MANAGEMENTUL

INVESTIŢIILOR
Conf. univ. dr. Razvan Catalin DOBREA

Anul universitar:
2011 - 2012

1
 CUPRINS:

1. INVESTIŢIILE ÎN SISTEMUL AFACERILOR

1.1. Investiţiile în sistemul economico – social
1.2. Tipologia investiţiilor
1.3. Investiţiile străine şi dezvoltarea economică

2. DOCUMENTATII SPECIFICE PROIECTELOR DE INVESTITII

2.1 Participanţii la realizarea unui proiect de investiţii
2.2. Studiul de oportunitate
2.3. Studiul de prefezabilitate
2.4. Studiul de fezabilitate
2.5. Cererea de finantare
2.6. Proiectul tehnic
2.7. Caietul de sarcini

3. EFICIENŢA ECONOMICĂ A INVESTIŢIILOR

3.1. Eficienţa în realitatea economică
3.2. Raportul dintre optim şi eficient

4. INDICATORI STATICI DE EVALUARE A EFICIENŢEI PROIECTELOR DE

INVESTIŢII
4.1. Consideraţii teoretice
4.2. Indicatori de bază

5. INFLUENŢA FACTORULUI TIMP ASUPRA PROCESELOR INVESTIŢIONALE

5.1. Tehnica actualizării
5.2. Posibilităţi de folosire a calculelor de actualizare

6. INDICATORI DE EVALUARE A EFICIENŢEI ECONOMICE CONFORM

METODOLOGIEI BĂNCII MONDIALE

Bibliografie

2
 1. INVESTIŢIILE ÎN SISTEMUL AFACERILOR

1.1. Investiţiile în sistemul economico – social

Competiţia în plan economico-social între diferitele organizaţii, domenii sau chiar sisteme
economice, s-a accentuat, în perioada actuală, prin prisma diversificării formelor de manifestare, a
fenomenului de limitare a resurselor şi a unor probleme de natură macroeconomică precum
dezvoltarea durabilă sau adâncirea discrepanţelor sociale.
Entităţile economice, deşi aflate pe poziţii concurenţiale şi aparent independente constituie
părţi componente ale unui macrosistem ce funcţionează interdependent şi este administrat în baza
unor strategii şi principii comune şi complexe.
Performanţa socio-economică dorită de toate statele, indiferent de amplasament spaţio-
geografic, dimensiune, stadiu de dezvoltare sau apartenenţă, necesită eforturi semnificative pe
interval de timp scurt, în baza unor obiective şi strategii permanent armonizate la nivel regional şi
mondial. Atingerea unor nivele superioare de performanţă şi creştere economică nu mai depinde
strict doar de eforturile individuale, ci de sistemul de relaţii internaţionale, de parteneriatele
concretizate pe diferite domenii, de capacitatea de integrare în anumite structuri la nivel
macroeconomic.
Fenomenele precum globalizarea şi integrarea economică au determinat manifestarea a două
tendinţe complexe şi contrare precum: intensificarea supremaţiei pentru accesul şi consumul de
resurse la costuri mici şi în acelaşi timp apariţia unor noi oportunităţilor de piaţă valorificabile pe
termen scurt prin acţiuni corente la nivel strategic şi operaţional.
Indiferent de nivelul de dezvoltare economică, gradul de implicare în tehnologii complexe
sau dimensiunea statului, teoria şi practica de specialitate, recunosc rolul fundamental al proceselor
investiţionale pentru asigurarea unei poziţii favorizante în competiţia macroeconomică.
Dezvoltarea economică a macrosistemelor economice este puternic influenţată, pe de o
parte, de volumul şi dinamica investiţiilor realizate sau aflate în curs de derulare, iar pe de altă
parte, de structura acestora, şi de modul în care acestea sunt utilizate.
Indiferent de domeniul de activitate, investiţiile ocupă un loc central, cu rol dinamizator, atât
pentru sfera producţiei de bunuri şi servicii cât şi mai ales, pentru sfera consumului. Evoluţia din
punct de vedere economico-social, diferenţierea semnificativă şi impactul major al acestui fenomen,
au determinat mutaţii relevante în modul de abordare, de la un concept restrâns cu implicaţii pe
termen scurt la nivel operaţional, acesta a devenit practic, un ansamblu coerent de acţiuni complexe,
coordonate strategic cu obiective pe termen lung mediu şi lung.
3
 Într-o abordare generală prin investiţii se înţeleg toate cheltuielile ocazionate de
desfăşurarea unei activităţi cu scopul de a genera profit (de la dezvoltarea unei afaceri, până la
constituirea de depozite bancare sau tranzacţionarea de acţiuni şi obligaţiuni etc). Această definiţie,
însă, poate să conducă la ideea că orice cheltuială efectuată în sistem, indiferent de momentul de
timp constituie o investiţie, aspect ce nu reflectă specificul conceptului şi conţinutul acestuia.
Astfel, cheltuielile cu achiziţia de materii prime si materiale, semifabricatele, utilităţile, plata
salariilor etc. nu constituie un efort investiţional, ci un efort pentru desfăşurarea activităţilor curente,
fiind încadrate la categoria cheltuielilor din exploatare.
În sens restrâns, investiţiile sunt asociate cu acele cheltuieli efectuate pentru dezvoltarea
unor obiective economico-sociale noi sau necesare pentru modernizarea, retehnologizarea,
înlocuirea sau delocalizarea unor obiective existente.
Conceptul de investiţii nu este limitat doar la fondurile alocate activităţilor economice, ci
are în vedere o diversitate de domenii şi activităţi de la cele cu caracter social sau ecologic până la
cele de natură educaţională, medicală sau militară etc.
Din definiţiile prezentate în literatura de specialitate, cea dată de Pierre Masse reflectă poate
cel mai bine, natura şi contextul acestui proces. Conform acesteia, investiţia este asociată cu
“schimbarea unei satisfacţii imediate şi sigure la care se renunţă, în schimbul unei speranţe
viitoare ce s-ar obţine şi al cărui suport sunt tocmai bunurile investite”, pe scurt, “o cheltuială
certă pentru un viitor incert”.
În plan teoretic investiţia constituie: un plasament pe termen lung pentru care se estimează
efecte favorabile; o alocare de resurse (capitaluri proprii sau atrase) în activităţi profitabile, cu
speranţa recuperării lor pe baza veniturilor viitoare; o modificare a patrimoniului generată de
realizarea unor imobilizări corporale, necorporale sau chiar financiare; un proces economic
complex, generator al altor procese (de exploatare, de producţie, prestaţii etc.).
În plan real, practic, tot ceea ce întreprinde omul, entitatea sau comunitatea, pentru a-şi
depăşi “condiţia” statică, deci într-un context temporal dinamic, înseamnă, de fapt, investiţie.
Realizarea unor construcţii cu destinaţii diverse (întreprinderi, instituţii de învăţămant, spitale etc.),
achiziţiile de bunuri pentru folosinţă îndelungată, achiziţiile de titluri şi active financiare etc.,
constituie forme concrete, reale şi diversificate ale investiţiilor. De asemenea, efortul necesar pentru
asigurarea educaţiei, instruirii membrilor societăţii constituie o investiţie continuă.
Complexitatea procesului investiţional a determinat necesitatea unor abordări diferenţiate în
funcţie de relevanţa în raport cu scopul şi obiectivele propuse, modul de percepţie, înregistrare,
cuantificare a costurilor asociate unei investiţii, interesele investitorilor sau ale organiuzaţiilor

4
promotoare. Din această perspectivă, relevante pentru delimitarea conceptului de investiţii, în raport
cu alte categorii de eforturi sunt următoarele dimensiuni:
a) dimensiunea contabilă, ce asociază investiţia la noţiunea de imobilizare în sens contabil.
Astfel investiţiiile reprezintă “toate bunurile mobile şi imobile, corporale sau necorporale,
achiziţionate sau create în organizaţie, destinate a rămâne constant sub aceeaşi formă”.
b) dimensiunea economică conform căreia, investiţiile sunt reflectate de consumurile de
resurse efectuate la momentul prezent, cu speranţa înregistrării în viitor, a unor efecte economice,
eşalonate în timp, a căror valoare totală să fie superioară eforturilor iniţiale.
c) dimensiunea financiară, evaluează investiţiile ca fiind “toate cheltuielile de resurse care
generează venituri şi/sau economii pe o lungă perioadă de timp viitoare, la care amortizarea
(rambursarea) lor se face pe mai mulţi ani”. Valoarea reală a efortului asociat unei investiţii are în
componenţa sa costul obiectivului nou realizat sau a cel asociat modernizării unui obiectiv, la care se
adaugă nevoia de fond de rulment necesară primului ciclu de exploatare.
d) dimensiunea juridică, reflectată, în special, în relaţiile, acordurile şi parteneriatele
încheiate între diferitele entităţi implicate, cu privire la modul în care se asigură promovarea,
cooperarea, administrarea şi garantarea investiţiilor. Din perspectivă juridică internaţională
investiţia este reflectată de “activele deţinute de către investitorii unei părţi contractante pe
teritoriul celeilalte părţi contractante în conformitate cu legile şi reglementările aplicabile pe
teritoriul ultimei”.
Teoria de specialitatea diferenţiază investiţiile, după conţinutul şi structura acestuia în două
categorii majore distincte, după cum urmează: investiţii directe şi investiţii de portofoliu. Investiţiile
directe sunt cele care participă la constituirea, extinderea sau dezvoltarea activităţii unui agent
economic în oricare dintre formele juridice prevăzute de lege, dobândirea de acţiuni sau de părţi
sociale ale unei societăţi comerciale sau înfiinţarea / extinderea în România a unei sucursale de
către o companie străină. Investiţiile de portofoliu sunt orientate spre dobândirea de valori mobiliare
pe pieţele de capital organizate şi reglementate în scopul obţinerii unor câştiguri de capital din
dividende şi dobânzile aferente acestora, precum şi din diferenţele favorabile de preţ la vânzarea
titlurilor. În cadrul investiţiilor directe sunt incluse si investiţiile de capital ce sunt asociate cu acele
cheltuieli ocazionate de activităţi desfăşurate cu scopul menţinerii, perfecţionării şi dezvoltării
capitalului fix deţinut de agenţii economici (construcţii, construcţii speciale, utilaje etc.).
Investitorul desemnează acea persoană fizică sau juridică, rezidentă sau nerezidentă, cu
domiciliul sau cu sediul permanent în România sau străinătate, care investeşte în România în oricare
din modalităţile prevăzute de cadrul legislativ în vigoare.

5
 Realizarea unei investiţii, constituie un efort semnificativ pe o durata de timp limitată,
efectuat cu scopul atingerii unuia sau mai multor obiective. Dat fiind caracterul complex al
acţiunilor propuse şi eforturile asociate, în condiţiile unor restricţii din ce în ce mai numeroase şi
limitative, procesul investiţional a trecut în sfera domeniu proiectelor, ceea ce determinat apariţia
unei concept distinct şi anume: proiectul de investiţii. Acesta poate fi definit ca un ansamblu
optimal de acţiuni de investiţii bazate pe o planificare sectorială, globală şi coerentă, pe baza căreia,
o combinaţie definită de resurse umane, materiale, etc. provoacă o dezvoltare economică, socială
determinată.
În raport cu alte categorii de cheltuielile ce intervin pe durata de viaţă a unei organizaţii,
indiferent de tipul acesteia, eforturile implicate de realizarea unui proiect de investiţii sunt diferite
semnificativ datorită unor trăsături specifice:1
 durata: orice investiţie are un ciclu de viaţă propriu, caracterizată prin etape şi momente
definite, în cadrul cărora parametrii economici asociaţi au o evoluţie proprie, reflectată prin
intermediul unui tablou de flux de numerar. Fiecare etapă a ciclului de viaţă prezintă anumite
particularităţi în raport cu obiectivul propuse, factorii implicaţi, dimensiunea eforturilor sau
responsabilitatea necesară;
 eficienţa: conform căreia, promotorul de proiect (organizaţia iniţiatoare) acceptă
schimbarea unei disponibilităţi prezente de resurse, în baza unei serii de efecte viitoare care, în
sumă totală absolută, trebuie să fie superioare cheltuielilor iniţiale;
 riscul: decurge din evoluţia parametrilor proiectului şi modul în care acestia se
diferenţiază în raport cu timpul. Această trăsătură se referă şi la maniera în care diferenţele între
valorile estimate ale parametrilor şi cele efectiv înregistrate pot fi cunoscute, anticipate, estimate şi
cuantificate corespunzător.
În completarea trăsăturilor specifice unui proces investiţional trebuie menţionat caracterul
de unicitate reflectat de diferenţele ce intervin, în mod permanent, inevitabil, între două procese
investiţionale, aparent similare. Chiar dacă alocarea fondurilor de investiţii se face în aceleaşi
condiţii, pe baza unor documente similare ca structură şi conţinut, către aceleaşi domenii şi tipuri de
organizaţii, există întotdeauna o serie de factori aflaţi în permanentă schimbare (procedee şi soluţii
tehnologice, tehnici de construcţii şi montaj, materiale şi utilaje mai performante, evoluţia cursului
de schimb, rata inflaţiei, condiţiile de piaţă, concurenţa etc.) care pot afecta rezultatele acţiunilor şi
implicit eficienţa economică.
Prin faptul că implicarea în investiţii complexe, constituie principala cale de promovare a
progresului tehnic şi a noului, prin care se asigură introducerea, exploatarea şi valorificarea celor

