de natura proteica. Sunt transmisibile prin ingestie, transplant,
instrumente chirurgicale
Cauzeaza encefalopatii spongiforme:
- scrapia oilor,
- Boala Creutzfeldt-Jakob
- Boala vacii nebune etc.

Curs 4
ORGANIZAREA MATERIALULUI GENETIC
ORGANIZAREA CELULARĂ – GENOMUL PROCARIOT

• Organizarea procariotă este întâlnită la bacterii, actinomicete şi cianobacterii şi prezintă

toate insusirile organizării celulare: autoreproducere şi morfogeneză autonomă.
• Bacteriile sunt microorganisme unicelulare, fara organite celulare, cu ribozomi si un cromozom
circular inclavat in membrana celulara –nucleoid.
• Nucleoidul este reprezentat de un cromozom alcătuit dintr-o moleculă de ADN dublu catenar,
circulară, atașată în cea mai mare parte la membrana plasmatică. Nu conține proteine histonice.
• Pe lângă ADN cromozomial, multe bacterii poseda elemente genetice suplimentare,
extracomozomale, sub formă de molecule de ADN dublu catenar, circular închis, numite plasmide.

• GENOMUL PROCARIOT este alcătuit din două categorii de determinanţi genetici:

 gene esenţiale, localizate în structura cromozomului şi
  gene accesorii prezente în structura plasmidelor şi a elementelor genetice transpozabile
(secvențe de ADN care își pot schimba poziția în cadrul unui genom).
 La majoritatea bacteriilor, genomul bacterian constă dintr-un cromozom circular care
conține o singură moleculă de ADN cu o lungime de câteva milioane de perechi de baze. Nu
prezentă centromer.
 S-a constatat ca unele bacterii conțin cromozomi multipli, iar câteva au cromozomi liniari.
De exemplu, in cazul unor specii bacteriene aparținând genurilor Borrelia, Streptomyces,
Rhodococcus, Coxiella au cromozomi liniari.
 La Agrobacterium tumefaciens unul dintre cromozomi este circular, iar cel de-al doilea
linear.
CROMOZOMUL BACTERIAN
 Cromozomul bacterian este reprezentat de o singură moleculă lungă de ADN dublu
catenara, super-rasucita, care formeaza 40-50 de bucle de marimi diferite ce contin mici
cantitati de ARN si proteine.
 Fiecare bucla prezinta super-rasuciri secundare.
 Aceasta structura a cromozomului circular bacterian este stabila si ii confera continuitate de-a
lungul generatiilor.
• Regiunea celulară ocupată de nucleoid este plină de fibrile fine, paralele, ondulate, cu diametrul de
2.5 nm.

• Mărimea şi forma nucleoidului bacterian variază foarte mult în funcţie de natura mediului de
cultură şi a condiţiilor de mediu.
• Din punct de vedere chimic, nucleoidul este un complex ADN-ARN-proteine în care ADN
reprezintă 80% şi constituie cromozomul propriu-zis.
• Componenta proteică reprezintă 10% din nucleoid şi este formată în cea mai mare parte din
enzime -numite polimeraze -cu rol in replicarea materialului genetic.
• Cromozomii bacterieni au o singură origine de replicare.
• Duplicarea genomului este inițiată la nivelul originii replicării și avansează unidirecțional.
 • Cromozomul bacterian are în general o lungime de aproximativ 1000 μm și conține pana la 3500
de gene. Genele sunt organizate în operoni și, de obicei, nu conțin introni.

ELEMENTELE GENETICE EXTRACROMOZOMALE

• Elementele genetice extracromozomale sau elemente genetice accesorii (EGA) sunt
reprezentate de:
 plasmide,
 secvenţe de inserţie (SI),
 transpozoni (Tn) şi
 de unii bacteriofagi
• Comparativ cu informaţia genetică cromozomală, elemente genetice accesorii prezintă anumite
proprietăţi:
 Includ informaţie genetică accesorie, neesenţială pentru reproducerea organismului purtător
(unele dintre ele nu conferă nici o proprietate detectabilă);
 Sunt capabile de replicare (şi chiar suprareplicare) independentă faţă de cromozomul
bacteriei purtătoare.
Plasmidele
• Plasmidele sunt molecule de ADN dublu catenare, covalent închise sau, în anumite cazuri
lineare, care conţin informaţie genetică suplimentară pentru bacteriile posesoare.
• Plasmidele sunt spaţial separate de cromozom, au capacitatea de a se replica autonom faţă de
acesta şi pot fi perpetuate stabil în această stare
• Reprezintă 1-2% din cromozomul bacterian putand fi considerate “cromozomi miniaturali”.
 Plasmidele conţin informaţie genetică neesenţială pentru creşterea normală a celulelor gazdă,
ele putând fi pierdute sau dobândite fără să afecteze viabilitatea celulei gazdă.

Masa moleculară a plasmidelor variază în limite foarte largi: de la 1,5 x 106 Da până la 150 x 106 Da sau
chiar mai mult la unele plasmide mari.
• Cercetări recente au arătat că proprietăţile de nodulare şi fixare a azotului la bacteriile din genul
Rhizobium sunt determinate de gene localizate pe plasmide mari (megaplasmide) ce ajung la 400-
450 Mda.
 Nodozitati datorate bacteriilor din genul Rhizobium
Plasmidele poartă de multe ori gene care conferă trăsături avantajoase bacteriei gazda, cum ar fi:
 Rezistența la antibiotice, rezistența la metale grele, sinteza de antibiotice, sinteza de
bacteriocine, metabolizarea unor compusi (lactoza, sucroza etc.), fixarea azotului
(plasmidele Nif de la Rhizobium -proprietăţile de nodulare şi fixare a azotului la bacteriile din
genul Rhizobium sunt determinate de gene localizate pe plasmide)
 inducerea de tumori la plante cum ar fi plasmidele Ti de la Agrobacterium tumefaciens si
plasmidele Ri de la Agrobacterium rhizogenes.

Plasmida Ti (Tumor inducing)

 Exista mai multe tipuri diferite de plasmide: plasmide F (de fertilitate), plasmide R (de
rezistenta), plasmide virulente, plasmide metabolice etc. toate acestea fiind importante
pentru supraviețuirea organismului.
 Plasmidele sunt denumite şi clasificate în general, după efectul cel mai evident produs asupra
celulelor gazdă.
Plasmidele sunt utilizate frecvent în tehnologia ADN recombinant ca vectori de clonare a unor
gene de interes.
https://www.youtube.com/watch?v=GNMJBMtKKWU
 Elementele genetice transpozabile de la bacterii
• Elementele genetice transpozabile (EGT), (denumite si gene saritoare sau secvente mobile de
ADN) reprezinta segmente de ADN capabile să se replice în mod independent și să-si introducă
copiile într-o nouă poziție fie pe acelaşi cromozom, fie pe cromozomi diferiţi, proces numit
transpunere.
• Rezultatul este modificarea constitutiei genetice a organismului.
• Iniţial, au fost identificate, in anii 1940, la porumb (Zea mays) de către Barbara McClintock, care
a observat pigmentarea boabelor.

• Elementele genetice transpozabile au fost evidenţiate şi alte organisme (bacterii, fungi,

insecte, plante, mamifere). De exemplu, in organismul uman ele reprezintă cel puțin 50% din
ADN.
• Cele mai simple elemente genetice transpozabile sunt secvenţele de inserţie (SI) - sunt
secvente de dimensiuni mici (aproximativ 800 perechi de baze).
• Secventele de insertie codifica doar proteinele necesare pentru a-și asigura propria
transpozitie (de exemplu, gena pentru transpozază, enzima ce catalizează procesul de
transpoziţie).
• Secvenţele de inserţie sunt flancate de segmente de nucleotide terminale repetate inversat
(lungi de 9-41 pb) (Figura ), care servesc drept situsuri de recunoaştere pentru transpozază.

Mecanismele de transpoziţie
• au fost descrise două mecanisme de transpunere a SI: replicativă sau conservativă.
• În transpoziția replicativă, o copie a elementului transpozabil este inserată la nivelul unui nou
locus, în timp ce vechea copie rămâne la locusul iniţial; astfel, numărul de copii ale elementului
transpozabil crește.
 • În transpoziția conservativă, elementul transpozabil este excizat din locusul iniţial şi apoi este
inserat la nivelul unui nou locus, astfel încât numărul de secvenţe de inserţie per moleculă de
ADN nu se modifică.
• Uneori, două secvenţe de inserţie alăturate pot prelua în timpul transpoziţiei segmente specifice
de ADN aparţinând cromosomului în care sunt integrate.
• Rezultă în acest fel un transpozon (Tn) ce conţine două secvenţe de inserţie marginale şi, în plus,
gene specifice ce conferă un fenotip decelabil celulelor purtătoare (de exemplu, rezistenţă la
acţiunea unor antibiotice cum ar fi ampicilină, kanamicină, cloramfenicol etc).
• De exemplu transpozonul Tn10 are o marime de 9,3 kb și include un ADN central de 6,5 kb (gena
pentru rezistența la tetraciclină) și doua elemente IS inversate de 1,4 kb.
• In alte cazuri transpozonii prezintă secvenţe terminale repetate care nu sunt însă secvenţe de
inserţie (de exemplu, transpozonul Tn3).

• Semnificaţia elementelor genetice transpozabile:

 măresc cantitatea de material genetic, (se pot integra în diferite situsuri ale unui replicon sau la
nivelul unor repliconi diferiţi),
 pot produce modificări în funcţionarea genelor (activează gene “silenţioase” sau inactivează
gene normal funcţionale).

https://www.youtube.com/watch?v=ul8BmgqN2YY
Curs 5
ORGANIZAREA MATERIALULUI GENETIC
ORGANIZAREA GENOMULUI EUCARIOT
CARACTERISTICILE DEFINITORII PENTRU ORGANIZAREA GENETICĂ EUCARIOTĂ sunt:
 Materialul genetic este localizat într-un spaţiu delimitat de o membrană nucleară tipică,
dublu stratificată – NUCLEU;
 Prin localizarea sa în nucleu, materialul genetic este separat de “sediul” sintezei proteice,
astfel ca transcrierea genetică nu mai este cuplată cu traducerea;
 Transcrierea genetică se desfăşoară în nucleu, iar traducerea se realizează în citoplasmă, la
 nivelul ribozomilor
 La eucariote, informaţia genetica este repartizata pe mai mulţi genofori –
CROMOZOMI.

CROMOZOMII LA EUCARIOTE

 La eucariote majoritatea speciilor sunt diploide, celulele somatice contin 2 seturi de

cromozomi.

Ex. Omul are 2 seturi de cromozomi, fiecare set alcatuit din 23 cromozomi, in total 46.
 În interfaza ciclului celular, inainte de faza de sinteza, fiecare cromozom conţine o singură
moleculă lineară de ADN dublu catenar (ce corespunde unei cromatide).
 In faza de sinteza, cromozomul este replicat, devine bicromatidic, fiind alcătuit din două
molecule identice de ADN.
 Comparativ cu celulele bacteriene, cromozomii eucariotelor conțin cantități enorme de ADN
(Ex. La om, cantitatea de ADN este de 1000 de ori mai mare decât la E.coli).
COMPOZIŢIA CHIMICA A CROMOZOMILOR EUCARIOTICI:
 ADN (13–15%), ARN (12-13%),
 Proteine histonice şi nonhistonice (68-72%),
 Mici cantităţi de lipide,
 Ioni de Ca2+ şi Mg2+,
 unele poliamine (spermina şi spermidina).
 Cantitatea acestor componente la nivelul nucleului şi al cromozomilor este variabilă în funcţie de
specie, de tipul morfofuncţional de celulă, de etapa ontogenetică sau de treapta filogenetică.
 Ca și cromozomii bacterieni, fiecare cromozom eucariot este format dintr-o singură moleculă
de ADN, extrem de lungă.
  Pentru ca acest ADN să se potrivească în nucleu, sunt necesare împachetări și plieri
extraordinare realizate în urma complexării ADN cu alte componente moleculare, în primul
rând, cu proteine bazice denumite HISTONE.
 Complexarea permanentă a ADN cromozomal cu histonele face ca, la eucariote, substanţa
nucleară (cromatina) să prezinte la nivel ultrastructural un aspect fibros.
 Complexul ADN-protein histonice (nucleo-histonic) formeaza FIBRA DE CROMATINA.
 Unitatea structurală a cromozomilor este FIBRA DE
CROMATINĂ. Exista 2 TIPURI DE BAZĂ ALE CROMATINEI:
• Eucromatina - suferă o condensare intensă în diviziune şi decondensare puternică în
interfază; apare sub formă dispersată la nivelul nucleului interfazic.
• Heterocromatina - este condensată pe tot parcursul ciclului celular, apărând mai intens
colorată decât eucromatina; este localizată, de obicei, la nivelul anumitor regiuni
cromozomale – centromere si telomere.

Heterocromatina este adesea asociată cu membrana internă a învelişului nuclear- membrana implicata
în schimburile materiale, energetice şi informaţionale dintre nucleu – citoplasmă.
Au fost descrise 2 tipuri de heterocromatină:
 heterocromatina constitutivă formată din regiuni care nu sunt exprimate (transcrise), (aceasta
include sateliţii) si are un rol structural pentru cromozom.
Deseori aceste secvenţe sunt concentrate la nivelul unor regiuni specifice, de obicei în jurul centromerului;
 heterocromatina facultativă care ia forma unor cromozomi întregi în anumite tipuri celulare.
Cel mai cunoscut exemplu este cromatina sexuală ce reprezintă unul dintre cromozomii X de la
femelele de mamifere care se inactivează permanent, randomic, prin heterocromatinizare.

CLASELE DE SECVENŢĂ DIN ADN CROMOZOMAL EUCARIOT

Tehnicile biochimice şi biofizice care implică secvenţierea (stabilirea ordinii nucleotidelor în
molecula de ADN), au pus în evidenţă un tip particular de secvente de baze ce apar de un anumit numar de
ori in genom. Există 3 tipuri distincte de secvenţe în ADN eucariot:
 Secvenţe unice sau nerepetate, prezente într-o singură sau in cateva copii în genom.
 sunt localizate la nivelul eucromatinei;
  corespund genelor structurale ce codifică pentru sinteza proteinelor şi a genelor reglatoare
adiacente.
 Secvenţe moderat repetate
 Sunt secvenţe simple, cu lungimea de 100-150 pb repetate de 102-105 ori în genom.
 Sunt localizate la nivelul regiunilor de eucromatină;
 Uneori, aceste secvente reprezinta copii multiple ale aceleasi gene cum ar fi de ex. genele ce
codifica pentru ARNr ce intra in structura ribozomilor, ARNt sau pentru histone.
 Reprezintă aproximativ 30-60% din ADN total.
 Secvenţe înalt repetate
 Sunt secvențe foarte scurte, repetate în tandem; sunt prezente în sute de mii până la
milioane de exemplare;
 Unitatea de repetiţie este formată dintr-un număr mic de nucleotide care sunt repetate de până
la un milion de ori per genom haploid;
 Dacă aceste secvenţe sunt alcătuite din câteva zeci de nucleotide repetate sub formă
tandemică se vorbeşte despre microsateliţi.
 Sunt localizate mai ales la nivelul heterocromatinei din regiunea centromerului, a telomerelor
şi a constricţiilor secundare.
PROTEINELE HISTONICE
ADN eucariot cu localizare nucleară este asociat în permanenţă cu proteine bazice denumite histone.
• Complexul nucleo-histonic rezultat se numeşte cromatină.
• Aceste proteine au încărcătură pozitivă şi interacţionează cu grupările fosfat ale ADN.
• Legarea histonelor la ADN:
 se realizează prin intermediul unor legături ionice între grupările fosfat (- PO4) ale ADN şi

grupările amino (- NH2) ale histonelor si

 nu are specificitate de secvenţă dar există anumite preferinţe de legare a resturilor de lizină la
perechile A-T şi de arginină la G-C.
• Asocierea ADN – histone este realizată în egală măsură la nivelul eucromatinei şi
heterocromatinei, si a secvenţelor unice sau repetitive din ADN.
PROTEINELE HISTONICE:
 Au un rol structural în menţinerea şi controlul conformaţiei cromosomului;
 Asigură reglarea genică grosieră;
 Acţionează ca represori ai activităţii genetice deoarece condensarea cromatinei şi superspiralizarea
ADN determină inhibiţia sterică a transcrierii, starea condensată a ADN nefiind propice pentru
transcriere.
 La eucariotele superioare, au fost descrise 5 tipuri de histone, care se pot separa prin cromatografie
pe schimbători de ioni: H1, H2A, H2B, H3 şi H4.
 Cu excepţia histonei H1, toate celelalte histone se află în raport echimolar cu ADN.
Prin clonarea genelor pentru histone de la ariciul de mare în E.coli s-a demonstrat faptul că aceste gene
pentru histone sunt linkate, fiind localizate pe acelaşi segment de ADN (de aproximativ 7000 pb),
ordinea acestor gene fiind:
H1 – H 4 - H 2B  H 3 – H 2A

• Acest tandem repetându-se de aproximativ 1000 ori, iar regiunile codificatoare sunt separate
de secvenţe spaţiatoare (necodificatoare) intergenice.
• Activarea acestor gene se realizează prin interacţiunea respectivelor segmente de ADN cu
proteine nonhistonice fosforilate care au probabil capacitatea de a recunoaşte specific aceste
gene.
• Genele pentru histone nu prezintă introni ci au doar secvenţe informaţionale (exoni).
Sinteza histonelor se desfăşoară în citoplasmă şi odată sintetizate ele sunt transferate rapid în nucleu.
• Când sinteza ADN este blocată, producerea de histone scade şi ea rapid. Activarea acestor gene
are loc prin interacţiunea respectivelor segmente de ADN cu proteine nonhistonice fosforilate
care au probabil capacitatea de a recunoaşte specific aceste gene.

PROTEINELE NONHISTONICE SAU HERTONE

In afara histonelor, în structura cromatinei nucleare, intim asociate cu ADN, mai intră un grup
heterogen de proteine numite proteine nonhistonice sau hertone, bogate în aminoacizi cu caracter
acid aşa cum sunt triptofanul şi acidul aspartic.
 Nonhistonele reprezinta un grup foarte heterogen şi numeros, cu peste 120 tipuri diferite, cu
greutăţi moleculare cuprinse între 10.000 şi 150.000 Da.
 Au specificitate de specie dar mai ales de ţesut, variind calitativ şi cantitativ în funcţie de
intensitatea proceselor metabolice ale ţesuturilor respective.
 Sunt implicate în reglajul fin al activităţii genelor, prin interacţiunea lor cu histonele
asigurând activarea specifică a genelor care trebuie să funcţioneze la un moment dat.
Activarea genelor se realizează în special prin fosforilare.
 Nonhistonele cuprind o serie de enzime ale metabolismului nuclear, cum ar fi: ADN-
polimeraze, ARN-polimeraze, NAD-sintetaze, nucleozid-trifosfataza, metilaze, fosfokinaze,
proteine cu caracter contractil de tipul miozinei, actinei, tubulinei (proteine implicate în
“mişcările” cromosomilor).
 Ca şi proteinele histonice, proteinele nonhistonice sunt sintetizate în citoplasmă şi apoi
transferate în nucleu.
 • Activitatea lor presupune interacţiuni complexe atât cu histonele cât şi cu ADN şi ARN.

ORGANIZAREA MOLECULARĂ A FIBREI DE CROMATINĂ

ADN ASOCIAT CU HISTONELE FORMEAZA FIBRA DE CROMATINA.
 Cromatina eucariotelor este alcatuita din unitati ce se repeta denumite NUCLEOSOMI cu
o forma aproximativ sferică si un diametru de 11 nm.
 NUCLEOSOMUL reprezintă un corpuscul histonic asociat cu un segment de ADN de 146
pb, partea internă corespunzând miezului globular histonic.
 Miezul globular histonic prezintă două zone:
- O zona bazală, tetrameră constituită din 2H3 şi 2H4, deasupra căreia este localizată
cealaltă
- zona tetramerică, constituită din 2H2A şi 2H2B.

 Fibra fundamentală de cromatină, cu un diametrul de 300 nm, se spiralizează într-o

structură helicala, de 3-6 nucleosomi per tur de spiră, numită SOLENOID.
 Solenoidul are un diametru de 30nm şi înălţimea pasului de 11 nm.
 Helixul poate avea atât sens dextral cât şi senestru.
 În cadrul solenoidului nucleosomii sunt astfel aşezaţi încât histonele H1 se dispun în
centrul helixului.
 La rândul ei, fibra de cromatină suferă alte condensări în spire cu configuraţii helicale de ordin
superior.
 Solenoid
https://www.youtube.com/watch?v=tQalWZgOTl4
https://study.com/academy/lesson/histones-function-types-quiz.html

STRUCTURA CROMOZOMULUI EUCARIOT

Cromozomii eucariotelor reprezintă entităţi

genetice ale genomului eucariot, purtători ai
genelor, fiind deci genoforii acestora.
Programul genetic al unei celule eucariote este
distribuit pe mai multe genomuri: nuclear,
mitocondrial şi plastidial.
Cromozomii sunt structuri în care se organizează
cromatina nucleului interfazic la inceputul
diviziunii nucleului, în urma unor procese de
spiralizare şi condensare progresivă a fibrelor de
cromatină.
Structurile fibroase interfazice care reprezintă
cromosomi despiralizaţi s-au mai numit
cromoneme sau genoneme.

Fiecare cromozom EK contine o molecula de ADN, de regula liniara. Pentru replicarea cromozomilor
sunt necesare 3 tipuri de regiuni cromozomale:
 Originea replicarii
 Centromerii
 Telomerele
  Originea replicarii - fata de majoritatea cromozomilor bacterieni, care au o singura origine a
replicarii, cromozomii eucariotici contin mai multe origini ale replicarii dispuse la fiecare
~100.000 pb.
 Centromerii- sunt regiuni cu rol in segregarea cromozomilor in timpul mitozei si meiozei.
 La majoritatea EK, cromozomii contin un singur centromer dispus la nivelul Constrictiei
primare.
 Centromerii functioneaza si ca situsuri de formare a Kinetocorilor, care se asambleaza
inaintea si pe parcursul etapelor diviziunii celulare.
 Un kinetocor este alcatuit dintr-un grup de proteine celulare, si joaca un rol important in
atasarea cromozomilor la fibrele fusului de diviziune.
 Telomerele – sunt regiuni specializate, localizate la capetele cromozomilor.
 Secvențele telomerice constau, de obicei, dintr-o serie de nucleotide cu citozină urmate de mai
multe nucleotide cu adenină sau timină sau ambele
 Au rol replicarea si stabilitatea cromozomilor.

https://www.youtube.com/watch?v=57Q5V0HcIWU

TIPURI DE CROMOZOMI LA EUCARIOTE

CROMOZOMII URIAŞI SAU POLITENI
Cercetările de citogenetică efectuate la Drosophila melanogaster au evidenţiat faptul că, în celulele
glandelor salivare ale larvelor există un tip special de cromozomi ce au primit denumirea de
CROMOZOMI POLITENI.
In anumite condiţii anormale sau sub acţiunea unor factori mutageni care afectează funcţiile celulare,
replicarea cromosomilor nu este urmată de replicarea nucleului şi de diviziunea celulară ceea ce are
drept consecinţă formarea DIPLOCROMOZOMILOR, care nu se separă.
• Acest proces determină dublarea, triplarea, multiplicarea cantităţii iniţiale de ADN
fenomen cunoscut sub numele de ENDOCICLU.
• De exemplu, endocicluri apar la înţeparea plantelor de către unele insecte sau în cazul
infecţiilor virale sau cu micoplasme, urmate de formarea galelor sau a altor malformaţii.
• Unele endocicluri sunt legate de procese normale de citodiferenţiere.
 • Aşa este cazul glandelor salivare de la larvele de diptere ca şi în cazul glandelor sericigene
de la viermele de mătase, endociclurile respective ducând la formarea cromozomilor uriaşi
sau politeni.

