UNIVERSITATEA DE MEDICINA ŞI FARMACIE

„VICTOR BABEŞ” TIMIŞOARA

DOINA VERDEŞ
IOANA MUNTEAN ALINA BELENGEANU
DANIELA PUŞCAŞIU ROXANA POPESCU

BIOLOGIE CELULARĂ ŞI MOLECULARĂ

Editura EUROBIT
Timişoara, 2016
 Prof. Dr. DOINA VERDEŞ – CAP. I-X

Ş.l. Dr. IOANA MUNTEANU – CAP. VII.3.1, VII.3.5, VIII.2.2

Asist. Dr. ALINA BELENGEANU – cap. VII.3.2, VII.3.3, VIII.2.3
Asist. Dr. DANIELA PUŞCAŞIU – cap. VII.3.4, VIII.2.1, IX.2.2
Asist. Dr. ROXANA POPESCU – cap. VIII.1, VIII.2.2, VIII.2.3, X.4

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Biologie celulară şi moleculară / Doina Verdeş, Ioana Muntean,
Alina Belengeanu, Daniela Puşcaşiu, Roxana Popescu. -
Timişoara : Eurobit
ISBN 978-973-132-174-5

I. Verdeş, Doina
II. Muntean, Ioana
III. Belengeanu, Alina

576.3
577.2

© Toate drepturile rezervate Editurii Eurobit.

Nici o parte din această carte nu poate fi copiată fără permisiunea

scrisă a autorilor şi a Editurii Eurobit, deoarece intră sub incidenţa
Legii drepturilor de autor.

Editura EUROBIT
Timişoara - Str. Martir Herman Sporer Bl. 38,
Sc. D, Ap. 8; Tel./Fax: 0256-290.654
e-mail: eurobit91@yahoo.com
www.edituraeurobit.ro
Cuvânt înainte,

Pentru majoritatea ştiinţelor, ultimele decenii au reprezentat paşi uriaşi

de cunoaştere şi dezvoltare. Biologia celulară şi moleculară nu face excepţie, din
contră pare că nu există domeniu ştiinţific în care să se fi realizat atât de mulţi
paşi, în care să se fi acumulat atâtea cunoştinţe într-un timp atât de scurt la nivel
istoric. Să nu uităm că cercetarea celulei din punct de vedere structural a început
în urmă cu doar 50 de ani, odată cu utilizarea microscopiei electronice în
domeniul medical şi sunt doar 30 de ani de când George Emil Palade afirma
„celula încetează de a mai fi o necunoscută”. Extraordinara dezvoltare a
tehnologiei electronice a permis utilizarea unei aparaturi din ce în ce mai
performante care a condus la explozia cunoştinţelor în domeniul biologic;
practic, din punct de vedere cantitativ, în fiecare an se acumulează o cantitate de
date comparabilă cu suma cunoştinţelor acumulate în 100 de ani anteriori, poate
şi mai mult. Ultimele trei decenii de cercetare în domeniul biologic au
reactualizat axioma: „cu cât ştim mai mult, cu atât ne dăm seama de cât de puţin
ştim”.
Biologia Celulară şi Moleculară, privită iniţial ca o disciplină futuristă,
s-a dovedit a fi o ştiinţă de graniţă între structura şi funcţia celulară normală şi
patologie; ea este cea care oferă astăzi o explicaţie ştiinţifică etiopatologică şi
tot ea oferă perspective mai eficiente de tratament. De ce? Pentru că după mii
de ani de existenţă pe această planetă, omenirea a înţeles că fiecare om,
animal sau plantă nu este altceva decât o comunitate, o "societate" formată
din mii de miliarde de celule care realizează funcţii cu specializări bine
determinate şi care sunt capabile de a întreţine o permanentă comunicare
menită a realiza o entitate superioară de sine stătătoare – individul.
Trebuie să ne obişnuim cu toţii a privi CELULA ca pe un univers
guvernat de legi proprii, legi care îi asigură funcţii specifice, necesare
propriei vieţi, dar şi vieţilor tuturor celorlalte celule care formează
organismul. Ea nu este altceva decât un membru al unei “societăţi” care
munceşte pentru binele comunităţii şi implicit pentru starea de sănătate a
individului. "Munca" pe care o depune asigură existenta sa şi în acelaşi timp,
prin specializarea de care dispune, asigură buna funcţionare a altor miliarde
de celule. Atunci când nu mai are posibilitatea de a-şi îndeplini funcţia la
parametri normali şi pune în acest fel în pericol starea de funcţionare a
semenelor sale, celula are capacitatea de a se “sinucide". Se poate afirma astfel
că celula normală este o formă de viaţă de o cinste şi o loialitate extremă, de la
care omenirea are numai de învăţat.
Mecanismele celulare se desfăşoară sub acţiunea unui control riguros.
Capacitatea celulei de a se supune acestui control face din ea o entitate cu o
structură şi o funcţie aproape perfecte, pe când pierderea acestei capacităţi
conduce la apariţia bolii. Pe parcursul vieţii şi activităţii sale, celula este
expusă acţiunii unor factori extrinseci care îi pot destabiliza funcţia; acesta
este momentul crucial, cel al iniţierii patologiei. O celulă bolnavă şi cu o
insuficientă capacitate de redresare, va determina îmbolnăvirea tuturor
celorlalte celule care depind funcţional de ea şi de aici rezultă o gamă întreagă
de patologie. Acesta este motivul pentru care, pe lângă noţiunile de morfologie,
ultrastructură şi mecanisme moleculare normale, fiecare capitol prezintă şi
aspecte de patologie.
Cartea pe care o veţi parcurge urmăreşte să prezinte legile de
sructură şi funcţie care guvernează universul celular. Ea a fost concepută
pentru a oferi cunoştinţele necesare formării unei gândiri biologice;
"gândire biologică" fără de care studenţii din facultăţile de Medicină,
Farmacie, Biologie şi din toate Institutele la care planul de învăţământ
cuprinde studiul Biologiei Celulare şi Moleculare nu pot deveni buni practicieni.
Manualul a fost conceput astfel încât să corespundă nivelului de înţelegere
al studenţilor din anii preclinici şi nevoilor actuale de cunoaştere ale medicilor
în formare.
De ce? Pentru că, aşa cum bine a accentuat d-na Acad. Dr. Maya
Simionescu,

Celula reprezintă pacientul numărul 1 al mileniului III !!!

Autorii
 CUPRINS

I. CELULA CA SISTEM BIOLOGIC DESCHIS.......................................... 11

1. Teoria sistemică......................................................................................... 11
2. Locul celulei în organizarea ierarhică a lumii vii...................................... 13
3. Caracterele sistemelor ............................................................................... 15

II. CLASIFICAREA LUMII VII DIN PUNCT DE VEDERE AL

ORGANIZĂRII CELULARE...................................................................... 20
1. Forme acelulare de viaţă............................................................................ 20
2. Forme celulare de viaţă.............................................................................. 22
3. Caracterele generale ale celulelor eucariote............................................... 25
3.1. Caractere morfologice........................................................................ 25
3.2. Compartimentarea internă.................................................................. 31
3.3. Organizarea structurală şi ultrastructurală a celulei eucariote........... 33

III. CONSTITUENŢII MOLECULARI AI CELULELOR ŞI ROLUL

LOR BIOLOGIC ......................................................................................... 35
1. Apariţia şi evoluţia constituenţilor moleculari ai viului
(„logica moleculară” a lumii vii)................................................................ 35
2. Compoziţia elementară a materiei vii......................................................... 41
3. Substanţe anorganice.................................................................................. 46
3.1. Apa...................................................................................................... 46
3.2. Sărurile minerale.................................................................................. 50
3.3. Gazele.................................................................................................. 51
4. Substanţe organice....................................................................................... 51
4.1. Proteine............................................................................................... 51
4.2. Acizi nucleici...................................................................................... 59
4.3. Glucide................................................................................................ 65
4.4. Lipide.................................................................................................. 70
4.5. Enzime................................................................................................ 74
4.6. Hormoni................................................................................................ 75
4.7. Vitamine ............................................................................................. 76

IV. MATRICEA EXTRACELULARĂ................................................................ 77

1. Glicozaminoglicanii şi proteoglicanii matriciali......................................... 78
2. Proteinele fibrilare...................................................................................... 81
3. Proteinele matriciale................................................................................... 86
4. Membrana bazală......................................................................................... 88
91
91
96
V. BIOLOGIA MOLECULARĂ A MEMBRANELOR CELULARE............. 91
1. Conceptul de membrană celulară................................................................. 91
2. Plasmalema................................................................................................ 96
2.1. Lipidele membranare şi rolul lor biologic............................................ 96
2.2. Proteinele din membranele biologice................................................... 102
2.3. Modificări ale configuraţiei componentelor membranare................... 105
2.4. Dispoziţia topografică a apei şi ionilor în membrane.......................... 105
3. Glicolema..................................................................................................... 108
4. Citoscheletul membranar............................................................................... 110

VI. FUNCŢIILE MEMBRANEI CELULARE................................................... 114

1. Funcţia de adezivitate.................................................................................. 114
2. Funcţia de semnalizare intercelulară şi intracelulară.....................................124
2.1. Principiul general al semnalizării celulare..............................................124
2.2. Modalităţi de semnalizare intercelulară...................................................124
2.3. Mesageri şi tipuri majore de semnale induse..........................................126
2.4. Receptorii.............................................................................................. 128
2.5. Semnalizarea prin intermediul receptorilor celulari
de suprafaţă legaţi de proteina G........................................................... 133
2.6. Implicaţii ale receptorilor în patologie....................................................... 140
3. Funcţia de transport a membranei celulare....................................................141
3.1. Microtransportul.....................................................................................142
3.1.1. Microtransportul pasiv.................................................................... 143
3.1.2. Microtransportul activ.................................................................. 148
3.2. Macrotransportul.....................................................................................154
3.2.1. Fagocitoza.....................................................................................155
3.2.2. Pinocitoza......................................................................................158
3.2.3. Transcitoza................................................................................... 160

VII. CITOPLASMA - SEDIUL MECANISMELOR CELULARE................. 163

1. Citosolul ..........................................................................................................163
2. Incluziunile citoplasmatice ............................................................................. 166
3. Organitele intracitoplasmatice şi funcţiile pe care le realizează........................ 168
3.1. Motilitatea celulară.................................................................................. 169
3.1.1. Elementele citoscheletului celular.................................................... 169
3.1.1.1. Microfilamentele de actină..................................................169
3.1.1.2. Microfilamentele de miozină............................................ 174
3.1.1.3. Filamentele intermediare................................................... 177
3.1.1.4. Microtubulii........................................................................181
3.1.2. Mişcări celulare care au la bază sistemul actină-miozină..............185
3.1.2.1. Cicloza sau curenţii citoplasmatici…………………… 185
3.1.2.2. Mişcarea de locomoţie ameboidală…………………… 186
3.1.2.2. Mişcarea din microvili………………………………… 190
3.1.3. Mişcări celulare care au la bază sistemul microtubul-dineină.. 192
3.1.3.1. Cilii................................................................................. 192
3.1.3.2. Flagelul............................................................................ 195
 3.1.3.3. Centriolii şi corpusculul bazal.......................................... 197
3.2. Sinteza şi secreţia celulară..................................................................... 200
3.2.1. Ribozomii………………………………………………………. 200
3.2.2. Reticulul endoplasmic…………………………………………….. 205
3.2.3. Aparatul Golgi…………………………………………………….215
3.2.4. Traficul intracelular de vezicule.................................................. 220
3.3. Digestia intracelulară : lizozomii.......................................................... 224
3.4. Producerea de energie : mitocondriile..................................................... 231
3.4.1. Structură şi ultrastructură............................................................ 231
3.4.2. Organizarea moleculară a componentelor ultrastructurale......... 234
3.4.3. Funcţii......................................................................................... 238
3.4.4. Biogeneză ................................................................................... 250
3.4.5. Implicaţii medicale...................................................................... 254
3.5. Detoxifierea celulară : peroxizomii....................................................... 259

VIII. NUCLEUL ......................................................................................................... 263

1. Ciclul celular……………………………………………………............... 263
2. Nucleul în interfază…………………………………………………………272
2.1. Caractere morfologice………………………………………………… 272
2.2. Ultrastructura………………………………………………………… 275
2.2.1. Învelişul nuclear………………………………………………… 276
2.2.2. Matricea nucleară……………………………………………… 285
2.2.3. Cromatina……………………………………………………… 286
2.2.4. Nucleolul………………………………………………………. 291
2.3. Funcţiile nucleului interfazic................................................................ 295
2.3.1. Replicarea ADN ………………………………………………….296
2.3.2.Transcripţia ARN……………………………………………… 299
2.3.3.Translaţia………………………………………………………. 303
2.3.4.Metabolismul posttranslaţional şi sistemele sale de control…… 309
3. Reproducerea celulară …………………………………………………….. 314
3.1. Amitoza………………………………………………………………. 314
3.2. Mitoza………………………………………………………………… 316
3.2.1. Clasificarea tipurilor de mitoză…………………………………..316
3.2.2. Aspecte morfologice……………………………………………. 317
3.2.3. Determinismul mitozei………………………………………… 323
3.2.4. Cromozomii umani ……………………………………………..326
3.3. Meioza…………………………………………………………………. 331
3.4. Gametogeneza, celulele sexuale şi fecundaţia…………….…………. 339
3.4.1. Ovogeneza……………………………………………………… 340
3.4.2. Spermatogeneza……………………………………………….. 343
3.4.3. Fecundaţia……………………………………………………… 348

IX. PROLIFERARE ŞI DIFERENŢIERE CELULARĂ...........................................

353
1. Proliferarea celulară………………………………………………............. 353
1.1. Mecanisme de control ale proliferării………………………............ 353
1.2. Populaţii celulare……………………………………………........... 354
 1.3. Factori de creştere mitogeni………………………………………… 355
1.4. Mecanismul de acţiune in vitro al factorilor de creştere……………..355
1.5. Cultivarea celulelor in vitro………………………………………… 356
2. Diferenţiere celulară …………………………………………………………358
2.1. Definiţie şi importanţă…………………………………………….. 358
2.2. Mecanisme ale diferenţierii celulare…………………………………..358
2.3. Tipuri de diferenţiere celulară………………………………………. 360
2.4. Tipuri de inductori……………………………………………………… 360
2.5. Ipoteze asupra mecanismului inducţiei………………………………..361
2.6. Caracterele generale ale celulelor diferenţiate………………………..361
2.7. Caracterele generale ale celulelor nediferenţiate……………………..362
2.8. Alterarea procesului de diferenţiere………………………………… 363

X. ÎMBĂTRÂNIRE ŞI MOARTE CELULARĂ …………………………………… 365

1. Generalităţi……………………………………………………………….. 365
2. Caracterele generale ale celulelor în diferite etape de viaţă………........... 365
3. Ipoteze şi teorii cu privire la îmbătrânirea şi moartea celulară….............. 366
4. Apoptoza……………………………………………………………………367
4.1. Biologia celulară a apoptozei……………………………………… 368
4.2. Mecanisme moleculare implicate în apoptoză
şi modularea lor………………………………..……………………371
4.3. Reglarea genetică a apoptozei……………………………………. 375
4.4. Ciclul celular, apoptoza şi progresia tumorală…………………… 377
4.5. Biologia celulei canceroase………………………………………. 378

Bibliografie selectivă….………………………………………………………… 383

Capitolul I

CELULA CA SISTEM BIOLOGIC DESCHIS

Obiectul de studiu al Biologiei Celulare şi Moleculare îl constituie modul

de organizare structurală, ultrastructurală, precum şi legile de desfăşurare a
proceselor vitale comune tuturor celulelor. Altfel spus, într-o formulă lapidară,
studiază o celulă ideală (Gh. Benga, 1985) şi nu diferite tipuri de celule
specializate cum ar fi neuronii, hematiile, celulele musculare etc.; cu acest
studiu se ocupă citologia.
Celula poate fi definită ca fiind unitatea elementară a lumii vii, produs al
unei îndelungate evoluţii, cu o ordine internă complexă care îi conferă
caracterele de creştere, dezvoltare şi reproducere cu organizare dinamică,
aflată în relaţii de echilibru cu mediul înconjurător (I. Diculescu).
Biologia Celulară şi Moleculară s-a conturat ca o disciplină nouă în
ultimele decenii ale secolului nostru, datorită perfecţionării metodelor de
investigare şi a progreselor conceptuale care au permis acumularea de noi date
şi totodată reevaluarea ştiinţifică a celor vechi. Constituie rezultatul unei
îndelungate evoluţii, se află într-un continuu progres care sintetizează
cunoştinţele biomedicale şi şterge graniţele artificiale dintre morfologie
(citologie), biochimie celulară, fiziologie celulară, genetică moleculară,
farmacologie etc., asigurând cunoaşterea sintetică a proceselor vitale. Ea
concepe celula ca un adevărat microcosmos în care structurile şi funcţiile se
îmbină armonios; activitatea acestui microcosmos este determinată şi reglată
genetic, astfel că funcţionarea sa se realizează cu o mare eficienţă.

1. TEORIA SISTEMICĂ
Modul dominant de gândire într-o anumită epocă s-a răsfrânt şi
asupra metodologiei de cercetare. Ca toate ştiinţele, cercetarea naturii a parcurs
etape progresive de cunoaştere:
• În cursul Evului Mediu, marcat de gândirea mistică, încercările timide de
cunoaştere a naturii au fost dominate de metoda scolastică. Ea consta doar în
comentarea textelor permise, traduceri şi interpretări neştiinţifice.
• Gândirea metafizică mecanicistă a secolelor XVI-XVIII a avut drept
cauză şi totodată efect apariţia metodei analitice denumită apoi carteziană. Ea

11
este prima metodă ştiinţifică de cercetare a naturii necesară si larg aplicată,
dar insuficientă. În domeniul biologic metoda constă în analiza cât mai
profundă şi mai corectă a structurilor şi mecanismelor concrete ale
diferitelor procese biologice. Această analiză se perfecţionează pe măsura
dezvoltării diferitelor tehnici. Rezultatele obţinute în această direcţie
reprezintă principalul merit al metodei. Th. Dobzhansky şi E. Boesinger
(1968) şi G.G. Simpson (1969) citaţi de Botnariuc (1976) numesc această
metodă şi reducţionistă, relevând prin acest termen neajunsul ei principal:
tendinţa de a explica însuşirile, legile întregului, prin reducerea lor la legile,
însuşirile părţilor componente. Reducţionismul este de fapt o anumită
interpretare a relaţiilor dintre parte şi întreg.
• În secolul XIX, secolul apariţiei şi consolidării gândirii evoluţioniste
şi în primele decenii ale secolului XX, această gândire se concretizează în
metoda istorică (darwiniană). Esenţa metodei constă în aceea că orice
structură sau funcţie biologică, fiecare mecanism concret ce caracterizează
materia vie sunt privite ca un rezultat al unui proces de dezvoltare istorică
a vieţii. Prin această metodă se tinde la clarificarea valorii, a semnificaţiei
evolutive şi totodată adaptative a structurilor şi proceselor biologice. În timp
ce metoda carteziană lămureşte componenţa întregului, mecanismele
proceselor, legităţile de structură şi funcţie, metoda istorică lămureşte originea
acestor mecanisme, caracterul lor adaptativ şi semnificaţia lor în desfăşurarea
evoluţiei.
• A apărut evident că metoda analitică şi cea istorică nu se opun, ci au un
caracter complementar, ceea ce face necesară aplicarea lor concomitentă.
Aceasta aplicare a dus la rezultate importante în dezvoltarea concepţiei
evoluţioniste, reprezentată prin neodarwinismul actual sau teoria sintetică a
evoluţiei, ilustrată prin lucrările unor eminenţi biologi, ca J.S. Huxley, I.I.
Smalgausen, B. Rensch, E. Mayr etc.
• Analiza deficienţelor teoriei sintetice, sesizate adesea chiar de
reprezentanţi de seamă ai ei, precum şi încercările de a le depăşi, arată că
neajunsul principal constă în neglijarea unui aspect esenţial, acela al
organizării materiei vii. La ora actuală, metoda ştiinţifică de cercetare a naturii
este reprezentată de teoria sistemică.

Ideea de bază a teoriei sistemice este aceea că întreaga materie, atât cea
lipsită de viaţă cât şi cea vie, este organizată în sisteme ierarhizate. Orice sistem
este alcătuit din subsisteme şi la rândul sau devine parte componentă
(subsistem) a unui sistem mai cuprinzător. Fiecare sistem se comportă ca un
întreg şi în cadrul ierarhiei relaţiile dintre sistemele ierarhizate sunt relaţii
dintre parte şi întreg. În cadrul acestor interacţiuni, metoda sistemică
permite reevaluarea modului în care conexiunile părţilor componente duc
la apariţia unor noi însuşiri ale întregului şi invers, a modului în care întregul
influenţează însuşirile părţilor componente.
După definiţia lui Ludwig von Bertalanffy (1960) un sistem reprezintă
"un ansamblu de elemente aflate în interacţiune". Esenţial este faptul că

12
legăturile şi interacţiunile dintre elementele sistemului fac ca sistemul să se
comporte ca un întreg, ca un tot, faţă de sistemele înconjurătoare. Menţinerea
sistemului va depinde de gradul şi de modul lui de organizare, de felul cum
funcţionează, de capacitatea lui de a contracara într-un fel sau altul acţiunile
exterioare care în general tind să îl dezorganizeze.
În funcţie de schimburile pe care le realizează cu mediul înconjurător,
sistemele se clasifică în trei categorii: sisteme izolate, sisteme închise şi sisteme
deschise.
Sistemele izolate sunt acele sisteme care nu fac nici un fel de schimburi
(materiale sau energetice) cu mediul înconjurător. În natură asemenea sisteme
nu există, ele sunt postulate doar teoretic (ipotetice). Postularea teoretică a unor
asemenea sisteme este utilă şi chiar necesară deoarece ele reprezintă starea
"ideală" a unui sistem. Ştiinţele operează cu asemenea stări ideale, inexistente
în natură, dar necesare teoretic.
Sistemele închise sunt sisteme care stabilesc schimburi energetice cu mediul
înconjurător, fără a face şi schimburi materiale. De exemplu, un vas cu apă
ermetic închis nu va avea cu mediu schimburi materiale ci doar energetice: dacă
aerul înconjurător se va răci, apa va ceda din căldura ei, iar dacă se va încălzi,
apa va absorbi căldura. Din punct de vedere termodinamic, sistemele închise
evoluează spre starea termodinamică cea mai probabilă, în care energia liberă a
sistemului tinde către minim, iar entropia tinde către valoarea maximă. O
asemenea evoluţie duce deci la nivelarea termodinamică a sistemului faţă de
mediul înconjurător. Sisteme apropiate de cele închise pot exista în condiţii
naturale.
Sistemele deschise sunt acele sisteme care stabilesc schimburi de materie şi
energie cu mediul ambiant. În această categorie sunt cuprinse o mare
diversitate de sisteme lipsite de viaţă, precum şi toate sistemele biologice.
Deoarece noţiunea de sistem deschis este mai largă decât cea de sistem
biologic, este necesară o caracterizare diferenţiată a celor două noţiuni.
Din punct de vedere sistemic, celula reprezintă un sistem deschis
biologic.

2. LOCUL CELULEI ÎN ORGANIZAREA IERARHICĂ A LUMII VII

Întreaga natură este organizată în sisteme de diferite ordine şi grade de
complexitate. Sistemele, atât cele anorganice cât şi cele biologice, nu sunt
izolate unele de altele ci se află în diferite corelaţii, constituind succesiuni de
sisteme ierarhizate. Ierarhia sistemelor rezultă din faptul că orice sistem este
alcătuit din subsisteme şi la rândul său intră în alcătuirea unui alt sistem, mai
vast. Ierarhia sistemelor reprezintă deci un fenomen obiectiv, o trăsătură
esenţială a organizării materiei.
La ora actuală se acceptă faptul că din punct de vedere organizatoric
lumea vie prezintă două nivele de organizare: nivelul de organizare
morfofiziologică sau individuală şi nivelul supraindividual (fig.I.1).

13
 BIOSFERĂ
IERARHIA NIVELELOR DE ↑↓
ORGANIZARE BIOCENOZĂ
SUPRAINDIVIDUALĂ ↑↓
SPECIE
↑↓
ORGANISM
↑↓
SISTEME
↑↓
APARATE
↑↓
ORGANE
↑↓
ŢESUTURI
IERARHIA NIVELELOR DE ↑↓
ORGANIZARE CELULĂ
INDIVIDUALĂ ↑↓
ORGANITE
↑↓
MACROMOLECULE
↑↓
MOLECULE
↑↓
ATOMI
↑↓
PARTICULE SUBATOMICE

Fig. I.1. Locul celulei în organizarea ierarhică a lumii vii

a) nivelul de organizare morfofiziologică sau ierarhia individuală. Constă

în ierarhia morfofiziologică a sistemelor de control din interiorul unui
individ, indiferent de gradul lui de complexitate. Aceste sisteme sunt integrate
în mod organic în corpul unei fiinţe, neavând o existenţă de sine stătătoare,
deci având un grad redus de libertate. Ele sunt elemente componente ale
unui organism aflate în relaţii de subordonare şi coordonare, începând de la
sisteme intracelulare, de nivel molecular, apoi celule, ţesuturi, până la
organismul ca sistem integral. La organismele unicelulare (protiste),
componenţa ierarhiei morfofiziologice se opreşte la celulă. În această
situaţie celula reprezintă un organism monocelular de sine stătător.
b) nivelul supraindividual. Fiecare individ aparţine unei specii (populaţii).
Pentru nivelul supraindividual, nivelul inferior este reprezentat de individ.

14
O populaţie trăieşte în cadrul unei biocenoze. Biocenoza împreună cu
biotopul alcătuiesc ecosistemul. Mai multe ecosisteme la un loc alcătuiesc
biosfera.
În cadrul acestei scheme, celula este un sistem în raport cu subsistemele
sale: organite, structuri macromoleculare, molecule, atomi şi particule
subatomice; iar în raport cu ţesutul din care face parte, celula devine un
subsistem. În acelaşi timp, ea este considerată a fi punctul nodal de la care începe
viaţa.

3. CARACTERELE SISTEMELOR

3.1. CARACTERUL ISTORIC

Pentru a putea explica organizarea şi comportarea unui sistem biologic
nu este suficientă cunoaşterea parametrilor săi actuali, ci trebuie cunoscute şi
istoria sistemului, trecutul lui, legăturile lui de înrudire. Însuşirile unui
organism reprezintă rezultatul interacţiunii genotipului său cu mediul concret
în care îşi desfăşoară activitatea.
Celula ca sistem s-a format în decursul timpului, ca rezultat al evoluţiei
filogenetice. Primele celule, archebacterium, au apărut acum 3,5 miliarde de ani,
iar eucariotele acum 1,5 miliarde de ani (fig. I.2). Diversificarea lumii vii a
început acum 600 milioane de ani, ultima apariţie filogenetică ca specie fiind
Homo sapiens sapiens.

Fig.I.2. Evoluţia eucariotelor actuale

3.2. CARACTERUL INFORMAŢIONAL

Având un caracter istoric, sistemele biologice moştenesc de la sistemele
ascendente un important stoc informaţional la care se adaugă propria informaţie
dobândită prin relaţia cu mediul. Sistemele informaţionale utilizează
transformările energetice ca mijloc pentru recepţionarea, prelucrarea,
acumularea şi transmiterea informaţiilor. Unitatea informaţională a celulei este

15
înscrisă în codul genetic şi este reprezentată de codon (un codon semnifică un
aminoacid).
În procesele de transmitere a informaţiei în sau între sistemele biologice,
mărirea stabilităţii şi asigurarea fidelităţii mesajelor este determinată de
repetarea lor. De exemplu, caracterul diploid al garniturii cromozomiale în
celulele organismelor, repetarea acestei garnituri în toate celulele nucleate,
multiplicarea patrimoniului genetic, mai mult sau mai puţin complet, sunt
fenomene de redundanţă care cresc stabilitatea informaţiei biologice în
existenţa speciei. Mai mult, un anumit număr dintre celulele nervoase,
glandulare, sanguine este de o importanţă vitală pentru autoconservarea
organismului şi deci pentru realizarea în final a reproducerii. Fenomene ca
poliploidizarea garniturii cromozomiale, "suprapopulaţia" în termenii
concepţiei informaţionale, pot fi interpretate ca reprezentând o redundanţă
excesivă care denaturează mesajul şi devine dăunătoare menţinerii sistemului
biologic dat.
Faptul că succesiunea semnalelor este cea care determină conţinutul
informaţional ne arată legătura dintre gradul de organizare al sistemului şi
cantitatea de informaţie. Această informaţie este conţinută în structura
sistemului, deci în configuraţia lui spaţială şi în conexiunile temporale ale
părţilor lui componente.

2.3. CARACTERUL DE PROGRAM

Acest parametru este legat de capacităţile structurale şi funcţionale ale
sistemului. Factorii interni determină modul de reacţie al sistemului la stimuli
externi dar şi modul în care va acţiona sistemul asupra mediului.
Structura unui sistem biologic nu este rigidă, la fel şi modul său de
funcţionare. Relaţiile sistemelor biologice cu mediul schimbător presupun
capacitatea fiecărui sistem de a realiza diferite stări. Aceste stări nu pot depăşi
anumite limite impuse de capacităţile structurale şi funcţionale ale sistemului.
Un program reprezintă tocmai una dintre stările posibile pe care le poate
realiza sistemul, în limitele permise de organizarea sa. Deoarece orice sistem
are mai multe stări posibile, înseamnă că el are totodată mai multe programe.
În orice sistem putem distinge trei categorii de programe:
• programe pentru sine reprezentate de programele structurale, funcţionale
care asigură autoconservarea sistemului dat. De exemplu stările care asigură
capturarea, devorarea, digerarea hranei, apărarea etc.
• programe inferioare reprezentate de programele subsistemelor
componente. În cazul unui organism monocelular acestea sunt programele
organitelor, ale complexelor moleculare. În cazul unui organism complex
acestea sunt programele ţesuturilor, organelor, sistemelor de organe.
• programe superioare sunt programele sistemului dat având drept scop
asigurarea existenţei sistemului superior în care este integrat. La un organism,
în această categorie intră programele care asigură reproducerea şi înmulţirea,
deci îndeplinirea funcţiei lor în viaţa speciei.
O ilustrare a existenţei ierarhiei programelor o prezintă modificările

16
suferite de celulele scoase dintr-un ţesut (sistem superior) şi cultivate izolat. În
cultură, celulele celor mai multe ţesuturi îşi pierd specificul citologic. De
exemplu, celula acinoasă a pancreasului are o polaritate bine pronunţată in
situ. Această polaritate se pierde in vitro, celulele formează o peliculă pe
suprafaţa mediului de cultură, morfologia celulei se modifică în funcţie de
condiţiile create. Celulele epiteliale renale în culturi devin fuziforme, complet
diferite de cele din cadrul ţesutului. Ele devin aproape identice morfologic şi
comportamental cu clonele obţinute din diferite alte surse: fibroblastele din piele,
osteocite, hepatocite etc. Acest fapt demonstrează că în cultură se menţin
programele proprii celulare, "pentru sine", care asigură viabilitatea celulelor, în
timp ce programul superior care reflectă specificul funcţional al celulei în
cadrul ţesutului integral şi al organismului, dispare. Dispar structurile specifice
care deserveau nu nevoile proprii celulei, ci acelea ale sistemului superior.
Toate acestea demonstrează încă o dată rolul integralităţii sistemului.

3.4. CARACTERUL DE ECHILIBRU DINAMIC

Starea caracteristică a sistemelor biologice este echilibrul dinamic.
Organismul ca întreg nu este niciodată într-un adevărat echilibru şi procesele
legate de metabolism (anabolism, catabolism) duc doar la o stare staţionară,
menţinută la o distanţă constantă de echilibrul adevărat, printr-un continuu flux
de intrare şi ieşire, de construire şi degradare a materialelor componente (L.von
Bertalanffy). Altfel spus, echilibrul dinamic reprezintă starea de continuă
îmbinare a stabilităţii şi schimbării; în orice moment sistemul este altul prin
schimburile pe care le realizează cu mediul înconjurător. Când echilibrul
dinamic încetează, sistemul moare.
O altă consecinţă a stării de echilibru dinamic este faptul că în timp ce
sistemele nebiologice evoluează întotdeauna în sensul creşterii entropiei, deci în
sensul dezorganizării lor şi al realizării echilibrului termodinamic, sistemele
biologice au capacitatea de a compensa creşterea entropiei şi de a o depăşi
pe seama surselor de energie exterioare sistemului. Ele au deci un
comportament antientropic. Această însuşire permite sporirea cantităţii de
substanţă organică în sistemele biologice, asigură productivitatea biologică şi
stă la baza evoluţiei cel puţin sub aspect cantitativ.

3.5. CARACTERUL DE INTEGRALITATE

O trăsătură însemnată a sistemelor deschise care interesează îndeaproape
sistemele biologice este integralitatea. Ea constă în faptul că un sistem nu se
reduce la suma însuşirilor părţilor sale componente. Sistemul privit ca un tot
prezintă însuşiri structurale şi funcţionale noi, pe care părţile componente luate
izolat nu le au.
Integralitatea apare ca rezultat al diferenţierii structurale şi funcţionale a
părţilor componente ale sistemului. Această diferenţiere determină în mod
necesar dependenţa reciprocă a părţilor şi deci integrarea lor. Cu cât
diferenţierea părţilor este mai mare, cu atât independenţa lor va fi mai mică
ceea ce va creşte gradul de integralitate al sistemului. Odată apărută

17
integralitatea, adică odată apărute trăsăturile structurale (organizatorice) şi
funcţionale noi ale întregului, ea poate deveni cauza unor diferenţieri structurale
şi funcţionale în cadrul sistemului dat, ceea ce va conduce la îmbogăţirea
conţinutului său informaţional.
Între gradul de dezvoltare al integralităţii sistemelor deschise şi
organizarea lor există o strânsă interdependenţă. Dezvoltarea integralităţii
reprezintă dezvoltarea organizării sistemului, înseamnă dezvoltarea cantitativă
şi calitativă a legăturilor dintre elementele sistemului. Prin creşterea
heterogenităţii structurale şi funcţionale ale sistemului, prin creşterea canalelor
de comunicaţie între părţile sistemului, precum şi a sistemului ca întreg cu
exteriorul, creşte viteza de reacţie deci eficacitatea funcţionării, atât a
componentelor sistemului cât şi a sistemului ca întreg.

3.6. CARACTERUL DE AUTOREGLARE

Menţinerea unui sistem biologic ca un tot, deci menţinerea integralităţii
sale, nu este posibilă decât dacă sistemul posedă mijloace prin care s ă
controleze procesele sale interioare în funcţie de relaţiile pe care le stabileşte cu
mediul. Deci autoreglarea reprezintă capacitatea sistemului de a-şi controla
procesele interioare în relaţia cu mediul în vederea menţinerii homeostaziei,
respectiv a integralităţii şi echilibrului dinamic.
Influenţele mediului tind permanent să dezechilibreze sistemul, să-1
dezorganizeze. Sistemele biologice prezintă mecanisme de autoreglare care
funcţionează pe principiul sistemelor cibernetice. Sistemul cibernetic are o
organizare care îi permite recepţia informaţiei, circulaţia ei între elementele
sistemului, acumularea şi prelucrarea ei, selecţia răspunsului celui mai potrivit
din mai multe posibile, precum şi realizarea unui răspuns faţă de stimulul
primit. Pentru a realiza aceasta, mecanismele cibernetice dispun de un receptor
(R), un centru de prelucrare şi comandă (C) şi un efector (E) (fig.I.3).
Autoreglarea se realizează pe două căi:
• calea conexiunii directe. Stimulii din mediu acţionează asupra
receptorului, acesta transmite mesajul la centrul de prelucrare şi comandă; de
aici se realizează transmiterea la efector care realizează răspunsul.
• calea conexiunii inverse. Pentru ca autoreglarea să devină
posibilă, răspunsurile sistemului trebuie să fie comparate, pe o cale sau alta,
cu comanda. Acest lucru se realizează prin conexiune inversă sau feed-back.
Semnalele pornite de la receptor şi apoi comanda către efector reprezintă
ceea ce trebuie să se obţină în procesul reglării; semnalul venit de la efector
prin conexiune inversă la receptor reprezintă ceea ce s-a realizat în mod
concret. Diferenţa dintre primul şi al doilea semnal va constitui un nou stimul,
un nou semnal, care la rândul său va acţiona asupra mecanismului de reglaj.
După acelaşi principiu funcţionează multe sisteme fiziologice de homeostazie:
reglarea cantităţii de glucoză din sânge, reglarea temperaturii corpului, a
presiunii sângelui ca şi a altor parametri fizici sau chimici ai mediului intern,
mişcările respiratorii, fluxul de lumină ce cade pe retină etc. Pe acelaşi

18
principiu se bazează o serie de sisteme biologice din nivelul supraindividual:
numărul indivizilor dintr-o populaţie, structura polimorfă a populaţiilor,
proporţiile dintre diferitele populaţii ale unui ecosistem.

Fig.I.3. Schema ciclului de informaţie

Conexiunea inversă, rezultat al interacţiunii părţilor sistemului este un

fenomen universal, comun sistemelor deschise din cele mai diferite domenii:
astronomic, tehnic, biologic şi chiar social. Deci în cadrul sistemelor biologice,
parametrii lor pot fi controlaţi pe căi multiple. Cu cât sistemul este mai bine
organizat, mai complex, mai evoluat, cu atât acest control multiplu este mai
accentuat, răspunsurile pot fi mai diversificate, mai fin coordonate.
La nivel celular, autoreglarea se realizează pe trei căi:
• conexiunea directă este exemplificată de teoria reglajului genic care
demonstrează că celulele îşi sintetizează componentele utile în anumite
cantităţi şi la timpul necesar;
• conexiunea inversă se realizează pe seama ciclurilor metabolice;
• controlul structural se realizează pe seama membranelor celulare (ecto şi
endomembrane) care compartimentează celula. Datorită permeabilităţii
selective a membranelor are loc controlul efluxului şi influxului de materie,
respectiv materie şi energie. Altfel spus, celula ar putea fi comparată cu o mare
"uzină de prelucrare" în cadrul căreia fiecare organit poate fi comparat cu
un vas de reacţie în care, datorită enzimelor specifice, au loc reacţii specifice,
menţinute la acest nivel datorită compartimentării realizate de membrane.

3.7. CARACTERUL DE HETEROGENITATE

Heterogenitatea reprezintă capacitatea sistemelor de a fi alcătuite din mai
multe componente, deci de a fi mai mult sau mai puţin heterogene. Orice sistem
biologic este alcătuit din sisteme mai mult sau mai puţin diferite. Tendinţa
evolutivă generală a sistemelor biologice de orice nivel este în sensul creşterii
heterogenităţii interne. Prin urmare există un anumit grad de heterogenitate, o
heterogenitate optimă care asigură cel mai bine menţinerea sistemului în
condiţiile concrete ale existenţei sale şi care reprezintă deci strategia
dezvoltării sale.

19
Capitolul II

CLASIFICAREA LUMII VII DIN PUNCT DE VEDERE AL

ORGANIZĂRII CELULARE

1. FORME ACELULARE DE VIAŢĂ

Prionii sunt agenţi infecţioşi care se replică în celula gazdă prin copierea unei
structuri proteice aberante. Se pot forma în levuri şi provoacă diverse maladii
degenerative la mamifere. Maladia cea mai cunoscută provocată de prioni este
encefalopatia spongiformă bovină (boala vacii nebune), boală care se poate
transmite ocazional la om în cazul ingestiei de carne infectată.

Virusurile sunt agenţi infecţioşi care se replică în celula gazdă prin copierea
propriului material genetic. Prezintă o structură simplă formată dintr-un acid
nucleic (ADN sau ARN) învelit într-o capsidă proteică. La unele virusuri,
capsida este înconjurată de o anvelopă lipoglicoproteică de formă şi
dimensiune diferită (fig.II.l). Virusurile se pot multiplica doar în interiorul
unei celule gazdă utilizând energia şi aparatul de sinteză proteică al acesteia.
În general, replicarea implică dezasamblarea particulei virale, replicarea
genomului viral, sinteza proteinelor virale, reasamblarea componentelor cu
formarea particulelor virale fiice (fig.II.2.). Efectul major celular al infecţiei
virale depinde de forma sa de organizare structurală :
• În cazul virusurilor fără anvelopă, o particulă virală (virion) poate
produce mii de cópii virale ceea ce va conduce la moartea celulei gazdă.
Celula gazdă este lizată şi permite în acest fel accesul virusurilor nou
formate la celulele vecine (de exemplu moartea celulelor epidermice din
zona cutanată afectată de virusurile herpes simplex şi al variolei).
• Virusurile cu anvelopă lipoproteică pot părăsi celula fără să distrugă
membrana plasmatică, deci fără să o omoare. Acestea pot provoca infecţii
cronice (HIV, virusul hepatitei B, C, D), iar unele dintre ele determină
transformarea celulei infectate în celulă malignă (ex. papilloma virus
implicat în etiologia cancerului de col uterin, virusul Epstein-Barr implicat
în etiologia anumitor tipuri de limfoame).

20
 Fig.II.1. Exemple de morfologie virală (după Alberts, 2002)

Fig.II.2. Schema ciclului de viaţă al virusurilor (după Alberts, 2002)

21
2. FORME CELULARE DE VIAŢĂ

Materia vie este organizată în celule, iar viaţa se manifestă numai în

cadrul organismelor cu structură celulară. Organismele vii, indiferent de
sistemul taxonomic în care sunt încadrate, aparţin la două tipuri de organizare
celulară - procariot şi eucariot, fiecare fiind caracterizat printr-o anumită
structură şi compoziţie chimică. Indiferent de organizare, celula, ca punct nodal
de la care apare viaţa, manifestă "triada viului": autoreglare, metabolism şi
reproducere.

Fig. II.3. Elementele

ultrastructurale
ale celulei PK

Fig.II.4. Schema ultrastructurii celulei eucariote

(după Benjamin, Garman and Funston)

22
 Procariotele (PK) (gr.pro = primitiv, karyon = sâmbure) sunt organisme
unicelulare, în timp ce eucariotele (EK) (lat.eu = bun) formează sisteme
pluricelulare, diferenţiate şi intră în alcătuirea majorităţii organismelor vii.
Studiile de microscopie electronică şi biochimice au dat posibilitatea să
se cunoască ultrastructura, compoziţia chimică şi organizarea moleculară
a diferiţilor constituenţi celulari, a particularităţilor biologice şi genetice
ale celulelor procariote şi eucariote, pe care le prezentăm succint în tabelul
II.I şi fig.II.3 şi II.4.
Existenţa unor trăsături comune procariotelor şi eucariotelor a sugerat
ideea că aceste două tipuri de organizare celulară au evoluat împreună,
separarea lor având loc într-un anumit moment al evoluţiei, printr-un mecanism
încă neelucidat.
Multe dintre cunoştinţele actuale de biologie moleculară au fost obţinute
în urma studiilor efectuate pe procariote. Acestea au servit şi servesc ca material
experimental. Bacteriile joacă în prezent un rol esenţial în experienţele de
recombinare a ADN-ului (inginerie genetică şi genică).

În tabelul II.I sunt redate sintetic asemănările şi diferenţele esenţiale dintre

celulele procariote (PK) şi eucariote (EK).

Caracterul studiat Celula procariotă Celula eucariotă

Organisme cu acest tip Bacteriile şi algele Celelalte alge,
de organizare albastre verzi ciuperci, protozoare, celule
vegetale şi animale
Dimensiunile celulei Sunt în exclusivitate Au dimensiuni
microorganisme, cu superioare celulei PK,
dimensiuni microscopice, variind de la 3 μ la 18 cm.
care variază între 0,1 şi
câţiva microni.
Peretele celular Este rigid şi are în Relativ rigid la celula
compoziţia sa vegetală şi absent la
glicoproteine (mureină). celula animală. La plante,
componentul chimic
esenţial este celuloza.
Membrana Permeabilă numai pentru Permite transport
citoplasmatică (celulară) molecule mici, bidirecţional, selectiv, de
impermeabilă pentru tip microtransport şi
macromolecule. Permite macrotransport
transport unidirecţional. (endocitoză şi exocitoză).
Citoplasmă Se prezintă în Prezintă stări alternante
permanenţă în stare de sol-gel, funcţie de
gel, ceea ce asigură momentul metabolic.
menţinerea şi
localizarea genoforului,
în absenţa unei
membrane proprii.

23
Curenţii citoplasmatici
Nucleul
Organizarea
materialului genetic
Diviziunea celulară
Înmulţirea sexuată
Aparatul mitotic
Mitocondriile
Reticulul endoplasmic
Ribozomii
Aparatul Golgi
Echipamentul
enzimatic (enzime
oxidative şi ale fotosintezei)
Absenţi
Structură simplă, numit
nucleoid. Nu prezintă
membrană şi nucleol.
Moleculă unică de
ADN, circulară
(cromozomul bacterian)
în lungime de circa
1400μ, neasociată cu
histone. În citoplasmă
se găsesc şi structuri
genetice
extracromozomiale
(plasmide).
Diviziunea simplă, directă
(amitoză).
De regulă absentă. In mod
excepţional se întâlneşte
fenomenul de proto- sau
parasexualitate. In
procesul de conjugare are
loc transferul
unidirecţional de
material genetic.
Absent; echipartiţia
materialului genetic este
asigurată de mezozom.
Absente
Nu conţine RE cu o
structură caracteristică. A
fost evidenţiat un sistem
format din membrane şi
vezicule care au fost
echivalate cu RE.
70S
Absent
Enzimele sunt legate de
membrana citoplasmatică
sau diverticulii acesteia
nefiind încorporate în
structuri caracteristice.
24
Prezenţi
În interfază, prezintă o
structură complexă:
membrană dublă cu pori;
unul sau mai mulţi nucleoli,
cromatină şi matrice
nucleară.
Materialul genetic este în
cantitate mare şi formează
mai multe grupe de linkage.
ADN-ul nuclear este asociat
cu proteine de tipul
histonelor. La materialul
genetic nuclear se adaugă
informaţia genetică
localizată în mitocondrii.
Diviziune indirectă
(mitoză şi meioză).
Prezentă. Formarea
gameţilor este precedată de
diviziunea reducţională. În
urma procesului de
fecundaţie rezultă zigotul,
diploid.
Prezent
Prezente; sunt sediul
funcţiilor respiratorii.
Se prezintă sub forma unui
sistem tridimensional de
canalicule, vezicule şi
cisterne, dispus între
membrana celulară şi cea
nucleară.
80S în citoplasmă, 70S în
mitocondrii şi cloroplaste
Prezent
Echipamentul enzimatic
este încorporat în
structuri specifice ca
mitocondrii, cloroplaste,
peroxizomi, lizozomi etc.
 Capacitatea de a forma PK sunt organisme În mod frecvent formează
organisme multicelulare unicelulare (solitare sau organisme multicelulare.
unicelular coloniale).
Capacitatea de Absentă Este o caracteristică a
diferenţiere celulară celulei EK
Organite de locomoţie Unele bacterii prezintă Cilii şi flagelii prezenţi
flageli cu o structură simplă la unele celule EK au o
în compoziţia cărora intră structură proteică complexă
proteine fibrilare. („9+2”).

Tabel II.I. Principalele caractere ale celulelor procariote şi eucariote

3. CARACTERELE GENERALE ALE CELULELOR EUCARIOTE

Celulele din corpul omului şi a celorlalte organisme animale prezintă o

foarte mare diversitate în ceea ce priveşte morfologia, dimensiunile, structura şi
ultrastructura, gradul de mobilitate şi de diferenţiere.

3.1. CARACTERE MORFOLOGICE

3.1.1. Forma celulelor reprezintă rezultatul interacţiunii genotip-mediu.

Celulele eucariote au o formă foarte variată. Ea este dependentă de diverşi
factori: genetici, funcţionali, de caracterele fizice şi chimice ale mediului
înconjurător ca şi de densitatea celulelor ce cresc şi se diferenţiază în acest
mediu, precum şi de raporturile pe care le stabilesc între ele. Există o mare
diversitate morfologică de la un ţesut la altul, de la un tip celular la altul,
precum şi în funcţie de vârsta celulei. Forma celulelor se modifică sub influenţa
factorilor interni cum sunt: vâscozitatea, procesele de sinteză şi acumulare de
substanţe specifice, formarea de organite celulare, tensiunea superficială a
plasmalemei, funcţia pe care o îndeplinesc, precum şi în funcţie de condiţiile
normale sau patologice.
Forma primară, sferică este prezentă la celula ou (zigot), la celulele tinere
nediferenţiate şi, în general, la celulele din medii mai puţin dense (măduva
hematopoetică).
După formă, celulele se clasifică în: celule cu formă variabilă şi cu
formă fixă. O altă clasificare morfologică a celulelor din corpul omului are la
bază mobilitatea celulară. În funcţie de aceasta, există celule imobile, cu formă
constantă, şi celule mobile, cu formă variabilă: microfage, macrofage (în
timpul endocitozei).
a) celule cu formă variabilă. Celulele care se găsesc suspendate în mediu lichid
(sânge, limfă, lichid cefalorahidian), au de regulă forme variabile datorită
capacităţii lor de a emite prelungiri ectocitoplasmatice cu caracter temporar; de
exemplu, neutrofilele emit pseudopode.

25
b) celule cu formă fixă. Celulele diferenţiate care intră în alcătuirea ţesuturilor
şi organelor realizează contacte strânse între ele, sau cu elemente ce aparţin
matricei extracelulare. Ele îndeplinesc o funcţie specifică şi au o formă fixă,
adaptată îndeplinirii acestei funcţii.
 în ţesutul epitelial, spaţiul intercelular este mic, sub 20-30 nm, iar celulele
au forme geometrice (fig.II.5). Ele pot fi izodiametrice (diametre şi laturi
egale): poliedrice, prismatice, cubice, sau anizodiametrice (diametre şi
laturi inegale): piramidale, cilindrice, trunchi de con sau de piramidă. În
epiteliul vezicii urinare au aspect “de umbrelă” sau “rachetă de tenis”. În
organul lui Corti se găsesc celule “stâlp”, în retină - celule cu “con” sau cu
“bastonaş”. În această categorie se încadrează şi celulele cu polaritate
funcţională, care prezintă un pol apical şi un pol bazal diferiţi ca structură
şi funcţie (ex: enterocite, nefrocite, celule secretorii etc.).
 în ţesutul conjunctiv spaţiul intercelular este mai mare, celulele nu sunt
supuse la presiuni reciproce, astfel ele prezintă formă variată; de exemplu
fibrocitele prezintă formă alungită de “fus” cu prelungiri, osteocitele au
formă stelată, melanocitele au formă neregulată, (fig.II.6).
 în ţesutul muscular, celulele au forme diferite în funcţie de localizarea
ţesutului: formă de coloană polinucleată (celulele musculare striate
scheletale), formă de “fus” (celulele musculare netede) şi formă de
coloane scurte, mononucleate (celulele musculare cardiace), (fig.II.7).
 în ţesutul nervos, celulele au forme foarte variate: rotund-ovalară
(neuronii pseudounipolari din ganglionii spinali), stelate (neuronii
multipolari din coarnele anterioare ale măduvei), piramidale (neuronii din
scoarţa cerebrală), formă de “pară” sau de “coşuleţ” (neuronii Purkinje).
Variaţia morfologică este amplificată de prezenţa prelungirilor dendritice şi
axonice; după numărul şi dispoziţia prelungirilor, neuronii se clasifică în
unipolari, bipolari, pseudounipolari, multipolari (fig.II.8).
 în sânge interdependenţa dintre formă şi funcţie este pregnantă în cazul
hematiei, care îşi menţine activ forma de disc biconcav, formă ce oferă
suprafaţa maximă pentru un volum dat (fig.II.9).

3.1.2. Dimensiunile celulelor se determină prin metoda micrometrică şi metoda

stereologică (v. caiet lucrări practice). Dimensiunile celulelor din lumea vie
acoperă o scară largă. Dacă se compară diametrul oului de struţ (cea mai mare
celulă), cu diametrul celei mai mici bacterii, raportul este de 75.000/1. Totuşi,
în general celulele de acelaşi tip au dimensiuni comparabile în scara animală.
În mod obişnuit, dimensiunile celulelor de acelaşi tip sunt constante
indiferent de talia individului, dar variază în funcţie de vârsta celulară şi de
activitatea metabolică a celulei. Celulele tinere şi cele în plină activitate au în
general dimensiuni mai mari decât cele îmbătrânite. Dimensiunile celulelor
umane se măsoară în microni. După diametre, celulele se împart în trei
categorii:

26
 Fig. II.5. Celule epiteliale

Fig. II.6. Celule şi structuri din ţesutul conjunctiv

Fig. II.7. Celule musculare

Fig. II.8. Celule nervoase

27
 Fig.II.9. Celule
sanguine

Fig.II.10. Celule senzoriale Fig. II.11. Celule germinale

 celule de talie mică cu diametre sub 10μ: limfocitele mici (5-6μ), neuronii
moleculari (3-4μ), eritrocitele (7,5μ), capul spermatozoidului (4-5μ).
 celule de talie mijlocie cu diametre cuprinse între 10-30μ sunt majoritatea
celulelor din corpul omului: hepatocite, enterocite, splenocite, nefrocite,
tireocite etc.;
 celule de talie mare cu diametre peste 30μ: neuronii pseudounipolari din
ganglionii spinali (40-60μ), neuronii Purkinje din scoarţa cerebeloasă (30-
50μ), neuronii piramidali din scoarţa cerebrală (80-120 μ), ovulul (200μ),
celula musculară striată scheletală (12 cm diametrul longitudinal şi până la
100 μ diametrul transversal).

28
3.1.3. Volumul celulelor
Ca şi talia, volumul celulelor este de regulă constant pentru acelaşi tip
celular. El prezintă modificări în anumite perioade ale vieţii celulei, ca şi în
anumite momente ale activităţii ei, de exemplu când acumulează şi stochează
substanţe elaborate sau captate din mediul extracelular. Volumul celulelor
umane variază de la un tip de celulă la altul, fiind cuprins între 300-15.000 μ3 .
În cadrul regnului volumul unui anumit tip celular este constant, indiferent de
specie şi de dimensiunea organismului (hepatocitul de şoarece, om sau elefant
are aceeaşi mărime). Deci dimensiunea organului nu este determinată de
volumul celulei, ci de numărul celulelor care intră în alcătuirea sa. Aceasta este
denumită legea constanţei volumului.
Volumul celular este influenţat de o serie de factori proprii celulei
precum şi de factori de suprafaţă:
 Factori proprii celulari
- vârsta celulei: pe parcursul vieţii sale, celula trece prin etape diferite de
activitate care se însoţesc şi de modificări de volum. Celulele tinere conţin
o cantitate mai mare de apă ceea ce le conferă un volum mai mare decât al
celor îmbătrânite.
- funcţia celulară este factorul cel mai important; ea influenţează atât
volumul celulei ca atare, cât şi volumul nucleului său. Pentru aprecierea
stării funcţionale a unei celule la un moment dat pot fi utilizaţi trei
parametri: raportul nucleo-citoplasmatic, raportul dintre suprafaţa celulară
şi volumul celular şi raportul metabolismului celular. Conform teoriei
raportului nucleo/citoplsmatic, volumul nucleului şi al citoplasmei se
găsesc în interdependenţă, astfel că modificarea unuia determină
concomitent modificarea celuilalt. De exemplu, mărirea setului de
cromozomi dintr-o celulă (poliploidia) determină mărirea volumului
nucleului şi concomitent, creşterea volumului citoplasmatic. De asemenea,
în cadrul ciclului celular, creşterea în volum a nucleului în faza “S” (când
are loc autoreplicarea semiconservativă a ADN) antrenează şi creşterea în
volum a celulei. În ceea ce priveşte raportul suprafeţei nucleare faţă de
volumul celular, acesta urmează regula conform căreia o creştere a
suprafeţei cisternei perinucleare la pătrat antrenează o creştere a volumului
citoplasmei la cub. Dar creşterea volumului unei celule nu se poate
produce nelimitat. De aceea, raportul nucleo-citoplasmatic al celulelor
aflate în proces de creştere rapidă se restabileşte prin diviziunea celulei. De
asemenea, volumul celular se autoreglează prin menţinerea constantă a
raportului metabolic, respectiv a raportului dintre anabolism şi catabolism.
Metabolismul realizează un schimb de materie între celulă şi mediul
înconjurător. Pentru ca o celulă să-şi poată menţine limitele de volum,
orice modificări în procesele anabolice trebuiesc compensate prin
modificări corespunzătoare în procesele catabolice.

29
 factorii de suprafaţă care influenţează volumul celulei sunt reprezentaţi de:
rezistenţa filmului lipoproteic al plasmalemei, rezistenţa tramei
citoscheletului membranar, precum şi a tramei de colagen extracelular.

3.1.4. Numărul celulelor se estimează de regulă prin stabilirea echivalentului

nuclear. Organismul uman este alcătuit dintr-un număr foarte mare de celule. Se
apreciază că în corpul unui adult numărul total al celulelor este de 10 17, adică
câteva milioane de miliarde de celule. La naştere, un copil de 3 kg este alcătuit
din aproximativ 1012 celule. Celulele care alcătuiesc organismul uman pot fi
sistematizate în câteva sute de tipuri. Populaţia celulară cea mai numeroasă o
alcătuiesc celulele sanguine. La adult numărul hematiilor este de mai multe zeci
de mii de miliarde, numărul hepatocitelor este de circa 100 de miliarde,
neuronii 100 miliarde, nevrogliile 1000 miliarde (tab.II.II).