1
Stoian M. - Gestiunea Investiţiilor, Editura ASE Bucureşti, 2004.
6
mai noi tehnologii şi descoperiri din toate domeniile, este evidenţiat caracterul novator al
procesului.
Din punct de vedere practic, dar şi teoretic, literatura de specialitate pune la dispoziţie două
categorii distincte de investiţii, după cum urmează: investiţii în obiective noi şi învestiţii în obiective
modernizate.
Investiţiile în obiective noi sunt legate de dezvoltarea şi implicarea în proiecte ce pornesc
de la „zero”, fără activitate anterioară în domeniu, dar cu capacitate corespunzătoare din punct de
vedere administrativ şi financiar. Investiţiile de modernizare se referă la acele eforturi asimilate
retehnologizării, restructurării şi dezvoltării unor obiective cu existenţă anterioară din punct de
vedere fizic şi operaţional, dar care nu mai pot funcţiona în condiţii de rentabilitate şi eficienţă
economică.
Fiecare din cele două tipuri de procese investiţionale prezintă anumite caracteristici,
avantaje şi dezavantaje (vezi tabelul nr. 1.1.)
Tabelul nr. 1.1. Avantajele şi dezavantajele ale investiţiilor noi şi ale celor de modernizare
AVANTAJE
INVESTITII NOI: INVESTITII DE MODERNIZARE
- pornesc de la o idee de succes sau de la un domeniu - au ca punct de plecare o bază tehnico-materială
cu creştere semnificativă; existentă;
- sunt orientate pe proiecte moderne, cu aport - beneficiază de resurse umane specializate pe
semnificativ al ultimelor rezultate ale cercetărilor domeniu de activitate;
ştiinţifice şi tehnologice; - tradiţia şi experienţa pe o piaţă asigură facilităţi
- sunt în corelaţie cu cerinţele pieţei; legate de profilul consumatorilor, tendinţele de pe
- sunt realizate realizate în sistem modularizat, ceea piaţă şi cunoaşterea potenţială a concurenţilor.
ce asigură facilităţi suplimentatre la modificările şi
adaptările ulterioare;
DEZAVANTAJE
INVESTITII NOI: INVESTITII DE MODERNIZARE:
- costuri iniţiale semnificative, inclusiv cele legate de - generează, în cele mai multe cazuri, probleme de
amplasamentul viitorului proiect; natură socio - economică;
- durată mare de realizare, datorită unor activităţi - apariţia unor situaţii în care costurile pentru
conexe (ex.: conexiunea la utilităţi, obţinere acorduri modernizarea şi adaptarea unui obiectiv existent,
şi avize etc.); sunt mult mari decât cele pentru realizarea unui
- dificultăţi şi constrângeri în asigurarea resurselor obiectiv nou.
necesare. - imposibilitatea integrării sistemelor moderne,
limitarea flexibilităţii şi

7
 Cele două orientări specifice proceselor investiţionale s-au regăsit în ansamblul sistemului
economic naţional, însă trebuie să menţionăm faptul că în perioada 1990 – 2000, preponderente au
fost investiţiile de modernizare. Cauza acestora ţine de evoluţia sistemului, de impactul reformelor
economice la nivel de organizaţie, de evoluţia procesului de privatizare, de contextul concurenţial şi
de stabilitatea relativă a pieţelor.
Intensificarea schimburilor, asigurarea liberei circulaţii a capitalurilor, resurselor şi
informaţiilor, concomitent cu demersurile asociate procesului de integrare europeană au determinat
o schimbare la nivel strategic, în sensul deplasării centrului de greutate către proiectele de investiţii
noi. Avantajele acestei categorii de investiţii s-au resimţit atât în abordarea firmelor cu capital
autohton cât mai ales în cea a firmelor multinaţionale, care au preferat o integrare coerentă şi
perfect adaptată cerinţelor pieţei, în detrimentul operaţiunilor de modernizare. Rezultatul direct a
schimbării de poziţie s-a resimţit în dezvoltarea masivă a unor oraşe sau regiuni care au înţeles şi
interpretat corespunzător informaţiile din piaţă şi, în consecinţă, au acţionat prin asigurarea unor
facilităţi investitorilor. Pe de altă parte, există pe plan naţional, regiuni, al căror nivel de dezvoltare
economică şi implicit grad de atragere a investiţiilor este foarte scăzut în raport cu media pe ţară sau
la nivel de domeniu de activitate. Cauzele unor situaţii de acest gen sunt complexe şi ţin de: lipsa
infrastructurii generale şi specifice, inflexibilitatea autorităţilor în raport cu cerinţe şi interesele
investitorilor, inconsecvenţa la nivel strategic, concentrarea unor domenii de activitate în diferite
regiuni.
În raport cu baza de plecare şi specificul proiectelor de investiţii, au fost delimitate şi alte
două categorii de procese investiţionale, consacrate şi regăsite în practica internaţională, dar
integrate din ce în ce mai puternic şi pe plan naţional. Astfel putem vorbi de investiţii de tip
greenfield, ce se referă la afacerile demarate în spaţii noi (destinate producţiei sau activităţilor
administrative), aflate pe suprefeţe de teren pe care nu s-a mai construit niciodată. În paralel, a fost
iniţiat şi un alt concept de investiţii şi anume investiţiile de tip brownfield care sunt orientate pe
afaceri demarate afaceri pe suprafeţe de teren aflate în spaţiul intravilan, utilizat anterior în industrie
şi unde mai pot fi construite noi clădiri.
În contextul dezvoltării şi creşterii economico – sociale, investiţiile de capital se constituie
din totalitatea cheltuielilor pentru achiziţia şi realizarea de noi mijloace fixe, productive sau social –
culturale, pentru modernizarea, dezvoltarea şi retehnologizarea celor deja existente.
Sunt asimilate investiţiilor cheltuielile pentru asigurarea stocului de mijloace circulante
necesar la prima dotare, pentru formarea profesională a viitorilor salariaţi, pentru coordonarea
lucrărilor de realizare a activităţilor investiţionale, cheltuieli pentru proiectarea tehnică, tehnologică
şi constructivă a lucrărilor de investiţii etc. Pentru o mai bună evaluare a efortului depus în vederea

8
realizării obiectivului este util ca în efortul investiţional să se includă şi cheltuielile legate de
demolări, exproprieri şi amenajări; pierderea de profit ca urmare a imobilizării unor resurse
financiare sau a întreruperii procesului de producţie pentru realizarea investiţiei; cheltuieli pentru
realizarea unor lucrări care vor asigura buna desfăşurare a obiectivului economic viitor (investiţii
conexe la nivel microeconomic).
Indiferent de domeniul de activitate sau sursa de finanţare, orice proces investiţional are în
vedere anumite obiective specifice, între care putem aminti:
- dezvoltarea bazei tehnico-materiale existente şi adaptarea acesteia la cerinţele de
flexibilitate a ofertei, necesare pentru pieţele interne, dar mai ales internaţionale;
- extinderea gamei de produse şi servicii şi diversificarea către alte alternative de utilizare;
- reducerea costurilor de exploatare, creşterea productivităţii muncii şi a randamentului de
utilizare a capitalului;
- promovarea progresului tehnic prin utilizarea rapidă, în procesele economice, a
rezultatelor cercetării ştiinţifice şi tehnologice;
- creşterea gradului de integrare a activităţii desfăşurate în cadrul proceselor de cooperare
economică internaţională;
- reducerea riscurilor de exploatare prin lărgirea şi diversificarea surselor de aprovizionare,
a pieţelor de desfacere etc.
Din perspectiva orientării, investiţiile organizaţiilor pot fi orientate în plan naţional (intern)
sau în plan internaţional (extern), cea din urmă categorie având un rol din ce în ce mai important.
Investiţiile internaţionale au devenit practic „motorul” economiilor naţionale prin prisma
contribuţiei semnificative la dezvoltarea micro şi macroeconomică. Viteza de circulaţie a
capitalurilor pentru investiţii în sfera celor de capital şi de portofoliu a crescut semnificativ, odată
cu optimizarea sistemelor de comunicaţie şi apariţia unor discrepanţe între diferite regiuni în planul
dezvoltării economico-sociale. Acestea au generat pe de o parte o categorie largă de probleme pe
plan intern dar şi o serie de oportunităţi pentru acele organizaţii care deţin capitaluri semnificative şi
care au experienţa necesară valorificării corespunzătoare.
Corelaţia dintre investiţii şi dezvoltarea economică este complexă si are un dublu sens: pe
de o parte investiţiile influenţează creşterea economică prin volumul şi dinamica lor, iar pe de altă
parte creşterea economică este influenţată de calitatea investiţiilor, de eficienţa utilizării resurselor
consumate.
Strategiile la nivel micro şi macroeconomic dezvoltate pe termen mediu şi lung reflectă un
accent semnificativ pus pe latura socială a proceselor investiţionale. Elemente precum necesitatea
compensării gradului de ocupare a forţei de muncă, îmbunătăţirea calităţii vieţii, alinierea pe diferite

9
planuri la standardele şi principiile unor state dezvoltate, reducerea gradului de poluare sau
refacerea echilibrului ecologic etc., constituie factori de succes în atragerea şi utilizarea fondurilor
de investiţii.
Problemele complexe ale comunităţilor, indiferent de nivelul de apreciere local, regional sau
naţional, au determinat intensificarea implicării autorităţilor publice în proiecte de investiţii cu
impact major. În acest context, investiţiile cu caracter public, orientate spre servicii destinate
colectivităţii sau cele care vizează alinierea la anumite standarde şi reglementări, se caracterizează
printr-o paletă majoră de efecte induse în plan social, ecologic, cultural, regional şi mai puţin
economic. Obiectivele acestor investiţii sunt mai degrabă subordonate unei strategii generale,
integratoare la nivel de colectivitate şi, ca atare efectele lor vor avea caracter semnificativ la nivelul
de ansamblu, ele fiind percepute diferit de diferitele entităţi implicate.

1.2. Tipologia investiţiilor

Necesitatea, utilitatea şi relevanţa complexă al investiţiilor, în raport cu obiectivele

deţinătorilor de resurse şi necesităţile din ce în ce mai diferenţiate ale organizaţiilor au determinat
apariţia unor criterii de clasificare diverse, recunoscute din punct de vedere teoretic şi practic.
Numărul criteriilor studiate şi aplicate este unul foarte mare, în baza caracteristicilor avute în
vedere, a deciziilor generate, a utilităţii în raport cu scopul şi interesele analiştilor etc.
Cele mai relevante criterii în raport cu nivelul de analiză, sunt următoarele:
a) după legătura pe care o au cu obiectul proiectat, investiţiile se clasifică în:
- investiţii directe – sunt cele strict legate tehnologic, funcţional şi spaţial de obiectivul
propus a se realiza. Aceste investiţii se calculează pe baza devizelor de cheltuieli, care se întocmesc
pentru întreaga investiţiei (devizul general); pe obiective (devizul pe obiectiv) sau pe categorii de
lucrări (devizul pe categorii de lucrări). Pe plan naţional documentaţia aferentă devizului
obiectivelor de investiţii şi recomandările cu privire la modul de întocmire a acestora sunt
reglementate de Hotărârea Guvernului nr. 28 din 22.01.2008. Ponderea acestora în totalul
costurilor asociate unei investiţii este cea mai mare, în raport cu alte categorii.
- investiţii colaterale – materializate în lucrări care asigură utilităţile obiectivului de bază,
dar şi altele necesare deservirii în condiţii optime a acestuia (căi de acces, conducte utilităţi,
obiective de interes social etc.). Cheltuielile care se fac cu aceste investiţii se stabilesc prin devize
special elaborate.
- investiţii conexe – sunt acele cheltuieli orientate în alte obiective economico-sociale
(aflate în amonte) cu rolul de a asigura viitorului obiectiv, condiţiile optime necesare desfăşurării