Cromozomii politeni se formează în timpul interfazei, în anumite celule specializate (glande

salivare de la larve de diptere, la angiosperme, protozoare) în cursul unui proces ce presupune mai
multe evenimente. Astfel,
• In celulele glandelor salivare ale larvelor de Drosophila (2n=4), fiecare cromozom este supus
unui ciclu de replicări mitotice (10 cicluri);
• In aceste replicari, cromatidele rezultate nu se mai separa deoarece nici celulele în care se
desfăşoară fenomenul (celulele glandelor salivare) nu se mai divid (la începutul metafazei ele
degenerând); fenomenul de acest tip se numeşte ENDOMITOZA sau
ENDOREDUPLICARE.
• Cei patru cromozomi de politeni sunt uniti între ei prin regiunile apropiate de centromerii
lor, formand un punct central numit CROMOCENTRU.
• Endoreplicarea apare în celulele glandelor salivare larvare ale multor specii de Diptera și
crește producția de ARNm pentru proteina adezivă pe care larvele o utilizează pentru a se
ancora, de exemplu, de pereții vaselor de cultură.
La microscopul optic, la nivelul fiecărui cromozom politen pot fi observate numeroase benzi
întunecate ce alterneaza cu benzi mai clare - interbenzi.

Benzile transversale întunecate (5149 benzi la Drosophila melanogaster) ale cromozomilor politeni sunt
constituite din cromomerele tuturor fibrelor de cromatină (1024) aşezate paralel; pe baza aspectului lor
fiind alcătuită o aşa numita hartă citologică.
 • Benzile întunecate alternează cu cele clare într-un model ce are specificitate de specie -
reprezintă o caracteristică a fiecărei specii.
• In cromozomii politeni aproximativ 95% din ADN este prezent în benzi, iar restul de 5% se află
în interbenzi.
Examinarea cromozomilor politeni a permis evidenţierea creşterii diametrului anumitor regiuni şi un
aspect lax al acestora. Explicatia:
 Datorită activării unor gene de la nivelul cromomerelor, acestea se despiralizează şi capătă
un aspect de fundă.
 În funcţie de dimensiunea pe care o au acestea au fost numite PUFE (au dimensiuni mici) sau
INELE BALBIANI (cand au dimensiuni mai mari).

• Aceste zone reprezintă sediul unor bogate sinteze de ARN, astfel că pufele şi inelele Balbiani
reprezintă sediul transcrierii genetice la nivelul cromozomilor politeni.
• In cursul dezvoltării larvare, pufele apar şi dispar într-un mod caracteristic, specific de
stadiul larvar şi de ţesut. De asemenea, formarea lor poate fi indusă experimental .
• Cromozomi politeni au mai fost descrişi la unele plante angiosperme, la protozoare şi
chiar în celule maligne.

CROMOZOMII PERIE DE LAMPĂ (LAMPBRUSH)

Cromozomii perie de lampă (lampbrush) reprezintă un alt tip particular de organizare a cromozomilor
la eucariote.
• Ei apar în timpul meiozei I (in Diploten) desfăşurata în ovogeneza multor grupe de vertebrate,
mai ales la amfibienii urodeli, dar şi la unele nevertebrate;
• Au fost denumiţi astfel după forma lor particulară asemănătoare unei perii de curăţat sticla unei
lampi cu gaz.
• Au mai fost denumiţi şi cromozomi plumoşi şi sunt caracteristici stadiului de diploten prelungit
al meiozei.
 Forma lor este reversibilă în stadiul următor, diakineza, revenind la forma obişnuită a cromozomilor
meiotici.
• Cromozomul lampbrush este un bivalent meiotic format din două perechi de cromatide surori;
• Fiecare pereche de cromatide formează o serie de cromomere elipsoidale, cu un diametru
de 1-2 µm, care sunt conectate la un ax central.
• Axul principal al fiecărui cromozom de acest tip este format din două filamente
longitudinale care reprezintă cele patru cromatide.
• De la nivelul cromomerelor de dimensiuni şi forme diferite emerg lateral, simetric, bucle
filiforme de diferite dimensiuni.
 Buclele reprezintă zone despiralizate ale fibrei de cromatină la nivelul cărora ADN este supus
unui proces activ de transcriere.
 Morfologia şi funcţia buclelor laterale ale cromozomilor lampbrush sunt echivalente celor ale
pufelor şi inelelor Balbiani din sistemul politen, ele fiind implicate în optimizarea eficienţei
transcrierii genice.

Deosebirea dintre cromozomii politeni şi cei lampbrush este că:

 prima categorie este ireversibilă (ei nu mai revin niciodată la forma iniţială), pe când cei
lampbrush sunt structuri reversibile (după ce îşi îndeplinesc funcţia de sinteza intensă de ARNr
sau alte tipuri de ARN revin la forma normală de bivalenţi).

https://www.youtube.com/watch?v=i9AbkNGh2u8
https://www.youtube.com/watch?v=hywRdDVR76A
https://www.youtube.com/watch?v=bm4JCWE3aso
Curs 6
GENELE SI STRUCTURA LOR MOLECULARA

Noţiunea de genă a fost introdusă în 1909 de către geneticianul olandez W. Johannsen, ea înlocuind-o pe
cea de factor ereditar folosită de G. Mendel elaborata in a 2 –a jumatate a secolului 19.
 Genele controlează toate aspectele vieţii unui organism, codificând produşi care sunt responsabili
pentru dezvoltarea, reproducerea, metabolismul etc. unui organism.
 Genele sunt reprezentate de secvenţe specifice de nucleotide care determină diferitele
caracteristici ale unui organism.
 Gena este unitatea de stocare a informației genetice, capabilă de a suferi replicare,
exprimare, mutație și recombinare.
• Genele sunt localizate pe cromozom, intr-o anumita pozitie numita locus.
• În cazul organismelor haploide (n) gena se gaseste într-un singur exemplar, iar
• la organismele diploide (2n) ea se afla sub formă de pereche numite gene alele, care pot fi
identice (homozigote) sau diferite (heterozigote).

DEFINITIA GENEI
 In conceptia clasica, gena reprezintă unitatea de bază a eredităţii, ea fiind plasată pe cromozom,
într-un singur exemplar în cazul organismelor haploide (n) sau sub formă de pereche (alele) la
cele diploide (2n).
Genele prezentau 3 caracteristici de baza:
1. Unitate functionala – determina producerea unui anumit fenotip;
2. Unitate mutationala – prin care gena normala (tipul salbatic) se transforma, prin mutatie,
in alela sau alelele sale care afecteaza acelasi caracter;
3. Unitate de recombinare genetica – prin care genele de pe un cromosom se pot transfera
pe cromosomul sau pereche prin fenomenul de crossing- over.
 In conceptia actuala
Gena poate fi definita drept un segment de ADN sau ARN (în cazul ribovirusurilor) format dintr-o
anumita secventa de nucleotide, care conţine informaţia genetică ce determină ordinea de
succesiune a nucleotidelor intr-o molecula de ARNm (transcriere genetica), respectiv a
 aminoacizilor dintr-o catenă polipeptidică (traducere genetica) sau sinteza altor biomolecule
(ARNr, ARNt, ARNsn etc).

Clasificarea genelor
Pe baza localizarii lor pe cromozomi (autozomi sau heterozomi), genele pot fi:
 autozomale sau
 heterozomale.

In functie de pozitia lor in celula, la organismele eucariote, genele pot fi:

• nucleare – localizate in nucleu, ele manifestandu-se la descendenti dupa tipul mendelian;
• extranucleare- plasate in organitele celulare (mitocondrii si cloroplaste), prezentand un
mod de transmitere nonmendelian.
Totalitatea materialului genetic al unui organism (ADN, ARN, gene, cromozomi) se numeste GENOM.
Numărul genelor din genomul unui organism (întregul set de cromozomi) variază semnificativ între
specii. De exemplu:
 genomul uman conține aproximativ 20 000 până la 25 000 de gene,
 genomul bacteriei Escherichia coli contine 5.416 gene.
 bacteria Mycoplasma genitalium are cel mai mic număr de gene, doar 517
 Arabidopsis thaliana - are aproximativ 25.500 de gene; genomul său este unul dintre cele mai
mici cunoscute din regnul plantelor.
• Unul dintre cele mai importante concepte din genetică este distincția între insusirile unui organism
și gene.
 Insusirile unui organism nu sunt moștenite direct.
 Genele sunt mostenite si, impreuna cu factorii de mediu, determina expresia insuririlor
organismului respectiv.
 Informația genetică pe care o posedă un organism individual reprezinta genotipul său, care,
pe baza interactiunii cu factorii de mediu determina insusirile sale sau fenotipul său.
De exemplu, grupa de sânge A este un fenotip, iar informațiile genetice care codifică antigenul de tip A
din sânge reprezinta genotipul.
 Genotipul unui organism reprezinta setul de gene pe care acesta îl are.
 Fenotipul unui organism reprezinta toate caracteristicile sale observabile - care sunt influențate
atât de genotipul său, cât și de mediul înconjurător.
 EXPRIMAREA GENEI
 Atunci când este necesară producerea unui anumit produs - codificat de o gena, gena
respectiva este copiata printr-un proces numit transcriere.
 Rezultatul procesului de transcriere (care are loc in nucleu) este o molecula de ARNm care
poarta mesajul genetic copiat.
 ARNm trece apoi in citoplasma, la ribozomi, unde are loc convertirea mesajului genetic
purtat de acesta la o secvenţă de aminoacizi dintr-o catenă polipeptidică.
 Sinteza proteinelor la nivelul ribozomilor, se realizeaza pe baza succesiunii codonilor din
ARNm.
 Acest proces poartă denumire de traducere.
 Procesul prin care o genă este copiată şi apoi tradusa, determinand sinteza unui anumit
produs, poartă numele de exprimare a genei.

Dogma centrala a Biologiei moleculare: ADN codifica pentru ARN care codifica pentru proteine

• In 1941, G.W. Beadle si E.L. Tatum au elaborat pe baza unor cercetari experimentale ipoteza:
“o genă – o enzimă”
Conform căreia o genă este responsabilă de producerea unei enzime sau a unui lanț polipeptidic.
S.a constatat că nu toate genele codifică o enzimă și că unele enzime sunt alcătuite din mai multe catene
polipeptidice codificate de două sau mai multe gene.
 De exemplu, hemoglobina umana A este alcatuita din 4 catene polipeptidice identice 2 cate 2,
(2α si 2β) ea fiind codificata deci de 2 gene diferite.
 Ca urmare, ipoteza “o gena-o enzima” a devenit “o gena - o catena polipeptidica”.
 GENE CONTINUE SI DISCONTINUE
In cazul majorităţii bacteriilor (procariote), cu excepţia arhebacteriilor, genele au o structură
continuă (secvențele codificatoare nu sunt întrerupte de secvențe necodificatoare).
• La bacterii genele sunt organizate in unitati functionale numite operoni.
Un operon este alcatuit din una sau mai multe gene structurale legate la o gena operator.
• Genele structurale codifica pentru sinteza unor proteine specifice.
• Operatorul conține codul necesar pentru a începe procesul de transcriere a mesajului,
continut de genele structural, în ARNm.
• Activitatea operonului este controlată de o genă de reglatoare, care produce o moleculă de
proteină numită represor.

La eucariote genele au o lungime mai mare iar numărul acestora nu mai este corelat cu lungimea
moleculei de ADN.
• Experimentele efectuate de Chambon în 1977 asupra genei ce codifică ovalbumina din albuşul de
ou de găină au evidenţiat că lungimea ARNm este mai mică decât cea a genei corespunzătoare.
• Prin examinarea la microscopul electronic a hibrizilor moleculari ADN-ARNm pentru
ovalbumină s-au observat şapte bucle monocatenare la nivelul catenei de ADN.
Pe baza acestei descoperiri, Gilbert a propus în 1978 terminologia corespunzătoare pentru acest fenomen:
 Secvenţele de nucleotide (portiunile din gena) ce sunt transcrise în ARNm se numesc
exoni, iar cele necopiate, care sunt eliminate in cursul transcrierii, se numesc introni.
• In acest fel, se poate spune că gena ovalbuminei este alcătuită din 7 introni şi 8 exoni, lungimea
totală a genei fiind de aproximativ 7700 pb, faţă de 1872 nucleotide cât are ARNm
corespunzător.
• Astfel, la eucariote, genele prezinta în structura lor atât secvenţe informaţionale – exoni (a căror
succesiune de codoni se regăseşte în ordinea aminoacizilor prin polipeptidul codificat) cât şi
secvenţe noninformaţionale- introni.
• In acest fel, genele eucariotelor au o structură discontinuă sau în mozaic.
 FAMILII MULTIGENICE SI PSEUDOGENE
• Aşa cum s-a menţionat, la organismele haploide există câte un singur exemplar din fiecare genă
în timp ce la eucariotele diploide genele se găsesc în perechi (alele).
• Cu toate acestea, există numeroase exemple când genele se află într-un număr mai mare de
exemplare, fenomenul primind denumirea de amplificarea genică (copii multiple ale unei gene).
• Exemple:
 genele pentru histone care sunt grupate la nivelul unor regiuni cromozomale distincte
repetate de 100-1000 ori;
 genele pentru ARNr care prezintă 450 copii la Xenopus laevis, peste 2000 exemplare la om, 200
exemplare în cromozomii de la găină şi 32.000 copii la zambilă (Hyacinthus orientalis).
Un alt fenomen observat în cazul unor gene de la eucariote este cel al familiilor multigenice.
• Termenul este folosit pentru a include grupuri de gene implicate în biosinteza catenelor
diferite ale aceleiaşi proteine sau a unor gene înrudite;
• Avantajul este că, al un moment dat se poate sintetiza o cantitate mai mare din anumite
proteine, asigurându-se în acest fel o adaptare mai eficientă la mediu.
• O altă categorie de gene identificate în genomul eucariot este reprezentat de pseudogene.
• Termenul de pseudogene a fost inventat in 1977 (Jacq si colab., 1977) si se refera la gene
nefuncţionale, silenţioase care provin dintr-o genă ancestrală, comună cu alte gene înrudite,
care aveau funcţii precise.
• Pseudogenele pot rezulta prin mutații ale unei gene ancestrale, comună cu alte gene înrudite
functionale.
• De exemplu, în familia genelor pentru hemoglobină de la om există două pseudogene notate
psiβ1 si psi β2 care sunt inrudite ca structura cu genele normale dar care prezinta aberatii
fiind astfel nefunctionale.
 • Rolul acestor gene este de a participa la realizarea arhitecturii normale a cromozomilor şi de a
acumula mutaţii, constituind o adevărată sursă de variabilitate prin posibila dobândire a unor
funcţii noi.
GENE SUPRAPUSE

Genele suprapuse au fost descoperite la virusuri.

Astfel, la bacteriofagul  X174 care are genomul
viral reprezentat de ADN monocatenar cu 5.375
nucleotide, s-au identificat 11 gene care au fost
notate de la A până la K.
Genele A si B determina sinteza a 2 proteine
diferite si sunt suprapuse, la fel si genele D si E.
Deci, aceeaşi porţiune din ADN poate fi folosită
pentru a specifica două catene polipeptidice
diferite. Acelaşi fenomen a fost observat şi în cazul
virusului SV40.

Avantajele acestui fenomen:

 economia de material genetic cu păstrarea cantităţii sporite de informaţie genetică.
Principalul dezavantaj: este acela că o mutaţie care afectează o genă, afectează şi gena suprapusă
astfel că virusul poate să piardă însuşiri importante.

https://www.youtube.com/watch?v=lal1aaf14PQ

https://www.youtube.com/watch?v=OEWOZS_JTgk
Curs 7
SINTEZA REPLICATIVĂ A ADN

REPLICAREA SEMICONSERVATIVA A ADN

Pentru ca informatia genetica sa fie transmisa de la parinti la descendenti, materialul genetic trebuie copiat.

Procesul de sinteza a ADN se mai numeste si REPLICARE (to replicate = a copia).

 Are loc in interfaza ciclului celular cand se produce dublarea cantităţii de ADN (in faza de
sinteza) cantitate care apoi revine la normal în urma diviziunii celulare.
 Dublarea cantităţii de ADN se bazează pe complementaritatea structural-funcţională a
celor două catene ADN.
 In timpul acestui proces, numit “Replicarea ADN”, cele două catene ADN servesc fiecare
drept model sau matriţă pentru sinteza unei noi catene complementare care se numeşte
REPLICĂ.

Moleculele de ADN nou formate vor avea fiecare o

catena veche, care a servit drept matrita, si o catena
nou sintetizata.
ACEST MOD DE REPLICARE SE NUMESTE
REPLICARE SEMICONSERVATIVA - deoarece
fiecare dintre catenele originale rămâne intactă
(conservată).
În final se formează două molecule identice de

ADN bicatenar. Astfel, molecula de ADN este

replicata in asa fel incat ambele copii contin aceeasi
informatie (aceleasi secvente de baze) ca in
molecula originala.

Experimentul Meselson și Stahl

Caracterul semiconservativ al replicării ADN la bacterii a fost demonstrat de Meselson şi Stahl (1958).
Ei eu dezvoltat o metoda experimentala pentru a distinge catenele fiice nou sintetizate de cele
parentale cu ajutorul tehnicilor de separare a moleculelor de ADN, în funcţie de densitatea lor
(prin centrifugare în gradient de clorură de cesiu).
 • Initial, ei au cultivat bacteria E. coli pe un mediu de cultură în care sursa unică de azot,
14 15
clorura de amoniu (NH4Cl), NU conţine azotul normal N ci izotopul greu al acestuia N.
• Dupa mai multe generaţii de cultura pe un astfel de mediu a rezultat o populatie celulara in
15
care toate moleculele de ADN contineau incorporat N in bazele azotate.
• La fiecare generatie (incepand cu generatia “0”) bacteriile erau trecute pe mediu normal, cu
14
N.
15
• Dupa multiplicare, bacteriile contineau pe langa molecule de ADN originale, cu N
14
incorporat, si molecule de AND nou sintetizate, cu N.
• Analizand densitatea de ADN prin centrifugare in gradient de CsCl, s-a constatat ca ADN
14 15
replicat avea o densitate intermediara intre N si N.

Reprezentarea schematică a experimentului lui Meselson şi Stahl de demonstrare a modelului de replicare

semiconservativa a ADN

• Prin ultracentrifugarea ADN izolat de la ambele tipuri de bacterii (de la cele cultivate pe mediu
cu 14N şi respectiv de la cele cultivate pe mediu cu 15N) s-a evidenţiat prezenţa a mai multor
tipuri de ADN care sedimentează (formează benzi compacte) în tubul de centrifugă la niveluri
diferite sub forma unor benzi:

 Daca ambele catene ADN contin 15N, apare o bandă “grea”, spre baza tubului de centrifugă
(densitate mare);
 Daca ambele catene ADN contin 14N, apare o bandă “uşoară”, dispusă mai spre vârful tubului
(densitate mica).
 14 15
 Daca una dintre catenele ADN contine N iar cealalta N (densitate intermediara), apare o
banda intermediara.
• Celulele bacteriene care au desfăşurat un singur ciclu de diviziune prezintă un model de
bandare intermediar între cele ce au crescut pe mediu cu izotopul greu şi cele ce au crescut pe
mediu cu izotopul uşor al azotului.
• De aici s-a tras concluzia că acest ADN este un hibrid, având catena matriţă grea, iar replica
conţine izotopul uşor.
• Aceasta a fost prima dovadă experimentală la nivel molecular a modelului semiconservativ de
replicare a ADN
• La eucariote -prin aplicarea aceleiaşi metode de marcare a ADN - a permis evidenţierea faptului
că, după o rundă de replicare în prezenţa timidinei radioactive, fiecare moleculă de ADN
rezultată este alcătuită dintr-o catenă polinucleotidică radioactivă şi o alta neradioactivă.
• Dacă celulele eucariote sunt lăsate să realizeze încă o rundă de replicare în absenţa timidinei
marcate, celulele rezultate vor conţine două tipuri de molecule de ADN:
 unele molecule vor fi “hibride” (cu o catenă radioactivă şi cealaltă neradioactivă), iar
 alte molecule vor avea ambele catene neradioactive.
• Toate aceste rezultate experimentale indică faptul că, atât la procariote cât şi la eucariote,
replicare a ADN cromozomal este de tip semiconservativ.

https://www.youtube.com/watch?v=yDQg7uXShUs
Sinteza de noi molecule de ADN se realizează printr-un sistem de copiere unic în lumea
macromoleculelor;
 Replicarea este un proces caracteristic numai acizilor nucleici.
 Structura acizilor nucleici este foarte potrivită pentru realizarea replicării lor: astfel dintr-o
moleculă rezultă două molecule fiice, identice între ele şi totodată, identice cu molecula iniţială.
Se asigură astfel:
 reproducerea fidelă şi continuitatea fenomenului ereditar de-a lungul generaţiilor si
 dublarea cantităţii de informaţie genetică (respectiv multiplicarea sistemelor biologice).
Cantitatea dublată de material genetic este repartizată în mod echilibrat, prin procesul diviziunii
celulare, la cele două celule fiice.
• Pentru ca procesul de replicare sa aiba loc sunt necesare cel putin trei grupuri majore de
componente:
1. O matriţă de ADN monocatenar;
2. Nucleotide - sub forma de trifosfati (dNTP: dATP, dGTP, dCTP, dTTP) care urmează să fie asamblate
într-o nouă catenă polinucleotidică;
3. Enzime și alte proteine care "citesc" catena matriţă și asamblează nucleotidele într-o moleculă nou
sintetizată de ADN.
In general, sinteza ADN dupa modelul semiconservativ se realizeaza astfel:
 Procesul este initiat la nivelul unei secvente specifice numita originea replicarii.
 intai are loc ruperea legaturilor de H2 dintre cele 2 lanturi polinucleotidice de catre helicaza
 ruperea se continua de-a lungul macromoleculei asemanator cu desfacerea unui fermoar;
 In acelasi timp are loc o derulare a catenelor polinucleotidice, fiecare catena rotindu-se in plan
exterior in jurul radicalilor fosforici;
 separarea si desfasurarea moleculei initiale determina formarea unei structuri asemanatoare literei Y
numita furca de replicare.
• Catenele noi sunt sintetizate concomitent in ambele directii (proces bidirectional).