1. Dimensiunea medie la om 10-30 μm

2. Volumul la om 300-15000 μm3
3. Numărul la om 1012 - 1017

Tabelul.II.II. Caracterele generale ale celulelor umane

3.1.5. Durata de viaţă şi turnover-ul celular

Viaţa celulelor este variabilă în funcţie de tipul celular, de la 10 minute
până la întreaga durată de viaţă a individului. Astfel, celulele musculare
cardiace au o durată de viaţă echivalentă cu durata de viaţă a organismului.
Celulele epiteliului intestinal au o durată de viaţă de 3-4 zile, hematiile de 120
de zile.
Celulele îmbătrânite şi/sau moarte sunt înlocuite cu altele, provenite din
diviziuni. În organismul uman adult se petrec în fiecare secundă peste 4
milioane de diviziuni celulare. Într-o zi au loc 350 miliarde de diviziuni, iar
într-un an 1014. Numărul diviziunilor anuale este apropiat totalului celulelor
care alcătuiesc corpul unui adult. Această valoare este o medie realizată de
unele tipuri de celule care se divid foarte rapid şi compensează ritmul lent sau
chiar absenţa diviziunii altor tipuri de celule.
Celulele sunt alcătuite din molecule, macromolecule, organite, care se află
într-o permanentă înnoire. Ritmul de preschimbare a diferitelor niveluri de
organizare a lumii vii poartă denumirea de turnover. Procesul stă la baza
persistenţei şi continuităţii celulei vii deoarece pe seama sa celulele se
adaptează permanent la fluctuaţiile condiţiilor de mediu şi îşi înlocuiesc
componentele uzate în cursul desfăşurării proceselor vitale. Turnover-ul se
determină prin măsurarea intervalului de timp scurs de la apariţia până la
consumul unor molecule organice (colesterol, aminoacizi, glucide etc). Acest
interval de timp este denumit timp de înjumătăţire. Tehnica utilizată este
histoautoradiografia moleculelor organice marcate cu izotopi radioactivi (C 14,

30
H3, Ca45, P32). Unele componente persistă un timp îndelungat pe parcursul
ciclului vital al celulei. Este cazul moleculelor de ADN şi a cromatinei nucleare
care au un timp de înjumătăţire de 215 zile, altele persistă un timp scurt
(raportat la durata de viaţă a celulei): proteinele mitocondriale din celulele
nervoase 16,4 zile, cele ale celulei musculare cardiace 12 zile şi proteinele
mecanocontractile ale celulei cardiace 21 zile (experienţele au fost efectuate pe
celule de şobolan).

3.1.6. Raporturile intercelulare

În organismul uman se găsesc celule libere suspendate în lichide cum sunt
celulele sanguine, celulele lichidului cefalorahidian, spermatozoizii din lichidul
spermatic. Aceste celule se mobilizează independent prin capacităţi proprii
(pseudopode, flagel), sau sunt antrenate de curentul lichidian în care sunt
suspendate (hematiile adulte circulante).
Majoritatea celulelor din organism sunt asociate formând diferite tipuri de
ţesuturi: epitelial, conjunctiv, muscular, nervos. Fiecare celulă este
individualizată morfofuncţional prin membrana proprie, dar în acelaşi timp
vine în contact intim cu matricea extracelulară. La formarea unui ţesut participă
o populaţie celulară împreună cu matricea extracelulară care le solidarizează.
În acest fel, in vivo se realizează, aşa cum afirmă Policard, “independenţă în
interdependenţă”.
În ţesutul epitelial celulele sunt separate între ele printr-un spaţiu mic de
aproximativ 20 nm. Substanţa fundamentală este sărac reprezentată, greu
evidenţiabilă prin tehnici obişnuite de colorare în microscopia optică. Pentru
a-şi îndeplini funcţia în mod unitar, celulele epiteliale stabilesc între ele
joncţiuni puternice de adezivitate şi comunicare (v. Cap. Adezivitate
intercelulară). Contactul intim intercelular participă la realizarea formei
geometrice a celulelor epiteliale.
În ţesutul conjunctiv celulele sunt separate printr-un spaţiu larg, matricea
extracelulară este bogat reprezentată, de consistenţă diferită: fluidă, semidură,
dură (v. Cap. Matrice extracelulară). Deoarece nu stabilesc contacte joncţionale
puternice, iar cantitatea matricei extracelulare este mai mare, celulele
conjunctive au forme neregulate cu multiple prelungiri.

3.2. COMPARTIMENTAREA INTERNĂ A CELULEI EUCARIOTE

Celula eucariotă prezintă o ordine internă riguroasă şi o compartimentare

realizată de un sistem de endomembrane care delimitează organitele
citoplasmatice şi permite funcţionarea lor. Structura de bază a tuturor
endomembranelor este aceeaşi cu a membranei celulare, modelul acestei
structuri fiind modelul “mozaic fluid”. Totuşi, fiecare tip de endomembrană
realizează un compartiment distinct datorită compoziţiei chimice şi funcţiei

31
specifice pe care o îndeplineşte. Principalele compartimente intracelulare
realizate de endomembrane sunt:
1) compartimentul nuclear realizat de învelişul nuclear. Delimitând nucleul de
citoplasmă, membrana nucleară realizează separarea proceselor nucleare
(autoreplicarea ADN şi transcripţia), de procesele citoplasmatice (traducerea
informaţiei genetice la nivelul ribozomilor).
2) compartimentul citoplasmatic, în care au loc toate procesele vitale ale
celulei şi sinteza componentelor celulare este la rândul său subdivizat în:
a) compartimentul plasmatic (matricial, compartiment P sau A)
reprezentat de citosol,
b) compartimentul cisternal (compartiment B) reprezentat de matricele
organitelor citoplasmatice delimitate de endomembrane,
c) compartimente speciale (compartimente C) reprezentate de matricea
mitocondrială şi matricea cloroplastidială (în celulele vegetale). Deşi
aceste compartimente reprezintă tot matricea unor organite delimitate de
endomembrane (mitocondrii şi cloroplaste), ele sunt clasificate aparte
deoarece prezintă un material genetic propriu: ADN-ul şi ARN-ul
mitocondrial (şi cloroplastidial). Graţie conţinutului lor matricial,
mitocondriile (şi cloroplastele) sunt capabile de biosinteză proteică proprie
şi de diviziune.
Compartimentarea internă a celulei permite o specializare funcţională a
tuturor organitelor celulare. Astfel:
 membrana celulară conferă individualitate celulei, reglează schimburile cu
mediul exterior, asigură adezivitatea şi comunicarea directă cu celulele
adiacente precum şi recepţia mesajelor venite de la distanţă;
 nucleul este centrul genetic şi reglator al tuturor proceselor celulare;
 reticulul endoplasmic neted este specializat în metabolismul lipidic şi
participă la fenomenul de detoxifiere celulară;
 reticulul endoplasmic rugos intervine în sinteza proteinelor de export;
 aparatul Golgi prelucrează, maturează şi stochează produşii de sinteză şi
secreţie;
 lizozomii realizează apărarea organismului, curăţirea ţesuturilor şi hrănirea
celulei prin procesele de heterofagie şi autofagie;
 peroxizomii intervin în metabolismul apei oxigenate şi în procesele de
detoxifiere celulară;
 mitocondriile sunt sediul de sinteză al ATP prin procesul de fosforilare
oxidativă şi realizează respiraţia celulară.
Fiecare compartiment, reprezentat de un tip de organite citoplasmatice, are o
anumită compoziţie chimică la nivelul matricei şi endomembranelor sale,
permiţând astfel realizarea unor funcţii specifice. Între compartimente există
relaţii de colaborare şi coordonare ceea ce permite celulei să funcţioneze ca un
tot unitar şi să-şi îndeplinească funcţia în cadrul ţesutului.

32
 3.3. ORGANIZAREA STRUCTURALĂ ŞI ULTRASTRUCTURALĂ A
CELULEI EUCARIOTE

În microscopia optică celula eucariotă apare formată din trei componente:

membrana plasmatică, nucleul şi citoplasma. Structura celulei variază în funcţie
de perioadele ciclului celular, şi anume: în interfază (perioada de creştere şi
maturare a celulei) cele trei componente se pot vizualiza distinct, fie direct pe
preparate proaspete necolorate, fie pe preparate durabile, colorate. În acest caz,
membrana plasmatică apare ca o structură subţire, liniară, refringentă pe
preparatele necolorate, sau acidofilă pe preparatele colorate. Citoplasma
cuprinde două zone: spre exterior ectoplasma, mai opacă, lipsită de organite, iar
spre interior endoplasma, mai luminoasă, populată cu organite. Organitele
citoplasmatice sunt vizibile pe preparatele necolorate observate în microscopia
optică sau cu ajutorul microscopului cu contrast de fază, dar nu pot fi
identificate, toate fiind de formă granulară. Pe preparatele colorate pot fi
individualizate prin coloraţii specifice. Nucleul apare format din: membrană
nucleară, cromatină şi 1-2 nucleoli. În timpul diviziunii, datorită fragmentării
membranei nucleare, materialul genetic (cromozomii) se dispersează în
citoplasmă.

Fig.II.12.Elementele ultrastructurale ale celulei eucariote (după Diculescu)

Microscopia electronică a permis stabilirea ultrastructurii celulei eucariote:

(fig.II.12 şi tabel II.III):

33
Compartimentul Componente ultrastructurale
1. Periferia Glicolemă
celulară Plasmalemă
Citoschelet membranar
2. Nucleul Membrană nucleară (anvelopă, nucleolemă)
interfazic Matrice nucleară (suc nuclear, nucleoplasmă)
Cromatina
Nucleoli
Matricea citoplasmatică (citosol, hialoplasmă)
Citoscheletul microtrabecular
Citoscheletul Filamente de actină
celular Filamente de miozină
Filamente intermediare
Microtubuli

Organite Nespecifice Mitocondria

intracitoplasmatice Ribizomii
Reticul endoplasmatic
Aparat Golgi
Lizozomii
Peroxizomii
Centrul celular
3. Citoplasma Cloroplastele
Glioxizomii
Specifice Miofibrile
Gliofibrile
Neurofibrile
Tonofilamente
Organite Cu caracter Joncţiuni
ectocitoplasmatice permanent Microvili
Cili
Flagel
Cu caracter Pseudopode
temporar Văluri de membrană
Filopodii
Lamelipodii
Incluziuni De depozit (glucidice, lipidice etc.)
citoplasmatice De secreţie (proteice)
Patologice (virale, bacteriene)

Tabel II.III. Ultrastructura celulei eucariote

34
 Capitolul III

CONSTITUENŢII MOLECULARI AI CELULELOR

ŞI ROLUL LOR BIOLOGIC

„Logica moleculară” a lumii vii

Cea mai remarcabilă proprietate a organismelor vii este gradul înalt de

complexitate şi organizare. Celula, unitatea morfo-funcţională a viului este
alcătuită dintr-un număr mare de componente ultrastructurale formate la rândul
lor din mai multe tipuri de molecule complexe. Cu toate acestea, deoarece
miile de macromolecule diferite prezente în celulă sunt formate din numai
câteva molecule simple cu rol de unităţi constituente, se poate afirma că
organizarea moleculară a celulei este de o extraordinară simplitate. Cu alte
cuvinte, celula conţine moleculele cele mai simple cu putinţă, în cel mai mic
număr de tipuri diferite, atât cât îi este suficient pentru a-i conferi viaţă şi
particularitate de specie, în condiţiile de mediu în care trăieşte. Mai mult,
cunoştinţele actuale au demonstrat că biomoleculele ca unităţi constituente
sunt comune tuturor speciilor cunoscute, ceea ce înseamnă că toate
organismele vii au un strămoş comun, identitatea fiecărei specii fiind asigurată
de seturi caracteristice de acizi nucleici şi proteine.
Pe de altă parte, fiecare parte componentă a organismului viu are un scop
sau o funcţie specifică. Acest lucru este valabil pentru structurile
macroscopice: ochii, nasul, membrele etc., pentru componentele
ultrastructurale: nucleul, membrana plasmatică, mitocondria etc., dar şi
pentru grupele de compuşi chimici: glucide, lipide, proteine, acizi nucleici.
Principalele clase de biomolecule au funcţii identice în toate tipurile de celule.
Acizii nucleici servesc pretutindeni la depozitarea şi transmiterea informaţiei
genetice. Proteinele joacă în toate celulele rolul de produşi şi efectori direcţi
ai acţiunii genelor: unele au activitate catalitică specifică şi funcţionează ca
enzime, altele servesc ca elemente structurale. Polizaharidele au două funcţii
importante în toate celulele: unele servesc ca forme de depozitare a
materialului care furnizează energia necesară activităţii celulare (glicogenul,
amidonul), altele servesc ca elemente structurale (celuloza la plante). Lipidele
au de asemenea acelaşi rol în toate celulele şi anume fie ca formă de
depozit cu rol energetic, fie sub formă de componenţi structurali principali ai
membranelor. Dacă ne referim însă la moleculele-unităţi constituente care
intră în alcătuirea tuturor macromoleculelor, acestea prezintă un grad înalt

35
de adaptabilitate ceea ce le permite îndeplinirea mai multor funcţii în celula
vie. Astfel, pe lângă rolul de unităţi constituente a proteinelor, aminoacizii
servesc ca precursori ai hormonilor, alcaloizilor, porfirinelor,
pigmenţilor şi ale multor altor biomolecule. Unele nucleotide servesc nu
numai ca unităţi constituente ale acizilor nucleici, ci şi ca molecule
purtătoare de energie sau coenzime. Este posibil deci ca biomoleculele-unităţi
constituente să fi fost selectate în timpul evoluţiei după capacitatea lor de a
îndeplini diverse funcţii şi aceasta pentru a asigura simplitatea organizării
moleculare a celulei cu menţinerea concomitentă a maximului de eficienţă.
O a doua proprietate deosebită a celulelor vii este capacitatea de a se
reproduce cu o fidelitate aproape perfectă pe parcursul a zeci de generaţii
celulare şi zeci (sau sute ?) de generaţii individuale. Factorii care fac posibilă
realizarea acestui mecanism demonstrează încă o dată principiul guvernor al
viului - simplitate de organizare cu eficienţă maximă. La ora actuală sunt
în discuţie următoarele aspecte:
 simbolurile prin care este codificată informaţia genetică în ADN sunt
de dimensiuni submoleculare. Informaţia genetică este prezentă în
cromozomi sub formă codificată în secvenţe specifice de unităţi
nucleotidice ale ADN. Celulele responsabile de transmiterea
informaţiei (spermatozoidul sau ovulul uman) posedă o cantitate de
ADN de aproximativ 6 picograme. Codificarea a fost necesară datorită
faptului că unele organisme vii sunt atât de complexe încât cantitatea
de informaţie genetică transmisă ar fi depăşit proporţiile extrem de
mici ale celulelor care o poartă.
 informaţia genetică depozitată în ADN prezintă un grad deosebit
de stabilitate. Cercetări recente au demonstrat că bacteriile de astăzi
au aproape aceeaşi mărime, formă şi structură internă, sunt formate din
aceleaşi tipuri de unităţi constituente şi aceleaşi tipuri de enzime ca
cele care au trăit în urmă cu sute de milioane de ani, în ciuda
faptului că bacteriile, ca toate organismele au suferit modificări
constante în timpul evoluţiei. Capacitatea celulelor vii de a conserva
informaţia genetică este rezultatul acţiunii principiului
complementarităţii structurale: o catenă de ADN serveşte ca matriţă
pentru copierea unei noi catene complementare din punct de vedere
structural. Mai mult, atunci când o catenă de ADN se rupe este rapid şi
automat reparată de către enzime specifice. Erorile sau mutaţiile fără
consecinţe negative majore pot oferi unei specii posibilitatea de a-şi
modifica identitatea în mod gradat, în scopul adaptării la schimbările
de mediu petrecute în timpul evoluţiei. În procesul de transmitere a
informaţiei, mărirea stabilităţii şi asigurarea fidelităţii mesajelor
este determinată de repetarea lor (v. caracterul informaţional al
sistemelor biologice).
 informaţia unidimensională conţinută de ADN este tradusă în
componenţi tridimensionali macromoleculari (proteinele) şi
supramoleculari. În cursul procesului de sinteză a proteinelor, secvenţa

36
 liniară specifică a bazelor din ADN este tradusă într-o secvenţă liniară de
aminoacizi din lanţul polipeptidic. Spre deosebire de molecula de ADN,
polipeptidul nu este stabil în forma liniară, desfăşurată. El suferă o
răsucire spontană şi se pliază într-o structură tridimensională specifică,
stabilă, a cărei geometrie este determinată de secvenţa de aminoacizi din
lanţul polipeptidic. Fiecare tip de lanţ polipeptidic presupune o
conformaţie tridimensională proprie, care la rândul său îi conferă un
anumit tip de activitate biologică. Mai mult, numeroase tipuri de
molecule proteice diferite, care realizează structuri de tipul ribozomilor
sau lipoproteinelor membranare, se pot recunoaşte reciproc şi se pot
grupa în ansambluri tridimensionale perfect reproductibile, potrivindu-
se între ele de manieră specifică, după principiul complementarităţii
structurale.

Evoluţia biomoleculelor primordiale

Principalii constituenţi ai organismelor vii sunt compuşii organici ai

carbonului; ei prezintă structură şi funcţionalitate specifică care asigură
însăşi existenţa vieţii, motiv pentru care au fost denumiţi biomolecule.
Compuşii organici sunt prezenţi atât în materia vie cât şi în scoarţa terestră.
Cercetări recente sugerează că în istoria îndepărtată a pământului, la suprafaţa
oceanelor, existau numeroşi compuşi organici diferiţi. Vârsta pământului este
considerată a fi de 4,8 x 10 9 ani, iar organismele vii au apărut probabil în
urmă cu 4.000 de milioane de ani.
La începutul secolului XX, A.I. Oparin şi ulterior J.B.S. Haldane au emis
ipoteza că prin componenţa în metan, amoniac şi vapori de apă, atmosfera
primitivă ar fi putut conduce la formarea spontană a unor compuşi organici
simpli ca aminoacizi şi glucide. Produşii astfel formaţi au condensat şi s-au
dizolvat în oceanul primitiv. Teoria lui Oparin presupune că prima celulă vie a
apărut spontan din această soluţie caldă şi concentrată numită "supă
primordială". Ulterior, odată cu dezvoltarea tehnicilor de laborator, Stanley
Miller a demonstrat originea abiotică a moleculelor organice. El a supus un
amestec de metan, amoniac, apă şi hidrogen închise într-un recipient la 80°C,
unei scântei electrice produse de o pereche de electrozi (simulând fulgerul)
timp de o săptămână. Analiza condensatului obţinut a demonstrat prezenţa
unor cantităţi semnificative de substanţe organice solubile în apă, pe care le-a
separat prin metode cromatografice. Printre compuşii identificaţi se
numărau α-aminoacizi de tipul: glicocol, alanină, acid aspartic şi acid glutamic,
cunoscuţi ca făcând parte din structura proteinelor, dar şi acizi organici simpli:
formic, acetic, propionic, lactic şi succinic, care se găsesc în organismele vii.
Experienţe mai recente efectuate cu amestecuri conţinând azot, hidrogen, oxid
de carbon şi dioxid de carbon (fără metan sau amoniac) expuse la diferite
forme de energie sau radiaţii (lumina vizibilă, lumina U.V., raze X, radiaţii γ,
descărcări electrice cu scânteie sau neluminoase, ultrasunete, unde de şoc) au
condus la obţinerea câtorva sute de compuşi organici diferiţi. Printre aceştia se

37
numără toţi aminoacizii prezenţi în proteine, bazele azotate, mulţi acizi
organici şi glucide. Rezultatele experienţelor au condus astfel la o prezumţie de
foarte mare importanţă: condiţiile de mediu care guvernau Terra în timpul
primului său miliard de ani au permis producerea componentelor necesare
fabricării nucleotidelor.
Experimentele care simulau etapa primitivă a pământului au adeverit
ipoteza lui Oparin şi au demonstrat originea abiotică a moleculelor organice.
Dar numărul mare de compuşi organici diferiţi izolaţi în cadrul experimentelor
nu este în concordanţă cu numărul restrâns de compuşi organici care ar fi
putut fi necesari pentru formarea primelor biostructuri capabile să
supravieţuiască. S-a născut astfel ipoteza selecţiei. Un argument în sprijinul
ipotezei selecţiei îl reprezintă faptul că deşi pe plan biologic sunt
cunoscuţi peste 150 de aminoacizi, proteinele din toate speciile sunt alcătuite
din acelaşi grup de 20 de aminoacizi primordiali. Este de presupus că dacă
oricare dintre ceilalţi aminoacizi ar fi corespuns mai bine structurii şi funcţiei
proteinelor, perioada lungă de evoluţie ar fi permis selectarea şi utilizarea lor
de către organismele vii. Deoarece în toate organismele vii macromoleculele
sunt constituite dintr-un număr mic de tipuri de molecule care au rol de unităţi
constituente s-a sugerat că primele celule care au apărut pe Terra ar fi fost
formate din numai câteva zeci de molecule organice diferite. Acestea sunt
cunoscute sub denumirea generică de biomolecule primordiale şi cuprind cei
20 de aminoacizi esenţiali (primari), cele 5 baze azotate, unul sau mai mulţi
acizi graşi, două glucide, dintre alcooli - glicerolul şi ca amină - colina.
Moleculele primordiale pot fi astfel considerate ca strămoş al tuturor
celorlalte biomolecule, constituind primul alfabet al materiei vii.
Biomoleculele primordiale au suferit în timp procese de specializare şi
diferenţiere, fapt ce a făcut posibilă evoluţia organismelor vii spre forme din
ce în ce mai diferenţiate şi complexe:
 astăzi sunt cunoscuţi în natură peste 150 de aminoacizi diferiţi, dar
aproape toţi provin din cei 20 de aminoacizi de bază care intră în
alcătuirea proteinelor;
 sunt cunoscute zeci de nucleotide diferite şi derivaţi ai lor, toate fiind
descendenţi ai primelor 5 baze azotate;
 peste 70 de glucide simple derivă biologic din glucoză, iar în cadrul
organismelor formează o mare varietate de polizaharide;
 numărul mare de acizi graşi cunoscuţi astăzi provine dintr-unul sau
câţiva acizi graşi primordiali.
La ora actuală se consideră că toate organismele şi celulele lor
constituente descind dintr-o unică celulă ancestrală, care a urmat un
proces îndelungat de evoluţie prin selecţie naturală. Evoluţia implică două
procese esenţiale: apariţia unei variaţii întâmplătoare în informaţia genetică
transmisă de individ la descendenţii săi şi selecţia informaţiei genetic e
destinată supravieţuirii şi reproducerii. Evoluţia este considerată astăzi
principiul central al biologiei, deoarece ne ajută să înţelegem semnificaţia
varietăţii lumii vii. În cursul evoluţiei, biomoleculele primordiale au beneficiat

38
de condiţii necesare pentru a dezvolta sisteme chimice complexe. Astfel,
aminoacizii s-au asociat prin legături peptidice, în timp ce nucleotidele s -au
asociat prin punţi fosfodiesterice. Prin repetabilitate s-au format polimeri
(polipeptide şi polinucleotide). Polipeptidele (proteinele) şi polinucleotidele
(ARN şi ADN) sunt considerate constituenţii cei mai importanţi ai
organismelor actuale. Formarea primilor polimeri a fost favorizată fie de
încălzirea compuşilor organici uscaţi, fie de activitatea catalitică a unei mari
concentraţii de fosfat anorganic sau a altor catalizatori minerali. Odată format,
polimerul acţionează la rândul său ca un catalizator şi influenţează sinteza unui
alt polimer. Se formează în acest fel un sistem de monomeri organici şi
polimeri care funcţionează împreună pentru a crea molecule de acelaşi tip.
Mecanismul funcţionează continuu şi se autoîntreţine atâta timp cât există
aport de materie primă din mediul înconjurător. Un astfel de sistem
autocatalitic trebuie să prezinte o serie de proprietăţi caracteristice materiei vii:
 selecţia determinată (nu provocată de hazard) a moleculelor capabile
de interacţiune;
 tendinţa la reproducere;
 competiţia cu alte sisteme care depind de aceleaşi materii prime;
 în condiţiile absenţei materiei prime sau atunci când echilibrul
reacţiilor este perturbat de o modificare de temperatură, sistemul va
evolua spre starea de echilibru chimic şi moarte.
În organismele actuale, moleculele monocatenare de ARN îndeplinesc
două funcţii principale: ARNm dirijează sinteza proteică, pe când ARNr şi alte
tipuri de ARN non-mesageri au acţiune catalitică. Dubla sa proprietate
(genetică şi catalitică) sugerează că ARN a apărut primul în cursul evoluţiei;
este probabil ca dezvoltarea mecanismelor autocatalitice esenţiale organismelor
vii să fi debutat cu evoluţia familiei de molecule de ARN capabile de a-şi
cataliza propria replicare. Cu timpul, una dintre aceste familii de ARN
catalizator şi-a dezvoltat capacitatea de a dirija sinteza polipeptidelor. În
evoluţie, celulele au cunoscut o dezvoltare a complexităţii structurale şi
funcţionale, s-au acumulat catalizatori proteici suplimentari, iar informaţia
ereditară nu a mai putut fi suportată de moleculele monocatenare de ARN.
Aceasta a fost probabil momentul în care evoluţia a impus apariţia unui alt
model macromolecular – ADN-ul, capabil de a suporta şi transmite
informaţia ereditară. Fiind structurată în dublu helix, macromolecula de
ADN este mai stabilă decât cea de ARN, iar prezenţa perechilor de
polinucleotide complementare îi conferă posibilitatea de autoreplicare şi de
reparare (sistemul de reparare utilizează lanţul intact ca matriţă pentru
corectarea leziunilor lanţului alterat). În celulele actuale ADN-ul are rolul de
a stoca şi controla funcţia genetică primară, proteinele reprezintă catalizatori
principali, în timp ce ARN realizează doar intermedierea dintre cele două
categorii anterioare.

39
Macromolecule informaţionale

Compuşii biochimici cu greutăţi moleculare mai mari de 10.000

daltoni poartă denumirea de macromolecule. Acest grup cuprinde
polizaharide, complexe lipoproteice, marea majoritate a proteinelor şi
acizilor nucleici.
Macromoleculele care participă la transferul de informaţie de la
nivelul genelor la nivelul caracterelor corespunzătoare acestora poartă
denumirea de macromolecule informaţionale. Din această categorie fac parte
acizii nucleici şi proteinele.
Macromoleculele informaţionale posedă o serie de caracteristici
comune:
 au structură bazală monocatenară fără ramificaţii,
 unităţile monocatenare pot forma structuri tridimensionale prin agregări
omologe (ale aceleiaşi categorii de molecule) sau heterologe (proteine -
ADN, proteine - ARN, ADN - ARN),
 prezintă extremităţi distincte ale catenelor,
 posedă situsuri active şi porţiuni moleculare de organizare şi control,
 majoritatea prezintă o conformaţie sferică bifuncţională,
 dispun de o mare diversitate actuală şi potenţială,
 biosineza lor urmeză căi complexe diferite, dar cu etape analoge de
desfăşurare.
Participarea ADN, ARN şi a proteinelor la realizarea transferului de
informaţie are loc în trei etape:
 etapa de transcriere în care secvenţele dezoxiribonucleotidice din ADN
au rolul de a specifica secvenţele ribonucleotidice din ARN,
 etapa de traducere în care secvenţele ribonucleotidice din ARN
„dictează” secvenţele de aminoacizi din lanţurile polipeptidice,
 etapa de finisare a caracterelor complexe în care proteinele definitivează
ansamblul de caractere specifice organismului.
Conform relaţiei ADN → ARN → proteină s-ar putea crede că transferul de
informaţie genetică are ca destinaţie finală sinteza moleculelor proteice. Dar,
aşa cum în acizii nucleici nucleotidele sunt dispuse în secvenţe specifice,
proteinele la rândul lor sunt alcătuite din secvenţe particulare de aminoacizi
specificate prin codificare datorită informaţiei genetice existente în fiecare
celulă. Prin aminoacizii pe care îi conţin, proteinele transferă la rândul lor
informaţia genetică la nivelul caracterelor complexe. Relaţia devine astfel:

ADN → ARN → proteine → caractere complexe

Proteinele constituie baza structural-funcţională a caracterelor

morfologice, fiziologice şi biochimice care participă la alcătuirea organismului.
Aceste caractere sunt reprezentate de subansambluri specifice la alcătuirea
cărora participă proteine, lipide, derivaţi glucidici, micromolecule organice,
săruri anorganice. Asamblarea acestor componente pentru a forma un caracter
particular (de exemplu formarea membranei plasmatice) este determinată

40
specific de proteine datorită multiplelor funcţii: structurale, enzimatice, de
transport, hormonale, de sistem tampon, de receptori specifici, de menţinere a
presiunii osmotice şi a valorilor de pH. În concluzie, în cadrul transferului de
informaţie proteinele prezintă un rol dublu: de destinatar şi de transmiţător; în
etapa de finisare a caracterelor complexe, proteinele acţionează pe două căi:
direct ca şi constituent structural şi în modularea specifică a celorlalte molecule
care concură la realizarea caracterului complex.

1. COMPOZIŢIA ELEMENTARĂ A MATERIEI VII

Se presupune că materia vie provine din univers. Acesta este alcătuit din
elemente chimice care luate separat nu sunt (nici unul din ele) specifice viului.
Organismele vii selecţionează şi utilizează din mediul înconjurător numai
elementele chimice de care au nevoie. Din totalitatea elementelor din tabloul lui
Mendeleev, numai 92 sunt considerate a fi elemente naturale. Dintre acestea, în
celule au fost identificate aproximativ 60, dar numai 20 sunt componente
esenţiale ale diferitelor organisme vii. Acest lucru dovedeşte unitatea materială
a lumii vii şi nevii, materia vie fiind rezultatul evoluţiei materiei lipsite de viaţă.
Concentraţia elementelor din materia vie este diferită de cea a
elementelor care caracterizează non-viul. Dacă în scoarţa terestră predomină
elementele grele (Si, Al, Fe), în celule predomină elementele uşoare.
Elementele grele nu sunt adecvate vieţii, datorită insolubilităţii lor în soluţii
apoase, la pH fiziologic. Elementele uşoare au volum mic, traversează cu
uşurinţă membranele, pot ceda sau accepta uşor electroni, ceea ce determină
apariţia unor compuşi stabili. Din acest punct de vedere, compoziţia mediului
intern este apropiată de cea a Cosmosului (cu excepţia gazelor inerte) şi de cea
a apei de mare.
Elementele din compoziţia materiei vii prezintă o distribuţie specifică.
Compoziţia chimică diferă de la un regn la altul (tab.III.I.), de la o specie la
alta, de la un tip celular la altul.

Compoziţia chimică Celula animală Celula vegetală

Substanţe anorganice
-apă 65% 75%
-săruri minerale 4,3% 2,5%
Substanţe organice
- glucide 11,2% 18%
- lipide 11,7% 0,5%
- proteine 17,8% 4%

Tabel III.I. Compoziţia chimică a materiei vii în regnul animal şi vegetal

După concentraţia intracelulară, elementele chimice se clasifică în:

41
1.1. Elemente majore (macroelemente). Sunt reprezentate de O, C, H, N.
Aceste elemente, formează 2-60% din totalul compoziţiei celulare, reprezentând
95-98% din masa uscată a celor mai multe celule şi au rol plastic (structural).
Cele patru elemente formează compuşi care posedă o capacitate moleculară
unică, aceea de a participa la procesele ce constituie în ansamblu starea vie.

Fig.III.1. Formarea legăturilor covalente între atomii aceluiaşi element

şi între atomii unor elemente diferite (după Gerard J.Tortora)
a) legătură covalentă simplă între doi atomi de hidrogen;
b) legătură covalentă dublă între doi atomi de oxigen;
c) legătură covalentă triplă între atomii de azot;
d) legătură covalentă simplă între un atom de carbon şi patru atomi de
hidrogen.

42
 Carbonul, hidrogenul, azotul şi oxigenul au o proprietate comună, aceea
de a forma cu uşurinţă legături covalente prin punerea în comun a electronilor.
Hidrogenul are nevoie de un electron, oxigenul de doi, azotul de trei, iar
carbonul de patru, pentru a-şi completa ultimul strat de electroni şi astfel să
formeze legături covalente stabile. Aceste patru elemente se combină între ele
formând un mare număr de compuşi diferiţi. Carbonul, azotul şi oxigenul pot
pune în comun una sau două perechi de electroni, pentru a forma legături
simple sau durabile, proprietate ce conferă o considerabilă mobilitate legăturilor
chimice (fig.III.1). Legăturile covalente stabilite între cele patru elemente sunt
foarte puternice; forţa legăturii covalente este invers proporţională cu masa
atomilor între care se stabileşte legătura. Atomii de carbon, posedă şi o altă
proprietate semnificativă, aceea de a se lega între ei. Deoarece un atom de
carbon poate să doneze sau să accepte patru electroni pentru a realiza un octet
exterior, el poate realiza legături covalente cu alţi patru atomi de carbon. Astfel
iau naştere catene liniare, ramificate sau ciclice, pentru o imensă varietate de
molecule organice diferite. Nici un alt element chimic nu poate forma molecule
de mărimi şi forme atât de diferite, sau cu o varietate atât de mare de grupări
funcţionale.

1.2. Elemente puţin abundente (microelemente). În această grupă se încadrează

P, S, Cl, Na, K, Ca, Mg. Acestea alcătuiesc o proporţie de 0,02-0,1% din
constituenţii celulari şi îndeplinesc un rol dublu, plastic şi funcţional.
Fosforul. Importanţa fosforului pentru organism este determinată de rolul său
de constituent celular, atât sub formă minerală îndeosebi în oase şi dinţi ca
fosfat de calciu, cât şi sub formă organică ca în componenţa acizilor nucleici şi
a fosfolipidelor. Pe lângă rolul plastic, fosforul îndeplineşte în organism un rol
energetic şi informaţional, fiind denumit “hormon anorganic al creşterii”. De
asemeni, are rol în diviziunea şi multiplicarea celulară, în contracţia musculară,
în formarea vitaminelor şi a fermenţilor. Fosforul acţionează într-un echilibru
mineral cu calciul, raportul de 2/1 fiind mai important decât cantitatea absolută
a fiecăruia. Aportul insuficient de fosfor, dar şi excesul de fosfor în absenţa
calciului, stau la baza apariţiei rahitismului.
Calciul. Importanţa calciului pentru organism este legată de rolul său în
numeroase structuri şi funcţii celulare. El intră în compoziţia oaselor şi a
dinţilor, influenţează excitaţia şi funcţia sistemului nervos, influenţează
contracţia musculară, participă la fenomenul de coagulare a sângelui, ia parte la
menţinerea homeostaziei mediului intern, participă la menţinerea echilibrului de
membrană şi la schimbul ionic transmembranar. Bolile corelate calciului sunt
datorate carenţei sau dezechilibrelor metabolice şi doar foarte rar exceselor sale
în organism. Un exces de calciu exogen scade permeabilitatea membranei
pentru K+ şi Na+, iar o concentraţie redusă de calciu creşte permeabilitatea
membranei pentru ionii amintiţi. Pe de altă parte, o carenţă a calciului
determină apariţia fenomenelor osoase de osteoporoză până la osteomalacie, pe

43
când hipercalcemia (calciu în exces) determină afectări ale sistemului neuro-
locomotor (hiperexcitabilitate, hiperextensie articulară), ale aparatului excretor
renal (poliurie), ale inimii (bradicardii, aritmii).
Natriul îndeplineşte în organism un rol major, de mineralizare a lichidului
extracelular şi de păstrare a pH-ului umorilor. Natriul intră şi în alcătuirea unor
structuri organice cum sunt condroitinsulfatul, fosfolipidele, hemoglobina,
miozina şi se găseşte absorbit la suprafaţa ţesutului osos. Excesul intracelular de
sodiu se datoreşte unei alterări a funcţiei Na +-K+-ATP-azei şi apare în boli
cardiovasculare (insuficienţa cardiacă decompensată, hipertensiune arterială),
boli de nutriţie, intoxicaţii. Pierderea excesivă de natriu are loc prin
deshidratare, în boli renale, endocrine şi ale SNC. Hiponatremia determină
tulburări neuro-musculare sub formă de crampe dureroase.
Potasiul este considerat a fi primul cation intracelular fiind principalul
constituent salin al citoplasmei. El influenţează creşterea, repararea ţesuturilor,
biosinteza proteinelor şi formarea glicogenului. Are rol fundamental în
contracţia musculară, în menţinerea echilibrului acidobazic şi a celui hidrosalin,
în activitatea enzimatică şi în funcţia unor organe cum sunt inima, rinichiul etc.
De concentraţia potasiului pe cele două feţe ale membranei celulei nervoase
depinde polarizarea şi funcţia neuronului. Împreună cu natriul, realizează
echilibrul electrostatic al celulei.
Clorul este un element necesar homeostaziei şi echilibrului osmotic. El intră în
alcătuirea lichidului extracelular, plasmei, acidului clorhidric gastric. Participă
la înlesnirea funcţiei respiratorii şi a celei renale. În mod direct, clorul are rol
fundamental în metabolismul apei şi al azotului sanguin. În stări grave (şoc
traumatic şi chirurgical, răniri, arsuri), păstrarea nivelului normal al clorului
este deosebit de importantă, deoarece scăderea concentraţiei sale antrenează
modificări ale metabolismului natriului, potasiului şi al apei.
Sulful constituie şi el unul din elementele biogene primordiale, deoarece intră
în compoziţia aminoacizilor esenţiali, proteinelor, polizaharidelor. Dintre
compuşii organici principali amintim metionina, cisteina, cistina, glutationul,
coenzima A, tiamina, acidul condroitinsulfuric, heparina. Carenţa în sulf
determină malnutriţia proteică şi calorică.
Magneziul prezintă în organism o importanţă deosebită deoarece este un
element constitutiv al ţesuturilor dure şi moi şi în acelaşi timp este activator al
unui mare număr de enzime. Intracelular, magneziul ia parte la procese
metabolice de bază cum sunt fosforilarea oxidativă şi biosinteza proteinelor. În
organism carenţa sa determină deprimarea SNC, a sensibilităţii nervilor şi
îndeosebi a plăcii motorii a muşchilor, determină scăderea tensiunii arteriale,
mergând in extremis până la oprirea inimii în diastolă. Insuficienţa sa, asociată
cu cea de calciu, determină creşterea frecvenţei bolilor cardiovasculare,
tulburări de pigmentare ale pielii şi părului, modificări neuromusculare,
tulburări renale şi hepatice.

44
1.3. Oligoelemente. Sunt reprezentate de Fe, Cu, Co, Mn, Zn, I, Mo, F, B, V, Si.
Ele prezintă o concentraţie celulară sub 0,02% şi îndeplinesc un rol catalitic,
influenţând activităţile enzimatice. Cu toate că se găsesc în concentraţie foarte
mică, rolul lor biologic este deosebit de important. Carenţa sau excesul lor în
apă şi sol în unele zone geografice determină în organism apariţia unor boli,
denumite “endemii bio-geo-chimice”. Astfel, absenţa iodului în zonele
submuntoase determină boala numită “guşă endemică”, iar absenţa zincului
determină nanism şi hipogonadism (boala a fost descrisă la popoarele asiatice,
care au o alimentaţie predominant cerealieră; cerealele inhibă absorbţia
intestinală a zincului).
Fierul are rol fundamental în transportul oxigenului, fiind un component al
pigmenţilor respiratori (hemoglobina), al enzimelor respiratorii (citocromi), al
catalazelor şi peroxidazelor. Intră de asemenea în componenţa miozinei,
siderofilinei, feritinei. Deficitul de fier de origine endogenă (hemoragii, boli
parazitare, boli metabolice) sau exogenă (aport insuficient) determină anemii
feriprive.
Fluorul este un constituent al dinţilor şi oaselor. Concentraţia sa scăzută
favorizează apariţia cariei dentare, iar excesul determină fluoroza dentară. De
asemeni, creşterea concentraţiei de fluor determină dezechilibre minerale în
organele aparatului locomotor, disfuncţii tiroidiene, renale, miocardice.
Iodul intră în componenţa hormonilor tiroidieni asigurând astfel funcţia glandei
tiroide şi a tuturor proceselor metabolice ce ţin de aceasta. Carenţa în iod
determină insuficienţa tiroidiană cu tulburări trofice şi neuropsihice de diferite
grade. Boala se combate prin administrare profilactică de sare iodată.
Cuprul este implicat în funcţia hematopoetică (sinteza hemului, adeseori în
conexiune cu fierul) şi în funcţia metabolică, fiind necesar activităţii unor
enzime tisulare. Participă la formarea pigmenţilor şi la asigurarea apărării
antiinfecţioase. În organism el intră în componenţa unor enzime cum sunt:
citocromoxidaza, ceruloplasmina, aminoxidaze, fenoloxidaza, hepatocupreine.
Dezechilibrul metabolic al cuprului antrenează tulburări ale sintezei proteinelor.
Excesul de cupru determină în organism boli care au la bază dereglări ale
metabolismului proteic (boli reumatice, sanguine, cardiovasculare, tiroidiene,
infecţii bacteriene şi virale).
Manganul este un element necesar creşterii, metabolismului lipidic şi funcţiei
“marţiale” a fierului. Excesul de mangan determină scăderea funcţiei hepatice şi
a eritropoezei. De asemenea, creşterea concentraţiei de mangan determină
inhibiţia enzimelor oxidative implicate în biosinteza catecholaminelor
(tirozinhidroxilaza) şi în fosforilarea oxidativă. Efectele dezechilibrelor de
concentraţie ale manganului se repercută şi la nivel genetic, prin tulburarea
activităţii enzimelor care asigură metabolismul ADN şi funcţia ribozomilor.

45
2. SUBSTANŢELE ANORGANICE

2.1. APA
2.1.1. Importanţa apei în celulă. Apa reprezintă una dintre cele mai importante
substanţe anorganice din organismul uman. Ea reprezintă constituentul celular
cel mai abundent, cu excepţia ţesutului osos şi al smalţului dentar (fig.III.2).
Apa reprezintă mediul în care are loc organizarea structurilor celulare şi în care
se desfăşoară toate procesele fizico-chimice ale vieţii. Este indispensabilă
activităţii metabolice deoarece procesele fiziologice au loc în mediu apos. Fără
apă, viaţa nu este posibilă, dar ea nu constituie substratul proceselor vitale. Prin
extragerea apei din celule, procesele vitale sunt doar stagnate, nu suprimate. Un
exemplu în acest sens sunt experienţele efectuate pe seminţele de cereale,
bacteriile şi sporii de ciuperci găsite în mormintele faraonilor, care reintroduse
în mediu propice (rehidratate), şi-au continuat ciclul biologic.

2.1.2. Originea apei. Pentru organism, sursa de apă este de natură exogenă prin
ingestia de lichide şi alimente (care în mod normal este de aproximativ 2 litri pe
zi) şi de natură endogenă, rezultată din reacţiile metabolice. Deci, pe de o
parte moleculele de apă participă la realizarea reacţiilor intracelulare şi pe de
altă parte ele însele pot proveni din reacţiile metabolice.

Fig.III.2. Repartiţia procentuală a componentelor moleculare celulare

2.1.3. Repartiţie intracelulară. În lumea vie cantitatea de apă variază de la un

regn la altul, de la o specie la alta şi de la un tip celular la altul. Celulele umane
conţin o cantitate crescută de apă, ponderea acesteia depinzând de mai mulţi
factori:
a) vârsta individului. Celulele embrionare conţin aproximativ 94% apă, cele ale
nou-născutului - 80-85%, la tineri - 75%, la adult - 65-70%, pentru ca la un
organism îmbătrânit să conţină doar 58-60% apă. După cum se observă, cu cât
organismul este mai tânăr, cu atât celulele sale conţin apă într-o proporţie mai

46
mare. Acesta este şi motivul pentru care, privarea de apă este mai greu suportată
de către copil. Deshidratarea din cadrul unor boli care se manifestă prin
transpiraţie excesivă, febră, diaree, vărsături, în lipsa unor măsuri de
compensare hidrică, poate determina în timp scurt (3-6 ore) decesul sugarului.
b) tipul celular. Ponderea intracelulară a apei variază de la un tip celular la
altul. Astfel, neuronii conţin 80% apă, hepatocitele şi nefrocitele 70% apă,
celula musculară 70-80% apă, celula adipoasă 15%, iar smalţul dentar 2% .
c) vârsta celulei. Celulele tinere cu o activitate metabolică mai intensă prezintă
în general un conţinut crescut de apă faţă de cele îmbătrânite.
d) activitatea metabolică la un moment dat. Deoarece apa reprezintă mediul în
care se petrec reacţiile metabolice intracelulare, în momentele de activitate
celulele se caracterizează printr-un conţinut mai crescut în apă decât în
momentele de repaus metabolic.

2.1.4. Repartiţia apei în organism. Un adult de 70 kg conţine aproximativ 40 kg

de apă, deci aproximativ 60% din greutatea sa. Aceasta este repartizată pe
compartimente după cum urmează: 40% în mediul intracelular şi 20% în mediul
extracelular. Apa extracelulară este repartizată la rândul său astfel: 15% în
sectorul intravascular (plasmă, limfă) şi 5% în sectorul extravascular (lichid
interstiţial, lichid cefalorahidian, cavităţi, seroase etc.)
Apa extracelulară, alcătuieşte mediul intern al organismului. Cantitatea
sa trebuie să se menţină constantă, pentru a putea asigura homeostazia
organismului (homeostazie = capacitatea organismelor superioare de a-şi
menţine echilibrul morfofiziologic în condiţii variabile de mediu).
Apa intracelulară. O celulă se compune dintr-o fază apoasă şi o fază
neapoasă. Faza neapoasă este alcătuită din sistemul de membrane, insolubile în
apă datorită filmului lipidic pe care îl conţin. Acestea permit numai dizolvarea
moleculelor lipofile. Faza apoasă a celulei comportă două forme: apa liberă şi
apa legată.
a) apa liberă reprezintă 95% din totalul apei intracelulare. Ea joacă rol de
solvent, este sediul proceselor metabolice şi totodată asigură mediul de
dispersie al sistemului coloidal citoplasmatic.
b) apa legată reprezintă 4-5% din totalul apei intracelulare; este legată prin
legături slabe de hidrogen şi prin alte forţe de proteine, lipide şi alte
componente celulare. Ea cuprinde şi “apa de imbibiţie” sau imobilizată între
fibrele macromoleculelor.

2.1.5. Proprietăţile fizico-chimice ale apei

Apa posedă proprietăţi fizico-chimice care îi permit să îndeplinească
importante funcţii în organism:
a) Proprietăţi fizice. Apa are punct de topire, punct de fierbere, căldură de
evaporare, căldura de fuziune şi tensiune superficială mai mari decât ale celor
mai multe lichide obişnuite. Aceste proprietăţi indică faptul că forţele de

47
atracţie dintre moleculele apei lichide, respectiv coeziunea sa internă, sunt
relativ mari.
b) Organizare moleculară. Apa este o moleculă polară. Caracterul de dipol se
datorează aranjamentului atomilor de hidrogen şi oxigen în triunghi isoscel, la
care polul pozitiv este reprezentat de atomii de hidrogen, iar cel negativ de
oxigen (fig.III.3).
Datorită faptului că sunt polarizate, două molecule de apă adiacente se
pot lega prin legături chimice, numite legături de hidrogen. Acestea sunt
legături chimice slabe, de 20 de ori mai slabe decât o legătură covalentă.
c) Coeziune internă mare. Datorită aranjamentului tetraedric al atomilor de
hidrogen în jurul atomului de oxigen, fiecare moleculă de apă este capabilă să
formeze legături de hidrogen cu patru molecule de apă vecine. Din această
proprietate rezultă marea coeziune internă a apei lichide (fig.III.4). Legăturile
de hidrogen se formează nu numai în apa lichidă, ci şi în vapori şi în gheaţă.
Procentajul legăturilor de hidrogen este diferit în funcţie de temperatură:
 la temperatura de 0oC, punţile de hidrogen se realizează între toate
moleculele de apă, în întreg cristalul. În acest fel apa ia forma de reţea
cristalină, macroscopic are aspect acicular, iar reacţiile sale sunt inhibate.
Dacă aceste temperaturi sunt realizate brusc şi pe suprafeţe mici, apa
îngheaţă amorf neproducând distrucţii celulare. Pe această proprietate au
fost iniţial imaginate şi realizate tehnicile de conservare celulară (băncile
de spermă etc.).
 la temperaturi cuprinse între 0oC şi 15oC, punţile de hidrogen se desfac în
proporţie de aproximativ 15%, ceea ce dă posibilitatea apariţiei unei
asocieri de 5-6 molecule (aspect pentagonal, hexagonal) favorabile
proceselor reactive.
 la temperaturi de 35 oC - 40oC, legăturile de hidrogen se desfac în proporţie
de aproximativ 50%, în acest fel apa devine reactivă, favorabilă proceselor
celulare.

Fig.III.3. Structura moleculei de apă (după Alberts şi colab.,1989)

d) Caracterul de solvent. Tot datorită caracterului de dipol, moleculele de apă se

pot orienta în jurul altor molecule, dizolvându-le. Astfel, apa este un

48
bun solvent al substanţelor minerale şi organice din celule. Ea nu este numai un
mediu de dispersie, ci influenţează substanţele dispersate. La rândul lor,
substanţele dizolvate produc asupra solventului modificări ale proprietăţilor
fizice, cum sunt: punctul de îngheţ, punctul de fierbere şi conferă presiune
osmotică. Dacă două soluţii apoase sunt separate printr-o membrană permeabilă
doar pentru apă, moleculele de apă se vor deplasa înspre soluţia mai
concentrată, proces numită osmoză. În soluţia mai concentrată se crează astfel o
presiune osmotică, datorită creşterii volumului.

Fig.III.4. Aranjarea tetraedrică a moleculei de apă în gheaţă (după Benga, 1985)

e) Formează învelişul de hidratare al ionilor. Prin această proprietate, apa

favorizează transportul ionilor la nivelul membranei celulare. Astfel, în cadrul
transportului transmembranar Ca++ este învelit de 12 molecule de apă, Na + de 8
molecule, iar K+ de 4 molecule de apă.
f) Constanta dielectrică mare conferă apei o mare capacitate de “ecranare
termică”. În acest fel, structurile celulare sunt apărate de distrugerile termice ce
ar putea apărea la eliberările bruşte de căldură rezultate din reacţiile exotermice.
g) Căldura mare de vaporizare este conferită de dispoziţia legăturilor de
hidrogen. Această proprietate permite reglarea temperaturii corpului prin
evaporare.
h) Capacitatea de a disocia. Apa se comportă ca acid sau bază, având o uşoară
tendinţă de a se ioniza. Când se comportă ca un acid slab, ea eliberează un
proton pentru a forma un ion hidroxil. Când acţionează ca bază, molecula de
apă acceptă un proton, formând un ion de hidroniu. Deoarece masa atomului de
hidrogen este mică şi unicul său electron este atras de atomul de oxigen, atomul
de hidrogen are tendinţa de a se disocia de oxigenul moleculei din care face
parte şi de a “sări” spre atomul de oxigen al moleculei învecinate. În acest fel,
iau naştere ionii hidroxil şi hidroniu, care influenţează reacţiile celulare. Ei sunt
însă instabili, reacţia este reversibilă şi conduce la refacerea moleculelor de apă,
după următoarea formulă:

49
 H2O → H+ + OH-
↓ → H3O+ + OH‾ = 2 H2O
H+ + H2O → H3O+

i) Dispersează moleculele amfipatice (compuşi care conţin grupări puternic

nepolare cât şi grupări puternic polare). Aşa cum s-a arătat anterior, filmul
lipidic din compoziţia membranelor realizează o compartimentare celulară în
două faze (apoasă şi neapoasă). Moleculele fosfolipidice sunt molecule
amfipatice. La contactul cu o cantitate de apă în exces se aglomerează, formând
micelii. În cadrul acestora, grupările hidrofobe se orientează spre interior pentru
a evita contactul cu moleculele de apă, pe când grupările hidrofile (polare) se
orientează spre exterior (v. cap. lipide).
j) Participă la tranziţiile de stare gel-sol ale citoplasmei (v. proprietăţile fizico-
chimice ale citoplasmei).
k) Efect lubrefiant. Apa extracelulară îndeplineşte efect lubrefiant la diferite
nivele:
 intră în alcătuirea matricei extracelulare unde participă la protecţia
suprafeţelor celulare împotriva frecării;
 intră în alcătuirea seroaselor: pleurală, peritoneală acolo unde organele
interne se ating şi se freacă unele de altele;
 intră în alcătuirea lichidelor articulare, a structurilor ligamentare şi
tendinoase, unde există de asemenea suprafeţe mari de frecare;
 la nivelul tractului gastro-intestinal participă la procesul de digestie,
datorită faptului că alcătuieşte o mare parte din constituţia mucusului şi a
secreţiilor digestive.

2.2. SĂRURILE MINERALE

Intracelular, sărurile minerale apar sub două forme:
a) formă disociată de ioni liberi. Aceştia sunt anioni de tipul Cl -, PO4--, SO4--,
CO3--, NO3- sau cationi ca: Na+, K+, Ca++, Mg++.
b) combinaţii organominerale: hemoglobină, hemocianină, mioglobină,
hemosiderină etc.
Sărurile minerale îndeplinesc multiple roluri: menţin presiunea osmotică
şi echilibrul acidobazic, influenţează activitatea enzimatică (rol catalitic) şi
intervin în numeroase procese celulare ca: permeabilitate, excitabilitate,
contractilitate, vâscozitatea citoplasmei, diviziune. Ele determină încărcătura
electrică a macromoleculelor şi constituie surse importante de energie. Retenţia
ionilor produce creşterea presiunii osmotice, antrenând deplasarea apei spre
interior. Unii ioni anorganici sunt indispensabili activităţii enzimatice
(magneziu, iod, zinc etc.); fosfatul anorganic este principalul producător de
energie metabolică (ATP) pentru procesele vitale ale celulei. Ionii de calciu se
găsesc în cantitate crescută în sânge, dar şi intracelular. La nivelul oaselor, ionii

50
de calciu se combină cu ionii fosfat şi carbonat pentru a forma trama (reţeaua)
cristalină. Ionii fosfaţi liberi se găsesc în sânge, în lichidul tisular, dar cea mai
mare parte a fosfatului din organism intră în alcătuirea fosfolipidelor,
fosfoproteinelor, nucleotidelor. Fosfatul monovalent (H2PO4-) şi fosfatul
bivalent (HPO4--) contribuie la formarea sistemelor tampon ale organismului,
stabilizând pH-ul sângelui şi al lichidelor tisulare. Pe lângă aceştia, în lichidul
interstiţial sunt prezenţi şi ionii sulfat, carbonat şi bicarbonat.

2.3. GAZELE

Gazele prezente în celulă sunt oxigenul şi bioxidul de carbon.

Oxigenul este prezent permanent intracelular, variind în limite largi, care depind
de tipul celular, starea fiziologică a celulei şi vârsta acesteia. Cel mai mare
consum de oxigen (30% din cantitatea totală inhalată), îl realizează neuronii de
la nivelul scoarţei cerebrale. Intracelular, oxigenul se găseşte în stare de gaz,
disociat în masa de apă liberă, sub formă moleculară, ioni de oxigen sau atomi
activaţi în procesele de oxidare.
Bioxidul de carbon rezultă din procesele de oxidoreducere şi este eliminat în
timp scurt.

3. SUBSTANŢELE ORGANICE

Substanţele organice reprezintă aproximativ 27% din constituenţii

celulari, după cum urmează: proteine 15%, acizi nucleici 7%, glucide şi
metaboliţii lor 3%, lipide şi metaboliţii lor 2%.

3.1. PROTEINELE

Proteinele reprezintă aproximativ 15% din constituenţii celulari şi

constituie 50% din masa uscată a celulei. Din punct de vedere biochimic sunt
substanţe cuaternare, alcătuite din C, O, H, N la care se pot adăuga S, P, Fe, Zn
sau Cu. Intracelular proteinele se găsesc la toate nivelele, deoarece sunt
esenţiale pentru constituirea tuturor structurilor şi participă la toate
mecanismele celulare (tab.III.II).
Unităţile structurale de bază ale proteinelor sunt aminoacizii. Aceste
“cărămizi de construcţie” conţin cel puţin o grupare carboxil şi o grupare -
amino, dar diferă între ele prin structura radicalilor (R), sau a lanţurilor laterale.
În mod obişnuit, la alcătuirea proteinelor iau parte 20 de aminoacizi diferiţi
(tab.III.III).
În moleculele proteice, aminoacizii sunt legaţi covalent şi formează
lanţuri lungi, neramificate. Condensarea aminoacizilor pentru formarea
moleculei proteice se face în aşa fel încât gruparea acidă a unui aminoacid se
combină cu gruparea bazică a aminoacidului subjacent cu pierderea simultană a

51
unei molecule de apă, după modelul:

Legătura R’-CO-NH-R” se numeşte legătură peptidică. Molecula nou

formată îşi menţine caracterul amfoter deoarece una dintre extremităţi posedă
un grup acid, iar cealaltă o grupare bazică. În plus, moleculele prezintă
reziduuri laterale dintre care unele sunt bazice, altele acide. Doi aminoacizi
formează un dipeptid, trei - un tripeptid. Când un număr mic de aminoacizi se
leagă între ei, formează un oligopeptid. Polipeptidele sunt formate dintr-un
mare număr de aminoacizi. Unele proteine conţin doar un lanţ polipeptidic,
altele conţin două sau mai multe. Fiecare lanţ polipeptidic are masă moleculară,
compoziţie chimică, ordine secvenţială a aminoacizilor componenţi şi structură
bine definite.
După compoziţia lor, proteinele se împart în două clase principale :
simple şi conjugate. Proteinele simple sunt cele care la hidroliză dau numai
aminoacizi şi nici un alt produs organic sau anorganic de hidroliză. Ele conţin
de obicei 50% carbon, 7% hidrogen, 23% oxigen, 16% azot şi 0-3% sulf.
Proteinele conjugate sunt cele din a căror hidroliză rezultă nu numai
aminoacizi, ci şi alţi compuşi organici sau anorganici. Partea din proteina
conjugată care nu este aminoacid, se numeşte grupare prostetică. După natura
chimică a grupării prostetice, proteinele conjugate pot fi clasificate în:
nucleoproteine, lipoproteine, fosfoproteine, metaloproteine, glicoproteine
(tab.III.IV).