10
activităţilor propuse. Evaluarea acestor investiţii, al nivel microeconomic, se face pe baza devizelor
pe categorii de lucrări şi se includ în investiţiile totale aferente obiectivului de bază. La nivel
macroeconomic investiţiile conexe sunt cele finalizate în alte obiective economice (în amonte)
pentru a asigura viitorului obiectiv materiile prime necesare desfăşurării procesului de producţie.
Ele se realizează, de obicei, în ramuri sau domenii conexe domeniului de bază, produc efecte în
ramura sau sectorul respectiv, fără a afecta eficienţa proiectului iniţial. Calculul acestor investiţii se
face cu ajutorul Balanţei Legăturilor dintre Ramuri.
b) după structura lor, acestea se pot grupa în:
- maşini, utilaje, echipamente, instalaţii şi linii tehnologice, inclusiv aparate de măsură şi
control;
- lucrări de construcţii – montaj, compuse din lucrări de construcţii şi lucrări de montaj al
utilajelor tehnologice realizate pe şantierele de construcţii;
- lucrări geologice pentru descoperirea de noi rezerve de substanţe utile în cadrul proceselor
de producţie;
- alte cheltuieli de investiţii care se referă la plantaţii pomiviticole, până la trecerea acestora
pe rod, cumpărarea şi creşterea animalelor până în momentul când acestea dau primele efecte
productive.
c) după sursa de finanţare, investiţiile se împart în investiţii finanţate din surse proprii
sau din surse atrase. Sursele proprii se constituie din bugetul propriu (profit, rezerve, fondul de
amortizare etc.), în timp ce sursele atrase au la bază, în special din alocaţii de la bugetul central,
fonduri nerambursabile provenite de la instituţiile naţionale sau din partea Uniunii Europene,
fonduri rambursabile, credite bancare, leasing, fonduri de investiţii etc.
d) din punct de vedere al surselor de constituire, investiţiile pot fi structurate pe trei
categorii:
- investiţii proprii (autohtone) realizate de entităţi economice, publice sau private,
româneşti, pe teritoriul României;
- investiţii mixte: realizate prin combinarea capitalului intern (autohton) cu capital străin
(public sau privat) şi materializate în obiective economico-sociale pe teritoriul ţării noastre;
- investiţii străine: realizate cu capital integral străin, pe spaţiul geografic al ţării noastre.
e) după natura obiectivului, investiţiile se pot materializa în obiective noi sau modernizări,
retehnologizări pentru unele deja existente. (Aspectele specifice acestor două tipuri de investiţii
au fost prezentate în subcapitolul anterior);
f) după modul în care se execută investiţiile, se disting trei categorii şi anume: cele în
antrepriză, în regie proprie şi în sistem mixt. Utilitatea acestei clasificări este legată de

11
 obiective de investiţii ce au în componenţă lucrări de construcţii. Sistemul de antrepriză presupune
externalizarea integrală sau parţială a unor lucrări către societăţii specializate pe anumite domenii,
din motive legate de experienţă, operaţionalitate, eficienţă a costurilor sau timp. Regia proprie are
în vedere execuţia în cadrul organizaţiei a tuturor lucrărilor, iar sistemul mixt este reprezentat de o
combinaţie între primele două în baza disponibilităţii de resurse şi a experienţei comune.
g) din punctul de vedere al scopului investiţiilor putem distinge:
- investiţii de înlocuire, care presupun în prealabil dezafectarea unor elemente existente din
cauza uzurii fizice sau morale şi respectiv înlocuirea lor cu altele noi;
- investiţii de expansiune care sunt orientate pe extinderea sau dezvoltarea unor spaţii
existente, crearea de obiective noi;
- investiţii de inovare şi modernizare, care se referă la acţiuni investiţionale de
implementare a rezultatelor progresului tehnologic în activitatea curentă.
h) în funcţie de veniturile din care se finanţează, investiţiile pot fi investiţii nete şi investiţii
brute. Investiţiile nete sunt constituite din sumele de bani ce provin din produsul naţional net şi au
ca scop sporirea capitalului fix şi a stocurilor de materii prime şi materiale.
i) în raport cu riscul aferent investiţiile sunt structurate în următoarele grupe:
- investiţii cu risc similar, normal celui ataşat activităţii normale a organizaţiei, cum sunt
cele legate de achiziţia de echipamente specifice;
- investiţii cu risc mediu, cum sunt cele legate de dezvoltarea unor servicii noi,
modernizarea unora existente destinate unor grupuri ţintă cunoscute;
- investiţii cu risc ridicat, care se referă la acţiuni noi, în raport cu activităţile anterioare,
care sunt orientate pe implementarea rezultatelor cercetării şi inovării în domeniu; efectele acestor
acţiuni sunt necunoscute şi incerte pe termen mediu şi lung;
- investiţii cu risc “alb”, care sunt orientate pe ameliorarea condiţiilor de muncă ale
resurselor umane, ale căror efecte sunt greu de estimat şi care au impact relativ mic pe termen scurt;
- investiţii “cu risc impus”, legate în special de realizarea unor investiţii impuse de
alinierea la reglementări legale, instituţionale sau administrative.
Investiţiile specifice sistemelor economice moderne se încadrează, cel mai adesea, în ultimele
două categorii (intrări unice sau multiple, respectiv ieşiri multiple), dat fiind faptul că pot avea la
origine finanţări din surse diferite, au impact complex pe un orizont relativ mare de timp şi
înglobează simultan aspecte de natură economică, socială şi instituţională.

12
 1.3. Investiţiile străine şi dezvoltarea economică

Orice organizaţie, indiferent de natura şi scopul existenţei, trebuie să se adapteze mediului

concurenţial prin menţinerea în acelaşi timp a echilibrului intern şi reducerea la minim a
incertitudinii care caracterizează transformările mediului intern şi extern.
Întreprinderile aflate în dificultate economică pentru a putea reveni la o situaţie favorabilă
trebuie să se concentreze pe înlăturarea cauzelor de ineficienţă şi să acţioneze asupra factorilor care
pot contribui la revitalizarea activităţii în noile condiţii de piaţă.
Una din cauzele situaţiilor dificile ţine de imposibilitatea adaptării ofertei de produse şi
servicii la cerinţele, aflate permanent în schimbare, ale consumatorilor de tip individual sau
organizaţional. Indiferent de domeniul de activitate, redresarea unei astfel de situaţii, presupune
acţiuni complexe de modernizare şi dezvoltare. Aceste acţiuni implică eforturi investiţionale
semnificative care la rândul lor necesită surse de finanţare, adaptate posibilităţilor şi contextului.
Aşa cum am precizat din punct de vedere al surselor de constituire investiţiile pot fi
structurate în: investiţii autohtone, investiţii mixte şi investiţii străine. Fiecare din cele două
categorii prezintă anumite avantaje şi dezavantaje.
Sursele de finanţare autohtone prezintă avantajul menţinerii independenţei faţă de
organizaţiile financiare internaţionale prin lipsa unor obligaţii de tipul dobânzilor, comisioanelor
sau garanţiilor, respectiv menţinerea capacităţii de contractare a creditelor în cazul altor situaţii
dificile. Principalele dezavantaje sunt legate de volumul redus al fondurilor alocate investiţiilor,
indiferent dacă sunt publice sau private, directa dependenţă de caracteristicile activităţii anterioare,
intervalul mare de timp necesar pentru obţinerea acestor fonduri de investiţii în condiţiile unor
necesităţii stringente ce pot afecta funcţionarea pe termen scurt şi mobilitatea redusă a fondurilor de
investiţii datorită restricţiilor legate de sistemele contabile.
Sursele de finanţare externă asigură finanţarea unor activităţi fără consum de resurse proprii,
un timp de acces, restricţionat corespunzător, la fonduri din momentul declarării eligibilităţii şi
semnării documentaţiilor, un volum variabil de resurse financiare funcţie de necesităţi, posibilitatea
negocierii unor condiţii de acordare a împrumuturilor sau a finanţărilor nerambursabile, garanţia
obţinerii fondurilor, a respectării termenelor de plată şi a eşalonării investiţiilor, precum şi
posibilitatea orientării fondurilor de investiţii numai către acele domenii şi sectoare de activitate ce
prezintă premise de dezvoltare economico-socială. Dezavantaje acestor surse sunt legate de
necesitatea întocmirii unor documentaţii specifice complexe pe baza cărora se obţin aceste fonduri,
apariţia unor obligaţii suplimentare faţă de finanţatori, un acces dificil datorită acordării fondurilor

13
pe baza unor licitaţii sau sesiuni de proiecte; precum şi un control strict al modului de utilizare a
fondurilor de către finanţatori.
Decizia de folosire a uneia dintre cele două alternative de finanţare depinde în mare măsură
de condiţiile concrete de desfăşurare a activităţii de către agentul economic, de posibilităţile de
realizare şi diversificare a ofertei realizate, de managementul organizaţiei etc.
Indiferent de perioada de timp, tradiţia economică şi cadrul social, economic, politic şi
legislativ, investiţiile străine au avut şi au un rol deosebit în dezvoltarea economică.
În procesul de integrare a principiilor economiei de piaţă, rolul şi importanţa investiţiilor în
activitatea economică au căpătat noi dimensiuni şi abordări. Pierderea pieţelor externe, accentuarea
concurenţei, creşterea preţurilor la materii prime şi materiale au condus la apariţia imposibilităţii de
funcţionare a vechilor organizaţii în condiţii de rentabilitate economică.
Insuficienta credibilitate externă, riscul ridicat al investiţiilor, problemele sociale, cadrul
legislativ şi fenomenele birocratice au fost principalii factori inhibitori ai investitorilor interni şi
externi. Aceste disfuncţionalităţi au condus la limitarea fondurilor autohtone alocate investiţiilor şi
la promovarea investiţiilor străine în economia naţională.
Elementele principale care trebuie avute în vedere la analiza investiţiilor străine sunt legate
de domeniile principale de interes ale finanţatorilor, accesul la informaţii şi infrastructură, condiţiile
de acordare a facilităţilor economice şi fiscale, posibilităţile de dezvoltare pe plan naţional şi
internaţional etc.
Un cadrul legislativ aparte legat de investiţiilor străine în România, este cel specific
finanţărilor prin programele postaderare, puse la dispoziţia României de către Uniunea Europeană
prin Fondurile Structurale şi Acţiunile Complementare, în perioada 2007 – 2013. Mecanismul de
funcţionare al acestor fonduri are în vedere principiul cofinanţării proiectelor de investiţii prin
participarea comună a instituţiilor financiare europene, a autorităţilor naţionale şi organizaţiilor
promotoare de proiect. Experienţa proiectelor de investiţii derulate în perioada 2004-2007 prin
programele de preaderare precum şi reglementările permanent actualizate ale Uniunii Europene au
constituit punctul de plecare în crearea unui cadrul legislativ coerent, adaptat contextului actual şi
adaptat cerinţelor dezvoltării eficiente şi sustenabile la nivel micro şi macroeconomic.

14
 2. Documentaţiile proiectelor de investiţii

Orice lucrare de investiţii, mai ales cele din sfera productivă, necesită fonduri
investiţionale importante, angajate pe o perioadă relativ mare de timp; execuţia lucrării se face în 1-
3 ani, în timp ce efectele ( profiturile ) sunt obţinute într-o perioadă îndelungată de 10-20 ani ( în
cazul clădirilor 70-80 de ani şi chiar mai mult ). De asemenea, trebuie avut în vedere şi faptul că,
adeseori, obiectivele de investiţii sunt, în mod practic, unicate, că şi în cazul celor care se aseamănă
există operaţii şi activităţi care le diferenţiază.
Iată de ce, înainte de realizarea investiţiei este necesară întocmirea unui ansamblu de
studii, proiecte, documentaţii pentru o fundamentare temeinică a eficienţei viitorului obiectiv. În
prezentul capitol vom prezenta principalele etape şi documente necesare realizării unei investiţii (
construcţii ).
Proiectul de investiţii = sumă de activităţi înlănţuite funcţional şi tehnologic desfăşurate în
scopul atingerii unuia sau mai multor obiective pe o perioadă determinată, în baza unui consum de
resurse.
Caracteristici:
- scop, obiective precis definite;
- ciclu de viaţă;
- agendă de timp, termene de livrare (produse / servicii);
- resurse (umane, materiale, financiare – buget etc.);
- riscuri generale si specifice;
- condiţionări: ale clientului, sponsorilor, ale partenerilor, finanţatorilor, etc.;
- management specific (performant).

2.1. Participanţii la realizarea unui proiect de investiţii

 beneficiarul proiectului (investitor);

 proiectantul lucrării (consultant);
 constructorul numit şi contractantul, ofertantul sau antreprenorul lucrării;
 furnizorii de materiale;
 furnizorii de utilaje de construcţii şi mijloace de transport;
 furnizorii de utilaje tehnologice;
 finanţatorul proiectului;
autoritatea publică etc.
15
 2.2. Studiile de oportunitate

Prin studiile de oportunitate se identifică posibilităţile de a investi şi au ca scop evaluarea

generală a cererii de anumite bunuri concomitent cu punerea în evidenţă a unor caracteristici,
avantaje trăsături dominante ale ramurii economice, zonei geografice, domeniului de activitate etc.
Prin ele se urmăresc atragerea viitorilor investitori, acţionari, antreprenori etc., precum şi
formularea de “ idei “ de proiect cu scopul de a suscita reacţii din partea celor interesaţi. În general,
studiile de oportunitate sunt schematice, cu estimări globale şi necesită un nivel redus al
cheltuielilor.