ENZIME ASOCIATE PROCESULUI DE REPLICARE

• La procesul de replicare a ADN participă numeroase enzime care constituie un adevărat "aparat
de replicare" denumit replisom. O importanta deosebita in procesul de replicare il au ADN
polimerazele:
• Ø La bacterii - ADN-polimerazele I, II si III (Pol I, Pol II si Pol III);
• Ø La eucariote - ADN polimeraza α.
• Aceste enzime polimerizeaza legarea nucleotidelor, iar cele mai multe dintre ele poseda si o
activitate nucleazica prin care taie legaturile fosfodiesterice dintre glucid- radical fosfat ale
lantului polinucleotidic. Enzimele Pol I si Pol III de la E.coli au activitate exonucleazica la
capatul 3’.
• Alte ADN polimeraze au numai activitate nucleazica si sunt de 2 tipuri:
• 1. Exonucleaze – care pot numai sa indeparteze o nucleotida de la un capat al lantului
polinucleotidic;
• 2. Endonucleaze- care rup legaturile dintre lanturile polinucleotidice.
• Cele mai bine studiate ADN polimeraze sunt cele de la E. coli, care are cel puțin cinci
polimeraze ADN diferite.
• Două dintre acestea, ADN polimeraza I și ADN polimeraza III, efectuează sinteza ADN
asociată cu replicarea; celelalte trei au funcții specializate în repararea ADN.
• Toate ADN-polimerazele de la E. coli au urmatoarele proprietati:
• 1. Sintetizeaza orice secvență de nucleotide specificată de catena matrita;
• 2. Sintetizează în direcția 5’→3’ prin adăugarea de nucleotide la o grupă 3-OH;
• 3. Utilizeaza nucleotide sub forma de trifosfati (dNTP-uri) pentru sinteza noii catene de
ADN;
• 4. Necesită un primer pentru inițierea sintezei;
• 5. Catalizează, pe catena in creștere, formarea unei legături fosfodiesteice prin legarea
grupului 5 fosfat al unei nucleotidei cu grupa 3-OH a nucleotidei precedente;
• 6. Produc sinteza de catene noi care sunt complementare și antiparalerale față de catenele
matrita; și
• 7. Sunt asociate cu un număr de alte proteine.

Enzime Functii in replicarea ADN

Helicaza (1) Rupe legăturile de hidrogen dintre cele doua catene si
distorsionează moleculele de ADN la nivelul bifurcaţiei de
replicare (deschide dublul helix);
Giraza (2) Relaxează zonele suprahelicale (suprarăsucirile pozitive)
care se produc dupa ce se separa cele două catene de ADN
dublu-helical.
Proteine de legare la Stabilizează bifurcaţia de replicare prin asocierea la cele
ADN monocatenar (SSB) două catene de ADN separate, prevenind reatasarea lor
(2)
Secventa scurta de nucleotide care se ataseaza (prin
ARN primer (4) legaturi de hidrogen) la catena matriţă pentru a iniţia
replicarea ADN
Primaza (5) Rcunoaşte secvenţa ori şi determină sinteza ARN primer

ADN polimeraza III (6) Este esenţială pentru replicare dar numai în prezenţa unui
primer ARN; poate adauga noile nucleotide numai la
capătul 3’ al catenei în creștere; sensul polimerizării este
5’→3’
ADN polimeraza II Umple golurile dintre fragmentele de ADN sintetizate
discontinuu.
ADN polimeraza I (7) Elimina ARN primer si umple golurilor rămase cu
nucleotide ADN corespunzatoare
Fragmente Okazaki (8) Fragmente nucleotidice intermediare scurte sintetizate
discontinuu pe catena in intarziere
Ligaza (9) Leaga fragmentele de ADN asigurând continuitatea
moleculei
Topoizomeraze (I si II) Determină suprarăsuciri sau relaxări ale moleculei de ADN;
 Semnificatia cifrelor este specificata in tabelul de mai sus

• La eucariote - aparatul enzimatic necesar replicării ADN este şi mai complex, existând ADN
polimeraze nucleare, cloroplastice sau mitocondriale :
 ADN-polimeraza α se găseşte numai în nucleu şi este implicată în iniţierea procesului de
sinteză a ADN;
 ADN-polimeraza β, localizată atât în nucleu cât şi în citoplasmă, la nivelul organitelor
celulare, are funcţii reparatorii;
 ADN-polimeraza δ este localizată în nucleu şi este implicată în sinteza catenei în avans la
nivelul bifurcaţiei de replicare. Enzima are şi activitate exonucleazică de tip 3'→ 5',
participând astfel şi la procesul reparator;
 ADN-polimeraza ε localizată tot în nucleu are funcţii multiple: realizează sinteza catenei în
întârziere în cursul replicării; are funcţii reparatorii, de recombinare şi poate exercita
activitate exonucleazică de tip 3’→5’.
• Ca şi polimerazele bacteriene, cele de la eucariote necesită ARN primer pentru a declanşa sinteza
ADN, sensul polimerizării fiind intotdeauna acelaşi: 5’→3’ - ceea ce înseamnă că noile nucleotide
sunt adăugate întotdeauna la capătul 3’ al catenei în creștere.

MECANISMUL MOLECULAR AL REPLICĂRII ADN

• Mecanismul de replicare a ADN a fost prezentat de Watson şi Crick în 1953:
 În procesul de replicare are loc despiralizarea dublului helix, urmată de separarea
progresivă a celor două catene complementare (după modelul de deschidere a unui
fermoar).
 Acestea devin independente si servesc fiecare ca matrita pentru sinteza unui lant
polinucleotidic complementar.
In citoplasma se afla nucleotide diferite care au fost sintetizate in celula si care contin cele 4 baze:
adenina, guanina, citozina si timina;
Tinandu-se seama de corespondenta care trebuie sa existe intre bazele purinice si pirimidinice, o
nucleotida care contine adenina se va lega prin punti de H2 cu o nucleotida ce contine timina, iar una
care contine guanina se va lega cu una ce contine citozina;
In felul acesta are loc replicarea macromoleculelor de ADN, fiecare molecula fiica fiind formata dintr-o
catena veche si una noua.

ETAPELE REPLICARII
Atat la procariote cat si la eucariote replicarea are loc în trei etape majore:
• iniţierea replicării,
• alungirea catenelor de ADN şi
• terminarea sintezei.
In 1963 Jacob, Brenner şi Cuzin au enunţat ideea funcţionării cromosomului bacterian ca unitate de replicare
pe care au denumit-o replicon.
Ulterior noţiunea de replicon, prin care se înţelege secvenţa de ADN la nivelul căreia se desfăşoară un
proces individual de replicare (cu cele trei etape distincte), s-a extins asupra tuturor elementelor
genetice capabile de replicare autonomă.
1. Iniţierea procesului de replicare
• Replicarea începe la nivelul regiunii ori şi constă în recunoaşterea acesteia de către factorii de
iniţiere.
• La procariote (bacterii) cromozomul prezintă o singură regiune de origine a replicării, oriC, deci
un singur replicon,
• La eucariote, unde cromozomii sunt reprezentaţi de molecule lineare de ADN numărul originilor
de replicare este mult mai mare.
La nivelul regiunii ori unde dublul helix de ADN suferă un proces local de denaturare şi despiralizare
catalizat de enzima helicază – care taie legaturile de hidrogen dintre cele 2 catene.
 Factorii de initiere (proteine inițiator) se leagă de oriC și provoacă o scurtă incizie in
molecula de ADN in care are loc un proces de derulare.
 Această derulare permite helicazei și altor proteine (proteine de legare la ADN
monocatenar; SSB „single-strand DNA-binding proteins”) să se atașeze la cele două catene
de ADN.
• Proteinele de legare la ADN monocatenar (SSB) stabilizează bifurcaţia de replicare, obligatorie
pentru realizarea biosintezei ADN.
 • In absenţa proteinelor SSB, cele două catene de ADN ar interacţiona între ele prin formarea de
legături de hidrogen între nucleotidele complementare intercatenare sau intracatenare.
• Despiralizarea ADN dintr-o regiune a macromoleculei circulare de ADN este obligatoriu
urmată de un proces de supraspiralizare într-o altă regiune a ADN.

• Pentru ca procesul de replicare să se desfăşoare normal, suprarăsucirile pozitive trebuie eliminate,

fenomenul fiind catalizat de giraze.
O altă familie de enzime, topoizomerazele de tip I, relaxează constrângerile structurale printr-un
mecanism diferit.

• După ce procesul de replicare a început procesul de despiralizare şi de formare a unor

suprarăsuciri negative a ADN continuă şi dincolo de regiunea ori, fenomenul realizându-se în
ambele direcţii (bidirecţional).
• Rezultatul procesului de despiralizare şi denaturare localizată este formarea unei regiuni de ADN
monocatenar, în care cele două catene vor servi drept matriţă pentru replicare.
• Separarea celor două catene la nivelul originii replicării determină formarea unei “bifurcaţii de
replicare” (“replication fork”) sau punctul de creştere al ADN, zona de înaintare a replicării pe
cromozom
• Furca de replicare este o structura asimetrica din cauza ca cele 2 catene au sensuri diferite
datorită polarităţii diferite a celor două catene.
 Natura lor antiparalelă face ca una din catene să aibă o extremitate 3'–OH, iar cealaltă una 5'–P.

 La nivelul bifurcaţiei de replicare se găsesc şi enzimele ce declanşează sinteza noilor catene de

ADN: ARN polimeraza (primaza) şi ADN polimeraza III (în cazul E.coli)
• ADN polimeraza poate cataliza sinteza diferitelor tipuri de ADN celular dar trăsătura
caracteristică a bifurcaţiei de replicare, formată la nivelul regiunii ori, nu este ADN
polimeraza ci un complex proteic macromolecular denumit primosom.
• ARN polimeraza (primaza) recunoaşte secvenţa ori şi determină sinteza unei scurte
secvenţe oligonucleotidice ARN (ARN primer) în sensul 5’→3’.
Capătul 3’-OH al primerului este apoi recunoscut de ADN-polimerază care adaugă
deoxiribonucleotidele corespunzătoare în sensul 5’→3’.

2. Creşterea (alungirea) moleculei de ADN

• ADN–polimeraza nu poate copia, în mod continuu, decât una din catene, pe cea care are
orientarea 3'→5', care a fost denumită catena în avans (“leading chain”), sinteza noii catene
facandu-se in directia 5'→3' .
• Replicarea celeilalte catene trebuie făcută în sens invers faţă de direcţia de înaintare a
bifurcaţiei de replicare.
• De aceea, o altă moleculă de ADN polimerază trebuie să aştepte ca bifurcaţia de replicare
să fie suficient de lungă înainte de a-şi începe activitatea în sens opus (la nivelul unui nou
primer sintetizat tot de primază).
• Sinteza noii catene, complementară catenei matriţă şi orientată în direcţia 5'→3' se face
deci discontinuu şi în întârziere faţă de catena “leading”, motiv pentru care ea se mai numeşte
catenă în întârziere (“lagging chain)”.
• In 1968, Okazaki şi colab. au demonstrat că sinteza catenei în întârziere se realizează
discontinuu, sub forma unor fragmente nucleotidice intermediare scurte, care au fost
numite fragmente Okazaki.
3. Terminarea procesului de replicare
Terminarea replicării se realizează, de obicei, la nivelul unui punct fix în replicarea bidirecţională.

Procesul de încheiere a replicării este însoţit de mai multe evenimente:

• eliminarea ARN primer sub acţiunea RN-azei H sau a unor exonucleaze (de exemplu, ADN-
polimeraza I care are funcţie exonucleazică 5’→3’ şi 3’→5’);
• “umplerea” breşelor rămase prin eliminarea ARN primer sub acţiunea unor ADN-polimeraze
cu funcţii reparatorii;
• fragmentele Okazaki sunt sudate de către ligază.
• ADN ligaza catalizează formarea legăturilor fosfodiesterice dintre extremitatea 3’OH a unui
fragment Okazaki şi cea 5’ P a fragmentului următor, procesul realizându-se cu consum
energetic.

La majoritatea procariotelor şi eucariotelor, energia este furnizată de ATP.

Controlul calității replicarii și repararea

Secvențele complementare pot avea uneori erori; ADN polimeraza I și ADN polimeraza III acționează
ca factori de control al calității procesului de replicare; Aceste enzime corectează noile catene
sintetizate eliminand nucleotida asociata incorect și adăugand nucleotida corecta.

https://www.youtube.com/watch?v=TNKWgcFPHqw
Curs 8
TRANSCRIEREA INFORMATIEI GENETICE

 Informațiile genetice sunt conținute în unități numite gene.

 O genă este definită ca un segment de ADN care este utilizat pentru sinteza unui anumit
produs (o moleculă de ARN sau o polipeptidă).
La nivel molecular, exprimarea informatiei genetice este procesul prin care informația din cadrul unei
gene este utilizată pentru a produce un produs funcțional, cum ar fi de exemplu o polipeptidă.
 Cum se accesează informațiile din cadrul unei gene?
 Primul pas în acest proces se numește TRANSCRIERE, care înseamnă literalmente procesul
de realizare a unei copii a unei secvente de ADN.
 Rezultatul procesului de transcriere (care are loc in nucleu) este o molecula de ARNm care
poarta mesajul genetic copiat.
 ARNm trece apoi in citoplasma, la ribozomi, unde are loc convertirea mesajului genetic
purtat de acesta la o secvenţă de aminoacizi dintr-o catenă polipeptidică, proces numit
TRADUCERE.

TRANSCRIEREA

TRANSCRIEREA GENETICĂ reprezintă

procesul de sinteză a moleculelor de ARN, prin
care o catena de ADN este transcrisa intr-o catena
de ARN.
Atat la procariote cat si la eucariote, prin
transcriere genetica se sitetizeaza toate tipurile de
ARN celular cum ar fi:
 ARNm (mesager),
 ARNt (de transfer),
 ARNr (ribozomal),
 ARNhn (heterogen nuclear).
Dintre acestea, ARNm este singurul tip de ARN
celular tradus în structura proteinelor, el
reprezentând circa 5% din cantitatea de ARN total.
 Transcrierea genetică se realizează numai în celule,
existând diferenţe în ceea ce priveşte locul
transcrierii genetice la procariote şi eucariote,
impuse de specificul organizării celulare.
La procariote transcrierea se realizează pe matriţa
ADN la nivelul NUCLEOIDULUI, iar molecula de
ARN poate fi folosită in procesul de traducere a
mesajului genetic înainte ca sinteza lui să fie
terminată.
La eucariote - transcrierea se desfăşoara în NUCLEU
iar traducerea se produce în CITOPLASMĂ, după ce
moleculele de ARN au suferit procesul de maturare
şi au trecut prin porii membranei nucleare.

Ca și replicarea, transcrierea necesită trei componente majore:

• 1. O matriță de ADN;
• 2. Ribonucleotide sub forma de trifosfati (patru categorii de ribonucleozid-trifosfaţi – rNTP: rATP,
rUTP, rCTP, rGTP) - materiile prime (substraturile) necesare pentru a construi o nouă moleculă de
ARN; și
• 3. Aparatul de transcriere, constând din proteinele necesare pentru a cataliza sinteza ARN.
MATRIȚA ADN.
 La nivelul unor regiuni specifice, cele 2 catene ale ADN se separă (denaturare fiziologică), iar
una dintre ele serveşte ca matriţă pentru sinteza ARN.
 Molecula de ARN rezultată în urma procesului de transcriere este identică în ceea ce priveşte
secvenţa de nucleotide cu una dintre catenele ADN (cu excepţia faptului că timina este
înlocuită de uracil), aceasta fiind numită catenă sens sau codogenă şi complementară cu
cealaltă catena care a servit ca matriţă pentru sinteza ARN - aceasta fiind denumită catena
nonsens sau matriță.
Unitatea de transcriere (gena)
O unitate de transcriere este secvența de ADN (gena) care codifică pentru sinteza unei molecule de
ARN și secvențele necesare transcrierii sale.
Fiecare unitate de transcriere include:
 un promotor;
 o regiune de codificare a ARN și
 un terminator.

Termenii „în amonte” (upstream) și „în aval” (downstream) - indica direcția de transcriere și
localizarea secvențelor de nucleotide care flanchează secvența de codificare a ARN.

PROMOTORUL
 Este o secventa specifica de ADN -localizata la extremitatea 5' a secvenţei genice ce va fi
transcrisă- si are rol in initierea a transcrierii.
 Este regiunea de recunoastere si de legare a ARN-polimerazei.

LA PROCARIOTE
 Secventa promotor cuprinde 2 secvente, de la regiunea -10 la regiunea -35
  Astfel, există o secvenţă TATAAT, denumită “cutia Pribnow” sau regiunea –10 (deoarece
este centrată pe aprox. 10 perechi de baze in amonte fata de situsul de initiere a transcrierii, ea
fiind conservată la toate secvenţele promotor de la procariote.
 O a doua secvenţă, denumită regiunea –35, este comună procariotelor şi este localizată la
aproximativ 35 pb în faţa (în direcţia de transcriere) situsului de start al transcrierii (este
centrată pe nucleotida din poziţia –35).
 Ambele regiuni, -10 (TATAAT) şi –35 (TTGACA) reprezintă secvenţe consens, adică se
regăsesc la majoritatea promotorilor bacterieni.

LA EUCARIOTE
• Promotorul contine o structura numita cutia TATA, similara cutiei Pribnow de la
procariote.
• Aceasta structura este recunoscuta si legata de catre o subunitate a ARN polimerazei in
timpul initierii transcrierii.
 APARATUL DE TRANSCRIERE

In cazul transcrierii enzima care catalizeaza reactia de

polimerizare este ARN polimeraza care NU are nevoie de
primer pentru initierea reactiei. Acțiunea ARN polimerazei
este îmbunătățită de un număr de proteine auxiliare care se
alătură și părăsesc polimeraza în diferite etape ale procesului.
ARN-polimerazele, indiferent de origine, au în general aceleaşi
trei funcţii esenţiale:
 “aleg” catena purtătoare de informaţie;
 recunosc începutul şi sfârşitul mesajului genetic;
 răspund la acţiunea unor factori de reglare pozitivă sau
negativă.

Enzima “citeşte” catena de ADN matrita pe care o copiază în

sensul 3’→5’, iar sinteza ARN se realizează în sensul 5’→3’.

Astfel, rNTP sunt adăugaţi pe rând la nivelul grupării 3’OH a

ribonucleotidei anterioare, în urma reacţiei de polimerizare
fiind eliberate grupări pirofosfat
ARN polimeraza (transcriptaza) este un complex enzimatic si
catalizeaza aceeasi reactie in toate celulele, atat la procariote
cat si la eucariote.

LA PROCARIOTE
 Celulele bacteriene dețin în mod obișnuit un singur tip de ARN polimerază, care catalizează
sinteza tuturor claselor de ARN bacterian precum: ARNm, ARNt și ARNr.
 ARN-polimeraza dependentă de ADN sau transcriptaza este de fapt un complex enzimatic cu
structură cuaternară.
 Este alcătuită din patru subunităţi majore : 2 subunităţi α şi câte o subunitate β şi β‘ (2α ß
ß’) la care se mai adaugă o subunitate σ (factorul sigma σ).
 Enzima completă formată din cele cinci subunităţi (2α ß ß’ σ) - holoenzima -poate fi
separată în două componente:
 miezul enzimatic sau apoenzima (2 α ß ß’) si
 factorul σ (polipeptidul σ).
Miezul enzimatic (apoenzima) catalizează alungirea moleculei de ARN prin adăugarea de nucleotide
ARN.
 Miezul enzimatic al ARN-polimerazei poate realiza sinteza de ARN dar nu poate iniţia în
mod corect procesul de transcriere fara factorul σ.
 Deci factorul σ mediaza legarea enzimei la promotor
 După iniţierea transcrierii, dupa ce lungimea catenei de ARN a ajuns la 8-9
ribonucleotide, factorul σ se desprinde de holoenzimă, apoenzima (2 ß ß’) continuând
singură sinteza ARN.
LA EUCARIOTE
Celulele eucariote posedă trei tipuri distincte de ARN polimeraze cu localizare nucleară (fie în
nucleoplasmă fie la nivelul nucleolului), fiecare dintre acestea fiind responsabilă pentru transcrierea unei
clase diferite de ARN:
 ARN polimeraza I transcrie pentru ARNr;
 ARN polimeraza II transcrie pentru ARNm,; și
 ARN polimeraza III transcrie în mod specific pentru ARNt

TRANSCRIEREA LA PROCARIOTE
 In procesul de transcriere este implicată o unitate transcripţională ce se întinde de la
nivelul promotorului până la secvenţa de terminare.
 Procesul incepe la nivelul unui “punct de start” situat pe catena ADN matrita şi se
desfăşoară până când ARN-polimeraza ajunge la nivelul unei secvenţe de terminare
(“terminator sequence”).
Etapele procesului de transcriere:
• 1. inițierea, - aparatul de transcriere se asamblează pe promotor și începe sinteza ARN;
• 2.alungirea- ARN polimeraza se deplasează de-a lungul catenei de ADN matrita, deruland-o,
adăugând noi nucleotide, una câte una, până la capătul 3’ al catenei de ARN în creștere; și
• 3. terminarea - recunoașterea sfârșitului unității de transcriere și are loc separarea moleculei
de ARN de matrita ADN.

1. INIŢIEREA TRANSCRIERII
 Are loc la nivelul unei secvenţe specifice de ADN numită promotor care interacţionează cu
enzima ARN-polimeraza.
 Iniţial, ARN-polimeraza recunoaşte şi se leagă la nivelul regiunii –35, considerată de unii autori
ca fiind situsul R ("recognition"),
 după care contactul cu ADN se extinde şi la regiunea –10 (situsul B, de legare strânsă).
Spre deosebire de ADN-polimerază care are numai specificitate de direcţie, ARN-polimeraza are şi
specificitate de secvenţă recunoscând promotorul genei care trebuie să funcţioneze la un moment dat.

 αCTD – reprezinta domeniul COOH terminal al subunitatii α si se ataseaza la ADN

recunoscand secventa UP (Upstream= amonte) o regiune bogata in A si T, din structura
promotorului.
 αNTD - reprezinta domeniul NH2 - terminal al subunitatii α; nu se ataseaza direct la ADN,
ci la subunitatea β.

 Dupa recunoastere, enzima ARN Pol se leaga la promotor formand un complex inchis.
 Complexul promotor –polimeraza, dupa anumite modificari structurale- este supus
tranzitiei spre un complex deschis in care catena de ADN este separata in peste 14 pb.
  Catena ADN din punctul de start se desface producand o bucla de transcriere.

 Iniţierea transcrierii- face să fie ataşat la matriţă primul rNTP care oferă gruparea 3'-OH ce
va fi pusă în legătură de către ARN-polimeraza cu gruparea 5'- fosfat a nucleotidului
următor.
 Reacţia poartă numele de atac nucleofilic.

2. ALUNGIREA MOLECULEI DE ARN

 După inițiere, ARN-polimeraza se deplasează în aval de-a lungul matritei, derulând
progresiv ADN spre marginea buclei de transcriere.
 Dupa primul nucleotid atasat la matrita de catre ARN-polimeraza, subunitatea β a enzimei
catalizează formarea de legături fosfodiesterice intre nucleotide şi astfel începe procesul de
alungire a monocatenei poliribonucleotidice, finalizată printr-o moleculă de ARN.
 Sinteza catenei de ARN (transcrierea genetică) se realizează în direcţia 5'→3', aceasta fiind
direcţia de alungire, matriţa de ADN fiind citită totdeauna în direcţia 3'→5', astfel că
matriţa şi produsul de transcriere sunt antiparalele.
 3. TERMINAREA TRANSCRIERII

Incheierea procesului de transcriere se poate realiza la

bacterii
prin două mecanisme:
 unul care este determinat doar de secvenţa de
ADN şi
 altul care necesită prezenţa unor proteine
specifice (factorul rho).
Factorul rho se ataşează la ARN în curs de formare şi
se deplasează de-a lungul moleculei în urma ARN-
polimerazei.