Tabelul III.II. Clasificarea grupelor de proteine după funcţia biologică

Clasa de proteine Funcţia Exemple
 structurale - rol plastic - keratina (păr, unghii)
- elastina (pereţii vaselor)
- glicoproteine
(membrane)
- rol de susţinere - colagen (matricea
extracelulară)
 reglatoare - modulează procesele - hormoni (insulina)
fiziologice
 contractile - motilitate - miozina -dineina
- actina - nexina
- tubulina
 imunologice - protecţie imună - anticorpi

52
  de transport şi - transport prin - proteine intrinseci ale
depozitare membrane biologice plasmalemei
- transportul O2, CO2, Fe, - hemoglobina
Cu - mioglobina
- globulina fixatoare de
Fe
- ceruloplasmina
 controlul - generarea şi - rodopsina
proceselor transmiterea influxului - receptorii sinaptici
metabolice nervos
- controlul creşterii şi - chalone
diviziunii celulare - hormoni
- factori de creştere
- nutriţie - ovalbumina
- transmiterea informaţiei
ereditare - nucleoproteine
- rol în coagulare - fibrinogen, trombină
 enzime - catalizează reacţiile - amilaza, lipaza etc.
biochimice

Tabel III.III. Aminoacizii esenţiali

Grupul Aminoacizi Simbolul
Monoamino- - glicină Gly
monocarboxilici - alanină Ala
- valină Val
- leucină Leu
- izoleucină Ile
monoamino- - ac. glutamic Glu
dicarboxilici - ac. aspartic Asp
diamino- - arginină Arg
monocarboxilici - lizină Lys
- hidroxilizină Hyl
cu grup hidroxil - threonină Thr
- serină Ser
cu sulf - cysteină Cys
- metionină Met
Aromatici - phenilalanină Phe
- tyrozină Tyr
Heterociclici - triptofan Trp
- prolină Pro
- hidroxiprolină Hyp
- histidină His

53
Tabel III.VI. Proteine conjugate şi structurile la formarea cărora participă
Clasa Gruparea prostetică Struct. la care participă
Nucleoproteine - ARN - ribozomi
Lipoproteine - 1lipoproteine - fosfolipide
plasmatice - colesterol
- lipide neutre
Glicoproteine - hexozamină - gamma globulina
- galactoză
- manoză
- acid sialic
Fosfoproteine - fosfaţi esterificaţi - cazeina
Hemoproteine - Fe protoporfirinic - hemoglobina
- citocrom C
- catalaza
Flavoproteine - flavin-adenin - succindihidrogenaza
dinucleotid
Metaloproteine - Fe(OH)3 - feritina
- Fe şi Cu - citocromoxidaza
- Zn - alcool dehidrogenaza

3.1.1. Nivelele de structură ale proteinelor

a) Structura primară se referă la scheletul covalent al lanţului polipeptidic şi la
secvenţa de aminoacizi componenţi. Ea este structura de bază, cea mai
specifică, care determină ulterior structura secundară şi terţiară. În cadrul
lanţului polipeptidic aminoacizii sunt dispuşi ca “mărgelele pe fir”, iar secvenţa
lor are o mare importanţă biologică. Schimbarea ordinii aminoacizilor
determină sinteza unei proteine cu alterări biologice importante.
b) Structura secundară este evidentă în special la proteinele fibrilare, unde
lanţurile polipeptidice prezintă o pliere longitudinală sau extinsă. Se întâlneşte
de asemenea şi la fragmente de lanţuri polipeptidice ale proteinelor globulare.
Metoda de difracţie în raze X a permis clasificarea acestor proteine în trei grupe
structurale: structura - helicoidală (ex. -keratina)(fig.III.5), structura de foiţă
pliată (ex.  keratina)(fig.III.6) şi structura triplu helix, de trei lanţuri
helicoidale răsucite (ex. colagenul) (fig.III.7).
c) Structura terţiară demonstrează modul de înclinare şi pliere al lanţurilor
polipeptidice în spaţiu, pentru a forma structura compactă a proteinelor
globulare (fig.III.8). În cadrul structurii terţiare aranjamentul spaţial este
predeterminat de secvenţa aminoacizilor (din structura primară) şi de legăturile
ce se stabilesc între reziduurile laterale. Cele mai multe proprietăţi biologice ale
proteinelor, cum sunt activităţile enzimatice şi antigenice, depind de structura
terţiară. Agenţii fizici (temperaturi înalte, radiaţii), precum şi chimici pot
determina ruperea structurii terţiare, ceea ce antrenează denaturarea proteinei.
Denaturarea se însoţeşte de obicei de pierderea activităţii biologice. Uneori

54
proteinele sunt capabile de a-şi reface configuraţia naturală şi de a reveni astfel
la activitatea normală.
d) Structura cuaternară se referă la modul de aranjare al lanţurilor
polipeptidice individuale unele faţă de altele. Cele mai multe proteine mari
conţin 2 sau mai multe lanţuri polipeptidice legate prin legături slabe,
necovalente (fig.III.9).

3.1.2. Conformaţia proteinelor

În stare naturală fiecare tip de moleculă proteică are o formă
tridimensională caracteristică denumită conformaţie. În funcţie de conformaţia
lor, proteinele pot fi clasificate în două mari clase:
a) Proteine fibrilare. Sunt formate din lanţuri polipeptidice aranjate paralel în
lungul unei singure axe, dând naştere la filamente lungi sau foiţe. Ele sunt
rezistente fizic, insolubile în apă sau în soluţii saline diluate. Din această cauză
ele reprezintă elemente structurale de bază ale ţesutului conjunctiv. Exemple de
proteine fibrilare sunt: colagenul din matricea extracelulară,-keratina din păr,
piele, unghii şi elastina din ţesutul conjunctiv elastic.
b) Proteine globulare. Sunt formate din lanţuri polipeptidice pliate compact în
forme sferice sau globulare. Cele mai multe dintre ele sunt solubile în sisteme
apoase. Intracelular îndeplinesc o funcţie dinamică cu rol contractil (actina,
tubulinele) sau enzimatic. Din cele aproximativ 2000 de enzime cunoscute până
în prezent, aproape toate sunt proteine globulare; de asemenea anticorpii, o
serie de hormoni şi multe proteine cu rol de transport (albumina serică,
hemoglobina).
c) Există şi o a treia categorie de proteine, clasificată între cele două tipuri
prezentate anterior. Acestea, se aseamănă cu proteinele fibrilare deoarece au o
structură de baghete lungi, dar şi cu cele globulare datorită solubilităţii în soluţii
apoase saline. Exemple sunt: miozina (important element structural al
muşchiului) şi fibrinogenul (element structural al cheagului sanguin).

3.1.3. Legăturile din cadrul moleculelor proteice

În structura proteinelor sunt implicate diferite tipuri de legături. Structura
primară este determinată de legături chimice sau covalente.
Punţile disulfurice -S-S- pot lega reziduuri de cisteină, ca în cazul insulinei
şi a ribonucleazei.
Structurile secundare şi terţiare prezintă o serie de legături mai slabe, de tip:
legături ionice sau electrostatice care leagă ioni pozitivi şi negativi la o distanţă
de aproximativ 2-3 Ǻ; legături de hidrogen care îşi exercită acţiunea la o
distanţă de 2,5-3,5 Ǻ şi sunt mai slabe decât cele ionice; legături slabe care se
produc prin interacţiunea lanţurilor laterale nepolare şi prin respingerea faţă de
moleculele solventului; forţe van der Waals stabilite între atomii care vin în
contact.

55
Fig.III.5. Structură secundară de tip α helix: A- atomii scheletului polipeptidic, B-
aranjamentul tridimensional al atomilor, C- α helixul

Fig.III.6. Structură secundară de tip foiţă β: A- atomii scheletului polipeptidic,

B-aranjamentul tridimensional al atomilor, C- traseul antiparalel al foiţei β

56
 Fig.III.7. Structură secundară de tip triplu helix

Fig.III.8. Structură terţiară - modele de tip panglică a trei domenii diferite:

A-citocrom b562, B-domeniu de legătură al NAD la lacticodehidrogenază, C- domeniu
variabil al unui lanţ uşor din componenţa unui anticorp

Fig.III.9. Structură quaternară:

hemoglobina, formată din asamblarea
simetrică a două subunităţi

3.1.4. Specificitatea proteinelor. Anticorpii şi răspunsul imun.

Proteinele îşi pot îndeplini funcţiile atât de variate datorită specificităţii lor.
Din miile de molecule cu care vin în contact, proteinele le recunosc pe acelea cu
care se pot combina sau asocia specific: enzima cu substratul, transportorul cu
substanţa ce urmează a fi transportată, anticorpii cu antigenele.
Specificitatea proteinelor se datorează structurii lor moleculare spaţiale şi

57
constituie baza diferenţelor între specii şi între indivizii aceleiaşi specii. Dintre
numeroasele proteine din organismele vii, anticorpii sau imunoglobulinele au
avut o importanţă deosebită în demonstrarea faptului că proteinele sunt
specifice pentru fiecare specie de organisme. Moleculele de anticorpi, apar în
serul sanguin, sau pe suprafaţa a diferite celule (limfocite T, limfocite B) ca
răspuns la prezenţa unei macromolecule proteice străine denumită antigen.
Anticorpii se combină în mod specific cu antigenul care a determinat formarea
lor, formând un complex antigen-anticorp responsabil de răspunsul imun.
Imunoglobulinele sunt glicoproteine sintetizate de plasmocite, care la
rândul lor provin din limfocitele B transformate blastic. Imunoglobulinele nou
sintetizate au aceeaşi specificitate antigenică ca şi cea a imunoglobulinelor
exprimate la suprafaţa limfocitelor B (IgM sau IgG). Molecula de bază a
imunoglobulinei este constituită din 4 lanţuri polipeptidice (2 grele şi 2 uşoare)
solidarizate prin punţi disulfurice. Studiile de clivare proteolitică cu papaină au
arătat că imunoglobulinele sunt alcătuite din trei fragmente diferite structural,
cu particularităţi funcţionale distincte (fig.III.10):
 două fragmente identice Fab (fragment antigen binding) constituite din
extremităţile NH2 terminale ale lanţurilor grele şi câte un lanţ uşor. Ele au
funcţia de a recunoaşte şi a angaja legături cu antigenul.
 un fragment Fc (fracţiune cristalizabilă) alcătuit din jumătatea COOH
terminală a lanţurilor grele. El este purtătorul specificităţii antigenice,
caracteristic fiecărei clase de imunoglobuline, purtătorul situsului de
activare a complementului, al situsului implicat în transportul
transplacentar al imunoglobulinelor etc.
Organismul uman produce câteva milioane de tipuri diferite de anticorpi
care recunosc şi fixează orice tip de antigen. Numărul tipurilor de anticorpi
depăşeşte cu mult numărul tipurilor de proteine pe care un organism le
sintetizează în mod normal, sau altfel spus, organismul poate sintetiza mult mai
multe tipuri de anticorpi decât numărul de gene de care dispune. La sinteza unui
lanţ polipeptidic imunoglobulinic participă mai multe gene, aceasta permiţând
producţia unui număr imens de varietăţi de anticorpi.

Fig.III.10. Structura de principiu a

imunoglobulinelor (Ig)

58
3.2. ACIZII NUCLEICI

Acidul dezoxiribonucleic (ADN) şi acidul ribonucleic (ARN) sunt

macromolecule tip lanţ care au funcţia de a depozita şi transmite informaţia
genetică în succesiunea generaţiilor de celule, asigurând în acest fel
specificitatea biologică (ADN). Pe de altă parte acizii nucleici asigură controlul
activităţii celulare prin transcripţia informaţiei genetice de pe ADN pe ARN, în
vederea realizării biosintezei proteice. Ei sunt componente ale tuturor celulelor
(cu excepţia hematiilor) şi reprezintă 5-15% din masa uscată celulară. Acizii
nucleici se găsesc şi în virusuri, care sunt complexe infecţioase proteină-acid
nucleic capabile să se replice în celula gazdă.

3.2.1. Structura generală

Macromoleculele de acizi nucleici au dimensiuni mari şi greutăţi
moleculare situate între 106 - 109 daltoni. Aşa cum aminoacizii sunt elemente
constitutive ale polipeptidelor, nucleotidele sunt unităţile monomerice ale
acizilor nucleici. Deci ADN şi ARN sunt macromolecule formate prin
policondensarea nucleotidelor. Unităţile monomer ale ADN se numesc
dezoxiribonucleotide, iar cele ale ARN sunt denumite ribonucleotide. Un
nucleotid este format din: 1) bază heterociclică azotată (un derivat purinic sau
pirimidinic), 2) o pentoză, 3) o moleculă de acid fosforic.
Bazele azotate prezente în ADN sunt adenina (A), guanina (G), citozina (C)
şi timina (T), iar pentru ARN: adenină, guanină, citozină şi uracil (U). Din
punct de vedere chimic aceste componente sunt purinice (A, G) şi pirimidinice
(C, T, U) (fig.III.11).
Pentozele prezente în acizii nucleici sunt dezoxiriboza pentru ADN şi
riboza pentru ARN. Dezoxiriboza permite pozitivarea reacţiei Feulgen,
specifică pentru ADN (fig.III.12).
Acidul fosforic leagă pentozele celor două nucleotide consecutive. În acest
fel, acidul fosforic utilizează doi dintre cei trei radicali acizi. Gruparea acidă
restantă permite moleculei să formeze legături ionice cu proteine bazice
(histone şi protamine) care conferă bazofilia cromatinei.
Nomenclatura folosită pe plan internaţional pentru desemnarea
nucleotidelor şi a componentelor lor este următoarea:

BAZĂ AZOTATĂ + PENTOZĂ = NUCLEOZID

BAZĂ AZOTATĂ + PENTOZĂ + FOSFAT = NUCLEOTID

BAZĂ AZOTATĂ NUCLEOZID ABREVIERE

Adenina Adenozina A
Guanina Guanozina G
Citozina Citidina C
Uracil Uridina U
Timina Timidina T

59
Nucleotidele se abreviază prin trei litere, după cum urmează:
AMP = adenozin monofosfat; ATP = adenozin trifosfat; UDP = uridin difosfat;
dAMP = dezoxiadenozin monofosfat etc.

Fig.III.11. Structura chimică a bazelor purinice şi pirimidinice

Fig.III.12. Pentozele din componenţa acizilor nucleici

3.2.2. Acidul dezoxiribonucleic (ADN)

a) Structura primară a ADN corespunde configuraţiei monocatenare în care

nucleotidele sunt înşiruite într-o ordine caracteristică fiecărei specii, rezultând o
catenă polinucleotidică formată dintr-o coloană glucidofosforică bazată pe
legături covalente stabile fosfodiesterice 3’– 5’. Legăturile fosfodiesterice 3’–5’
condiţionează formarea de catene lungi, polinucleotidice, neramificate,
conferind macromoleculei de ADN posibilitatea de a înscrie sub forma unor
secvenţe de baze azotate informaţia genetică de mare diversitate, teoretic
nelimitată.

60
b) Structura secundară a ADN (structura bicatenară) este reprezentată de
configuraţia spaţială bicatenară, dublu helicoidală a macromoleculei de ADN.
Ea rezultă în urma unirii prin legături de hidrogen a bazelor azotate din două
catene polinucleotidice complementare. Complementaritatea catenelor se
bazează pe împerecherile specifice, prin legături de hidrogen, a bazelor azotate
de pe cele două catene.

Modelul dublului helix al moleculei de ADN

Descrierea organizării spaţiale a moleculei de ADN elaborată în 1953 de
Watson şi Crick a reprezentat un moment crucial în biologie deoarece a permis
explicarea mecanismului prin care informaţia genetică este conservată
(fig.III.13). Fenomenul de replicare semiconservativă a ADN permite
conservarea informaţiei, iar cel de transcripţie permite transmiterea informaţiei
prin intermediul ARN.
Caracterele esenţiale ale modelului sunt:
a) fiecare moleculă este compusă din 2 lanţuri lungi, polinucleotidice, orientate
în direcţii opuse, care formează un dublu helix în jurul unui ax central,
imaginar. Diametrul helixului este de 20 Ǻ, iar pasul este de 33 Ǻ cuprinzând
circa 10 perechi de baze/spiră. Această structură generează două şanţuri de
adâncimi şi lărgimi diferite (şanţul minor şi major), ambele înfăşurându-se
helicoidal de-alungul întregii macromolecule de ADN. Pe aceste şanţuri se
deplasează enzimele implicate în procesele de reparare, replicare şi transcripţie.
b) nucleozidul este dispus într-un plan perpendicular faţă de planul lanţului
polinucleotidic.
c) cele două lanţuri sunt unite prin legături de hidrogen care se stabilesc între
perechile de baze.
d) deoarece între cele două fracţiuni glucidice ale nucleotidelor opuse este o
distanţă fixă de 11 Ǻ, o bază purinică nu se poate lega decât de una
pirimidinică. Astfel, A-T şi G-C sunt singurele perechi care se pot forma. Între
A-T se formează legături duble de hidrogen, iar între G-C, legături triple.
e) secvenţa axială a bazelor în lungul lanţului polinucleotidic poate să varieze
considerabil, dar în cel de al doilea lanţ secvenţa trebuie să fie complementară,
ca în exemplul următor:
A T T C G A G
|| || || ||| ||| || |||
T A A G C T C

În timpul reduplicării ADN, cele două lanţuri se despart şi fiecare serveşte

ca matriţă pentru sinteza unui lanţ complementar. În acest fel, cele două noi
molecule de ADN au aceeaşi configuraţie moleculară. Dispoziţia secvenţială
variabilă a celor 4 baze în lungul lanţului de ADN stă la baza informaţiei
genetice. Cele 4 baze pot să determine mii de caractere ereditare diferite,
deoarece moleculele de ADN sunt polimeri lungi, pe care se pot produce un

61
număr imens de combinaţii.

Fig.III.13. Modelul moleculei de ADN, propus de Watson şi Crick

Localizarea intracelulară a ADN

La procariote, molecula de ADN se prezintă sub forma unui dublu helix
inelar, neconjugat cu proteine. El reprezintă 1% din masa celulei, alcătuieşte
nucleoidul sau echivalentul nuclear şi de obicei este ataşat punctiform de un
pliu al membranei celulare numit mezozom. Uneori, în citoplasma bacteriilor se
găsesc molecule mici de ADN extracromozomial care poartă doar câteva gene
şi se numesc plasmide sau epizomi.
În celulele eucariote ADN se găseşte situat la nivel nuclear şi în cantităţi
mici la nivel citoplasmatic. Localizarea nucleară este dublă:
 ADN-cromozomial (nuclear) intră în alcătuirea cromatinei (în interfază) şi a
cromozomilor (în timpul diviziunii) şi are rolul de a transcrie informaţia
genetică pe ARN mesager şi ARN de transport. ADN-ul nuclear este legat prin
legături ionice cu proteine bazice, numite histone.
 ADN-extracromozomial, asociat nucleolului. Rolul său biologic este acela
de a transcrie ARN ribozomal.
 În citoplasmă, ADN este localizat în matricea mitocondrială (la celulele
animale) şi cloroplastidială (la celulele vegetale). ADN-ul mitocondrial
(ADNmt) are o formă circulară asemănătoare cu ADN-ul procariotelor şi
proprietăţi biochimice diferite de cel cromozomial. ADNmt codifică 22 de
tipuri de ARN mitocondrial şi 13 proteine mitocondriale, motiv pentru care
mitocondria este capabilă de a-şi sintetiza singură 5% din proteinele structurale
şi enzime.
Virusurile care conţin ADN poartă denumirea de adenovirusuri.

62
3.2.3. Acidul ribonucleic (ARN)

Structura primară a ARN este asemănătoare celei a ADN, cu diferenţa că

el conţine riboză şi uracil, în loc de dezoxiriboză şi timină.
La procariote. În celulele bacteriene, cea mai mare parte a ARN se află în
citoplasmă, dar o anumită cantitate este ataşată necovalent de ADN, pe măsură
ce se formează în procesul de transcripţie.
În celulele eucariote, diferitele tipuri de ARN au o distribuţie
intracelulară distinctă. În celula hepatică aproximativ 11% din totalul cantităţii
de ARN se află în nucleu, 15% în mitocondrii, peste 50% în ribozomi, iar 24%
în citosol. Ca şi ADNmt, ARN ribozomal şi de transfer mitocondriali se
deosebesc de formele extramitocondriale.
Pe baza greutăţii lor moleculare, a proprietăţilor fizico-chimice şi a rolului
îndeplinit, ARN se clasifică în trei clase: ARN ribozomal (ARNr), ARN
mesager (ARNm) şi ARN solubil sau de transfer (ARNt). Toate cele trei tipuri
îşi au originea în nucleu şi trec în citoplasmă unde contribuie la sinteza
proteinelor. Fiecare dintre cele trei tipuri majore există în forme moleculare
multiple: ARNr există în cel puţin trei forme majore, ARNt în 60 de forme, iar
ARNm în sute de forme distincte.
ARN mesager se sintetizează în nucleu prin procesul de transcripţie; secvenţa
bazelor dintr-un lanţ de ADN cromozomial este copiată enzimatic în lanţul de
ARNm. Secvenţa bazelor din lanţul de ARNm este complementară celei din
lanţul ADN care se transcrie. După transcripţie, ARNm trece în citoplasmă şi
apoi la ribozomi, unde serveşte ca matriţă pentru ordonarea secvenţială a
aminoacizilor în procesul de biosinteză a proteinelor. Molecula este
monocatenară; datorită flexibilităţii crescute se poate plia temporar formând
zone bicatenare acolo unde bazele azotate care vin faţă în faţă sunt
complementare (fig.III.14). În momentul formării poliribozomului şi începerea
biosintezei proteice se depliază, redevenind monocatenar.
ARN de transfer sunt molecule relativ mici care funcţionează ca transportori
specifici ai aminoacizilor la ribozomi în cadrul procesului de biosinteză
proteică. Fiecare din cei 20 de aminoacizi esenţiali are cel puţin un ARNt
corespunzător, iar unii au chiar mai mulţi. Forma moleculei este de „frunză de
trifoi” cu zone bicatenare şi zone monocatenare sub formă de bucle (fig. III.15).
Prezintă un situs specific pentru ataşarea unui aminoacid şi un anticodon
specific pentru codonul de pe ARNm.
ARN ribozomal reprezintă 60% din masa ribozomilor la procariote şi 50% la
eucariote. Sunt molecule monocatenare prezente la procariote în trei tipuri
caracteristice (cu constante de sedimentare 23S, 16S, 5S), iar la eucariote în
patru tipuri caracteristice (5S, 7S, 18S, 28S) (fig.III.16) .

63
 Fig.III.14. Conformaţia moleculei de ARNm (după Alberts, 2002)

Fig. III.15. Conformaţia moleculei de ARNt (după Alberts, 2002)

(stg.) structura ARNt specific pentru fenilalanină (Phe)
(dr) structura ARNt determinată prin difracţie în raze X (imagini din unghiuri diferite)
(jos) secvenţa nucleotidică liniară a moleculei.

64
 Fig.III.16. Dispoziţia
ARNr 5S şi ARNr 23S
în subunitatea mare
ribozomală bacteriană,
determinată prin
cristalografie
în raze X.

3.3. GLUCIDELE

Glucidele sunt alcătuite din C, H şi O şi reprezintă pricipala sursă

energetică a celulelor animale şi vegetale. După structură, glucidele cu
importanţă biologică se clasifică în monozaharide, dizaharide şi polizaharide.
3.3.1. Monozaharidele sunt zaharuri simple cu formula chimică C n(H2O)n.
După numărul atomilor de carbon se clasifică în trioze, pentoze, hexoze etc.
(fig.III.17). Cele două pentoze: riboza şi dezoxiriboza intră în alcătuirea acizilor
nucleici. Dintre hexoze amintim: glucoza, galactoza, manoza, fructoza.
Glucoza reprezintă principala sursă de energie a celulei. Aranjamentul spaţial al
moleculei de glucoză (fig.III.18) permite utilizarea ei ca substanţă cheie în
metabolismul celular. Glucoza posedă o serie de proprietăţi cu semnificaţie
biologică cum sunt: este uşor degradată pe cale oxidativă (glicoliza aerobă şi
anaerobă), este solubilă în apă, este mai stabilă decât pentozele şi mai reactivă
decât monozaharidele cu mai mult de 6 atomi de carbon. Glucoza se
depozitează intracelular sub formă polimerizată de amidon în celula vegetală şi
glicogen în celula animală.
3.3.2. Dizaharidele se formează prin condensarea a doi monomeri
monozaharidici cu pierderea unei molecule de apă. Formula lor chimică este
C12H22O11. Cele mai importante dizaharide sunt zaharoza (sucroza) şi maltoza
(pentru plante) şi lactoza (pentru animale şi om). Procesul prin care iau naştere
dizaharidele poartă numele de sinteză de deshidratare. În acest mod, dintr-o
moleculă de α-glucoză şi una de β-fructoză rezultă zaharoză şi apă. În mod
similar, sinteza de deshidratare a glucozei şi galactozei conduce la formarea

65
lactozei. Reacţia este reversibilă: adiţia apei la un dizaharid determină formarea
a două monozaharide; procesul poartă denumirea de hidroliză (fig.III.19).

Fig. III.17. Monozaharide Fig.III.18. Structura

spaţială a glucozei

Fig. III.19. Sinteza de deshidratare şi hidroliza unei molecule de sucroză

la care participă glucoza şi fructoza (după G.J. Tortora, 1995)

3.3.3. Polizaharidele rezultă prin condensarea mai multor molecule de

monozaharide odată cu pierderea unui număr corespunzător de molecule de apă.
Procesul este şi el reversibil, prin hidroliză obţinându-se monozaharide. Din
punct de vedere biologic, cele mai importante polizaharide sunt glicogenul
(pentru celula animală) şi amidonul (pentru celula vegetală).
Glicogenul reprezintă o importantă rezervă energetică pentru organism. El
poate fi pus în evidenţă în celulele multor ţesuturi, dar este mai bine reprezentat
în celulele hepatice şi musculare. Glicogenul este format din lanţuri de glucoză
legate prin legături ,1:4 glicozidice care prezintă ramificaţii legate ,1:6
glicozidic tot la 6 resturi de glucoză (fig.III.20). Structura moleculei de glicogen
corespunde perfect funcţiei de depozitare a glucozei, deoarece fiind o
macromoleculă nu poate difuza prin membrana celulară. El participă la

66
formarea soluţiilor coloidale în citoplasmă. Gruparea moleculelor de glucoză
într-o singură macromoleculă înlătură posibilitatea creerii unei presiuni
osmotice mari care ar apare dacă moleculele de glucoză ar fi libere.

Fig.III.20. Structura ramificată a macromoleculei de glicogen

Procesele de glicogenogeneză şi glicogenoliză sunt catalizate enzimatic.

Localizarea enzimelor la capetele ramificaţiilor permite realizarea simultană a
proceselor de glicogenogeneză şi glicogenoliză, în acest fel menţinându-se
constantă concentraţia intracelulară de glucoză liberă; unităţile de glucoză sunt
eliberate rapid atunci când concentraţia este scăzută şi sunt rapid adiţionate la
lanţul de glicogen când concentraţia glucozei este crescută.
Intracelular, glicogenul se prezintă sub formă de granule clasificate în
funcţie de mărimea lor: granule de ordinul I cu diametrul de 15 nm, granule de
ordinul II cu diametrul de 15-150 nm; ambele sunt entităţi ultrastructurale
vizibile numai în microscopia electronică. Granulele de ordinul III cu diametre
peste 150 nm sunt vizibile şi în microscopia optică. Ele reprezintă incluziunile
citoplasmatice de glicogen şi se pot evidenţia prin coloraţia PAS (Periodic Acid
Schiff), carmin Best sau coloraţii histochimice cu iod.
3.3.4. Glicozaminoglicanii (GAG).
Sunt polizaharide în care unităţile monomer sunt formate din derivaţi
aminaţi ai monozaharidelor (glucozamină, galactozamină) şi acid glicuronic la
care se pot asocia, sau nu, resturi esterificate de acid sulfuric; din acest punct
de vedere se clasifică în sulfatate şi nesulfatate.
 GAG nesulfataţi: cel mai răspândit este acidul hialuronic prezent în
învelişul celular şi în spaţiul extracelular din ţesutul conjunctiv. Se
găseşte de asemenea în lichidul sinovial şi în umoarea vitroasă a
ochiului. Acidul hialuronic contribuie la creşterea vâscozităţii
substanţelor la alcătuirea cărora participă; este hidrolizat de
hialuronidază, proces urmat de scăderea vâscozităţii.
 GAG sulfataţi sunt reprezentaţi de: condroitin sulfaţi, heparansulfaţi,
dermatansulfaţi, keratosulfaţi. Constituenţii acestora, precum şi
răspândirea lor în organism este redată în tabelul III.V.
Soluţiile apoase ale GAG sunt gelatinoase, vâscozitatea datorându-se

67
hidratării excesive şi legăturilor de hidrogen dintre lanţuri. Datorită
proprietăţilor lor structurale, GAG îndeplinesc o funcţie mecanică de susţinere,
lubrefiere, amortizare a şocurilor, dar intervin şi în metabolismul ţesuturilor.

GAG Răspândire
Condroitinsulfat Cartilaj
Dermatansulfat Piele
Keratansulfat Cornee
Heparansulfat Plămâni

Tabel III.V. Glicozaminoglicanii şi răspândirea lor în organism

3.3.5. Glicoproteinele sunt compuşi macromoleculari formaţi dintr-un lanţ

polipeptidic la care sunt legate covalent resturi zaharidice. Ele reprezintă un
grup mare, cu o largă distribuţie la nivel celular şi o considerabilă semnificaţie
biologică. Glicoproteinele sunt sintetizate intracelular şi se localizează apoi atât
intracelular, cât mai ales extracelular. Dintre glicoproteinele cu localizare
extracelulară se pot enumera glicoproteinele sanguine, formele circulante ale
unor hormoni proteici, anticorpii, diferite enzime digestive, glicoproteinele din
membranele fundamentale extracelulare (tabel III.VI).

Localizare Exemple
 plasmă - fibrinogen
- imunoglobuline
- proteine de grup sanguin
- tiroxină legată proteic
 urină - glicoproteine urinare
 hormoni - gonadotropină corionică
- hormon stimulator al foliculinei
- hormon stimulator al tiroidei
 enzime - ribonucleaza B
-  glucuronidaza
- pepsina
- colinesteraza serică
 secreţiile mucoaselor - glicoproteine submaxilare
- glicoproteine gastrice
 ţesut conjunctiv - colagen
 membrane celulare - glicoforina
 membrane extracelulare - glicoproteine din membrana bazală

Tabel III.VI. Exemple de glicoproteine grupate în funcţie de răspândirea

în organism (după Lehninger, 1987).

68
3.3.6. Proteoglicanii
Glicoproteinele cu concentraţie crescută glucidică poartă denumirea de
proteoglicani. Sunt sintetizaţi de fibroblaste, condroblaste, osteoblaste,
macrofage, histiocite, enterocite etc. Din punct de vedere al organizării
moleculare sunt formaţi dintr-un miez proteic numit proteină core pe care se
ataşează lanţuri de GAG (fig.III.21). Clasificarea şi localizarea lor este redată în
tabelul III.VII.

Clasificare Exemple Localizare

1. Extracelulari Agrecan Cartilaje
Neurocan, Brevican ţesutul nervos
Biglican, Perlecan membrane bazale
Versican pereţii vaselor
Decorină, Lumican cornee
2. Membranari Cerebroglican, Glipican, membranele celulare
Syndecan, Betaglican
3. Intracelulari Serglicina granulele de secreţie din:
mastocite, bazofile, eozinofile,
neutrofile, monocite,
trombocite, limfocite T
citotoxice

Tabel III.VII. Clasificarea şi localizarea claselor de proteoglicani

Fig.III.21. Organizarea moleculară a proteoglicanilor (după Goodman, 1994)

69
 Datorită faptului că sunt substanţe considerate „gelatinoase, lipicioase”,
proteoglicanii asigură lubrefierea şi stabilitatea la presiune. Fiind constituenţi ai
matricei extracelulare li se atribuie rolurile de modulatori ai activităţii factorilor
de creştere, de reparare a ţesuturilor lezate, rol anticoagulant şi de intervenţie în
migrarea celulară în cursul morfogenezei (vezi cap. Matrice extracelulară).

3.4. LIPIDELE

Lipidele reprezintă aproximativ 2% din constituenţii celulari. Ele sunt

substanţe alcătuite din C, O, H la care se pot adăuga P şi N (fig.III.22). Lipidele
sunt biomolecule organice insolubile în apă care se pot extrage din celule şi
ţesuturi cu ajutorul solvenţilor nepolari: eter, cloroform, benzen etc. Sunt
substanţe care nu formează singure compuşi macromoleculari, dar organizarea
structurilor vii nu se poate realiza fără prezenţa lipidelor.
Rolurile generale ale lipidelor pot fi sintetizate după cum urmează:
a) reprezintă o importantă sursă energetică alcătuind “combustibilul” cu cea
mai ridicată valoare calorică;
b) rol plastic deoarece intră în constituţia tuturor membranelor celulare;
c) rol de înveliş protector al celulei;
d) ca şi componente ale suprafeţei celulare sunt implicate în mecanismele de
recunoaştere intercelulară, specificitate de specie, imunitate tisulară, transport
transmembranar;
e) rol reglator deoarece intră în componenţa vitaminelor, hormonilor steroizi şi
a prostaglandinelor.
Intracelular, lipidele se găsesc sub formă de lipide simple şi lipide
complexe (fosfolipide, glicolipide, sfingolipide, glicosfingolipide, lipoproteine,
lipocromi).

3.4.1. Acizii graşi liberi apar în concentraţii mici. Au rol energetic şi structural.
Ei intră în căile de metabolizare, participând la:
a) -oxidare în mitocondrii şi peroxizomi;
b) biosinteza trigliceridelor cu formarea de depozite intracitoplasmatice;
c) biosinteza lipidelor complexe;
d) biosinteza prostaglandinelor.
3.4.2. Trigliceridele (triacilglicerolii) sunt esteri ai glicerolului cu acizii graşi.
Constituie familia cea mai numeroasă de lipide şi reprezintă componentele
majore ale lipidelor de depozit (rezervă) din celulele animale. Se depun în
citosol sub forma unor picături de dimensiuni variabile, evidenţiabile în MO
prin tehnici de colorare Sudan III, IV. Incluziunile lipidice au diametre cuprinse
între 0,2-5 m şi au rol de depozit energetic. În adipocitele albe incluziunile
lipidice pot atinge un diametru de 80 m, ocupă întreg citosolul, împing nucleul
la periferie şi conferă astfel celulei aspectul caracteristic de “inel cu pecete”.
Fiziologic, lipidele se depun în citosol în scopul existenţei unei rezerve de

70
combustibil. Procesul este reversibil, la nevoie acizii graşi sunt eliberaţi prin
hidroliză sub acţiunea lipazelor.

Fig.III.22. Organizarea moleculară a diferitelor clase de lipide

3.4.3. Steroizii sunt lipide care intră în alcătuirea unor substanţe importante
pentru organism: hormoni sexuali, hormoni corticosuprarenalieni, vitamina D,
acizi biliari. Steroizii care posedă o grupare OH se numesc steroli.
Reprezentantul cel mai răspândit este colesterolul. El se găseşte în bilă, creier,
glande suprarenale şi alte ţesuturi. La nivel celular, colesterolul este un
important component membranar cu rol modulator al fluidităţii membranare. El

71
reprezintă aproximativ 20% din lipidele membranare şi se găseşte în zona
hidrofobă a dublului strat lipidic din plasmalemă (predomină pe versantul
extern) şi în endomembrane.
3.4.4. Prostaglandinele sunt o familie de derivaţi ai acizilor graşi care
îndeplinesc o gamă largă de activităţi biologice de natură hormonală sau
reglatorie. Cele mai cunoscute sunt prostaglandinele E1, F1 şi F2 , prescurtat
PGE1, PGF1 şi PGF2 . Sunt sintetizate în toate celulele nucleate din organism
şi influenţează funcţionalitatea oricărui tip celular. Deşi sunt sintetizate în
cantităţi minime, au efecte foarte variate asupra organismului. Sunt implicate în
modularea răspunsurilor hormonale (inducerea menstruaţiei, inducerea
avortului în trimestrul II de sarcină), contribuie la răspunsul antiinflamator,
previn ulcerul peptic, au efect bronhodilatator, influenţează procesul de
agregare plachetară, reglează temperatura corpului, scad tensiunea arterială şi
induc contracţia muşchilor netezi.
3.4.5. Fosfolipidele (fosfatide, fosfogliceride) sunt componente majore ale
membranelor celulare; în alte compartimente celulare pot fi găsite doar în
cantităţi foarte mici. Cele mai reprezentative datorită abundenţei lor sunt
fosfatidilcolina, fosfatidiletanolamina, fosfatidilserina, fosfatidilinozitolul,
fosfatidilglicerolul, cardiolipina şi plasmalogenii. Structura lor moleculară
corespunde perfect funcţiei. Sunt denumite molecule bimodale sau amfifile
deoarece prezintă un cap hidrofil (reprezentat de gruparea polară) şi o coadă
hidrofobă (reprezentată de doi acizi graşi esterificaţi) (fig.III.23). Moleculele
care se pot intercala în structura apei fără a o perturba energetic, intrând în
relaţie cu legăturile de hidrogen sunt hidrofile şi deci solubile în apă. Din
contră, moleculele nepolare rup structura de legături de hidrogen fără a forma în
schimb alte interacţiuni favorabile cu moleculele de apă. Ele sunt hidrofobe şi
deci insolubile.
 Fosfatidiletanolamina şi fosfatidilcolina au gruparea polară formată din
aminoalcoolii etanolamină, respectiv colină. În fosfatidilserină, acidul
fosforic este esterificat cu gruparea hidroxil a aminoacidului L-serina. În
fosfatidilinozitol, gruparea polară este reprezentată de un alcool ciclic cu
6 atomi de carbon, inozitolul. În fosfatidilglicerol capul moleculei este
reprezentat de glicerol.
 Cardiolipina este un fosfolipid înrudit cu fosfatidilglicerolul. Este
prezentă în membranele celulare ale bacteriilor, iar la om în membranele
interne mitocondriale. A fost izolată pentru prima dată din muşchiul
cardiac, foarte bogat în mitocondrii, şi este implicată în scăderea
fluidităţii membranare. Conferă membranelor interne mitocondriale un
rol de barieră între spaţiul perimitocondrial şi matricea mitocondrială.
 Plasmalogenii se deosebesc de celelalte fosfolipide deoarece “coada” este
formată dintr-un acid gras cu lanţ lung şi un lanţ alifatic lung -nesaturat.
Ei alcătuiesc aproximativ 10% din constituenţii membranari şi se găsesc
cu precădere în membranele celulelor musculare şi nervoase.

72
 Fig.III.23. Reprezentarea schematică a organizării moleculare a fosfatidilcolinei
(după Alberts, 1989)

3.4.6. Sfingolipidele sunt lipide complexe care se găsesc în cantităţi mari în

ţesutul nervos. Ele sunt formate dintr-o moleculă de acid gras, o moleculă de
sfingozină şi o grupare polară. Cele mai abundente sfingolipide sunt
sfingomielinele, prezente în teaca de mielină a nervilor. Alte sfingolipide conţin
ca şi grupare polară una sau mai multe glucide. Dintre acestea fac parte
cerebrozidele, galactocerebrozidele, gangliozidele. Deşi sunt constituente
minore ale membranelor celulare, se dovedesc a avea un rol important într-o
serie de funcţii specializate. Astfel, gangliozidele sunt concentrate îndeosebi în
terminaţiile nervoase ceea ce a condus la ipoteza rolului lor în transmiterea
influxului nervos la nivelul sinapselor. Sunt prezente şi în receptorii pentru
acetilcolină precum şi în neurotransmiţători.
3.4.7. Glicosfingolipidele de la nivelul suprafeţei celulare sunt legate de
specificitatea de grup sanguin, dar şi de specificitatea de organ sau ţesut. Aceste
lipide complexe sunt implicate în imunitatea tisulară şi în recunoaşterea
intercelulară, fenomene fundamentale pentru dezvoltarea şi integritatea
ţesuturilor.
Celulele canceroase posedă glicosfingolipide caracteristice, diferite de
cele ale celulelor normale. În boala Tay-Sachs, în celula nervoasă are loc o
acumulare a gangliozidului GM2, ca urmare a deficienţei genetice de sinteză a
enzimei responsabile de degradarea acestui compus. Acumulări anormale de
glicosfingolipide se constată şi în alte boli care se datorează unor deficienţe
genetice de sinteză enzimatică (v. tezaurismozele lizozomale).
3.4.8. Lipoproteinele sunt lipide legate de molecule proteice. Sunt constituenţi
frecvenţi ai ţesuturilor, membranelor celulare, nucleilor, dar sunt prezente şi sub
formă circulantă în sânge. Există două tipuri majore de lipoproteine:
lipoproteine de transport şi sistemele de membrană (acestea din urmă vor fi
studiate la capitolul “ membrana celulară”).

73
 Lipoproteinele de transport din plasma umană se împart în patru clase, în
funcţie de densitatea şi dimensiunea particulelor: kilomicroni, lipoproteine cu
densitate foarte mică (VLDL - very low density lipoproteins), lipoproteine cu
densitate mică (LDL - low density lipoproteins) şi lipoproteine cu densitate
mare (HDL - high density lipoproteins).
3.4.9. Lipocromii sunt complexe formate din lipide şi pigmenţi. Exemplul cel
mai reprezentativ este lipofuscina (pigmentul de îmbătrânire) care se acumuleză
în celulele care nu au capacitatea de a-şi exocita corpii reziduali formaţi în urma
procesului de digestie intracelulară.

3.5. ENZIMELE

Enzimele sunt catalizatori biologici care au rolul de a accelera reacţiile

chimice ale celulei. Sunt molecule de natură proteică cu unul sau mai multe
situsuri active pe care se ataşează substratul (substanţa asupra căreia
acţionează).
Clasificare după tipul de reacţie catalizată:
1) oxidoreductaze (reacţia de oxidoreducere);
2) transferaze (favorizează transferul unor radicali de pe un substrat pe altul);
3) hidrolaze (scindează substratul prin adiţia unei molecule de apă);
4) liaze (favorizează adiţia la dubla legătură);
5) izomeraze (reacţia de izomerizare);
6) ligaze sau sintetaze (formare de legături cu scindare de ATP).
Activitatea enzimatică se desfăşoară specific, fiecare enzimă este capabilă să
acţioneze asupra unui substrat determinat. Specificitatea este absolută atunci
când enzima se ataşează unui singur substrat (ex. succindehidrogenaza).
Specificitatea este stereochimică atunci când acţiunea depinde de configuraţia
stereochimică (ex. lactatdehidrogenaza); specificitatea este relativă atunci când
enzima se ataşează la o varietate de substraturi de acelaşi tip (ex. fosfataza
alcalină).
Factorii care pot influenţa viteza de reacţie enzimatică sunt:
 numărul de contacte dintre moleculele de enzime şi cele ale substratului.
Numărul de molecule enzimatice este în mod normal mult mai mic decât
cel al moleculelor substratului.
 concentraţia relativă a enzimelor faţă de cea a substratului influenţează
viteza de reacţie. Dacă concentraţia enzimatică este crescută, viteza de
reacţie creşte în mod proporţional. Dacă concentraţia substratului este
crescută, activitatea enzimatică încetează atunci când enzima este
saturată.
 concentraţia în ioni de hidrogen este un factor care acţionează direct
asupra enzimei. Fiecare enzimă are un pH optim la care activitatea sa este
maximă. De exemplu pH-ul optim al fosfatazei alcaline (FAL) este 8,5-
10, iar al fosfatazei acide (FAC) este 4,5-5; cele mai multe enzime au un

74
 pH optim de acţiune apropiat de cel neutru.
 temperatura - în mod normal enzimele acţionează optim la temperatura
normală a corpului. O creştere uşoară de temperatură creşte viteza de
reacţie, pe când temperaturile ridicate pot determina inhibiţia sau chiar
distrugerea prin denaturare a enzimelor (excepţie face ribonucleaza care
rămâne activă şi la 80ºC).
Multe dintre enzime se găsesc în celulă sub formă inactivă, de zimogen.
Zimogenii sunt activaţi de kinaze; de exemplu, tripsinogenul produs de celulele
pancreatice este activat în intestin de enterokinază. Pepsinogenul secretat de
celulele epiteliului gastric este activat de acidul clorhidric secretat de celulele
parietale. Alte enzime hidrolitice cum sunt papaina şi catepsina necesită agenţi
reducători (glutation) pentru a fi activate.
Coenzimele şi grupările prostetice
Multe dintre enzime sunt proteine conjugate care conţin o grupare
prostetică. De exemplu citocromii (enzime care participă la transferul
electronilor între substrat şi oxigen) conţin un complex metaloporfirinic.
Aceste enzime nu îşi pot desfăşura activitatea catalitică fără ajutorul unor
coenzime cu care se leagă numai pe durata reacţiei. De exemplu, dehidrogenaza
utilizează NAD+ (nicotinamid-adenină-dinucleotid) sau NADP (nicotinamid-
adenină-dinucleotid fosfat), după reacţia:

substrat + NAD+ + enzimă → substrat oxidat + NADH + H+

Constituenţii esenţiali ai coenzimelor sunt vitaminele, mai ales cele din

complexul B. Acidul pantotenic (vitamina B5) formează o parte importantă a
coenzimei A; riboflavina (vitamina B2) este încorporată în molecula FAD, iar
piridoxalul (vitamina B6) este cofactor de transaminare şi decarboxilare.
Accelerarea cineticii enzimatice este favorizată şi de cationii metalici:
Na , K+, Rb+, Cs+, Mg++, Ca++, Cr++, Cu++, Mn++, Fe++, Zn++, Co++, Al+++, NH4+.
+

3.6. HORMONII
Hormonii sunt substanţe complexe elaborate de celulele glandelor
endocrine care alături de enzime şi vitamine au rol de biocatalizatori. Din punct
de vedere biochimic sunt de natură proteică, glicoproteică şi steroizi. Hormonii
nu sunt constituenţi celulari, dar sunt produşi de elaborare ai celulelor eliberaţi
în sânge. În concentraţii foarte mici, hormonii sunt transportaţi spre diferite
celule asupra cărora îşi exercită acţiunea în mod specific. Ei joacă rol de
mesageri chimici, reglatori chimici sau excitanţi funcţionali specifici. De
exemplu, tiroxina disociază fosforilarea de oxidare, scăzând în acelaşi timp
sinteza de ATP în cadrul ciclului Krebs; adrenalina creşte glicogenoliza,
transformând fosforilaza b (inactivă) în fosforilază a (activă) în prezenţa ATP şi
a ionilor de magneziu; insulina inhibă activitatea hexokinazei, enzimă care
catalizează transformarea glucozei şi a ATP în glucozo-6-fosfat şi ADP.

75
3.7. VITAMINELE
Ca şi hormonii, vitaminele nu sunt componente structurale ale celulelor.
Ele nu pot fi sintetizate în organismul omului şi al animalelor superioare, dar în
acelaşi timp constituie o categorie de substanţe care sunt absolut necesare
metabolismului. Aportul lor este exogen, din raţia alimentară. Din punct de
vedere biochimic, ele se clasifică în hidrosolubile şi liposolubile.
Vitaminele hidrosolubile sunt componente necesare ale unor coenzime,
importante pentru căile metabolice centrale:
Vitamina B1 (tiamina) este componentul activ al tiaminpirofosfatului, coenzimă
necesară pentru decarboxilarea cetoacizilor. Carenţa sa determină la om boala
numită “beri-beri”.
Vitamina B2 (riboflavina) este component al coenzimelor FMN (flavin-mono-
nucleotid) şi FAD (flavin-adenin-nucleotid) care sunt grupările prostetice
transportoare de hidrogen ale unor enzime oxidative.
Acidul nicotinic este component al NAD şi NADP, transportori de electroni ai
dehidrogenazelor. Carenţa sa determină apariţia pelagrei.
Acidul pantotenic este component esenţial al coenzimei A care intervine în
oxidări enzimatice şi metabolismul acizilor graşi.
Vitamina B6 influenţează activitatea transaminazelor.
Biotina este transportor al dioxidului de carbon.
Acidul folic este precursor al enzimei ce intervine în transferul enzimatic al
grupărilor cu un atom de carbon.
Vitamina B12 (cobalamina) este esenţială pentru mecanismele nutriţionale ale
majorităţii animalelor superioare.
Vitamina C (acidul ascorbic) are rol în procesele de hidroxilare. Carenţa sa
determină la om boala numită scorbut.
Vitaminele liposolubile par să nu aibă rol de coenzime, dar îndeplinesc alte
funcţii importante:
Vitamina A cu precursorul său -caroten funcţionează ca pigment receptor
fotosensibil în celulele cu bastonaş.
Vitamina D are o acţiune de tip hormonal asupra activării, legării şi
transportului calciului în intestin şi oase.
Vitamina K este implicată în biosinteza componentelor mecanismelor de
coagulare.
Vitamina E (tocoferolul) are activitate antioxidantă prevenind oxidarea acizilor
graşi foarte nesaturaţi; prin aceasta protejează lipidele din membranele
biologice împotriva acţiunii oxigenului molecular. Carenţa determinată
experimental, provoacă la animalele de experienţă sterilitate, pigmentarea
brună a lipidelor de depozit, necroză hepatică, distrofia muşchilor scheletici.

76
Capitolul IV

MATRICEA EXTRACELULARĂ

Matricea extracelulară sau spaţiul intercelular reprezintă mediul extern al

celulelor care alcătuiesc oganismele pluricelulare. Totodată ea participă la
alcătuirea mediului intern al organismului alături de sânge şi limfă. Se află în
relaţii de continuitate şi contiguitate cu celulele prin intermediul componentei
externe a membranei celulare - glicolema. Între celule şi matricea extracelulară
există o interrelaţie de tip structural şi funcţional, deoarece o parte a
componentelor matriciale provin din secreţii celulare, iar ea la rândul său
influenţează procesele celulare de tip: adezivitate, comunicare intercelulară,
diferenţiere, metabolism. Din această cauză, cantitatea şi calitatea matricei
extracelulare diferă de la un tip de ţesut la altul. Matricea extracelulară a
ţesuturilor conjunctive este uneori mai voluminoasă decât celulele pe care le
înconjoară şi determină proprietăţile fizice ale ţesutului. Ţesuturile conjunctive
formează eşafodajul corpului vertebratelor, dar cantitatea lor variază de la un
organ la altul: în cartilaje şi în os ele reprezintă constituenţi majori, pe când în
creier şi măduva spinării nu reprezintă decât constituente minore.
Din punct de vedere biochimic, matricea extracelulară este alcătuită din:
faza fluidă formată din apă, electroliţi, micro- şi macromolecule solubile şi
faza solidă formată din micro- şi macromolecule insolubile, vizibile în
microscopia optică, cu o organizare stratificată. Raportul dintre cele două faze
diferă de la un tip de ţesut la altul, astfel încât matricea poate avea aspect apos,
gelatinos, elastic sau rigid.
Din punct de vedere structural, matricea este alcătuită din diferite tipuri
de proteine şi polizaharide care formează fibre libere sau asamblate în reţea şi
se asociază intim cu suprafaţa celulară. La interfaţa dintre un epiteliu şi ţesutul
conjunctiv matricea formează o membrana bazală care controlează
comportamentul celular. Macromoleculele care constituie matricea
extracelulară sunt sintetizate de celule de tipul: fibroblaste, condroblaste,
osteoblaste etc.

77
 Se disting trei clase principale de macromolecule extracelulare:
 Lanţuri de polizaharide din clasa glicozaminoglicanilor (GAG) care se
leagă la proteine formând proteoglicanii.
 Proteine fibrilare de tip colagen şi elastină. Fibrele de colagen conferă
matricei rezistenţă, pe când fibrele elastice asigură elasticitatea matricei.
 Proteinele matriciale ca fibronectina şi laminina care joacă rol de molecule
de adezivitate de tip celulă-celulă sau celulă-membrana bazală.

1. GLICOZAMINOGLICANII ŞI PROTEOGLICANII MATRICIALI

GAG sunt lanţuri polizaharidice neramificate compuse dintr-o unitate

dizaharidică repetitivă. Unul dintre zaharuri este aminat (N-acetil glucozamină,
N-acetil galactozamină) şi în cele mai multe cazuri este şi sulfatat. Celălalt este
reprezentat în general de un acid uronic (glucuronic sau iduronic). Organizarea
lor moleculară determină încărcătura ionică negativă a suprafeţei celulare
(fig.IV.1 şi 2). În funcţie de prezenţa sau absenţa grupării sulfat, GAG se
clasifică în: nesulfatate – acidul hialuronic şi sulfatate – condroitin sulfat,
heparan sulfat, dermatan sulfat, keratan sulfat (v. cap. Constituenţii moleculari
ai celulelor şi rolul lor biologic).
Proteoglicanii sunt alcătuiţi din lanţuri de GAG legate covalent la un
miez proteic numit proteină core (fig.IV.3). Miezul proteic este sintetizat de
poliribozomii ataşaţi membranei reticulului endoplasmatic, trece apoi în
lumenul acestuia unde începe ataşarea lanţurilor polizaharidice, glicozilare care
se va finaliza în aparatul Golgi. Ataşarea GAG este mediată de un tetrazaharid
care amorseză elongarea lanţului polizaharidic. Tot în aparatul Golgi are loc
sulfatarea care creşte încărcătura negativă a proteoglicanilor (fig.IV.4).
Proteoglicanii prezintă o heterogenitate practic nelimitată deoarece o proteină
core poate ataşa un număr foarte mare de tipuri de GAG.
În ţesuturile conjunctive proteoglicanii formează „substanţa de bază”
puternic hidratată, asemănătoare unui gel şi în care sunt incluse proteinele
fibrilare. Gelul polizaharidic rezistă forţelor de compresiune aplicate asupra
matricei şi în acealşi timp permite difuzia rapidă a substanţelor nutritive,
metaboliţilor şi hormonilor din sânge în celulele ţesutului. Deşi cantitativ gelul
reprezintă doar 10% din greutatea proteinelor fibrilare, el are rolul de a umple
cea mai mare parte a spaţiului extracelular şi participă la rezistenţa mecanică a
ţesutului. Densitatea mare a sarcinilor negative atrage cationii activi din punct
de vedere osmotic (în special Na+), ceea ce va determina atragerea unei mari
cantităţi de apă în matrice. Acesta la rândul său creează o presiune de
turgescenţă (umflare) care permite matricei să reziste la forţele de compresiune.
De exemplu, matricea din ţesutul conjunctiv cartilaginos care tapetează
articulaţia genunchiului poate să suporte presiuni de sute de atmosfere.

78
 Fig.IV.1. Secvenţă dizaharidică repetitivă din componenţa unui GAG sulfatat

Fig. IV.2. Secvenţă dizaharidică repetitivă din componenţa unui GAG nesulfatat

Fig. IV.3. Organizarea

moleculară a agrecanului

79
 Fig. IV.4. Tetrazaharidul care amorsează elongarea lanţului polizaharidic

Localizarea şi funcţiile unor proteoglicani matriciali şi membranari sunt

prezentate sintetic în tabelul următor:

Proteoglicani Localizare Funcţii

Agrecan Cartilaj Susţinere mecanică
Betaglican Matrice şi suprafaţa celulară Fixare pe TGF-β
Decorină Ţesuturi conjunctive Fixare pe colagen tip I şi TGF-β
Perlecan Membrana bazală Component structural şi asigură
funcţia de filtru a membranei
bazale
Syndecan Suprafaţa celulelor Participă la adezivitate
epiteliale intercelulară
Tabel IV.I.

Implicaţiile medicale ale proteoglicanilor matriciali şi membranari sunt

prezentate sintetic în tabelul IV.II. Patologia se datoreză alterărilor de ordin
cantitativ sau calitativ a acestor componente matriciale.