Studiile de oportunitate pot fi : regionale, sectoriale şi speciale. Prin studiile regionale se

identifică posibilităţile de a investi într-o anumită regiune, zonă administrativă, cu un anumit
potenţial economic , dar cu excedent de forţă de muncă, cu piaţă de desfacere asigurat[, potenţial al
cumpărătorilor, posibilităţi de aprovizionare cu materii prime, în funcţie de tradiţiile din zonă,
gradul de atractivitate a zonei etc.
Studiul regional de oportunitate, în principal, se referă la :

 Caracteristicile esenţiale ale regiunii, suprafaţa şi aspectele fizice, naturale

definitorii.
 Populaţia, structura profesională, venitul pe cap de locuitor, cadrul socio-economic
al regiunii, toate aceste caracteristici fiind cuprinse în contextul structurii socio-
economice a ţării, aşa încât să se evidenţieze particularităţile pe care le prezintă
regiunea respectivă.
 Principalele exporturi şi importuri din / în regiune în ultima perioadă de timp.
 Principalii factori de producţie existenţi, puşi în valoare sau capabili de a fi
exploataţi în viitor.
 Structura ramurilor economice existente şi strategia de dezvoltare a acestora în
viitor.
 Instalaţiile de infrastructură existente, în special cele din domeniul transporturilor,
energiei sau altele care ar putea favoriza dezvoltarea viitoare a regiunii.
 Strategiile de dezvoltare în viitor a regiunii, făcându-se referire la :
- activităţile pentru care cererea actuală locală este ridicată;
- sectoarele care nu au o concurenţă prea puternică în regiunile vecine;
- ramurile care ar fi mai avantajos să fie implantate aici.
 Estimarea cererii actuale şi identificarea posibilităţilor de dezvoltare în viitor.

16
  Identificarea capacităţii aproximative a unităţilor ce pot face obiectul unor
construcţii iniţiale sau unor extinderi.
 Costul estimativ al investiţiei, ţinând seama de costul terenului, tehnologiei,
echipamentului.
 Estimarea surselor de finanţare examinate şi recomandate.
 Analiza preliminară a avantajelor economice globale, în special în ceea ce priveşte
obiectivele economice naţionale; de exemplu : repartizarea echilibrată a activităţii
economice, estimarea economiilor de valută, crearea locurilor de muncă scontate,
diversificarea economică etc.
Studiile de oportunitate sectoriale vizează posibilităţile de a investi într-un sector de
activitate ( industria alimentară, uşoară, activitatea de turism, industria materialelor de construcţii
etc.). În general, un astfel de studiu se referă la :
 Locul şi rolul sectorului în economie, prin prisma politicii economice promovate la
nivel central.
 Mărimea, structura şi rata de creştere a sectorului.
 Volumul actual şi rata de creştere a cererii producţiei în sectorul analizat.
 Planificări aproximative ale cererii pentru fiecare produs.
 Estimarea surselor de finanţare examinate şi recomandate.
 Estimarea necesităţilor şi încasărilor de valută.
 Analiza preliminară a avantajelor economice globale.
Studiile de oportunitate speciale se referă cu prioritate la resurse ( umane, materiale,
financiare ); prezentarea acestora se face din punct de vedere cantitativ, calitativ şi al structurii.
Prin ele se prezintă potenţialilor investitori informaţii de bază cu privire la resursele respective,
dar şi altele, ca de exemplu : evoluţia cererii consumatorilor, dinamica puterii de cumpărare a
acestora etc.

Schiţa unui studiu de oportunitate special cuprinde :

 Caracteristicile resurselor, rezervele prospectate şi verificate, rata anterioară de
creştere economică, perspective de dezvoltare ulterioară.
 Rolul resurselor în economia naţională, utilizarea acestora, cererea internă şi
exporturile.
 Activităţile actuale fondate pe resursele respective, structură şi dezvoltare, capital şi
mână de lucru utilizate, productivitate şi criterii de eficienţă, planuri de viitor şi
perspective de creştere.
 Principalele restricţii şi condiţii de creştere a ramurilor bazate pe resursa respectivă.
17
  Creşteri estimative ale cererii şi perspective de export pentru sortimente a căror
fabricaţie se bazează pe resursa examinată.
 Identificarea perspectivelor de investiţie.
Viabilitatea propunerilor cuprinse în studiile de oportunitate este apreciată prin :

- volumul şi calitatea resurselor ce urmează a fi folosite;

- volumul şi structura cererii în viitor la produsele respective;
- evoluţia populaţiei în zonă, corelată cu ridicarea puterii de cumpărare a acesteia;
- mărimea actuală a importurilor, structura acestora şi posibilităţile de înlocuire cu
produse executate pe plan local;
- gradul de colaborare şi integrare cu alte zone, domenii de activitate, pe plan local
sau internaţional;
- posibilităţi de extindere în viitor a domeniului de activitate respectiv, prin asigurarea
integrării în amonte sau în aval cu alte ramuri sau domenii de activitate;
- posibilităţi de diversificare sortimentală, structurală, ca urmare a creşterii puterii de
cumpărare a beneficiarilor;
- climatul favorabil de investiţie în zona sau sectorul respectiv;
- concordanţa cu politica economică promovată la nivel macroeconomic în domeniul
de activitate respectiv; măsura în care propunerile se circumscriu strategiei generale
de dezvoltare economico-socială a ţării;
- costul şi disponibilitatea factorilor de producţie;
- posibilităţile de export sub aspect cantitativ şi structural.

2.3. Studiul de prefezabilitate

Reprezinta documentaţia tehnico-economică prin care se fundamentează necesitatea şi

oportunitatea investiţiei pe bază de date tehnice şi economice.
Asigură selecţia preliminară şi definirea proiectului.
Elemente de continut:
- îndreptar recapitulativ (expunerea sinoptică a concluziilor esenţiale pentru fiecare capitol);
- cuprinsul şi istoricul proiectului ; iniţiatorul ( iniţiatorii ) proiectului; istoricul proiectului;
- capacitatea pieţei şi a agentului economic:
- cererea şi piaţa;
- prognoza vânzărilor şi comercializarea ;
- programul de producţie ( orientativ pentru viitorii 3 – 5 ani )
18
 - determinarea capacităţii de producţie pe fiecare secţie şi pe total
- materiile prime şi materialele pentru viitorul obiectiv – dimensionarea necesarului;
- fundamentarea amplasamentului optim;
- metodele de organizare a producţiei;
- evaluarea necesarului de forţă de muncă;
- prezentarea graficului de execuţie;

2.4. Studiul de fezabilitate

Reprezinta documentaţia tehnico-economică prin care se stabilesc principalii indicatori

tehnico-economici aferenţi obiectivului de investiţii pe baza necesităţii şi oportunităţii realizării
acestuia si care cuprinde soluţiile funcţionale, tehnologice, constructive si economice ce urmează a
fi supuse aprobării .

Continutul cadrul este reglementat de HG 28/2008. Se va studia continutul cadrul si se va

pregati pentru examen.

2.5. Cererea de finantare (cf)

- Trebuie completată conform informaţiilor incluse in Ghidul Solicitantului valabil la data

publicării apelului de propuneri de proiecte.
- Reprezintă angajamentul oficial al solicitantului pentru implementarea proiectului.
- Informaţiile din CF trebuie să corespundă cu documentele anexate
Continut orientativ:
1. Informaţii privind solicitantul
2. Descrierea proiectului
3. Concordanţa cu politicile UE şi legislaţia naţională
4. Finanţarea Proiectului
5. Lista de anexe

19
 2.6. Proiectul tehnic (P.Th.)

Documentaţia tehnico-economică - piese scrise şi desenate -, elaborată în condiţiile legii,

care dezvoltă documentaţia tehnică - D.T., cu respectarea condiţiilor impuse prin autorizaţia de
construire, precum şi prin avizele, acordurile şi actul administrativ al autorităţii competente pentru
protecţia mediului, anexe la autorizaţia de construire.
- P.Th. cuprinde soluţiile tehnice şi economice de realizare a obiectivului de investiţii, pe
baza căruia se execută lucrările de construcţii autorizate."

2.7. Detalii de execuţie

Documentaţii tehnice cuprinzând reprezentări grafice realizate la scările 1:2, 1:5, 1:10, 1:20
sau, după caz, la alte scări grafice, în funcţie de necesităţile de redactare, precum şi piese scrise
pentru explicitarea reprezentărilor grafice, elaborate în baza proiectului tehnic şi cu respectarea
strictă a prevederilor acestuia, care detaliază soluţiile tehnice de alcătuire, asamblare, executare,
montare şi alte asemenea operaţiuni, privind părţi/elemente de construcţie ori de instalaţii aferente
acesteia şi care indică dimensiuni, materiale, tehnologii de execuţie, precum şi legături între
elementele constructive structurale / nestructurale ale obiectivului de investiţii.
- Detaliile de execuţie, elaborate în condiţiile legii şi verificate pentru cerinţele esenţiale de
calitate în construcţii de către verificatori tehnici atestaţi în condiţiile legii, detaliază proiectul
tehnic, în vederea executării lucrărilor de construcţii autorizate.“
Conform ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ Nr. 214 din 4 decembrie 2008)

2.8. Caietul de sarcini

Caietul de sarcini se intocmeste de autoritatea contractanta pentru licitatie deschisa, licitatia

restransa, cerere de oferta, cu respectarea prevederilor legale referitoare la concurenta si conflictul
de interese. Caietul de sarcini reprezinta descrierea obiectiva a produselor, serviciilor sau lucrarilor
necesare autoritatii contractante. Contine in mod obligatoriu specificatii tehnice.
Este interzis a se definii in caietul de sarcini specificatii tehnice care indica o anumita
origine, sursa, productie, un procedeu sprecial, o marca de fabrica sau de comert, un brevet de
inventie, o licenta de fabricatie, care au ca efect favorizarea sau eliminarea anumitor operatori
economici ori anumitor produse.

20
 3. EFICIENŢA ECONOMICĂ A INVESTIŢIILOR

3.1. Eficienţa în realitatea economică

Orice investiţie reprezintă un consum de resurse, o economie la fondul de consum, fapt

pentru care nu este indiferent modul în care se cheltuiesc resursele investiţionale. Orice investitor
urmăreşte să-şi recupereze cheltuielile făcute şi, dacă este posibil, să obţină un venit suplimentar. În
aceste condiţii apare problema evaluării eforturilor făcute, a efectelor realizate şi a eficienţei
economice. Eforturile şi efectele se cuantifică prin indicatori de volum, care se pot exprima în
unităţi fizice sau monetare. Principalele eforturi care se fac în cadrul procesului investiţional şi legat
de acesta, în cadrul activităţii de producţie, sunt cheltuielile cu investiţia şi cheltuielile cu producţia.
Efectele se cuantifică prin indicatori de volum (cifra de afaceri, profit, producţia realizată),
care pot fi exprimaţi în unităţi fizice (bucăţi, metri, litri, tone etc.) sau în unităţi monetare (lei, euro,
dolari). La rândul lor eforturile se cuantifică tot prin indicatori de volum (materiile prime prelucrate,
cheltuieli de producţie, număr de salariaţi, investiţia totală etc.), care pot fi exprimaţi în unităţi
fizice (bucăţi, metri, litri, tone etc.) sau în unităţi monetare (lei, euro, dolari). Singura modalitate de
evaluare a eficienţei economice se realizează prin intermediul indicatorilor de eficienţă economică
(rata profitului, rata productivităţii, investiţia specifică etc.), care iau în considerare atât efectele cât
şi eforturile.
Totuşi, deşi nu compară efectele cu eforturile, indicatorii de structură (ex. ponderea
cheltuielilor materiale în total cheltuieli, ponderea producţiei exportate în totalul producţiei) sunt
asimilaţi indicatorilor de eficienţă economică. Aceşti indicatori ilustrează aspecte semnificative ale
activităţii economice şi orientează decidentul spre adoptarea anumitor măsuri în vederea creşterii
eficienţei economice.
Eficienţa economică nu poate fi cuantificată prin indicatori de volum deoarece pot exista
variante pentru care efectele să fie mari, dar consumul de resurse să fie supradimensionat, ceea ce
poate determina o eficienţă mai scăzută.
Având în vedere aceste considerente, se desprinde idea că eficienţa economică este o
noţiune complexă, reprezentând interacţiunea care se stabileşte între cantitatea şi calitatea resurselor
(ca generatoare de efecte) şi volumul şi structura rezultatelor obţinute în urma consumului de
resurse.
Eficienţa se calculează ca raport între mărimea efectelor şi a eforturilor sau între mărimea
eforturilor şi a efectelor. Cele două comparaţii pot fi exprimate astfel :

21
 E 
e şi e'  ,
 Ε
în care : e şi e’ reprezintă eficienţa economică;
E – efectele (rezultatele) obţinute;
 - eforturile depuse (resursele consumate).
Cele două simboluri (e şi e’) reprezintă eficienţa economică în două ipostaze diferite : e
exprimă efectul ce se obţine la o unitate de efort, în timp ce e’ cuantifică efortul la o unitate de
efect.
Orice activitate umană, cu precădere activitatea economică, urmăreşte maximizarea
eficienţei. Acest obiectiv poate fi îndeplinit în două forme :
a) când se urmăreşte obţinerea unui anumit efect cu un efort minim. În
consecinţă, formula de maximizare a eficienţei este următoarea :