Atunci când ARN-polimeraza ajunge la nivelul regiunii de stopare a transcrierii îşi încetineşte foarte
mult activitatea de polimerizare astfel că factorul rho poate să interacţioneze cu ARN-polimeraza.
Factorul rho are acţiune helicazică specifică asupra hibrizilor ADN-ARN formaţi în cursul
transcrierii, rezultatul final fiind detaşarea ARN de matriţă şi încheierea transcrierii.

TRANSCRIEREA LA EUCARIOTE
Din punct de vedere chimic, sinteza ARNm la eucariote este realizată în acelaşi mod ca şi la
procariote.
 Cele mai importante diferenţe provin din structura diferită a genelor de la eucariote,
acestea având de regulă o structură discontinuă (sunt alcătuite din secvenţe informaţionale
numite exoni ce alternează cu secvenţe noninformaţionale numite introni).
 In celulele eucariote s-a demonstrat că există trei tipuri de ARN-polimeraze care realizează
transcrierea diferenţiată a genelor:
 ARN-polimeraza I – transcrie genele pentru ARNr
 ARN-polimeraza II – determină sinteza ARNm
 ARN-polimeraza III – transcrie genele pentru ARNt şi pentru alte molecule
de ARN de dimensiuni mici (ARNsn).
 Nici una dintre cele trei categorii ARN-polimeraze de la eucariote nu recunosc
promotorul în mod direct ci prin intermediul unor factori de transcriere (proteine
specifice), iniţiindu-se astfel procesul de transcriere.
Etapele procesului de transcriere sunt aceleaşi ca şi la procariote:
 iniţiere,
 alungire şi
 terminare,
aspecte deosebite apărând doar în procesul de iniţiere.
1. INITIEREA
Două clase largi de secvențe ADN sunt importante pentru inițierea transcrierii:
 Promotori și
 Elemente activatoare sau secvenţe de tip “enhancer”, ce stimulează declanşarea
transcrierii
• Elementele activatoare sunt secvenţe de ADN ce stimulează declanşarea transcrierii, localizate fie
spre capătul 5’ fie spre capatul 3’ al regiunii de ADN.
O clasă de proteine auxiliare cuprinde factori generali de transcriere care, împreună cu ARN
polimeraza, formează aparatul de transcriere care se asamblează în apropierea situsului de pornire.
Factorii generali de transcriere includ: TFIIA, TFIIB, TFIID, TFIIE, TFIIF și TFIIH.
 TFII reprezintă factorul de transcriere pentru ARN polimeraza II, iar litera indică factorul
individual.
 ARN Pol II formeaza un complex de pre-initiere.
 Odata format enzima incepe sa adauge ribonucleozid-trifosfaţi (rNTP).

2. ALUNGIREA CATENEI DE ARN

După ce primele ribonucleotide au fost ataşate la matriţa de ADN de către ARN-polimeraza
corespunzătoare, continuarea sintezei catenei de ARN se realizează la fel ca şi la bacterii: citirea
mesajului genetic se face în sensul 3’→5’ iar sinteza catenei de ARN se realizează în sensul 5’→3’.

3. TERMINAREA TRANSCRIERII LA EUCARIOTE

Nu se cunoaşte cum are loc acest proces în cazul genelor eucariote nefiind identificate semnalele de
terminare a transcrierii.
 S-a constatat ca ARN-polimeraza II când ajunge în regiunea 3’ a genei transcrise,
determină sinteza unei secvenţe AAUAAA.
 O enzimă specială taie produsul de transcriere la o scurtă distanţă după secvenţa AAUAAA, după
care, o altă enzimă independentă de matriţă (poliA polimeraza), adaugă o serie de nucleotide
cu adenină (aproximativ 200), utilizând ca sursă de energie ATP, formând “coada poliA”
(poliadenilată) la nivelul căreia se leagă proteine specifice.
 Deoarece coada poli A lipseşte în cazul ARNm pentru histone, înseamnă că aceasta nu este
esenţială pentru transcriere.
  Se pare că această secvenţă, adăugată după ce procesul de transcriere s-a încheiat, ar fi
implicată în asigurarea stabilităţii moleculei de ARN în celulă.

PRELUCRĂRI POST-TRANSCRIPŢIONALE ALE MOLECULEI DE ARN

 Majoritatea moleculelor de ARN rezultate în urma transcrierii sunt supuse unor modificări
specifice în urma cărora, moleculele respective devin biologic active.
 Produsul rezultat în urma transcrierii a primit denumirea de transcript primar (sau
produs primar de transcriere) la procariote, iar la eucariote ARN pre-mesager.
 De regulă acest produs primar este instabil, atât la procariote cât şi la eucariote, el
“suferind” unele prelucrări post-transcripţionale.
 In cazul procariotelor, produsul primar este fie degradat rapid, după ce şi-a îndeplinit
funcţia (ARNm), fie este clivat pentru a forma produşi funcţionali (ARNr sau ARNt).
 La eucariote, produsul primar ce a copiat o genă discontinuă este prelucrat prin eliminarea
secvenţelor non-informaţionale (intronii) sau prin adăugarea unor secvenţe specifice de
nucleotide la extremităţile moleculei.
 Formarea moleculelor de ARN matur implică adiţia, deleţia sau modificarea unor
nucleotide.

LA EUCARIOTE
Prelucrarile post-transcripţionale ale moleculei de ARN pre-mesager constau din doua tipuri de
evenimente:
1. Modificarea portiunilor terminale ce constau din:
 adăugarea secvenţei 5’ Cap (7-metilguanozina);
 adăugarea cozii poliA (~200 nucleotide cu adenina);
2. Eliminarea intronilor (secventelor netraduse) şi asamblarea exonilor.
1. MODIFICAREA PORTIUNILOR TERMINALE
• Adăugarea secvenţei 5’CAP
 Această structura rezulta prin adăugarea unei nucleotide suplimentare la capătul 5’ al
ARNpre-m și prin metilarea (adăugarea unei grupări metil - CH3) bazei azotate din
nucleotida nou adaugata.
 Secventa Cap este adăugata la scurt timp după inițierea transcrierii si consta dintr-o
nucleotidă cu 7-metil guanină (7-metilguanozina) atașată la ARN pre-mesager printr-o
legătură unică 5’ – 5’.
• Adăugarea cozii poliadenilate Poli(A)
  Cele mai multe molecule de ARNm matur de la eucariote au la capătul 3’ de la 50 la 250
nucleotide de adenină (o coadă poli (A).
 Aceste nucleotide nu sunt codificate în ADN, ci sunt adăugate după transcriere printr-un
proces numit poliadenilare.
Se pare că secvența "cap" de la extremitatea 5‘ și coada poliA de la extremitatea 3’ ar asigura
stabilitatea moleculelor respective, în timp ce unele secvențe interne de nucleotide bogate în adenină și
uracil ar determina instabilitatea moleculelor de ARNm.
2. EXCIZIA SECVENTELOR NETRADUSE
 La eucariote, gena are o structura discontinua, fiind alcatuita din unitati informationale
denumite exoni si unitati non informationale denumite introni.
 S-a constatat ca, dupa transcriere, numai lungimea pre-ARNm este corespunzătoare cu
gena transcrisa si ca lungimea ARNm matur nu mai corespunde secvenţei genelor.
 Acesta se explica prin faptul că în cadrul prelucrărilor post-transcripţionale anumite
porţiuni necodificatoare (introni) sunt eliminate fiind păstrate numai regiunile
informaţionale (exoni), care de altfel vor fi traduse intr-o catena polipeptidica.
 Acest proces este cunoscut sub numele de splicing.

https://www.youtube.com/watch?v=1b-bRVgqof0
https://www.youtube.com/watch?v=nTRN04puZ3s

Curs 9
CATEGORII DE ARN CELULAR
CODUL GENETIC
Prin transcriere sunt sintetizate mai multe tipuri de ARN (atat la PK cat si la EK):
 ARN mesager (ARNm);
 ARN solubil sau de transfer (ARNt) şi
 ARN ribozomal (ARNr).
La acestea, în cazul eucariotelor, se mai adaugă ARN nuclear heterogen, ARN cromozomal şi ARNsn
(“small nuclear”= nuclear mic).

Majoritatea moleculelor de ARN rezultate în urma transcrierii sunt supuse unor modificări specifice
în urma cărora, moleculele respective devin biologic active.

Formarea moleculelor de ARN matur implică adiţia, deleţia sau modificarea unor nucleotide.

ARN mesager (ARNm)

 ARNm este singurul tip de ARN celular tradus în structura proteinelor, el reprezentând circa
5% din ARN total.
 ARNm este în acelaşi timp singura categorie de ARN celular care prezintă o structură
integral monocatenară, cel puţin în momentul traducerii mesajului genetic la nivelul
ribozomilor.
 Fiind purtătoare de mesaj genetic, moleculele de ARNm au lungimi variabile deoarece şi
mărimea genelor de la care preiau informaţia sunt variate ca dimensiune.
 De aceea, constanta de sedimentare a diferitelor molecule de ARNm variază foarte mult, de la
8S la 54S.
• ARNm funcționeaza ca matriță pentru sinteza proteinelor, transportă informații genetice
de la ADN la un ribozom și ajută la asamblarea aminoacizilor în ordinea lor corectă.
• Fiecare aminoacid dintr-o proteină este specificat printr-un set de trei nucleotide în ARNm,
numit CODON.
• La procariote, cu excepţia arhebacteriilor, ARNm matur corespunde ca lungime secvenţei
genice pe care a transcris-o, fenomen denumit colinearitate.
In timpul traducerii, ARNm este “citit” conform unui cod genetic in care un grup de 3 nucleotide din
ARNm formeaza un codon, fiecare codon specificand pentru un tip particular de aminoacid.
Astfel, o secventa de ARNm este utilizata ca matrita pentru asamblarea aminoacizilor intr-o catena
polipeptidica (proteina).
Din punct de vedere structural, ARNm prezintă trei regiuni distincte:
 secvenţa “leader” de la capătul 5’ al moleculei;
 secvenţa codificatoare şi
 regiunea 3’ terminală.

Regiunea “leader” - este o secvență de nucleotide localizate la capătul 5’ al moleculei de ARNm;

această secvenţă nu este tradusă; este importantă pentru iniţierea traducerii.
 În ARNm bacterian, această regiune conține o secvență consens numită secvența Shine-
Dalgarno, care servește ca situs de legare la ribozom în timpul traducerii – (este
complementară cu o secvenţă formată din 3–7 nucleotide aflată la capătul 3' al moleculei ARNr).
 Secvența Shine-Dalgarno se găsește la aproximativ șapte nucleotide în amonte de primul
codon tradus într-un aminoacid (codon start).

La eucariote, ARNm nu are o secvență consens echivalentă în regiunea 5’ netradusă.

 În celulele eucariote, ribozomii se leagă la capatul 5’ al ARNm (secventa CAP).

Secvenţa codificatoare determină structura primară a unei catene polipeptidice - constituie matriţa
pentru sinteza unei catene polipeptidice);
 Regiunea de codificare a proteinei începe cu un codon start și se termină cu un codon stop.
Regiunea terminală este o secventa de nucleotide care nu vor fi traduse în proteina
 rolul său fiind legat de asigurarea stabilităţii moleculei de ARNm.

LA PROCARIOTE ARNm este policistronic (cistron= temen utilizat pentru a specifica o secventa ce
codifica o singura catena polipeptidica) pentru că el contine informatia pentru secventele de aminoacizi
ale mai multor catene polipeptidice diferite.
• Utilizarea ARNm policistronic la procariote reprezintă o cale economică de a regla sinteza unor
proteine în mod coordonat, cu ajutorul unui singur semnal de reglare.
LA EUCARIOTE de regulă ARNm este monocistronic (copiază o singură genă), el este sintetizat sub
forma unui precursor numit ARN pre-mesager (e) care este supus prelucrărilor post-transcripţionale în
urma cărora se obţine ARNm matur.

Durata de “viaţă” a unei molecule de ARNm - variază în funcţie de tipul ce celulă în care se
găseşte. Stabilitatea moleculelor de ARNm presupune rezistenţa acestora faţă de acţiunea nucleazelor
citoplasmatice.
 La procariote moleculele de ARNm sunt menţinute funcţionale doar 2-4 minute deoarece, după
ce au fost utilizate pentru traducere, ele sunt degradate de către RN-aze.
Se evită în acest fel alterările structurale şi implicit ale mesajului conţinut de ele, fenomenul fiind o
consecinţă a adaptării rapide a metabolismului bacterian la condiţiile de mediu.
 La eucariote durata de viaţă a unei celule este mai mare decât la procariote şi deci ARNm este
mai stabil.
Aceasta se datorează faptului că, la organismele pluricelulare, celulele se găsesc într-un mediu
intern mult mai stabil în privinţa parametrilor săi.

ARN ribozomal (ARNr)

ARNr reprezintă aproximativ 80-85% din cantitatea totală de ARN celular, intrând în structura
ribozomilor.
• Ribozomii sunt particule nucleoproteice citoplasmatice implicate în sinteza proteinelor,
respectiv în traducerea mesajului genetic dintr-o secvenţă de nucleotide din ARNm într-o
secvenţă de aminoacizi din catena polipeptidică.
• Ribozomii joacă un rol esențial în transferul informațiilor genetice.
• Ribozomul este una dintre particulele cele mai abundente din celulă: o singură celulă bacteriană
poate conține până la 20.000 de ribozomi, iar celulele eucariote posedă și mai mult.
• In medie, diametrul unei particule ribozomale mature este de 12-23 nm.
• Ribozomii conțin de obicei circa 80% din ARN celular total.
 • Un ribozom funcțional constă din două subunități: o subunitate mare și o subunitate mică,
fiecare dintre ele fiind constituita din una sau mai multe molecule de ARNr și un număr din
proteine.

Dimensiunile ribozomilor și componentele lor

moleculare de ARN sunt masurate în unități Svedberg
-13
(S) (o unitate de timp egală cu 10 secunde ce măsoara
coeficientul de sedimentare a unei substante într-un
câmp centrifugal).
Unitățile Svedberg nu sunt aditive; cu alte cuvinte,
combinarea unei structurii de 10 S și a unei structurii
de 20 S nu produce neapărat o structură de 30 S,
deoarece rata de sedimentare este afectată atat de
structura tridimensională, precum și de masa
particulei respective.
•
• La procariote - particula ribozomală prezintă o constantă de sedimentare de 70S si este formată
din două subunităţi:
(S) o subunitate mică de 30S şi o subunitate mare de 50S.
(T) În subunitatea ribozomală mică intră o moleculă de ARNr de 16S asociată cu 21 de tipuri de
proteine ribozomale caracteristice subunităţii mici, notate de la S1 la S21
(S = small).
(U) În subunitatea mare intră o moleculă de ARNr de 23S şi 34 tipuri diferite de proteine
ribozomale notate de la L1 - L34 (L = large).
• La eucariote - ribozomii au o constantă de sedimentare de 80S, cu o subunitate mică de 40S şi o
subunitate mare de 60S. Subunitatea ribozomală mică conţine o moleculă de ARNr 18 S şi 33
tipuri de proteine ribosomale, iar
• în subunitatea mare se găsesc 3 tipuri de ARNr (28 S; 5,8 S şi 5 S) si 50 tipuri de proteine
ribozomale.
• Proteinele ribozomale sunt sintetizate în citoplasmă şi apoi transportate în nucleu, unde sunt
asamblate în subunităţile ribozomale prin ataşarea lor la precursorii ARNr.
• După asamblare la nivelul nucleolului, subunităţile ribozomale sunt transferate în citoplasmă.
Proteinele ribozomale sunt bogate în arginină şi lizină (70% din resturile de aminoacizi) ceea ce le
conferă un caracter bazic (pH 8.5 – 10) cerut la complexarea cu moleculele de ARN acide spre a
constitui ribozomii. Proteinele respective se dispun la suprafaţa ribozomilor împachetând
ARNr.
• Ribozomii din organitele celulelor eucariote (mitocondrii şi cloroplaste) sunt de tip procariot
cu o constanta de sedimentare 70S.
• Moleculele de ARNr au o conformaţie complexă, în care alternează regiuni mono-catenare cu
regiuni bicatenare (acolo unde se realizează împerecheri de baze azotate complementare).
• Genele pentru sinteza ARNr sunt localizate în regiunea organizatorului nucleolar (NOR)
situată la nivelul constricţiilor secundare ale unor cromozomi ai complementului cromozomal
denumiţi cromozomi organizatori nucleolari.

ARN de transfer (ARNt)

• ARN de transfer este o moleculă specializată pentru acceptarea în citoplasmă a aminoacizilor
şi transferul lor la ribozomi.
• Reprezintă aproximativ 10-20% din totalul de ARN celular.
• Toate tipurile de ARN au cele patru categorii de baze standard (adenină, citozină, guanină și
uracil) specificate de ADN.
• O caracteristică unică a ARNt este apariția unor baze rare, modificate, suplimentare, precum:
ribotimina si pseudouridina.
• Moleculele de ARNt sunt de dimensiuni mici, fiind alcătuite din 73 - 93 de ribonucleotide si au
regiuni monocatenare ce alterneaza cu portiuni bicatenare fapt ce ii confera FORMA UNEI
FRUNZE DE TRIFOI.
• Aceasta forma caracteristica determina ca diferitele sale regiuni sa aiba functii diferite.
Astfel, regiunile monocatenare din cadrul structurii
secundare apar sub forma unor bucle:
 Bucla timinei (sau TΨGC) formată din 7 baze (între
care şi timina T şi pseudouridina Ψ) este prima bucla
dinspre capătul 3’;
 Bucla anticodonului – o tripleta de nucleotide din
bucla centrală, care recunoaşte (pe principiul
complementarităţii) si se leagă de un codon
corespunzător din molecula de ARNm.
 Bucla variabila - are rolul de fixare a ARNt la
ribozom; şi
 Bucla D (a dihidrouracilului) - formată din 8 – 12
baze semi – împerecheate, implicată în
recunoaşterea, de către enzimele numite aminoacil
– ARNt – ligaze, a ARNt corespunzător
aminoacidului pe care acesta l-au activat.

 Capătul 5’ al ARNt se termină cu guanină, nucleotidă ce este adăugată post-transcripţional, iar

 Capătul 3’ al ARNt reprezintă situsul aminoacil 3’ACC 5’, de legare a aminoacizilor la ARNt.
Genele ce codifică ARNt sunt, de obicei, grupate pe cromozomi.
 ARNt este sintetizat sub forma unei monocatene de pre–ARNt;
 În urma unor prelucrări post-transcripţionale are loc excizia unor ribonucleotide şi
modificarea chimică a altora.
 După transcriere, la capătul 3’ al ARNt este adăugată secvenţa CCA la nivelul căreia se va
ataşa aminoacidul activat în vederea transferului său la ribozom.
 Teoretic, în natură ar trebui să existe 61 de tipuri de molecule de ARNt, corespunzător
codonilor din codul genetic.
 ARN de transfer (ARNt) servește ca o molecula de legătură între codul genetic în ARNm și
aminoacizii care alcătuiesc o proteină.
 La fiecare ARNt se atașează un anumit aminoacid pe care ARNt îl duce la ribozom, il
adaugă la lanțul polipeptidic în creștere în poziția specificată prin instrucțiunile genetice
din ARNm.

https://www.youtube.com/watch?v=gB4QHaOeKz8
https://www.youtube.com/watch?v=zYz8pAKeVzQ
 CODUL GENETIC SI SINTEZA PROTEINELOR
Informaţia genetică se află înscrisă în structura acizilor nucleici (în gene) în mod codificat
(codul genetic), corespunzând succesiunii specifice a celor patru tipuri de baze azotate (ATCG pentru
ADN sau AUCG pentru ARN).
 Codul genetic reprezintă un set de relatii dintre secventele a 3 nucleotide adiacente dintr-o
molecula de ARNm si un anumit aminoacid din catena polipeptidica.
 Unitatea functionala a codului genetic este CODONUL care reprezinta combinatia de cate
3 baze azotate (o tripleta) care specifica sau codifica, respectiv determina, pozitia unui
aminoacid in catena polipeptidica.
 Structura codului genetic este determinată de secvenţa specifică a celor 4 baze (ATCG).
 Presupunând că toate unităţile fundamentale de codificare, denumite codoni, au aceeaşi
lungime, s-a emis ipoteza că cea mai scurtă secvenţă nucleotidică necesară pentru a
codifica un aminoacid constă din trei baze (cod triplet), ceea ce permite formarea a 64
de combinaţii.
3
 Astfel, potrivit relatiei 4 = 64 rezulta un numar de combinatii a cate 3 baze care nu
numai ca asigura codificarea celor 20 de aminoacizi, dar asigura si posibilitati
suplimentare de codificare.
Ca urmare, codul genetic reprezinta totalitatea celor 64 de codoni care este forma cea mai simplă ce
asigură codificarea celor 20 de aminoacizi naturali.
 Ansamblul codonilor determina ordinea succesiunii aminoacizilor in catena
polipeptidica.
 Fiecare codon codifica un singur aminoacid – de ex. Codonul UUU codifică fenilalanina.
 Codonii sunt scrisi in directia 5’ – 3’, așa cum apar în ARNm.
 Codonul AUG, pe lângă funcţia de a specifica metionina, îndeplineşte şi rolul universal de
codon iniţiator în sinteza proteică (este semnalul de start al traducerii).codonii: UAA, UAG
și UGA sunt codoni stop – de terminare a traducerii.
 Astfel, din cei 64 de codoni, 61 codoni, numiți codoni sens, codifică aminoacizii.

https://www.youtube.com/watch?v=a48GfC0ygpg
 CARACTERISTICILE CODULUI GENETIC

1. Codul genetic este nesuprapus, în sensul că 2 codoni succesivi, nu au nici o nucleotida

comuna.

Nesuprapunerea codonilor determină trei posibilităţi de traducere a aceleiaşi secvenţe de nucleotide, în

funcţie de punctul de start, acestea fiind denumite “cadre de citire” (“reading frames”).

De exemplu, pentru secvenţa A C G A C G A C G A C G A C G A C G există trei “cadre de citire”:

 ACG ACG ACG ACG ACG ACG
 CGA CGA CGA CGA CGA CGA
 GAC GAC GAC GAC GAC GAC

Orice modificare a secvenţei de nucleotide prin adăugarea sau eliminarea (deleţia) unei nucleotide
determină modificarea cadrului de citire corect, începând de la nivelul nucleotidei modificate
(mutaţiile fiind de tip “frameshift”).

 Într-un codon suprapus, unele nucleotide aparțin mai multor codoni.

 Într-un codon nesuprapus, fiecare nucleotidă aparține unui singur codon.
 Codul genetic folosit în aproape toate organismele vii nu este suprapus.
 2. Codul genetic este "degenerat", această caracteristică decurgând din faptul că mai mulţi codoni diferiţi
specifică acelaşi aminoacid si sunt numiţi CODONI SINONIMI.

Caracterul degenerat al codului genetic nu este uniform: unii aminoacizi cum ar fi serina, arginina,
leucina sunt codificaţi de câte 6 codoni; alţi aminoacizi ca alanina, glicocolul, prolina, treonina
şi valina sunt codificaţi de câte 4 codoni diferiţi, în timp ce alţi nouă aminoacizi sunt specificaţi
de câte 2 codoni.