Patologia GAG şi proteoglicanii implicaţi

Mucopolizaharidoze GAG sulfatate
Degenerescenţa şi distrofia cartilajului Agrecan
Ateroscleroza Versican
Distrofia maculară corneeană Lumican
Cancer Syndecan-1
Maladia Alzheimer Perlecan

Tabel IV.II. Patologia asociată proteoglicanilor

80
2. PROTEINELE FIBRILARE

2.1. Colagenul. Fibrele de colagen.

Colagenul este o proteină cu largă răspândire în organism (25% din totalul
proteinelor), deoarece participă la alcătuirea fibrelor de colagen şi reticulină, a
membranelor bazale şi a glicolemelor. Celulele implicate in sinteza colagenului
sunt celule mezenchimale, fibroblaste, osteoblaste, condroblaste, adipocite,
miocite, endotelocite, celule epiteliale corneene.
2.1.1. Biosinteza colagenului are loc în două etape: intracelulară şi
extracelulară.
A. Etapa intracelulară a biosintezei colagenului implică mai multe faze:
 transcripţia mesajului genetic din genom pe moleculele de ARNm;
 moleculele de ARNm traversează porii membranei nucleare, apoi trec în
citoplasmă unde partcipă la formarea poliribozomilor. Deoarece lanţul
polipeptidic ce urmează a fi sintetizat este foarte lung, el necesită poliribozomi
mari formaţi din 100 de ribozomi;
 activarea aminoacizilor şi transportul lor de către ARNt la poliribozomi;
 traducerea mesajului genetic prin asamblarea aminoacizilor şi formarea
lanţurilor polipeptidice pro-alfa. Asamblarea este un proces rapid (aproximativ
200 aminoacizi/minut), aşa încât formarea unui lanţ durează 5-6 minute. Fiecare
lanţ conţine 1056 de aminoacizi în secvenţă liniară, cel mai frecvent fiind glicina
care apare invariabil în poziţia trei (fig.IV.5). Glicina permite ataşarea a trei
lanţuri α şi răsucirea lor helicoidală pentru formarea superhelixului final de
colagen. Alţi aminoacizi care participă la sinteza colagenului sunt: prolina,
hidroxiprolina, alanina, lizina, hidroxilizina, acidul glutamic, metionina,
cisteina, histidina, tirozina, izoleucina.
 trecerea lanţurilor pro-α în lumenul reticulului endoplasmic rugos unde au
loc următoarele mecanisme (fig IV.6):
a) hidroxilarea prolinei şi lizinei cu formarea hidroxiprolinei şi
hidroxilizinei. Procesul este catalizat de prolinhidroxilază şi
lizinhidroxilază, enzime localizate în membrana reticulului endoplasmic şi
necesită prezenţa ionilor de fier, a oxigenului molecular, acidului ascorbic
şi α-cetoglutaratului. Deoarece prolina are rolul de a stabiliza conformaţia
helicoidală a viitorului lanţ α, absenţa unuia dintre aceşti factori duce la
imposibilitatea hidroxilării prolinei, ceea ce va conduce la destabilizarea
organizării spaţiale a triplului helix de colagen. Consecinţa constă în
pierderea elasticităţii şi a stabilităţii structurii fizice a ţesuturilor. Un
exemplu în acest sens este fragilitatea pereţilor vaselor sangvine cu
apariţia microhemoragiilor la nivelul mucoaselor, simptom patognomonic
în scorbut.
b) glicozilarea (ataşarea moleculelor de glucoză, galactoză la grupările
hidroxil) începe în cisternele reticulului endoplasmic rugos. Procesul este
catalizat de glicoziltransferază şi galactoziltransferază.

81
 c) în cisternele RER, trei lanţuri pro-α se asociază şi se răsucesc, formând
molecula de pro-colagen de forma triplului helix. Legăturile în interiorul
lanţului şi între lanţuri sunt realizate de punţi disulfidice.
 transportul moleculelor de pro-colagen la sacii golgieni prin intermediul
microveziculelor desprinse din RER. Aici are loc definitivarea glicozilării şi
ambalarea lor în macrovezicule care vor fi apoi transportate la periferia celulei şi
eliminate prin exocitoză.

Fig. IV.5. Organizarea moleculară a

colagenului:
(A) unul dintre cele trei lanţuri
polipeptidice cu glicina în
poziţia 3
(B) triplul helix de colagen

B. Etapa extracelulară a biosintezei colagenului constă în:

 transformarea pro-colagenului în colagen prin scurtarea lanţurilor şi
reducerea greutăţii moleculare. Procesul se realizează prin clivarea pro-
peptidelor terminale de la cele două extremităţi ale lanţului. Reacţia este catalizată
de pro-colagen peptidaze (pro-colagen aminopeptidaza şi pro-colagen carboxil
peptidaza). Molecula de colagen are o lungime de aproximativ 300 nm şi un
diametru de 1,5 nm. Ea este formată din trei lanţuri polipeptidice răsucite
helicoidal unul în jurul celuilalt, asemănător firelor într-o frânghie (fig.IV.7).
 în spaţiul extracelular, moleculele de colagen au capacitatea de a se
autoasambla, formând :
a) microfibrile cu o grosime de 4-8 nm, rezultate din polimerizarea liniară a 5
molecule de colagen;
b) fibrile de colagen rezultate din agregarea mai multor microfibrile; odată
formate, fibrilele de colagen se ataşează puternic prin legături covalente
încrucişate stabilite între reziduurile de lizină.
c) fibre de colagen, forme superioare de organizare a macromoleculei de colagen,
vizibile în MO, cu un diametru de 1-200 μ. Au aspect de şuviţe de păr, nu se
ramifică, nu se anastomozează, se dispun ordonat paralel sau se întretaie asemeni

82
unei ţesături. Apar birefringente în lumina polarizată şi se colorează selectiv cu
eozină, fuxină acidă, verde de lumină.

Fig. IV.6. Etapa intracelulară a biosintezei colagenului

Fig. IV.7. Etapa extracelulară a biosintezei colagenului

83
2.1.2. Tipuri de colagen:
După organizarea structurală, localizare şi rol au fost descrise 20 de tipuri
de colagen dintre care amintim:
 tipul I reprezintă 90% din colagenul organismului şi este adaptat rezistenţei la
tracţiune. Intră în alcătuirea fibrelor groase de 80-100 nm distribuite în piele,
oase, tendoane, dentină, ligamente.
 tipul II este adaptat rezistenţei la presiune, intră în alcătuirea cartilajului,
discurilor intervertebrale, corpului vitros.
 tipul III, adaptat distensiilor multidirecţionale, intră în alcătuirea fibrelor de
colagen subţiri din piele, vase sangvine, organe interne şi în alcătuirea
fibrelor de reticulină.
 tipul IV intră în alcătuirea membranelor bazale şi glicolemelor, conferindu-le
rezistenţă şi o oarecare permeabilitate.

2.1.3. Funcţiile colagenului:

a) Principalul rol este acela de a realiza rezistenţa ţesuturilor conjunctive la
tensiune şi tracţiune. Acest fapt este mai evident în ţesuturile conjunctive dense
(ligamente şi tendoane), dar este la fel de important în toate tipurile de ţesuturi
conjunctive. Rezistenţa este realizată de legăturile transversale intermoleculare,
prin forţele dintre fibrilele şi fibrele de colagen, precum şi prin interacţiunile fizice
şi chimice pe care colagenul le are cu celelalte componente ale matricei
extracelulare.
b) Colagenul permite plierea şi extensibilitatea ţesuturilor conjunctive, fapt
realizat prin sinuozitatea fibrilelor şi fibrelor, precum şi posibilităţii de alunecare
ale unora în raport cu celelalte.
c) Fibrele de colagen au capacitatea de a limita mişcarea ţesuturilor şi
organelor din vecinătate, limitând mişcarea proteoglicanilor şi a lichidului
tisular.
d) Colagenul are capacitatea de a induce agregarea trombocitelor, deci participă
la formarea cheagului sangvin.
e) Rol în reglarea diferenţierii celulare în timpul dezvoltării embrionare. De
exemplu, colagenul sintetizat de celulele epiteliale corneene formează fibrile de
colagen care vor servi ca substrat pentru invazia fibroblastelor corneene
definitive.
f) Colagenul din membranele bazale formează o reţea de suport pentru
structurile supraiacente, limitând mobilitatea glicoproteinelor necolagenice.
g) Colagenul din ţesutul osos reprezintă un substrat pentru depunerea cristalelor de
hidroxiapatită.

2.1.4. Implicaţii medicale:

În procesul de îmbătrânire, colagenul suferă modificări structurale
progresive, cum ar fi creşterea numărului de legături transversale. Odată cu
înaintarea în vârstă se observă modificări ale raportului dintre diferitele tipuri de
colagen. Astfel, ţesutul conjunctiv din dermul pielii fătului conţine peste 60%

84
colagen tip III; la adult, colagenul tip III se regăseşte în procent de sub 20% fiind
înlocuit cu colagenul tip I.
Boli genetice. Biosinteza colagenului poate fi alterată prin defecte de
transcripţie şi traducere sau în cursul proceselor post traducere prin deficienţe ale
enzimelor implicate. Aceste procese duc la alterări ale structurii primare, scăderea
numărului de legături transversale, scăderea cantităţii de hidroxilizină, ceea ce
determină instabilitatea legăturilor interfibrilare. Aceasta conduce la fragilitatea
şi/sau hiperextensibilitatea moleculelor de colagen. Defectele în biosinteza
colagenului determină boli sau sindroame ereditare cum sunt: osteogeneza
imperfectă, sindromul Marfan, sindromul Ehlers-Danlos.
Boli câştigate. Condiţiile de viaţă şi alimentaţie neadecvate conduc la
apariţia unor boli câştigate, cum sunt: scorbutul (avitaminoza C), anemiile
feriprive (lipsa fierului). Carenţa în vitamina C, fier sau oxigen face imposibilă
hidroxilarea prolinei şi formarea legăturilor de hidrogen dintre lanţurile
polipeptidice.
Boli autoimune. Conţinutul bogat în glicină (care este rezidiul cel mai activ
imunologic) implică colagenul în manifestările patologice ale răspunsului imun, în
special în fenomenele de autoimunitate prezente în cele două boli caracteristice
ţesutului conjunctiv: lupusul eritematos diseminat şi artrita reumatoidă.

2.2. Elastina. Fibrele elastice.

Elastina este o proteină care conţine pe lângă aminoacizii caracteristici
colagenului (glicină, prolină) şi valină, alanină, glicocol, desmozină,
izodesmozină. Hidroxiprolina se găseşte într-o cantitatate de 10-12 ori mai
mică decât în organizarea colagenului. Elastina este proteina dominantă din
matricea extracelulară a arterelor şi reprezintă 50% din masa uscată a aortei.
Biosinteza elastinei începe intracelular, celulele implicate fiind fibroblastele,
condroblastele, miocitele netede etc. Se formează astfel proelastina care, după
eliminarea în matricea extracelulară, se transformă în elastină. Desmozina şi
izodesmozina permit realizarea unor punţi între lanţurile polipeptidice ale elastinei.
Se crează astfel posibilitatea de lungire sau scurtare a fibrelor în direcţii diferite
(fig.IV.8). Fibrele elastice sunt formate dintr-un nucleu de elastină înconjurat de
o teacă de microfibrile compusă dintr-un număr mare de glicoproteine, dintre care
amintim fibrilina. Fibrele sunt subţiri, lungi şi ramificate, formând reţele cu ochiuri
mari, neregulate. Au proprietatea de a-şi dubla lungimea sub acţiunea factorilor de
tracţiune şi de a reveni la starea iniţială.
Sunt răspândite în tot organismul, dar predomină la nivelul ţesuturilor care
suferă modificări de volum. Organizarea spaţială diferă de la un ţesut la altul.
Astfel, la nivelul interstiţiului pulmonar se organizează în reţea, ceea ce conferă
ţesutului elasticitatea cauciucului; la nivelul pereţilor arterelor de tip elastic,
reţeaua este tridimensională, cu ochiuri strânse, alcătuind lamele elastice groase care
permit elasticitatea ritmică.
Implicaţii medicale. Mutaţiile genetice ale fibrilinei determină sindromul
Marfan, maladie relativ frecventă la om care afectează ţesuturile conjunctive
bogate în fibre elastice. La aceşti bolnavi se poate produce ruptură de aortă.

85
 Fig. IV.8.
Organizarea în
reţea a fibrelor
elastice.

3. PROTEINELE MATRICIALE

Glicoproteinele prezente în substanţa fundamentală sunt fibronectina,

condronectina, laminina, uvomorulina şi mai recent descoperită glicoproteina 115.

3.1. Fibronectina este o glicoproteină cu largă răspândire la nivelul suprafeţei

celulare, în matricea extracelulară (inclusiv membranele bazale) şi în plasma
sanguină. Ea este sintetizată de o gamă largă de celule: hepatocite, fibroblaste,
celule epiteliale şi endoteliale. Fibronectina este sintetizată în RER ca monomer
care conţine oligozaharide bogate în manoză. În aparatul Golgi, fibronectina
devine dimer (cele două subunităţi fiind ataşate prin legături disulfidice), iar
oligozaharidele sunt prelucrate până la forma complexă care este exocitată.
Dimerul prezintă situsuri de ataşare la colagen, fibrină, heparină, acid hialuronic,
actină (fig.IV.9), dar şi situsuri de ataşare la suprafeţele celulare, în acest fel
modulând adezivitatea celulelor la matrice (v. cap. Adezivitate celulară).
Fiecare monomer prezintă domenii cu funcţie specifică. Principalul domeniu
numit „domeniu repetitiv de tip III al fibronectinei” facilitează fixarea pe
integrine, deci realizează ataşarea la receptorii celulari de suprafaţă. Acest fragment
conţine o secvenţă tripeptidică specifică Arg-Gly-Asp sau RGD care reprezintă o
caracteristică centrală a situsului de ataşare. Secvenţa RGD poate intra în
competiţie cu componenta majoră a situsului de ataşare a fibronectinei la celule şi
inhibă astfel ataşarea celulelor la matricea extracelulară.
Implicaţii medicale
1. Efectul anticoagulant al RGD. Secvenţa RGD a fost găsită în componenţa a
numeroase proteine extracelulare printre care fibrinogenul, unul dintre factorii de
coagulare. Peptidele fibrinogenului care conţin secvenţa RGD au fost utilizate în
sinteza medicamentelor anti-coagulante. Şerpii utilizează o strategie asemănătoare

86
pentru a provoca hemoragii victimelor lor: veninul lor conţine proteine anti-
coagulante numite dezintegrine care conţin RGD.
2. Procesul de metastazare. La suprafaţa celulelor maligne, fibronectina se
găseşte în cantitate redusă, ceea ce determină adezivitatea scăzută a acestor celule,
precum şi capacitatea lor de a invada ţesuturile local (creşterea tumorii) şi la distanţă
(formarea metastazelor).

Fig. IV.9. Modelul de organizare moleculară al fibronectinei

3.2. Laminina este o glicoproteină cu o greutate moleculară mare (l million de

daltoni), compusă din trei polipeptide (α, β şi γ) legate prin legături disulfurice într-o
structură asimetrică în formă de cruce (fig.IV.l0). Sunt cunoscute 5 tipuri de lanţuri
α, 3 tipuri de lanţuri β şi 3 tipuri de lanţuri γ care pot să se autoasambleze pentru
a forma 45 de izoforme de laminină. Laminina este localizată în membrana
bazală în imediata apropiere a celulelor, ceea ce sugerează intervenţia ei în
interacţiunea celulă epitelială - membrană bazală.

3.3. Condronectina este o glicoproteină care mediază specific ataşarea

condrocitelor de colagenul tip II din cartilaj. Este sintetizată de condrocite şi
interacţionează cu condroitin sulfatul.

3.4. Uvomorulina este o glicoproteină implicată în adezivitatea celulelor

embrionare în faza de morulă. La adult ea a fost identificată în ţesuturile
epiteliale, de exemplu în jurul domeniului latero-bazal al enterocitelor. A fost pusă
în evidenţă şi la suprafaţa celulelor maligne (carcinom nediferenţiat) unde se
presupune că are rol în agregarea celulară calcium-dependentă.

87
 La organizarea matricei extracelulare mai iau parte epibolina care
favorizează adezivitatea fibrocitelor şi etalarea celulelor epiteliale, epinectina
pusă în evidenţă exclusiv în matricea epitelială, precum şi lectine extracelulare.

Fig. IV.10. Organizarea lanţurilor polipeptidice în cadrul lamininei (A)

Laminina în microscopie electronică de transmisie (B)

4. MEMBRANA BAZALĂ

4.1. Localizare, structură, ultrastructură

Membrana bazală este o formă particulară de organizare a matricei
extracelulare localizată la interfaţa dintre ţesutul epitelial şi cel conjunctiv. Alte
localizări ale membranei bazale sunt: între două straturi unicelulare (la nivelul
glomerulului renal), înconjoară celule individuale (musculare, adipoase, celule
Schwann) (fig.IV.11).
În MO, membrana bazală se evidenţiază selectiv prin reacţia PAS în roşu
purpuriu (datorită conţinutului crescut în polizaharide) şi prin impregnare
argentică. Grosimea sa variază de la o localizare la alta: zecimi de micron la
nivelul epiteliilor respirator, glandular endocrin, epiderm şi câţiva microni la
nivelul epiteliilor cristalinian şi cornean.
În ME se prezintă sub forma unei foiţe suple şi fine, cu o grosime de 40-120
nm, localizată sub celulele epiteliale şi în jurul tubilor realizaţi de celulele
epiteliale, asociindu-le de ţesutul conjunctiv subiacent.

88
4.2. Organizare moleculară
În membranele bazale au fost identificate mai multe tipuri de molecule:
colagen tip IV, laminină, nidogen (numit şi entactină) şi perlecan. Proporţia
acestora variază de la un tip de ţesut la altul şi chiar de la o regiune la alta în cadrul
aceleiaşi lamine. Colagenul de tip IV şi laminina formează reţele intricate în care
se inseră nidogen şi perlecan (fig.IV.12.). Ataşarea membranelor bazale la celulele
pe care le susţin este realizată de o familie aparte de proteine, numite integrine (vezi
cap. Adezivitate intercelulară).

4.3. Roluri şi implicaţii medicale

Graţie componenţilor lor, membranele bazale prezintă multiple funcţii:
 rol structural. La interfaţa dintre ţesuturile epiteliale şi cele conjunctive are un
rol dublu: de susţinere, solidarizare şi cimentare a celulelor epiteliale şi de
asociere a ţesutului epitelial cu ţesutul conjunctiv;
 filtru semipermeabil. La nivelul glomerulilor renali reglează trecerea
macromoleculelor din sânge în urină. Îngroşarea ei determină scăderea
capacităţii de filtrare; modificările sunt descrise în cadrul afectării renale din
diabetul zaharat şi nefropatii. Lezarea membranelor bazale de către toxinele
microbiene stă la baza iniţierii pielonefritei.
 membrana bazală realizează o barieră celulară: nu permite trecerea
fibroblastelor, dar permite trecerea limfocitelor şi macrofagelor.
 membrana bazală care înconjoară celula musculară are rol în regenerarea
joncţiunii neuromusculare în cazul distrugerii celulei musculare şi/sau a
axonului.
 cercetări recente aduc dovezi conform cărora, membrana bazală este
implicată în: polaritatea celulară, inducerea proceselor de supravieţuire,
proliferare, diferenţiere celulară, influenţează migrarea celulară în cursul
embriogenezei, influenţarea metabolismul celular, induce organizarea
proteinelor din membranele plasmatice adiacente.

În concluzie, matricea extracelulară este o structură dinamică, activă, în

strînsă conexiune cu tipurile de celule care au format-o şi al căror mediu extern
îl reprezintă. Compoziţia sa chimică variază de la un tip de ţesut la altul, ca o
adaptare particulară la funcţia organului respectiv. Varietatea de molecule care iau
parte la organizarea sa face ca matricea extracelulară să îndeplinească multiple
roluri:
1) Stabilizează structura fizică a ţesuturilor prin amortizarea şocurilor mecanice,
rezistenţă la presiune, elasticitatea ţesuturilor.
2) Protejează şi solidarizează celulele de acelaşi tip, deci rol în adezivitatea
intercelulară, fiind considerată un "liant universal intercelular".
3) Rol de lubrefiere prin conţinutul în GAG şi proteoglicani.
4) Influenţează forma celulelor, proliferarea, recunoaşterea intercelulară, migrarea
celulelor în timpul dezvoltării embrionare şi în general întregul metabolism
celular.

89
Fig. IV.11. Diferitele localizări ale membranei bazale

Fig. IV. 12. Organizarea moleculară a membranei bazale

90
Capitolul V

BIOLOGIA MOLECULARĂ A MEMBRANELOR CELULARE

1. CONCEPTUL DE MEMBRANĂ CELULARĂ

1.1. Definiţie, clasificare topografică

Membrana celulară constituie un complex molecular care delimitează
frontul unui anumit teritoriu, compartimentând materia vie la nivel celular şi
intracelular (George Emil Palade).
După localizare se disting două tipuri de membrane celulare:
a) Ectomembrane
Membrana plasmatică (plasmalema) face parte din categoria membranelor
biologice de suprafaţă şi conform definiţiei lui G. E. Palade delimitează materia vie
la nivel celular. Ea separă celula de mediul înconjurător, conferindu-i
individualitate. Mediază şi controlează interacţiunile celulei cu mediul exterior sau
cu alte celule şi în acelaşi timp permite efectuarea schimbului de substanţe cu mediul
extracelular.
b) Endomembrane
Sunt reprezentate de membranele organitelor intracelulare şi au rolul de a
delimita materia vie la nivel intracelular. Aici se înscriu membranele nucleară,
mitocondrială, ale reticulului endoplasmic şi aparatului Golgi, ale lizozomilor şi
peroxizomilor.

1.2. Rolurile generale ale membranelor celulare

a) Realizează compartimentarea. Deoarece membranele sunt asemănătoare unor foiţe
fără soluţii de continuitate, ele delimitează compartimente. Membrana
citoplasmatică este o peliculă subţire (aproximativ 7,5 nm) şi flexibilă care
delimitează conţinutul întregii celule, conferindu-i individualitate morfologică. Ca
şi în incinta unei fabrici, şi în celulă trebuie să existe compartimente distincte pentru
diferite tipuri de activitate. Astfel, prin intermediul endomembranelor celula este
subdivizată în compartimente distincte, în funcţie de activitatea metabolică
diferită care se realizează la nivelul fiecăruia. Compartimentarea are o
importanţă deosebită deoarece fiecare spaţiu are un conţinut lichidian cu
compoziţie biochimică şi activitate metabolică specifică, iar amestecul lor poate
avea grave repercursiuni asupra integrităţii şi funcţionalităţii celulare (vezi
„compartimentarea internă a celulei eucariote”).

91
b) Reprezintă o barieră cu rol în reglarea schimbului de substanţe.
Membranele împiedică liberul schimb de substanţe de pe una din feţe pe cealaltă.
Fiecare celulă preia din mediu apă, oxigen, ioni şi alte substanţe nutritive. În
acelaşi timp, celula elimină în mediul extracelular produşi de anabolism şi
catabolism. Membrana celulară este aceea care „decide” care sunt substanţele
importate/exportate şi în ce concentraţie. Deci, membrana plasmatică posedă
capacitatea de permeabilitate selectivă cu rol în reglarea influxului şi efluxului de
materie; este substratul material al relaţiilor cu mediul exterior. Reglarea
transportului transmembranar nu este un proces care se petrece numai la nivel de
membrană plasmatică, ci şi la nivel de endomembrane. Nici un organit
citoplasmatic nu are autonomie funcţională deplină. Funcţiile lor depind de
comunicarea între compartimente, comunicare mediată prin intermediul
endomembranelor care le delimitează.
c) Realizează controlul fluxului de informaţii între celulă şi mediul
înconjurător. Celulele comunică cu mediul exterior printr-un proces mediat de
membrana plasmatică. Membranele celulare conţin receptori capabili de a cupla
molecule specifice, cu o configuraţie complementară receptorilor. Diverse tipuri de
celule prezintă diverse tipuri de receptori care sunt capabili de a se combina cu
substanţe diferite. Aceste substanţe poartă denumirea de liganzi (mesageri sau
molecule semnal) şi pot fi: hormoni, factori de creştere, neurotransmiţători,
anticorpi, virusuri, bacterii etc. Ei iau contact cu membrana prin intermediul
receptorilor, dar nu o traversează. Interacţiunea dintre un receptor şi un ligand de
pe o faţă a membranei determină pe cealaltă faţă apariţia unui semnal care va
purta informaţia în interiorul celulei. Astfel, membrana plasmatică este responsabilă
de reglarea a numeroase şi diverse evenimente interne celulare care au loc ca răspuns
la mesajul primit.
d) Rol în interacţiuni intercelulare. Ţesuturile sunt alcătuite din tipuri celulare
diverse care se găsesc în interrelaţii reciproce de cooperare în vederea realizării
unor funcţii complexe. Prin structura şi compoziţia moleculară, membrana
plasmatică permite recunoaşterea intercelulară, comunicarea, dar şi aderarea
celulelor între ele. Adezivitatea intercelulară este realizată de dispozitive de
natură proteică (joncţiuni) localizate în membrană. Unele dintre ele realizează atât
contactul intercelular, cât şi comunicarea de vecinătate. Datorită funcţiei de
comunicare, deşi independente morfologic, membranele sunt interconectate
funcţional.
e) Rol direct în metabolismul celulei. Majoritatea sistemelor enzimatice conţinute în
celulă sunt localizate la nivelul endomembranelor. Astfel, membrana internă
mitocondrială posedă enzimele care catalizează fosforilarea oxidativă, convertirea
energiei rezultate din oxidarea alimentelor în ATP. Tot la acest nivel se găsesc
componentele lanţului transportor de electroni, responsabil de respiraţia celulară. La
nivelul membranelor cloroplastidiale are loc procesul de fotosinteză care
converteşte energia fotonică în energie chimică. Membranele reticulului
endoplasmic şi ale aparatului Golgi conţin enzime care participă la reacţii specifice:
maturarea produşilor de sinteză, detoxifierea medicamentelor, realizarea unor etape
ale metabolismului lipdic etc. (vezi cap. Organite ale sintezei şi secreţiei celulare).

92
f) Permite polarizarea electrică. O consecinţă importantă a permeabilităţii
selective este capacitatea membranelor de a separa ionii, ceea ce determină o
diferenţă de potenţial pe cele două feţe membranare. Proprietatea caracterizează
atât membrana plasmatică, cât şi endomembranele, şi permite:
 menţinerea echilibrului acido-bazic, presiunii osmotice şi volumului
celular (v.„pompele ionice”);
 transmiterea influxului nervos la nivelul membranelor sinaptice (v.„canalele
cu poartă comandată de voltaj”);
 excitabilitatea şi contractibilitatea celulelor musculare (v.„mecanismul
contracţiei musculare”).
g) Alte funcţii.
 rol în imunitate prin prezenţa antigenelor de suprafaţă;
 asigură protecţia mecanică a celulei în special prin intermediul tramei
glucidice a glicolemei;
 participă la mişcările celulare de suprafaţă (emiterea de pseudopode etc.);
 endomembranele RE oferă suport de sprijin pentru fixarea ribozomilor.

1.3. Compoziţie biochimică

a) substanţe anorganice: apă şi electroliţi în cantităţi scăzute. Apa reprezintă
aproximativ 30% din masa membranelor celulare. Apa şi ionii sunt repartizaţi de
o parte şi de alta a zonei hidrofobe, având rol în menţinerea polarităţii membranei.
b) substanţele organice constituie aproximativ 70% din masa membranei şi sunt
reprezentate de lipide, proteine şi glucide în cantitate redusă. Resturile glucidice
sunt întotdeauna ataşate lipidelor şi proteinelor şi sunt localizate exclusiv pe
versantul extern, la nivelul glicolemei. Repartizarea procentual-cantitativă a acestor
componente diferă de la un regn la altul, de la o specie la alta, de la un tip celular la
altul. Raportul lipide/proteine variază considerabil în funcţie de tipul de
membrană celulară (plasmatică, mitocondrială, a reticulului endoplasmic,
golgiană etc.), de tipul organismului (procariot, eucariot) şi de tipul celular (celulă
musculară, nervoasă, hepatică etc.) (tab. V.I).

Membrana Proteine % Lipide % Glucide %

Membrana mielinică 18 79 3
Plasmalema cel. hepatice de şoarece 46 34 2-4
Plasmalema eritrocitelor umane 49 43 8
Membr.nucleară a cel. hepatice de şobolan 59 35 2,9
Membrana externă a mitocondriei 52 48 2-4
Membrana internă a mitocondriei 76 24 1-2
Reticulul sarcoplasmatic 67 33
Membrana internă a cloroplastelor 70 30 6
Bacterii Gram + 75 25 10

Tabel V.I. Compoziţia chimică a membranelor celulare (după Guidotti citat de Benga, 1985)

93
 După cum se observă din tabel, cel mai mare procentaj în structura
moleculară a membranelor îl prezintă proteinele şi lipidele. Din punct de vedere al
rolului primordial îndeplinit, proteinele sunt implicate în asigurarea funcţiilor
membranare, pe când lipidele au rol protector, de barieră. Sub aspectul raportului
proteine/lipide se disting trei tipuri de membrane celulare:
a) membranele la care raportul P/L este aproximativ 1/1 sunt membrane de
suprafaţă cu rol funcţional (conferit de proteine) şi cu rol de protecţie (conferit de
lipide), de exemplu membrana plasmatică.
b) membranele la care raportul P/L este aproximativ 2/1 sunt membrane la care rolul
predominant este cel funcţional, de exemplu membrana internă mitocondrială,
cloroplastidială, membranele citoplasmatice ale bacteriilor.
c) membranele la care raportul P/L este aproximativ 1/2 sunt membrane cu rol
predominant de protecţie (barieră), de exemplu teaca de mielină.
Cu cât o membrană are o activitate metabolică mai mare, cu atât ea conţine
mai multe proteine şi mai puţine lipide.

1.4. Modele de organizare moleculară a plasmalemei

Membrana plasmatică are o grosime de ordinul nanometrilor, din această
cauză pe preparatele necolorate studiate la MO este doar intuită, apărând ca o
interfaţă între celulă şi mediul extracelular. La MCF (microscop cu contrast de
fază), membrana celulară apare intens refringentă la celulele tinere sau la cele
disociate din ţesuturi. Pe preparatele colorate se prezintă ca o peliculă subţire slab
acidofilă (la celulele tinere) sau mai intens acidofilă (la celulele îmbătrânite); în ME
cu putere mică de mărire (10.000 x) apare ca o linie unică, electronodensă. La o
putere de mărire de peste 100.000 x, când planul secţiunii este perpendicular pe
planul membranei are un aspect caracteristic, trilaminat. Ea constă dintr-o bandă
electronoclară localizată median, cu grosimea de aproximativ 3 nm, de natură
lipidică, delimitată de o parte şi de alta de două benzi electronodense cu grosimea
de aproximativ 2,5 nm fiecare, de natură proteică. Endomembranele au acelaşi
aspect electrono-microscopic. În microscopia electronică de transmisie (TEM), la o
putere de mărire de peste 100.000 x, suprafaţa celulară apare formată din trei
structuri (foiţe) suprapuse. Dinspre exterior spre interior acestea sunt: glicolema,
plasmalema şi citoscheletul membranar.
Până la obţinerea imaginii actuale a organizării moleculare a biomembranelor
au fost parcurse mai multe etape, pe care le prezentăm succint; prezentarea se
încadrează astăzi în „caracterul istoric” al cunoaşterii sistemului biologic numit
„membrană”. Considerăm totuşi utilă această retrospectivă pentru înţelegerea
modului de evoluţie al cunoştinţelor referitoare la organizarea moleculară
adaptată realizărilor funcţiilor membranei, cu atât mai mult cu cât unele dintre
teoriile enunţate au reuşit să reziste presiunii timpului.
 Cercetări iniţiale asupra vitezei de difuzie a solvenţilor lipidici, care
difuzează mai rapid decât apa şi sărurile anorganice au fundamentat ideea că
membrana celulară este de natură lipidică (Overton, 1895).

94
  Gorter şi Grendel (1925) introduc teoria bistratului lipidic deoarece
cercetările efectuate pe membrane eritrocitare demonstrează că suprafaţa
filmului lipidic obţinut prin extracţie corespunde la dublul suprafeţei
eritrocitelor.
 Modelul paucimolecular - Danielii şi Davson (1935). În perioada anilor
1930, conceptul naturii lipidice a membranelor celulare a fost zdruncinat de
constatarea că tensiunea superficială a suprafeţei celulare (0,1-2 dine/cm)
este semnificativ mai mică decât a membranelor artificiale, exclusiv lipidice
(9-12dine/cm). În 1943, Danielii şi Harvey au arătat că tensiunea
superficială poate fi scăzută prin adaos de proteine la filmul de lipide,
ajungându-se astfel până la valoarea tensiunii superficiale a suprafeţei
celulare. Pornind de la această constatare, Danielii şi Davson imaginează un
model de organizare moleculară al membranelor celulare cunoscut ca
modelul paucimolecular (lat. pauci = puţin numeroase). Conform acestui
model se presupunea că membranele sunt alcătuite din lipide aranjate în
bistrat, orientate cu capetele polare spre exterior şi tapetate de o parte şi de
alta de proteine.
 Teoria membranei unitare a fost formulată de Robertson (1959) pe baza
cercetărilor de microscopie electronică. El a stabilit că toate membranele
plasmatice au o organizare ultrastructurală unitară, după modelul trilaminat
care implică o zonă centrală clară reprezentată de lipide, flancată de două
zone dense la fluxul de electroni reprezentate de proteine. Teoria membranei
unitare a constituit o dezvoltare a ipotezei paucimoleculare căreia îi sunt
consacrate concepte noi: universalitatea bistratului lipidic şi asimetria
chimică (glucidele sunt ataşate numai pe versantul extern). Pe baza
răspândirii generalizate a membranelor cu aceeaşi structură trilaminată şi cu
aceeaşi origine, Robertson introduce termenul de "structură membranară
unitară". Critica adusă acestor modele "lamelare" a fost că ignoră dinamismul
molecular (mişcări moleculare care participă la asigurarea funcţiilor
membranare, compartimentarea pe microdomenii), cât şi ideea existenţei
unor proteine transmembranare; criticile aduse teoriilor anterioare au
condus la elaborarea teoriei „mozaicului fluid”.

Teoria mozaicului fluid elaborată de Singer şi Nicolson în 1972 este acceptată

şi la ora actuală. Modelul de organizare moleculară al plasmalemei care corespunde
atât din punct de vedere structural, cât şi funcţional este cel de "mozaic fluid lipo-
proteic" (fig.V.1.):
- "mozaic" datorită numărului mare de molecule proteice plonjate în
dublul strat lipidic care dau aspectul mozaicat al "icebergurilor" care
plutesc în ocean;
- "fluid" datorită faptului că atât proteinele, cât şi lipidele sunt animate
de permanente mişcări care le permit realizarea funcţiilor în cadrul
membranei.

95
 Fig.V.l. Organizarea moleculară a plasmalemei (Alberts, 2002): imagine TEM a unui
fragment din plasmalema eritrocitelor umane (stg), prezentarea schematică
tridimensională a componentelor membranare (dr.)

2. PLASMALEMA (citolema, membrana plasmatică propriu - zisă)

Plasmalema reprezintă partea centrală a periferiei celulare, apare de aspect

trilaminat cu organizare moleculară de tip lipoproteic („mozaic fluid”) şi are
dimensiuni medii de 7,5 nm. Lipidele şi proteinele constituente îi conferă
permeabilitate selectivă.

2.1. Lipidele membranare şi rolul lor biologic

2.1.1 Natura şi organizarea lipidelor membranare
Membranele celulare conţin o mare diversitate de lipide care formează
matricea pentru fixarea proteinelor şi a celorlalte componente. Principalele clase
de lipide membranare sunt fosfolipidele, glicolipidele şi colesterolul care apar în
raportul cantitativ 70/5/25.
1. Fosfolipidele reprezintă aproximativ 70-75% din totalul lipidelor membranare. Ele
sunt de două categorii:
a) fosfogliceride (rezultate din esterificarea acizilor graşi saturaţi şi nesaturaţi
cu glicerina). Exemple de fosfogliceride: fosfatidilcolina (PC),
fosfatidiletanolamina (PE), fosfatidilserina (PS), fosfatidilinozitol (PI),
fosfatidilglicerol (PG), difosfatidilglicerolul sau cardiolipina (CE).
b) sfingolipide (rezultate din saturarea acizilor graşi cu aminoalcooli -
sfingozina), de exemplu sfingomielina cu cea mai mare răspândire în membrana
neuronală.
2. Glicolipidele sunt compuşi formaţi din lipide şi oligozaharide. Glicolipidele au
fost evidenţiate în membranele neuronale, membranele celulelor renale, hepatice,
musculare. Ele sunt de două categorii:
a) cerebrozide (lipid plus un oligozaharid: glucoza sau galactoză); porţiunea
glicozidică proiectată spre exteriorul membranei este implicată în
numeroase funcţii de recunoaştere intercelulară, în special în specificitatea
grupelor sanguine. Galactocerebrozida este o componentă de bază a mielinei,

96
 alcătuind 40% din lipidele stratului extern al plasmalemelor celulelor
Schwann.
b) gangliozide (lipid plus mai multe oligozaharide). Conţin lanţuri ramificate
până la 7 unităţi glucidice şi intervin de asemenea în numeroase funcţii de
recunoaştere celulară. Acidul sialic (N-acetil neuraminic este situat de regulă în
poziţie terminală, ceea ce conferă suprafeţei celulare încărcătură ionică
negativă (fig.V.2). Gangliozidele apar în cantităţi mai mici în plasmalemele
tuturor tipurilor celulare şi alcătuiesc 6% din lipidele stratului extern ale
plasmalemei neuronilor.

Fig.V.2. Câteva gangliozide reprezentative

NANA- ac. sialic, Gal-galactoză, Glc-glucoză, GalNAc-N-acetilgalactozamină
(după Alberts şi colab, 1986)

3. Colesterolul este un steroid absent la procariote, dar prezent ca lipid major în

membranele celulelor eucariote (fig.V.4). Proporţia este diferită la cele două
regnuri, găsindu-se în cantitate scăzută la regnul vegetal. În celulele animale se
găseşte în cantitate mai mare pe versantul lipidic extern al plasmalemei decât pe cel
intern. De asemenea, proporţia de colesterol este mai mare în membranele în
care predomină funcţia de barieră (plasmalema şi mielina), decât în majoritatea
endomembranelor. Molecula de colesterol este constituită din patru cicluri
carbonate acolate care îi conferă o anumită rigiditate; singura grupare polară
(hidrofilă) este gruparea OH a C3, ea fiind situată la interfaţă şi interacţionează cu
grupările vecine.
Compoziţia lipidică a membranelor celulare variază de la un tip celular la altul,
de la o specie la alta şi chiar în cadrul aceleiaşi celule, de la o membrană la alta. De
asemenea compoziţia în acizi graşi a fosfolipidelor este variabilă, ceea ce are
consecinţe asupra caracteristicilor fizice ale membranei, dar şi asupra activităţii
proteinelor de membrană.
2.1.2. Conformaţia lipidelor membranare.
Toate lipidele din membrană sunt molecule amfifile, amfipate. Ele posedă o
extremitate - cap (hidrofilă, polară) şi o extremitate - coadă (hidrofobă sau apolară),
adesea preponderentă (fig.V.3 şi V.5). Extremitatea hidrofilă este orientată spre
exterior, la contactul cu apa, iar cea nepolară este orientată spre interior. Acest
caracter amfipatic conferă lipidelor o proprietate fundamentală, aceea de

97
dispunere sub forma unui film bimolecular. Dispunerea în strat dublu, adoptată
spontan de fosfolipide, reprezintă structura de bază, matricea membranelor biologice.

Fig. V.3. Reprezentarea schematică a fosfatidilcolinei (stg);

modelul compact al moleculei (dr.)

Fig.V.4. Structura
colesterolului. Formula
chimică (A), reprezentare
schematică (B), model
compact (C).
Fig.V.

98
 Fig.V.5. Molecule de glicolipide

Fig.V.5. Molecule de glicolipide

2.1.3. Proprietăţile lipidelor din membrana celulară şi semnificaţia lor

biologică
a) Fiind molecule amfipate, la interfaţa cu apa se organizează spontan sub
formă de strat dublu lipidic care reprezintă forma cea mai stabilă de
autoasamblare a lipidelor. În cazul excesului de apă, forma de organizare este cea de
micelii (fig.V.6).
Odată formate, straturile duble lipidice au tendinţa să delimiteze
compartimente închise, evitându-se în acest fel contactul cozilor hidrofobe cu apa.
Se produce astfel o autoînchidere în urma căreia rezultă vezicule. Veziculele au
capacitatea de refacere (autoînchidere), chiar dacă peretele este dezagregat. Aceste
proprietăţi se exprimă şi in vitro, unde fosfolipidele extrase din biomembrane se
dispun spontan în strat dublu, formând membrane artificiale. Acestea au fost
utilizate în studii experimentale pentru formarea lipozomilor. Formarea poate fi
accelerată prin agitare mecanică. Lipozomii pot fi multilamelari sau unilamelari
(fig.V.7.) şi sunt utilizaţi în aplicaţii terapeutice, deoarece permit vehicularea
substanţelor medicamentoase în sistemul circulator şi dirijarea acestora către
celulele ţintă.

99
 Fig. V.6. Asamblarea moleculelor lipidice la contactul cu apa

Fig.V.7. Lipozomi. (A) imagine de microscopie electronică; (B) schema

b) Datorită mobilităţii lor, lipidele au rol în menţinerea fluidităţii

membranelor. Moleculele de fosfolipide prezintă mai multe tipuri de mişcări:
• mişcări în interiorul moleculei fosfolipidelor.
- mişcări de flexie a atomilor de carbon din grupările metilenice (-CH2-) din
lanţurile acizilor graşi. Aceste mişcări sunt mai active spre centrul stratului dublu
lipidic şi mai rigide spre gruparea polară;
- mişcări ale atomilor din gruparea polară.
• mişcări ale întregii molecule de fosfolipid:
- mişcări de translaţie (mişcări de difuziune laterală);

100
 - mişcări de rotaţie în jurul axei longitudinale a moleculei;
- mişcări de difuziune transversală (flip-flop) (fig.V.8).
Mişcările de difuziune laterală şi de rotaţie se petrec cu o viteză foarte mare,
într-o secundă o moleculă străbate circa 2 μ, pe când mişcarea de difuziune
transversală se face foarte încet, moleculele trecând dintr-un strat monolipidic în
celălalt în 7-14 zile.

Fig.V.8. Mişcările moleculelor de fosfolipide în stratul dublu lipidic

Prezenţa colesterolului influenţează puternic fluiditatea membranelor

(tabel.V.II). El creşte fluiditatea atunci când este introdus în straturi duble
lipidice, artificiale cu lipide saturate şi o scade în cazul prezenţei lipidelor
nesaturate; intercalarea sa între fosfolipidele membranei produce creşterea
rigidităţii lanţurilor de acizi graşi spre gruparea polară şi creşterea fluidităţii spre
interiorul membranei. Fluiditatea stratului lipidic este influenţată şi de factori
fizici (temperatură, presiune) şi chimici (acid arahidonic, medicamente, gradul de
nesaturare al acizilor graşi, raportul P/L). Fluiditatea membranelor este o condiţie
majoră a desfăşurării tuturor funcţiilor membranelor biologice.

A. Modulatori chimici
1. concentraţia colesterolului (colesterol/fosfolipide);
2. gradul de nesaturare a lanţurilor acizilor graşi din fosfolipide;
3. nivelul sfingomielinei (sfingomielină/lecitină);
4. fosfatidiletanolamina;
5. conţinutul de proteine în membrană ( proteine/lipide).
B. Modulatori fizici
1. temperatura;
2. presiunea hidrostatică.

Tabel V. II. Modulatori fiziologici ai microvâscozităţii membranei

(după Shinitzky, citat de Rusu)

101
 c) Lipidele membranare prezintă proprietatea de mezomorfism; trecerea din
starea cristalină în starea lichidă se realizează prin stări intermediare de cristal lichid.
La pH şi temperatură fiziologică, lipidele se găsesc în stare de cristal lichid, în
această stare fiind capabile să-şi îndeplinească rolurile. În urma modificărilor de
temperatură şi potenţial electric are loc blocarea lanţurilor de acizi graşi, ceea ce
conduce la modificări de permeabilitate până la moartea celulară.
d) Cele două monostraturi lipidice au o compoziţie lipidică sensibil diferită.
Asimetria lipidelor pe cei doi versanţi interesează toate tipurile de lipide. Astfel,
fosfolipidele care conţin colina (fosfatidilcolina, sfingomielina) predomină în
monostratul extern, pe când în monostratul intern sunt mai bine reprezentate
fosfolipidele cu grupări amino (fosfatidilserină, fosfatidiletanolamina). În cazul
membranei eritrocitului, 70% din fosfatidilcolina şi 80-85% din sfingomielina sunt
localizate în monostratul extern.
Cea mai pronunţată asimetrie o prezintă glicolipidele care sunt localizate
exclusiv pe versantul extern. Acest lucru demonstrează rolul lor în comunicarea
intracelulară şi posibil, un rol de receptor în legarea specifică a unor substanţe
străine.
e) Lipidele au rol în recepţionarea şi fixarea ionilor în cadrul transportului
transmembranar. Cel mai important ion, cu rol primordial în menţinerea structurii
membranei este Ca++. În cazul în care Ca++ este îndepărtat prin intermediul unui agent
chelator, se antrenează o scădere semnificativă a coeziunii membranei. Alţi cationi
legaţi de membrană din punct de vedere structural şi funcţional sunt Mg 2+, Na+, K+.

2.2. Proteinele din membranele biologice

2.2.1. Roluri, tipuri şi localizare
Dacă lipidele asigură funcţia de barieră a membranei celulare, proteinele
conferă funcţionalitate membranei, având rol de transport, enzimatic, de receptori şi
asigură adezivitatea intercelulară.
Concentraţia proteinelor membranare variază între 20 % în cazul mielinei şi
75% în membranele mitocondriale. Dimensiunile proteinelor sunt mai mari decât
ale lipidelor, astfel că la un procent de 50% proteine în membrane, corespund
aproximativ 50 molecule de lipide la o moleculă proteică.
Datorită diversităţii funcţiilor lor, varietatea proteinelor membranare este mai
mare decât cea a lipidelor.
Din punct de vedere structural şi funcţional, proteinele membranare sunt de
două tipuri: fibrilare - care îndeplinesc de regulă un rol plastic şi globulare -cu rol
enzimatic, funcţional.
Din punct de vedere topografic, în plasmalemă există două tipuri de
proteine, şi anume:
a) proteine periferice (extrinseci) ataşate la exteriorul dublului strat lipidic,
pe ambii versanţi. Ele interacţionează prin forţe electrostatice cu grupările polare ale
lipidelor sau cu proteinele intrinseci. În funcţie de monostratul lipidic pe care sunt

102
ataşate sunt denumite endoproteine (localizate pe versantul intern) şi ectoproteine
(localizate pe versantul extern).
Proteinele extrinseci alcătuiesc aproximativ 25% din totalul proteinelor
membranare. Se pot extrage relativ uşor prin tratarea cu soluţii diluate de săruri.
b) Proteine integrale (intrinseci) alcătuiesc 75% din totalul proteinelor
membranare. Ele sunt molecule amfifile (bimodale), alcătuite din două capete
polare (hidrofile) şi o zonă hidrofobă care străbate stratul dublu lipidic. Se inseră
asimetric în stratul lipidic (fig.V.9). Proteinele transmembranare (intrinseci) sunt
menţinute în plasmalemă prin interacţiuni hidrofobe cu bistratul lipidic şi pot fi
extrase din membrană, după o prealabilă solubilizare a lipidelor cu ajutorul
detergenţilor. Detergenţii dizolvă lipidele legate de proteinele integrale şi le
solubilizează; după îndepărtarea detergenţilor, proteinele integrale precipită.
Tehnica utilizată pentru separarea proteinelor transmembranare este electroforeza în
gel de poliacrilamidă, în prezenţa detergentului dodecilsulfat de sodiu (SDS).

2.2.2. Proprietăţile proteinelor membranare

 Prin forma şi dispoziţia lor, proteinele realizează sectorizarea plasmalemei în
endo şi ectodomenii hidrofile şi mezodomenii hidrofobe. Totodată ectodomeniul
lor (partea din moleculă care proemină pe versantul extern al plasmalemei) diferă de
endodomeniu (partea din moleculă localizată spre citosol sau mediul intracelular).
Fiecare este constituit astfel încât să interacţioneze cu ioni sau molecule diferite,
în medii diferite. Toate proteinele transmembranare poartă pe ectodomeniul lor
lanţuri ologozaharidice, fiind deci glicoproteine care vor lua parte alături de
glicolipide la alcătuirea glicocalixului.
 Numărul proteinelor care iau parte la alcătuirea membranelor diferă de la un
tip celular la altul şi de la un organit la altul. Astfel, unele membrane conţin 1-3
proteine majore cum sunt bastonaşele retiniene, mielina, reticulul sarcoplasmatic.
Alte membrane conţin zeci de tipuri de proteine, de exemplu membranele
mitocondriale, plasmalema etc.
 Localizarea specifică a unor enzime în membrane face ca enzimele
respective să fie folosite ca "enzime marker". Exemple sunt: 5'-nucleotidaza pentru
plasmalema, monoaminoxidaza (MAO) pentru membrana externă a mitocondriei,
citocromoxidaza şi adenozintrifosfataza (ATP-aza) pentru membrana internă a
mitocondriei, glucozo-6 fosfataza pentru reticulul endoplasmatic etc.
 Proteinele intrinseci ale membranei prezintă două tipuri distincte de mişcare:
a) rotaţie rapidă în jurul axului proteinei, perpendicular pe planul stratului lipidic.
b) difuziunea laterală rapidă în interiorul aceluiaşi strat bimolecular lipidic. Ambele
tipuri de mişcare sunt o rezultantă a fluidităţii dublului strat lipidic. Coeficientul de
difuziune laterală scade foarte mult în tranziţiile de fază ale lipidelor, când proteinele
se reunesc în conglomerate. Imobilizarea completă se produce la trecerea lipidelor
din faza de cristal-lichid în faza solidă, sub influenţa temperaturii.
 Proteinele extrinseci (endo şi ectoproteine) sunt solidarizate în planul
membranei, fie prin ataşare directă la lipidele membranare cu care formează
sisteme lipoproteice de membrană, fie prin ataşare la domeniile hidrofile ale
proteinelor intrinseci (fig. V.10).

103
 Fig.V.9. Tipurile şi localizarea proteinelor din plasmalema

Fig. V.10. Posibilităţi de ataşare a proteinelor periferice

 Din punct de vedere al nivelului de structură, proteinele intrinseci prezintă în

mare parte o structură terţiară cu 1-7 şi chiar zeci de domenii transmembranare.
 Proteinele transmembranare prezintă multiple asimetrii. S-a arătat deja că
grupările glucidice sunt localizate exclusiv pe ectodomeniul, nu şi pe
endodomeniul moleculei proteice. O altă asimetrie derivă din faptul că partea
proteinei aflată în stratul dublu lipidic este de obicei mult mai mică comparativ
cu partea ce predomină în afara lui. Părţile din moleculă situate în afara stratului

104
dublu lipidic permit stabilirea interacţiunilor cu matricea extracelulară şi cu
citoplasma.
2.3. Modificări ale configuraţiei componentelor membranare
Datorită mişcărilor la care participă, macromoleculele din componenţa
membranelor îşi pot schimba conformaţia.
Mişcările laterale în planul membranei crează o zonă cu proprietăţi speciale
datorită predominenţei unei molecule particulare de fosfolipid sau proteină.
Aceste mişcări pot fi induse de mecanisme celulare sau extracelulare. Exemple în
acest sens sunt formarea canalelor hidrofile, formarea interacţiunilor stabile cu
alte celule (joncţiuni), endocitoza, exocitoza etc. Proteinele intrinseci pot
prezenta modificări de conformaţie, ceea ce le asigură rolul de transportori ai apei,
ionilor, glucozei etc.
Proteinele extrinseci de pe versantul intern, precum şi cele intrinseci care
proemină spre citosol, se continuă cu elemente ale citoscheletului (microfilamente,
microtubuli). Astfel, ele au rol de ancorare a citoscheletului şi de menţinere a
formei celulare.
Proteinele extrinseci de pe versantul extern al bistratului lipidic participă la
legarea tranzitorie a diferitelor substanţe informaţionale (hormoni, neuro
transmiţători), substanţe care traversează membrana (metaboliţi), ori care iau parte
la reacţii biochimice (ex. coagularea).

2.4. Dispoziţia topografică a apei şi ionilor în membrane

După cum s-a arătat anterior, la baza organizării tuturor membranelor
celulare se află structurile lipoproteice hidratate de o parte şi de alta a filmului
lipidic hidrofob. Din această cauză, în microscopia electronică membranele
prezintă imaginea trilaminată caracteristică (strat electronoclar aşezat median
încadrat de două straturi electronodense).
Celelalte structuri cu compoziţie proteică (glicolema şi citoscheletul
membranar) care încadrează plasmalema sunt şi ele puternic hidratate, dar sunt mai
greu evidenţiabile decât lipoproteinele în imaginile electronomicroscopice de rutină.
Prin metode speciale de evidenţiere, cum este metoda difracţiei în raze X, s-a
demonstrat că apa "legată" este esenţială pentru integrarea structurilor
lipoproteice în membrană.
Apa de la nivelul suprafeţei celulare este distribuită în două zone ale
membranei:
• zona externă sau frontul E cuprinde foiţa externă a plasmalemei şi
glicocalixul;
• zona internă sau frontul P (plasmatic) cuprinde foiţa internă a plasmalemei şi
citoscheletul membranar.
Cele două zone hidrofile sunt despărţite de o zonă intermediară hidrofobă care
corespunde filmului lipidic, electronoclar.
a) Zona hidrofilă externă (frontul E) prezintă pe suprafaţa sa radicali
ionizabili, în majoritate anioni organici care conferă un bilanţ general negativ al
suprafeţelor celulare.

105
 Potenţialul zeta reprezintă potenţialul din "zona de alunecare", deci zona
situată la l mm extern de suprafaţa plasmalemei. Acesta este cu câţiva mV mai mic
decât adevăratul potenţial de suprafaţă al plasmalemei.
b) Zona hidrofilă internă (frontul P) a membranei celulare este şi ea
bogată în radicali ionogeni elecronegativi, între care predomină radicalii PO4- de pe
suprafeţele proteinelor. La un pH fiziologic, frontul P este mai bogat în grupări
electrogene negative decât frontul E.
În repaus, faţa internă a membranei celulare are un potenţial electric de -
50mV până la -100 mV faţă de faţa externă. Această valoare este denumită
potenţial electric de repaus.
Potenţialul de repaus sau potenţialul electric transmembranar este valoarea
în mV a diferenţei de potenţial electric dintre interiorul şi exteriorul suprafeţei
celulare. El se datorează distribuţiei inegale a ionilor care prezintă sarcini
electrice pe cei doi versanţi. Repartiţia unui anumit ion pe suprafaţa membranei
este determinată de propria concentraţie, dar este influenţată şi de ceilalţi ioni din
sistemul membranar. Un sistem membranar este în echilibru atunci când suma
totală a sarcinilor electrice pozitive şi negative de pe ambele feţe sunt egale
(echilibrul Gibbs-Donnan). Conform acestui principiu, un ion cu o anumită sarcină
electrică poate traversa membrana numai atunci când în schimbul său vine un alt ion
de pe faţa opusă care transportă o sarcină similară şi egală.
Permeabilitatea membranei este diferită pentru diverşi ioni, astfel:
a) este permeabilă pentru apă şi foarte permeabilă pentru Cl- şi HCO3-
b) este impermeabilă pentru anionii organici electronegativi de pe frontul P
(radicali fosfaţi şi izotianaţi) şi de pe frontul E (anioni COO- ai acidului sialic).
c) prezintă permeabilitate selectivă pentru K+, Na+ şi Ca++. Aceştia sunt
denumiţi ioni mobili deoarece în urma unor stimuli, echilibrul electrostatic se
destabilizează şi ei sunt schimbaţi de pe o faţă a membranei pe alta; se produce în
acest fel depolarizarea membranei.
Celulele îşi desfăşoară activitatea normală numai dacă reuşesc să menţină o
concentraţie de Na+, Cl- şi Ca++ mai mică decât cea a mediului extracelular şi o
concentraţie de K+ mai mare decât cea extracelulară.
Mecanismele implicate în schimbul acestor ioni anorganici se află localizate la
nivelul membranei şi se desfăşoară cu consumul a 25% din întreaga energie a celulei
(v. Cap.”microtransport”).
Distribuţia ionilor anorganici variază de la un tip celular la altul şi chiar în
planul suprafeţei celulei. Astfel, Ca++ poate fi mai concentrat pe frontul E al unui tip
de celule şi pe frontul P al altui tip celular. Variabilitatea locurilor de legare a Ca++
pe suprafaţa celulară se datorează anionilor organici (care exercită atracţie asupra
ionilor de calciu şi stabilesc cu acesta legături electrostatice) şi diferenţei în
distribuţia calmodulinelor în citoscheletul membranar. Calmodulinele sunt
proteine cu mare afinitate pentru calciu. Ele sunt distribuite în toate celulele cu
variaţii concentraţionale diferite de la un tip celular la altul.
Încărcarea electrică negativă a suprafeţei celulare este dată de grupările
polare ale fosfolipidelor, glicoproteinelor sulfatate, glicozaminoglicanilor şi
radicalilor carboxilici ai acidului sialic.

106
 Pe suprafaţa celulelor există şi un număr scăzut de radicali cationici,
precum şi numeroşi cationi anorganici (Ca++, Na+). Datorită predominenţei sarcinilor
electrice negative de pe frontul E, celulele izolate în culturi migrează la polul pozitiv
atunci când prin mediul de cultură este trecut un curent electric. Densitatea
sarcinilor electrice nu este distribuită uniform în planul suprafeţei şi nici în
grosimea zonei externe. Astfel, din punct de vedere elctrochimic suprafaţa celulară
prezintă trei straturi concentrice (fig.V.11):
 suprafaţa plasmalemei (porţiunea cea mai profundă a frontului E), cu
sarcinile electrice negative cele mai frecvente;
 stratul median, cu o grosime de 1nm în care moleculele de apă şi ionii
metalici sunt imobili datorită atracţiei exercitate de suprafaţa plasmalemei;
 lamina externă a glicolemei în care ionii sunt mobili, deoarece forţa de atracţie a
plasmalemei este scăzută. La contactul dintre stratul ionilor mobili şi cel al ionilor
imobili se găseşte "zona de alunecare".
Încărcătura electrică negativă de pe faţa externă a plasmalemei determină
existenţa la acest nivel a unui câmp electrostatic denumit potenţial de suprafaţă. La
un pH fiziologic, valoarea potenţialului de suprafaţă este cuprinsă între -8,5 mV
şi -38 mV, cu o medie de -28 mV.
Potenţialul de suprafaţă se măsoară prin microelectroforeză, tehnică ce
constă în măsurarea mobilităţii celulelor plasate într-un câmp electric.