Ec
MAX e
 min
Prin utilizarea acestei formule se urmăreşte obţinerea unui anumit efect cu un consum
minim de resurse. Din această cauză, această modalitate de maximizare a eficienţei este utilizată de
către agenţii economici atunci când au la dispoziţie un volum limitat de resurse (ex. la începutul
unei afaceri, atunci când cheltuieli sunt relativ ridicate, iar veniturile sunt reduse). Maximizarea
eficienţei prin această metodă nu trebuie să devină o permanenţă pentru agenţii economici. Pe
măsură ce afacerea iniţiată se dezvoltă şi agenţii economici au la dispoziţie un volum din ce în ce
mai mare de resurse, ei trebuie să maximizeze eficienţa prin intermediul celei de-a doua modalităţi.
b) când se urmăreşte obţinerea unui maxim de efect cu un anumit efort.
Formula de maximizare este următoarea :

E max
MAX e
c
Prin intermediul acestei formule este pus pe primul plan criteriul maximizării efectelor
obţinute, fără a ne interesa în mod deosebit eforturile depuse.
Oricare ar fi modalitatea aleasă dintre cele prezentate mai sus, trebuie reţinut faptul că
maximizarea eficienţei economice nu se poate realiza prin obţinerea unor efecte maxime cu eforturi
minime. Practica economică a demonstrat că nu este posibil să se înregistreze efecte maxime

22
depunând eforturi minime (este imposibil să obţii o producţie de calitate, un profit ridicat şi o cifră
de afaceri maximă cu cheltuieli salariale şi materiale minime).
Relaţia dintre eforturi şi efecte se poate reprezenta grafic în figura 3.1 :
Efecte

I II III

0 Eforturi
Fig. nr. 3.1 Reprezentarea grafică a evoluţiei efectelor în funcţie de eforturi

Analizând graficul, observăm că, pe măsură ce cresc eforturile, cresc şi efectele, existând
trei intervale :
- intervalele I şi III, în care efectele cresc mai încet decât eforturile. Acestor două
intervale le corespunde nivele mai scăzute ale eficienţei economice. Intervalul I este caracteristic
perioadei efectuării probelor tehnologice şi perioadei până la atingerea parametrilor proiectaţi.
Intervalul III corespunde perioadei de depreciere fizică şi morală a utilajelor, cât şi uzurii morale a
produselor proiectate cu mulţi ani în urmă;
- intervalul II, în care efectele cresc mai rapid decât eforturile. Acestui interval îi este
caracteristic un nivel ridicat al eficienţei economice, fiind un interval al maturităţii organizaţiei.
Creşterea gradului de competitivitate a produselor şi implicit a eficienţei economice
necesită utilizarea unor factori de producţie (forţa de muncă, mijloace fixe, mijloace circulante,
progres tehnic etc.) de un nivel calitativ ridicat. Fiecare factor de producţie poate fi privit din punct
de vedere cantitativ şi calitativ, astfel :
- forţa de muncă (aspect cantitativ – numărul de salariaţi; aspect calitativ –
productivitatea muncii);
- mijloacele fixe (aspect cantitativ – numărul de utilaje; aspect calitativ – randamentul
utilajelor);
- materiile prime (aspect cantitativ – cantitatea de materii prime prelucrată; aspect
calitativ – gradul de prelucrare a materiilor prime).

23
 Creşterea şi dezvoltarea economică se pot realiza atât pe seama factorilor calitativi cât şi pe
seama factorilor cantitativi. Un rol important îl au factorii calitativi, deoarece la acelaşi volum de
resurse consumate se pot înregistra rezultate (efecte) economice superioare. Mai mult decât atât,
este imprimat un ritm de dezvoltare mai mare, deoarece factorii calitativi din perioadele anterioare
asigură şi o creştere cantitativă a factorilor de producţie în perioadele următoare.
O utilizare raţională a resurselor asigură atât un efect suplimentar, cât şi o economie de
timp. Pentru exemplificare, să considerăm două variante caracterizate de eficienţa economică e1,
respectiv e2 (e1>e2). Evoluţia efectelor în timp, în funcţie de nivelul eficienţei economice, pentru
fiecare variantă este prezentată în figura 3.2 :
Efecte e1

E2

E

E1 e2

t1 t t2 Timp

Fig. 3.2 Evoluţia efectelor în timp, pentru nivele diferite de eficienţă economică

Analizând acest grafic, putem desprinde următoarele concluzii :

 în condiţiile unei eficienţe e2 efectul E1 este obţinut în anul t2. În cazul unei
eficienţe e1, acelaşi nivel al efectului (E1) se obţine în anul t1, asigurându-se în acest fel o economie
de timp t, în care se pot adopta decizii în avans care vor accentua decalajul de eficienţă dintr cele
două variante;
 în cazul unei eficienţe e2, la momentul t2 se realizează efectul E1. În condiţiile
creşterii eficienţei economice la nivelul e1, la acelaşi moment t2 se va realiza efectul E2, ceea ce
înseamnă un spor de efect E, care va permite adoptarea unor decizii suplimentare referitoare la :
creşterea investiţiilor, a dividendelor, a salariilor etc.;
 un nivel al eficienţei mai ridicat asigură o creştere accelerată a efectelor,
datorită faptului că efectele suplimentare din anul t vor influenţa în perioadele următoare factorii de
producţie, atât sub aspect cantitativ cât şi calitativ (vezi exemplu). Aşa se explică creşterea
decalajului de efecte anuale dintre cele două variante, pe măsura trecerii timpului.

24
 3.2. Raportul dintre optim şi eficient

În orice activitate economică pot exista mai multe variante eficiente (în care se
înregistrează un anumit efect sau în care este îndeplinit un anumit criteriu de eficienţă economică)
dar o singură variantă este optimă, aceea pentru care eficienţa este maximă. Din acest punct de
vedere, raportul optim – eficient este similar raportului parte – întreg, aşa cum rezultă din figura
3.3:
Lei Varianta optimă V
Câmp al
eficienţei

CV
PR Câmp al
ineficienţei
CF
qmin qmin
Fig. 3.3 Raportul optim - eficient

În aceasta figură a fost reprezentată pe abscisă capacitatea de producţie, care poate lua
valori între un nivel minim (reprezentat de pragul de rentabilitate) şi un nivel maxim, posibil de
realizat din punct de vedere tehnic şi tehnologic. Corespunzător acestor capacităţi de producţie au
fost reprezentate cheltuielile fixe (CF), cheltuielile variabile (CV) şi nivelul veniturilor (V).
Analizând evoluţia celor trei indicatori în funcţie de capacitatea de producţie se constată
existenţa a 2 câmpuri în care se pot afla variantele de proiect. Un câmp al eficienţei economice în
care se găsesc variantele eficiente, pentru care veniturile depăşesc cheltuielile de producţie şi un
câmp în care se află variante de proiect ineficiente, variante pentru care veniturile sunt mai mici
decât cheltuielile. Dintre toate variantele prezentate există una pentru care venitul este maxim, la
acelaşi nivel al efortului, aceasta fiind varianta optimă. O reprezentare a raportului dintre optim şi
eficient poate fi redată şi cu ajutorul graficului din figura 2.4, în care activităţile eficiente se pot
grupa după mărimea efectului net (profit) şi a efectului brut (venituri), în activităţi mai mult sau mai
puţin eficiente. Varianta cu eficienţa maximă este varianta optimă. Variantele cuprinse în intervalul
unde se obţin beneficii sunt eficiente, iar cele situate sub cota 0 (unde efectul total este mai mic
decât efortul depus) sunt variante ineficiente.

25
 Efort

Legendă : - pierdere
- efect (cifra de afaceri)
Fig. 3.4 Necesarul de efect pentru acelaşi efort

În funcţie de nivelul la care se face analiza, optimul poate fi parţial (atunci când se are în
vedere optimizarea raportului dintre efecte şi eforturi la nivelul unor subdiviziuni economice -
activităţi economice, secţie de producţie, departament, unitate economică etc.) sau total (atunci când
se analizează întregul sistem, acest optim fiind obţinu prin însumarea rezultatelor la nivelul
subsistemelor).
Trebuie menţionat că în practică optimul are un caracter relativ, explicabil pe baza
următoarelor considerente :
- din punct de vedere al numărului de criterii satisfăcute. Varianta desemnată ca fiind
optimă poate satisface unul sau mai multe criterii de eficienţă economică, numărul acestor criterii
fiind însă limitat. În practică nu există variante care să satisfacă toate criteriile de eficienţă
economică. O variantă poate fi desemnată ca fiind optimă deoarece îndeplineşte criteriile de creştere
a calităţii produselor, de maximizare a profitului, de creştere a productivităţii munci, eliminarea
rebuturilor etc.; cu toate acestea, este imposibil ca această variantă să satisfacă concomitent şi
criteriile de reducere a costurile materiale, salariale etc.;
- din punct de vedere temporal. O variantă poate fi la un moment dat optimă, însă dacă
nu este adoptată în acel moment, ea poate să devină numai eficientă sau chiar mai rău, să devină
ineficientă;
- din punct de vedere al numărului de variante avute la dispoziţie. Atunci când se
alege varianta optimă (pe baza indicatorilor de eficienţă economică) se analizează un număr finit de
variante. Întotdeauna este posibilă existenţa unei alte variante (pe care nu o cunoaştem la acel
moment sau la care, din diferite motive, nu avem acces) care să fie mai eficientă decât varianta
aleasă de noi ca fiind optimă.

26
 IV. INDICATORI STATICI DE EVALUARE A EFICIENŢEI
PROIECTELOR DE INVESTIŢII

4.1. Consideraţii teoretice

Pentru evaluarea eficienţei economice a unui proiect de investiţii se utilizează un sistem de

indicatori care cuantifică o serie de criterii de eficienţă economică. Alegerea variantei optime se va
face în funcţie de anumite criterii ce reflectă obiectivul urmărit la un moment dat.
Din acest punct de vedere, sistemul de indicatori reprezintă o mulţime ordonată de
informaţii cu referire la :
- durata de realizare a investiţiei;
- durata de funcţionare a viitorului obiectiv;
- eforturi (cheltuieli cu investiţia, cheltuieli de producţie);
- efecte (profit, cifră de afaceri);
- eficienţa economică.
Sistemul indicatorilor de apreciere a proiectelor de investiţii este alcătuit din :
- indicatori cu caracter general;
- indicatori de bază;
- indicatori specifici.
Indicatori cu caracter general
Indicatorii cu caracter general sunt acei indicatori care sunt folosiţi pentru caracterizarea
eficienţei de ansamblu a activităţii unei firme. Dintre aceşti indicatori enumerăm cifra de afaceri,
cheltuielile anuale de producţie, productivitatea muncii, numărul de salariaţi, profitul, rata profitului
etc.
Indicatori de bază
Aceşti indicatori sunt specifici proiectelor de investiţii (investiţia specifică, termenul de
recuperare, cheltuieli recalculate, randamentul economic al investiţiei etc.). La rândul lor, aceşti
indicatori se divid în două mari grupe, în funcţie de influenţa factorului timp : indicatori statici şi
dinamici (asupra acestui ultim grup de indicatori vom reveni într-un capitol ulterior).
Indicatori specifici
Aceşti indicatori cuantifică eficienţa economică în diferite sectoare de activitate, luând în
considerare particularităţile ramurilor respective: industria petrolieră, comerţ exterior şi interior,
construcţii, sfera social – culturală etc.
27
 4.2. Indicatori de bază

În cele ce urmează, vom analiza detaliat prima grupă a indicatorilor de bază, reprezentată
de indicatorii statici de eficienţă economică. Aşa cum am precizat anterior, aceştia nu iau în
considerare influenţa factorului timp. În consecinţă, indiferent de momentul în care se cheltuiesc
sau se obţin sumele de bani (se consumă eforturi sau se obţin efecte), acestea au aceeaşi importanţă
economică. Principalul avantaj al utilizării indicatorilor statici se referă la uşurinţa determinării lor
şi la obţinerea unei radiografii preliminare a eficienţei economice a viitorului obiectiv.
Indicatorii statici de eficienţă economică utilizaţi la nivel microeconomic, specifici
proceselor investiţionale, sunt :

A. Investiţia totală (It)– este un indicator de volum care exprimă efortul investiţional
total făcut pentru realizarea obiectivului. Relaţia de calcul este următoarea :

It = Id + Icol + Icon + SMC + Pi + Pc,

în care:
It reprezintă investiţia totală;
Id, Icol, Icon – investiţia directă, colaterală şi conexă;
SMC – stocul de mijloace circulante necesar la prima dotare;
Pi – pierdere de profit ca urmare a scoaterii din circuitul economic a resurselor financiare
alocate pentru finanţarea investiţiei;
Pc – pierdere de profit ca urmare a scoaterii temporare din folosinţă a unor capacităţi de
producţie în vederea modernizării;
Acest indicator este un indicator de volum şi nu se poate alege varianta optimă numai prin
prisma mărimii lui, de aceea este necesar să se calculeze şi alţi indicatori care să vizeze atât
eforturile cât şi efectele.