Excepţie fac aminoacizii metionină şi triptofan care sunt codificaţi de câte un singur codon: AUG ptr.
Metionina si UGG ptr. Triptofan
 Codonul AUG, pe lângă funcţia de a specifica metionina, îndeplineşte şi rolul universal
de codon iniţiator în sinteza proteică (este semnalul de start al traducerii).
 Esenţial este faptul că fiecare aminoacid este desemnat numai de codoni specifici,
respectiv că nici un cuvânt de cod nu codifică mai mult de un aminoacid.

3. Flexibilitatea codului genetic se referă la codonii sinonimi la care primele două baze ale tripletei
sunt constante, în timp ce a treia poate varia, deci această poziţie este variabilă sau oscilantă.
• Semnificaţia acestui fenomen se referă la faptul că aceeaşi moleculă de ARNt asigură
traducerea mai multor codoni ceea ce permite celulei să sintetizeze mai puţine tipuri de ARNt.

4. Codul genetic este” fără virgule”, ceea ce însemnă că între sfârşitul unui codon şi începutul celui
următor nu există nici un semn de punctuaţie.

5. Ambiguitatea codului genetic este caracteristica prin care anticodonul din ARNt recunoaşte doi codoni
diferiţi din ARNm.

Ordinea succesiunii aminioacizilor in catena polipeptidica este dirijata de ARNm. Fiecarui codon din
ARNm ii corespunde un anticodon din ARNt.

De exemplu, codonul GUG aflat la începutul mesajului genetic (în molecula de ARNm) este recunoscut
de ARNt pentru formil metionină, pe când acelaşi codon aflat în interiorul moleculei de ARNm
este recunoscut de ARNt pentru valină.

6. Utilizarea preferenţială a unor codoni. Faptul că există mai mulţi codoni pentru un acelaşi aminoacid
a pus problema dacă aceşti codoni sinonimi sunt folosiţi mai frecvent decât alţii.

Folosirea unuia sau altuia dintre codonii sinonimi se datorează întâmplării dar este cert că, în cadrul
grupelor taxonomice mari,există o anumită preferinţă pentru anumiţi codoni sinonimi.

7. Universalitatea codului genetic evidenţiază faptul că aceleaşi unităţi de codificare (codonii) specifică
aceiaşi aminoacizi la toate organismele, indiferent de poziţia lor taxonomică.
Curs 10
TRADUCEREA INFORMATIEI GENETICE (sinteza proteinelor)

Expresia unei gene - adica sinteza proteinei sale corespunzatoare- este un proces compus din doua
etape majore:
I. Informatia cuprinsa in ADN este transferata unei molecule de ARNm printr-un proces numit
transcriere;
 In timpul transcrierii o catena de ADN serveste ca matrita pentru imperecherea bazelor
complementare, proces catalizat de enzima ARN polimeraza II.
 Se formeaza initial o molecula de ARN-pre mesager care este apoi prelucrat la ARNm
matur;
II. A 2-a etapa este traducerea informatiei la proteine.
 ARNm rezultat – care este o copie a unei molecule de ADN (catena matrita)-trebuie sa fie
tradus intr-o molecula de proteina.

TRADUCEREA- este procesul prin care o proteina este sintetizata pe baza informatiei
continute de o molecula de ARNm.

STRUCTURA ȘI FUNCȚIA PROTEINELOR

 Proteinele sunt molecule liniare alcatuite din aminoacizi.
 In compozitia proteinelor se gasesc 20 aminoacizi diferiti
 Un aminoacid este alcatuit dintr-o grupare carboxil (- COOH) si una amino (-NH2).
  Pentru formarea unui lanț polipeptidic aminoacizii sunt legați împreună prin legături
peptidice.

 Un capat din lantul polipeptidic are gruparea amino (NH2) liberă formand capatul amino-
sau N-terminal, iar celalalt capat al lantului are gruparea carboxil (COOH) liberă sau C-
terminal.
 In procesul de sinteză, lantul polipeptidic este alungit de la capătul amino către capătul
carboxil.

• Pentru a fi biologic active, lanțurile polipeptidice liniare trebuie pliate într-o structură
tridimensionala.
 Unele proteine sunt alcătuite dintr-o singură catenă polipeptidică, altele au mai multe
catene polipeptidice identice sau diferite.
 În acest din urmă caz, fiecare catenă este sintetizată pe baza informaţiei genetice inclusă
în gene diferite.
 Aşa se explică de ce formularea iniţială o genă – o enzimă, a fost înlocuită cu expresia: o
genă – o catenă polipeptidică, ce exprimă mai bine realitatea la nivel molecular.
In anumite cazuri, catenele polipeptidice pot fi asociate şi cu grupări neproteice (prostetice),
formând macromolecule funcţionale aşa cum este exemplul hemoglobinei (formată din patru catene
polipeptidice, 2α şi 2β, asociate cu o grupare hem, ceea ce conferă macromoleculei capacitatea de a
lega oxigenul).
Din punct de vedere al organizării structurale, proteinele pot manifesta diferite tipuri de structuri:
 structură primară: corespunde succesiunii aminoacizilor din catena polipeptidică;
 structura secundară: se referă la plierea specifică a catenei polipeptidice formându-se regiuni cu
structuri de tip α-helix sau de tip β-helix;
 structura terţiară se referă la conformaţia tridimensională o unei singure catene polipeptidice;
Această structură este de cele mai multe ori asociată cu proprietăţile biologic active ale proteinei;
 structura cuaternară reprezintă asocierea mai multor catene polipeptidice cu formarea unor
complexe multimerice.

DECODIFICAREA MESAJULUI GENETIC: TRADUCEREA

Traducerea informației genetice de la ARNm în

lanțul polipeptidic se realizează la nivelul
ribozomilor.
Corespondenta dintre aminoacizi si codonii din
ARNm se realizeaza prin intermediul ARNt (o
moleculă specializată pentru acceptarea în
citoplasmă a aminoacizilor şi transferul lor la
ribozomi).
Fiecare moleculă de ARNt posedă la mijlocul
lanțului său un anticodon a căror 3 baze consecutive
se pot asocia prin legături de hidrogen cu 3 baze
complementare de un codon ARNm.
Pe baza acestui anticodon, aminoacizii vor fi
poziționați conform mesajului genetic din ARNm. 94
 • Procesul de traducere necesita :
1. Un model (matrita) furnizor de informatie: ARNm
2. Un sistem de citire a informatiei: Ribozomii
3. Molecule ce asigura corespondenta dintre aminoacizi si codonii din ARNm: ARNt
 In sinteza unei anumite polipeptide, aminoacizii trebuie sa fie ordonati conform secventei de
nucleotide din molecula de ARNm. Aceasta aranjare este realizata de moleculele de ARNt.
 O molecula de ARNt “citeste” secventa de nucleotide continuta de ARNm.
 Limbajul de citire de catre ARNt se numeste cod genetic- un set de relatii dintre secventele a
3 nucleotide adiacente dintr-o molecula de ARNm si un anumit aminoacid.
4. Un stoc celular de aminoacizi
5. Un furnizor de energie –ATP,
6. Un set de enzime ce catalizeaza atasarea dintre un aminoacid si o molecula de ARNt: Aminoacil
ARNt sintetaze.
7. Molecule proteice ce intervin in diferite etape ale sintezei proteice: Factori de initiere, alungire si
eliberare a catenei polipeptidice.

ETAPELE PROCESULUI DE TRANSCRIERE

• Sinteza proteinelor poate fi împărțită în trei etape:

1. Inițierea - legarea aminoacizilor la ARNt si asamblarea la ribozom a componentelor
necesare pentru traducere;
2. Alungirea, în care aminoacizii sunt adaugați unul câte unul in lanțul polipeptidic în
creștere; și
3. Terminarea, în care sinteza proteinelor se oprește la codonul de terminare, iar
componentele de traducere sunt eliberate din ribozom.
• In procesul de traducere:
1. ARNm este tradus de la capatul 5’ a moleculei spre capatul 3’
2. polipeptidele sunt sintetizate dinspre gruparea –NH2 spre gruparea – COOH,
prin adaugarea aminoacizilor, unul cate unul, la gruparea –COOH.

95
1. Etapa de iniţiere a sintezei proteinelor

 Are loc activarea aminoacizilor cu ATP, reacţia fiind

catalizată de aminoacil-sintetaza numită şi aminoacil –
ARNt – ligază şi care este specifică fiecărui aminoacid.
 Aminoacidul activat este ataşat la restul de A
(adenină) din gruparea CCA de la capătul 3’ OH al
ARNt, ataşare catalizată tot de aminoacil-sintetaza
(aminoacil– ARNt – ligaza).
 O celulă are 20 de aminoacil-ARNt sintetaze diferite,
câte unul pentru fiecare dintre cei 20 de aminoacizi.
 Fiecare sintetază recunoaște un anumit aminoacid,
precum și toate moleculele de ARNt care acceptă
acest aminoacid;
 Recunoașterea ARNt de catre sintetaza are loc pe
baza buclei anticodon, a buclei dehidrouracilului și pe
baza situsul aminoacil, de legare a aminoacizilor.

Atașarea unui ARNt la aminoacidul său adecvat necesită energie, care este furnizată de adenozin
trifosfat (ATP). Această reacție are loc în două etape:

aminoacil-ARNt-ligaza

aminoacid + ATP aminoacil ~ AMP + Ppi

aminoacil-ARNt-ligaza 1

aminoacil~AMP + ARNt aminoacil ~ ARNt 1 + AMP

 • Două molecule de fosfat sunt scindate din ATP, rezulta aminoacil - adenozin monofosfat
(AMP) și pirofosfat (PPi);
• Aminoacilul este legat la ARNt rezulta aminoacil - ARNt (ARNt cu aminoacidul atașat) cu
eliberarea adenozin monofosfat.
A doua etapa in iniţierea unei catene polipeptidice se desfăşoară la nivelul ribozomului.
1. ARNm se leagă de subunitatea mică a ribozomului.
2. Anticodonul ARNt inițiator se leagă la un codon ARNm.
3. Subunitatea mare a ribozomului se alătură complexului de inițiere.
Iniţierea precisă a traducerii depinde de recunoaşterea corecta a cadrului de
citire. Spre exemplu, dacă regiunea codificatoare a ARNm începe cu secvenţa:
5’ AUGUUUAAACCCCUG...........’, teoretic cadrele de citire ar putea fi:
AUG UUU AAA CCC CUG sau
UGU UUA AAC CCC UG sau
GUU UAA ACC CCU G,
neexistând nimic care să indice care dintre nucleotide este prima nucleotidă a primului codon.
• S-a dovedit că primul codon cu care se începe procesul de traducere, atât la procariote cât
şi la eucariote, este, de regulă, AUG (mai rar GUG sau UUG), ceea ce înseamnă că există
anumite mecanisme specifice care determină alegerea corectă a codonului AUG start.

Codonul AUG codifică metionina, indiferent dacă

se găseşte la începutul secvenţei ce urmează a fi
tradusă fie în interiorul acesteia.
O particularitate a procesului de iniţiere este
folosirea unui ARNtMet specific pentru codonul
de iniţiere.
Pentru ca ribozomul să recunoască în mod
specific codonul de iniţiere este necesar un semnal
suplimentar de discriminare între AUG iniţiator
şi AUG din interiorul mesajului genetic.
  La bacterii, acest semnal este reprezentat de secvenţa Shine–Dalgarno, constituită din 7–15
ribonucleotide bogată în purine (Adenina si Guanina) şi aflată în amonte de codonul
iniţiator.
• Secvenţa Shine-Dalgarno este complementară cu o secvenţă formată din 3–7 nucleotide aflată
la capătul 3' al moleculei ARNr 16 S din subunitatea ribozomală mică.

• La procariote, iniţierea sintezei catenei polipeptidice este asigurată si de intervenţia unor factori
proteici citoplasmatici de iniţiere, desemnaţi IF1, IF2, IF3.
 La eucariote, ARNm nu conţine secvenţa Shine-Dalgarno, dovedindu-se că ribozomii
citoplasmatici nu se leagă direct la situsul de iniţiere al traducerii.
 In acest caz, primul eveniment ce precede iniţierea traducerii la eucariote este
recunoaşterea de către subunitatea ribozomală mică (40S) a secvenţei terminale 5’, metilată
(secvenţa 5’cap) de la nivelul ARNm, după care el migrează de-a lungul moleculei de
ARNm până când localizează primul codon AUG.
 Identificarea codonului AUG start este facilitată de prezența unei secvențe de consens
(numită secvența Kozak) care înconjoară codonul de start:

 O altă diferență importantă fata de procariote este că inițierea la eucariote necesită mai
mulți factori de inițiere (10).
 Coada poli (A) la capătul 3 al ARNm eucariot joacă, de asemenea, un rol în inițierea
traducerii.
 Proteinele care se atașează la coada poli (A) interacționează cu proteinele care se leagă la
secventa 5’, îmbunătățind legarea subunității mici a ribozomului la capătul 5’ al ARNm.
2. Alungirea catenei peptidice

Codonul AUG codifică metionina, indiferent dacă

se găseşte la începutul secvenţei ce urmează a fi
tradusă fie în In aceasta etapa, aminoacizii sunt
uniți pentru a crea un lanț polipeptidic.
• Ribozomul prezintă suprafeţe specifice de
legare stereochimică a ARNm, ARNt şi a
catenei polipeptidice în creştere:
Situsul "P" (peptidil), situsul "A" (aminoacil) și
situsul E (exit).
• Ribozomul asigură asocierea acestor trei
elemente astfel încât să facă posibilă
recunoaşterea codonilor din ARNm de
către anticodonul corespunzător din
ARNt, pe principiul complementarităţii.

 2 molecule de ARNt se asociaza cu ribozomul si cu ARNm

 Primul ARNt initiator ARNtMet ocupa locusul donor P iar cealalta locusul donor A
aminoacil.
 Odata formata prima legatura peptidica, ARNt initiator , ramas fara aminoacid,
paraseste situsul P.
 Situsul P eliberat, va putea primi cel de-al 2-lea aminoacil-ARNt, care a trecut in
prealabil prin situsul A spre a realiza recunoasterea codon-anticodon.
 Se formeaza astfel cea de-a 2-a punte peptidica iar translocarea succesiva din A in P
permite citirea codon dupa codon, de catre anticodonii complexelor aminoacil-ARNt, a
intregului mesaj continut de catre ARNm.
 Aceasta translocarea succesiva din A in P, cu formarea de fiecare data de legaturi
peptidice, asigura alungirea catenei.
 Reacţia este catalizată de enzima peptidil-polimeraza, care face parte din proteinele
ribozomale.
 In procesul de elongare intervin şi factorii de elongaţie (EF-Ts, EF-Tu si EF-G) - (proteine
ribozomale care se ataşează în această fază la particula ribozomală (la subunitatea
mare).
3. Terminarea sintezei proteice
 Are loc când, in deplasarea sa pe ARNm, ribozomul ajunge cu situsul său A la nivelul unui
codon nonsens (stop, codon terminator, UAA, UAG, UGA).
 La acest nivel, nu se mai ataşează nici un complex aminoacil–ARNt deoarece nu exista
anticodoni care sa recunoasca codonii STOP. Astfel se asigură terminarea sintezei catenei
polipeptidice.
 Codonii stop sunt recunoscuţi de factori de eliberare sau de terminare: factorii TF–R1, TF–
R2 şi TF–R3 la bacterii şi factorul RF la eucariote. Factorul TF-R3 asigură desfacerea
grupului carboxil al aminoacidului terminal de ARNt transportor.
 In urma acestui proces are loc eliberarea de pe ribozom atât a catenei polipeptidice cât şi a
ARNt precum şi separarea ribozomilor în cele două subunităţi ale sale.
 Modificări post-translaţionale ale proteinelor

Impachetarea proteinelor este un proces esenţial pentru ca anumite proteine să dobândească proprietăţile
funcţionale specifice.
 La începutul anilor ’90 s-a pus în evidenţă o familie specială de proteine care au primit
denumirea de “chaperone” care au capacitatea de a recunoaşte şi lega proteinele parţial
“împachetate” sau, altfel spus, “desfăşurate” parţial. Asocierea chaperonelor cu asemenea
proteine asigură stabilizarea acestora până în momentul în care sunt îndeplinite condiţiile
de împachetare corectă, proces ce necesită ATP.
 Rolul chaperonelor:
 participarea la împachetarea corectă a proteinelor nou sintetizate;
 stabilizarea proteinelor denaturate şi
 “îndrumarea” („targeting”) proteinelor “îmbătrânite” pentru distrugere la nivelul
lizozomilor;
 sunt implicate în procesul de translocare a proteinelor prin membranele mitocondriale şi în
rearanjarea subunităţilor proteice în complexele macromoleculare.
Secreţia proteinelor. Odată sintetizate, proteinele sunt redistribuite la nivelul celulelor în vederea
îndeplinirii funcţiei pe care o au.
 Majoritatea proteinelor sunt citoplasmatice deoarece, după sinteză rămân la nivelul
citoplasmei.
 O altă parte a proteinelor celulare sunt localizate la nivelul membranei plasmatice sau
sunt liberate în spaţiul extracelular.
 In cazul celulelor eucariote, proteinele sintetizate în citoplasmă trebuie să ajungă la nivelul
mitocondriilor, a lizozomilor, a peroxizomilor sau a nucleului (proteinele nucleare).

https://www.youtube.com/watch?v=G8RYhV569xg

https://www.youtube.com/watch?v=gG7uCskUOrA
Curs 11
REGLAJUL GENETIC
REGL AREA EXPRIMĂRII GENELOR LA PROCARIOTE
 Genele nu funcţionează toate simultan şi continuu pentru a determina sinteza tuturor proteinelor
codificate în structura lor, deoarece aceasta ar aduce perturbări grave ale metabolismului celular.
 Ca urmare, cantitatea de proteine şi în special de enzime sintetizate în celule nu este
constantă în timp, ci se află sub controlul unui mecanism de reglare genetică.
 Mecanismele de reglare reprezintă un sistem de coordonare prin care se face selecţia
adecvată, în raport cu mediul, a informaţiei genetice care urmează a fi exprimată fenotipic.
 Reglarea activităţii genelor, intrarea lor în funcţiune după un program riguros controlat
este evidentă atât la procariote cât şi la eucariote.
• La bacterii se aproximează că, în condiţii determinate de mediu, nu se sintetizează decât cca 1
% din totalitatea proteinelor structurale şi enzimelor pentru care există informaţie genetică.
• La eucariotele superioare, numai cca 7 – 10 % din secvenţele de ADN din genom sunt
transcrise în ARN.
Nivelurile de control ale exprimarii genei
 In general, mecanismele de reglare a expresiei genetice se exercită, la 4 niveluri principale, cu
sensibilitate diferită:
1. Reglarea la nivelul transcrierii genetice – este cel mai important si implica decizia blocării
sau sintezei ARNm;
2. Reglarea la nivelul traducerii genetice - asigură producerea proteinelor în cantităţile necesare
şi la momentul potrivit;
3. Reglarea directă a activităţii enzimelor existente la nivelul celulei- este nivelul cel mai
sensibil şi mai rapid, influenţându-se în acest fel desfăşurarea diferitelor căi metabolice;
4. Reglarea la nivelul procesului de degradare a proteinelor, proces în urma căruia rezultă o
parte a aminoacizilor necesari sintezei altor proteine.
Principii generale ale reglajului genetic
 Cele mai bine studiate mecanisme de reglare genetica au fost cele de la bacterii.
 La bacterii, cea mai comună modalitate de reglare a exprimarii genelor este prin
influențarea ratei la care este inițiată transcrierea.
 Aceasta inseamna ca la nivelul transcrierii, rata de sinteză a ARN poate fi crescută sau
scăzută.
 În majoritatea cazurilor, reglarea transcripțională implică acțiunile unor PROTEINE
REGLATOARE:
  O proteină reglatoare, care se leagă de gena ce trebuie transcrisa și inhibă astfel
transcrierea, numita:
REPRESOR
 Alta proteină reglatoare crește rata de transcriere si este numita:
ACTIVATOR
 În combinație cu proteinele reglatoare, un rol critic în reglarea transcrierii il au
MOLECULELE EFECTOR.
 O moleculă efector își exercită efectele prin legarea la un ACTIVATOR sau REPRESOR
(provoacă o modificare conformațională a proteinei reglatoare și, prin urmare, influențează
dacă proteina se poate lega sau nu de ADN).
 Proteinele reglatoare sunt denumite dupa modul în care acestea afectează transcrierea
atunci când sunt legate de ADN (represor sau activator).
 Dimpotrivă, moleculele efector sunt denumite dupa modul în care acestea afectează
transcrierea atunci când sunt prezente în celulă la o anumita concentrație.
 Dupa modul în care este afectata rata de transcriere de catre efector, exista doua tipuri de
sisteme de reglare:

1. UN SISTEM INDUCTIBIL – in care RATA DE TRANSCRIERE ESTE CRESCUTA. In acest caz:

 Molecula efector se numeste INDUCTOR - si determină creșterea ratei de transcriere in 2
moduri:
 se poate lega de o PROTEINĂ REPRESOR și o poate ÎMPIEDICA SĂ SE LEGE de ADN;
sau
 se poate lega de o PROTEINĂ ACTIVATOR și o poate DETERMINA SĂ SE LEGE DE
ADN.

2. UN SISTEM REPRESIBIL – in care RATA DE TRANSCRIERE ESTE SCAZUTA. In acest caz:

 Molecula efector numita COREPRESOR - se leagă de o PROTEINĂ REPRESOR,
determinând astfel PROTEINA SĂ SE LEGE DE ADN; sau
 Molecula efector numita INDUCTOR - se leagă de o PROTEINĂ ACTIVATOR și o
ÎMPIEDICĂ SĂ SE LEGE DE ADN.
 In functie de mecanismele moleculare si de efectele acestora, procesele de reglare pot fi
grupate in mare in doua mari categorii: reglare negativa si reglare pozitiva.
1. In tipul de REGLARE NEGATIVA-
 Proteina represoare numita REPRESOR (sau inhibitor) - interactioneaza cu o regiune in
fata genelor reglate, blocand transcrierea.
 Pentru initierea procesului de transcriere este necesara prezenta produsului ce trebuie
degradat - numit INDUCTOR;
2. In tipul de REGLARE POZITIVA –
 Exprimarea genei este stimulata de o molecula efector (care poate fi o proteina, o molecula
activator de dimensiuni mici sau un complex molecular).
In anumite situatii, pentru initierea transcrierii genetice, acest sistem necesita prezenta AMPc
(Adenozin monofosfat ciclic) si a proteinei CAP (proteina de legare la AMPc).

• In reglarea negativa- Inductorul (produsul ce trebuie degradat) se cupleaza cu Represorul

(proteina represor), legat la molecula de ADN, il inactiveaza, iar transcrierea poate avea loc
(gena se exprima);
• In reglarea pozitiva – pentru ca gena sa se exprime si transcrierea sa aiba loc, o molecula
efector trebuie sa se cupleze cu molecula de ADN.