Fig.V.11. Schema
repartiţiei
încărcăturii electrice
la suprafaţa celulei
(A) şi a potenţialului
zeta (B)

107
3. GLICOLEMA (glicocalix)

3.1. Localizare, organizare moleculară

Prin tehnici de impregnare metalică şi coloraţie negativă s-a demonstrat că
suprafaţa externă a membranei prezintă un înveliş cu aspect pufos, numit
glicolemă, glicocalix, înveliş dulce al celulei, denumire datorată conţinutului
crescut în glucide. Este reprezentat de lanţuri oligozaharidice ancorate de
ectodomeniul proteinelor extrinseci şi transmembranare şi de unele fosfolipide din
stratul extern al stratului bimolecular lipidic. Glicolema este prezentă la toate
tipurile de celule eucariote şi are o grosime variabilă de la un tip celular la altul
(10-100 nm, cu o medie de 50 nm). Este mai bine reprezentată la polul apical al
celulelor absorbante (ex. enterocite).
În microscopia fotonică este greu de diferenţiat, se evidenţiază prin metode
citochimice (PAS) sau cu albastru alcian datorită abundenţei glucidelor din
compoziţia sa. În microscopia electronică apare alcătuită din două lamine, una
internă mai puţin densă, cu o grosime de aproximativ 20 nm şi o lamina externă mai
densă, cu o grosime de aproximativ 30 nm. Lamina externă vine în legătură cu
matricea extracelulară, iar cea internă cu plasmalema.
Din punct de vedere biochimic, glicolema este alcătuită din substanţe
anorganice: apă şi ioni (îndeosebi Ca++) legaţi selectiv în reţeaua oligozaharidică,
pentru a fi disponibili proceselor intracelulare. Dintre substanţele organice fac parte
grupările glucidice ale glicoproteinelor şi glicolipidelor din plasmalemă, dar şi
glicoproteine şi proteoglicani secretaţi de celule şi adsorbiţi apoi pe suprafaţa
celulară (fig.V.12).

Fig. V. 12. Organizarea moleculară a glicocalixului

108
 Dintre cele aproximativ 100 de zaharide naturale, în glicoproteinele şi
glicolipidele membranare se găsesc doar 9, principale fiind: galactoza, manoza,
fructoza, galactozamina, glucozamina, glucoza şi acidul sialic (N -
acetilneuraminic, NANA). Extremităţile lanţurilor şi ale ramificaţiilor lor sunt
ocupate de acidul sialic, glucoza nefiind niciodată admisă ca monozaharid
terminal. La baza lanţurilor oligozaharidice se află un anumit monozaharid care
se leagă de un aminoacid specific al proteinei transmembranare, astfel încât nu
este posibilă decât interacţiunea dintre cinci tipuri de monozaharide şi cinci tipuri
de aminoacizi corespunzători. Compoziţia, ordinea moleculară şi aşezarea lanţurilor
oligozaharidice legate de proteinele transmembranare conferă specificitate
funcţională şi identitate fiecărui tip de celulă, datorită numeroaselor variante
moleculare determinate de monozaharidele componente. De exemplu, trei aminoacizi
diferiţi pot da naştere la 6 tripeptide. Trei monozaharide diferite pot produce 1056
de trizaharide diferite. Prezenţa acidului sialic la capătul lanţurilor oligozaharidice
ale glicolipidelor conferă sarcină electrică negativă suprafeţei celulelor eucariote.

3.2. Funcţiile glicolemei

a) joacă rol important de protecţie şi participă la adezivitatea intercelulară în
special în ţesutul epitelial;
b) asigură individualitatea celulei, deoarece glicoproteinele sunt specifice nu
numai speciei, ci şi tipului celular. Grupele sanguine umane A, B, O sunt
determinate de grupările glucidice terminale ale glicolipidelor şi glicoproteinelor din
membrana eritrocitului.
c) joacă un rol important în mecanismul de recepţie a mesajelor, deoarece
grupările glucidice terminale ale glicoproteinelor intră în alcătuirea receptorilor
specifici pentru molecule biologic active (ioni, hormoni, neurotransmiţători,
medicamente, toxine etc);
d) îndeplineşte rol imunologic, deoarece la nivelul său sunt localizate
antigenele A, B, Lewis; antigene terminale specifice, citolizine H etc.;
e) îndeplineşte funcţia de filtru ionic întârziind intrarea ionilor de K+ în
celulă şi ieşirea ionilor de Na+. De asemenea, deoarece prezintă încărcătură
electrică negativă stochează temporar Ca++ pentru nevoile ulterioare ale celulei.
f) prin conţinutul în proteoglicani îndeplineşte funcţia de lubrefiere,
amortizarea şocurilor, intervine în procesul de "captare" al substanţelor ce
urmează a fi endocitate, asigură spaţiul extracelular cu cationi.

3.3. Implicaţii medicale

 Boli metabolice. Etiologia unor maladii metabolice se poate explica prin
alterarea structurilor membranare care controlează endocitoza şi
permeabilitatea. Toate celulele acţionează sub control hormonal şi nervos.
Pentru aceasta, ele prezintă receptori de suprafaţă capabili de a recunoaşte
şi a cupla specific cu diferiţi mesageri. Alterarea moleculară a receptorilor
de suprafaţă nu le permite acestora recunoaşterea şi ataşarea mesagerului
(hormonului de exemplu), ceea ce determină modificări majore ale
metabolismului celular.

109
• Maladii virale. Fiind biofite obligatorii, virusurile pătrund în celulele
umane şi utilizează mecanismele de sinteză a acestora pentru a se
multiplica. Pătrunderea intracelulară a materialului genetic viral are loc
ca urmare a cuplării glicoproteinelor virale cu receptorii celulari localizaţi
specific: în suprafaţa limfocitelor T pentru HIV, în suprafaţa limfocitelor B
pentru virusul Epstein-Barr etc. În acest caz, alterarea moleculară a
receptorilor face imposibilă ataşarea virusurilor pe celulele „ţintă”, deci are
un efect benefic pentru organism, deoarece individul infectat va fi doar purtător
al virusului, fără să dezvolte boala. Cercetări recente de inginerie genetic ă
(axate în principal pe ataşarea virusului HIV) urmăresc realizarea unor
mutaţii la nivelul genelor care codifică sinteza receptorilor membranari. S-ar
putea astfel realiza receptori modificaţi care să nu permită ataşarea
virusurilor la membrana celulară.
• Rejetul de grup sanguin şi de organ. La nivelul glicolemei sunt localizaţi
determinanţii antigenici ai grupelor sanguine (aglutinogenele A şi B) precum şi
antigenele de histocompatibilitate (HLA). Aglutinogenele A şi B sunt
molecule de suprafaţă a căror distribuţie în glicolema hematiilor determină
existenţa grupelor sanguine. Atunci când hematiile care prezintă în suprafaţă
antigenul A, sunt puse în contact cu un ser care conţine anticorpi anti-A,
anticorpii „recunosc" situsurile antigenice ale celulelor străine şi determină
aglutinarea hematiilor şi hemoliză.
• Celulele canceroase. Celulele sănătoase introduse în mediu de cultură se
„recunosc", proliferează până intră în contact una cu cealaltă după care îşi
opresc diviziunile; proprietatea este denumită inhibiţie de contact. Din
contră, celulele canceroase manifestă un caracter „asocial"; îşi pierd
inhibiţia de contact şi proliferează anarhic, determinând formarea de straturi
celulare suprapuse în mediul de cultură. Acest comportament se explică
prin incapacitatea de a primi semnale venite din mediul înconjurător,
incapacitate determinată de alterări ale extremităţilor receptorilor de la
nivelul glicolemei.

4. CITOSCHELETUL MEMBRANAR (corticala celulară)

Cea de-a treia componentă a suprafeţei celulare este situată pe faţa internă
a plasmalemei şi are o grosime de 5-9 nm. Citoscheletul membranar este o
structură exclusiv proteică, vizibilă doar în ME, care solidarizează proteinele
plasmalemale cu proteinele citoscheletului celular.
În microscopia electronică se prezintă ca o reţea fibrilară orientată
neuniform care conferă susţinerea şi flexibilitatea periferiei celulare.

4.1. Organizare moleculară

Organizarea moleculară a citoscheletului membranar a fost studiată iniţial
pe membrana eritrocitelor, la care corticala celulară reprezintă aproximativ
60% din masa proteinelor membranare. Reţeaua proteică este formată din
proteine structurale şi funcţionale, după cum urmează:

110
  reţeaua proteică de bază este realizată din tetrameri de spectrină;
 în nodurile reţelei se situează complexe proteice care solidarizează
reţeaua la proteinele intrinseci ale plasmalemei;
 pe braţele reţelei sunt localizate proteine de legătură cu
citoscheletul celular.
 în ochiurile reţelei se găsesc protein-enzime care modulează
polimerizarea şi interacţiunea proteinelor structurale.

4.1.1. Proteine structurale

Prin tehnica de electroforeză în gel de poliacrilamidă au fost izolate şi
studiate un mare număr de proteine structurale, dintre care :
Spectrina este o proteină fibrilară alcătuită din două subunităţi: α şi β
(heterodimer; cu greutăţi moleculare de 240.000 şi respectiv 220.000 daltoni).
Dimerii au formă de bastonaş. Polimerizarea heterodimerilor cu răsucirea
subunităţilor una în jurul celeilalte duce la formarea unor tetrameri lungi care
reprezintă structura de bază a reţelei.
Ankirina este o proteină globulară care leagă proteina banda 3 de reţeaua
de spectrină. Are o greutate moleculară de 200.000 daltoni. Interacţiunea
spectrină-ankirină-proteina banda 3 ancorează citoscheletul la nivelul
membranei celulare.
Actina se găseşte sub formă fibrilară (actina F); este compusă din 30 de
monomeri de actina G care alcătuiesc un lanţ dublu helicoidal cu o lungime de
aproximativ 25 nm. Actina se asociază cu spectrina şi proteina banda 4.1.
Proteina banda 4.1 este o proteină globulară care se leagă de capetele
libere ale tetramerilor de spectrină. Greutatea moleculară este de 78.000-82.000
daltoni. Are rol în conectarea citoscheletului membranar la proteinele
intrinseci ale plasmalemei şi în interacţiunea spectrină-actină.
În concluzie, citoscheletul membranar este realizat dintr-o reţea de
tetrameri de spectrină solidarizată cu proteinele integrale ale plasmalemelei
şi cu reţeaua proteică a citoscheletului celular (fig.V.13).

Fig.V.13. Organizarea moleculară a citoscheletului membranar

111
4.1.2. Proteine funcţionale
Calmodulinele sunt proteine ale căror molecule cuprind până la 147
aminoacizi cu 4 locusuri de legare a Ca++. Acest grup de proteine joacă un rol
important în reglarea proceselor intracelulare.
Legăturile dintre diferite tipuri de proteine care intră în alcătuirea
citoscheletului membranar, ca şi gradul lor de polimerizare sunt modulate prin
intermediul unor proteine reglatoare cum sunt: gelsonina (calcium-dependentă),
filamina, fimbrina, proteinkinaze, proteinfosfataze etc.

4.2. Rolurile citoscheletului membranar

a) Rol de susţinere a arhitectonicii suprafeţei celulare. Experienţele
efectuate pe membrane eritrocitare au demonstrat că liza bistratului
molecular lipidic cu detergenţi permite menţinerea citoscheletului membranar
(păstrându-se astfel nemodificată forma celulei). Dacă însă se distruge
citoscheletul membranei prin tratarea cu soluţii cu forţă ionică mică, celula
se fragmentează în mici vezicule.
b) Citoscheletul membranar conferă membranei elasticitate şi rezistenţă.
Elasticitatea se datorează dispoziţiei în reţea a proteinelor fibrilare, iar
rezistenţa este atribuită complexelor proteice de la nivelul nodurilor reţelei.
c) Rol în adezivitatea intercelulară. Filamentele de actină din componenţa
citoscheletului membranar interacţionează cu plasmalema prin intermediul
unei proteine numită vinculină (proteină izolată din plăcile de adeziune –
regiuni specializate ale plasmalemei în care se termină fibrele de stress ale
fibroblastelor). În celulele canceroase are loc o alterare a vinculinei datorată
fosforilării ei sub acţiunea tirozinkinazelor produse de diverse oncogene.
Astfel, alterarea vinculinei determină alterarea legăturilor citoschelet-
plasmalemă, ceea ce conduce la pierderea formei specifice a celulelor, ele
tinzând spre rotunjire. În acelaşi timp, celulele canceroase îşi micşorează mult
capacitatea de adezivitate, în felul acesta ele putând fi uşor antrenate de
curentul sanguin şi transportate la distanţă (metastazare).
d) Rol în motilitatea periferiei celulare. Citoscheletul membranar iniţiază şi
participă la procesul de emitere a pseudopodelor, precum şi la invaginarea
suprafeţei celulare în timpul fenomenului de pinocitoză.
e) Datorită legăturilor de continuitate cu citoscheletul celular are rol în
direcţionarea substanţelor endocitate în interiorul citoplasmei.
f) Rol în recepţia şi transmiterea intracelulară a mesagerilor. Calciul şi
nucleotizii ciclici sunt mesageri intracelulari de ordinul II; citoscheletul
celular participă la formarea şi transmiterea lor către diferite organite
„ţintă” din interiorul celulei.

4.3. Implicaţii medicale

 Plachetele sanguine sunt fragmente celulare derivate din fragmentarea
megacariocitelor. Au rol important în coagularea sângelui şi în vindecarea
rănilor. Citoscheletul unei plachete trebuie să suporte rearanjamente complicate
în timpul reacţiei de coagulare a sângelui, rearanjamente care induc

112
numeroase modificări ale formei. Din această cauză, citoscheletul plachetar
necesită componente proteice suplimentare (ex.fodrina), faţă de citoscheletul
eritrocitelor. Malsinteza fodrinei, determinată genetic, conduce la
imposibilitatea modificărilor de formă plachetară şi în consecinţă la
alterarea mecanismului de coagulare.
 În celulele musculare contracţia este influenţată de legătura reţelei
corticale cu sarcolema. Pe faţa citoplasmatică a sarcolemei celulelor musculare
striate cardiace şi scheletale a fost evidenţiată prezenţa unei proteine
numită distrofină. Alterarea cantitativă sau calitativă a sintezei acesteia
determină apariţia unui grup de boli ereditare caracterizate prin distrugerea
celulei musculare (distrofia musculară Duchenne, distrofia musculară Becher).
 Experienţele efectuate pe eritrocite au demonstrat că citoscheletul
membranar menţine forma de disc biconcav a celulei, şi în acelaşi timp asigură
flexibilitatea şi deformabilitatea sa, fapt esenţial pentru ca eritrocitul să poată
străbate capilarele sanguine cu un diametru mai mic decât al său. Defecte
genetice ale sintezei proteinelor din componenţa citoscheletul membranar
determină instabilitatea acestuia, fapt ce duce la apariţia unor anemii hemolitice.
Astfel, defecte ale spectrinei care constau în scăderea capacităţii de a forma
tetrameri determină sferocitoza ereditară şi piropoikilocitoza ereditară.
Absenţa ankirinei determină boala denumită eliptocitoza ereditară.

113
Capitolul VI

FUNCŢIILE MEMBRANEI CELULARE

Periferia celulară este o structură stratificată cu o compoziţie moleculară şi
macromoleculară complexă care delimitează celula de mediul extracelular,
controlează schimburile cu mediul înconjurător, participă la comunicarea intra
şi intercelulară şi realizează recunoaşterea şi asocierea intercelulară.

1. FUNCŢIA DE ADEZIVITATE

Adezivitatea reprezintă capacitatea celulelor de a realiza contacte între două

sau mai multe celule sau între celule şi alte substraturi.
Membrana celulară este implicată în fenomenele de recunoaştere şi
adezivitate intercelulară. Adezivitatea este o proprietate a suprafeţei tuturor
celulelor şi se manifestă atât in vivo, cât şi in vitro faţă de un substrat
corespunzător. Din punct de vedere al adezivităţii, asocierea poate fi temporară:
asocierea faţă de un substrat în culturi celulare sau in vivo luând contact pasager
cu alte celule (leucocitele cu bacteriile) sau permanentă: celulele din cadrul
ţesuturilor. În ţesuturi, adezivitatea se manifestă în două moduri:
- celulele se asociază între ele (adezivitate celulă-celulă);
- celulele se asociază la membrana bazală (adezivitate celulă-matrice
extracelulară).
Fenomenul de recunoaştere şi asociere intercelulară este prezent în toate
etapele de dezvoltare ale populaţiilor celulare şi se manifestă pe toată durata de
viaţă a individului. Astfel, el stă la baza recunoaşterii şi unirii gameţilor, permite
diferenţierea şi organizarea ţesuturilor în cadrul embriogenezei, are importanţă
capitală în integrarea normală a celulelor în ţesuturile organismelor adulte,
precum şi în evoluţia unor fenomene cum sunt: regenerarea ţesutului, inflamaţie,
proliferare malignă.
Adezivitatea celulelor la matricea extracelulară este mediată de un sistem
de molecule matriciale cărora le corespund molecule receptor ale suprafeţei
celulare.
Adezivitatea celulă-celulă este mediată de un sistem de glicoproteine
integrale ale plasmalemelor adiacente care au locuri de interacţiune
complementare. Acest tip de adezivitate, mediată de molecule şi complexe

114
moleculare este denumită adezivitate simplă. Ea a fost pusă în evidenţă la
nivelul suprafeţelor celulelor hepatice, neuronilor etc. Există însă ţesuturi (în
special epiteliale) supuse unor solicitări mecanice crescute (de exemplu epiteliul
intestinal, epiteliile de acoperire etc.). Celulele acestor epitelii sunt strâns legate
una de alta prin intermediul unor diferenţieri locale ale plasmalemei şi ale
matricei sau ale plasmalemelor adiacente. Acestea dau o conformaţie stabilă
locului de joncţiune şi poartă denumirea de dispozitive joncţionale speciale.
Joncţiunile au dimensiuni de zeci de nanometri, nu pot fi vizualizate în MO, dar
sunt uşor de evidenţiat în ME. Toate joncţiunile au o organizare moleculară de
tip proteic.

1.1. Clasificarea funcţională a joncţiunilor:

1) Joncţiuni de etanşeizare
- zonula occludens (joncţiunea strânsă)
2) Joncţiuni de ancorare
a. cu participarea filamentelor de actină
- celulă-celulă: zonula adherens
- celulă-MEC: contacte focale sau plăci de adeziune
b. cu participarea filamentelor intermediare
- celulă-celulă: desmozomi
- celulă-MEC: hemidesmozomi
3). Joncţiuni de comunicare
- joncţiunea GAP (nexus)
- sinapsa chimică

1.2. Organizare moleculară, localizare şi rol

1.2.1. Joncţiunile de etanşeizare
 Joncţiunea strânsă (zonula occludens)
Joncţiunile strânse se realizează prin "sudarea" plasmalemelor a două
celule vecine, spaţiul intercelular lipsind în totalitate. La edificarea acestor
dispozitive participă proteinele integrale ale plasmalemelor adiacente care
traversează membranele, se dispun în şiruri de câte două şi se sudează în spaţiul
extracelular asemănător unui "fermoir". Proteinele care iau parte la organizarea
zonulei occludens sunt ocludina şi claudina (fig.VI.1). Datorită acestei
structuri, ele alcătuiesc dispozitive de adezivitate impermeabile care separă
net compartimentele tisulare cu compoziţii chimice diferite. Sunt situate în
apropierea polului apical al tuturor celulelor care delimitează lumenul unor
cavităţi şi au rolul de a împiedica pătrunderea macromoleculelor din lumen în
spaţiile intercelulare. Cele mai bine studiate sunt joncţiunile strânse din
apropierea polului apical al celulelor absorbante intestinale, unde alcătuiesc în
ansamblu un "cadru de închidere" pe toată suprafaţa absorbantă. Prin aceasta se
împiedică scurgerea fluidelor printre celule, toate substanţele fiind obligate să
traverseze zona apicală prevăzută cu microvili. De exemplu, glucoza este
pompată activ din lumenul intestinal în celulă prin suprafaţa apicală, iar din
celulă trece în sânge prin difuziune mediată de transportori situaţi în zonele

115
bazo-laterale ale plasmalemei. Joncţiunile strânse împiedică retrodifuziunea
glucozei din spaţiul intercelular în lumenul intestinal.
Din acest punct de vedere, zonulla occludens joacă un rol principal în
împărţirea în domenii a suprafeţelor celulare: un domeniu apical-absorbant şi un
domeniu laterobazal.

Fig.VI.l. Organizarea moleculară a joncţiunii strânse (după Alberts et al., 2002)

1.2.2. Joncţiunile de ancorare

 Zonula adherens
Organizarea moleculară cuprinde:
a) proteine de ataşare la citoscheletul celular sunt reprezentate de un
mănunchi de filamente de actină localizat pe faţa internă a plasmalemei, care
înconjoară ca o bandă domeniul lateral al celulei epiteliale. Benzile dintre
celulele vecine sunt situate la acelaşi nivel (fig.VI.2).
b) proteine de ancorare intracelulară; filamentele de actină se ataşează
la membrană prin intermediul unor proteine de ancorare numite catenine α, β şi γ
(plakoglobina), vinculină, α-actinina (fig.VI.3.).
c) proteine care solidarizează plasmalemele în spaţiul extracelular;
acestea fac parte din clasa de proteine Ca ++- dependente numite cadherine.
Cadherinele reprezintă principalele molecule de adezivitate celulară
(CAM) ale ţesuturilor vertebratelor. Sunt descrise 4 tipuri „clasice” şi un mare
număr de cadherine „non-clasice” din care mai mult de 50 sunt exprimate în
ţesutul nervos. Cele 4 tipuri „clasice” sunt: E-cadherina (în ţesuturile
epiteliale), N-cadherina (în ţesutul nervos, cardiac, muşchi scheletic,
cristalin), P-cadherina (în ţesutul placentar, epiderm şi epiteliul mamar) şi VE-
cadherina (la nivelul celulelor endoteliale). Datorită numărului mare în care au
fost descrise sunt cunoscute sub denumirea de superfamilia proteică a
cadherinelor.

116
 Fig. VI.2. Localizarea
zonulei
adherens la nivelul
domeniului lateral al
celulelor absorbante

Fig.VI.3.Organizarea
moleculară a zonulei
adherens

Fig.VI.3.O
rganizarea
 Contactele focale (plăcile de adeziune)
moleculară
Plăcile de adeziune sunt structuri proteice care fixează celulele la matricea
a zonulei
extracelulară, mai exact la membrana bazală. Organizarea moleculară
adherens.cuprinde
trei clase de proteine (fig. VI. 4):
a) proteine de ataşare la citoscheletul celular reprezentate de filamente de actină;
b) proteine de ancorare intracelulară: talina, vinculina, α-actinina, filamina;
c) proteine de adeziune transmembranară numite integrine. Domeniul extra
celular al integrinelor transmembranare se fixează la componentele proteice ale

117
matricei extracelulare, în timp ce domeniile intracelulare se fixează indirect la
filamentele de actină. Fixarea este mediată de proteinele de ancorare
intracelulară.

Fig. VI. 4. Participarea

integrinelor la organizarea
moleculară a plăcilor de
adeziune

Integrinele formează o mare clasă de receptori omologi transmembranari

care concură la ataşarea celulelor la MEC. Molecula este formată din două sub-
unităţi glicoproteice transmembranare (α şi β), unite prin legături necovalente.
Fixarea acestor domenii extracelulare la diferite proteine matriciale depinde de
concentraţia cationilor bivalenţi Ca++ sau Mg ++ din spaţiul extracelular. Ca
orice receptor, integrinele au şi rolul de a activa căile de semnalizare
intracelulară care „comunică” celulei caracterele matricei la care s-a ataşat.
Implicaţii medicale
Integrinele se găsesc în membranele tuturor celulelor şi au afinitate pentru
liganzi extracelulari de tipul: laminină, fibronectină, fibrinogen,
imunoglobuline. La om au fost descrise alterări genetice care conduc la
malsinteza subunităţilor β ale integrinelor. Astfel:
- imposibilitatea sintezei fragmentului proteic corespunzător subunităţii β 2
determină incapacitatea leucocitelor de a contacta imunoglobulinele
(anticorpii). Boala se numeşte insuficienţă de adeziune leucocitară şi se
caracterizează prin infecţii bacteriene repetate;
- malsinteza sau absenţa sintezei fragmentului peptidic corespunzător
subunităţii β3 determină incapacitatea trombocitelor de a ataşa fibrinogenul în
vederea realizării unor etape din procesul de coagulare. Boala poartă numele de
maladia Glanzmann, iar simptomatologia principală este reprezentată de
hemoragii.

118
 Desmozomii (macula adherens)
Elementele care concură la organizarea unui desmozom sunt:
a) membranele plasmatice adiacente aşezate paralel care încadrează un spaţiu
intercelular de 25-30 nm;
b) pe feţele citoplasmatice ale plasmalemelor adiacente se găsesc două
formaţiuni discoidale alcătuite din proteine de ancorare intracelulară numite
plakoglobină şi desmoplakină care în ME apar de aspect electronodens. Ele
sunt responsabile de ataşarea elementelor citoscheletului celular (filamentele de
keratină) la proteinele de adezivitate transmembranară.
c) Proteine de adezivitate transmembranară: desmogleina şi
desmocolina care fac parte din familia cadherinelor. Prin interacţiunea
domeniilor lor extracelulare, ele realizează ancorarea membranelor
plasmatice adiacente.
d) filamente intermediare (tonofilamente sau filamente de keratină în
celulele epiteliale, filamente de desmină în celulele musculare ); acestea au
rolul de a ancora plăcile proteice discoidale cu citoscheletele celulare ale
celulelor ce intră în joncţionare (fig.VI.5).
Alcătuirea macromoleculară a acestor dispozitive joncţionale determină o
puternică "ancorare" intercelulară. Un grup de celule joncţionate în acest fel sunt
capabile să funcţioneze ca o unitate structurală. Din această cauză, desmozomii
sunt mai abundenţi între celulele ţesuturilor supuse la solicitări mecanice severe
cum sunt epidermul, epiteliul colului uterin, epiteliile absorbante etc.
Implicaţii medicale
În bolile dermatologice numite „dermatoze buloase” se sintetizează
anticorpi împotriva propriilor glicoproteine transmembranare. Legarea
anticorpilor de desmogleine afectează structura desmozomilor responsabili de
aderarea intercelulară a celulelor ţesutului epitelial din piele.

Fig. VI.5. Organizarea

moleculară a unui
desmozom

119
 Hemidesmozomii
Hemidesmozomii au organizarea moleculară a unei jumătăţi de desmozom,
deoarece se află situaţi la polul bazal al celulelor epiteliale, unde au rol de a
solidariza celulele cu lamina bazală. Sunt formaţi dintr-o placă citoplasmatică,
tonofilamente şi integrine care solidarizează placa cu lamina bazală (fig.VI.6).

În concluzie:
1. Grupele proteice care intervin în joncţionarea de ancorare sunt:
- familia cadherinelor care realizează ancorarea de tip celulă-celulă
participând la organizarea zonulei adherens şi a desmozomilor.
- familia integrinelor care realizează ataşarea de tip celulă - MEC, intrând în
organizarea adeziunilor focale şi a hemidesmozomilor.
2. În ambele cazuri are loc o ancorare la elementele citoscheletului celular:
- la filamentele de actină în cazul zonulei adherens şi a plăcilor de adeziune,
- la filamentele intermediare în cazul desmozomilor şi a hemidesmozomilor.

Fig. VI.6. Distribuţia

desmozomilor şi
hemidesmozomilor la
nivelul celulei
absorbante intestinale

1.2.3. Joncţiunile de comunicare

 Joncţiunile GAP (nexus)
Acest tip de joncţiune, denumită şi permeabilă, permite trecerea unor
molecule mici dintr-o celulă în alta. Joncţiunea GAP este cea mai răspândită
joncţiune, întâlnindu-se în toate tipurile de ţesuturi. Dispozitivele joncţionale sunt
realizate de structuri proteice numite conexoni care străbat plasmalema şi
proemină de o parte şi de alta a stratului dublu lipidic.
Fiecare joncţiune constă din sute de conexoni aşezaţi în planul plasmalemei,
într-o reţea hexagonală.

120
 Fiecare conexon este format din 6 subunităţi proteice. Conexonii din cele
două celule învecinate se aşează cap la cap realizând un canal de comunicare
între citoplasme.
Canalul străbate spaţiul intercelular care are o grosime de 2-4 nm, interiorul
canalului fiind complet izolat de spaţiul intercelular. Lumenul canalului are
un diametru reglabil de 0,4-2nm, reglarea fiind se pare dependentă de
concentraţia ionilor de Ca++ (fig.VI.7).
Joncţiunile GAP sunt permeabile pentru o gamă largă de molecule
hidrofile, de la ioni până la molecule organice cu greutate moleculară până la
5000 daltoni. Printre acestea sunt glucidele, aminoacizii, nucleotidele,
hormonii, vitaminele. Nu pot trece macromoleculele cum sunt proteinele şi
acizii nucleici. Ele permit trecerea curentului electric şi sunt de 10000 de ori
mai permeabile pentru ionii metalici decât restul suprafeţei membranelor (fig.
VI.8).

Fig. VI.7. Reprezentarea schematică Fig. VI.8. Permeabilitatea

a joncţiunii GAP canalelor joncţionale GAP

Joncţiuni de tip GAP au fost evidenţiate între toate tipurile de celule care
acţionează împreună şi reprezintă principala cale de comunicare intercelulară.
Prezintă multiple roluri.
- cuplarea celulelor prin joncţiuni GAP prezintă o mare importanţă în
embriogeneză. Încă din fazele timpurii (stadiul de 8 celule), celulele sunt
cuplate electric una cu alta. Prezenţa joncţiunilor GAP între aceste celule permite
cuplarea metabolică, reprezentând o importantă cale pentru distribuirea
substanţelor trofice, înainte ca sistemul circulator să se dezvolte. În acelaşi timp,
joncţiunile permeabile participă la recunoaşterea intercelulară, menţinerea
gradientului de concentraţie a unor molecule şi modulează diferenţierea celulară
în cadrul embriogenezei.
- joncţiunile permeabile realizează cuplarea electrică în miocard, asigurând
astfel contracţia inimii.
- realizează cuplarea electrică între celulele musculare netede din intestin,

121
asigurând astfel peristaltismul intestinal.
- au fost puse în evidenţă şi între celulele altor ţesuturi epiteliale: glande
salivare, rinichi, tiroidă, piele etc, unde realizează cooperarea metabolică
intercelulară.

 Sinapsele
Sinapsele sunt dispozitive de comunicare intercelulară care se stabilesc între
celulele nervoase sau între celulele nervoase şi celulele musculare.
Sinapsa, ca joncţiune funcţională între două sau mai multe celule nervoase,
constă în principal din două componente: un versant presinaptic care conduce
impulsul nervos şi un versant postsinaptic care îl primeşte (fig.VI.9).

Fig. VI.9. Reprezentarea schematică a componentelor sinapsei chimice

Microscopia electronică a arătat că axonul presinaptic se termină la locul de

contact cu neuronul postsinaptic prin fibre terminale de 0,5-2 μ în diametru
denumite, datorită formei lor, „butoni” sinaptici sau terminali. În măduva
spinării, terminaţiile presinaptice sunt strâns aplicate pe soma neuronului
(sinapsă axo-somatică) şi/sau pe porţiunile proximale ale dendritelor neuronului
postsinaptic (sinapsa axo-dendritică). Numărul butonilor sinaptici variază în
diferitele părţi ale măduvei spinării şi creierului, de la unul pe celula
postsinaptică (în mezencefal), până la 1300 pe neuronul motor spinal şi 10.000
pe celulele piramidale din cortex.
S-a aproximat că fiecare din cele 30 miliarde de neuroni din SNC posedă
aproximativ 100 de aferenţe covergente şi, la rândul lui, fiecare neuron transmite
aferenţe divergente la alţi 100 de neuroni; de aceea, numărul de căi posibile pe
care un impuls le poate lua prin reţeaua neuronală este enorm.
Tot prin ME s-a arătat că membranele butonului terminal şi cea a
neuronului postsinaptic sunt separate de o fantă sinaptică (synaptic cleft) cu o
grosime de 100-500 Å. Deşi fanta este îngustă, liniile de forţă ale potenţialului de

122
acţiune nu sunt suficiente pentru a depolariza membrana postsinaptică (99% din
curentul bioelectric se pierde în lichidul intercelular şi numai 1% ajunge la
membrana postsinaptică). Pentru ca această „barieră” să fie învinsă este necesară
intervenţia excitaţiei chimice (mediatorilor chimici).
În interiorul butonului presinaptic există numeroase mitocondrii (mai multe
decât într-un volum similar de citoplasmă celulară) şi în medie 10000-15000 de
vezicule cu diametrul de 400-800 Å, mai numeroase în apropierea spaţiului
sinaptic. Veziculele se mai numesc sinaptozomi şi conţin stocate mici „cuante”
de transmiţător chimic (acetilcolină, norepinefrină, dopamină etc).
Sinapsa conţine şi mari concentraţii de enzime implicate în procesul de
inactivare al mediatorului (ex: acetilcolinesterază).
Ea reprezintă zona neuronală cea mai susceptibilă la acţiunea agenţilor
toxici şi farmacologici cu un efect local mai mult sau mai puţin specific.

1.2.4. Complexele joncţionale

Celulele epiteliale secretorii, celulele din epiteliile intestinal şi renal se
solidarizează între ele spre polul apical prin mai multe elemente joncţionale
numite complexe joncţionale. Acestea sunt formate din joncţiuni strânse spre
domeniul apical şi elemente desmozomale în domeniul latero-bazal. În poziţii
intermediare se găsesc joncţiuni de tip GAP.
Complexele joncţionale realizează toate tipurile de legături intercelulare
necesare îndeplinirii funcţiilor specifice celulei, cât şi funcţionării ţesutului ca
un tot unitar.

123
 2. FUNCŢIA DE SEMNALIZARE INTERCELULARĂ
ŞI INTRACELULARĂ

2.1. Principiul general al semnalizării celulare

Sistemele de comunicare intercelulară asigură funcţionarea armonioasă a
celor aproximativ 1017 celule din organismul uman. Comunicarea intercelulară
începe odată cu primele diviziuni ale celulei ou, controlează creşterea şi
diferenţierea în timpul embriogenezei şi mai apoi coordonează activitatea
celulelor mature. Nici una dintre celulele care alcătuiesc organismul nu
funcţionează individual, toate se află sub o dublă coordonare, nervoasă şi
endocrină, astfel încât mecanismele lor interne sunt riguros controlate. Pentru ca
acest lucru să poată fi realizat, comunicarea necesită conlucrarea mai multor
tipuri de molecule:
1. molecule de semnalizare extracelulară care sunt produse de celule pentru a
„informa” celulele vecine sau celule aflate la distanţă. Acestea poartă denumirea
de mesageri sau liganzi;
2. molecule de recepţie a mesajelor situate pe membrana sau în citoplasma
celulelor ţintă şi care poartă denumirea de receptori;
3. dispozitive de semnalizare intracelulară care să distribuie ulterior mesajele în
diferite părţi ale celulei. Proteinele de semnalizare intracelulară cuprind kinazele,
fosfatazele, proteine capabile să lege GTP şi multe alte proteine cu care acestea
interacţionează.
4. la sfârşitul fiecărei căi de semnalizare se găsesc proteinele ţintă care, atunci
când calea de semnalizare este activată, suferă modificări şi în felul acesta
modifică comportamentul celular. În funcţie de efectele semnalului, proteinele
ţintă pot fi: activatoare ale genelor, canale ionice, componenele unei căi
metabolice, componente ale citoscheletului etc.

2.2. Modalităţi de semnalizare intercelulară

2.2.1. Comunicarea de vecinătate
 Semnalizarea contact-dependentă
Unele dintre moleculele de semnalizare rămân fixate în periferia celulelor
care le-au sintetizat (celule semnalizatoare). Ele acţionează numai pe celulele
care vin în contact cu celula semnalizatoare (fig.VI.10a). Semnalizarea contact-
dependentă este prezentă la celulele embrionare, iar în organismul adult, la
celulele care asigură răspunsul imunitar. O altă posibilitate de comunicare
contact-dependentă o reprezintă joncţiunile GAP.
 Semnalizarea paracrină
O altă parte a moleculelor de semnalizare sunt secretate în spaţiul
extracelular şi acţionează asupra celulelor „ţintă” din apropierea celulei
semnalizatoare. Moleculele care acţionează asupra celulelor aflate în apropierea

124
celulelor semnalizatoare poartă denumirea de mediatori chimici locali
(fig.VI.10b).
 Semnalizarea autocrină
O altă posibilitate este aceea în care o celulă secretă în spaţiul intercelular
molecule de semnalizare care se pot întoarce spre a se lega pe proprii receptori.
De exemplu, în timpul procesului de diferenţiere celulară, atunci când celula a
fost deja „dirijată” spre o cale de diferenţiere, ea poate sintetiza semnale
autocrine destinate accentuării şi accelererării procesului de specializare.
Semnalizarea autocrină este şi mai eficace atunci când se petrece simultan în
mai multe celule vecine de acelaşi tip; în acest fel, celulele manifestă un „efect
de comunitate”, pentru a-şi stimula proliferarea şi diferenţierea.

2.2.2. Comunicarea la distanţă

Cea mai mare parte a moleculelor de semnalizare sunt secretate şi
acţionează asupra celulelor „ţintă” aflate la mare distanţă de celula
semnalizatoare.
 Semnalizarea sinaptică
Transmiterea nervoasă realizează o comunicare rapidă şi selectivă a
mesajelor prin intermediul neurotransmiţătorilor. Moleculele de semnalizare
secretate de soma neuronală sunt vehiculate în lungul axonului şi acţionează
asupra unui alt neuron sau asupra celulei efectoare prin intermediul sinapsei
chimice (fig.VI.10c).
 Semnalizarea endocrină
Celulele endocrine secretă molecule de semnalizare numite hormoni.
Aceştia sunt secretaţi în sânge, vehiculaţi astfel la mare distanţă şi
controlează comportamentul celulelor „ţintă” răspândite în întregul organism
(fig.VI.10d).
Celulele endocrine şi cele nervoase „lucrează” împreună pentru a coordona
activitatea a miliarde de celule. Deşi ambele sunt căi de semnalizare la distanţă,
între calea sinaptică şi cea endocrină există diferenţe în ceea ce priveşte modul
de acţiune:
- celulele endocrine secretă în sânge numeroşi hormoni care conduc
semnale specifice la celulele „ţintă”. Acestea prezintă receptori care le permit să
extragă şi să fixeze în mod specific anumiţi hormoni .
- în transmiterea sinaptică, comunicarea este condiţionată de contactul
între terminaţiile nervoase şi celulele „ţintă”. Numai celula care se află în
contact cu terminaţia nervoasă este expusă acţiunii neurotransmiţătorului.
- dacă celulele endocrine trebuie să utilizeze mai mulţi hormoni pentru
comunicare, celula nervoasă poate utiliza acelaşi neurotransmiţător pentru a
comunica specific cu mai multe celule „ţintă”.
- deoarece hormonii sunt vehiculaţi de sânge, viteza lor de transport este
relativ lentă pe când celula nervoasă poate transmite mesaje la mare distanţă
graţie impulsului electric care se propagă cu o viteză de 100 m/s. Odată eliberat
la nivelul butonului terminal, neurotransmiţătorul difuzează prin fanta sinaptică
în mai puţin de 1 milisecundă.
- hormonii sunt diluaţi în fluxul sanguin şi lichidul interstiţial şi trebuie astfel

125
să acţioneze în concentraţii foarte mici (<10-8M); comparativ, neurotransmiţătorii
sunt mai puţin diluaţi şi pot acţiona astfel în concentraţii mari.
Toate aceste diferenţe conduc la concluzia că semnalizarea sinaptică este mult
mai precisă decât semnalizarea endocrină.

Fig. VI.10. Modalităţi de semnalizare intercelulară

2.3. Mesageri şi tipuri majore de semnale induse

În timpul dezvoltării sale, o celulă este expusă la sute de mesaje diferite
venite din mediu. Fiecare tip celular prezintă un ansamblu de receptori care îi
permit să răspundă unui număr corespunzător de molecule de semnalizare.
Acestea din urmă acţionează prin asociere şi reglează comportamentul celular.
Principalele tipuri de mesaje necesare vieţii celulare sunt cele pentru
supravieţuire, pentru diferenţiere şi pentru diviziune. În cazul în care celula nu
primeşte semnalele adecvate pentru supravieţuire, îşi va acţiona căile de intrare
în apoptoză (moarte celulară programată).
O moleculă de semnalizare are frecvent efecte diferite asupra diferitelor
tipuri celulare. Astfel, acetilcolina (neurotransmiţător) stimulează contracţia
celulei musculare striate scheletale, dar scade viteza şi forţa de contracţie a
celulei musculare cardiace.

126
 Mesagerii influenţează celulele „ţintă” prin scăderea sau creşterea sintezei
proteinelor, contracţie sau relaxare, eliberare sau depozitare de substanţe etc.
Unele răspunsuri celulare la acţiunea mesagerilor sunt rapide şi tranzitorii
(exemplu: la insulină), altele sunt lente şi de lungă durată (exemplu: la estradiol).
Răspunsul celular depinde în acest caz de compoziţia chimică a mesagerului:
• mesagerii hidrosolubili determină răspunsuri rapide şi de scurtă durată.
• mesagerii liposolubili determină răspunsuri tardive, dar de lungă durată.
După modul de acţiune asupra receptorilor, mesagerii se clasifică în:
- agonişti - care schimbă total sau parţial conformaţia proteinei de
ataşare la membrană (coreceptor) şi în acest fel activează receptorul (exemplu:
hormoni, neurotransmiţători, mesageri exogeni).
- antagonişti - care blochează receptorii celulari, fără a le modifica
conformaţia (de exemplu medicamentele).
Antagoniştii previn legarea agoniştilor de receptori, blocându-le astfel
acţiunea. Mecanismul de blocare este competitiv (blocare completă) sau
necompetitiv (blocare parţială).

Citokinele şi funcţiile lor

Imunitatea naturală şi specifică este mediată de imunohormoni de natură
proteică numiţi citokine. Citokinele sunt produse de diferite tipuri de celule
activate în prezenţa antigenelor. Ele acţionează în secvenţă şi constituie un al
doilea semnal endogen care împreună cu antigenii amplifică rapid
mecanismele de acţiune ale macrofagelor, limfocitelor şi ale altor tipuri
celulare. Astfel, citokinele produse de fagocitele sistemului mononuclear se
numesc monokine, iar cele sintetizate de limfocitele T, limfokine. Citokinele
îndeplinesc în organism următoarele funcţii :
• mediatori ai imunităţii naturale,
• regulatori ai activităţii, creşterii şi diferenţierii limfocitelor,
• activatori ai celulelor inflamatoare nespecifice,
• stimulatori ai creşterii şi diferenţierii leucocitelor.
La ora actuală au fost izolate şi studiate un număr mare de citokine, dintre
care amintim:
- interleukina I - mediază răspunsul inflamator în imunitatea naturală,
acţionează ca factor activator al proliferării limfocitelor T şi al creşterii
şi diferenţierii limfocitelor B.
- interleukina II - este responsabilă de trecerea limfocitelor T din faza G 1
în faza S a ciclului celular. Este produsă de limfocitele T şi acţionează
asupra aceloraşi celule, deci este un factor de creştere autocrin. Acţionează
şi asupra limfocitelor T din imediata apropiere (factor de creştere paracrin).
Nu circulă în sânge, deci nu este factor de creştere endocrin. Accentuează
funcţia citolitică a celulelor killer şi acţionează pe limfocitele B ca factor de
stimulare a sintezei anticorpilor. Interleukina II este considerată astăzi o
„cheie” în imunologia celulei T şi un agent terapeutic promiţător în terapia
anticanceroasă.

127
 - interferonii sunt peptide cu acţiune antivirală nespecifică care
inhibă replicarea virusurilor, au activitate antiproliferativă şi imunoreglatorie.
Sunt identificate trei clase: α interferoni – secretaţi de leucocite şi limfocite
stimulate, β interferoni – secretaţi de fibroblaste, celule epiteliale şi macrofage, γ
interferoni – secretaţi de limfocitele T.
Citokinele lucrează secvenţial, în sensul că interleukina I creşte producţia de
interleukină II care la rândul ei induce secreţia de interferon şi împreună cresc
mecanismele de apărare ale organismului.
- interleukina III, IV, V, VI, factorul de transformare a creşterii (B-
FTC), limfotoxina, factorul de necroză a tumorii (FNT) etc.

2.4. Receptorii

Unele celule din organism sunt specializate pentru a desfăşura activităţi

caracteristice, deci foarte apte pentru a lega mesageri specifici, deoarece au în
constituţia membranei un mare număr de receptori specifici.
În mod fiziologic, numărul de receptori, capacitatea receptoare şi densitatea
receptorilor sunt determinate pe de o parte de viteza de consum a acestora şi pe
de altă parte de viteza de regenerare a moleculelor proteinelor receptor.

2.4.1. Clasificarea receptorilor

2.4.1.1. După originea mesagerului cu care interacţionează se disting
două mari tipuri de receptori: receptori pentru substanţe endogene ş i pentru
substanţe exogene.
Receptori pentru substanţe endogene
a) Receptorii pentru neurotransmiţători sunt situaţi în membrana postsinaptică
a celulelor musculare, nervoase sau în general a celulelor efectoare. Ei
recunosc şi interacţionează cu neuromediatorii. Dintre aceştia menţionăm:
receptori pentru acetilcolină, noradrenalină, serotonină, histamina, acid gama-
amino-butiric (GABA) etc. Unele dintre aceste molecule acţionează strict
asupra celulei postsinaptice, altele pot difuza local influenţând mai multe
celule, deci au efect de mediatori chimici locali.
Aceşti receptori se subclasifică în funcţie de structură, funcţie, răspuns la
substanţe agoniste şi antagoniste competitive. Astfel, receptorii pentru
catecholamine sunt de două feluri: α şi β adrenergici, după potenţa lor crescândă
pentru catecholamine (catecholaminele sunt substanţe cu rol de hormoni şi/sau
de neurotransmiţători). Pentru receptorii α ordinea este: epinefrină >
norepinefrină > izoproterenol, iar pentru receptorii β ordinea este: izoproterenol
> norepinefrină > epinefrină. Fiecare categorie poate fi subdivizată mai departe
în α1 şi α2 după afinitatea faţă de o substanţă blocantă, iar receptorii β în β 1 şi β2
după afinitatea la epinefrină şi norepinefrină.
b) Receptorii pentru hormoni au localizare intracelulară diferită în funcţie de
natura hormonului (hidrofil sau hidrofob) (fig.VI. 11).
 Hormonii liposolubili (tiroidieni, steroizi) sunt molecule mici care pot

128
 străbate bistratul lipidic hidrofob şi interacţionează cu receptori specifici
din citosol sau din nucleu. Acţionează asupra ADN nuclear,
modificând transcripţia unor gene specifice.
 Hormonii hidrofili se leagă de receptorii din plasmalemă şi aceştia
transmit celulei informaţia necesară pentru a-şi modifica metabolismul.
În această categorie intră receptori pentru insulină, hormoni hipofizari,
parathormon, glucagon, adrenalină.

Fig. VI.11. Localizarea

receptorilor funcţie de
natura chimică a
mesagerului

c) Receptorii implicaţi în reacţiile imunitare sunt reprezentaţi de :

• receptori pentru antigene endogene – se găsesc la suprafaţa
celulelor implicate în răspunsul imun (limfocite T) şi la suprafaţa tuturor
celulelor din organism. Receptorii de pe suprafaţa limfocitelor T sunt codificaţi
genetic pentru a recunoaşte celulele proprii organismului („self”). Ei
intervin în fenomenele de recunoaştere şi respingere a grefelor. Toate
celulele din organism posedă pe suprafaţa lor macromolecule denumite
antigene de suprafaţă, prin care celulele se recunosc între ele, se asociază în
cursul diferenţierii pentru a forma ţesuturi şi organe. Antigenele de suprafaţă
sunt recunoscute de receptorii de pe celulele implicate în răspunsul imun.
• receptori pentru anticorpi - sunt descrişi receptorii din suprafaţa
eozinofilelor şi a mastocitelor. Aceştia au proprietatea de a lega la suprafaţa
celulelor molecule de imunoglobuline E (Ig E) venite pe cale sanguină.
Fiind anticorpi fixaţi, la unirea cu receptorul specific (Fc) şi în prezenţa
antigenului, Ig E declanşează procesul de degranulare a celor două tipuri de
celule (fig.VI.12). Degranularea este o reacţie de tip imun ; în cazul
mastocitelor, eliberarea de histamină, cu efect bronhoconstrictor, reprezintă
cauza declanşării crizei de astm alergic. Sunt descrişi de asemenea receptori
pentru IgG localizaţi în periferia celulelor din sistemul fagocitar mononuclear;
la contactul cu antigenele opsonizante ei induc fagocitoza şi pinocitoza (v. cap.
macrotransport).
• receptori pentru complement - sunt situaţi în glicolema celulelor

129
din sistemul fagocitar mononuclear şi induc fagocitoza mediată imun. Au fost
descrise 5 tipuri notate CR1 - CR5 care interacţionează cu subcomponenta C3 a
complementului. O altă clasă de receptori ai complementului poartă denumirea
de β-integrine.
d) Receptori pentru factorii de creştere
Factorii de creştere sunt molecule proteice cu rol fundamental în
multiplicarea, diferenţierea şi supravieţuirea celulară (inclusiv în cursul
embriogenezei), în controlul homeostaziei tisulare şi în repararea ţesuturilor
lezate. Au fost identificaţi receptori specifici la suprafaţa celulelor ţintă, pentru
factori de creştere mitogeni: pentru EGF (factor de creştere epidermic), pentru
PDGF (factor de creştere derivat din plachetele sanguine) etc. Ca urmare a
interacţiunii dintre factorii de creştere şi receptori se declanşează o cascadă de
evenimente intracelulare care precede răspunsul mitogen.

Fig.VI. 12. Mecanismul de degranulare a mastocitelor

ca urmare a interacţiunii antigen-anticorp-receptor

Receptori pentru substanţe exogene.

a) receptori pentru virusuri
Fiecare tip de virus îşi are receptori specifici pe celulele „ţintă”: virusul HIV
are receptori pe suprafaţa limfocitului T (numiţi CD4 şi CD8), virusul Epstein-
Barr are receptori pe suprafaţa limfocitului B, toxina virusului rabic are receptori
situaţi la nivelul joncţiunii neuromusculare etc.

130
b) receptori pentru antigene „non-self”
Sunt localizaţi la suprafaţa limfocitelor B. Ei sunt responsabili de
transformarea blastică a limfocitelor B ca urmare a contactului cu un antigen
exogen.
c) receptori pentru lectine
Lectinele sunt glicoproteine identificate iniţial la plante; au fost recent
izolate şi din celule animale. Imunocitochimic s-a stabilit că lectinele sunt
sintetizate şi concentrate în celule, apoi exportate la suprafaţa celulelor. Au fost
descrişi receptori pentru phitohemaglutinină, concavalină (origine vegetală) şi
lectine β galactozidice ce se găsesc într-o concentraţie mare în imediata
apropiere a fibrelor elastice din plămân, în jurul alveolelor şi capilarelor
plămânului, ca şi în peretele vaselor sanguine.
d) receptori pentru droguri (medicamente).
Au fost descrişi în plasmalema mai multor tipuri de celule. Medicamentele
au asupra acestor receptori o acţiune antagonică, blocându-le legarea de alte
substanţe specifice. De exemplu, clorpromazina se leagă de receptorii pentru
dopamină de pe suprafaţa celulei nervoase, blocând astfel transmiterea influxului
nervos mediat de dopamină.
e) receptori pentru toxine bacteriene
Bacteriile patogene sintetizează şi secretă toxine, proteine care modifică
sau omoară celulele receptive şi sunt agenţii cauzali ai bolilor de natură
bacteriană. De exemplu, receptori pentru toxina difterică secretată de
Corynebacterium diphteriae şi pentru exotoxina secretată de Pseudomonas.

2.4.1.2. După modul de activare

În funcţie de mecanismul de transducţie utilizat, proteinele receptoare de
pe suprafaţa celulară pot fi încadrate în trei clase: receptori cuplaţi la canale
ionice, receptori cuplaţi la proteina G şi receptori cuplaţi la enzime.

 Receptorii cuplaţi la canale ionice sunt denumiţi şi canale ionice cu

deschidere controlată de neurotransmiţător sau receptori ionotropici. Sunt
proteine transmembranare, prezente la suprafaţa tuturor celulelor, care permit
pasajul selectiv al unor ioni anorganici (fig.VI.13). Canalele ionice nu sunt
deschise continuu; ele se deschid ca răspuns la un stimul specific: variaţii de
voltaj, stimul mecanic, concentraţia ionică, liganzi, nucleotide (v. cap.
microtransport pasiv). Semnalizarea sinaptică între celule excitabile electric se
realizează rapid şi este mediată de un număr mic de neurotransmiţători care au
proprietatea de a se ataşa la receptorii de pe membrana postsinaptică. Un
exemplu în acest sens îl constituie deschiderea canalelor de Na + de pe
membrana celulei musculare ca răspuns la acetilcolină (fig.VI.9).

131
 Fig.VI.13.Receptori cuplaţi la canale ionice

 Receptorii legaţi la proteina G (RCPG). La eucariote, această categorie de

proteine reprezintă cea mai mare familie de receptori de suprafaţă. Ei mediază
răspunsul celular la o imensă diversitate de molecule de semnalizare (hormoni,
neurotransmiţători şi mediatori chimici locali).
Morfologic, studiile de secvenţiere a ADN au demonstrat că toţi RCPG au o
structură similară şi sunt aproape sigur înrudiţi din punct de vedere evolutiv.
RCPG sunt proteine monomerice cu şapte domenii transmembranare, având
fiecare o structură în helix (de la I la VII), legate prin trei bucle externe (el, e2,
e3) şi trei bucle interne (i1, i2, i3) (fig.VI.14).

Fig.VI.14. Structura receptorilor

legaţi de proteina G

Fig.VI.15. Localizarea RCPG şi relaţia sa cu proteina G

Funcţional, RCPG sunt capabili să recunoască semnale cu cele mai variate

structuri: fotoni, ioni, molecule aromatice diverse (odorante), aminoacizi,
nucleotide, nucleozide, lipide, proteine. În acelaşi timp, acelaşi ligand poate

132
activa diferiţi membri ai familiei. De exemplu, adrenalina activează cel puţin nouă
receptori legaţi de proteina G, acetilcolina activează cinci receptori, iar
serotonina cel puţin 15.

 Receptorii cuplaţi cu o enzimă reprezintă al doilea important tip de receptori

celulari de suprafaţă. Sunt implicaţi în captarea moleculelor de semnalizare care
favorizează creşterea, proliferarea, diferenţierea şi supravieţuirea celulară în
cadrul ţesutului.
Morfologic, sunt proteine cu un singur domeniu transmembranar, cu o extremitate
externă pentru ataşarea ligandului şi un domeniu citosolic care prezintă activitate
enzimatică intrinsecă sau este direct asociat unei enzime (fig.VI.16).

Fig.VI.16. Receptori cuplaţi cu o enzimă

La ora actuală sunt cunoscute şase clase de receptori cuplaţi la o enzimă:

I. receptori cu activitate tirozin-kinază
II. receptori asociaţi la tirozin-kinazele intracelulare
III. receptori cu activitate tirozin-fosfatază
IV. receptori cu activitate serin/threonin kinază
V. receptori cu activitate guanilat ciclază
VI. receptori asociaţi la histidin-kinaze

2.5. Semnalizarea prin intermediul receptorilor celulari de suprafaţă

legaţi de proteina G

În 1994, Premiul Nobel pentru medicină a fost conferit cercetătorilor

americani Alfred Gilman şi Martin Rodbell pentru stabilirea rolului proteinelor
G ca releu de transmisie între receptor şi mesagerul celular de ordinul II.
Toate moleculele semnalizatoare hidrosolubile precum şi unele molecule
semnalizatoare liposolubile se leagă de proteine receptoare specifice de pe
suprafaţa celulelor ţintă pe care le influenţează. Aceste proteine receptoare de pe

133
suprafaţa celulei acţionează ca transductori ai semnalului: ele leagă ligandul
semnalizator cu mare afinitate şi transformă acest eveniment extracelular într-
unul sau mai multe semnale intracelulare care modifică activitatea celulei ţintă.
Interacţiunea dintre receptor şi proteina ţintă este mediată de o a treia proteină
numită "proteină trimerică reglatoare" sau "proteina G". Proteinele
heterotrimerice care leagă GTP (proteinele G) au rolul de a cupla receptorii
descrişi cu enzimele lor ţintă sau cu canale ionice din membrana plasmatică.
Deşi diferă structural de proteinele monocatenare care leagă GTP (GTPaze
monomerice), ambele clase de proteine sunt GTPaze şi funcţionează ca
adevărate "comutatoare" moleculare care pot oscila între două stări: activă (când
leaga GTP) şi inactivă (când leaga GDP).
Proteina G trimerică este compusă din trei lanţuri polipeptidice diferite,
numite α, β şi γ. Lanţul α, numit αs, leagă şi hidrolizează GTP şi activează AC
(adenilatciclaza). Lanţurile β şi γ formează un complex strâns unit - βγ. Acest
complex are rolul de a ancora proteina Gs (stimulatoare) pe faţa citoplasmatică a
membranei plasmatice. În forma sa inactivă, Gs se prezintă ca un trimer cu GDP
legat de αs (fig.VI.17).
Evenimentele care se produc în urma contactului ligand-RCGP sunt în ordine:
1. modificări structurale ale membranei
2. modificări funcţionale ale membranei
a) formarea mesagerului de ordinul II
b) creşterea permeabilităţii pentru ioni
3.modificări specifice metabolismului celular (răspuns celular specific
sau efect secundar).