B. Investiţia specifică (s) – reprezintă efortul investiţional făcut pentru obţinerea unei
unităţi de capacitate de producţie, exprimată fizic sau în unităţi monetare. În consecinţă, vor exista
două formule de calcul, corespunzător modului de exprimare a capacităţii. În acelaşi timp,
indicatorul se poate calcula pentru trei situaţii:
- pentru obiective noi;
- pentru modernizări, dezvoltări sau retehnologizări;
- pentru comparaţii.

28
 a) pentru obiective noi, relaţiile de calcul sunt :
I ti I
si  sau si  ti
qhi Qhi
în care : s şi s’ reprezintă investiţia specifică calculată în funcţie de capacitatea exprimată
fizic sau în unităţi monetare;
It – investiţia totală;
q – capacitatea anuală de producţie exprimată fizic;
Q – capacitatea anuală de producţie exprimată în unităţi monetare;
i – varianta de capacitate.
În calculele de eficienţă economică a investiţiilor, în documentaţiile de investiţii, Qhi
semnifică atât capacitatea de producţie exprimată în lei cât şi venitul anual ce se va obţine din
producţia de bază, la varianta i.
b) pentru dezvoltări, modernizări sau retehnologizări relaţiile de calcul sunt :
I ti I ti
si  sau si 
qhi  qh 0 Qhi  Qh 0
în care : Qhi şi Qhi reprezintă capacitatea anualăde producţie exprimată fizic sau în unităţi
monetare, în varianta modernizată i;
qh0 şi Qho reprezintă capacitatea anuală de producţie exprimată fizic sau în
unităţi monetare, în situaţia iniţială.
În acest caz, investiţia specifică exprimă efortul investiţional făcut pentru a obţine o unitate
suplimentară de capacitate de producţie, exprimată fizic sau în unităţi monetare.
Calculul investiţiei specifice în funcţie de capacitatea exprimată în unităţi monetare (Q)
este mai semnificativ, deoarece surprinde influenţa structurii producţiei.

C. Termenul de recuperare (T) – exprimă perioada de timp în care investiţia se

recuperează din profitul anual. Ca şi investiţia specifică, indicatorul se poate calcula în trei situaţii
distincte :
a) pentru obiectivele noi, relaţiile de calcul vor fi :
I ti
Ti 
Phi
în care : T reprezintă termenul de recuperare a investiţiei;
It – investiţia totală; Ph – profitul anual; I – varianta de investiţie.
b) pentru dezvoltări, modernizări sau retehnologizări

29
 I ti
Ti 
Phi  P0
în care : Phi şi Ph0 reprezintă profitul anual în varianta modernizată, respectiv în varianta
iniţială. În acest caz, termenul de recuperare exprimă perioada de timp în care investiţia se
recuperează din sporul de profit anual al variantei modernizate faţă de situaţia iniţială.
Toate formulele de calcul prezentate mai sus, necesare calculării termenului de recuperare,
se utilizează numai în situaţia în care profitul este constant în timp. Dacă profitul diferă de la o
perioadă la alta (aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori în practică), calcul termenului de
recuperare se face în baza următoarei relaţii :
T
I t   Ph i
h 1

în care : T reprezintă termenul de recuperare a investiţiei;

It – investiţia totală; Ph i – profitul anual corespunzător anului h, în varianta i;
D. Coeficientul de eficienţă economică (e) – exprimă profitul anual ce revine la 1 leu
investit. Cele trei formule de calcul sunt :
a) pentru obiective noi,
Phi
ei 
I ti
în care : ei reprezintă coeficientul de eficienţă economică.
b) pentru dezvoltări, modernizări sau retehnologizări,
Phi  Ph 0
ei 
I ti
În acest caz, coeficientul de eficienţă economică exprimă sporul de profit anual al variantei
modernizate i faţă de situaţia iniţială ce revine la 1 leu investit.
Indicatorii prezentaţi au dezavantajul că nu iau în considerare durata de funcţionare a
obiectivului economic. Este cunoscut faptul că investitorul este interesat de perioada eficientă de
funcţionare rămasă după recuperarea cheltuielilor investiţionale. Cu alte cuvinte, el doreşte ca
intervalul de timp dintre termenul de recuperare (T) şi durata eficientă de funcţionare (De) să fie cât
mai mare. Pentru a înţelege mai bine acest lucru, vom prezenta graficul procesului investiţie -
producţie :

30
 Lei
Qh

S2 S3
E.
F.
Ch

S1
T De Df
Fig. 4.1 Graficul procesului investiţie - producţie

în care : Qh şi Ch reprezintă veniturile şi cheltuielile anuale de producţie;

De – durata eficientă de funcţionare;
Df – durata fizică de funcţionare.
T – termenul de recuperare.
În aceste condiţii, S1 = S2 = It, iar S3 reprezintă profitul final, rămas la dispoziţia agentului
economic, după recuperarea investiţiei. Dezavantajul primilor trei indicatori prezentaţi este eliminat
de următorii indicatori static, care ţin cont de durata de funcţionare a viitorului obiectiv.
E. Cheltuieli recalculate (K) – exprimă efortul total cu investiţia şi cu producţia pe
întreaga durată d şi D (durata de realizare a obiectivului şi de funcţionare a acestuia). Este un
indicator de volum şi poate fi aplicat atunci când nu diferă capacităţile de producţie de la o variantă
la alta. Formulele de calcul pentru cele trei situaţii sunt :
a) pentru obiective noi,
De
K i  I ti   C hi
h 1

în care : Ki reprezintă cheltuielile recalculate;

Chi – cheltuieli anuale de producţie pentru anul h;
De – durata eficientă de funcţionare.
Dacă Ch = constant, atunci realaţia de calcul se mai poate scrie :
Ki = It i + De  Ch i
31
 b) pentru dezvoltări, modernizări sau retehnologizări,
De
K i  I tt   Chi  Ch 0 
h 1

în care : Ch0 reprezintă cheltuielile anuale de producţie în varianta iniţială;

În acest caz, cheltuielile recalculate exprimă efortul total cu investiţia şi cu sporul de
cheltuieli anuale de producţie, pe întreaga durata d şi D.
Nu întotdeauna investiţiile materializate în modernizări, dezvoltări sau retehnologizări
conduc la reducerea cheltuielilor anuale de producţie. De cele mai multe ori, acestea cresc în urma
modernizărilor, implicând o creştere substanţială a efectelor. În acest caz, indicatorul cheltuieli
recalculate va înregistra valori pozitive.
Dacă nivelul capacităţilor de producţie (exprimat fizic sau în unităţi monetare) diferă de la
o variantă la alta, este normal ca şi efortul necesar obţinerii acestora să difere. În consecinţă, pentru
aprecierea eficienţei economice trebuie calculat efortul total pentru a obţine o unitate de capacitate
de producţie
F. Cheltuieli specifice recalculate – exprimă efortul total cu investiţia şi cu producţia
ce revine la o unitate de capacitate de producţie, exprimată fizic sau în unităţi monetare. Cele trei
formule de calcul, corespunzătoare celor trei situaţii, sunt :
a) pentru obiective noi,
Ki Ki
ki  sau ki 
qhi  D Qhi  D
în care : k şi k’ reprezintă cheltuielile specifice recalculate, determinate în funcţie de
capacitatea exprimată fizic sau în unităţi monetare;
K – cheltuielile recalculate.
b) pentru dezvoltări, modernizări sau retehnologizări,
Ki Ki
ki  sau ki 
(qhi  qh 0 )  D (Qhi  Qh 0 )  D
În acest caz, cheltuielile specifice recalculate exprimă efortul total cu investiţia şi cu
producţia făcut pentru a obţine o unitate suplimentară de capacitate de producţie, exprimată fizic
sau în unităţi monetare.
Ca şi în cazul investiţiei specifice, calculul cheltuielilor specifice recalculate în funcţie de
capacitatea exprimată în unităţi monetare (Q) este mai semnificativ, deoarece surprinde influenţa
structurii producţiei.
G. Randamentul economic al investiţiei – exprimă profitul final (profitul obţinut după
recuperarea investiţiei), ce revine la 1 leu investit. Formula de calcul va fi :

32
 D

Pfi Pti  I ti Pti 

h 1
Ph
Ri    1  1
I ti I ti I ti I ti
în care : Ri reprezintă randamentul economic al investiţiilor;
Pf – profit final; Pt – profit total.
Pentru cele trei situaţii, formulele de calcul sunt :
a) pentru obiective noi,
D

P
h 1
h
Ri  1
I ti
b) pentru dezvoltări, modernizări sau retehnologizări,
D

 P
h 1
hi  Ph0 
Ri  1
I ti
În acest caz, randamentul economic al investiţiilor exprimă sporul de profit final al
variantei modernizate faţă de situaţia iniţială, ce revine la 1 leu investit.
Randamentul economic al investiţiilor trebuie să guverneze orice proces investiţional,
pentru că are drept obiectiv maximizarea profitului final obţinut la fiecare leu investit.
Dezavantajul tuturor indicatorilor statici de eficienţă economică îl constituie compararea
eforturilor depuse în anumite perioade de timp cu efectele înregistrate în perioade de timp diferite,
fără a lua în calcul influenţa factorului timp. Or, este cunoscut faptul că importanţa unei sume de
bani nu este dată numai de mărimea acelei sume, ci mai ales de momentul obţinerii (sau cheltuirii)
ei şi de nivelul eficienţei economice cu care este folosită.

33
 5. INFLUENŢA FACTORULUI TIMP ASUPRA PROCESELOR
INVESTIŢIONALE

În condiţiile actuale ale accelerării ritmului de dezvoltare economică şi de promovare a

progresului tehnic, elementul fundamental care acţionează ca o restricţie asupra tuturor activităţilor
umane este reprezentat de timp.
Componentă a activităţii umane, realizarea unui obiectiv de investiţii reprezintă o activitate
economică care se desfăşoară în timp. Acesta reprezintă un factor care are influenţe deosebite
asupra eficienţei de ansamblu a procesului investiţie – producţie, deoarece atât transformarea
investiţiilor (a resurselor financiare) în capital fix cât şi procesul de obţinere a producţiei se
desfăşoară pe un orizont de timp îndelungat. Concret, perioadele de timp care pot fi identificate în
cadrul procesului investiţie – producţie sunt :
- perioada de proiectare şi de obţinere a documentaţiilor tehnico – economice;
- durata de realizare a investiţiei;
- durata de funcţionare a investiţiei, până la atingerea parametrilor proiectaţi;
- durata de recuperare a investiţiei;
- durata de funcţionare eficientă a obiectivului.
O atenţie deosebită trebuie acordată perioadelor de proiectare şi de realizare a investiţiei,
deoarece solicită imobilizări de resurse financiare, fără a genera (la acel moment) un venit.

5.1. Tehnica actualizării

Procesele economice (prin urmare şi cele investiţionale) se desfăşoară în timp. Cheltuielile

se fac într-o anumită perioadă de timp, iar rezultatele se obţin în alte perioade de timp. Cum aceeaşi
sumă de bani (cheltuită sau obţinută) în perioade diferite de timp are o altă valoare economică, se
impune comparabilitatea sumelor la acelaşi moment. Acest moment poate fi ales în mod arbitrar pe
axa timpului.
Asigurarea comparabilităţii sumelor la un moment dat se realizează prin intermediul
tehnicii actualizării.
Considerăm un investitor care obţine un profit anual constant în sumă de 100 milioane lei,
pe întreaga durată de funcţionare eficientă a obiectivului (5 ani). Acest profit anual este reinvestit
într-o activitate economică (realizează o nouă investiţie, cumpără acţiuni, constituie un depozit

34
bancar etc.) cu o eficienţă e = 0.10 lei profit anual la 1 leu investit. Profitul obţinut de către agentul
economic la sfârşitul anului I, prin valorificare, devine :
- după un an : 100 + 100 * 0.1 = 110 milioane lei;
- după 2 ani : 110 + 110 * 0.1 = 121 milioane lei;
- după 3 ani : 121 + 121 * 0.1 = 133 milioane lei;
- după 4 ani : 133 + 133 * 0.1 = 146 milioane lei.
La fel se valorifică şi profiturile pe care agentul economic le obţine la sfârşitul anului 2, 3,
4 şi 5. Schematic, situaţia se prezintă astfel :

100 100 100 100 100

a 100 110 121 133 146 b

100 110 121 133
100 110 121
100 110
100

Generalizând exemplul prezentat, considerând un capital „X” ce se foloseşte cu o eficienţă

„e”, prin valorificare, acesta devine :
- după 1 an de folosire : X + X * e = X * ( 1 + e ) lei;
- după 2 ani de folosire : X * ( 1 + e ) + e *[X * ( 1 + e )] = X * ( 1 + e )2 lei;
- după 3 ani de folosire : X * ( 1 + e )2 + e *[X * ( 1 + e )2] = X * ( 1 + e )3 lei;
- ……………………;
- după h ani de folosire : Y = X * (1 + e)h-1 + e*[X * (1 + e)h-1]
Urmărind formulele obţinute după fiecare an, rezultă relaţia :
Y= X * ( 1 + e )h
în care : Y reprezintă capitalul capitalizat;
X – capitalul iniţial; e – nivelul anual al eficienţei economice;
h – numărul de ani de utilizare a capitalului.
Orice investitor urmăreşte să şi valorifice la maxim capitalul investit, urmăreşte ca Y să ia
valoarea maximă. Mărimea capitalului capitalizat (Y) depinde de capitalul iniţial, dar în mod
special de nivelul eficienţei economice a activităţilor unde el se foloseşte şi de numărul de rotaţii
făcut de acel capital.