REGLAREA EXPRIMĂRII GENELOR LA PROCARIOTE

 Mecanismele de reglare a activităţii genelor au fost cel mai bine studiate la bacterii.
 Teoria reglării genetice la procariote a fost elaborată de cercetatorii francezi F. Jacob şi J.
Monod, în 1961.
 Ei au demonstrat experimental şi teoretic că sinteza proteinelor şi respectiv a enzimelor
celulare, nu este constantă în timp ci variază în funcţie de necesităţile celulei.
 Cercetările privind reglarea genetică la procariote, au dus la concluzia că genele, care
acţionează asupra unei căi metabolice, nu au o activitate independentă ci fac parte din unităţi
mai mari denumite OPERONI ce funcţionează coordonat.
 Un operon este o unitate funcţională alcătuită dintr-o secvenţă de nucleotide ce include:
• un promotor,
• un operator şi
 • una sau mai multe gene structurale care sunt transcrise într-un ARNm policistronic (o
moleculă de ARNm ce codifică pentru mai mult decât o proteină).

Promotorul
• este o secvenţă de ADN,
• reprezintă situsul de recunoaştere a enzimei ARN polimeraza
• are rol în procesul de iniţiere a transcrierii.

În sinteza ARN, promotorul indică:

- care gene ar trebui utilizate pentru sinteza ARNm,
- şi prin alungire (elongare), controlează ce proteine vor fi sintetizate.

Operatorul
• este un segment de ADN,
• reglează activitatea genelor structurale din cadrul operonului, prin interacţiunea cu
un represor sau un inductor specific.
• Genele promotor si operator sunt precedate de o genă reglatoare.
• Ea este separată de genele operonului, asupra căruia actionează.
• Gena reglatoare, prin produsul său chimic (proteina represor), dirijează activitatea genei
operatoare si a genelor structurale prin inductia sau represia transcriptiei.

Reglarea operonului lactozei la Escherichia coli (operonul lac)

Primul operon, descris în 1960 de către F. Jacob, D. Perrin, C. Sanchezsi J. Monod, a fost
OPERONUL lac de la Escherichia coli. Elucidarea mecanismului de reglare a operonului lactozei de la
E.coli fiind legată de numele cercetătorilor francezi F.Jacob şi J.Monod.
• La E. Coli se consideră a fi cca 200 de operoni, dintre care numai activitatea unora este mai
bine cunoscută.

Operonul lac este alcătuit din cele 3 gene structurale şi o serie de elemente reglatoare.
• Genele structurale sunt:
• lac Z (codifică -galactozidaza),
• lac Y (codifică galactozid-permeaza) şi
 • lac A (codifică tiogalactozid transacetilaza care, în mod normal, acetilează lactoza şi alte
- galactozide cu ajutorul acetil-CoA).
Elementele reglatoare sunt reprezentate de:
• gena lac I (codifică represorul),
• promotorul (conţine situsul de recunoaştere a AMPc şi situsul de legare a ARN-
polimerazei) şi
• regiunea operator (lacO), situată în structura operonului, adiacent genei lac Z.

Regiunea operator are o lungime de aproximativ 27 pb şi funcţionează ca un situs de recunoaştere şi

legare pentru represorul specific operonului.

• Astfel, la E. coli, posibilitatea utilizării lactozei din mediu şi a metabolizării ei, se realizează cu
ajutorul a doua enzime:
 β –galactozid – permeaza (localizată în membrana celulei bacteriene asigură
permeabilizarea acesteia, facilitând trecerea lactozei în celula bacteriană) si
 β – galactozidaza (localizată în citoplasma bacteriană, clivează lactoza la glucoză şi
galactoză – figura).
• În cadrul metabolismului celular mai intervine tiogalactozid transacetilaza (care în mod normal,
are rol de acetilare a lactozei şi a altor β –galactozide cu ajutorul acetil- CoA).
• Transcrierea genetică a operonului lac este controlată atât pozitiv cât şi negativ.
 Lactoza si produsii de clivare

REGLAREA NEGATIVA A OPERONULUI LAC

Controlul negativ al operonului lac este mediat de represor, codificat de gena lac I, care se leagă
specific de regiunea operator, împiedicând transcrierea în absenţa lactozei.
Dacă lactoza (sau un alt inductor, cum ar fi IPTG = izopropil--D tiogalactopiranozid) este prezentă în
mediu, ea se cuplează cu represorul inactivându-l, astfel că genele structurale sunt transcrise la ARNm,
deci operonul funcţionează.

Inducţia, represia şi retroinhibiţia enzimatică

Inducţia şi represia enzimatică, sunt fenomene opuse ca acţiune (antagoniste) şi care controlează cantitatea
de substanţe sintetizate. .
La procariote Reglajul genetic este de două tipuri:
1. Sistem inductibil – intervine în sinteză enzimelor catabolismului;
2. Sistem represibil - intervine în sinteza enzimelor anabolismului.
SISTEMUL DE REGLARE INDUCTIBIL
Inducţia enzimatică este declanşată de prezenţa în mediu a substanţei ce trebuie metabolizată
(lactoza) – denumită în acest caz inductor.
• În mod obişnuit, in absenţa lactozei din mediu, operonul lac este nefuncţional - genele structurale
care determină sinteza celor 3 enzime sunt inactive.
 • În absența lactozei - proteina represoare se leagă la situsul O (operator) al operonului lac,
ARN-polimeraza nu se mai poate lega la situsul P (promotor), iar transcrierea nu are loc.

El este indus să funcţioneze de îndată ce bacteria este pusă pe un mediu cu lactoză.

Astfel, dacă însă se adaugă lactoză în mediu, cele 3 gene sunt rapid activate şi încep sinteza celor 3
enzyme (B-galactozidaza, permeaza, transacetilaza).
• Represorul (proteinele represoare) se combină cu inductorul (substanţa ce trebuie
metabolizată -lactoza), devine inactiv şi pierde afinitatea pentru regiunea Operatorului.
• Starea deblocată a operatorului permite accesul ARN polimerazei la genele structurale
care încep să fie transcrise sintetizându-se astfel enzimele corespunzătoare (enzime
catabolice- ce catalizează metabolizarea sau degradarea- substratului nutritiv).

SISTEMUL DE REGLARE REPRESIBIL - Intervine în sinteza enzimelor

anabolismului.
 In cazul în care mediul de cultura nu conţine un anumit aminoacid, bacteria este capabilă să
suplinească absenţa aminoacidului din mediu prin sinteza sa intracelulară.
  Aceasta înseamnă că operonul, ce codifică enzimele implicate în calea metabolică de sinteză a
aminoacidului respectiv este activ deoarece represorul produs de gena reglatoare este sintetizat
într-o formă inactivă numita APOREPRESOR (conformaţia sa spaţială nu este potrivită pentru
interacţiunea cu operatorul).
 Sinteza produsului de interes (a aminoacidului) are loc în mod continuu, până când
concentraţia intracelulară a acestuia este prea mare.
 Când concentraţia produsului final (substanţa sintetizată) atinge un anumit nivel se
realizează, ceea ce se numeşte, REPRESIA SINTEZEI ENZIMEI, iar produsul final al căii
metabolice a primit denumirea de COREPRESOR.

Rolul corepresorului este de a interacţiona specific cu aporepresorul, activându-l prin modificarea

conformaţiei moleculare (modificare alosterică), astfel încât acesta se leagă la operator şi
blochează transcrierea genelor structurale.
• De exemplu, la Salmonella typhimurium, genele din operonul his care specifică enzimele ce
intervin în sinteza histidinei, sunt funcţionale atunci când în celulă se află o concentraţie mică
de histidină.
• Când în celulă s-a acumulat o cantitate mare de histidină, expresia acestor gene este
represată şi sinteza histidinei încetează.
Corepresorul (histidina în cazul operonului his) se cuplează cu represorul (o proteină reglatoare)
inactiv, care devine activ, blocând transcrierea operonului his.

RETROINHIBIŢIA ENZIMATICĂ
• denumită şi inhibiţia prin feedback sau efectul Novick- Szilard, este un alt sistem de control
al sintezei proteice prin cantitatea de produs final.
• Astfel, în cazul unui anumit lanţ metabolic în care intervin mai multe enzime, produsul final
în cantitate mare inhibă moleculele existente ale enzimei care controlează prima etapă a
lanţului metabolic.
• Aceasta spre deosebire de represia enzimatică care blochează sinteza tuturor enzimelor care
intervin în lanţul metabolic respectiv.

De exemplu, în calea metabolică a histidinei, prima enzimă este pirofosforilaza.

• Când concentraţia histidinei în celulă devine prea mare, molecula de histidină se leagă la o
regiune specifică acestei enzime, schimbându-i conformaţia sa tridimensională, astfel că
enzima devine nefuncţională.
• Când concentraţia de histidină scade, aceasta părăseşte enzima, care refăcându-şi conformaţia
spaţială originală, redevine activă.
 REGLAREA POZITVA A OPERONULUI LAC
Represia prin catabolit
 In reglajul pozitiv, genele functionează numai în prezenta unor proteine inductoare.
 Operonul lac poate fi reglat transcripțional printr-un al doilea mod, cunoscut sub numele de
represie prin catabolit.
 Această formă de reglare transcripțională este influențată de prezența in mediul de cultura a
glucozei, care este un catabolit - o substanță care este scindată în interiorul celulei.
 Prezența glucozei conduce în final la represia operonului lac.
• De exemplu: La E coli s-a observat că prin cultivarea pe un mediu ce conţine atât glucoză cât
şi lactoză, bacteriile utilizează preferenţial mai întâi glucoza, lactoza rămâne nemetabolizată
până când în mediu nu mai există glucoza, fenomen numit diauxie.
• Aceasta înseamnă că atâta timp cât există glucoză în mediu, genele lac sunt inactivate.
• Acest mecanism reglator a fost denumit represie prin catabolit.
• Efectul inhibitor al glucozei asupra exprimării genelor lac este indirect.
• Această formă de reglare mai implică o mică moleculă efector, AMP ciclic (AMPc).
• Acesta molecula este universal distribuita in tesuturile animale, unde reglează acţiunea mai
multor hormoni.
• AMP ciclic este sintetizat enzimatic din ATP printr-o enzimă cunoscută sub numele de adenilat
ciclază, iar concentratia sa este reglata indirect in metabolismul glucozei.
• Când glucoza este prezentă în mediu, nivelul AMPc este scăzut.
• Contrar, dacă în mediu se află glicerol sau o alta sursa de carbon care nu poate intra în calea
metabolică a glucozei, nivelul AMPc este ridicat.
• Efectul AMPc asupra operonului lac este mediat de o proteină activatoare numită proteina
activator de catabolit (CAP) sau proteina receptoare de AMPc (CRP).
• CAP este alcătuită din două subunități, fiecare dintre acestea legând o moleculă de AMPc.
Complexul AMPc-CAP, se leagă la un situs din promotorii operonilor, sensibili la represia catabolică.
• Deoarece rolul complexului CAP-cAMP este de a activa transcrierea, acest tip de control
este considerat a fi CONTROL POZITIV.
• Acest tip de control face ca operonul lac sa fie exprimat cand glucoza este absentă din mediul
înconjurător, iar inductorul operonului (lactoza) este prezent.
• Dacă ambele zaharuri sunt prezente, operonul lac nu va fi exprimat până când glucoza nu este
metabolizată.

CONTROLUL PROCESULUI DE TRADUCERE AL MESAJULUI GENETIC

S.a remarcat faptul că biosinteza celor trei enzime (-galactozidază, permează şi transacetilază) se face în
raport molar de 1:1/2:1/5, diferenţele datorându-se reglării la nivelul traducerii. Fenomenul se poate
realiza pe două căi:
1. gena lac Z este tradusă prima.
• Se pare că, în cazul moleculelor de ARNm policistronic, imediat după sinteza polipeptidului
codificat de prima genă, are loc separarea de ribozomi, si se formeza un nou complex de
iniţiere la nivelul codonului AUG al celei de-a doua gene.
• Frecvenţa cu care se realizează acest proces este corelată cu probabilitatea reiniţierii la fiecare
codon AUG următor.
• Se formează astfel un gradient în cantitatea de polipeptide sintetizate de la capătul 5’ spre
cel 3’ al ARNm.
• Aceste efect, numit polaritate, se realizează în cazul majorităţii moleculelor de ARNm
policistronic.

2. Toate moleculele de ARNm sunt degradate la nucleotide după câteva runde de traducere.
• Degradarea este înceată si uneori începe imediat după primul eveniment de traducere.
• Degradarea ARNm policistronic începe, cel mai frecvent, la nivelul genei lac A, apoi
continuă cu gena lac Y şi, abia la sfârşit, cu gena lac Z.
• Consecinţa: la un moment dat, sunt mai multe copii ale genei lac Z decât lac Y şi, evident,
cu mult mai multe decât lac A.
https://www.youtube.com/watch?v=LU2uPizQjs4
https://www.youtube.com/watch?v=UGtHXlwaYGw
https://www.youtube.com/watch?v=iPQZXMKZEfw
https://www.youtube.com/watch?v=JgS8FgOyj5s https://www.youtube.com/watch?
v=VH0njqUYfak

Curs 12
REGLAJUL GENETIC
REGLAREA EXPRIMĂRII GENELOR LA EUCARIOTE
La eucariote reglarea genetică are un caracter mult mai complex deoarece:
 Genele NU sunt organizate în operoni, reglajul genetic se realizează la nivelul genelor
individuale;
 Ca urmare, fiecare moleculă de ARNm poartă mesajul genetic pentru o singură catenă
polipeptidică el fiind monocistronic.
 La eucariote genele sunt alcatuite din exoni si introni, astfel că sinteza ARN se realizează
în mai multe etape prin care se elimină intronii;
 ADN eucariot este asociat cu histone formand fibra de cromatina; Structura cromatinei
afectează exprimarea genelor în celulele eucariote, molecula de ADN trebuie să se
desocieze de proteinele histonice înainte ca transcrierea să poată avea loc;
 La eucariote, ARN este sintetizat in nucleu, iar sinteza proteinelor are loc in citoplasma;
 Toate celulele unui organism eucariot, derivând prin diviziuni mitotice ale celulei-ou,
moştenesc acelaşi număr de cromozomi şi deci aceeaşi informaţie genetică, cu toate
acestea apar diferenţieri celulare specifice;
 Aceste diferentieri pot fi explicate prin faptul că unele gene funcţionează permanent, în
timp ce altele funcţionează diferenţiat, în anumite momente specifice ale ontogenezei;
De exemplu, genele care dirijează sinteza pigmentului din iris de la om sunt distribuite în toate
celulele corpului, dar nu se exprimă fenotipic decât la nivelul celulelor irisului, în celelalte celule
genele respective sunt permanent represate.
La eucariotele superioare, în mecanismele de reglaj genetic intervin şi o serie de substanţe de
tip hormonal care activează sau, din contră, inhibă exprimarea specifică a genelor.
 Similar ca la procariote si la eucariote, în funcţie de mecanismele moleculare şi de efectele
acestora, procesele de reglare a activităţii genice pot fi grupate în două mari categorii:

REGLARE POZITIVĂ ŞI REGLARE NEGATIVĂ

• REGLAREA POZITIVĂ – activarea unor gene are loc în prezenţa unei MOLECULE
EFECTOR care poate fi o proteină, o moleculă activator de mici dimensiuni sau un
complex molecular;
• Acest sistem , în anumite situaţii, necesită prezenţa AMPc şi a proteinei CAP/CRP
(proteina receptor de legare a AMPc), care iniţiază transcrierea genetică.
• REGLARE NEGATIVĂ - în celulă este prezent un INHIBITOR (represor) care împiedică
transcrierea.
 • Acest inhibitor interacţionează cu o anumită regiune plasată în faţa genelor reglate.
Pentru iniţierea transcrierii este necesară prezenţa unui antagonist al inhibitorului, numit
INDUCTOR.
In plus, la eucariote mai pot există două tipuri de reglare a activităţii genelor:
1. REGLARE PE TERMEN SCURT
 se bazează pe mecanisme moleculare reversibile, reprezentate de modificări în activitatea
unor gene;
Are loc:
 la nivelul transcrierii,
 la nivelul prelucrării ARNm,
 la nivelul transportului ARNm în citoplasmă,
 la nivelul sintezei proteinelor,
 la nivelul degradării ARNm,
 la nivelul cromatinei sau la nivel cromozomal; si
2. REGLARE PE TERMEN LUNG
 are loc prin evenimente ce conduc la diferenţierea celulară;
 de regulă, este ireversibila şi implică fenomene legate de diferenţierea celulară ce au loc în
cursul ontogenezei.
A. REGLAJ PE TERMEN SCURT

In acest caz, reglarea activităţii genelor se poate

realiza la mai multe nivele, evidente în cursul
citodiferenţierii:
 La nivel transcripţional;
 La nivelul procesarii (maturării) ARNm;
 La nivelul transportului ARNm în
citoplasmă;
 La nivelul translaţiei mesajului genetic;
 La nivelul degradării ARNm.
Nivele de reglare a expresiei genice

In plus, la eucariotele superioare, în mecanismele de reglaj genetic intervin şi o serie de substanţe

de tip hormonal care pot activa sau inhiba exprimarea specifică a genelor
 1. Reglaj genetic la nivel transcripţional
Controlul transcripţional determină care dintre gene este transcrisă la un moment dat şi rata cu care
se realizează procesul de transcriere.
 La eucariote genele contin secventa promotor, care reprezinta situsul de recunoastere si de
legare a enzimei ARN polimeraza. În cele mai multe cazuri, reglajul transcripțional are
scopul de a controla inițierea transcrierii la nivelul promotorului.
 Abilitatea ARN polimerazei de a se lega la promotor si de a transcrie o anumita gena este
influentata de un grup de proteine numite FACTORI GENERALI DE TRANSCRIERE.
 Factorii generali de transcriere sunt necesari pentru un nivel bazal al transcrierii.
 În plus, celulele eucariote mai posedă o gamă variată de FACTORI REGLATORI DE
TRANSCRIERE care servesc la reglarea ratei de transcriere a genelor țintă.
 Aceștia recunosc, de regulă, secvențe de ADN (analoage cu situsurile operator din apropierea
promotorilor bacterieni) situate în vecinătatea promotorului.
 La eucariote, aceste secvențe de ADN sunt în general cunoscute ca elemente de control sau
elemente reglatoare.

Când un factor de reglare a transcrierii se leagă de

un element de control, acesta afectează transcrierea
genei asociate, putand creste rata de transcriere - caz
in care factorul de transcriere este denumit
ACTIVATOR, iar secvența la care se leagă se
numește AMPLIFICATOR (enhancer) sau poate
acționa ca REPRESORI ai transcrierii prin legarea
la elemente numite silențiatoare (silencers).
Proteinele reglatoare pot modifica compoziția sau
aranjamentele nucleosomilor în vecinătatea unui
promotor, afectând astfel transcrierea.
Majoritatea genelor eucariote, în special cele de la
speciile multicelulare, sunt reglate de mai mulți
factori.
Acest fenomen se numește control combinatorial
Reglaj transcripțional prin factorii de reglare a
deoarece combinația a mai multor factori determină transcrierii
Aceste proteine pot acționa ca:
expresia oricărei gene ținta. a)activator pentru creșterea ratei de transcrierii sau
(b) represor pentru scăderea ratei de transcriere
  Reglarea transcrierii genelor la eucariote se mai poate realiza şi prin procesul de metilare a
ADN.
 Astfel, imediat după replicare, o parte din bazele azotate (în special citozina) suferă un proces
de metilare (prin intervenţia unei metil transferaze).
 Metilarea unor anumite secvenţe de ADN este asociată cu inhibarea transcrierii, genele
respective fiind însă inactivate în mod reversibil.

O primă condiţie pentru ca procesul de transcriere să poată fi iniţiat este ca nucleosomii să poată fi
îndepărtaţi de la nivelul regiunii de interes.

Proteinele nonhistonice îndeplinesc rolul unor activatori specifici ai genelor asigurând transcrierea
diferenţiată a genelor , ele interacţionând cu histonele pe care le îndepărtează de la nivelul
genelor ce urmează a fi transcrise

Histonele, la rândul lor, pot să influenţeze proprietăţile de transcriere ale ADN prin modificări chimice
(fosforilare, acetilare, metilare) afectând astfel interacţiunea ADN- histone.

2. Reglajul genetic la nivelul maturării ARNm

Funcţionează în procesul de maturare al ARNm. Două evenimente reglatoare exemplifică acest nivel de
reglare:
 alegerea situsului de poliadenilare (adăugarea cozii poliA) şi
 alegerea situsului eliminare a intronilor şi asamblare a exonilor.
 Coada poliA este recunoscută de o proteina. Aceasta proteina leagă coada poliA
îmbunătățind stabilitatea ARN.
O schimbare a stabilității ARNm poate influența în mare măsură concentrația celulară a respectivei molecule
ARNm
 Datorită structurii discontinue a genelor (exoni + introni), se sintetizează ARNm precursor
(premesager) ce conţine atât secvenţe informaţionale cât şi secvenţe non-informaţionale.
Prelucrarea acestei molecule (splicing) pentru a obţine ARNm matur, funcţional presupune parcurgerea
mai multor etape în care sunt implicate molecule de ARNsn precum şi anumiţi factori proteici.
 S-a evidenţiat faptul că în anumite situaţii prelucrarea ARNm se poate realiza într-o asemenea
manieră încât permite o asortare variată a exonilor din aceeaşi genă, proces denumit PRELUCRARE
ALTERNATIVĂ (alternative splicing).

3. Reglajul genetic la nivelul transportului ARNm în citoplasmă

Odată prelucrat, ARNm migrează din nucleu în citoplasmă, la nivelul porilor din membrana nucleară.
 Reglajul genetic este acela care decide ce secvenţe de ARNm vor fi degradate în nucleu şi
care vor fi exportate în citoplasmă, acolo unde se realizează sinteza proteică.
 Numai o mică parte din ARNm sintetizat în nucleu, migrează în citoplasmă, cea mai mare parte
din ARNm fiind degradat în nucleu cu ajutorul unor enzime.
 Acestea sunt enzime diferite ce operează în tipuri variate de celule, fapt ce determină ce
sinteze proteice caracteristice vor realiza celulele respective.

4. Reglajul genetic la nivelul translaţiei mesajului genetic

Constă în faptul că nu toate moleculele de ARNm matur migrate în citoplasmă vor fi utilizate în
procesul sintezei proteice.
 Reglajul la nivel translațional se referă la controlul nivelurilor de proteine sintetizate pe
baza ARNm. Aceast reglaj este foarte important pentru răspunsul celular la factorii de
stres, de creștere și de diferențiere.
5. Rglajul genetic la nivelul degradării ARNm (control post-translational)
Are rolul de a selecta moleculele de ARNm matur, migrate în citoplasmă, care vor fi degradate.

De exemplu, în cazul genelor hemogobinei, ARNm are o mare stabilitate în timp, astfel că el
serveşte repetat pentru sinteza proteică.
 Dupa sinteza, proteinele pot fi modificate chimic prin adăugarea de grupuri de metil, fosfat,
acetil și proteine (ubiquitina).
 Modificările chimice apar ca răspuns la stimuli externi, cum ar fi: stresul, lipsa de
nutrienți, căldură sau expunerea la lumină ultravioletă.

REGLAJ PRIN INTERMEDIUL HORMONILOR

 La eucariotele superioare, reglarea pe termen scurt (la nivelul transcrierii genetice), este în
mare parte mediată de hormoni.
 Un anumit hormon poate avea drept ţintă una sau mai multe tipuri de celule, fiecare tip
răspunzând diferit la acelaşi hormon.
 Unii hormoni reglează activitatea genelor influenţând transcrierea, traducerea sau
funcţionarea unor enzime cum este adenilat ciclaza.
 De exemplu, cei mai mulţi hormoni polipeptidici îşi exercită efectele lor iniţiale la nivelul membranei
celulelor ţintă, stimulând activitatea adenilat- ciclazei care converteşte ATP la AMPc, capabil să
stimuleze sinteza genelor, ca şi în cazul procariotelor.