 Modificări structurale ale membranei

În general, receptorii specifici pentru legarea unui anumit ligand se găsesc
în număr mare pe suprafaţa unei celule, unde sunt răspândiţi la întâmplare.
Imediat după contactul cu mesagerul are loc o redistribuire a receptorilor care
difuzează în planul membranei şi se dispun în zone restrânse numite "plaje".
Mecanismul este facilitat de fluiditatea membranelor şi mişcările proprii ale
proteinelor receptor. Acest lucru se datorează faptului că atât ligandul, cât şi
receptorul prezintă cel puţin două situsuri de legare; în acest fel fiecare
moleculă de ligand se poate lega la cel puţin două molecule de receptor.
Legarea se face de regulă prin interacţiuni slabe (hidrofobe sau punţi de
hidrogen). În unele celule, complexele receptor-ligand acoperă suprafeţe mari la
unul dintre polii celulei formând o „cupolă”.

 Modificări funcţionale ale membranei

a) modificările de permeabilitate pentru ionii de Na+, K+, Ca++ se produc
la legarea neurotransmiţătorilor de membrana postsinaptică şi au rol în
transmiterea şi generarea influxului nervos.
Unii receptori de suprafaţă sunt cuplaţi funcţional cu canalele de Ca ++ din
plasmalemă. Formarea complexului hormon-receptor determină deschiderea

134
acestor canale, urmată de creşterea influxului de Ca ++ în citosol, din fluidul
extracelular sau din depozitele interne de Ca++.
Creşterea concentraţiei de Ca++ este temporară deoarece canalele
intraplasmalemale de Ca++ se deschid tranzitoriu, iar Ca++ intrat în citosol este
rapid pompat în afara celulei şi/sau legat intracelular de fosfaţi, calmoduline sau
de membranele unor organite intracitoplasmatice (RE, mitocondrii).
b) formarea mesagerului de ordinul II
Hormonii hidrofili (hipofizari, epifizari, paratiroidian, medulosuprarenalieni)
circulă repede prin sânge, acţionează rapid, iar efectele încep la câteva secunde
după legarea de receptor şi se termină după câteva minute. Legarea hormonului
hidrofil de receptorul specific determină formarea unui complex ligand-receptor
considerat a fi mesager de ordinul I. În acelaşi timp are loc o modificare
conformaţională a moleculei receptoare care va conduce la apariţia mesagerului
de ordinul II: AMPc (adenozin 3'5'monofosfat ciclic) şi GMPc.
Când un ligand extracelular se cuplează cu un receptor legat de proteina
G, receptorul îşi modifică conformaţia şi activează proteinele G trimerice care
se asociază cu el. Activarea constă în stimularea acestor proteine pentru a
elibera GDP, preluând în schimb GTP. Comutatorul este decuplat în momentul
în care proteina G îşi hidrolizează propriul GTP legat, transformându-1 înapoi
în GDP. Dar înainte ca acest lucru să se producă, proteina G are capacitatea
de a difuza la distanţă de receptor şi de a transmite mesajul pentru o perioadă
lungă, ţintei sale din aval. Pe această cale are loc generarea unor mediatori
intracelulari numiţi mesageri secundari sau mesageri de ordinul II care transmit
la rândul lor semnalul, modificând comportamentul anumitor proteine şi prin
aceasta, comportamentul celular. Cei mai cunoscuţi mediatori intracelulari sunt
AMPc şi Ca++. Modificările concentraţiilor lor sunt stimulate pe căi distincte în
majoritatea celulelor animale. Pe calea AMPc, enzima activată produce un
mediator solubil (inozitoltrifosfat) care eliberează Ca++ din reticulul endoplasmic.
La rândul lor, AMPc şi Ca++ transmit semnalul la alte proteine specifice din
celulă, modificându-le conformaţia şi deci activitatea.
Mecanismul prin care proteina receptoare poate fi cuplată funcţional la
adenilat ciclază se desfăşoară în etape succesive:
 Etapa I: legarea ligandului modifică conformaţia receptorului expunând
situsul de legare a proteinei Gs;
 Etapa II: difuzarea în bistratul molecular lipidic conduce la asocierea
complexului ligand-receptor cu proteina Gs şi prin aceasta activarea pentru
schimbul GDP cu GTP
 Etapa III: înlocuirea GDP cu GTP determină disocierea subunităţii α de
complexul G, expunând situsul de legare pentru adenilat ciclază
 Etapa IV: subunitatea α utilizează GTP pentru a lega şi activa adenilat
ciclaza. Odată activată, aceasta va cataliza producerea de AMPc din ATP
 Etapa V: hidroliza GTP la GDP determină disocierea subunităţii α de
adenilat ciclază şi reasocierea cu complexul βγ

135
Fig. VI. 17. Modelul detaliat al cuplajului funcţional:
receptor-proteină G-AC

136
 Ligandul semnalizator se poate disocia de receptor odată cu asocierea GTP
la subunitatea α. În cazul în care ligandul semnalizator rămâne ataşat de proteina
receptoare, el poate continua să activeze moleculele proteinei Gs şi să amplifice
răspunsul. Mai mult, subunitatea αs poate să rămână activă continuând să
stimuleze o moleculă de AC mai multe secunde, după ce ligandul semnalizator
se disociază de receptor, realizând în acest fel o amplificare şi mai marcată.

Fig.VI.18. Cascada enzimatică generată de o moleculă de ligand

Fig. VI.18. Cascada enzimatică generată de o moleculă de ligand

 Modificări specifice metabolismului celular

Mesagerii de ordinul II traduc semnalele extracelulare în semnale
intracelulare, dar concomitent realizează şi o amplificare foarte mare a
semnalului iniţial. Aceasta se produce şi datorită faptului că, prin fiecare ligand
ce se leagă de un receptor care activează adenilat ciclaza, se realizează

137
activarea mai multor proteine G care la rândul lor activează mai multe molecule
de adenilat ciclază. La rândul ei această enzimă catalizează conversia unui mare
număr de molecule de ATP în AMPc. AMPc şi complexul Ca++- calmoduline
activează intracelular mai multe proteine şi enzime, provocând adevărate
"cascade enzimatice" după legarea unei singure molecule de ligand (fig.VI.18).
Deşi procentul de receptori plasmalemali nu depăşeşte 1% din totalul
proteinelor din membrană, datorită acestui mecanism de amplificare eficienţa
lor în activarea proceselor celulare este extrem de mare.
Odată sintetizat, AMPc este considerat mesager de ordinul II care
determină în citoplasmă o serie de fenomene metabolice specifice.
AMPc activează proteinkinazele care determină modificări ale
metabolismului celular, cum sunt:
- sinteza de glicogen prin stimularea glicogensintazei
- glicogenogeneză prin activarea fosforilazei
- activarea sintezei de proteine în RER
- activarea sintezei acizilor nucleici în nucleu etc.
Exemple de răspuns celular specific ca urmare a sintezei de AMPc
determinate de un ligand de tip hormonal sunt prezentate în tab.VI.I.
Aşa cum s-a arătat, efectele secundare ale formării ligand-receptor pot fi agoniste
sau de stimulare a unor funcţii celulare (de exemplu, insulina are efect agonist
asupra metabolismului glucidic) sau antagoniste - de blocare a unor funcţii
celulare (insulina are efect antagonist asupra lipolizei).

Ţesutul Hormonul Răspunsul metabolic

Ţesut adipos Adrenalina, Degradarea trigliceridelor Scăderea
ACTH, glucagon captării aminoacizilor
Ficat Adrenalina, Degradarea glicogenului la glucoza
noradrenalina, Inhibiţia sintezei de glicogen
glucagon Creşterea captării aminoacizilor
Stimularea gluconeogenezei
Foliculi ovarieni FSH, LH Sinteza de estrogeni şi progesteron
Corticosuprarenala ACTH Sinteza de aldosteron şi cortizol
Celule musculare Adrenalina Creşterea ritmului cardac şi a forţei de
cardiace contracţie
Tiroida TSH Sinteza şi secreţia tiroxinei
Celulele osoase Parathormon Rezorbţia calciului din oase
Muşchiul scheletic Adrenalina Degradarea glicogenului
Intestin Adrenalina Secreţie de lichide
Rinichi Vasopresina Rezorbţia apei
Plachete sanguine Prostaglandina I Inhibiţia agregării

Tabel VI.I. Răspunsuri celulare induse de hormoni via AMPc

(după Sutherland, 1972 modificat după Alberts 2002)

138
 Ca++ este şi el considerat a fi un mesager de ordinul II. Ionii de Ca ++
reprezintă a doua cale majoră prin care RCGP generează mediatori intracelulari
de mici dimensiuni (fig.VI.19).

Fig. VI.19. Căile majore de formare a mediatorilor intracelulari de mici dimensiuni

Sunt descrise trei tipuri principale de semnalizare prin intermediul Ca ++:

1. Canalele de Ca++ voltaj dependente care se deschid ca răspuns la
depolarizarea membranei. În acest caz, intrarea ionilor de Ca în
terminaţiile nervoase declanşează secreţia de neurotransmiţători.
2. Canale de eliberare a Ca cu deschidere controlată de inozitol fosfat.
Activarea căii de semnalizare prin inozitol-fosfolipide permite calciului
să părăsească reticulul sarcoplasmatic şi să activeze proteinele mecano-
contractile ceea ce va conduce la realizarea contracţiei musculare.
3. Receptorii ryanodinici (numiţi astfel deoarece sunt sensibili la un
alcaloid vegetal – ryanodina). Aceşti receptori determină modificarea de
potenţial a membranei plasmatice, eliberarea Ca++ din reticulul
sarcoplasmatic ceea ce va antrena stimularea contracţiei musculare.
Receptorii ryanodinici sunt prezenţi şi în membrana plasmatică a
numeroase celule nemusculare, inclusiv în neuroni.

 Calea de semnalizare a inozitol-fosfolipidelor

Aşa cum proteina Gs activează adenilat ciclaza, proteina Gq activează o
enzimă legată la membrana plasmatică – fosfolipaza C-β. Fosfolipaza acţionează
asupra fosfatidilinozitol 4,5-bifosfat localizat pe versantul intern al membranei
plasmatice ceea ce va genera producerea de inozitol 1,4,5-trifosfat (IP3)şi
diacilglicerol (fig.VI.20). IP3 este o moleculă hidrosolubilă care părăseşte
membrana plasmatică, migrează în citosol şi se fixează pe canalele de eliberare a

139
Ca++ localizate pe membrana reticulului sarcoplasmatic determinând astfel
creşterea concentraţiei de Ca++ în citosol. Diacilglicerolul activează protein-
kinaza C care la rândul ei este activată şi de creşterea concentraţiei citosolice de
Ca++ .

Fig.VI.20. Calea de semnalizare prin inozitol-fosfolipide

Fig.VI.20. Calea de semnalizare prin inozitol-fosfolipide

2.6. Implicaţii ale receptorilor în patologie

Receptoropatologia este larg implicată în domeniul endocrinologiei, dar se
acumulează date şi în domeniul neurologiei, patologiei cardiace,
cerebrovasculare, renale etc. Patologia comunicării chimice intercelulare este
la ora actuală subdivizată în:
- tulburări datorate genezei şi structurii moleculare a factorului
hormonal (ligandului), de exemplu tulburări genetice ce duc la modificări
de sinteză a insulinei determină diabetul zaharat insulinorezistent.
- tulburări ţinând de modificări ale structurii membranare care conduc
la absenţa, densitatea scăzută sau modificarea structurii moleculare a
receptorilor (miastenia gravis, determinată de inactivarea receptorilor pentru
acetilcolină de către un autoanticorp).
- mutaţii ale genelor care conduc la sinteza subunităţilor αs (stimulatoare)
sau αi (inhibitoare) ale proteinei G (fig.VI.21).
- tulburări ţinând de alterarea mecanismelor de formare a mesagerilor
de ordinul II sau de modificarea configuraţiei canalelor transmembranare.
- tulburări ţinând de capacitatea funcţională a mecanismelor intracelulare
ce trebuie activate de mesagerii de ordinul II.
Se pare că există un raport între scăderea densităţii receptorilor şi
malignitate, raport ce depinde de gradul de diferenţiere al celulei.

140
 Cunoaşterea densităţii receptorilor poate avea valoare prognostică,
diminuarea numărului acestora constituind un indiciu defavorabil.
Terapia tumorilor maligne (mamare, endometriale, prostatice, leucemiile)
urmăreşte densitatea receptorilor pentru a stabili sensibilatea tumorii la
citostaticele administrate.

Fig. VI.21. Patologia legată de alterarea subunităţilor αs şi αi ale proteinei G

3. FUNCŢIA DE TRANSPORT A MEMBRANEI CELULARE

Ca sistem deschis biologic, celula realizează în mod permanent schimburi

de energie şi materie cu mediul extracelular, cu rol în controlul autoreglării.
Membrana celulară constituie astfel o barieră care controlează schimburile
dintre celulă şi mediul extracelular datorită proprietăţii de permeabilitate
selectivă. Ea asigură în acest fel efectuarea transportului de molecule esenţiale şi
participă la desfăşurarea proceselor vitale ale celulelor.
Permeabilitatea selectivă se manifestă dinamic aflându-se sub influenţa
mediului extracelular şi a metabolismului celulei. Mai mult, această
caracteristică a membranelor celulare prezintă particularităţi în raport cu
diferenţierea funcţională a celulelor. Selectivitatea diferenţiată se manifestă atât
la trecerea substanţelor din exterior în celulă, cât şi invers. Deci, la baza noţiunii
de permeabilitate selectivă stă conceptul de membrană ca barieră a schimburilor
celulare.

141
 Din mediul extracelular, celula înglobează o serie de factori nutritivi
necesari proceselor metabolice, ca: apă, săruri minerale, aminoacizi,
monozaharide, gaze, biocatalizatori etc. În mediul extracelular, celulele elimină
o serie de metaboliţi rezultaţi din catabolismul celular: CO 2, uree, amoniac, sau
din anabolism: hormoni, enzime, anticorpi, substanţe de natură proteică,
glucidică, pigmentară.
Traficul de substanţe se desfăşoară atât prin membrana plasmatică cât şi
prin membranele organitelor şi antrenează diferite mecanisme de transport.
După dimensiunea materialului care traversează periferia celulară,
transportul se clasifică în:
• microtransport (transport transmembranar) prin intermediul căruia se
realizează traversul de apă, ioni, micromolecule;
• macrotransport (transport în masă, transport prin intermediul veziculelor)
în care se încadrează fenomenele de endocitoză şi exocitoză.

3.1. MICROTRANSPORTUL (transportul transmembranar)

Maniera în care substanţele trec prin membranele celulare este

determinată pe de o parte de caracteristicile substanţelor (greutate moleculară,
dimensiuni, formă, grad de ionizare, grad de hidratare), iar pe de altă parte de
compoziţia chimică a membranelor. La realizarea transportului transmembranar,
fiecărei componente a suprafeţei celulare îi revine un rol specific.
• glicolema - are rol de filtru, reţinând în trama oligozaharidică cationi (Na+,
K+, Ca++) şi permiţând trecerea apei şi a anionilor;
• plasmalema - controlează influxul şi efluxul de substanţe datorită
permeabilităţii selective. Filmul bimolecular lipidic permite trecerea cu
uşurinţă a substanţelor liposolubile, pe când cele hidrosolubile
traversează membrana printr-un mecanism complex la care concură
proteinele integrale;
• citoscheletul membranar - are rol în dirijarea intracelulară a
substanţelor care traversează periferia.

Clasificarea microtransportului

A) După numărul şi sensul speciilor transportate.

Majoritatea substanţelor sunt transportate prin intermediul unor proteine de
transport care au rol în menţinerea polarităţii membranei, respectiv în menţinerea
preferenţială a concentraţiei unor ioni de o parte şi de alta a periferiei. Acestea pot
transporta substanţele în mai multe moduri. Sistemele uniport realizează
transportul unei singure molecule de pe o parte pe alta a membranei.
Sistemele cotransport realizează transferul a două substanţe (sau ioni) în aceeaşi
direcţie (simport) sau în direcţii opuse (antiport) (fig. VI.22).
B) După consumul de energie metabolică (ATP). Există două tipuri de
transport: pasiv şi activ.

142
 Transportul pasiv are loc fără consum de ATP, deoarece substanţele se
deplasează în sensul gradientului de concentraţie (pentru molecule fără sarcină
electrică), sau în sensul gradientului electrochimic (pentru ioni). Gradientul
electrochimic este compus din gradientul de concentraţie şi gradientul electric.
Energia care provoacă difuziunea este energia cinetică normală a mişcării
materiei.
Prin contrast, transportul activ reprezintă deplasarea prin membrană a
ionilor sau a altor substanţe cu ajutorul unei proteine transportoare, dar
împotriva unui gradient de concentraţie sau electrochimic. Procesul necesită o
sursă energetică suplimentară, pe lîngă energia cinetică moleculară.

Fig. VI.22. Tipuri de transport după numărul şi sensul speciilor transportate

3.1.1. Microtransportul pasiv (difuziunea)

Deoarece se realizează fără consum de energie, microtransportul pasiv este
independent de metabolismul celular. El se supune legilor fizico-chimice de
difuziune şi osmoză.
Transportul pasiv se realizează pe două căi:
- difuziunea simplă;
- difuziunea facilitată.

3.1.1.1. Difuziunea simplă

Schimbul de substanţe prin intermediul difuziunii simple este condiţionat de:
- dimensiunile moleculei: viteza de penetrare a moleculei este invers
proporţională cu volumul său. Regula se aplică doar pentru moleculele
de dimensiuni mici.
- absenţa polarităţii: o moleculă polarizată nu traversează membrana
plasmatică.
- absenţa încărcării electrice: o moleculă cu încărcătură electrică şi cu un
grad înalt de hidratare sau un ion (chiar de dimensiuni mici) nu poate
traversa dublul strat lipidic. Din contră, CO2 (GM = 44d) traversează cu
uşurinţă bistratul lipidic.
- coeficientul de partiţie (raportul liposolubilitate/hidrosolubilitate): cu cât

143
 raportul este mai mare, cu atât transportul trans membranar al
substanţei respective este mai rapid. Moleculele solubile în lipide
(alcool, aldehide, cetone, glicerol, anestezicele) traversează foarte rapid
membrana plasmatică.
- gradientul concentraţional: viteza de transport este direct proporţională
cu diferenţa de concentraţie pe o parte şi pe cealaltă a membranei
(moleculele se deplasează din zone cu concentraţie mare spre zone cu
concentraţie mică).
Deşi apa este extrem de insolubilă în lipidele membranei, totuşi ea
traversează foarte repede membrana celulară. O bună parte din apă traversează
chiar prin bistratul lipidic, dar cea mai mare parte traversează prin canale
proteice. Recent a fost identificată proteina specializată în transportul apei
(aqvaporina) la nivelul membranei eritrocitare, polul apical al nefrocitelor şi în
alte celule din organism. Există şi alte molecule mici (uree) care străbat
porţiunea lipidică "ca nişte gloanţe", înainte de a fi stopate de caracterul
"hidrofob" al lipidelor.
Pentru substanţele hidrosolubile, stratul bimolecular lipidic se comportă ca
o barieră. Ele traversează periferia prin intermediul unor peptide numite ionofori
sau prin proteine de tip canal cu deschidere comandată (canale cu "poartă").
A) Ionoforii sunt polipeptide produse de microorganisme. După formă, ionoforii
sunt de două categorii. Ionoforii de tip canal formează pori care străbat dublul
strat lipidic. Moleculele sunt liniare, cu resturi laterale hidrofobe; două
molecule se dispun paralel realizând un canal, perpendicular pe planul
membranei, prin care trec cu uşurinţă cationii şi apa. A doua categorie o
reprezintă ionoforii mobili care au capacitatea de a „înveli" ionul pe o faţă a
membranei şi apoi de a-1 elibera pe faţa opusă (fig.VI.23). Exemple de ionofori:
gramicidina, filipina, nistatina, amfotericina B. Ele sunt antibiotice (produse de
microorganisme şi împiedică formarea altor microorganisme), dar şi
antimicotice, deoarece formează pori numai în membranele ce conţin steroli
(membranele fungilor).
Ionoforii sunt utilizaţi în studiul efectelor intracelulare a Ca++ deoarece au
capacitatea de a transporta cationi bivalenţi (introduc în celulă Ca ++ şi Mg++,
transportând apoi în afară doi H+). Transportul prin proteine ionofori este
stimulat de vasopresină.

Fig.VI.23. Difuziunea
simplă prin ionofori

B)Proteine de tip canal cu deschidere comandată. Canalele proteice prezintă

permeabilitate faţă de anumite substanţe. Ele pot fi deschise permanent sau

144
tranzitor. Închiderea şi deschiderea se realizează prin intermediul unor
mecanisme de comandă, cum sunt ( fig. VI.24):
• canalele cu poartă comandată de ligand au la bază un mecanism de recepţie-
transducţie la care comanda este dată de ligand, iar operarea deschiderii este
efectuată de receptor. Unele proteine ale porţii canalului sunt deschise ca
urmare a fixării altor molecule pe aceste proteine. În acest fel se produce o
modificare conformaţională a moleculei proteice care închide sau
deschide poarta. Un exemplu este canalul cu deschidere comandată de
acetilcolină localizat pe membrana postsinaptică.

Fig. VI.24. Diagrama

canalelor cu deschidere
comandată
(după Benga, 1985)

• în cazul canalelor cu poartă comandată de voltaj deschiderea canalului este

condiţionată de potenţialul membranei. În starea normală membrana este
polarizată, iar canalul este închis; depolarizarea membranei determină
deschiderea canalului. Un exemplu în acest sens îl constituie canalele de Ca++
voltaj dependente situate pe membrana butonului terminal al axonului, precum
şi canalele de Na+ voltaj dependente de pe membrana plasmatică a celulelor
musculare de la nivelul joncţiunii neuro-musculare.
• în cazul canalelor cu poartă comandată de ioni deschiderea canalului se
produce ca răspuns la creşterea concentraţiei intracelulare a unor ioni,
de exemplu: canalele pentru K+ se deschid atunci când creşte concentraţia
citoplasmatică a Ca++.
• canale cationice cu deschidere comandată de un stimul mecanic.
Există o categorie specială de celule senzoriale, sensibile la stimulii
mecanici. Deoarece la polul apical prezintă stereocili, au fost denumite celule

145
 „păroase" şi sunt responsabile pentru variate tipuri de mecanorecepţie
prezente în structuri speciale din urechea internă. Condiţiile ionice din
labirintul membranos al urechii interne se caracterterizează prin existenţa
unui gradient electrochimic crescut pentru K+ şi nu pentru Na+. De aceea se
presupune că aceste canale, din membrana celulelor păroase sunt canale pentru
K+comandate mecanic.
Un exemplu de activitate a canalelor proteice cu deschidere comandată
este funcţionarea joncţiunii neuro-musculare. Impulsul nervos produce contracţia
muşchiului prin următoarele mecanisme care se desfăşoară şi se condiţionează
succesiv:
1. Depolarizarea membranei terminaţiei neuronale deschide canalul de Ca++
comandat de voltaj. Rezultă astfel creşterea concentraţiei de Ca++ în butonul terminal.
2. Creşterea intracelulară a Ca ++ determină descărcarea veziculelor de
acetilcolină în spaţiul sinaptic.
3. Acetilcolina este un ligand care se leagă de receptorul specific de pe
suprafaţa celulei musculare. Se determină în acest fel deschiderea canalului
cu poartă comandată de ligand pentru difuziunea Na+ spre interior şi a K+ la
exteriorul celulei.
4. Deoarece gradientul de concentraţie al Na + este mult mai mare decât cel al
K+, influxul de Na + depăşeşte efluxul de K+. În acest fel se produce
depolarizarea plasmalemei celulei musculare. Depolarizarea deschide
canalele dependente de voltaj pentru Na +, ceea ce determină o undă de
depolarizare (potenţial de acţiune) care se răspândeşte pe toată suprafaţa
membranei.
5. Datorită potenţialului de acţiune se deschid canalele de Ca ++ din membrana
reticulului sarcoplasmatic, permiţând ieşirea Ca++ în citosol. Creşterea bruscă a
concentraţiei de Ca++ în citosol determină activarea proteinelor mecano-
contractile ceea ce conduce la contracţia miofibrilelor (fig.VI.25).

Fig.VI.25. Diagrama funcţionării canalelor ionice din joncţiunea neuro-musculară

146
3.1.1.2. Difuziunea facilitată
Se produce tot în sensul gradientului concentraţional, până la egalizarea
concentraţiilor pe ambele părţi ale membranei, iar substanţele transportate au o
viteză de trecere de aproximativ 100.000 de ori mai mare.
Proteinele care realizează acest tip de difuziune au o mare specificitate şi se
comportă ca enzime legate de membrană. Din această cauză, difuziunea
facilitată are caracteristici comune cu cataliza enzimatică, motiv pentru care
poartă denumirea de "difuziune catalizatoare prin membrană".
Acest tip de difuziune are la bază capacitatea unor proteine
transmembranare de a suferi modificări conformaţionale reversibile. Într-o
anumită stare conformaţională ("status A"), locul de legare al substanţei
transportate este dispus la exteriorul stratului lipidic. În altă stare
conformaţională ("status B"), locul de eliberare al substanţei se află pe partea
opusă a membranei (fig.VI.26). Proteinele care realizează difuziunea facilitată
poartă denumirea de permeaze. Cea mai bine caracterizată permează, D-gluco-
permează (sau D-hexozo-permează) catalizează difuzia facilitată a glucozei prin
membrana celulelor eritrocitare. Gluco-permeaza are o greutate moleculară de
45.000 d şi este o proteină alcătuită din 12 domenii transmembranare care au un
caracter hidrofob spre exterior şi hidrofil spre interior. S-a observat că odată
legată glucoza la situsul specific, se produce o modificare conformaţională a
moleculei transportoare. Astfel se sugerează că această modificare constă în
deplasarea spre interiorul proteinei a lanţurilor de aminoacizi hidrofili ce
delimitează un canal prin care glucoza poate trece.
Prin difuziune facilitată se realizează transportul anionilor, ureei şi
glicerolului prin membrana eritrocitului, precum şi transportul glucozei şi al
aminoacizilor prin plasmalema mai multor celule. Astfel, la nivelul membranei
hepatocitului există aproximativ 800.000 proteine transportoare pentru glucoză,
fiecare realizând transportul a 180 de molecule/secundă. Proteina carrier a
glucozei are o greutate moleculară de aproximativ 45.000 d; ea poate transporta
şi alte monozaharide cu o structură asemănătoare glucozei: manoza, galactoza,
arabinoza. Insulina poate mări rata difuziunii facilitate a glucozei de 10-20 de ori.
Acesta este principalul mecanism prin care insulina controlează utilizarea
glucozei în organism.

Fig.VI.26. Mecanismul transportului mediat de D-gluco-permează

147
3.1.2. Microtransportul activ
Numim microtransport activ, transportul care se realizează împotriva
gradientului de concentraţie şi electrochimic cu consum concomitent de energie.
Deoarece la realizarea sa participă energia rezultată din hidroliza ATP, iar ATP
rezultă din reacţiile de metabolism, transportul activ se mai numeşte transport
metabolic dependent.
După modul de utilizare al energiei, transportul activ este de mai multe
tipuri:
a) transportul activ primar - este modul de transport prin membrane al
ionilor. Se desfăşoară cu consum de ATP prin pompe ionice cu proprietăţi
ATP-azice.
b) transportul activ secundar - este modul de transport transmembranar al
glucozei şi aminoacizilor. El foloseşte energia gradientelor ionice (realizată
prin ATP); deoarece transportul acestor substanţe are loc în cotransport cu Na+,
acest tip de transport se mai numeşte şi "cuplat".
c) transportul activ prin intermediul transportorilor ABC.
d) unele bacterii, care conţin bacteriorodopsina, utilizează energia
luminoasă pentru transportul H+.
3.1.2.1. Transportul activ prin pompe ionice
Pompele ionice sunt protein-enzime integrate la nivelul plasmalemei şi
endomembranelor, care au capacitatea de a-şi modifica conformaţia şi prezintă
capacităţi ATP-azice.
După natura ionilor în transportul cărora intervin, se clasifică în pompe
pentru anioni (CI-, I- etc.) şi pentru cationi (Ca++, Mg++etc).
După numărul ionilor pe care îi transportă există pompe pentru un singur
ion (Ca++ în celula musculară, CI- în celulele parietale ale mucoasei gastrice, I- în
tireocite) şi pentru doi ioni (Na+ şi K+).
Au fost descrise trei clase principale de enzime care cuplează hidroliza
ATP cu transportul ionilor împotriva gradientului electrochimic. Deoarece
hidrolizează ATP, ele se numesc ATP-aze.
ATP-aze din clasa P sunt polipeptide transmembranare care se fosforilează
în timpul procesului de transport. Această categorie include Na +-K+ ATP-aza
din membrana celulară, Ca ++ ATP-aza din membrana celulară şi membrana
reticulului endoplasmic şi ATP-azele care transportă protoni în cotransport cu K+.
ATP-azele din clasa V sunt transportori de protoni localizaţi în membrana
lizozomală. Au rolul de a menţine pH-ul acid al matricei lizozomale; deşi
hidrolizează ATP-ul, ele nu se fosforilează în timpul transportului.
ATP-azele din clasa F (ATP-sintetaze) sunt prezente în membrana
internă mitocondrială. Ele transportă protonii în sensul gradientului de
concentraţie realizând în acelaşi timp sinteză de ATP din ADP şi fosfat.
Ca exemplificare, vom prezenta structura şi mecanismul de funcţionare
al pompelor de Na + şi K+ din plasmalemă şi al pompei de Ca++ din plasmalema
şi reticulul sarcoplasmatic al celulei musculare.
A) Pompa de Na+ şi K" (Na+-K"-A TP aza)
Plasmalemele tuturor celulelor sunt polarizate, prezentând un potenţial de
membrană ce variază în funcţie de tipul celular şi specie între -20 mV şi -200

148
mV. Faţa citoplasmatică (internă) a plasmalemei este încărcată negativ, iar cea
externă pozitiv.
După cum s-a arătat anterior, celulele îşi desfăşoară activitatea normală
numai dacă reuşesc să menţină o concentraţie de Na+, CI- şi Ca++ mai mică decât
a mediului extracelular şi o concentraţie de K+ mai mare decât cea extracelulară.
Generarea potenţialului de membrană şi implicit desfăşurarea activităţii
normale a celulei este condiţionată de funcţionarea a două sisteme proteice
membranare: pompa de Na+ şi K+ şi canalul de pierdere al K+.
Concentraţia intracelulară de K+ este de 400 mM, iar în spaţiul extracelular
de 20 mM. Concentraţia intracelulară de Na + este de 50 mM, iar în spaţiul
extracelular de 440 mM .
Proteina care realizează canalul pentru K+ permite difuziunea pasivă a K+
din celulă la exterior, conform gradientului concentraţional. În acest fel,
interiorul celulei devine tot mai negativ şi de aceea, la o anumită valoare a
potenţialului de membrană (-75 mV), tendinţa K+ de a părăsi celula (datorită
gradientului concentraţional) este contrabalansată de tendinţa K+ de a intra în
celulă (datorită potenţialului de membrană). Canalul de K+ este permeabil şi
pentru Na+. Deci unii ioni intră în celulă conform gradientului electrochimic al
Na+. Prin intrarea Na+ scade potenţialul de membrană, ceea ce permite ieşirea
altor ioni de K+. Prin repetarea acestor procese, celula tinde la egalarea
concentraţiilor de Na+ şi K+ de o parte şi de alta a membranei, ceea ce ar duce la
dispariţia potenţialului de membrană.
Rolul pompei de Na+ şi K+ este acela de a pompa activ Na+ în afara celulei
şi K+ în citoplasmă (cotransport antiport), menţinând astfel gradientul de
concentraţie şi generând potenţialul de membrană.
Pompa de Na+ şi K+ se găseşte în periferia tuturor tipurilor celulare. Pentru
funcţionarea sa, ea consumă aproximativ 25-30% din energia celulei, iar în
celulele nervoase (care trebuie să-şi refacă polaritatea după depolarizare),
consumă până la 70 % din totalul energiei celulare.
Pompa de Na+ şi K+ este o protein-enzimă (Na+-K+ ATP-aza) care
scindează ATP-ul în ADP + Pi + E. Deci, ea realizează un cotransport antiport
(Na+-K+) cuplat cu hidroliza ATP-ului. Pentru fiecare moleculă de ATP
hidrolizată se pompează la exterior 3Na+ şi spre interior 2K+; fiecare ATP-ază
poate scinda 100 molecue de ATP pe secundă.
Din punct de vedere structural, Na+-K+ - ATP-aza este constituită dintr-o
subunitate mare cu rol catalitic (de aproximativ 100.000 daltoni) şi o glicoproteină
asociată (cu GM de 45.000 daltoni) (fig. VI.27). Subunitatea mare este asimetrică
(mai voluminoasă pe faţa internă), prezintă pe faţa citoplasmatică situsuri de
fixare pentru Na+ şi ATP-ază, iar pe faţa externă prezintă locuri de fixare pentru
K+ şi pentru inhibitori cardiotonici steroizi (ouabaină).
Se presupune că transportul celor doi ioni are loc prin modificări
conformaţionale asemănătoare celor descrise la difuziunea facilitată, cu
excepţia că aici modificările se datorează unui ciclu de fosforilare şi
defosforilare, cu următoarea secvenţă:
1. legarea Na+ pe faţa citoplasmatică;
2. fosforilarea feţei citoplasmatice a proteinei determină modificarea

149
 conformaţională, cu deschidere spre exterior a proteinei;
3. ca urmare, are loc eliberarea Na+ la exterior;
4. urmează legarea K+ din exterior, pe locusul specific;
5. defosforilarea, care determină
6. readucerea proteinei la conformaţia iniţială şi eliberarea K + la interior
(fig.VI.28). Procesul se reia ciclic, pompele ionice caracterizându-se prin
reversibilitate.

Fig.VI.27. Reprezentarea schematică a Na+-K+ -ATP azei

Fig.VI.28. Etapele mecanismului de transport prin intermediul pompei de Na +şi K+

150
Importanţa pompei de Na+ şi K+
1. Pompând la exterior 3Na+ şi la interior 2K+, proteina contribuie direct la
generarea şi menţinerea potenţialului de membrană.
2. Contribuie la reglarea presiunii osmotice şi a volumului celular.
Volumul celulelor este determinat de echilibrul dintre presiunea osmotică
intracelulară şi cea a spaţiului extracelular. În spaţiul extracelular presiunea
osmotică este determinată de concentraţia de Na + şi CI - (acesta din urmă se
găseşte în concentraţie de 540 mM extracelular şi 100 mM în citosol). Datorită
gradientelor lor de concentraţie mult mai mari în spaţiul extracelular, Na+ şi CI-
tind să intre pasiv în celulă. Dacă acest lucru ar fi permis, presiunea osmotică
intracelulară ar creşte mult şi celula şi-ar creşte volumul până la limita ruperii
membranei. Na+-K+ ATP-aza pompează la exterior Na+ şi menţine interiorul
celulei negativ (ceea ce contracarează gradientul de concentraţie al CI-) în acest
fel împiedică creşterea volumului celulelor.
3. Rol în conductibilitatea nervoasă aşa cum s-a arătat anterior în cazul
joncţiunii neuromusculare. Majoritatea bolilor cardiace au la bază o alterare
funcţională în exces a pompei de Na+ şi K+. Gangliozidele cardiotonice (digitala,
ouabaina) inhibă în mod specific funcţia pompei ionice pentru Na + şi K+; din
această cauză ele sunt utilizate ca medicamente în tratamentul acestor boli.

B). Pompa de Ca++

Acţionează în menţinerea concentraţiei scăzute de Ca ++ în citosol (10-7 M)
faţă de o concentraţie mai mare în spaţiul intercelular (10 -3 M). În plasmalemă
există o structură proteică numită "pompa de Ca ++" sau "Ca++ATPază", care
transportă activ Ca++ în exterior. Prin acţiunea sa, aceasta asigură nivelul optim de
Ca++ în spaţiul intercelular, necesar transmiterii semnalelor de la exterior în
interiorul celulei. Reglarea concentraţiei de Ca ++ în citosol este necesară în
desfăşurarea proceselor de secreţie celulară şi motilitate.
În membrana reticulului endoplasmic din celula musculară, Ca++ ATP aza
pompează Ca++ din citosol în membranele reticulului unde este depozitat. Când
impulsul nervos depolarizează plasmalema celulei musculare, Ca ++ este eliberat
din reticulul sarcoplasmatic în citosol unde stimulează contracţia musculară.
Această pompă se găseşte şi la nivelul membranei mitocondriale.
Din punct de vedere structural, protein-enzima Ca++ ATPază este un
polipeptid format din aproximativ 1.000 de aminoacizi. Pentru fiecare moleculă
de ATP hidrolizată, enzima pompează 2Ca ++ şi poate hidroliza până la 10
molecule de ATP pe secundă. La fel cu Na+-K" ATPaza, Ca++ATPaza se
caracterizează prin reversibilitate.

3.1.2.2. Transportul transcelular (transportul cuplat cu gradiente ionice)

Transportul cuplat permite proteinei transportoare să exploateze energia
stocată în gradientul electrochimic al unui ion pentru a transporta o altă moleculă.
În acest fel, energia liberă eliberată în timpul deplasării ionului în sensul
gradientului său electrochimic este utilizată ca forţă de pompare a unei alte
molecule în contra gradientului său concentraţional sau elecrochimic. Unii
transportori cuplaţi pot funcţiona simport, alţii antiport.

151
 În plasmalema celulei animale Na+ este de obicei co-transportat, iar
gradientul său electrochimic furnizează forţa necesară pompării active a unei alte
molecule. În celulele epiteliale intestinale şi renale există numeroase sisteme de
transport simport acţionate de gradientul de Na+; astfel, la polul apical al
enterocitelor se găsesc transportorii pentru cotransportul simport al glucoză-Na+
şi aminoacizi-Na+. Deşi filtratul glomerular al rinichiului conţine glucoza în
concentraţie aproximativ egală cu cea din plasmă, în urină nu apare în mod
normal glucoza, deoarece ea este reabsorbită în tubii contorţi printr-un
proces de transport activ. La nivelul enterocitelor, glucoza trebuie să intre în
celule şi pe calea unui transport activ, deoarece transportul pasiv ar presupune
existenţa unei permanente concentraţii crescute de glucoza intraluminal faţă
de cea plasmatică. În ambele cazuri, glucoza este transportată împotriva
gradientului concentraţional, în simport cu Na +. Cu cât gradientul de Na+ este
mai mare, cu atât viteza cotransportului este mai mare; dacă se reduce transportul
de Na+ se reduce şi transportul glucozei. Na+ care intră în cotransport cu glucoza
este pompat în afară de Na+-K+ ATPază (fig.VI.29).

Fig.VI.29. Transportul cuplat al glucozei cu Na+ la nivelul polului luminal al celulei

absorbante intestinale

Transportul aminoacizilor se face tot prin simport cu Na +. În acest

mecanism sunt incriminate cel puţin 5 proteine diferite (una pentru fiecare grup
de aminoacizi înrudiţi structural).
Alt exemplu de transport activ secundar este transportul cotransport
antiport al Na+-Ca++ şi Na+-H+. Antiportul de Ca++ are loc în majoritatea
membranelor celulare, cu deplasarea Na + în celulă şi a Ca++ în afara ei, ambii
ioni fiind legaţi la aceeaşi proteină de transport. Antiportul Na+-H+ se petrece

152
numai în câteva ţesuturi; o localizare de mare însemnătate este la nivelul tubului
contort proximal al nefronului, unde Na+ se deplasează dinspre lumenul tubului
în nefrocit concomitent cu deplasarea H+ spre lumen. Acest mecanism
reprezintă cheia transportului H+ din lichidele organismului.
3.1.2.3.Transportul activ prin transportorii ABC
Transportorii ABC formează cea mai mare familie de proteine de
transport membranar. Au fost iniţial descrise la bacterii, dar progresele
realizate în ultimii ani în ceea ce priveşte funcţiile lor în membrana
eucariotelor, le conferă o importanţă clinică crescută. Poartă numele de
transportori ABC deoarece fiecare membru al familiei conţine două domenii
de legare a ATP (fig.VI.30). Fixarea ATP determină dimerizarea celor două
domenii de legătură a ATP, iar hidroliza ATP conduce la disocierea lor.
Transportorii ABC utilizează fixarea ATP şi hidroliza sa pentru a transporta
molecule de o parte şi de alta a membranei.
Primii transportori ABC identificaţi la eucariote au fost cei care
pompează medicamentele hidrofobe din citosol în mediul extracelular. Unul
dintre ei poartă numele de proteina de rezistenţă multiplă la medicamente
(MDR – multidrug resistance); se crede că supraexpresia acestei proteine în
celulele canceroase este responsabilă de rezistenţa celulelor canceroase la
medicaţia citotoxică utilizată în chimioterapie. Transportorul pompează
medicamentul în exteriorul celulei ceea ce reduce citotoxi citatea acestuia şi
conferă rezistenţă celulară la o gamă largă de substanţe terapeutice. Cercetări
recente indică faptul că 40% din cancerele umane dezvoltă rezistenţă multiplă
la medicamente, ceea ce reprezintă un obstacol major în „bătălia” contra
acestei maladii.
În cea mai mare parte a celulelor animale a fost evidenţiat un
transportor ABC al reticulului endoplasmic care transportă activ produse de
degradare proteică din citosol în RE. Aceasta este prima etapă a unei căi
metabolice cu mare importanţă în supravegherea celulelor de către sistemul
imunitar. Fragmentele proteice transportate în RE sunt transportate la
suprafaţa celulară (via Aparatul Golgi). Aici ele sunt expuse examinării de
către limfocitele T citotoxice care vor omorî celula dacă recunosc aceste
fragmente proteice ca non-self (de natură virală sau aparţinând oricărui
microorganism ascuns în citosol).
Un alt membru al familiei ABC a fost evidenţiat în cadrul studiului
mucoviscidozei – maladie genetică provocată de mutaţia unei gene codante
pentru un transportor ABC cu rol de reglare a canalelor de Cl- din membrana
plasmatică a celulelor epiteliale.

Fig.VI.30. Transportorul ABC tipic

(A) dispoziţia lanţului polipeptidic în
membrană
(B) reprezentare tridimensională

153
3.1.3. Reglarea schimburilor prin membrane
Factorii care influenţează schimburile prin membrană pot fi clasificaţi în:
factori chimici, fizici şi biologici.
a) Factorii chimici acţionează asupra enzimelor din membrană cum
sunt: adenilat ciclaza, Na+-K+ ATPaza, colinesteraza.
b) Factorii fizici: temperatura modifică transportul activ, iar la
37°C este favorizat transportul pasiv.
c) Factorii biologici sunt cei mai ampli şi mai variaţi. Exemple sunt:
• hormonii mineralocorticoizi favorizează permeabilitatea epiteliului tubilor
uriniferi pentru Na+, K+, aminoacizi şi apă;
• testosteronul şi estradiolul stimulează transportul intracelular al glucozei şi
aminoacizilor;
• hormonii glucocorticoizi reduc permeabilitatea membranelor pentru
glucoză şi aminoacizi, deci au efect antagonic insulinei;
• acţiunea nervilor vagi determină o creştere a permeabilităţii membranelor
din epiteliul alveolar pentru Na +, CI- şi apă şi în acest fel pot conduce la
instalarea edemului pulmonar;
• toxinele microbiene de exemplu endotoxina vibrionului holeric determină
modificări ireversibile la nivelul pompei Na + - K+ ceea ce conduce la
deshidratare severă intracelulară până la deces.

3.2. MACROTRANSPORTUL
(transport în masă, transport prin intermediul veziculelor)

Proteinele transportoare care mediază pasajul ionilor şi a moleculelor mici

prin membrana plasmatică nu pot transporta macromolecule de tipul proteinelor,
polizaharidelor, polinucleotidelor.
Mecanismul prin care celulele introduc din mediul extracelular sau
elimină în mediul extracelular particule de natură diferită poartă denumirea de
"transport în masă". Deoarece această modalitate de transport are la bază
formarea de vezicule pe seama membranei celulare, el mai este denumit
"transport prin intermediul veziculelor" sau " mecanism de translocare prin
veziculare".
După sensul translocării veziculelor, deosebim două tipuri de transport:
endocitoza şi exocitoza.
A) Endocitoza este procesul de internalizare al macromoleculelor şi
particulelor de natură diferită din mediul extracelular cu formarea de
vezicule (endozomi). Sunt endocitate agregate bacteriene sau virale,
particule inerte, macromolecule alterate, resturi celulare sau chiar celule
întregi. După natura materialului endocitat se disting două tipuri de
endocitoză: fagocitoză şi pinocitoză.
B) Exocitoza constă în externalizarea în spaţiul intercelular a
produşilor de sinteză şi secreţie şi a produşilor proveniţi din catabolismul
celular, prin intermediul veziculelor. Este caracteristică celulelor secretorii.

154
3.2.1. FAGOCITOZA

Fagocitoza reprezintă mecanismul prin care celulele înglobează din mediul

extracelular particule solide. Termenul provine din limba greacă veche, fagein =
a devora. Este un proces complex descoperit şi evidenţiat de MECINIKOV
la sfârşitul secolului al XlX-lea, proces care îndeplineşte multiple roluri:
• rol de apărare a organismului contra nonself-ului. Prin fagocitoză, celulele
specializate înglobează şi apoi distrug bacteriile, virusurile şi în general orice
structură străină.
• rol de curăţire a ţesuturilor de self-ul alterat: celule degenerate,
îmbătrânite, moarte etc.
• rol de nutriţie a celulei fagocitare, deoarece în urma procesului de
fagocitoză şi digestie intracelulară rezultă produşi finali (aminoacizi,
monozaharide) pe care celulele cu rol fagocitar îi utilizează în propriul
metabolism.

3.2.1.1. Celulele cu rol fagocitar

Fagocitoza este proprietatea unui grup mare de celule, numite celule
fagocitare care, după dimensiunile particulei endocitate, se clasifică în:
microfage şi macrofage.
Microfagele sunt polimorfonuclearele neutrofile din sânge.
Macrofagele iau naştere din celula stem, în măduva hematogenă. De aici,
trec în sânge unde rămân aproximativ 60 de ore, apoi prin diapedeză ajung
în ţesutul conjunctiv unde se transformă în macrofage tisulare şi îşi desfăşoară
activităţile specifice. Totalitatea macrofagelor din organism alcătuiesc "sistemul
fagocitar mononuclear". în acest sistem se disting trei compartimente celulare:
• compartimentul medular cuprinde ansamblul celulelor care proliferează
din celula stem hematopoetică pluripotentă şi sunt incomplet
diferenţiate: monoblastele, promonocitele, monocitele medulare;
• compartimentul sanguin cuprinde monocitele sanguine care reprezintă
forma circulantă sau de distribuire a macrofagelor în organism;
• compartimentul tisular cuprinde monocitele migrate în ţesuturi, unde
se diferenţiază ca macrofage tisulare. Acestea se grupează în două
categorii: macrofage libere (histiocite, macrofage pleurale şi peritoneale,
macrofage alveolare, microglia, macrofage din măduva osoasă, splină etc.)
şi macrofage fixe (macrofagele din foliculii limfatici, macrofage fixe
din splină, ficat etc).
Pe lângă procesul de apărare al organismului, datorită capacităţii lor
fagocitare, macrofagele intervin în reglarea hematopoezei, în degradarea
pigmenţilor biliari, în metabolismul lipidic.

3.2.1.2. Etapele fagocitozei

a) Chemotactismul
De obicei, bacteriile se localizează în spaţiul interstiţial dintr-un ţesut.
Celulele cu rol fagocitar sunt atrase la acest nivel de semnale emise sau induse

155
de bacterii sau de semnale proprii organismului (proteine serice - kalicreina,
componentele sistemului complement, citokine, factori eliberaţi de neutrofile).
Acestea sunt denumite semnale chemotactice, iar mişcarea dirijată a
fagocitelor spre locul infectat se numeşte chemotactism. Ca urmare a receptării
semnalului, fagocitele se ataşează de peretele vaselor mici care irigă ţesutul
afectat apoi, prin diapedeză, trec prin peretele vasului şi se deplasează la locul
infecţiei.
b) Recunoaşterea particulei ce urmează a fi fagocitată (opsonizarea)
În vederea înglobării particulelor din mediul extracelular, fagocitele
prezintă la suprafaţa membranei, receptori. Cu ajutorul acestora, fagocitele
recunosc macromoleculele proprii organismului de cele străine, dar şi propriile
structuri alterate faţă de cele sănătoase. Toate aceste structuri sunt antigene.
Deoarece antigenele sunt de natură foarte diferită, recunoaşterea lor de către
fagocite trebuie mediată. În acest scop, în spaţiul intercelular există proteine
plasmatice denumite opsonine, care sunt recunoscute de receptorii de la
suprafaţa fagocitelor. Opsoninele pot fi neimunospecifice (fibronectina) şi
imunospecifice (anticorpi de tip IgG, IgM şi fracţiunea C 3 a complementului).
Ele recunosc şi învelesc particulele ce urmează a fi fagocitate formând în acest
fel un complex antigen-opsonină. Procesul poartă denumirea de "opsonizare"
(gr. opsonien = a pregăti pentru mâncare).
Recunoaşterea celulară se desfăşoară astfel la două nivele: la nivel tisular
prin opsonizare, iar la nivel celular prin intermediul receptorilor.
c) Ataşarea fagocitelor de particule fenomen numit şi acolare este
realizat de receptorii din plasmalema fagocitului, care recunosc liganzii de pe
suprafaţa particulei. Se apreciază că un macrofag foarte activ poate prezenta pe
suprafaţa sa aproximativ 8 milioane de receptori.
La nivelul membranei celulare a macrofagului au fost evidenţiate trei
tipuri de receptori:
 receptori Fc care recunosc şi fixează antigenele opsonizate cu Ig G. Ei
recunosc fracţiunea cristalizabilă (Fc) a Ig G. (fig. VI.31).
 receptori C3 care recunosc şi fixează antigenele opsonizate cu fracţiunea
C3 a complementului.
 receptori nespecifici care recunosc şi fixează self-ul alterat reprezentat de
grupările glucidice de la suprafaţa membranelor celulelor îmbătrânite,
degenerate sau maligne. De exemplu, glicolema celulelor maligne
prezintă o concentraţie scăzută de acid sialic, de aceea ele sunt
recunoscute ca anormale şi sunt distruse de sistemul fagocitar
mononuclear de cele mai multe ori înainte de a dezvolta o tumoră.
d) Înglobarea particulei
Ataşarea complexului antigen-opsonină la nivelul receptorului determină
activarea acestuia. Activarea receptorului determină activarea proteinelor
mecano-contractile din citoscheletul membranar, fenomen care este urmat de
emiterea de pseudopode. Pseudopodele înconjoară progresiv particula astfel
încât apar interacţiuni receptori-particulă pe toată suprafaţa ei. Capetele
distale ale pseudopodelor fuzionează favorizând formarea unei vezicule care

156
cuprinde particula. Vezicula care conţine particula fagocitată este învelită de un
fragment de membrană a macrofagului şi poartă denumirea de fagozom.
e) Digestia intracelulară a particulei fagocitate
Odată format, fagozomul migrează în citosol şi fuzionează cu
lizozomii primari, formând un lizozom secundar sau fagolizozom în interiorul
căruia are loc procesul de digestie intracelulară (vezi cap. Lizozomi).
În cazul fagocitozei bacteriilor, un rol important în distrugerea acestora
revine oxidazei din plasmalemă care în cursul înglobării ajunge în membrana
fagozomului. Oxidaza catalizează reacţia:

2 O2 + NADPH → 2O 2 + NADP - + H+

Anionul superoxid (O2-) este convertit spontan în H2O2. Din reacţia O2 +

H2O2 rezultă hidroxil (OH-) şi oxigenul singlet, ambele foarte reactive şi toxice
pentru bacterii. Malsinteza genetică a oxidazei conduce la apariţia a numeroase
focare de infecţie numite granuloame şi la maladia numită "boală cronică
granulomatoasă". La aceşti bolnavi leucocitele nu pot distruge nici
microbii banali care pătrund în permanenţă în organism.
Deoarece comportă emitere de pseudopode, fagocitoza este un proces
energodependent. Sursa de energie diferă de la un tip de macrofag la altul.
Astfel, macrofagele pulmonare utilizează glicoliza aerobă, în timp ce
macrofagele peritoneale utilizează glicoliza anaerobă.

Fig.VI.31.Ataşarea
particulei la suprafaţa
macrofagului şi
emiterea
de pseudopode

3.2.1.3. Factori modulatori ai procesului de fagocitoză

Modularea procesului este realizată de factori activatori şi inhibitori.
Activatorii cunoscuţi sunt endotoxinele bacteriene, hormonii estrogeni,
virusurile. Activarea macrofagului este realizată prin sporirea capacităţii de
ingerare a diferitelor particule din mediul extracelular. Cel mai adesea, activarea

157
apare în infecţii ale organismului cu diferite tipuri de microorganisme care
stimulează secreţia de limfokine de către limfocitul T. Sub efectul limfokinelor,
macrofagul creşte ca volum, organitele celulare devin mai abundente.
Suprafaţa celulară devine neregulată prin multiplicarea pseudopodelor; numărul
de receptori pentru IgG şi C3 creşte. Sub acţiunea limfokinelor, macrofagele
activate sunt capabile să înglobeze şi să distrugă orice tip de antigen fără
recunoaştere imunologică. Acest fenomen prezintă o importanţă deosebită în
imunoterapia anticanceroasă.
Supresorii procesului de fagocitoză sunt de natură fizică: şocul traumatic,
iradierea cu raze X, temperatura scăzută; chimică: hipooxigenarea şi biologică:
septicemia, bolile neoplazice, consumul de droguri, alcoolismul cronic etc.

3.2.2. PINOCITOZA

Pinocitoza este procesul de transport în masă a unei cantităţi variabile de

fluid tisular împreună cu macromoleculele pe care acesta le conţine. Termenul
provine din limba greacă (pinein = a bea). Pinocitoza este întâlnită la toate
tipurile de celule, ea reprezentând o cale importantă prin care celulele captează
o gamă largă de substanţe necesare propriului metabolism.
După mecanismele care stau la baza procesului de înglobare a fluidului
tisular se deosebesc două forme: pinocitoza independentă de receptori şi
pinocitoza mediată de receptori.
3.2.2.1. Pinocitoza independentă de receptori este forma de înglobare a
substanţelor din mediul extracelular în vezicule formate din învelişul celular, fără
fixarea prealabilă a substanţelor la nivelul receptorilor membranari.
Teoretic, toate celulele eucariote internalizează continuu porţiuni din
propriile membrane plasmatice sub formă de mici vezicule de pinocitoză. Viteza
cu care membrana plasmatică este internalizată variază de la un tip celular la
altul. De exemplu, un macrofag ingeră într-o oră o cantitate de lichid egală cu
25% din propriul volum; aceasta înseamnă că ingeră 3% din propria membrană
în fiecare minut sau 100% în jumătate de oră. Aria şi volumul suprafeţei
celulare nu se modifică în cursul acestui proces deoarece pierderile sunt
permanent acoperite prin exocitoză (ciclul endocito-exocitar).
După modul de formare, veziculele de pinocitoză sunt de două categorii:
 într-o primă posibilitate, formarea veziculelor are loc la nivelul unor porţiuni
depresionate ale membranei, numite puţuri, care sunt tapetate pe faţa
citosolică de proteine numite clatrine. Aceste regiuni specializate acoperă
aproximativ 2% din aria membranei plasmatice. La aproximativ 1 minut de la
formare, puţul se invaginează progresiv şi prin pensare va conduce la
formarea unei vezicule acoperită cu clatrine (fig.VI.32). S-a demonstrat că în
cazul fibroblastelor în cultură are loc formarea a aproximativ 2500 de
vezicule pe minut. La câteva secunde după formare, veziculele îşi pierd
clatrinele şi fuzionează cu endozomii precoce. Deoarece în momentul
formării veziculele înglobează lichidul extracelular existent în puţuri, acest
tip de pinocitoză poartă denumirea de endocitoză în fază lichidă.

158
 Fig.VI.32. Imagine de
microscopie electronică
care prezintă etapele
formării unei vezicule
acoperite de clatrine
(după M.M.Perry şi
A.B.Gilbert)

 o a doua posibilitate o reprezintă formarea veziculelor neacoperite de

clatrine. Acest mecanism debutează la nivelul unor invaginări profunde
ale plasmalemei numite caveole (fig.VI.33). Caveolele sunt localizate în
membrana plasmatică a majorităţii celulelor şi au capaciatea de a forma
vezicule şi de a le vehicula în citosol. Unele veziculele formate prin
pensarea caveolelor îşi deversează conţinutul la nivelul endozomilor sau
în reticulul endoplasmic. Altele traversează celula şi îşi deversează
conţinutul pe faţa celulară opusă, fenomen numit transcitoză.

Fig.VI.33. Caveole la nivelul membranei plasmatice a unui fibroblast

(după K.G.Rothberg, 1992 cit. de Alberts et al., 2002)

3.2.2.2. Pinocitoza cuplată la receptori se realizează cu ajutorul receptorilor

din plasmalemă care recunosc macromoleculele specifice din lichidul
extracelular.
Un exemplu de pinocitoza mediată de receptori este captarea
colesterolului în celulele animale. Majoritatea colesterolului este transportat în
sânge sub forma unor complexe numite lipoproteine cu densitate mică (low-
density lipoproteins -LDL). Când o celulă animală necesită colesterol pentru
sinteza membranelor sale, se produc receptori pentru LDL care sunt inseraţi în
plasmalemă. Odată formate, complexele LDL-receptor se deplasează la
nivelul depresiunilor îmbrăcate în clatrină, de unde vor fi endocitate. După
endocitoză, veziculele îşi pierd reţeaua de clatrină şi fuzionează cu endozomii.

159
Receptorii se aglomerează la un pol, de unde se desprind sub forma unei
vezicule care migrează spre plasmalemă. Se produce în acest fel reciclarea
receptorilor. LDL fuzionează cu lizozomii şi esterii de colesterol sunt
hidrolizaţi (fig.VI.34).