35
 În relaţia Y = X * ( 1 + e )h un rol important îl are factorul de multiplicare, de fructificare
sau de compunere, Z’ = (1 + e)h, care exprimă ce valoarea va avea peste h rotaţii 1 leu cheltuit /
obţinut în prezent. De aici rezultă că mărimea lui Y depinde, în principal, de mărimea factorului de
fructificare, care, la rândul său, este dependent de nivelul eficienţei economice e şi de numărul de
rotaţii h realizate. În consecinţă, între „e” şi „h” trebuie stabilită o relaţie care să asigure
maximizarea factorului de fructificare Z’.
Considerăm un capital de 100 miliarde lei care poate fi investit în trei variante :
- varianta I, cu un nivel al eficienţei e = 0.1;
- varianta a II-a, cu un nivel al eficienţei e = 0.3;
- varianta a III-a, cu un nivel al eficienţei e = 0.4.
În condiţiile în care fiecare variantă va face 5 rotaţii, se vor obţine următoarele rezultate :
- pentru varianta I, Y1 = 161 miliarde lei;
- pentru varianta a II-a, Y2 = 371 miliarde lei;
- pentru varianta a III-a, Y3 = 537 miliarde lei
Se constată că masa profitului a crescut pe măsură ce a crescut nivelul eficienţei economice
„e” cu care au fost utilizaţi banii. Rezultate asemănătoare se obţineau şi dacă păstram constantă
eficienţa economică şi modificam numărul de rotaţii.
În activitatea investiţională importanţa banilor este dată de profitul pe care aceştia îl aduc,
iar acesta la rândul său depinde de nivelul eficienţei economice „e” şi de numărul de rotaţii „h” pe
care îl face capitalul respectiv, deci de factorul de fructificare.
În practica economică, coeficientul de eficienţă economică e este înlocuit cu un coeficient
de actualizare a. Mărimea acestuia este influenţată de :
- mărimea ratei dobânzii;
- mărimea ratei inflaţiei;
- mărimea ratei de risc a proiectului investiţional (sau a ţării respective);
- eficienţa medie înregistrată în domeniul de activitate unde se realizează investiţia.
În consecinţă, mărimea coeficientului de actualizare a este o funcţie a celor patru mărimi :

a  f ( ri ; rd ; rr ; e )
în care : a reprezintă coeficientul (rata) de actualizare;
ri – rata inflaţiei; rd – rata dobânzii; rr – rata de risc investiţional;
e – eficienţa medie a domeniului respectiv.
Ca urmare, relaţia prezentată anterior devine :
Y = X * ( 1 + a )h
Din această relaţie, rezultă :
36
 Y
X  ,
(1  a ) h
relaţie ce permite evaluarea la momentul prezent a unor sume ce se vor obţine sau se vor cheltui în
viitor.
1
Expresia Z  se numeşte factor de actualizare (sau de discontare) şi exprimă
(1  a ) h
cât valorează astăzi (în prezent) 1 leu cheltuit sau obţinut peste h rotaţii.
Pentru exemplificarea unei posibilităţi de aplicare a relaţiei de mai sus considerăm un
investitor care va obţine peste 5 ani un profit de 400 milioane lei. Se pune problema stabilirii valorii
actuale a profitului obţinut de agentul economic, în condiţiile unei rate de actualizare a = 30%.
Schematic, situaţia este prezentată mai jos :

X=? Y = 400 mil. lei.

a b

1 1
X Y   400   400  0.27  108
(1  a ) h
(1  0.3) 5
Observăm că celor 400 milioane lei obţinute peste 5 ani le corespund în prezent 108
milioane, în condiţiile unei rate de actualizare de 30%. Problema poate fi privită şi dintr-un punct de
vedere opus, respectiv cele 108 milioane lei din prezent sunt echivalente cu 400 milioane lei peste 5
ani, în condiţiile utilizării lor cu o eficienţă de 30%.

5.2. Posibilităţi de folosire a calculelor de actualizare

Activitatea economică se desfăşoară în mod continuu, fără întreruperi. Agenţii economici

(societăţile comerciale) participante realizează în fiecare zi venituri şi cheltuieli. În consecinţă, se
impune evaluarea tuturor sumelor la un anumit moment de pe axa timpului.
Să considerăm un interval de timp cu o durată de D ani, pe care se găsesc sumele S1, S2, S3,
... SD corespunzătoare fiecărui an.

a) Actualizarea la momentul prezent „a”

S1 S2 S3 ..... SD
37
 a b

D ani
Momentul „a” precede momentele în care se obţin sumele Sh, fapt ce impune folosirea în
calcule a factorului de actualizare. În acest caz, sumele actualizate la momentul a au următoarea
valoare :
D
1 1 1 1
a
S act  S1 
(1  a ) 1
 S 2 
(1  a ) 2
 ...  S D 
(1  a ) D
 
h 1
Sh 
(1  a ) h
Dacă sumele Sh sunt constante în timp (adică S1 = S2 =...= SD = Sh), atunci relaţia de mai
sus se poate scrie astfel :

 1 1 1  (1  a ) h  1
a
S act  Sh    ...    S h *
 (1  a ) (1  a ) 2 (1  a ) D  a * (1  a ) h
1

(1  a )h  1
Expresia se numeşte factor de anuitate şi este dat de suma factorilor de
a * (1  a ) h
actualizare pe un interval de D rotaţii (ani). Acest factor exprimă cât valorează astăzi o sumă egală
cu 1 unitate monetară (leu, euro etc.) cheltuită sau obţinută anual timp de h ani în viitor.
a * (1  a ) h
Expresia se numeşte factor de recuperare a capitalului şi este inversul
(1  a ) h  1
factorului de anuitate. Acest factor exprimă cât trebuie restituit anual timp de h ani pentru a asigura
rambursarea unui împrumut de o unitate monetară (leu, euro etc.), folosind relaţia dobânzii
compuse.
Considerăm un investitor care va realiza un profit anual de 100 milioane lei (constant) pe o
perioadă de 10 ani. Luând în considerare o rata de discontare de 10%, valoarea actuală a profitului
realizat de investitor pe această perioadă este de 502 miliarde lei. Această valoare a fost calculată cu
ajutorul factorului de anuitate, astfel :
D
1 1 1 1
Pacta   Ph   100   100   ...  100  
h 1 (1  a ) h
(1  a ) 1
(1  a) 2
(1  a ) 10
(1  0.1) 10  1
 100 *  100 * 5.02  502
0.1* (1  0.1) 10
Schematic, situaţia se prezintă astfel :

38
 100 100 100 ..... 100

a b

D = 10 ani
În concluzie, cele 100 milioane lei realizate anual în următorii 10 ani echivalează în
prezent cu 502 milioane lei.
Utilitatea economică a factorului de recuperare a capitalului se manifestă la calcului
sumelor anuale ce trebuie restituite pentru a sigura rambursarea unui împrumut. Astfel, să
considerăm un credit de 100 milioane lei, rambursabil în 24 de luni, pentru care banca percepe o
dobândă anuală compusă de 24%. În aceste condiţii suma lunară ce trebuie restituită către bancă
este de 5 milioane de lei. Această valoare a fost determinată utilizând formula factorului de
recuperare a capitalului, după cum urmează :

1 1 1 (1  a ) h  1
C  S1   S 2   ...  S D   S h 
(1  a ) 1 (1  a ) 2 (1  a ) D a * (1  a ) h
în care :
C reprezintă valoarea creditului;
S1 – D – sumele lunare (constante) ce trebuie plătite către bancă.
Ca urmare, suma anuală care trebuie restituită este :

a * (1  a ) h 0.02 * (1  0.02 ) 24
Sh  C   100   100 * 0.05  5
(1  a ) h  1 (1  0.02 ) 24  1

Schematic, situaţia se prezintă astfel :

C S1 S2 S3 ..... SD

a b

D (exprimată în luni)

39
 Deci pentru un credit de 100 milioane lei, cu o rată anuală a dobânzii de 24%, trebuie să se
restituie lunar o sumă de 5 milioane lei. În calcule, s-a luat în considerare o rată lunară a dobânzii de
2% (24% / 12 luni) precum şi un număr de 24 de rotaţii (12 luni * 2).

b) Actualizarea la momentul viitor „b”

De foarte multe ori, în activitatea economică un investitor este interesat de valoarea
viitoare a sumelor (fluxului de sume) obţinute în prezent.

S1 S2 S3 ..... SD

a b

D ani
Momentul „b” succede momentele în care se obţin sumele Sh, fapt ce impune folosirea în
calcule a factorului de fructificare. În acest caz, sumele actualizate la momentul b au următoarea
valoare :
D
S b
act  S1  (1  a) D 1
 S 2  (1  a) D2
 ...  S D  (1  a) D D
  S1  (1  a) Dh
h 1

Dacă sumele sunt constante în timp (adică S1 = S2 =...= SD = Sh ), relaţia devine :

 1 1 1  D (1a) 1
D
(1a)D 1
b
Sact  Sh (1a)D *  ...  
 h S (1a) *  Sh 
(1a) (1a) (1a)D  a(1a)D
1 2
a

(1  a ) h  1
Expresia se numeşte factor de compunere pentru 1 pe an. Acest factor exprimă
a
valoarea până la care va creşte în viitor (peste h ani) o sumă constantă egală cu o unitate monetară
(leu, euro etc.) cheltuită sau obţinută anual timp de h ani, în condiţiile unui ritm mediu anual de
creştere egal cu a..
a
Expresia se numeşte factor fondului de reducere şi este inversul factorului de
(1  a ) h  1
compunere pentru 1 pe an. Acest factor exprimă cât economisit anual timp de h ani, pentru a obţine
o unitate monetară (leu, euro etc.) peste h ani, în condiţiile unui ritm mediu anual de creştere egal cu
a.
Să considerăm un investitor care va obţine un profit anual de 100 milioane lei, timp de 5
ani. Aceste profituri sunt investite într-o activitate cu o eficienţă de 30%. În aceste condiţii, valoarea

40
viitoare (peste 5 ani) a întregului flux de profituri se poate calcula cu ajutorul factorului de
compunere pentru 1 pe an astfel :
b
Pact  100  (1  0.3)4  100  (1  0.3)3  100  (1  0.3)2  100  (1  0.3)1
(1  0.3)5  1
 100  (1  0.3)  100*
0
 100 * 9.04  904
0.3
Schematic, situaţia se prezintă astfel :

100 100 100 100 100

a b

D = 10 ani
Profitul înregistrat pe cei 5 ani (în valoare totală de 500 milioane lei) devine, prin
reinvestire, 904 milioane lei. Diferenţa de 404 milioane lei se numeşte profit propagat (profit
obţinut în urma reinvestirii profitului iniţial).
Cu ajutorul factorului fondului de reducere se poate calcula suma anuală ce trebuie
economisită pentru a ajunge la 1 peste h ani. Astfel, să considerăm un investitor ce urmăreşte să-şi
dezvolte activitatea peste 2 ani, când va avea nevoie de un capital de 100 miliarde lei. În condiţiile
în care sumele lunare ce trebuie economisite sunt depuse la o bancă care acordă o dobândă anuală
de 36%, investitorul va trebui să economisească lunar 3 milioane de lei. Valoarea a fost determinată
cu ajutorul factorului fondului de reducere astfel :

(1  a)D 1
S  Sh 
b
act 
a
a 0.03
Sh  Sact
b
  100*  100* 0.3  3
(1  a) 1
D
(1  0.03)24 1
În concluzie, pentru asigurarea celor 100 milioane lei capital peste 2 ani se impune
economisirea lunară a unei sume de 3 milioane lei. Suma totală economistă va fi de 72 milioane lei,
iar diferenţa până la 100 milioane (28 milioane lei) reprezintă dobânda acordată de bancă pentru
depozitul constituit. În calcule s-a luat în considerare o rată lunară a dobânzii de 3% (36% / 12 luni)
precum şi un număr de 24 de rotaţii (12 luni * 2).