 Hormonii steroizi acţionează direct la nivelul transcrierii genetice, fără intervenţia AMPc,
în timp ce alţi hormoni pot afecta histonele stimulând astfel procesul de transcriere.
 Hormonii steroizi funcționează ca molecule de semnalizare care se leagă direct la factorii de
reglare a transcrierii modificandu-le funcția. Aceasta permite unei celule să răspundă la un
hormon prin reglarea unui set special de gene.
 Acțiunea finală a unui hormon steroid este de a afecta transcrierea genei.
 La animale, hormonii steroizi acționează ca molecule de semnalizare care sunt sintetizate
de glandele endocrine și secretate în sânge, dupa care sunt preluați de celule care pot
răspunde la hormoni în moduri diferite. Exemple:
 Ecdisonul, un hormon steroid identificat la insecte, inclusiv la Drosophila, interacţionează
cu receptori nucleari şi controlează procesul de metamorfoză (transformarea larvei în
adult);
 Vitamina D3, un derivat steroidic, are rol important în reglarea metabolismului calciului şi
în diferenţierea oaselor. Acţionează prin legarea la nivelul unui receptor nuclear similar
receptorilor pentru hormonii steroidici;
 Receptorii pentru tiroxină şi acid retinoic sunt localizaţi în nucleu şi sunt foarte
asemănători cu receptorii pentru hormonii steroizi; Tiroxina si acidul retinoic sunt
substanţe morfogenetice, adică induc sau controlează diferenţierea celulară. Tiroxina induce
transformarea mormolocilor în broaşte, iar acidul retinoic determină axul antero-posterior în
cursul dezvoltării membrelor.
LA PLANTE, au fost identificate numeroase substanţe care au diferite roluri în controlul creşterii şi
dezvoltării, ele fiind denumite hormoni vegetali. Hormonii vegetali sunt de cinci tipuri:
• etilena, acid abscizic, auxine, citokinine şi gibereline.
Ei sunt responsabili de realizarea unor activităţi variate: de exemplu,
• Etilena induce, pe lângă alte activităţi, coacerea fructelor, maturarea florilor şi senescenţa
plantelor.
• Giberelinele- la fel ca şi hormonii steroizi animali, stimulează transcrierea şi, în acest fel,
determină creşterea cantitativă a anumitor proteine specifice implicate în anumite procese
majore de formare şi diferenţiere celulară.
 Atunci când sunt aplicate plantelor giberelinele produc o serie de efecte, aşa cum sunt cele
observate în cazul plantelor pitice („dwarf”) la care determină creşterea în înălţime.
  De asemenea, aceşti hormoni stimulează procesul de germinare al anumitor tipuri de
seminţe.
 Deşi acţiunea giberelinelor a fost intens studiată, până în prezent nu s-au evidenţiat receptori
pentru aceşti hormoni iar mecanismul molecular nu este pe deplin clarificat.

B. REGLAREA PE TERMEN LUNG

Reglajul genetic la nivelul cromatinei

Cromatina este alcatuita din heterocromatină si eucromatina. La nivelul cromozomilor

eucariotelor există două tipuri de heterocromatină - CONSTITUTIVĂ ŞI FACULTATIVA - implicate
în activitatea genelor;
 HETEROCROMATINA CONSTITUTIVĂ se găseşte la nivelul regiunilor care nu sunt
niciodată exprimate (transcrise) (sateliţii) şi au un rol structural pentru cromozom.
 HETEROCROMATINA FACULTATIVĂ reprezintă cromatina condensată doar în
anumite celule, în timp ce în alte tipuri de celule regiunile corespunzătoare sunt
decondensate.
În celulele embrionare cantitatea de heterocromatină facultativă este mica, în timp ce în celulele
specializate proporţia sa creşte foarte mult. Aceasta înseamnă că în cursul procesului de dezvoltare
individuală (ontogenetică) are loc inactivarea prin heterocromatinizare a unui număr mare de gene.
• Heterocromatinizarea poate avea loc: la nivelul unor segmente cromozomale, a unor
cromozomi întregi (X de la femelele de mamifere) şi chiar a întregului genom.
Cel mai cunoscut exemplu de reglare prin heterocromatinizare de tip facultativ este cromatina
sexuală - unul dintre cromozomii X de la femelele de mamifere care se inactivează la întâmplare (fie
cel de origine maternă, fie cel de origine paternă), în mod definitiv. Astfel, organismul femel poate fi
considerat ca fiind un mozaic de clone celulare.
• Un exemplu este cel al pisicilor “calico” la care femelele au blana cu pete galbene şi negre,
fiind heterozigote (Cy/CB), genele pentru culoarea blănii fiind localizate pe cromozomii X.
• In cursul dezvoltării ontogenetice, în unele celule este inactivat cromozomul X pe care se
găseşte gena Cy în timp ce în alte celule se inactivează cromozomul X ce conţine gena CB.
• Rezultatul este apariţia unor pisici cu blana cu pete galbene şi negre.
• La masculi, din cauză că există un singur cromozom X, fenomenul nu se realizează, ei fiind fie
complet negri fie galbeni.
 Exemplul de mai sus este un tip de REGLARE PE TERMEN LUNG care se realizează prin
heterocromatinizarea sau condensarea mai pronunţată a cromatinei ceea ce conduce la o
reducere sau chiar o blocare a funcţionării ADN ca matriţă pentru sinteza ARN.
  Heterocromatina, puternic condensată, este prezentă mai ales în celulele înalt diferenţiate care
sintetizează foarte puţine proteine comparativ cu celulele nediferenţiate.
De exemplu, în leucocitele normale apar mase mari de heterocromatină sub forma unor blocuri
puternic condensate la periferia nucleului, în timp ce în cazul leucemiilor aceste aspecte sunt absente,
celulele trecând în starea nediferenţiată, cu sinteze proteice intense şi capabile de diviziuni celulare
rapide.
Reglarea procesului de citodiferenţiere
 Procesul de diferenţiere celulară sau citodiferenţierea este specific organismelor eucariote
pluricelulare;
 El se refera la modificările structurale şi funcţionale pe care le suferă celulele ce rezultă (în
urma unor diviziuni mitotice repetate) din celula-ou sau zigot.
 La organismele eucariote, conţinutul în ADN este acelaşi, indiferent de tipul celular, ceea ce
înseamnă că diferenţierea celulară şi dezvoltarea organismului reprezintă rezultatul unor
evenimente programate genetic ce determină activarea sau represia genelor.
Reglarea procesului de citodiferenţiere, se realizează la niveluri diferite:
 la nivelul cantităţii de ADN şi a replicării materialului genetic,
 la nivelul transcrierii şi traducerii
 la nivel cromozomal sau al întregului genom.
Deşi se consideră că toate celulele unui organism conţin aceeaşi cantitate de ADN, s-a dovedit că există
unele variaţii ce se datorează unor procese de replicare diferenţiată precum:
 suprareplicarea anumitor regiuni cromozomale şi subreplicarea altora (mai ales a
regiunilor heterocromatice).
Fenomenul diferenţierii celulare se realizează într-o ordine cronologică strictă, după un program extrem
de riguros a cărui nerespectare conduce la modificări anormale ale organismului.
 De exemplu: la om unde există aproximativ 1013 celule, în cursul dezvoltării ontogenetice are
loc diferenţierea a peste 150 tipuri diferite de celule, deosebite ca formă, mărime, structură
sau funcţie.
Studiul diferenţierii celulare la mamifere este dificil, motiv pentru care cercetătorii au ales un sistem
model la care dezvoltarea embrionară să poată fi urmărită cu uşurinţă, este reprezentat de cel de la
Drosophila melanogaster.

Avantajele alegerii datorându-se următoarelor caracteristici:

 genom de dimensiuni mici;
 număr mic de cromozomi (patru perechi) şi existenţa cromozomilor politeni (uriasi);
  prezintă mai multe stadii larvare, dezvoltarea fiind prin metamorfoză (ou-larvă-pupă-adult),
întregul proces de metamorfoză (dezvoltarea de la ou la adult) durează aproximativ nouă zile.

Genele implicate în controlul dezvoltării la D.melanogaster, au fost identificate şi studiate pe baza

mutaţiilor produse la nivelul lor, care au condus fie la apariţia unor structuri anormale fie la moartea
organismului. Aceste gene pot fi incluse în cel puţin trei grupuri:
 gene de origine maternă: se exprimă în cursul ovogenezei şi sunt responsabile de gradientul
de proteine ce apare la nivelul oului şi care sunt implicate organizarea spaţială a
embrionului timpuriu;
 gene de segmentare: sunt exprimate după fecundare la nivelul zigotului şi determină
numărul şi organizarea segmentelor corpului.
 genele homeotice: se exprimă după genele segmentare şi determină identitatea fiecărui
segment individual.

La plante -există diferenţe între cantitatea de ADN din meristeme şi cea din diferite organe:
 la nivelul celulelor meristematice cantitatea de ADN este mai mică în timp ce în alte
organe, cum sunt cotiledoanele care sunt alcătuite din celule înalt diferenţiate, cantitatea de
ADN este mai mare.
Diferenţierea celulară ce apare în cazul organismelor multicelulare se datorează nu numai intervenţiei
genelor menţionate ci şi unor mecanisme specifice de comunicare şi semnalizare ce se realizează
între celule.
In aceste mecanisme sunt implicate o serie de proteine ce interacţionează cu receptori caracteristici
aflaţi la suprafaţa celulelor ţintă.
In urma interacţiunii dintre semnalul molecular şi receptorul său specific sunt generate alte semnale
intracelulare care “informează” nucleul asupra necesităţii stimulării proliferării celulare, fenomen
numit proces de transducţie a semnalelor.
In realizarea acestui proces participă o serie de factori cu funcţii distincte:
 factori de creştere celulară (de exemplu, factorul de creştere epidermic),
 receptori membranari proteici,
 transmiţători citoplasmatici fosforilanţi,
 factori nucleari de transcriere.

https://www.youtube.com/watch?v=DHRRj06xdkA
 Curs 13
MUTAȚIILE GENETICE ȘI REPARAREA ADN
• Funcția primară a ADN este aceea de a stoca informații pentru sinteza proteinelor celulare.
• ADN este o moleculă foarte stabilă care replică cu o precizie uimitoare, cu toate acestea, în
cazuri relativ rare, poate să apară o mutație.
• Termenul de mutație se referă la modificările apărute în structura şi funcţia materialului
genetic, care se transmit de la o generaţie la alta şi care nu sunt rezultatul segregării genetice
sau recombinării genetice.
• Capacitatea materialului genetic de a suferi mutaţii se numeşte mutabilitate.
• Termenul de mutant se referă la un individ care rezultă dintr-un organism normal dar care,
fenotipic, prezintă anumite diferenţe, mai mult sau mai puţin evidente.
• Uneori aceste modificări pot fi reparate iar celulele respective redobândesc fenotipul normal.
• Deoarece mutațiile pot fi destul de dăunătoare, organismele au dezvoltat mai multe moduri de
a repara molecula de ADN deteriorata.
 Există cazuri în care nu toate modificările de la nivelul genelor sunt urmate de efecte fenotipice
evidente; în acest caz se poate spune că genele sunt tăcute sau silenţioase (silent genes).
• Atunci când mutaţia determină modificarea genei de tip sălbatic şi conduce la apariţia unei
alele mutante, ea se numeşte mutaţie înainte (forward mutation), iar mutaţia de la tipul mutant
la tipul normal se numeşte mutaţie înapoi (back mutation).

Importanța mutațiilor
1. Mutația este sursa tuturor variațiilor genetice, materia primă a evoluției. Fără mutații și variațiile
pe care le generează, organismele nu s-ar fi putut adapta la mediile schimbătoare;
2. Mutațiile servesc ca instrumente importante ale analizei genetice (experimentele lui Mendel la
mazare, ale lui Morgan la D. melanogaster);
3. Mutațiile sunt utile pentru cercetarea proceselor biologice fundamentale.
Astfel, descoperirea mutațiilor care afectează diferitele componente ale unui sistem biologic și
studierea efectelor lor poate duce adesea la o mai buna înțelegere a respectivului sistem.
 Pentru analiza genetică sunt folosite două tipuri de mutante:
1. Mutantele auxotrofe – sunt organisme care nu se pot multiplica pe medii minimale în absenţa
unor factori de nutriţie (prezintă modificări la nivelul unor gene ce codifică enzime implicate în
biosinteza unor aminoacizi, baze azotate etc.) sau care nu pot utiliza pentru creştere anumite
substanţe (genele afectate împiedică desfăţurarea normală a unor căi metabolice de degradare);
 2. Mutantele condiţionat letale – sunt organisme care prezintă anumite modificări ce determină
moartea acestora în anumite condiţii (restrictive sau nonpermisive) sau supravieţuirea lor în alte
condiţii (condiţii permisive).
 De exemplu, la Bacillus stearothermophilus, o mutantă termosensibilă sintetizează anumite
o
proteine, inactive atunci când bacteria este cultivată la 55 C (temperatură nonpermisivă), în
o
timp ce, la temperatura de 47 C (temperatură permisivă) proteinele sintetizate prezintă funcţii
normale.
Deseori, mutaţiile determină moartea celulelor afectate, fiind astfel letale, sau alteori, le conferă
acestora anumite avantaje selective (de exemplu, rezistenţă la anumite antibiotice, la acţiunea unor
virusuri etc.).
Clasificarea mutaţiilor
După mărimea segmentului de ADN afectat, se deosebesc:
 Mutaţiile genice care afectează structura şi funcţia genei; când este afectată doar o pereche
de nucleotide mutaţia se numeşte mutaţie punctiformă.
 Mutaţiile cromozomale- determinând modificări ale structurii şi numărului cromozomilor la
eucariote.
MUTATII GENICE
 O mutație genica apare atunci când secvența de ADN dintr-o gena este modificată într-un
mod permanent.
 Când este afectată doar o singura pereche de nucleotide mutaţia se numeşte mutaţie
punctiformă.
Mutaţiile punctiforme
 Mutaţiile punctiforme se pot datora:
1. Substituției unei perechi de nucleotide de către o alta (mutaţii prin substituţie);
2. Eliminarii (deleţia) unei perechi de nucleotide;
3. Inserării unei noi perechi de nucleotide (adiţie);
4. Inversării unei anumite secvenţe de nucleotide (inversii); si
5. Duplicatiilor - datorate copierii unei anumite secvenţe de ADN şi integrarea sa în
continuarea celei iniţiale.
MUTAŢII PRIN SUBSTITUŢIE
 In acest caz, o secvența de ADN este modificată prin înlocuirea unei baze cu o altă bază.
 O substituție a unei baze duce, de obicei, la o substituție a perechii de baze din secventa de
ADN.
  In funcţie de nucleotida înlocuită, mutaţii prin substituţie pot fi clasificate în :
 mutaţii de tip tranziţie – constau în înlocuirea unei purine cu o altă purină [A sau G] sau a
unei pirimidine cu o altă pirimidină [C sau T] (AT → GC ; TA → CG ; GC → AT ; CG →
TA) si
 mutaţii de tip transversie – constau în înlocuirea unei purine cu o pirimidină şi invers (AT
↔ TA ; AT ↔ CG ; GC ↔ CG ; GC ↔ TA).

O tranziție - este substituția unei purine cu o purină sau a unei pirimidine cu o pirimidină;
O transversie este substituția unei pirimidine cu o purină sau a unei purine cu o pirimidină.

• Schimbarea succesiunii normale a nucleotidelor conduce la greşeli de împerechere în cursul

proceselor de replicare, recombinare sau reparare.
• Consecinţa modificărilor ce apar în succesiunea normală a nucleotidelor din structura ADN
poate fi modificarea cadrului de citire al mesajului genetic (frameshift) şi, prin urmare, a
fenotipului determinat de acesta. In acest caz mutatiile prin substitutie pot fi:
 Mutaţie cu sens greşit (missense mutation);
 Mutaţie nonsens (nonsense mutation);
 Mutaţie cu acelaşi sens (same sense mutation);
 Mutaţie neutră (neutral mutation).

1. Mutaţia cu sens greşit (missense mutation)

Substituirea unei nucleotide conduce la înlocuirea unui aminoacid cu un altul în structura proteinei.
 De exemplu, anemia falciformă (forma de seceră a globulelor roşii) este o boala genetica
autozomala rezultata ca urmare a unei mutatii in gena hemoglobinei, mutatie prin care
adenina (A) este inlocuită cu timina (T).
 Consecinta este ca la nivelul catenei beta- a hemoglobinei, codonul GAG ce codifica sinteza
acidului glutamic este inlocuit cu GTG care codifica valina.
 2. Mutaţia nonsens (nonsense mutation)
Are drept rezultat terminarea anormală a sintezei proteinei, determină apariţia unui codon stop
(TAA, TAG sau TGA) într-o poziţie diferită decât cea normal.
 De exemplu, boala numita fibroza chistica, apare ca urmare a inlocuirii Citozinei din codonul
CAG pentru glutamina, cu Timina fiind astfel convertita in TAG - un codon STOP.

Proteina produsa nu poate functiona normal deoarece, in urma unei astfel de mutatii, va avea
numai 493 amino acizi in timp ce lantul normal este alcatuit din 1480.
 Proteina codificată de gena normala controlează secreția glandelor exocrine din numeroase
organe, mutațiile determinând îngroșarea secrețiilor și afectarea funcției sistemului
bronhopulmonar, sistemului digestiv, reproductiv și a altor organe.

3. Mutaţia cu acelaşi sens (same sense mutation)

Mutatia cu acelasi sens sau mutaţie ‘tăcută’ (silent mutation) are loc cand substituirea unei
nucleotide din genă nu determină modificări în succesiunea aminoacizilor din structura proteinei
(datorită degenerării codului genetic);
 Daca, de exemplu, a 3-a baza din codonul TCT pentru serina, este inlocuita cu oricare
dintre cele 3 baze, serina va fi in continuare sintetizata.
  Astfel de mutatii se numesc tacute deoarece ele nu modifica structura proteinei.

4. Mutaţia neutra (neutral mutation)

 Mutaţia neutră (neutral mutation) are loc cand deşi mutaţia determină anumite modificări
în succesiunea aminoacizilor din catena polipeptidică, funcţia proteinei nu este modificată.
 Datorită caracterului degenerat al codului genetic, mutaţia rămâne fără consecinţe fenotipice.

MUTAŢII PRIN DELEŢIE

Mutaţiile prin deleţie - presupun eliminarea uneia sau mai multor nucleotide din molecula de ADN.

La bacterii, s-a dovedit că prin deleţie pot fi eliminate chiar şi gene întregi. Cu toate acestea pentru ca
bacteriile mutante să supravieţuiască este necesar ca gena eliminată să nu fie esenţială supravieţuirii.
• Mutaţiile prin deleţie ocupă, ca frecvenţă, un loc important între mutaţiile spontane.
• Astfel, la E. coli, ele reprezintă aproximativ 5% din totalul mutaţiilor spontane.
 Consecinţele mutaţiilor prin deleţie sunt :
 Inactivarea completă a produsului codificat de o genă- prin eliminarea unei părţi din
aceasta sau a genei în întregime ;
 Determină uneori fuziunea unei gene cu o alta, astfel că amândouă ajung să fie controlate
simultan;
 Determină modificarea cadrului de citire a mesajului genetic (mutaţii de tip frameshift), iar
modificările fenotipice sunt evidente; ele nu permit apariţia de mutaţii de reversie cu
excepţia cazurilor în care are loc inserarea corectă a secvenţei lipsă.

MUTAŢIILE PRIN ADIŢIE SAU INSERŢIE

Mutaţiile prin adiţie sau inserţie sunt cauzate de inserarea unei nucleotide sau a unei secvenţe de
nucleotide la nivelul unei regiuni a ADN.

 Integrarea unei anumite secvenţe de nucleotide într-o genă, determină de obicei

inactivarea acesteia, prin modificarea cadrului de citire.
  De cele mai multe ori, asemenea mutaţii se datorează integrării elementelor genetice
transpozabile: transpozonilor (Tn- secvente de ADN ce pot migra in diferite pozitii in
cadrul genomului ) sau secvenţelor de inserţie (IS- fragmente mici de ADN -1-2 gene).
 Mutaţiile de acest tip produse de Tn sau de IS, pot suferi reversii la tipul normal, deoarece
eliminarea secvenţelor integrate se elimină în mod corect.
Insertiile si deletiile (engl. indel) uneia sau a doua (sau mai multe) perechi de nucleotide, pot
avea consecinte devastatoare asupra unei gene datorita translatiei acesteia in cadrul fragmentului de
citire. In figura de mai jos se arata cum in cadrul de citire, prin simpla reorientare a unei nucleotide
spre dreapta , aceeasi secventa de nucleotide va codifica secvente diferite de aminoacizi.