Fig.VI. 34. Etapele pinocitozei mediate de receptori pentru LDL (după Alberts, 2002)

Implicaţii medicale
 în mod normal, concentraţia optimă de colesterol liber în citoplasmă inhibă
reciclarea receptorilor sau formarea de noi receptori pentru LDL. În cazul
bolii genetice numită hipercolesterolemie familială are loc o producere
exagerată de receptori pentru LDL, ceea ce va conduce la o acumulare
anormală de colesterol liber în citoplasmă.
 dimpotrivă, dacă receptorii pentru LDL nu se sintetizează, absorbţia LDL este
blocată, colesterolul se acumulează în sânge şi contribuie la formarea de plăci
aterosclerotice în pereţii vaselor. Plăcile aterosclerotice sunt formate din
colesterol şi ţesut fibros; ele determină îngustarea vaselor până la blocarea
fluxului sanguin, fiind responsabile de episoadele ischemice coronariene,
cerebrale, pulmonare etc.

3.2.3. TRANSCITOZA

S-a arătat mai sus că urmare a procesului de pinocitoză cuplată la receptori,

unele vezicule nu fuzionează cu lizozomii ci traversează celula de pe o parte pe
cealaltă deversându-şi conţinutul preluat din lumenul vascular în spaţiul
interstiţial. Deci transcitoza este o formă particulară a pinocitozei. Fenomenul
a fost observat de G.E. Palade încă din 1953 la nivelul celulelor endoteliale.

160
Contribuţii deosebite în studiul acestui fenomen au adus Baciu şi colab (1971),
Maya şi Nicolae Simionescu (1983) şi G.E. Palade (1985).
Se cunoaşte astăzi că celulele care alcătuiesc endoteliul capilar sunt
specializate în transportul unor substanţe. Celula endotelială este din punct de
vedere metabolic foarte activă şi se comportă ca o barieră semipermeabilă. Ea
are o permeabilitate crescută pentru apă şi soluţii, inclusiv pentru
macromoleculele proteice din plasma sanguină. Maya şi Nicolae Simionescu au
demonstrat că în celulele endoteliale transportul veziculelor de pinocitoză se
realizează în două moduri:
 transcitoza distributivă în care veziculele trec de pe o faţă pe alta a celulei
endoteliale sub formă de şiraguri şi,
 transcitoza conectivă în care veziculele se unesc şi formează canale cu
diametrul de până la 700 Å. Unele canale se pot forma şi prin invaginarea
adâncă a plasmalemelor (fig.VI.35).

Fig.VI.35. Diagramă reprezentând transcitoza în endoteliul vascular

(după N.Simionescu)

Unii receptori de suprafaţă ai celulelor epiteliale cu polaritate funcţională

(ex. enterocitele) transferă macromolecule specifice dintr-un spaţiu extracelular în
altul prin transcitoză (fig.VI.36). Mecanismul se realizează în următoarele etape:
 complexele receptori-anticorpi sunt internalizate la nivelul puţurilor acoperite
de clatrine,
 veziculele fuzionează cu endozomul precoce,
 prin burjonare, din endozom se formează vezicule de transport care conduc
complexul receptor-anticorp la un endozom de reciclare. Endozomul de
reciclare este un compartiment care poate stoca proteinele internalizate un
timp mai lung sau mai scurt, în funcţie de nevoile celulare. De exemplu,
celulele adipoase şi celulele musculare conţin un număr mare de transportori
ai glucozei. Aceste proteine sunt trecute în rezervă în endozomii de reciclare
până în momentul când celula va fi stimulată de un hormon, insulina. În acel
moment, prin burjonare se vor forma noi vezicule de transport care vor
conduce transportorii glucozei în membrana plasmatică şi în acest mod viteza
de absorbţie intracelulară a glucozei va creşte.

161
Fig.VI.36. Etapele transcitozei anticorpilor la nivelul enterocitului
(după Alberts, 2002)

162
Capitolul VII

CITOPLASMA
SEDIUL MECANISMELOR CELULARE

Citoplasma reprezintă mediul intern al celulei, cuprins între membrana

plasmatică şi membrana nucleară. După cum am prezentat în cap.
„Compartimentarea internă a celulei eucariote”, prezenţa endomembranelor
realizează compartimente cu structură, compoziţie chimică şi funcţie specifică.
Astfel, în citoplasmă se pot desfăşura simultan aproximativ 2500 de reacţii
chimice diferite fără a interfera unele cu altele. Totuşi, atunci când nevoile
metabolice o cer, endomembanele permit comunicarea între compartimente,
comunicare intermediată de citosol.
Din punct de vedere structural, citoplasma este formată din:
 citosol
 incluziuni citoplasmatice
 organite intracitoplasmatice nespecifice şi specifice, delimitate şi
nedelimitate de endomembrane

1. CITOSOLUL

Citosolul este mediul intern al celulei, cuprins între membrana plasmatică

şi endomembranele care delimitează organitele intracitoplasmatice, inclusiv
membrana nucleară.

Structură
Studiat în microscopie optică, citosolul numit şi hialoplasmă (gr. hyalos –
sticlă) are un aspect omogen, sticlos şi este aparent nestructurat. Hialoplasma
este monorefringentă optic şi are proprietăţi contractile. Prin coloraţii specifice
se pot observa structuri granulare ca rozete de glicogen, picături lipidice, cristale
proteice şi organite intracitoplasmatice nespecifice. Tinctorial, citosolul are
caracter bazofil la celulele tinere şi caracter acidofil la celulele adulte şi
îmbătrânite. Pe preparatele proaspete necolorate, hialoplasma apare formată din
două zone: o zonă perinucleară populată cu organite şi o zonă periferică săracă
în formaţiuni granulare.

163
 Ultrastructură
Cu ajutorul microscopiei electronice de voltaj supraînalt (HVEM
1.000.000V), K. Porter şi colab. (Premiul Nobel 1979) au descris în hialoplasmă
structuri fibrilare subţiri cu un diametru de 4-5 nm, denumite microtrabecule
care formează reţeaua microtrabeculară. Se consideră că ea interconectează
elementele de citoschelet şi organitele celulare într-o singură unitate
morfofuncţională, CITOPLASMA. În ochiurile reţelei microtrabeculare se găsesc
apă şi ioni. Mai mult, se consideră că de microtrabecule s-ar afla legate şi
enzimele din citosol ceea ce ar asigura trecerea substratului de la o enzimă la
alta în mod coordonat. Structura sa dinamică poate suferi modificări reversibile
induse de factori diverşi: temperatură, pH, presiune hidrostatică, inhibitori ai
proceselor metabolice celulare.

Proprietăţi fizico-chimice
 hialoplasma este un sistem coloidal heterogen alcătuit din două faze:
1. faza de dispersie (mediu de dispersie) reprezentată de H2O (70-85%),
molecule solubile şi ioni anorganici: Na+, K+, Ca2+, Mg2+, Cl-, Fe2+(2-3%),
2. faza dispersată constituită dintr-un ansamblu de molecule organice aflate
în mişcare browniană.
 densitate mai mare ca a apei 1,35- 1,50;
 indice de refracţie 1-1,04;
 pH-7,2;
 realizează dispersia luminii;
 prezintă mişcări browniene şi de sedimentare în câmp gravitaţional şi
centrifugal;
 în funcţie de interacţiile dintre macromoleculele dispersate în faza solubilă
sau de dispersie, hialoplasma se poate afla în stare de gel sau în cea de sol.
Starea de gel se caracterizează prin vâscozitate. Acest fapt se datorează
scăderii libertăţii de mişcare a macromoleculelor organice ca urmare a unor
interacţii puternice şi fixării lor în ochiurile reţelei microtrabeculare. În faza
de sol, macromoleculele se mişcă liber în mediu de dispersie, interacţiile
sunt mai slabe, iar hialoplasma se fluidifică. Remanierea permanentă a
legăturilor dintre componentele macromoleculare ale hialoplasmei explică
caracterul reversibil al tranziţiilor sol ↔ gel. Aceste tranziţii sunt influenţate
de factori: endogeni: diviziunea celulară, activitatea metabolică la un
moment dat şi exogeni: variaţii ale temperaturii, pH-ului şi luminii (la
celulele vegetale).

Compoziţie chimică
Cea mai mare parte a hialoplasmei este constituită din apă, până la 85%.
Restul de 15% este reprezentat de proteine solubile (enzime) şi insolubile
(proteine de structură), glicogen, lipide, substanţe care participă la metabolismul

164
intermediar: ARN, monozaharide, aminoacizi, acizi graşi, nucleotide,
nucleozide, săruri minerale.

Roluri şi activităţi fiziologice

Ansamblul componentelor moleculare precum şi interacţiunile care se
desfăşoară între acestea stau la baza multiplelor funcţii pe care hialoplasma le
deţine în celulă.
1. Practic întregul metabolism celular îşi are originea în hialoplasmă. Unele căi
şi cicluri metabolice se desfăşoară în totalitate în citosol (glicoliza anaerobă,
sinteza holoproteinelor, sinteza nucleotidelor etc.), altele sunt iniţiate în
citosol şi finalizate în compartimente specifice (glicoliza aerobă, sinteza
heteroproteinelor etc.). În acelaşi timp, organitele intracitoplasmatice importă
din citosol substanţele necesare realizării propriului anabolism şi tot la acest
nivel îşi descarcă produşii de catabolism. Un exemplu reprezentativ îl
reprezintă mitocondria care importă din citosol produşi necesari realizării
fosforilării oxidative, dar şi majoritatea proteinelor structurale şi a enzimelor
de care are nevoie şi care au fost sintetizate în citosol pe seama informaţiei
cuprinse în ADN-ul nuclear. Pe de altă parte, mitocondria deversează în
citosol CO2 provenit din ciclul Krebs, H2O formată la finele pasajului
electronilor în lanţul respirator, ATP precum şi precursorii biosintetici pe
care îi produce.

Fig.VII.1. Principalele căi metabolice cu pornire de la glucozo-6-fosfat

(după Berkaloff)

165
2. Hialoplasma joacă un rol important în iniţierea mişcărilor intracelulare.
Proteinele insolubile aflate în suspensie se polimerizează şi depolimerizează
permanent realizând elementele labile ale citoscheletului celular. Acestea
poziţionează şi susţin organitele intracitoplasmatice, formează organitele
ectocitoplasmatice temporare cu rol în deplasare şi fagocitoză, formează
organitele ectocitoplasmatice permanente şi participă la diviziunea celulară.
3. Citosolul constituie o rezervă de materiale de construcţie a căror asamblare
are loc fie în hialoplasmă (glicogenogeneza, sinteza acidului palmitic,
biosinteza lanţurilor polipeptidice etc.), fie în alte compartimente (sinteza
acizilor nucleici, biogeneza ribozomilor, sinteza hemului etc).
4. Citosolul realizează funcţia de stocare temporară a substanţelor cu rol
combustibil: lipide, glucide şi a substanţelor elaborate: hormoni, enzime,
proteine structurale etc. Toate aceste substanţe formează incluziunile
citoplasmatice.

2. INCLUZIUNILE CITOPLASMATICE

2.1. Incluziunile glucidice sunt reprezentate de glicogen în celula animală şi de

amidon în celula vegetală. Glicogenul împreună cu lipidele reprezintă
principalele rezerve metabolice depozitate în matricea citoplasmatică, prezenţa
lor putând fi sesizată atât în condiţii normale cât şi patologice.
Fiziologic, depozitele de glicogen sunt mai bine reprezentate în
citoplasma hepatocitelor şi celulelor musculare, dar apar şi în celulele
epidermice embrionare şi în trombocite.
În microscopie optică, incluziunile de glicogen se pun în evidenţă prin
metoda PAS (periodic acid Schiff) sau carmin Best, apărând sub forma unor
granule sau “plaje” de culoare roşie-purpurie. Aceste metode permit aprecierea
cantitativă a incluziunilor de glicogen.
În microscopia electronică, apar sub forma de granule electronodense cu
un diametru de 20-30 nm, numite „particule beta”, sau sub forma de particule
mari, neregulate cu un diametru de 150 nm, „particule alfa”.
Patologic, au fost evidenţiate depozite în celulele canceroase şi în boli
genetice cauzate de absenţa enzimelor glicogenolitice, boli care poartă
denumirea de glicogenoze. Malsinteza sau absenţa sintezei acestor enzime
conduce la imposibilitatea degradării glicogenului, ceea ce face ca acesta să se
acumuleze intracitoplasmatic până la alterarea majoră a funcţiilor citoplasmatice
şi moartea celulei. Maladia face parte dintr-un grup larg de boli genetice numit
„tezaurismoze lizozomale” şi este letală (vezi cap. Lizozomi).
2.2. Incluziunile lipidice. În citosol, incluziunile lipidice se prezintă sub formă
de picături cu mărimi de 0,2μ – 0,5μ, dar pot atinge 80μ în adipocitele albe.

166
 În microscopia optică, coloraţiile utilizate pentru vizualizarea şi
determinarea lor cantitativă sunt Sudan III şi Sudan IV; în aceste coloraţii,
incluziunile lipidice apar colorate în galben până la portocaliu.
După modul de formare şi depozitare, incluziunile lipidice pot fi:
a) depozite fiziologice tranzitorii prezente în:
- hepatocite: apar postprandial, depind de cantitatea de grăsimi ingerată
şi sunt de scurtă durată fiind rapid metabolizate;
- celulele secretorii ale glandei mamare în timpul lactaţiei.
b) depozite fiziologice permanente prezente în:
- adipocitele albe localizate în hipoderm sau în jurul organelor mari.
Mărimea incluziunilor este variabilă putând ajunge la 80μ,
dimensiunile fiind în funcţie de echilibrul lipogeneză-lipoliză.
Depozitele au rol termoizolator, energetic şi protector contra şocurilor
mecanice.
- adipocitele brune se găsesc în ţesutul celular subcutanat, mai bine
reprezentate numeric la nou-născut, numărul lor scade cu înaintarea în
vârstă fiind localizate la bătrâni doar în regiunea interscapulară. Sunt
prezente în număr mare la animalele care hibernează având rol
energetic şi în termogeneză.
- în celulele secretoare de hormoni steroizi (corticosuprarenala şi
gonadele) incluziunile lipidice conţin mari cantităţi de esteri ai
colesterolului.
c) depozite patologice permanente:
- apar în hepatocite, în cadrul bolilor genetice caracterizate de alterarea
metabolismului lipidic (lipidoze); malsinteza enzimelor implicate în
degradarea lipidelor conduce la acumularea progresivă a acestora,
urmată de alterarea funcţiilor citoplasmatice.
- în boli dobândite cum este alcoolismul cronic are loc o alterare a
metabolismului lipidic care conduce la “încărcarea grasă” a celulelor
hepatice.
2.3. Incluziunile proteice sunt prezente în celulele secretorii ale glandelor
endocrine şi exocrine în momentele de activitate maximă. Timpul de depozitare
este relativ scurt, 1-4 ore, apoi sunt exocitate.
2.4. Incluziunile pigmentare
Intracelular se observă adesea depozite de pigmenţi. Aceştia pot fi
sintetizaţi intracelular (melanina), sau pot proveni din aport extern (vitamina C).
Melanina, pigmentul melanic negru este sintetizat de melanocite fiind
abundent în epiderm şi în celulele pigmentare ale retinei. Apare sub formă de
granule intracelulare dense, acolate la membrana plasmatică. Sinteza melaninei
este determinată pe cale umorală: este activată de MSH (melanocito-stimulator-
hormon) şi inhibată de melatonină. Un alt factor cu efect stimulant asupra
melanogenezei este radiaţia solară.

167
 Lipofuscina sau pigmentul brun de uzură se acumulează în celulă o dată
cu îmbătrânirea acesteia. Granulele de lipofuscină derivă din lizozomii secundari
şi reprezintă depozite de substanţe nedigerate (corpi reziduali). Lipofuscina este
prezentă în celulele care nu se divid: neuroni, celule musculare.
2.5. Incluziunile de cristale şi cristaloizi sunt prezente în eozinofile şi celulele
Leydig.
2.6. Incluziunile de natură virală sunt determinate de prezenţa intracelulară a
unor virusuri şi reprezintă semne patognomonice în diagnosticul bolilor produse
de virusurile respective. În microscopie optică, incluziunile prezintă diferite
forme şi mărimi, fiind înconjurate de un halou luminos. În microscopie
electronică apar aglomerări de virioni. După localizare, aceste incluziuni pot fi
intranucleare şi intracitoplasmatice.
a) Incluziunile nucleare apar în nucleul celulelor în care se replică obişnuit
virusurile cu ADN, de exemplu în meningoencefalita virală apar incluziunile
de tip Joest – Dogen în celulele nervoase.
b) Incluziunile citoplasmaticice apar în citoplasma celulelor în care se
multiplică virusurile cu ARN, de exemplu în variolă apar incluziuni acidofile
de formă rotund-ovalară, fuziforme sau triunghiulare, cu un diametru de 1-
10μ localizate în citoplasma celulelor epiteliale; în turbare apar incluziuni
oxifile în celulele piramidale din bulbul olfactiv, cornul lui Amon, celulele
Betz din creier şi Purkinje din cerebel.

3. ORGANITELE INTRACITOPLASMATICE

Celula eucariotă beneficiază de o organizare internă complexă şi de o

heterogenitate optimă a componentelor structurale. Această heterogenitate
asigură fiecărui tip celular funcţionarea la parametri ceruţi de “comunitatea
celulară”. Heterogenitatea structurală a celulei eucariote este realizată de
organitele intracitoplasmatice. Deşi marea majoritate a acestora se găsesc în
toate tipurile celulare (organite nespecifice), numărul, localizarea intracelulară şi
activitatea lor metabolică variază de la un tip celular la altul şi chiar cu vârsta
celulei. Astfel, aparatul de sinteză şi secreţie celulară reprezentat de ribozomi,
reticulul endoplasmic, aparatul Golgi este mai bine dezvoltat în celulele
secretorii, lizozomii sunt mai numeroşi în celulele fagocitare, iar peroxizomii
sunt mai bine reprezentaţi numeric în celulele organelor care asigură
detoxifierea organismului. Deşi se găsesc în toate celulele cu excepţia celor înalt
specializate, mitocondriile sunt mai numeroase în celulele tinere, cu nevoi
energetice mai mari decât celulele îmbătrânite.

168
 3.1. MOTILITATEA CELULARĂ

Mişcările celulare sunt asigurate de proteinele care participă la formarea

citoscheletului celular. Acestea realizează două grupe de mişcări: mişcări
intracitoplasmatice şi mişcări de suprafaţă.
Mişcările intracelulare sunt reprezentate de:
 curenţii citoplasmatici formaţi în timpul stării de sol şi care antrenează
organitele într-un „dans” circular în jurul nucleului,
 mişcări determinate de polimerizarea şi depolimerizarea microtubulilor
care au rolul de a fixa organitele intracitoplasmatice şi de a le modifica
poziţia în funcţie de nevoile metabolice de moment.
Mişcările de suprafaţă pot fi clasificate după cum urmează:
 mişcările ameboidale care realizează deplasarea celulei,
 emiterea de pseudopode care participă la procesul de fagocitoză,
 emiterea de filopodie şi lamelipodie cu scopul ataşării celulei la un
substrat,
 mişcările ciliare şi flagelare.

3.1.1. ELEMENTELE CITOSCHELETULUI CELULAR

Rolurile generale ale citoscheletului celular

- coordonarea traficului intracelular al moleculelor
- formarea curenţilor intracitoplasmatici
- coordonarea activităţilor enzimatice
- realizarea diviziunii
- participarea la mecanismele de fagocitoză şi pinocitoză
- unirea componentelor celulare într-o unitate de structură şi funcţie.

3.1.1.1. Microfilamentele de actină

Actina este prima structură proteică izolată şi descrisă din muşchiul

scheletal. Mult timp s-a crezut că actina ar fi o proteină care apare exclusiv în
ţesutul muscular, dar ulterior s-a observat că actina este o componentă a tuturor
celulelor, reprezentând 5% până la 30% din totalul proteinelor celulelor
nemusculare.
În celulele umane şi animale au fost descrise 6 izoforme diferite de
actină: tipul α scheletal în muşchii scheletici, tipul α cardiac în muşchiul

169
cardiac, tipul α vascular în musculatura netedă a vaselor sangvine, tipul δ
enteric în musculatura netedă a viscerelor, tipul β citoplasmatic şi δ
citoplasmatic care se găsesc preponderent în celulele nemusculare. Diferenţele
dintre aceste izoforme constau în grupările NH2 terminale ale secvenţelor de
aminoacizi, având rol în rata polimerizării monomerilor de actină din aceste
tipuri variate de izoforme.
Intracelular, actina se găseşte sub două forme:
a) forma monomerică numită actina G este un polipeptid cu o greutate
moleculară de 43 Kda, de formă globulară, cu diametru de 5,5 nm.
Fiecare moleculă de actină G prezintă locusuri pentru cuplarea ionului de
Ca2+ care stabilizează conformaţia globulară, pentru ataşarea miozinei, a
unei molecule de ATP şi a proteinelor asociate (fig. VII.2).

Fig. VII.2. Polimerizarea monomerului de actină G cu formarea actinei F

(după Berkaloff)

b) forma polimerizată numită actina F datorită formei filamentoase.

Polimerizarea este energodependentă se desfăşoară în următoarele faze:
1. faza de "lag", în care 3 monomeri de actină G formează un trimer ce
reprezintă "punctul de nucleere";
2. faza de polimerizare în timpul căreia monomerii de actină G se ataşează în
mod preferenţial la capătul (+) al filamentului de actină. Altfel spus,
polimerizarea continuă în cea de-a doua fază, cu o viteză mai mare la capătul
(+) şi cu o viteză mai mică la celălalt capăt (-) .
3. faza de echilibru este denumită astfel, deoarece rata de adiţie a monomerilor
de actină G la capătul (+) al microfilamentului, este egală cu rata de
desfacere a monomerilor de la capătul (-) al microfilamentului (fig.VII.3).
Pentru a polimeriza în actina F, fiecare monomer de actină G trebuie să lege
o moleculă de ATP. Dacă se adaugă ATP şi Mg2+ în concentraţii ridicate,
actina G polimerizează spontan în actina F. Deci, microfilamentul de actină are
o polaritate, şi anume prezintă un capăt (+) unde polimerizarea are loc de 5-10
ori mai repede faţă de capătul (-), unde polimerizarea are o viteză mai mică.
Pentru fiecare capăt de microfilament corespunde o concentraţie critică pentru
asamblarea monomerilor în microfilamente: 1μM pentru adiţia la capătul (+) şi
8μM pentru adiţia la capătul (-). Mecanismul polimerizării este condiţionat de

170
legarea unei molecule de ATP, pentru fiecare monomer nou adiţionat ATP-ul
fiind hidrolizat la ADP cu eliberare de fosfat anorganic.
Filamentele de actină se află în echilibru cu monomerii de actină din
citosol şi acest echilibru între polimerizarea şi depolimerizarea actinei joacă un
rol esenţial în mişcările celulare bazate pe actină - miozină.
Polimerizarea actinei este însoţită de creşterea vâscozităţii citoplasmei, în
timp ce depolimerizarea se asociază cu scăderea vâscozităţii citoplasmei. Astfel,
aceste procese de polimerizare - depolimerizare a actinei, joacă rolul principal în
tranziţiile din starea de gel în starea de sol a citoplasmei.
Modul de formare al microfilamentelor este influenţat de o serie de proteine
asociate:
- profilina, timozina -împiedică polimerizarea actinei G,
- gelsolina -determină fragmentarea microfilamentelor,
- filamina- favorizează organizarea microfilamentelor în reţea
tridimensională, prin legarea nodurilor reţelei,
- fimbrina, α-actinina, vilina- leagă microfilamentele în mănunchiuri.

Fig.VII.3. Fazele polimerizării actinei F

Polimerizarea microfilamentelor de actină este influenţată de o serie de

droguri. Astfel, polimerizarea este înhibată de citochalazine (o familie de
metaboliţi secretaţi de diferite mucegaiuri), care înhibă mişcările celulare ce au
la bază mecanismul actină-miozină, pe când faloidina (alcaloid toxic produs de
ciuperca Amanita phalloides), inhibă depolimerizarea şi stabilizează
microfilamentele de actină.
Aşa cum am menţionat mai sus, microfilamentele de actină se găsesc în
toate celulele eucariote, organizarea lor fiind diferită de la un tip celular la altul.

171
În celulele nemusculare fiecare microfilament de actină F este alcătuit din 2
lanţuri de monomeri G, înşiraţi ca "perlele într-un şirag" răsucite helicoidal,
fiecare rotaţie completă având loc la o distanţă de 37 nm, respectiv la 14
monomeri. Diametrul actinei F devine astfel de 7 nm (fig.VII.4).

Fig.VII.4. Strucura microfilamentului de actină F . Actina F este un filament helicoidal

format prin polimerizarea monomerilor de actină G

În celulele nemusculare, microfilamentele de actină se pot găsi izolate, dar

cel mai adesea apar sub formă de mănunchiuri dispuse la periferia citoplasmei,
imediat sub plasmalemă; astfel ele formează :
- fibrele de stress în cazul celulelor în cultură,
- inelul contractil care se formează în faza finală a diviziunii celulare şi
finalizează citodiereza (separarea celulelor fiice),
- inelul necontractil din structura zonulei adherens, localizată pe domeniile
laterale ale celulelelor absorbante,
- mănunchiurile de filamente de actină din organizarea moleculară a microvililor
de la polul apical al enterocitelor şi nefrocitelor, precum şi din stereocilii din
urechea internă.
În celulele nemusculare microfilamentele de actină îndeplinesc
următoarele roluri:
-rol structural sau de susţinere, formând suportul prelungirilor amintite;
-rol dinamic, în mişcările celulare care au la bază mecanismul molecular actină-
miozină. Acest lucru demonstrează că în cazul mănunchiurilor de
microfilamente, în celulele nemusculare, miozina este totdeauna asociată
microfialmentelor de actină.
În celulele musculare, actina F este asociată cu proteine reglatoare formând
împreună filamentele subţiri. Aceste proteine reglatoare sunt tropomiozina şi
troponina.
Tropomiozina este o proteină fibrilară (~ 41 nm lungime), cu o greutate
moleculară de 64 Kd şi este denumită astfel datorită structurii similare cu
miozina. Este alcătuită dintr-un dimer cu două subunităţi helicoidale identice şi
este localizată în şanţul dublului helix al actinei F, conferind stabilitate şi o
structură compactă acesteia.

172
 Troponina este un complex de 3 polipeptide: troponina T, troponina I şi
troponina C, complex cu o greutate moleculară de 80 Kd. Denumirile acestor
polipeptide sugerează funcţia realizată în cadrul compexului:
- Troponina T (GM de 37-40 Kd) se ataşează de tropomiozină şi ancorează
şi compexul troponinei.
- Troponina I (GM de 22-24 Kd) se ataşează de actină şi de troponina C şi
inhibă contracţia actină-miozină.
- Troponina C (GM de 17-18 Kd) este o proteină mică cu rol în legarea
ionilor de Ca2+ .
Complexul de polipeptide troponină este alungit, subunităţile I şi C formând
regiunea globulară, iar polipeptidul T reprezintă formaţiunea sub formă de coadă
(fig.VII.5).

Fig.VII.5. Polimerizarea monomerilor de actină şi aranjamentul microfilamentelor de

actină în sarcomer. Participarea proteinelor reglatoare la această structură
(după Goodman)

Aceste filamente de actină se găsesc numai în muşchii scheletici şi în muşchiul

cardiac; în miofibrilele, filamentele de actină sunt aranjate ordonat, dispuse
paralel cu filamentele groase de miozină împreună cu care participă la realizarea
contracţiei musculare.

173
3.1.1.2. Microfilamentele de miozină

Miozina a fost descrisă pentru prima dată în celulele musculare, dar astăzi
se ştie că această proteină este o componentă constantă a tuturor tipurilor
celulare.
Microfilamentele de miozină au un diametru de aproximativ 7nm şi se
formează prin polimerizarea unei proteine structurale şi contractile, miozina. În
citosol, miozina se găseşte sub formă monomerică şi polimerizată. Molecula de
miozină are o greutate moleculară de aproximativ 460kd. Este alcătuită din două
lanţuri grele de polipeptide cu o greutate moleculară de 200kd fiecare şi din
două perechi de lanţuri uşoare de polipeptide, o pereche având o greutate
moleculară de 20 kd, iar cealaltă pereche cu greutatea moleculară de 18kd.
Lanţul greu de miozină are două porţiuni distincte: o porţiune alungită α-
helicoidală şi un cap globular. Porţiunile alungite ale lanţurilor grele sunt
răsucite în spirală una în jurul celeilalte, iar capetele globulare rămân libere.
Lanţurile uşoare sunt asociate cu capetele globulare. În ansamblu, molecula de
miozină are o coadă cu o lungime de 134nm şi un cap bilobat de circa 20nm
(fig.VII.6).

Fig.VII.6. Structura moleculei de miozina

Fig.VII.7. Digestia moleculei de miozină

a) tripsina clivează molecula de miozină în HMM şi LMM
b) papaina clivează molecula de miozină în HMM-S2 şi HMM-S1

Sub acţiunea proteazelor, molecula de miozină este fragmentată, ceea ce

permite studiul organizării diferitelor lanţuri polipeptidice (fig.VII.7):
- tripsina scindează miozina în două fragmente inegale: meromiozina
uşoară ("light meromyosin" LMM) care reprezintă coada miozinei şi
meromiozina grea ("heavy meromyosin" HMM).
- sub acţiunea papainei această ultimă porţiune poate fi subdivizată în
subunitatea globulară S1 şi fragmentul helicoidal S2 care leagă S1 de LMM. Cea

174
mai importantă parte a moleculei de miozină o constituie HMM-S1 deoarece
conţine locusurile de legare pentru ATP-ază şi actină.
Polimerizarea moleculelor de miozină este energodependentă şi determină
formarea microfilamentelor de miozină. Această polimerizare se produce prin
agregarea cozilor moleculelor de miozină, în timp ce capetele globulare (SF1)
rămân la exterior. Astfel filamentul de miozină are o structură bipolară, cu o
zonă "nudă" la mijloc (acolo unde se unesc cozile miozinelor) şi cu două zone la
extremităţi, mai groase, în care proemină de jur împrejurul filamentului capetele
globulare ale miozinelor.
În celulele nemusculare, microfilamentele de miozină formează agregate
subţiri, obţinute prin polimerizarea a 10 -20 molecule de miozină şi poartă
numele de miozină I. Aceste microfilamente au un caracter labil, fiind greu de
observat în microscopie şi sunt asociate cu microfilamentele de actină; intervin
în mişcările care au la bază mecanismul contracţiei actină-miozină.

Fig.VII.8. Formarea
filamentelor groase de
miozină

În celulele musculare, miozina reprezintă mai mult de jumătate din totalul

proteinelor constituente. În aceste celule, filamentele groase de 15nm se
formează prin polimerizarea a aproximativ 300-400 molecule de miozină
(fig.VII.8). În miofibrile, filamentele groase se găsesc dispuse paralel cu
microfilamentele subţiri de actină. Fiecare filament de miozină este înconjurat
de 6 microfilamente de actină, motiv pentru care, pe secţiune transversală se
prezintă sub forma unei reţele hexagonale.
La organizarea spaţială a sarcomerului participă şi o serie de proteine
asociate (fig.VII.9):
- titina este o proteină cu elasticitate crescută, care ataşează filamentul de
miozină la discul Z,

175
 - nebulina este o proteină fibrilară dispusă, ca şi tropomiozina, în şanţul
helixului de actină,
- tropomodulina protejează extremitatea (-) a filamentului de actină,
- cap Z ancorează extremitatea (+) a filamentului de actină la discul Z.
Rolul filamentelor groase este de a produce contracţia musculară prin
interacţiune cu filamentele subţiri. Contracţia se realizează prin glisarea
microfilamentelor de actină între cele de miozină şi nu prin scurtarea lor
(fig.VII.10).

Fig.VII.9. Organizarea proteinelor accesorii în sarcomer (după Alberts, 2002)

Fig.VII.10. Modelul glisării filamentelor în timpul contracţiei musculare

(după Alberts, 2002)

Glisarea miofilamentelor în timpul contracţiei este determinată de

interacţiunile ciclice stabilite între moleculele de miozină şi cele de actină
(fig.VII.11).
Etapele ciclului de contracţie/relaxare
1. ataşarea capetelor de miozină la actină
2. hidroliza ATP legat la capul de miozină provoacă pivotarea acestuia, ceea ce
determină deplasarea filamentului de actină
3. detaşarea capului de miozină necesită fixarea unei alte molecule de ATP ; în
absenţa ATP capul miozinei rămâne ataşat la actină. Acest lucru se petrece în
momentul morţii şi explică instalarea rigidităţii cadaverice.

176
 Fig.VII.11. Etapele succesive realizate în ciclul contracţie/relaxare
(după Berkalof)

3.1.1.3. Filamentele intermediare

Filamentele intermediare poartă această denumire deoarece diametrul lor

de aproximativ 10 nm este intermediar diametrului microfilamentelor de actină
(7nm) şi diametrul microtubulilor (25nm).
Proteinele care alcătuiesc filamentele intermediare sunt molecule fibrilare.
Polimerizarea lor are loc prin alăturarea şi împletirea lor ca într-o frânghie, astfel
că filamentele intermediare o dată asamblate nu se mai depolimerizează.
Datorită acestui lucru, filamentele intermediare au o structură foarte rezistentă
care poate fi întărită la nevoie prin legături covalente între subunităţile proteice.
Proteinele care intră în alcătuirea filamentelor intermediare sunt foarte diferite,
variaţie ce depinde de tipul celulei în care se găsesc şi de specie. De asemenea,
în structura unui tip de filament intermediar intră mai multe polipeptide diferite,
cu greutate moleculară care variază în limite foarte largi. De exemplu
neurofilamentele din axonii mamiferelor sunt formate din 3 polipeptide cu GM
de 70 Kd, 140 Kd şi 210 Kd, pe când în cazul axonului de sepie,
neurofilamentele conţin 2 polipeptide de 60 şi 200 Kd. În ciuda heterogenităţii,
filamentele intermediare au o organizare structurală comună (de Robertis),
conţinând un domeniu central α helix de aproximativ 310 aminoacizi, cu aspect
de baghetă, flancat de domenii amino şi carboxil terminale. Domeniul central
are rol în asamblarea filamentului, în timp ce domeniile terminale, care sunt
variabile de la o proteină la alta, determină funcţiile specifice ale filamentelor
intermediare (fig.VII.12).

177
 Fig.VII.12
Asamblarea
filamentelor
intermediare
(după Goodman)

Mecanismele de asamblare şi dezasamblare ale filamentelor intermediare

sunt mai puţin cunoscute decât cele ale filamentelor de actină şi miozină, dar
este clar că ele reprezintă structuri foarte dinamice. Filamentele intermediare nu
prezintă polaritate, sunt insolubile în soluţii fiziologice, dar se dizolvă la variaţii
mari de pH. După dezasamblare pot fi reconstituite formând filamentele
intermediare iniţiale. Se intuieşte că dezasamblarea are loc printr-un mecanism
proteolitic Ca++-dependent (de Robertis).
Filamentele intermediare sunt formate din subunităţi proteice care aparţin
unei clase multigene exprimată diferit în variate tipuri celulare. Au fost puse în
evidenţă 4 tipuri de filamente intermediare (tabel VII.1).
1. Tipul epitelial cuprinde filamentele de keratină, numite şi tonofilamente, sau
citokeratine. Reprezintă cea mai complexă clasă de filamente intermediare şi
cuprind keratinele de tip I (acide) şi keratinele de tip II (alcaline). La om au
fost descrise aproximativ 20 de tipuri, cu localizare în diferite tipuri de celule
epiteliale şi 10 tipuri localizate în păr şi unghii. Aceste filamente se prezintă
sub formă de reţea neregulată, fiind ancorate în desmozomi şi
hemidesmozomi. Au rol structural şi asigură rezistenţa mecanică a celulelor
epiteliale şi derivaţilor lor (piele, păr, unghii). Filamentele de keratină se
acumulează în celulele epiteliale mature din piele, unde sunt legate prin punţi
disulfurice pe măsură ce aceste celule îmbătrânesc. Chiar după moartea
celulelor continuă să formeze un strat protector cum ar fi stratul cornos al
epidermului, părul sau unghiile.

178
Implicaţii medicale
 mutaţiile genelor răspunzătoare de sinteza keratinelor determină la om
boala numită epidermoliză buloasă simplă. Boala se datorează
desprinderii celulelor bazale ale epidermului ca urmare a unor
traumatisme minore şi se manifestă prin formarea de vezicule mari la
nivelul pielii.
 alte maladii buloase din patologia bucală, esofagiană şi corneeană se
datorează malsintezei keratinelor care se exprimă în mod normal la
nivelul acestor celule epiteliale.
 evidenţierea filamentelor de keratină este utilă în diagnosticul cancerelor
epiteliale (epitelioame) deoarece dau o indicaţie asupra ţesutului de
origine al cancerului şi pot astfel să ghideze opţiunea terapeutică.

Tipul Proteine componente Localizare celulară

Nucleare Lamina A,B şi C - pe faţa internă a
învelişului nuclear
Tip vimentină Vimentina - celule mezenchimale
Desmina - celule musculare
Proteine acide ale fibrelor gliale - celule gliale (astrocite şi
celule Schwann)
Periferina - o parte din neuroni
Epitelial Keratine de tip I (acide) - celule epiteliale şi
Keratine de tip II (alcaline) derivaţii lor (piele, păr,
unghii)
Axonal Neurofilamente proteice - neuroni
(NF-L, NF-M, NF-H)

Tabel VII.1. Principalele tipuri de proteine din alcătuirea filamentelor intermediare

2. Tipul axonal cuprinde neurofilamentele, caracteristice neuronului, fiind cele

mai importante structuri de la nivelul axonului, dendritelor şi regiunilor
perinucleare. Sunt formate din 3 polipeptide cu GM cuprinsă între 68 şi 200 Kd,
numite NF-L, NF-M şi NF-H. Nivelul lor de expresie (cantitatea în care se
sintetizează) este responsabil de diametrul axonului care, la rândul său, este
responsabil de rapiditatea deplasării semnalului.
Implicaţii medicale
 anomalii ale acumulării şi asamblării neurofilamentelor în corpul celular
al neuronilor motori şi în axoni determină scleroza laterală amiotrofică
(SLA). Acumularea anormală a neurofilamentelor împiedică propagarea
normală în lungul axonului; are loc o degenerescenţă axonală care
conduce la atonie musculară urmată de atrofie, în general fatală.
3. Tipul vimentină. În această categorie sunt incluse filamentele care prezintă
aceeaşi morfologie, dar conţin proteine diferite cum ar fi: vimentina, desmina, şi
sinemina.

179
 a)Filamentele de desmină intră în structura muşchilor netezi, scheletici şi
cardiac. În cazul celulelor musculare striate, filamentele străbat întreaga
miofibră şi leagă discurile Z între ele şi de membrana plasmatică. Se
apreciază că filamentele de desmină au rol strucural prin susţinerea discurilor
Z şi miofibrilelor.
b)Filamentele de vimentină se găsesc în celule de origine diferită. Prin
imunofluorescenţă s-a observat că aceste filamente au o dispoziţie ondulantă,
ceea ce le explică şi numele (lat. "vimentus" = "ondulat"). Vimentina are o
GM de 52 Kd. Filamentele de vimentină sunt insolubile şi tind să se lege de
membrana nucleară şi de centrioli. Aceste tipuri de filamente intermediare
sunt rezistente la colchicină şi citochalazina B, substanţe care depolimerizează
microtubulii şi filamentele de actină.
c) Sinemina este o proteină de 230 Kd care intră în componenţa filamentelor
intermediare ale celulelelor musculare, asociată cu desmina şi vimentina.
d) Proteinele acide ale filamentelor gliale sunt caracteristice citoplasmei
astrocitelor şi sunt alcătuite dintr-o proteină cu GM de 51 Kd. Se găsesc doar
în astrocite şi sunt absente în oligodendrocitele din creier.
4. Tipul nuclear este reprezentat de lamina nucleară, formată dintr-o reţea de
subunităţi proteice numite laminele nucleare. Reţeaua proteică pe care o
alcătuiesc este intim legată de foiţa internă a membranei nucleare şi are rolul de
a menţine forma şi stabilitatea anvelopei nucleare. Se pare că are un rol
important în reorganizarea membranei nucleare în timpul telofazei.

Evidenţierea filamentelor intermediare permite diagnosticul tumorilor

maligne la om. Astfel, carcinoamele conţin filamente de keratină, pe când
sarcoamele conţin filamente de desmină, glioamele conţin filamente gliale, iar
neuroblastoamele au neurofilamente. Chiar şi în metastaze se păstrază tipul de
filamente intermediare caracteristice ţesutului de origine, ceea ce are mare
importanţă diagnostică. Identificarea tipului de filament intermediar se face prin
anticorpi monoclonali marcaţi fluorescent sau cuplaţi cu o enzimă capabilă de a
da reacţie de culoare.

180
3.1.1.4. Microtubulii

Pe lângă microfilamentele de actină şi de miozină, microtubulii reprezintă

cel de-al 3-lea tip de filament ce aparţine citoscheletului, fiind un component
obligatoriu al acestuia.
Organizare moleculară
Microtubulul se formează prin polimerizarea proteinei numită tubulină.
Tubulina este un heterodimer alcătuit din subunitatea α şi subunitatea β care
sunt neidentice (datorită secvenţelor diferite de aminoacizi) şi care au o GM de
50 Kd fiecare. În cursul asamblării microtubulilor, dimerii de tubuline
polimerizează şi formează protofilamente cu un diametru de 5 nm.
Polimerizarea subunităţilor α şi β se face în lungul protofilamentului, ceea ce
conferă polaritate microtubulului. Din 13 asemenea protofilamente se formează
peretele unui microtubul, care în microscopie electronică are aspectul unui
cilindru aparent gol pe dinăuntru, cu un diametrul extern de 25 nm şi lungimea
de câţiva microni (fig.VII.13).

Fig. VII.13. Structura microtubulului şi a subunităţilor sale

(A) subunităţile α şi β ale dimerului; (B) protofilamentul; (C) microtubul format
din 13 protofilamente; (D) imagine de microscopie electronică a unui microtubul în
secţiune transversală şi longitudinală

Polimerizarea şi depolimerizarea microtubulilor

În citosol, se află un echilibru între microtubuli şi tubuline. Similar cu
microfilamentele de actină, microtubulii în creştere prezintă o polaritate
structurală inerentă. Această polaritate apare datorită orientării subunităţilor de
tubulină în polimerul de microtubul, subunităţile se adaugă cu o viteză mai mare
la un capăt al microtubulului denumit capătul (+), faţă de celalaltă extremitate

181
denumită capătul (-). Capătul (-) se află în legătură cu centrozomul (centrul
organizator al microtubulilor), astfel că doar evenimentele care se petrec la
capătul (+) sunt luate în considerare.
Polimerizarea microtubulilor este acompaniată de hidroliza guanozin
trifosfat (GTP) la guanozin difosfat (GDP). Opiniile curente referitoare la
dinamica microtubulilor se concentrează asupra modului de legare a GTP-ului
de subunitatea de tubulină şi hidroliza consecutivă a GTP-ului legat la GDP.
Astfel, pentru ca un monomer de tubulină să se adauge unui microtubul,
tubulina trebuie să lege GTP-ul. Complexul GTP-tubulină poate apoi să se lege
de capătul în creştere a microtubulului şi uneori după legare de microtubul,
GTP-ul va fi hidrolizat la GDP. Acest lucru face ca microtubulul în formare să
aibă un capăt fie tubulină - GTP, fie tubulină- GDP. Atâta timp cât microtubulul
continuă să crească rapid, subunităţile de tubulină se vor adăuga mai repede
decât se poate realiza hidroliza GTP-ului, în consecinţă capătul cu GTP din
moleculă va rămâne intact. Acest lucru este important deoarece subunităţile de
tubulină se leagă cu eficienţă mult mai mare de microtubulul ce conţine GTP
faţă de microtubulul ce conţine GDP. Dar, dacă viteza de asamblare a
microtubulului scade, va avea loc hidroliza GTP-ului, hidroliză ce va ajunge din
urmă polimerizarea. Microtubulii care conţin GDP sunt instabili şi tind să
elibereze subunitatea GDP-tubulină din porţiunea terminală, ceea ce conduce la
scurtarea microtubulului. Adăugarea de GTP- tubulină la microtubulii cu
porţiunea terminală GDP nu mai este atât de eficientă, o dată ce microtubulul a
început să se disocieze. Această formare şi distrugere catastrofică a
microtubulilor este denumită instabilitate dinamică. Această proprietate oferă
explicaţia pentru modul în care celula e capabilă să-şi reorganizeze citoscheletul
microtrabecular atât de rapid (Goodman).
Polimerizarea tubulinei este un proces de autoasamblare care se petrece
spontan la temperatura de 370 C, în timp ce la 5 0C are loc dezasamblarea.
Pentru polimerizare sunt necesari şi cationi bivalenţi (Ca 2+, Mg2+) în
concentraţie micromoleculară.
S-a constatat că în structura microtubulilor, pe lângă tubuline mai intră şi
alte proteine denumite MAPs (microtubular associated proteins) proteine
asociate microtubulilor. Aceste proteine au o greutate moleculară cuprinsă între
55-300 Kd. O proteină este caracterizată ca fiind MAPs dacă se leagă şi se
copurifică cu microtubulii în timpul izolării din omogenatul celular. Există tipuri
diferite de MAPs pentru diferite tipuri celulare. Experimental s-a demonstrat că
aceste proteine se leagă de monomerii de tubulină şi determină polimerizarea
acestora, fiind implicate în formarea de legături strânse între microtubuli
(fig.VII.13). Cele mai importante MAPs sunt proteinele tau. Din această
categorie fac parte 4 clase de proteine cu greutăţi moleculare mici, rolul acestora
fiind în sensul accelerării polimerizării microtubulilor.

182
 Fig.VII.14. Proteinele MAP şi tau
(A şi B) modul de ataşare la microtubuli; (C) secţiune transversală printr-un fascicul
de microtubuli dintr-o celulă care supraexprimă MAP; (D) secţiune transversală printr-
un fascicul de microtubuli dintr-o celulă care supraexprimă tau

Polimerizarea tubulinei este influenţată de medicamente. Colchicina, un

alcaloid, blochează polimerizarea tubulinei prin legarea unei molecule de
colchicină de un dimer α şi β tubulina. Alte medicamente: vinblastin şi vincristin
sunt folosite ca citostatice, deoarece au capacitatea de a destabiliza fusul de
diviziune, oprind ciclul celular al celulelor cu ritm mitotic accelerat (celule
maligne).

Răspândire
Microtubulii se pot găsi liberi în citoplasmă sau formează ansambluri de
microtubuli în unele structuri celulare cum ar fi: axonemele cililor şi flagelilor,
corpusculul bazal al cililor, centriolii, fibrele fusului de diviziune.
Microtubulii din citoplasmă sunt structuri labile, cu o capacitate rapidă de
asamblare şi dezasamblare. Această caracteristică este importantă pentru
funcţiile celulare; de exemplu microtubulii din citoplasmă trebuie să se
dezasambleze rapid când celula intră în diviziune. În acelaşi fel, microtubulii
dezasamblaţi trebuie să se reformeze pentru a forma fusul de diviziune. La
rândul lui fusul de diviziune se dezasamblează, ceea ce este esenţial pentru
separarea cromozomilor. De asemenea, în acelaşi timp, mulţi microtubuli cresc
rapid, în timp ce alţii se dezasamblează. În realitate, media de viaţă a
microtubulilor este de 10 minute. Datorită instabilităţii dinamice, microtubulii
conferă citoplasmei o imagine de continuă schimbare. Celula posedă însă şi
mecanisme de stabilizare a microtubulilor din citoplasmă. Unul din acestea este
captarea capătului (+) al microtubulului. Acest lucru se petrece când celula intră

183
în mitoză, iar unii microtubuli sunt captaţi la capătul (+) de proteinele din
cinetocor.

Funcţiile microtubulilor
1. Funcţie mecanică de menţinere a formei celulare. Se consideră că
microtubulii formează o reţea care modelează celula şi-i redistribuie
componentele. Acest lucru este evident în axonii şi dendritele neuronilor.
Experienţele au demonstrat că distrugerea microtubulilor în celulele
musculare conduce la pierderea formei de coloană şi adoptarea unei forme
ovalare (fig.VII.15).

Fig.VII.15. Rolul microtubulilor în menţinerea formei celulare (după Berkaloff)

2. Morfogeneză. Structura şi funcţia de susţinere a microtubulilor permite

modificarea formei celulei în cursul diferenţierii celulare; de exemplu,
creşterea prelungirilor în cursul diferenţierii neuronului.
3. Fixează organitele şi le modifică poziţiei în citoplasmă.
4. Rol de organizator al citoscheletului prin faptul că ei determină distribuţia
filamentelor intermediare şi a filamentelor de actină. De exemplu, inelul
contractil de actină care desparte cele 2 celule la sfârşitul diviziunii celulare
apare totdeauna între cei 2 centrii celulari. Dacă fusul de diviziune este
deplasat mecanic într-o jumătate a celulei în diviziune, atunci şi inelul
contractil se formează tot în acea jumătate (Alberts 1989).
5. Rol în mişcarea celulară. Asigură toate mişcările celulare care au la bază
sistemul molecular mecanocontractil tubulină-dineină (mişcarea cililor,
flagelilor, mişcări din timpul diviziunii celulare, curenţii citoplasmatici).

184
3.1.2. MIŞCĂRI CELULARE CARE AU LA BAZĂ SISTEMUL
MECANOCONTRACTIL ACTINĂ- MIOZINĂ

Mişcarea este o caracteristică a materiei vii, mişcarea sau motilitatea

celulară fiind o proprietate de bază a celulei. Doar atunci când se produce
moartea celulei dispar mişcările biologice rămânând doar mişcarea browniană,
care este un fenomen fizic.
Mişcările celulare sunt foarte variate. În funcţie de modificarea raporturilor
celulare faţă de mediu, putem distinge trei categorii de motilitate celulară (tabel
VII.II.

Sistemul molecular motil

Categorii de mişcări celulare
de bază
1. Mişcările din timpul contracţiei musculare Actină-miozină
2. Mişcări ce modifică raporturile dintre celulă şi
mediul extern
a) mişcarea de locomoţie ameboidală Actină-miozină
b) mişcarea de locomoţie cu ajutorul flagelilor Microtubul-dineină
c) mişcarea cililor Microtubul-dineină
3. Mişcări ce nu modifică poziţiile reciproce ale
celulei şi ale mediului extern (mişcări intracelulare)
a) mişcările din cursul diviziunii celulare Microtubul-dineină
b) mişcările din microvili Actină-miozină
c) curenţii citoplasmatici Actină-miozină
Microtubul-dineină

Tabel VII.II. Categoriile de motilitate celulară şi sistemul motil de bază

(după Benga, 1985)

În esenţă, modificările de formă şi mişcările celulare se datoresc acţiunii la

nivel molecular a două sisteme motile de bază: sistemul actină-miozină şi
sistemul microtubul-dineină.
Se consideră că există două tipuri clasice de motilitate celulară în care sunt
implicate microfilamentele şi interacţiunile dintre actină şi miozină. Una dintre
acestea este denumită cicloza sau curenţii citoplasmatici - vizibilă în special în
celulele vegetale, iar celălalt tip de motilitate este mişcarea ameboidală-
observată la nivelul protozoarelor şi în celulele animale.

3.1.2.1. Cicloza sau curenţii citoplasmatici

Acest tip de motilitate celulară se observă cu uşurinţă în celulele vegetale,

la nivelul cărora citoplasma este redusă cantitativ, situată imediat sub peretele
celular. Cicloza este caracteristică celulei eucariote vii şi dispare la moartea

185
celulei. Deşi în aparenţă curenţii citoplasmatici par neregulaţi, ei asigură
mişcarea cloroplastelor precum şi a altor granule citoplasmatice. La nivelul unor
plante, curenţii protoplasmici pot fi iniţiaţi de substanţe chimice (chemodynesis)
sau de lumină (photodynesis). Cicloza (curenţii citoplasmatici) reprezintă un
fenomen biologic care poate fi influenţat de temperatură, de acţiunea ionilor, de
variaţiile de pH. Electroşocul, injuriile mecanice şi unele anestezice pot opri
cicloza.
Mecanismul molecular al curenţilor citoplasmatici nu este încă elucidat. Se
consideră că interacţiunea dintre microfilamentele de actină şi de miozină stă la
baza mişcărilor din interiorul citoplasmei celulare. Recentele experimente au
propus ideea că pe filamentele de actină situate la periferia celulei se deplasează
filamentele de miozină care au legate pe ele organitele celulare. Acest
mecanism poate explica şi alte tipuri de motilitate din celule nemusculare, ca de
exemplu transportul axoplasmatic din axonul neuronului. Aici, pe lângă
mecanismul actină-miozină, un rol important revine microtubulilor. Prin acest
tip de motilitate, transport axoplasmatic, se asigură transportul organitelor
celulare, a veziculelor sinaptice şi a proteinelor din corpul celular al neuronului
spre periferia axonului sau invers. Au fost evidenţiate braţe de legătură între
microtubulii din axon şi organitele transportate.

3.1.2.2. Mişcarea de locomoţie ameboidală

Mişcarea de locomoţie ameboidală este un tip particular de motilitate

întâlnită frecvent la protozoare, dar este comună şi unor tipuri de celule care
intră în alcătuirea organismului uman. Mişcarea ameboidală se realizează prin
modificări ale formei celulare, care constau în emiterea şi retracţia de prelungiri
citoplasmatice numite pseudopode şi are la bază trecerea reversibilă a citosolului
din starea de gel în starea de sol. Acest tip de motilitate este cel mai bine
observat la nivelul protozoarelor, şi anume la Amoeba proteus. Unele amoebe
prezintă un singur pseudopod, sunt considerate monopoidale, dar alte amoebe
pot avea mai multe pseudopode cu emitere temporară sau permanentă şi sunt
considerate polipoidale. Forma pseudopodului poate varia între o formă
cilindrică - lobopodium şi filamente subţiri sau cu ramificaţii - filopodium
(fig.VII.16).
În organismul uman (ca şi la celelalte vertebrate) există mai multe tipuri
celulare considerate a avea o formă variabilă datorită capacităţii de formare a
organitelor ectocitoplasmatice cu caracter temporar. Aceste celule sunt de regulă
suspendate în medii puţin dense, iar capacitatea de formare a prelungirilor
ectocitoplasmatice se datorează nevoii de mobilizare în mediu, ataşării la un
substrat sau de mobilizare pe substrat. Astfel, pentru a răspunde unui stimul
chemotactic, pentru a se deplasa pe peretele vasului sanguin şi a realiza
diapedeza, iar apoi pentru înglobarea bacteriilor, polimorfonuclearele neutrofile
emit lobopodii; pentru înglobarea celulelor bolnave sau moarte, monocitele emit

186
pseudopode fine cu aspect lamelar; pentru ataşarea la peretele vasului sanguin,
leucocitele şi trombocitele emit lamelipode şi filopode; pentru deplasarea la
nivelul plăgilor cu scopul de a sintetiza proteine cu rol în cicatrizare,
fibroblastele dispun de lamelipode şi văluri de membrană.

Fig.VII.16. Emitere de filopode (stg) şi lamelipode (dr).

Imagini de microscopie electronică cu baleiaj

Aceeaşi celulă poate emite tipuri diferite de pseudopode în funcţie de

nevoile de la un moment dat. Emiterea de pseudopode se datorează unei
permanente asamblări şi dezasamblări a filamentelor de actină realizată sub
coordonarea proteinelor accesorii (profilina, gelsonina, fimbrina, α-actinina,
filamina) şi a filamentelor de miozină I. Un exemplu reprezentativ în acest sens
îl reprezintă mecanismul de activare al trombocitelor. Trombocitele sunt celule
mici, anucleate, care participă la formarea coagulului sanguin la nivelul plăgilor.
Activarea lor are loc în mai multe etape (fig.VII.17):
 în repaus, trombocitele au formă discoidală, uneori neregulată şi conţin
filamente scurte de actină şi un mare număr de monomeri de actină legaţi
la profilină ;
 contactul cu peretele vasului de sânge lezat sau cu un semnal chimic de
coagulare determină creşterea permeabilităţii membranei trombocitului
pentru ionii de Ca++ (1);
 Ca++ activează gelsonina care va determina fragmentarea filamentelor de
actină (2);
 inactivarea ulterioară a gelsoninei va permite actinei să se polimerizeze cu
rapiditate; se formează astfel filamente lungi, aşezate în reţea (3) care vor
determina etalarea trombocitului pe peretele vasului;
 fimbrina şi α-actinina leagă filamentele de actină în mănunchiuri ceea ce
va determina formarea de filopodii, iar filamina va stabiliza reţeaua de
actină. Contracţia concomitentă a miozinei va determina formarea
filopodiilor (4).

187
 Fig.VII.17. Activarea trombocitelor
Secvenţa etapelor de activare a trombocitelor (sus)
B. Imagine de microscopie electronică a trombocitelor înaintea activării; C.imagine de
microscopie electronică a unui trombocit activat care etalează un lamelipod;
D.trombocit activat în stadiu avansat, care se contractă sub influenţa miozinei.