41
 6. INDICATORI DE EVALUARE A EFICIENŢEI ECONOMICE
CONFORM METODOLOGIEI BĂNCII MONDIALE

Pentru evaluarea eficienţei economice se utilizează un sistem de indicatori ce asigură

comparabilitatea dintre eforturile, cu investiţia şi cu producţia, şi efectele realizate. Aceasta
comparabilitate se face, aşa cum am mai spus, la momentul începerii realizării lucrărilor de
investiţii.
Aceşti indicatori sunt utilizaţi atât în cazul analizei economice cât şi în cazul analizei
financiare.
Principalii indicatori folosiţi în cazul metodologiei B.M. sunt:
A. Veniturile brute: indicator de volum ce desemnează totalitatea veniturilor şi
încasărilor din activitatea curentă şi din alte activităţi, înregistrate în decursul unui interval de timp.
Aşa cum s-a menţionat anterior, particularitatea analizei financiare constă în aceea că la acest
capitol se includ şi fluxurile financiare provenite din creditele obţinute pentru finanţarea proiectului;
B. Cheltuielile totale: indicator ce cuprinde două categorii distincte:
- cheltuieli cu investiţia: în care sunt incluse costurile de elaborare a proiectului, costurile
de achiziţie a utilajelor, de punere în funcţiune a acestora, pregătirea forţei de muncă, mijloacele
circulante necesare punerii în funcţiune la capacitatea proiectată etc.;
- cheltuieli cu producţia: ce includ toate cheltuielile necesitate de funcţionarea la
capacitate a obiectivului (materii prime, materiale, combustibili, salariaţi, restituiri de credite,
impozite etc.) cu excepţia cheltuielilor cu amortizarea.
Relaţia de calcul este:

C th  I h  C h
în care : Cth reprezintă cheltuielile totale pentru anul h;
Ih – cheltuielile cu investiţia din anul h;
Ch – cheltuielile de producţie ale anului h.

C. Raportul dintre venituri şi costuri, actualizate (beneficiu / cost) asigură

comparabilitatea dintre veniturile totale şi costurile totale înregistrate de un proiect de investiţii,
utilizând tehnica actualizării la momentul începerii lucrărilor de investiţii.
Relaţia de calcul este:

42
 d  D
1
h 1
V h 
(1  a) h
R V  d  D
1

C
(I h  C h )
h 1 (1  a) h

în care: RV/C reprezintă raportul dintre venituri actualizate şi costuri totale actualizate;
Vh – venitul obţinut în anul h (se au în vedere veniturile anuale, realizate din vânzarea
producţiei de bază, precum şi cele din alte activităţi);
Ih – investiţia anuală;
Ch – cheltuielile anuale de producţie;
a – coeficientul de actualizare;
d – durata de realizare a obiectivului de investiţii;
D – durata de funcţionare a obiectivului.
Decizia de implementare a unui proiect depinde de relaţia în care se află raportul dintre
venituri şi costuri actualizate faţă de 1. Un proiect poate fi acceptat numai dacă Rv/c › 1, adică
valoarea veniturilor înregistrate permite acoperirea cheltuielilor efectuate şi obţinerea unui profit.
O valoare a raportului Rv/c = 1 corespunde unei situaţii critice în care veniturile totale
acoperă doar cheltuielile totale. Acceptabilitatea unui astfel de proiect este discutabilă şi poate fi
decisă fie pe baza utilizării şi a altor indicatori sau pe baza aprecierii importanţei sociale, strategice
naţionale a proiectului respectiv.
Situaţia în care Rv/c ‹1 impune respingerea proiectului pe baza imposibilităţii acestuia de a
genera efecte suficiente pentru acoperirea eforturilor depuse.
La evaluarea eficienţei pe baza acestui indicator, atât la analiza economică cât şi la analiza
financiară, trebuie evidenţiată legătura inversă dintre coeficientul de actualizare a şi mărimea
raportului R v/c. Pe măsură ce coeficientul de actualizare creşte valoarea raportului scade şi implicit
eficienţa proiectului. Corectitudinea şi acurateţea utilizată la determinarea coeficientului de
actualizare influenţează nivelul de eficienţă economică a viitorului obiectiv de investiţii.

D. Flux de numerar (CASH-FLOW) : reprezintă un indicator ce reflectă situaţia

beneficiilor sau pierderilor înregistrate pentru fiecare interval de timp analizat.
Fluxul de numerar se stabileşte ca diferenţa între veniturile brute şi cheltuielile ocazionate
de implementarea proiectului.
El poate fi calculat sub formă statică şi dinamică. Pentru calculul static se foloseşte relaţia:

CFh = Vh – (Ih + Ch), h = 1,2,...,d+D

Calculul dinamic se poate face cu ajutorul formulei:
43
 1
CFh act = [Vh – (Ih + Ch)]  , h = 1,2,...,d+D
1  a h
În primii ani de analiză a proiectului fluxul de numerar este negativ având în vedere
volumul ridicat al cheltuielilor, în special cu investiţiile şi nivelul mai redus al veniturilor, până la
atingerea parametrilor proiectaţi.
Calculele fluxului de numerar, neactualizat şi actualizat, se regăsesc în tabelele de calcul.
E. Venitul net actualizat (V.N.A.) : reprezintă fluxul de numerar actualizat pe cele două
perioade luate în calcul, durata de realizare a investiţiei şi durata de funcţionare a viitorului obiectiv.
Se calculează ca diferenţă între veniturile totale actualizate şi cheltuielile totale, cu investiţia şi de
producţie, actualizate la acelaşi moment.
Relaţia de calcul este:

d D d D d D
1 1 1
VNA  V
h 1
h  
(1  a) h1
h  (I h  C h ) 
(1  a) h
 
h 1
[Vh  (I h  C h )] 
(1  a)h

Aşa cum rezultă din relaţia de mai sus V.N.A. se poate calcula şi prin însumarea fluxului
de numerar actualizat.
Acceptabilitatea unui proiect pe baza acestui indicator este determinată de existenţa unor
valori pozitive ale V.N.A.
Pentru analiza economică V.N.A se determina pe baza formulelor prezentate anterior.
V.N.A. pentru analiza economică, calculat în tabelul din Anexa 1., este 2393.47 mii
EURO, iar pentru analiza financiară, calculat în tabelul din Anexa 2, este de 1284.2 mii EURO.
Pentru ambele analize indicatorul este favorabil, ceea ce exprimă o eficienţă ridicată a cazului
prezentat.
F. Rata internă de rentabilitate (R.I.R.) – reprezintă indicatorul cel mai recomandat de
B.I.R.D. şi instituţiile financiare. El exprimă acel nivel al coeficientului de actualizare la care
venitul net actualizat este egal cu zero (veniturile brute actualizate sunt egale cu costurile totale
actualizate).
Din punct de vedere al semnificaţiei economice R.I.R. exprimă capacitatea de valorificare
a resurselor utilizate pentru realizarea proiectului pe întreaga durată de viaţă a acestuia.
Determinarea RIR se poate face în două moduri: grafic sau analitic. Ambele metode
presupun aflarea unui VNA+ ce corespunde unui „a” minim şi a unui VNA- ce corespunde unui „a”
maxim. Pentru aflarea R.I.R. cele două valori ale V.N.A. se plasează într-un sistem de axe
rectangulare, în care pe abscisă se găseşte coeficientul de actualizare, iar pe ordonată V.N.A. Prin

44
unirea celor două puncte ce corespund valorilor V.N.A.+ şi V.N.A.- se obţine un punct de intersecţie
cu axa abscisă punct care indică R.I.R. a viitorului obiectiv investiţional.
VNA

VNA+

Rata de
amin RIR amax actualizare

VNA-

0 Fig. 6.2. Calculul grafic al ratei interne de rentabilitate

Calculul analitic al R.I.R. se face după expresia:

VNA
RIR  a min  (a max  a min )*
VNA  VNA

Ratele de discontare amin şi amax se aleg prin încercări succesive în aşa fel încât diferenţa
dintre ele să nu fie mai mare de 5%, interval în care se consideră că V.N.A. are o evoluţie liniară.
Rata internă de rentabilitate se calculează atât pentru analiza economică, în acest caz
determinându-se rata internă de rentabilitate economică (RIRE), cât şi pentru financiară, rata internă
de rentabilitate financiară (RIRF).
Acceptabilitatea unui proiect pe baza acestui indicator se face prin comparaţie cu eficienţa
medie realizată pe ramura respectivă. În cazul în care R.I.R. este mai mare decât eficienţa medie pe
ramura respectivă, unitatea realizează un venit net peste media ramurii; situaţie care îi permite să
reziste concurenţei. Dacă R.I.R. se află sub eficienţa medie atunci viitoarea activitate se află sub
puterea economică a celorlalte firme.
Deşi R.I.R. constituie practic cel mai semnificativ indicator de eficienţă economică, asupra
acestuia trebuiesc realizate anumite observaţii:
- algoritmul de calcul oferă anumite rezultate aproximative datorită considerării evoluţiei
liniare a V.N.A. cu rata de actualizare faţă de situaţia reală când evoluţia este sub forma unei

45
parabole; eliminarea unor erori din acest motiv se face prin stabilirea unei diferenţe cât mai mici
(5%) între amin şi amax;
- modalitatea de determinare implică ipoteza că veniturile obţinute în urma derulării
proiectului vor fi reinvestite la aceeaşi rată de rentabilitate, în realitate R.I.R. este de fapt rata de
rentabilitate a capitalului imobilizat pe perioada cât este angajat în cadrul proiectului, beneficiile
obţinute în cadrul proiectului pot fi reinvestite la orice altă rată de actualizare, fără a fi afectată
R.I.R. a proiectului;
- există situaţii excepţionale în care un proiect poate avea mai multe rate de rentabilitate
pentru care V.N.A. să fie egal cu zero. Aceste cazuri pot apare în situaţia unor proiecte la care pe
ultimii ani de funcţionare, datorită unor cauze specifice, sau factori interni sau externi, pot apare
fluxuri de numerar negative.
În funcţie de domeniul de activitate al proiectului pot exista şi situaţii în care algoritmul de
calcul a R.I.R. nu se poate aplica, sau rezultatele obţinute nu au relevanţă economică. Aceste cazuri
apar în situaţia în care fluxul de venituri este pozitiv pe toată durata de realizare şi funcţionare a
obiectivului de investiţii. În acest caz decizia de acceptare a proiectului trebuie luată pe baza alor
indicatori de relevanţă.
G. Cursul de revenire net actualizat (testul Bruno). C.R.N.A. exprimă eficienţa valutară
generată de realizarea şi exploatarea obiectivului de investiţii, adică efortul total cu investiţia şi cu
producţia, exprimat în lei, ce se face pentru obţinerea unei unităţi valutare nete.
Relaţia de calcul este:

dD
1
 (I h  Ch )
(1  a) h
CRN A  d D
h 1

   1
 [V
h1
h  (I h  C h )] 
(1  a ) h
în care :
CRNA reprezintă cursul de revenire net actualizat;
Ih – investiţiile anuale, exprimate în lei;
Ch – cheltuielile de producţie făcute în anul h, exprimate în lei;
Vh’ – veniturile anuale, exprimate în valută;
Ih’ şi Ch’ – investiţia şi cheltuielile anuale de producţie, exprimate în valută;
a şi a’ – rata de discontare a monedei naţionale, respectiv a valutei
d şi D – durata de execuţie şi de funcţionare a viitorului obiectiv economic.
Scopul acestui indicator este de a alege variantele de investiţii care asigură promovarea
exportului şi diminuarea importului.

46
 Valoarea indicatorului trebuie să fie cât mai mică şi să nu depăşească cursul de schimb al
celor două valute.
Mărimea coeficientului de actualizare de la numărător şi numitor diferă în măsura în care
elementele determinante ale coeficientului de actualizare pentru cele două valute diferă (rata
dobânzii, rata inflaţiei, eficienţa medie pe ramură).

47
 Bibliografie

Boardman A., Greenberg D., Vining A., Weimer D. – Analiza cost beneficiu. Concepte şi
practică. Ed. ARC. Chişinău, 2003.
Dobrea Răzvan Cătălin – Investiţiile şi modernizarea sistemelor tehnico-economice. Editura
Eficon Press, Bucureşti, 2009, ISBN: 978-973-87454-7-6.
Drăghici Anca, Dobrea Răzvan Cătălin – Ingineria şi managementul investiţiilor. Ed.
Politehnica, Timişoara, 2010, I.S.B.N. 978-606-554-068-2.
Edgar, M. Bruns, J. William - „Case problems in management accounting “ Homewood,
Irwin, 1985
H.G. nr. 28 din 9 ianuarie 2008 privind aprobarea conţinutului-cadru al documentaţiei
tehnico-economice aferente investiţiilor publice, precum şi a structurii şi metodologiei de elaborare
a devizului general pentru obiective de investiţii şi lucrări de intervenţii
Kolby, F. Richard – „Principles of financial management“, Homewood, Business
Publications Inc.Irwin, 1988
L. Bernstein – „Analysis of financial statements“, Homewood, Dow Jones, Irwin, 1984
Radu Victor, Ioniţă Ion, Ciocoiu Nadia Carmen, Bănacu Silviu Cristian, Dobrea Răzvan
Cătălin, Curteanu Doru – Managementul proiectelor. Editura Universitară, Bucureşti, 2008,
ISBN 978-973-749-327-9
Românu, I. Vasilescu – “Eficienţa economică a investiţiilor şi a capitalului fix“, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993
Vasilescu ( coord. ) – “Investiţii. Studii de caz şi teste grilă“, Ed. Economică, Bucureşti, 1999
Vasilescu Ion, Cicea Claudiu, Dobrea Răzvan Cătălin, Buşu Cristian, Gheorghe
Alexandru - Managementul investiţiilor. Editura Eficon Press, Bucureşti, 2009, (pag. 320), ISBN:
978-973-87904-3-8.
Ordonanta de Urgenţă nr. 34 / 2006.

48
1