 Inserțiile și delețiile din secvențele care codifică proteinele pot conduce la mutații de tip
frameshift (modificări ale cadrului de citire).
 Codonul de inițiere din ARNm stabilește cadrul de citire:
 după codonul de inițiere, alți codoni sunt citiți ca grupuri succesive de trei nucleotide
nesuprapuse.
MUTAŢIILE PRIN INVERSIE
 Sunt determinate de situaţia în care anumite secvenţe de ADN nu sunt eliminate ci sunt
integrate în ADN de origine, în orientare inversă decât cea normlă.
 Inversiile pot fi determinate de aceleaşi cauze ca şi deleţiile, cu deosebirea că, în cazul
inversiilor recombinarea genetică se realizează la nivelul unor secvenţe repetate inversat,
localizate pe aceeaşi moleculă de ADN.
 In cazul mutaţiilor prin inversie pot apare, relativ uşor, revertanţi, fenomen datorat de
obicei tot recombinării genetice.
 Cu toate acestea, reversia completă şi exactă este un fenomen destul de rar, deoarece
recombinarea genetică ar trebui să se realizeze exact între aceleaşi secvenţe care au fost
afectate.
 MUTAŢIILE PRIN DUPLICAŢIE
 Reprezintă o categorie de mutaţii datorate copierii unei anumite secvenţe de ADN şi
integrarea sa în continuarea celei iniţiale (în tandem).
 De cele mai multe ori regiunile duplicate sunt alcătuite din copii multiple ale aceleiaşi
secvenţe, având astfel lungimi foarte mari.
 Cea mai importantă proprietate a mutaţiilor prin duplicaţie este instabilitatea lor, ele
putând reveni cu uşurinţă la tipul normal.
 Se pare că mutaţiile prin duplicaţie au avut un rol important în evoluţia materialului
genetic.
• De obicei o genă nu se poate modifica fără ca funcţia sa originară să se schimbe, iar dacă
funcţia respectivă este una esenţială, organismul respectiv nu poate supravieţui.
Atunci când au loc duplicaţii, rezultă două copii ale aceleiaşi gene, dintre care una poate suferi
la rândul ei, mutaţii putând dobândi funcţii noi. Acest tip de mutatii pot modifica functia proteinei
rezultate.
 Acest mecanism permite vieţuitoarelor de a deveni din ce în ce mai complexe, prin mărirea
numărului de gene şi a cantităţii de informaţie genetică.

https://www.youtube.com/watch?v=MxwTQdeg6cA
https://www.youtube.com/watch?v=MOtRqBs0jxE
https://www.youtube.com/watch?v=vNWwSL55gUM
 REPARAŢIA GENETICĂ
Repararea ADN poate fi definită în sens general ca un ansamblu de răspunsuri celulare asociate cu
refacerea instrucţiunilor genetice asigurate de secvenţe normale de ADN.
La nivel molecular, mijloacele de apărare sunt de natură ereditară şi sunt cunoscute ca procese de
corectare a erorilor de copiere ce se pot produce în cadrul replicării ADN, fie ca procese reparatorii
ale leziunilor induse în structura ADN.
 Totalitatea mecanismelor de reparare a leziunilor induse în structura ADN prin acţiunea
agenţilor mutageni se numeşte PROCES REPARATOR.
In funcţie de tipul de mutaţii, de modul de apariţie şi de mecanismul implicat în corectare, procesul
reparator se poate realiza prin mai multe căi, grupate în următoarele mecanisme :
 Repararea directă a ADN – prin intervenţia unor enzime de tipul ADN polimerazelor,
alkiltransferazelor sau prin fotoreactivare;
Mecanismele de reparare directă nu înlocuiesc nucleotidele modificate, ci le schimbă înapoi în
structurile lor originale (corecte).
 Excizia reparatorie– eliminarea nucleotidelor modificate (dimerizate) de catre un complex
enzimatic şi sinteza unui nou fragment la restul catenei de ADN prin intervenţia enzimei ADN
polimeraza I;
 Repararea post-replicativă recombinatorie (post-replicativă- se desfăşoară după ce bifurcaţia de
replicare a depăşit zona modificată, reparare prin recombinare- deoarece necesită funcţiile
celulare de recombinare);
Bazele asociate incorect distorsionează structura tridimensională a ADN, iar enzimele de reparare
detectează aceste distorsiuni.
 Sistemul SOS -presupune activarea anumitor gene ce codifică produşii necesari procesului
reparator, ca urmare a modificărilor la nivelul ADN.
Mecanismele de reparare care includ îndepărtarea nucleotidelor imperecheate incorect
utilizează o cale comună, desfasurata în patru etape:
1. Detectarea leziunii: secțiunea deteriorată a ADN este recunoscută de enzime specifice;
2. Excizia sectiunii deteriorate: endonucleazele de reparare a ADN taie una sau ambele părți ale
catenei ADN in care se afla regiunea deteriorate;
3. Polimerizarea: ADN polimeraza adaugă nucleotide la noul grup 3-OH expus prin utilizarea
celeilalte catene ca matrita și înlocuieste nucleotidele deteriorate (și adesea unele nedeteriorate);
4. Ligația: ADN ligaza leaga sectiunile de ADN reparate.

https://www.youtube.com/watch?v=MOtRqBs0jxE
https://www.youtube.com/watch?v=cganZdZFQ98
https://www.youtube.com/watch?v=94ou07-qMSg
 Curs 14
TRANSFERUL GENETIC LA BACTERII

Bacteriile schimbă materialul genetic prin mecanisme diferite, toate implicând un anumit tip de
transfer de ADN și recombinare între ADN transferat și cromozomul bacterian.
 Transferul de material genetic la bacterii se realizeaza prin intermediul a trei procese:
 Conjugarea;
 Transformarea și
 Transducția.
• Toate cele trei procese necesită ca ADN transferat să fie supus unei recombinări cu cromozomul
bacterian pentru ca acesta să fie moștenit în mod stabil.
• Fiecare tip de transfer genetic poate fi folosit pentru a realizarea hartilor genetice la bacterii.
• Indiferent de natura sa, transferul de gene reprezintă un fenomen în care moeculele
informaţionale îşi schimbă gazda, având de traversat două bariere celulare:
 una la ieşire din celula donatoare şi
 alta la intrarea în celula receptoare.

CONJUGAREA BACTERIANĂ
• Conjugarea reprezinta transferul unidirecţional de material genetic de la o bacterie la alta
prin intermediul unei legături intercelulare directe (pil de sex) şi condiţonat de prezenţa în
bacteria donatoare a unui element genetic specializat numit conjugon.
• La majoritatea bacteriilor, conjugarea depinde de un factor de fertilitate (plasmida F) care
este prezent în celula donor și absent în celula receptor.
• Celulele care conțin factorul F sunt denumite F+, iar celulele care nu au F sunt notate F-.
• Fenomenul conjugării a fost descoperit în 1946 (de către Lederberg şi Tatum) în urma
experimentelor cu tulpini de Escherichia coli ce conţineau sau nu o plasmidă specifică
notată F.
• În cazul bacteriilor Gram negative, în afară de plasmida F, funcţiile necesare procesului de
conjugare se găsesc la nivelul mai multor plasmide. De exemplu:
 plasmidele de rezistenţă la antibiotice (plasmida RP4) şi plasmidele Col ce conţin
determinanţi genetici pentru sinteza colicinelor.
 Caracteristicile plasmidei F

Plasmida F este alcătuita din ADN dublu catenar

circular cu o lungime de de aproximativ 100 kb şi în
număr de 1-2 copii/celulă. La nivelul ei se gasesc:
 Originea replicarii (oriV) si
 Originea procesului de transfer (oriT)
In absenta procesului de transfer din zona oriV,
replicarea plasmidei F se face bidirectional
• Zona oriT este bogata in A-T si reprezinta
zona de recunoastere pentru o enzima (tip
endonucleaza), care cresteaza una dintre
catenele ADN. IS2 si IS3 – secvente de insertie;
Tn – transpozon;
Transferul prin conjugare al acestor plasmide se oriV- originea replicarii;
oriT – originea transferului; regiunea
datorează prezenţei unei regiuni specifice, regiunea tra – regiunea de transfer
tra, ce reprezintă cca 30 % din lungimea plasmidei
F.

• Regiunea tra include:

 Gena pentru pilina și genele de reglare, care împreună formează pili pe suprafața celulară,
 Genele pentru proteine care se atașează la suprafața bacteriilor F- și inițiază conjugarea.

Cu excepţia fectorului F, celelalte plasmide conjugative pot include şi alte tipuri de gene:
• pentru rezistenţa la antibiotice,
• toleranţă la metale grele,
• virulenţă patogenitate etc.
Tipurile de factori F de la E. coli, rolul lor in conjugare si tipurile de conjugare realizate de
factorii F sunt redate in tabelele de mai jos:
 + -
Conjugarea F x F
+
Reprezintă un mod de transfer unidirecţional de ADN de la o celulă donatoare (F ) la o celulă receptoare
-
(F ) prin intermediul unei legături intercelulare directe (pil de sex).

Etape:
• Formarea şi stabilirea agregatelor de conjugare;
• Pregătirea ADN pentru transfer;
• Transferul ADN conjugativ;
• Refacerea structurii circulare şi dublu catenare a ADN transferat.
I n prima etapă :
• are loc sinteza de către celula donatoare a pililor de sex – structuri specializate, tubulare,
localizate la suprafaţa celulară, alcătuite din molecule de pilină (proteină a cărei sinteză este
codificată de gene plasmidiale).

A 2-a etapă a conjugării presupune:

 Intervenţia unei enzime, codificată de genele plasmidiale, care are rolul de a realiza o
crestătură monocatenară la nivelul genei oriT (originea transferului).
 La nivelul capătului 5’ al catenei de ADN crestată, se leagă o proteină specifică (codificată
tot de gene plasmidiale de la nivelul regiunii tra).
Are loc apoi, transferul catenei crestate, începând cu capătul 5’, transferul fiind cuplat cu procesul de
replicare al plasmidei, conform modelului cercului rotativ.
• In acelaşi timp, în celula donatoare are loc restabilirea structurii dublu catenare a factorului
F.
Astfel, la nivelul populaţiei de bacterii, consecinţa transferului factorului F este masculinizarea
acesteia.

+ -
Conjugarea F x F

Integrarea factorului F în cromosomul bacterian nu se realizează la întâmplare , ci la nivelul unor

situsuri ce prezintă omologie între cele două tipuri de molecule.

Conjugarea Hfr x F -
In unele cazuri foarte rare, factorul F se poate integra în cromozomul bacterian. In acest caz,
celulele care poartă factorul F integrat în cromozomul bacterian se numesc celule Hfr (high frequency
of recombination = frecvenţă înaltă de recombinare).
• În aceasta stare integrată, factorul F îşi pierde capacitatea de a se replica autonom şi se
supune controlului cromozomului circular bacterian.
• După crestarea monocatenară la nivelul secvenţei oriT, incepe transferul ADN
monocatenar, alcatuit dintr-o scurtă secvenţă din plasmida F şi o secvenţă din ADN
cromozomal al gazdei.
• Replicarea are loc tot după modelul inelului rotativ numai că, de aceasta dată în
prelungirea monocatenei factorului F angajată cu capătul 5’ în deplasarea prin tubul de
conjugare se află, legată covalent, şi un fragment din cromozomul bacterian principal.
• Pe măsură ce are loc pătrunderea în celula receptoare F-, monocatena este copiată în
direcţia 5’→ 3’, rezultând o structură bicatenară.
 -
Conjugarea Hfr x F

Celulele Hfr, spre deosebire de celulele F+, au astfel capacitatea de a transfera şi material genetic din
cromozomul bacterian, astfel că ele condiţionează realizarea recombinării genetice.
• Cantitatea de informaţie genetică transferată, proprie celulei donatoare, este direct
proporţională cu timpul în care cele două celule au stat în contact: cu cât contactul este mai
lung, cu atât segmentul de ADN transferat va fi mai mare.
 Astfel, la E. coli, pentru transferul complet al ADN cromozomal sunt necesare aproximativ
90 - 120 minute de contact între celule,
 în timp ce transferul plasmidei F din bacteria F+ într-o bacterie F – durează 2 - 3 min.
Procesul de conjugare dintre celulele Hfr şi celulele de tip F – serveşte la realizarea hărţilor
cromozomale la bacterii, distanţa dintre gene (dispuse în ordine pe segmentul transferat) exprimându-se
în unităţi de timp (minute).
• Procesul de transfer de segmente cromozomale din bacteria donor Hfr în cea acceptoare F
– este urmat de cele mai multe ori de transformare genetică (fenomen controlat de o serie de
enzime sintetizate de gazdă) astfel ca, porţiuni din respectivul segment se integrează în
genomul noii gazde fiind menţinut şi transmis constant în generaţiile următoare.

–
Conjugarea F′ x F (sexducţia)
 In cazul bacteriilor Hfr, plasmidele F rămân în mod normal integrate, astfel încât
diviziunile celulare succesive produc clone Hfr.
 In anumite situaţii, tulpinile Hfr au tendinţa de a redeveni F+, prin reversia plasmidei F de
la starea integrată la starea autonomă în citoplasmă.
 Excizia plasmidei F poate fi corectă sau eronată, în ultimul caz având loc un schimb de
material genetic între plasmida F şi cromosomul gazdei, prin care plasmida incorporează
una sau mai multe gene cromozomale.
  Ca urmare, se formează o plasmidă F modificată, denumită F′ (F prim) care, în cursul
procesului de conjugare, este capabilă de a transmite genele cromozomale integrate unei
alte bacterii acceptoare.
 Transferul de gene cromozomale bacteriene mediat de plasmidele de sex este numit
SEXDUCŢIE.
-
In urma conjugării F’x F se obţin doar celule de tip F’ care sunt parţial “diploide” (merozigoţi) -
celule conţinând alături de genele proprii şi gene similare provenite de la bacteria donoare.

Conjugarea F′ x F –
Ocazional, factorul F poate părăsi
cromozomul gazda și reveni in citoplasmă.
În cazuri rare, factorul F poate încorpora gene
gazdă devenind F '.
F 'poate transfera aceste gene altor celule, cu
o eficiență ridicată, deoarece ele fac parte din
genomul F'.

TRANSFORMAREA GENETICĂ
• Fenomenul de transformare genetică a fost evidenţiat prima dată în 1928 de către Griffith , în
urma experimentelor realizate cu pneumococii Pneumococcus pneumoniae (cunoscut in prezent
Streptococcus pneumoniae) asupra şoarecilor, iar apoi la Bacillus subtilis, Escherichia coli,
Haemophilus influenzae, Staphylococcus sp., etc.
• Ulterior, în 1944, Avery, Mac Leod şi McCarthy, au descoperit că agentul transformant este
reprezentat de ADN izolat din celulele bacteriene.
• Transformarea genetică la bacterii presupune absorbția ADN din mediul înconjurător și
încorporarea acestuia în cromozomul bacterian sau într-o plasmidă.
 • Se poate întâmpla în mod natural atunci când bacteriile moarte se descompun și eliberează
fragmente de ADN în mediu.
• Informaţia genetică nou integrată în cromozomul bacteriei receptoare este transmisă stabil
de-a lungul generaţiilor bacteriene.
Pentru a putea prelua ADN exogen din mediul extracelular, celulele receptoare trebuie să
manifeste o anumită stare specifică numită stare de competenţă.
• Starea de competenţă presupune ca peretele celular şi membrana celulară ale celulei
bacteriene receptoare să fie permeabile pentru ADN exogen, iar celula să se afle într-o
anumită fază a ciclului de viaţă care să permită acceptarea acestuia.
Competența este influențată de stadiul de creștere, de concentrația ADN exogen disponibil și de
compoziția mediului de cultura.
• La unele specii bacteriene, starea de competenţă este o stare naturală, fiziologică, apărând
într-o anumită etapă a ciclului de viaţă şi durează un anumit interval de timp. De exemplu, la
Azotobacter, Staphylococcus, Pneumococcus competenţa este maximă pe parcursul fazei
logaritmice, în timp ce la alte specii, precum: Bacillus, Pseudomonas, Methylobacterium-
competenţa este maximă la trecerea de la faza logaritmică la cea staţionară.
• În cazul altor specii, starea de competenţă poate fi indusă prin tratamente specifice (şoc de
temperatură, adăugarea unor ioni etc.).
Într-o populaţie bacteriană, proporţia celulelor capabile de a prelua ADN exogen poate fi estimată pe
baza frecvenţei de transformare, urmărind un anumit marker genetic.
 Pentru a se obţine o frecvenţă ridicată de integrare/ transformare, este necesar ca ADN
transformant să provină de la o tulpină bacteriană înrudită (ADN omolog).
 În cazul utilizării unor organisme neînrudite (ADN heterolog), eficienţa procesului de
transformare este foarte scăzută.
Multe bacterii se pot liza în mod natural, mai ales în timpul etapelor finale ale ciclului celular. În
aceste condiţii, ADN este eliberat în mediu extracelular de unde poate fi preluat de alte bacterii aflate
în aceeaşi populaţie.
 In acest caz, procesul natural de transformare genetică (cu fragmente de ADN cromozomal
eliberat prin metoda lizei celulelor bacteriene) se realizează în mai multe etape:
 Preluarea ADN exogen de către celulele competente;
 Legarea reversibilă (adsorbţia) a moleculelor de ADN dublu catenar, la nivelul situsurilor
receptoare aflate pe suprafaţa celulară;
 Convertirea ADN dublu catenar la forma monocatenară, prin degradarea uneia dintre
catenele moleculei iniţiale;
 Integrarea segmentului de ADN monocatenar în cromozomul celulei receptoare;
  Segregarea şi exprimarea fenotipică a noii informaţii genetice integrate în genomul celulei
gazdă.

a) Preluarea ADN exogen de la bacteria moarta; adsorbtia ADN dublu catenar, la nivelul
situsurilor receptoare aflate pe suprafaţa celulară; degradarea uneia dintre catenele
moleculei iniţiale de catre enzime specifice; Integrarea segmentului de ADN monocatenar
în cromozomul celulei receptoare.
b) Odată ajuns în interiorul celulei, ADN este încorporat în cromozomul bacterian prin
recombinare.

Procesul de transformare este destul de răspândit în natură, mai ales în cazul tulpinilor bacteriene
înrudite, el jucând un rol important în evoluţia bacteriilor.
• Această concluzie este întărită şi de observaţia că transferul de gene prin transformare
genetică are loc nu numai pe orizontală (între bacterii înrudite) ci şi între grupe de
organisme neînrudite (fenomen ce explică, de exemplu, răspandirea rezistenţei la
antibiotice).
 Transferul orizontal de gene numit si transfer lateral de gene este procesul prin care un
organism incorporeaza material genetic de la un alt organism fara a fi un descendent al
acestuia.
 In transferul vertical de gene, un organism primeste material genetic de la un stramos
(parinte, genitor, sau o specie din care a evoluat).

In general in genetica s-a studiat mai mult transferul vertical de gene, dar acum se stie ca transferul
orizontal de gene este un fenomen semnificativ.
 Transferul artificial de gene este folosit in ingineria genetica.
Transformarea, ca și conjugarea, este folosită pentru a realizarea hartilor genetice la bacterii, în
special la acele specii care nu pot realiza conjugarea sau transducția.

TRANSDUCŢIA FAGICĂ
Transducţia fagică este procesul prin care un fragment din cromozomul bacterian este transferat
de la o bacterie la alta prin intermediul capsidei (învelişului proteic) anumitor bacteriofagi temperaţi
(fagi lizogeni, integrati in cromozomul gazdei).
• Fenomenul a fost descris iniţial la bacteriofagi specifici unor tulpini de Salmonella
typhimurium, iar ulterior el a fost mai bine studiat în cazul fagului λ (lamba) specific
tulpinilor de Escherichia coli.
• In funcţie de structura genetică a fagilor transductori şi de mecanismul de formare a
materialului genetic al particulelor fagice, au fost descrise două tipuri de transducţie
fagică:
1. transducţie generalizată şi
2. transducţie specializată.
• În transducția generalizată, orice genă poate fi transferată.
• În transducția specializată, sunt transferate doar câteva gene.

Transducția generalizată
• În ciclul litic al reproducerii fagului, cromozomul bacterian este fragmentat în segmente
aleatorii.
• Pentru unele tipuri de bacteriofagi, în loc de ADN-ul fagului, un segment din cromozomul
bacterian devine ocazional ambalat într-o capsida fagica; aceste particule de fag se numesc fagi
transductori.
• Fagul de transfecție infectează o nouă celulă bacteriana eliberând astfel ADN bacterian, iar
genele introduse pot deveni integrate în cromozomul bacterian printr-un crosing-over dublu.
• Prin acest proces, genele bacteriene pot fi transferate, de la o tulpină bacteriană la alta,
producând bacterii recombinante numite transductanți.
Transducția specializată
• Ca si transducția generalizată, prin transducție specializată are loc transferul de gene de la
o bacterie la alta prin intermediul fagilor, dar in acest caz sunt transferate numai gene din
apropierea unor locuri particulare ale cromozomului bacterian.
• Transducția specializată are loc la sfârșitul ciclului lizogen, când profagul este excizat din
cromozomul bacterian și bacteriofagul intră în ciclul litic.
 • În timpul procesului de excizie din cromozomul gazdă, un fag poate îndepărta ocazional
unele segmente de ADN bacterian din apropierea situsului de integrare virală.
• ADN fagic și cel al gazdei, de la un capăt sau de la ambele capete ale situsului de integrare,
sunt ambalate în capsidă și transferate la noua gazdă infectată.
• Deoarece ADN transferat de către fag nu este ambalat în mod aleatoriu, ci este o secventă
specifică de ADN din apropierea locului de integrare a fagului, acest mecanism de transfer
de gene este denumit transducție specializată.
În cazul fagilor ce determină transducţia specializată, ei produc particule ce conţin atât gene
fagice (majoritare) cât şi gene cromosomale bacteriene provenite dintr-o anumită regiune a
cromozomului bacterian.
• Cel mai cunoscut bacteriofag ce realizează transducţie specializată este fagul λ.
• În forma lui naturală, fagul λ poate prelua, ca fag transductor, doar scurte secvenţe de ADN
din genomul gazdei în care s-a multiplicat (după ce a parcurs ciclul lizogen), dimensiunea
acestora fiind limitată de capsida fagică.

Diferența dintre transducția generalizată, care este procesul de transfer a oricărei gene bacteriene
la o alta bacterie, printr-un bacteriofag și o transducție specializată, care este procesul de transfer a
anumitor gene bacteriene intr-o alta bacterie.
 În timp ce transducția generalizată poate să apară aleatoriu și mai ușor, transducția specializată
depinde de localizarea genelor pe cromozom și de excizia incorectă a unui profag.

MECANISMELE MOLECULARE ALE RECOMBINĂRII GENETICE

Recombinările genetice se încadrează în cel puțin trei clase generale:
1. Recombinarea genetică omologă (denumită și recombinare generală) implică schimburi
genetice între două molecule de ADN (sau segmente ale aceleiași molecule) care au o
regiune extinsă de secvență aproape identică.
2. Recombinarea la situs specific. În acest caz, schimburile apar doar la o anumită secvență
de ADN. Se poate produce între molecule de ADN cu un grad mic sau chiar absent de
omologie.
3. Recombinarea «nelegitimă» (neomoloaga). Este procesul prin care se unesc două segmente
dublu catenare de ADN neinrudite. Prin acest mecanism secvențe genetice scurte sunt
introduse în alte locații din genomul bacterian fapt ce conduce adesea la o schimbare a
expresiei gene învecinate.

Există în plus o gamă largă de rearanjări genetice neobișnuite pentru care nu a fost încă propus niciun
mecanism sau scop, cum ar fi:
 Modelul "rupere-reunire”
 Modelul copierii alternative
 Modelul "rupere şi copiere“

Modelul "rupere-reunire” derivat din studiile genetice efectuate pe bacteriofagi, presupune ca prim
eveniment al recombinării, ruperea celor două genomuri parentale la nivele similare pe ambele
molecule de ADN.
• Fragmentele rezultate se reunesc apoi încrucişat, prin crossing-over, formând genomuri
recombinate.
• Recombinarea determină formarea de molecule ce provin, integral, din moleculele de ADN
parentale.
• În acest fel informaţia genetică este transferată între cele două genomuri parentale.
Modelul copierii alternative consideră că nu ar exista un schimb de ADN între genomul donatorului şi
cel al receptorului iar sinteza moleculei de ADN recombinat are loc în cursul replicării prin folosirea
alternativă, ca matriţă, a unei catene de ADN de la donator şi a alteia de la receptor.
• Ca urmare, în una dintre catenele de ADN nou sintetizat o secvenţă de nucleotide a avut ca
model secvenţa omologă din ADN exogen si nu cea corespunzatoare.
• În conformitate cu această ipoteză, cromozomii recombinaţi sunt integral sintetizaţi "de novo" şi nu
rezultaţi prin reunirea încrucişată a unor fragmente din cromozomii parentali preexistenţi.
 Modelul "rupere şi copiere“ preconizează formarea cromozomilor recombinaţi prin secţionarea
fizică a unui genom parental şi copierea celuilalt.
• Prin acest mecanism, în cazul existenţei a doi cromozomi parentali, se poate forma un
cromozom recombinat prin legarea unor fragmente vechi cu fragmente nou sintetizate ce au
fost copiate după celălalt cromozom parental.

https://www.youtube.com/watch?v=wbAldlbNXm4

https://www.youtube.com/watch?v=gu6WZ3EreWs

https://www.youtube.com/watch?v=nGSDV9X5zIo

https://www.youtube.com/watch?v=MRBdbKFisgI

https://www.youtube.com/watch?v=7stZk6TesKk

https://www.youtube.com/watch?v=txSq-7BchUQ

https://www.youtube.com/watch?v=ZxbPYekSTLg