Mişcarea ameboidală se realizează prin emiterea şi retracţia continuă de

pseudopode şi are la bază trecerea succesivă a celor două regiuni citoplasmatice
din starea de sol în starea de gel; pe parcursul formării psedopodului are loc
deplasarea endoplasmei care este fluidă (stare de sol) din centrul celulei în
prelungirile celulare. În regiunea distală a pseudopodului, endoplasma se
transformă în ectoplasmă (stare de gel) prin tranziţia sol-gel a citosolului.
Pseudopodul fiind fixat pe suport (placă de adeziune), corpul celulei este tras pe
direcţia prelungirii. În esenţă ectoplasma este în stare de gel, iar endoplasma este
în stare de sol. Aceste mişcări ale celulei, datorate modificărilor citoplasmatice
au fost comparate cu "o şenilă de tractor" care determină de fapt înaintarea
celulei (fig.VII.18). Procesele inverse au loc în momentul retractării
pseudopodelor; retractarea se produce şi în mod patologic, sub acţiunea
electroşocurilor, radiaţiilor ultraviolete şi a factorilor mecanici.
Mecanismul molecular al mişcării pseudopodelor nu a fost pe deplin
elucidat. S-a constatat că, concentraţia intracelulară a ionilor de calciu şi pH-ul
afectează organizarea filamentelor de actină atât în endoplasmă cât şi în
ectoplasmă. De asemenea, proteinele asociate filamina şi α-actinina sunt
implicate în stabilizarea reţelei de filamente de actină, deci asigură starea de gel.
La creşterea concentraţiei intracelulare de calciu, filamentele de gelsolină
scindează filamentele de actină, iar citoplasma trece în starea de sol.
Există diferenţe între rata de progresie a amoebelor, între 0,5 şi 4,6μm/s.
În cazul leucocitelor rata progresiei este aproximativ 0,6μm/s. Această rată poate
fi influenţată de temperatură sau alţi factori externi.

188
 Adesea, emiterea prelungirilor şi deplasarea celulei se face spre direcţia
unui stimul chimic, această mişcare direcţionată se numeşte chemotactism. Pe
aceasă bază, amoeba îşi găseşte hrana iar leucocitele se acumulează la locul
infecţiei, având rol în mecanismele de apărare ale organismului, în special în
cazul inflamaţiei.

Fig.VII.18. Reprezentarea schematică a etapelor de locomoţie

la fibroblastele în cultură

Dintre celulele organismului uman care se deplasează prin mişcări

ameboidale, cele mai bine studiate au fost fibroblastele în culturi de celule
observate prin microcinematografiere. Fibroblastul emite continuu pe direcţia
mişcării, prelungiri citoplasmatice numite lamelipode. În timpul deplasării,
unele lamelipode aderă de substrat cu ajutorul unor structuri specializate
denumite plăci de adeziune, iar alte lamelipode se întorc spre corpul celulei pe
faţa dorsală formând ondulaţiile de suprafaţă. Pe măsură ce are loc înaintarea
celulei, la spatele ei rămâne o coadă, în interiorul căreia se află fibrele de
retracţie; alteori din coadă se rup fragmente de fibre pe care celula le lasă în

189
urmă. Se admite că şi mişcarea fibroblastelor se produce datorită trecerilor
succesive ale citoplasmei din starea de gel în starea de sol şi reciproc.

3.1.2.3. Mişcarea din microvili

Microvilii sunt prelungiri citoplasmatice ale majorităţii celulelor

epiteliale. Observaţi în microscopie electronică la diferite tipuri de celule
epiteliale, microvilii pot apărea mici, de formă neregulată sau se prezintă sub
forma unor prelungiri mari care determină o mărire a suprafeţei celulare. În
general, numărul şi forma microvililor este corelată cu capacitatea de absorbţie a
celulelor. Astfel, în celulele cu funcţie absorbtivă redusă, numărul microvililor
este redus, sunt neregulaţi şi mai puţin înalţi. În celulele cu funcţie predominantă
de absorbţie (enterocite, nefrocite) microvilii sunt în număr mare şi de
dimensiuni crescute (fig.VII.19).

Fig.VII.19. Imagine de F
microscopie electronică a i
microvililor de la suprafaţa g
celulelor epiteliului intestinal - .
enterocite 1
.
I
m
a
g
i
Fig.VII.20. Imagine de
n
microscopie optică a e
platoului striat (microvilii de
la polul apical al d
enterocitelor) e
PS-platou striat
Ep-epiteliu intestinal m
i
c
r
o
s
c
o
p
190 i
e

e
 Rolul microvililor este de a mări suprafaţa de absorbţie şi de a interveni
în mod activ în procesul absorbţiei, împingând substanţele absorbite spre
interiorul celulei. Acest lucru se realizează prin contracţia microfilamentelor de
actină şi a microfilamentelor de miozină din organizarea moleculară a
microvilului.

Structura
În microscopia optică, la polul apical al enterocitelor şi nefrocitelor se
poate observa o margine distinctă, formată din striaţii verticale. Această
structură a fost numită platou striat la nivelul enterocitelor şi margine în perie
la nivelul nefrocitelor. Microvilii de la nivelul enterocitelor sunt mai înalţi şi au
un aranjament mai ordonat faţă de microvilii de la nivelul nefrocitelor din tubii
contorţi ai nefronului (fig.VII.20).

Ultrastructura
În microscopia electronică se observă că microvilii au o grosime de 80 nm
şi o lungime de 1μ, poziţia şi forma acestora fiind menţinută de structura stabilă
a citoscheletului subiacent.
Microvilul este format dintr-un miez de 20-30 filamente de actină, dispuse
paralel de-a lungul axului longitudinal al acestuia. Filamentele sunt solidarizate
de membrana plasmatică printr-un complex de proteine, cum ar fi calmodulinele
şi miozina I care se ataşează pe faţa citoplasmatică a plasmalemei, acest lucru
având rol de suport. Microfilamentele de actină sunt solidarizate între ele prin
două proteine: fimbrina şi vilina. Aceste proteine de legătură se caracterizează
prin faptul că prezintă două situsuri de legare pentru actina F, legarea de situsuri
se face în spirală, grupând astfel filamentele într-un mănunchi paralel. Vilina are
o funcţie secundară, la o concentraţie a Ca 2+ mai mare de 10-6M determină
separarea filamentelor de actină. Spre capătul apical al microvilului, mănunchiul
de filamente de actină care prezintă aceeaşi polaritate este ataşat de plasmalemă
printr-o proteină nedefinită.
La polul bazal, filamentele de actină din microvili se termină într-o reţea
perpendiculară de filamente denumită buton terminal. Această structură este
alcătuită din filamente de actină, proteine de legare a actinei şi filamente
intermediare. Proteinele de legare a actinei, spectrina II şi filamentele scurte de
miozină (miozina II), cad perpendicular pe mănunchiul de filamente de actină a
microvilului. Această legătură are rolul de a menţine microvilul în poziţie
verticală (fig.VII.21).
Se presupune că mişcarea întregului mănunchi de filamente de actină, ca
şi contracţia întregului microvil, se realizează prin intermediul interacţiunii
actină-miozină din reţeaua terminală, precum şi prin interacţiunea miozinei cu
filamentele axiale.

191
 Fig.VII.21. Imagine de microscopie electronică a microvililor (stg.)
Aranjamentul mănunchiului de microfilamente de actină şi a proteinelor
asociate care intră în alcătuirea microvilului (dr.)

3.1.3. MIŞCĂRI CELULARE CARE AU LA BAZĂ SISTEMUL

MICROTUBUL-DINEINĂ

Cilii şi flagelul sunt organite ectocitoplasmatice prezente la suprafaţa

câtorva tipuri celulare, fiind variante ale aceluiaşi organit şi având un mecanism
molecular de mişcare identic: interacţiunea dintre tubulină şi dineină.

3.1.3.1. Cilii
Sunt prelungiri multiple localizate la suprafaţa celulelor epiteliale din trahee,
bronhii şi oviduct. În arborele traheo-bronşic cilii sunt implicaţi în curăţirea
mucusului de la acest nivel, iar la nivelul oviductului au rol în deplasarea oului
spre cavitatea uterină. Acest lucru se datorează mişcării cilului care este ciclică,
în doi timpi (bătaie-revenire) cu o durată de 0,1- 0,2 secunde. Mişcarea cililor
este regulată şi sincronă, se propagă în valuri succesive ca "într-un lan de grâu
bătut de vânt".

192
 Structură şi ultrastructură
Cilul are o grosime de 0,2-0,5 μm şi câţiva m lungime. Principalele
componente structurale ale cilului sunt:
a) porţiunea liberă sau cilul propriu-zis care proemină la suprafaţa liberă a
celulei,
b) corpusculul bazal este un organit intracelular, similar cu centriolul şi
reprezintă originea cilului,
c) rădăcinile cilului sunt fibrile fine care pornesc din corpusculul bazal şi se
termină într-un mănunchi conic localizat în aproapierea nucleului.
În microscopia optică cilii se prezintă sub forma unor filamente subţiri,
fine, care proemină la suprafaţa liberă a celulei. La baza cilului, sub membrana
celulară se observă o bandă fină care se colorează bazofil, determinată de
prezenţa corpusculilor bazali. Aceştia captează colorantul, iar în microscopul
optic se vizualizează ca o bandă continuă (fig.VII.22). De fapt, fiecare cil este
asociat cu un singur corpuscul bazal, care este separat de corpii bazali ai cililor
adiacenţi.
În microscopia electronică porţiunea liberă a cilului este formată dintr-un
complex de structuri microtubulare denumit axonemă, îmbrăcat în hialoplasmă şi
membrană celulară. Axonema este o structură complexă care pe lângă microtubuli
mai conţine şi alte proteine ce permit mişcarea cilului. Pe secţiune transversală,
microtubulii din axonemă sunt aranjaţi în dispoziţia "9+2": 9 dublete de
microtubuli aranjaţi circular, periferic, care înconjoară o pereche centrală
(fig.VII.23).
Microtubulii centrali sunt compleţi, fiecare este format din 13
protofilamente. Fiecare dublet periferic este alcătuit dintr-un microtubul complet,
numit subfibra A format din 13 protofilamente, de care este ataşat pe o parte un
microtubul incomplet - subfibra B format din 11 protofilamente. Tubulinele α şi β
care formează subfibra A sunt diferite de tubulinele omologe din subfibra B.
Aceşti microtubuli dispuşi în structura "9+2" traversează axonema de la vârful
cilului până la baza lui, unde perechile externe de microtubuli întâlnesc
corpusculii bazali. Fiecare pereche de microtubuli se continuă cu 2 microtubuli
din tripleţii corpusculului bazal. Perechea centrală de microtubuli se termină la
capătul superior al corpusculului bazal. De altfel, o secţiune transversală a
corpusculului bazal arată 9 triplete de microtubuli aranjaţi circular, fără a exista o
pereche centrală, pe care o întâlnim la nivelul cilului. (vezi corpusculul bazal).
Pe lângă microtubuli, axonema cuprinde şi alte proteine absolut necesare
pentru o funcţionare normală a cililor:
 de subfibra A, pe partea opusă subfibrei B, se leagă două braţe proteice
dispuse sub formă de cleşte. Această proteină este numită dineina, are
activitate ATP-azică şi apare în lungul microtubulului la intervale regulate
de 24 nm.
 la intervale mai mari, între dubletele vecine se stabilesc legături elastice,
formate din proteine denumite nexine.

193
  de la subfibra A a fiecărui dublet pleacă fibre radiare; acestea fac legătura
cu o zonă electronodensă care înconjoară perechea centrală de microtubuli.
În felul acesta microtubulii din perechea centrală sunt conectaţi cu
dubletele periferice.
Toate componentele proteice accesorii, braţele de dineină, nexina şi fibrele
radiare, prezintă o periodicitate în lungul microtubulului.

Fig.VII.22. Imagine de
microscopie optică a epiteliului
pseudostratificat din trahee. Cilii
(C) apar subţiri la suprafaţa
celulelor, iar linia întunecată
situată sub plasmalemă este
reprezentată de corpusculii
bazali (CB).

Fig.VII.23. Secţiune transversală prin axonema cilului

a) imagine de microscopie electronică; b) schemă.

Motilitatea cilului - mişcarea ciliară

Braţele de dineină au proprietate ATP-azică, ceea ce determină motilitatea
axonemei, iar nexina şi fibrele radiare au proprietatea de a transforma activitatea
dineinei într-o mişcare de încovoiere a cililor. În prezenţa ATP-ului, dineina va
suferi o modificare conformaţională, şi anume, braţele de dineină se eliberează de
sufibra B a microtubulului din dubletul adiacent şi se leagă de aceeaşi pereche (de
acelaşi dublet) dar mai jos, în lungul acestuia (fig.VII.24). Acest ciclu se reia
atunci când o altă moleculă de ATP se leagă de braţele de dineină. Mişcările

194
braţelor de dineină în lungul peretelui de microtubuli sunt suportate de braţele de
nexină şi de proteinele radiare, aceste două structuri transformând alunecarea
perechilor de microtubuli adiacenţi într-o mişcare de încovoiere, legănare.

Fig.VII.24. Dineina ciliară

(A)modul de ataşare la microtubul;
(B)imagine de microscopie
electronică a unui cil în care se
observă braţele de dineină dispuse
la intervale regulate.

3.1.3.2. Flagelul
La om, singura celulă care posedă flagel este spermatozoidul. Flagelul are
o mişcare ondulatorie, sinusoidală, care determină înaintarea spermatozoidului
(fig.VII.25). La maturitate, spermatozoidul are o lungime de aproximativ 60μ şi
este format din trei porţiuni: cap (5μ), piesă intermediară (5μ) şi flagel
(fig.VII.26).

Ultrastructura
În microscopie electronică se observă că flagelul are o ultrastructură
asemănătoare cu cilul, dar mai complexă. Pe secţiune transversală, axonema
flagelului prezintă aceeaşi ultrastructură de tip "9+2"; la nivelul piesei
intermediare, axonema este înconjurată de o coroană de mitocondrii care asigură
ATP-ul necesar mişcării. În cursul spermiogenezei axonema se polimerizează
progresiv, pornind din corpusculul bazal aşezat la baza nucleului. La anumite
specii, inclusiv la mamifere şi om, axonema este înconjurată de 9 fibre dense
formate în principal din keratină. Fibrele dense sunt rigide şi necontractile, iar
rolul lor în mişcare este încă necunoscut. Mişcarea flagelului este determinată de
glisarea dubletelor de microtubuli unele în raport cu altele, energia necesară fiind
generată de dineină care are activitate ATP-azică şi de mitocondriile de la nivelul
piesei intermediare.

195
 Fig.VII.25. Comparaţie între
mişcarea ciliară (pendulatorie) şi
mişcarea flagelară (ondulatorie).
Numerele indică etapele succesive
ale mişcării. Direcţia de mişcare este
indicată de săgeţi. (după Goodman)

Fig.VII.26. Structura
spermatozoidului (stg)
şi ultrastructura
flagelului (dr.)

Implicaţii medicale
Deoarece dineina deţine rolul decisiv în mişcarea cililor şi flagelilor,
absenţa ei determină apariţia "sindromului cililor imobili", denumit şi "sindrom
Kartagener". Acesta este o boală genetică asociată cu afecţiuni respiratorii

196
cronice şi inversia viscerelor şi a vaselor mari (situs inversus). Mişcarea ciliară
este imperfectă sau chiar absentă, iar ca o consecinţă există un transport ciliar
redus sau absent în tractul traheobronşic. Inversiunea viscerelor poate fi corelată
cu absenţa activităţii ciliare în timpul embriogenezei. O altă ipoteză susţine că
polaritatea microtubulilor citoplasmatici poate influenţa în mod indirect
polaritatea organelor. De asemenea, inversiunea viscerelor poate apărea ca un
rezultat a structurii anormale microtrabeculare. Bărbaţii cu sindrom Kartagener
sunt sterili deoarece prin absenţa dineinei flagelul devine imobil. Femeile cu
sindrom Kartagener pot fi fertile, în aceste cazuri mişcarea ciliară deşi
imperfectă, poate fi suficientă pentru a permite transportul ovocitului şi zigotului
în lungul trompei uterine.

Deoarece atât ultrastructura cât şi mişcarea cilului şi flagelului sunt

dependente de continuitatea cu corpusculul bazal vom prezenta şi aceste
componente celulare în cadrul capitolului.

3.1.3.3. Centriolii şi corpusculul bazal

Încă din 1897, cercetătorii Henneguy şi Lenhossek au sugerat faptul că

centriolii care alcătuiesc polii fusului de diviziune şi corpusculii bazali ai cililor
şi flagelilor, sunt omologi. Ulterior microscopia electronică a dovedit că
centriolii şi corpusculii bazali au ultrastrucură identică şi deci pot fi considerate
două variante cu specialităţi diferite ale aceluiaşi organit.
Ultrastructura
Centriolii şi corpusculii bazali apar ca nişte structuri cilindrice cu lungime
de circa 0,3 μm şi diametrul 0,1- 0,2 μm. La periferia cilindrului se află 9 triplete
de microtubuli, fiecare triplet fiind inconjurat de o matrice densă. Microtubulii
din triplet sunt notaţi cu A, B, C, dinspre lumenul cilindrului spre exterior. În
timp ce microtubulul A este complet, fiind format din 13 protofilamente,
microtubulii B şi C sunt incompleţi fiind formaţi din 10-11 protofilamente
(fig.VII.27). Centriolii coordonează motilitatea celulară în special în timpul
diviziunii, în timp ce corpusculii bazali coordonează mişcările cililor şi
flagelului.
Localizare şi rol
1. Centriolul participă la organizarea unei structuri complexe numită centrul
celular sau centrozom. Microscopia electronică a demonstrat că centrul celular
este alcătuit din 2 centrioli dispuşi perpendicular unul pe celălalt (fig.VII.28). În
jurul perechilor de microtubuli este descris un material amorf numit material
pericentriolar.

197
 Fig.VII.27. Ultrastructura centriolului
a) schema organizării centriolului;
b) imagine de microscopie electronică: secţiune transversală

Fig.VII.28. Imagine de microscopie

electronică a centrozomului. Dispunerea
perpendiculară a celor doi centrioli.

În interfază, centrul celular este plasat în apropierea nucleului, deseori

fiind înconjurat de aparatul Golgi. De la nivelul său pleacă microtubuli în toată
citoplasma. În faza S (de sinteză) a ciclului celular, când ADN-ul începe să se
replice, are loc şi duplicarea centriolilor. Cei doi centrioli se separă, iar în
dreptul fiecărui centriol se formează o masă mică granulară care poartă numele
de procentriol. Acesta se măreşte în mod gradat, şi anume, la început apare un
singur microtubul apoi 2 microtubuli şi se finalizează apărând tripletul, respectiv
9 triplete de microtubuli. Centriolul nou format se dispune perpendicular pe
centriolul vechi. În acest fel, după duplicare, noile perechi de centrioli se separă
formând cei 2 poli ai fusului de diviziune. Fusul de diviziune este alcătuit din
mănunchiuri de microtubuli; polii fusului sunt formaţi din cele două perechi de
centrioli, înconjuraţi de materialul pericentriolar. Din acest material dens pleacă
microtubuli cu dispoziţie radiară care alcătuiesc asterul.

198
 Funcţia principală a centrozomului este aceea de centru organizator al
microtubulilor. Experimental s-a demonstrat că această capacitate de nucleere a
microtubulilor îi revine materialului pericentriolar. Nu se cunoaşte natura
centrului de nucleere a microtubulilor, dar acesta trebuie să conţină componente
proteice şi ARN. Acest material determină polimerizarea tubulinei şi asamblarea
microtubulilor care au capătul (-) în centrozom şi capătul (+), distal. Deci,
materialul pericentriolar iniţiază asamblarea microtubulilor şi o coordonează.

2. Corpusculul bazal
La baza fiecărui cil, imediat sub plasmalemă se află corpusculul bazal.
Acesta se formează prin replicarea repetată a centriolilor şi migrarea organitului
nou format spre polul apical al celulei. Corpusculul bazal are rol de organizator
al microtubulilor cilului (fig.VII.29).

Fig.VII.29. Schema
corpusculului bazal şi
relaţia sa cu axonema
cilului (după Goodman).

199
 3.2. SINTEZA ŞI SECREŢIA CELULARĂ

3.2.1. RIBOZOMII

Structură şi ultrastructură
Ribozomii sunt organite intracitoplasmatice nespecifice, nedelimitate de
endomembrane, cu rol esenţial în coordonarea traducerii codului genetic prin
interacţiunea lor cu ARNm şi cu celelalte molecule necesare biosintezei
proteinelor. Au fost evidenţiaţi în celula animală de G.E.Palade în 1953, motiv
pentru care sunt cunoscuţi şi sub denumirea de « granulele lui Palade ».
Sunt prezenţi în toate celulele cu excepţia hematiei adulte circulante, dar
sunt mai abundenţi în celulele secretorii ale glandelor endocrine şi exocrine. În
microscopia optică nu pot fi diferenţiaţi, dar sunt responsabili de bazofilia
citoplasmei celulelor tinere aflate în plină activitate metabolică. În microscopia
electronică au aspect granular, cu diametre de 20-30 nm, la care nu se pot
distinge detaliile de organizare (fig.VII.30).

Fig.VII.30. Ribozomi în microscopia Fig.VII.31. Subunităţile ribozomale

electronică şi asocierea lor pe ARNm

Ribozomii sunt alcătuiţi din două subunităţi, inegale ca dimensiune şi

formă, motiv pentru care sunt denumite „subunitatea mare şi subunitatea mică”.

200
Subunitatea mare prezintă o adâncitură în formă de şa, în care se dispune
subunitatea mică, alungită, reniformă. În momentul biosintezei proteice, cele
două subunităţi se asociază pe o catenă de ARN mesager (fig.VII.31).
În citoplasmă ribozomii se găsesc sub următoarele forme:
 subunităţi libere care nu au nici o funcţie;
 ataşaţi pe catena de ARNm împreună cu care alcătuiesc polizomi sau,
poliribozomi, (fig.VII.32). Forma poliribozomilor depinde de flexibilitatea
ARNm: liniari, rozetă, spirală. Numărul ribozomilor din cadrul
poliribozomului depinde de mărimea moleculei proteice ce urmează a fi
sintetizată, de exemplu 5 ribozomi în poliribozomul pentru sinteza moleculei
de globină, 100 de ribozomi în poliribozomul pentru sinteza moleculei de
colagen. Când procesul de biosinteză proteică se finalizează, poliribozomul
se dezasamblează în părţile componente.
 poliribozomi ataşaţi la membranele reticulului endoplasmic cu care formează
reticulului endoplasmic rugos.

Fig.VII.32. Trei forme de prezentare ale ribozomilor în citoplasmă

(după Alberts, 1995)

Organizarea moleculară a fost elucidată prin tehnica imunologică şi prin

tehnica fizică de împrăştiere a neutronilor. Tehnica imunologică constă în
tratarea cu anticorpi faţă de o anumită proteină ribozomală, legarea acestor
anticorpi de ribozomi şi formarea de complexe care pot fi vizualizate în
microscopia elecronică. Tehnica fizică de împrăştiere a neutronilor presupune ca
proteinele ribozomale să fie marcate cu deuteriu, iar după împrăştierea
neutronilor se poate determina distanţa dintre două proteine, pentru obţinerea
unei hărţi spaţiale a poziţionării tuturor proteinelor din ribozomi.

201
 La eucariote ribozomii conţin: 50% ARNr cu rol în activitatea catalitică a
ribozomilor şi 50% proteine structurale (50 de tipuri în subunitatea mare şi 30 de
tipuri în subunitatea mică) şi funcţionale.
Deşi sunt implicaţi în aceeaşi funcţie (menţinerea vieţii prin producerea de
proteine), ribozomii celulelor eucariote şi procariote diferă din punct de vedere
al organizării moleculare şi constantelor de sedimentare (tabel VII.III şi
fig.VII.33).

Procariote Eucariote
Constanta de totală 70 S 80 S
sedimentare
subunit. mare 50 S 60 S
subunit. mică 30 S 40 S
ARN r subunit. mare 23 S + 5 S 28 S + 5 S
subunit. mică 16 S 18 S
Proteine % totală 40% 50%
(nr. tipuri)
subunit. mare 34 (L1-L34) 49
subunit. mică 21 (S1-S21) 33
Tabelul VII.III.

Fig.VII.33. Organizarea moleculară a ribozomilor la PK (stg) şi EK (dr)

202
Originea ribozomilor
Sinteza precursorilor ribozomali are loc în nucleol. Majoritatea tipurilor
de ARN ribozomal provin dintr-un precursor comun, ARN 45S sintetizat pe
matriţa de ADN nucleolar sub acţiunea catalitică a ARN polimerazei I; un singur
tip, ARN 5S la procariote şi ARN 5,8S la eucariote este de producţie nucleară
(fig.VII.34).

Fig.VII.34. Etapele formării subunităţilor ribozomale la procariote

(după Berkaloff)

Asamblarea ribozomilor începe încă din nucleol unde ARNr este transcris
de pe genele existente pe o anumită porţiune a cromozomilor denumită
organizator nucleolar. Aceste gene sunt multiplicate prin replicări repetate, cu

203
formarea unui ADN extracromozomial care intră în alcătuirea nucleolului.
Genele ARNr sunt transcrise de ARN-polimeraza I cu producerea aceluiaşi tip
de ARN, cunoscut sub denumirea de ARN 45S. ARN 45S este maturat
biochimic la ARN 41S. Acesta este clivat la ARN 32S şi 20S. Înainte să
părăsească nucleul ARN 20S este transformat în ARN 18S, iar ARN 32S dă
naştere la ARN 28S; acesta din urmă se asociază cu ARN 5S. În nucleu, ARNr
se asociază cu proteinele ribozomale (L şi S), formează precursorii ribozomali
care vor trece în citoplasmă pentru a participa la biosinteza proteică.

Funcţiile ribozomilor
1. Ribozomii ataşaţi de membranele reticulului endoplasmic sintetizează
proteine de "export" reprezentate de hormoni, anticorpi, enzime.
2. Ribozomii liberi intervin în sinteza proteinelor de structură care participă la
diviziune, la creşterea celulară şi înlocuirea organitelor îmbătrânite (tabel
VII.IV).

Tipul poliribozomilor Clasa de proteine sintetizată

Poliribozomii ataşaţi de
membranele reticulului
endoplasmic
Poliribozomii liberi
 Proteine de export
 Glicoproteine pentru membranele
nucleare, ale RE şi aparatului Golgi
 Enzime lizozomale, ale RE, ale aparatului
Golgi
 Proteine ataşate pe faţa externă a
membranei celulare ca: fibronectina,
laminina, colagenul
 Proteine ataşate pe faţa internă a
membranelor celulare: actina, spectrina
 Proteine mitocondriale codificate de ADN
nuclear
 Proteine peroxizomale şi citoplasmatice
solubile

Tabel VII.IV. Proteinele sintetizate de diferite clase de ribozomi

204
3.2.2. RETICULUL ENDOPLASMIC

Structură şi ultrastructură
Reticulul endoplasmic este un organit intracitoplasmatic nespecific,
prezent în toate celulele cu excepţia hematiei adulte, angajat în procesele de
sinteză şi secreţie celulară. Din acest motiv este mai bine reprezentat în celulele
secretorii ale glandelor endocrine şi exocrine şi în alte celule angajate în sinteze.
În microscopia optică, prezenţa ribozomilor ataşaţi reticulului endoplasmic
rugos conferă citoplasmei diferite grade de bazofilie sau pironinofilie. A fost
evidenţiat sub denumiri diferite, funcţie de coloraţia utilizată şi tipul celular
cercetat:
- "corpusculi Nissl" în neuroni, pe secţiuni colorate cu albastru de toluidină;
- "corpi Berg" în hepatocite folosind coloraţia cu albastru de toluidină;
- "ergastoplasma", o zonă bazofilă în endoplasma celulelor pancreatice;
- "corpi tigroizi" în neuroni, pe secţiuni colorate prin impregnare argentică.

Fig.VII.35. Ultrastructura reticulului endoplasmic

În microscopie electronică, R.K.Porter şi colaboratorii l-au denumit

reticul endoplasmic. Reticulul apare ca un sistem complex de membrane
organizat în canalicule şi cisterne (saci turtiţi), al căror lumen prezintă
continuitate cu spaţiului perinuclear (fig.VII.35). Reticulul endoplasmic
reprezintă aproximativ 10% din volumul total celular şi se extinde ca o reţea în
întreg spaţiul citoplasmatic. Lumenul tubilor are un diametru variabil de 25-500

205
nm, cu un conţinut heterogen dependent de natura reticulului, tipul celular şi
momentul funcţional. Membrana reticulului endoplasmic separă lumenul
acestuia de citosol şi mediază transferul selectiv şi rapid al moleculelor între cele
două compartimente (luminal şi citosolic).
Din punct de vedere morfologic şi funcţional, reticulul endoplasmic este
format din două tipuri de membrane care se află într-o relaţie de continuitate şi
anume:
 reticul endoplasmic neted (REN) format din canalicule tubulare cu diametru
de 20-30 nm, fără ribozomi ataşaţi. Este mai bine reprezentat în celulele care
sintetizează hormoni steroizi (glande suprarenale, ovar, testicol), în celulele
care sintetizează pigmenţi (melanocite), în celulele cu conuri şi bastonaşe,
celule musculare, hepatocite.
 reticul endoplasmic rugos (RER) a primit această denumire din cauza
existenţei pe suprafaţa externă a numeroşi ribozomi ataşaţi. Prezenţa
ribozomilor conferă aspectul de “om de zăpadă” şi aspectul neregulat, rugos
al membranei. Datorită prezenţei ribozomilor pe membrana externă, RER
joacă un rol central în biosinteza proteinelor; lanţul polipeptidic sintetizat la
nivelul ribozomilor pătrunde în lumenul RER printr-un canal realizat de
proteine translocatoare şi începe să fie expus la o serie de reacţii chimice de
maturare. Din acest motiv, reprezentarea membranelor RER este mai
importantă în celulele specializate în sinteza heteroproteinelor: celule
pancreatice, plasmocite, hepatocite, neuroni etc.

Compoziţia chimică a fost stabilită prin microanalize după separarea prin

ultracentrifugare diferenţială şi folosind soluţii gradient de densitate. În cursul
acestor operaţii are loc fragmentarea şi fuziunea membranelor cu formarea unor
vezicule numite microzomi. Acestea sunt alcătuite din resturi membranare de
reticul endoplasmic, aparat Golgi şi ribozomi.
a) Compoziţia chimică a membranelor. Cu ajutorul metodelor amintite mai sus
endomembranele mozaicate, lipoproteice, cu o grosime de 7nm apar alcătuite
din punct de vedere biochimic din proteine (60%) şi lipide (40%) după cum
urmează:
 proteine structurale: lipoproteine, glicoproteine cu dispoziţie asimetrică
cu gruparea glucidică orientată spre lumen; proteinele caracteristice
RER poartă numele de proteine translocatoare şi au fost identificate de
Kreibich şi colaboratorii sub denumirea de proteine tunel sau
riboforine. Proteinele translocatoare participă la ataşarea ribozomilor pe
faţa externă a membranelor şi creează canale prin intermediul cărora
lanţurile polipeptidice pătrund în lumenul reticulului. Această proteină
lipseşte din membranele REN. Alte proteine structurale caracteristice
reticulului endoplasmic sunt componente ale unor mici lanţuri
transportoare de electroni cu rol în metabolismul lipidic şi detoxifierea

206
 medicamentelor; ele caracterizează membranele reticulului neted şi sunt
reprezentate de citocrom b5 şi citocrom P450.
 protein-enzime: glucozo-6-fosfataze (enzima marker), hidrolaze,
dezaminaze, glicoziltransferaze, nucleozid difosfataza, NADH citocrom
b5 reductaza, NADPH citocrom P450 reductaza (fig.VII.36).
 lipidele din structura membranelor sunt reprezentate de fosfolipide
(fosfatidilcolina 45%, fosfatidiletanolamina 30%, fosfatidilserina 10%,
fosfatidilinozitol 5%), colesterol cu procent mai crescut în REN şi acizi
graşi nesaturaţi care conferă fluiditate membranelor.
 anioni, cationi şi apă.

Fig. VII.36. Schema componentelor membranelor reticulului endoplasmic

b) Conţinutul cavităţilor reticulului este o soluţie apoasă în care domină un

amestec de proteine: holo-, glico- şi lipoproteine. Produşii sintetizaţi se află într-
o stare imatură, urmând a fi maturaţi biochimic în lumenul reticulului şi apoi în
sacii golgieni. Conţinutul este caracteristic fiecărui tip celular: reticulul
plasmocitelor conţine precursori de imunoglobuline, al fibroblastelor conţine
lanţuri de procolagen şi hidroxilaze, în celulele beta ale pancreasului endocrin
predomină proinsulina în timp ce în celulele pancreasului exocrin se găsesc
hidrolaze şi proteine acide sulfatate. Reticulul endoplasmic al hepatocitelor
conţine proalbumine şi glicoproteine din plasma sanguină.

Funcţiile reticulului endoplasmic

1. Funcţii specifice RER:
1.1. Transferul lanţurilor polipeptidice. RER participă la sinteza proteinelor
destinate “exportului”, precum şi a unor proteine structurale destinate
membranelor organitelor citoplasmatice. Din aceste motive RER este bine
reprezentat în celulele pancreatice unde secretă enzime digestive şi hormoni, în
plasmocite unde sunt sintetizate imunoglobuline, în hepatocite - albumina şi
proteine serice. Sinteza lanţurilor polipeptidice se desfăşoară la nivelul
polizomilor ataşaţi de membranele RER prin subunităţile mari, de unde trec în

207
canaliculele şi cisternele reticulului. Catena de ARNm care participă la formarea
poliribozomului prezintă o secvenţă de nucleotide care codifică un mic fragment
proteic localizat la capătul N-terminal al lanţului polipeptidic. Acest fragment
este denumit “secvenţă semnal”(“signal peptide” sau secvenţă “leader”)
(fig.VII.37). După iniţierea biosintezei proteice, proteina care conţine această
secvenţă va orienta ribozomul pentru ataşarea la membrana RE. Orientarea şi
traversarea membranei RE de proteinele care prezintă secvenţa semnal implică
existenţa a cel puţin două componente:
 o particulă semnal de recunoaştere (signal-recognition particle - SRP) care
face naveta între membrana RE şi citosol şi se leagă de secvenţa semnal a
proteinei şi de ribozom;
 receptorul pentru SRP localizat în membrana RE care recunoaşte şi leagă
specific particula SRP în momentul în care ea s-a ataşat la peptidul semnal de
pe lanţul polipeptidic în creştere (fig.VII.38).

Fig.VII.37. Prezentarea
schematică a translocării
lanţului polipeptidic prin
membranele RE

Fig.VII.38. Secvenţa semnal şi SRP dirijează ataşarea ribozomului la proteina

translocatoare (după Alberts, 2002)

Procesul de transport al proteinei nou sintetizate în lumenul RE se

desfăşoară în următoarele etape:

208
 - SRP se leagă de secvenţa semnal a proteinei;
- elongaţia e oprită pentru a permite complexului ribozomi-SRP să se lege
de receptorul SRP de pe faţa citosolică a membranei RE;
- sinteza proteinei se reia; pe măsură ce este sintetizat, lanţul polipeptidic
pătrunde în lumenul RE prin canalul realizat de proteina translocatoare;
- secvenţa semnal este tăiată şi îndepărtată de o semnal-peptidază;
- lanţul polipeptidic este eliberat în lumenul reticulului, iar ribozomul şi
SRP se desprind şi vor parcurge un nou ciclu de sinteză şi ataşare.
Deoarece transportul proteinelor în RE decurge simultan cu sinteza
proteică, procesul a fost denumit translaţie-cotranslaţională. Acest proces diferă
de cel întâlnit la mitocondrii, nuclei şi peroxizomi unde există un transport
post-translaţional care necesită alte tipuri de peptide semnal. Astfel, dacă
proteina este destinată lumenului RE, peptidul semnal este tăiat de către semnal-
peptidaza înainte de a se fi terminat sinteza şi astfel molecula polipeptidică nou
sintetizată este eliberată în lumen. Dacă proteina este destinată membranelor
reticulului, peptidul semnal nu este tăiat, fapt esenţial pentru asigurarea inserţiei
în membrană a proteinelor transmembranare.

1.2. Glicozilarea proteinelor în RE

Adiţia covalentă a zaharidelor la proteine este una din funcţiile importante
ale RE deoarece majoritatea proteinelor din lumen sunt glicozilate înainte de a fi
transportate la aparatul Golgi, la lizozomi, la membrana plasmatică sau în
spaţiul extracelular.
La eucariote, radicalii oligozaharidici se leagă de moleculele proteice
prin două modalităţi şi anume:
- oligozaharidele O-linkate (link = legătură) în care galactoza sau N-acetil
galactozamina se leagă de gruparea hidroxil (OH) a unei serine sau treonine din
lanţul polipeptidic. Sunt în general radicali scurţi care conţin 1- 4 monozaharide,
dar există şi situaţii când aceşti radicali sunt foarte lungi, de exemplu antigenele
grupelor sanguine ABO.
- oligozaharidele N-linkate care se leagă la gruparea amino (NH2) a unei
asparagine din structura proteinelor. Conţin un număr minim de 5 monozaharide
şi se leagă întotdeauna de asparagină prin N-acetil-glucozamină.
Cele două tipuri de oligozaharide sunt ataşate de proteine în lumenul RE
sau pe faţa luminală a acestuia, deosebirea esenţială dintre cele două categorii de
oligozaharide este modul în care sunt sintetizate şi legate la proteine
(fig.VII.39).
Sinteza oligozaharidelor N-linkate începe în lumenul RE şi se continuă în
aparatul Golgi pornind de la un precursor. Oligozaharidul precursor este legat la
membrana RE prin intermediul unei molecule speciale lipidice denumite dolicol.
Oligozaharidul este sintetizat pe acest lipid treaptă cu treaptă după care este
transferat în “bloc” pe asparagina unei molecule proteice.

209
 Sinteza oligozaharidelor O-linkate începe în lumenul RE şi se continuă în
aparatul Golgi prin adiţia succesivă, treaptă cu treaptă, a monozaharidelor la
serina sau treonina unei proteine. Procesul e catalizat de enzime numite
glicoziltransferaze, localizate pe versantul luminal al membranei.
Membrana RE efectuează şi alte modificări ale lanţului polipeptidic:
scindări proteolitice, modificări ale lanţurilor laterale de aminoacizi, formări de
legături disulfidice.

Fig.VII.39. Glicozilarea
proteinelor în RER

2. Funcţii specifice REN :

2.1. Realizează etape din metabolismul lipidelor
Fiind implicat în biosinteza lipidelor, REN este foarte bine reprezentat în
celulele din corticosuprarenale şi gonade care sintetizează hormoni steroizi,
precum şi celulele din mucoasa intestinală cu rol în absorţie. Aceste celule
absorb din lumenul intestinal amestecul de acizi graşi, monogliceride şi
digliceride rezultate din scindarea lipidelor alimentare sub acţiunea lipazei
pancreatice. În REN-ul celulelor intestinale, din substanţele absorbite se
sintetizează trigliceride care se pot evidenţia chiar în lumenul REN sub formă de
chilomicromi (fig.VII.40).
Membranele reticulului posedă sisteme enzimatice care catalizează reacţii
importante din cadrul metabolismului diverselor lipide: acizi graşi, fosfolipide,
colesterol şi derivaţii săi.
a) Sinteza fosfolipidelor are loc sub acţiunea enzimelor localizate în
membrana RE, având centrul activ orientat spre citosol, de unde provin
precursorii: acil-CoA şi glicerolfosfatul. Din două molecule de acizi graşi +
glicerol-P rezultă o moleculă de acid fosfatidic care este încorporat pe versantul
extern al membranei RE; ulterior, prin modificări biochimice, el va genera

210
celelalte fosfolipide de membrană (fosfatidilcolina, fosfatidiletanolamina,
fosfatidilserina şi fosfatidilinozitolul). Sinteza fosfolipidelor este asimetrică
deoarece are loc în stratul extern, citosolic al membranei RE.

Fig.VII.40. Absorbţia trigliceridelor la nivelul enterocitelor (după Berkaloff)

RE poate fi considerat ,,fabrica de membrane” a celulei eucariote

deoarece în mod continuu membrana RE creşte prin sinteza componentelor sale
(proteine şi lipide), apoi se fragmentează generând vezicule de transport pe care
le expediază altor organite sau plasmalemei. În acelaşi timp, avînd în vedere
modul asimetric în care se desfăşoară sinteza lipidelor cât şi glicozilarea
proteinelor în RE, se înţelege de ce asimetria este transmisă tuturor membranelor
celulare prin intermediul veziculelor de transport.
Dintre organitele celulare, mitocondriile şi peroxizomii fac excepţie în
privinţa biogenezei membranelor, prin faptul că ele primesc fosfolipide nu prin
vezicule de transport, ci prin proteine de transfer a fosfolipidelor. Diferenţa se
explică prin faptul că mitocondriile şi peroxizomii nu pot fuziona cu veziculele
provenite din RE, de aceea ele trebuie să adopte această strategie.
b) elongarea şi desaturarea acizilor graşi este catalizată de o oxidază cu funcţie
mixtă, care utilizează o moleculă de oxigen şi o moleculă de NADH. Transferul
electronilor la oxigen este realizat de un lanţ transportor de electroni care
conţine citocrom b5.
c) biosinteza colesterolului şi a derivaţilor săi. Sinteza colesterolului cu plecare
de la acetat se derulează în membranele reticulului. Transformarea colesterolului

211
în acizi biliari şi hormoni steroizi se realizează prin hidroxilări şi necesită
prezenţa oxigenului şi a NADPH-ului. La realizarea reacţiilor participă un lanţ
transportor de electroni care cuprinde citocromul P450.

2.2. Detoxifierea
Detoxifierea reprezintă metabolizarea substanţelor endogene sau exogene
(reprezentate de medicamente, substanţe toxice, poluanţi) în vederea
neutralizării efectelor nocive şi a uşurării eliminării lor. Acesta este motivul
pentru care REN este mai bine reprezentat în celulele celor cinci organe care
realizează detoxifierea: ficat, rinichi, plămân, intestin şi piele. Reacţiile prin care
substanţele sunt detoxifiate constau în: oxidare, hidroliză, reducere sau
conjugare (legarea covalentă cu acidul glucuronic). Prin aceste procese
substanţele toxice îşi pierd acţiunea biologică (inactivare) sau îşi pierd
proprietăţile toxice (detoxifiere), devin mai solubile şi deci se elimină mai uşor.
Reacţiile de acest tip sunt importante pentru metabolizarea sărurilor biliare, a
steroizilor, degradarea hemoglobinei şi în metabolismul medicamentelor
(glucuronoconjugarea aspirinei sau hidroxilarea fenobarbitalului, neutralizarea
morfinei, degradarea codeinei).
Inactivarea se realizează de cele mai multe ori prin reacţii de oxidare şi
conjugare:
- oxidarea utilizează oxigenul şi NADPH şi este catalizată de NADPH-
citocrom P450 reductază şi citocrom P450.
- conjugarea este realizată prin legarea acidului glucuronic, fie direct de
substanţa ce urmează a fi inactivată (de exemplu acid salicilic), fie
indirect, după ce toxicul a fost oxidat.
Cele mai multe reacţii de detoxifiere sunt oxidări efectuate de către un
sistem enzimatic particular microzomial, sistem care are drept enzimă principală
citocromul P450. Citocromul P450 este o hemoproteină cu maximum de absorbţie
a spectrului luminos la 450 nm. Acest sistem leagă atât O 2 cât şi substratul şi
trece unul din atomii de O2 pe substrat (sub forma grupării OH), cel de-al doilea
atom al O2 se combină cu H+ pentru a forma H2O.

Electronii folosiţi în sinteza apei sunt furnizaţi citocromului P450 de la

NADPH prin lanţul transportor de electroni asociat RE. Din acest lanţ mai fac
parte flavoproteinele şi citocromul b5. Flavoproteinele pot transfera electroni de
la NADH sau NADPH la citocromul b5. Citocromul c poate acţiona ca un
acceptor de electroni de la citocromul b5 redus, acesta fiind stabilizat.

212
2.3. Alte roluri:
 În hepatocite participă la:
- degradarea glicogenului hepatic. Sub acţiunea fosforilazei, glicogenul
eliberează glucozo-1-fosfat care este convertit la glucozo-6-fosfat; prin acţiunea
enzimei glucozo-6-fosfataza, glucozo-6-fosfatul eliberează glucoza care trece în
lumenul RE şi de aici în sânge. Glucozo-6-fosfataza este o enzimă caracteristică
a RE.
- transformarea bilirubinei indirecte (puţin solubilă) în bilirubină directă
(solubilă) prin intermediul glucuroniltransferazei, o enzimă din RE. Bilirubina
directă se elimină prin bilă.
 În celulele musculare REN participă la formarea sistemului sarcoplasmatic
cu rol în stocarea Ca++; prin aceasta intervine în cuplarea excitaţiei cu
contracţia;
 În celulele cu conuri şi bastonaşe din retină, REN are rol în fotorecepţie
constituind suportul procesului vizual şi al declanşării influxului nervos.
 În melanocite realizează sinteza melaninei.

3. Funcţiile comune RER şi REN:

1. Străbătând întreaga citoplasmă RE poate juca rol de suport mecanic al
citoplasmei, dar şi de compartimentare a acesteia.
2. RE este un sistem circulator intracitoplasmatic prin care sunt vehiculate o
serie de substanţe: proteine, lipide. Acest sistem circulator comunică direct cu
cisterna perinucleară, spaţiul intercelular (rar), cu sacii golgieni (prin
intermediul microveziculelor) permiţând transportul substanţelor ce pot fi
repartizate astfel aparatului Golgi, învelişului nuclear etc.
3. Reprezintă o imensă suprafaţă de schimb selectiv între lumenul RE şi
citoplasmă. Acest fenomen se realizează atât prin difuziune cât şi prin transport
activ. Se consideră că există gradiente ionice transmembranare şi potenţial de
membrană ce joacă un rol important în special în reticulul sarcoplasmic din
celulele musculare care conduce excitaţia de la plasmalemă la miofibrile.
4. Rol în biogeneza membranelor prin sinteza unor glicoproteine şi fosfolipide
membranare; mai accentuat în neuroni care trebuie să-şi întreţină o suprafaţă
mai mare de membrane în prelungiri.

Originea RE
Ca şi alte membrane celulare, membranele reticulului endoplasmic sunt
structuri aflate în echilibru dinamic, constituenţii lor fiind reînnoiţi în
permanenţă. Reînnoirea se realizează cu viteză diferită, în funcţie de tipul
moleculelor; proteinele mari au un turnover scurt, de 4-5 zile, pe când cele mici
se reînnoiesc la 16-28 de zile. În cursul biogenezei membranelor reticulului,
asamblarea constituenţilor are loc în etape: la început, fosfolipidele şi
colesterolul sintetizate la nivelul REN se dispun în bistrat molecular. Apoi are

213
loc inclavarea proteinelor, fenomen care se realizează progresiv, pe măsura
alungirii bistratului lipidic.

Implicaţii medicale
O caracteristică a REN o reprezintă proliferarea sa marcată în funcţie de
necesităţile crescute de metabolizare a unor substanţe străine. De exemplu,
administrarea à la long a unor medicamente cum este fenobarbitalul induce
proliferarea REN ce se dublează în câteva zile. În urma proliferării sunt induse şi
enzimele implicate în procesele de dezintoxicare şi ca urmare va creşte
capacitatea de metabolizare a REN şi pentru alte medicamente. De aceea, în
cazul folosirii unui tratament cu mai multe medicamente care se metabolizează
prin REN este necesară ajustarea precisă a dozelor administrate pentru a preveni
ineficacitatea tratamentului.
Acest proces are la bază inducţia enzimatică care se produce şi în cazul
alcoolului: ingestia cronică de alcool accelerează metabolizarea medicamentelor,
în timp ce ingestia acută de alcool o inhibă. De aici rezultă toleranţa crescută la
sedative a alcoolicului cronic şi intoleranţa în cazul alcoolismului acut.
Inducţia RE este determinată şi de contactul permanent cu anestezicele
(personalul operator) sau de contactul unic dar în doză crescută (persoanele
operate).
Paradoxal, o serie de cercetători au arătat că în mecanismul de
dezintoxicare apare un citocrom P448 ca efect a unor agenţi chimici carcinogeni
(metil colantren), citocrom care se pare că activează carcinogeneza.
RE prezintă aspecte diferite în raport cu starea funcţională a celulei. De
exemplu, la un animal bine nutrit, hepatocitele sunt în activitate maximă şi în
citoplasma lor predomină RER, în timp ce la un animal subnutrit în hepatocite
predomină REN. Aceste aspecte prezintă o mare importanţă în morfopatologie.
O altă importanţă practică decurge din faptul că toate leziunile toxice
dintr-un organ sau ţesut conduc la dezorganizări ale RE. După cum lipsa
oxigenului afectează primordial mitocondriile, tot aşa, orice substanţă toxică
(otravă sau drog) modifică ultrastructura şi funcţia reticulului endoplasmic, ceea
ce permite stabilirea diagnosticului de intoxicaţie în practica medico-legală.

214
3.2.3. APARATUL GOLGI

Structură şi ultrastructură
A fost descris de Camillo Golgi în 1898 ca un “aparat reticular intern”
datorită aspectului de reţea perinucleară observat în ganglionul spinal de pisică,
dar mult timp a rămas pentru unii un artefact. Abia în 1954, microscopia
electronică a dovedit existenţa acestui organit care a mai fost denumit complexul
Golgi.
Aparatul Golgi este un organit intracitoplasmatic nespecific, delimitat de
endomembrane, prezent în toate celulele cu excepţia hematiei adulte. Deoarece
reprezintă staţia finală a procesului de sinteză intracelulară este mai bine
reprezentat în celulele secretorii.
În microscopia optică are aspect de reţea perinucleară (a fost observat de
către Voinov la plante în 1935 şi denumit dictiozomi). Localizarea sa depinde de
tipul celular şi de momentul funcţional: în neuroni este dispus perinuclear, în
celulele secretorii exocrine este situat supranuclear, iar în tireocite juxtanuclear.
În microscopia electronică, complexul Golgi prezintă trei compartimente
distincte:
 compartimentul cis reprezentat de zona dinspre reticulul endoplasmic,
imatură, cu convexitatea orientată spre nucleu. La acest nivel se aglomerează
veziculele de tranziţie provenite prin pensarea reticulului endoplasmic,
vezicule care conţin produşii ce vor fi prelucraţi biochimic în aparatul Golgi;
 compartimentul median format din cisterne aplatizate, suprapuse, numite saci
golgieni ;
 compartimentul trans reprezentat de zona dinspre plasmalemă, matură,
concavă, de la nivelul căreia se desprind veziculele de secreţie ce vor fi
vehiculate spre periferia celulei (fig.VII.41).

Fig.VII.41. Prezentarea schematică a compartimentelor golgiene

215
Sacii golgieni sunt delimitaţi de endomembrane cu o grosime de 6 nm,
asemănătoare cu membranele reticulului endoplasmic la nivelul feţei cis,
respectiv cu o grosime de 8 nm, asemănătoare plasmalemei la nivelul feţei trans.
Prezintă un aspect turtit, sunt uşor curbaţi, au o dispoziţie paralelă şi sunt aşezaţi
în stive de 3-12.
Veziculele de tranziţie (microvezicule) au un diametru de 20-80 nm şi transportă
produşii sintetizaţi la nivelul reticulului endoplasmic; membranele veziculelor
fuzionează progresiv şi formează sacii golgieni.
Veziculele de secreţie (macrovezicule) prezintă un diametru de 0,3-3 μm şi un
conţinut amorf, fin granular, care este de fapt produsul de sinteză al reticulului
endoplasmic, maturat în aparatul Golgi.

Compoziţie chimică
Aparatul Golgi conţine proteine de structură şi proteine enzime în
proporţie de 60%, lipide în proporţie de 40%. Enzimele marker sunt
tiaminopirofosfataza şi nucleoziddifosfataza. La nivelul aparatului Golgi se mai
află şi alte enzime ca: glicoziltransferaze, sulfotransferaze, NADH2, NADPH2,
citocrom-C-reductaza, adenilatciclaza, fosfataza acidă, ubiquinona. La nivelul
complexului Golgi există o heterogenitate enzimatică, cu o polaritate distinctă
(Palade, 1981):
- compartimentul cis conţine manozidaze pentru îndepărtarea manozei;
- compartimentul median conţine manozidaze care îndepărtează manoza
pentru adăugarea N-acetilglucozaminei;
- compartimentul trans conţine glicoziltransferaze (sialtransferaza, galactozil
transferaza), adenilatciclaza, sulfotransferaze.

Funcţii
1. Rol central în secreţia celulară
Sinteza şi secreţia enzimelor digestive de către porţiunea exocrină a
pancreasului a fost primul model de secreţie celulară studiat prin metode
moderne, de către Palade şi Jamieson. Autorii au injectat aminoacizi radioactivi
la cobai şi după 3 minute au injectat o doză mult mai mare de aminoacizi
nemarcaţi pentru a opri captarea radioactivităţii. S-au sacrificat animalele la
diferite intervale de timp; după câteva minute radioactivitatea a fost găsită în
reticulul endoplasmic al celulelor pancreatice; după 20 de minute s-a găsit în
aparatul Golgi; după 2 ore s-a găsit în veziculele de secreţie (numite şi granule
de zimogen fiindcă conţin enzime inactive). Aceste experienţe au demonstrat
secvenţa prin care se deplasează proteinele secretate din reticulul endoplasmic
rugos spre aparatul Golgi şi veziculele de secreţie (fig.VII.42), au elucidat calea
secreţiei celulare, valabilă pentru toate procesele de secreţie, indiferent de celulă
sau substanţele secretate.
Etapele secreţiei celulare, numită şi “ciclul secretor” sau “ciclul lui
Palade” sunt :

216
  sinteza lanţurilor polipeptidice la nivelul poliribozomilor ataşaţi
reticuluilui endoplasmic rugos;
 transferul şi segregarea proteinelor de export la nivelul reticulului
endoplasmic rugos;
 transferul proteinelor în reticulul endoplasmic neted, care se află în relaţii
de contiguitate cu reticulul endoplasmic rugos;
 formarea de vezicule de tranziţie (microvezicule) de la nivelul reticulului
în zone fără ribozomi ataşaţi ;
 prelucrarea biochimică a proteinelor la nivelul sacilor Golgi;
 desprinderea de vezicule de secreţie la nivelul zonei trans Golgi;
 depozitarea veziculelor în citoplasmă 1-4 ore;
 exocitoza.

Fig.VII.42. Etapele ciclului secretor

2. Prelucrarea biochimică a produşilor de secreţie implică mai multe

procese, desfăşurate paralel cu avansarea proteinelor şi lipidelor prin intermediul
microveziculelor în toate compartimentele. Aceste procese compartimentate sunt
reprezentate de:
a) Glicozilarea proteinelor
În aparatul Golgi, proteinele cu oligozaharide N-linkate suferă modificări
extensive la nivelul radicalilor oligozaharidici, de obicei prin adăugarea de noi
monozaharide la cele preexistente. În acest sens, au fost descrise două clase de
oligozaharide N-linkate la glicoproteinele mature, adică la cele care au trecut
prin aparatul Golgi:
- oligozaharide bogate în manoză, sunt legate la asparagină prin 2 molecule de
N-acetil-glucozamină, la care se ataşează mai multe molecule de manoză. În
majoritatea cazurilor, manozele componente sunt adăugate încă în reticulul

217
 endoplasmic, iar la nivelul aparatului Golgi, extensia lanţurilor de manoză
este minimă;
- oligozaharidele complexe sunt prelucrate intensiv la nivelul aparatului Golgi,
la cele două N-acetil-glucozamine legate la asparagină adăugându-se un
număr variabil de molecule de galactoză, acid sialic şi uneori fucoză.
Glicozilarea este compartimentată: în compartimentul cis se îndepărtează
parţial manoza, în compartimentul median se adaugă N-acetil-glucozamină, în
compartimentul trans se adaugă acid sialic la oligozaharide.
În biosinteza oligozaharidelor O linkate, restul de N-acetil-galactozamină
este transferat de la UDP-N-acetil-galactozamină la gruparea OH a unui rest de
serină sau treonină prin intermediul unei enzime (N-acetil-galactozamină
transferază). După ce proteina este transportată la nivelul compartimentului
Golgi trans, restul de galactoză este adăugat N-acetil-galactozaminei prin
intermediul unei galactoziltransferaze specifice. Ulterior, se adiţionează două
molecule de acid sialic.
b) Glicozilarea glicolipidelor în special a cerebrozidelor şi gangliozidelor
(foarte activă în creier şi rinichi ) se realizează prin glicoziltransferaze specifice.
c) Sulfatarea se produce la nivelul compartimentului Golgi trans, prin
intermediul sulfotransferazelor, care transferă grupări sulfat pe glicoproteine,
proteoglicani, glicolipide (de exemplu din cerebrozide rezultă sulfatide).
d) Clivajul proteolitic specific se realizează prin scindarea unor porţiuni din
lanţul polipeptidic a moleculelor precursoare: din proalbumină rezultă albumină,
din proinsulină sau proparathormon rezultă insulină şi respectiv, parathormon.
3. Concentrarea produşilor de secreţie se realizează fie la nivelul veziculelor de
secreţie (în cazul pancreasului exocrin), fie, în majoritatea celulelor, la periferia
sacilor golgieni. Concentrarea rezultă din formarea unor agregate prin
interacţiuni electrostatice între produşii de secreţie şi complexe proteine-
polizaharide cu sarcină opusă; rezultă scăderea presiunii osmotice şi ieşirea apei
din compartiment.
4. Rol în biogeneza membranelor. După cum am prezentat anterior, permanenta
înmugurire şi fuzionare a veziculelor de pe parcursul căii de sinteză-secreţie şi a
căii de endocitoză conduce la formarea unor compartimente celulare delimitate
de membrane (diferite compartimente golgiene, lizozomale şi ale reticulului
endoplasmic); putem afirma astfel că aparatul Golgi intervine activ în reglarea
traficului de membrane.
Pe de altă parte, prin fuziunea cu membrana plasmatică, veziculele cu
produşi de secreţie furnizează membranei constituenţi specifici lipo-proteici.
Prin aportul de constituenţi membranari, aparatul Golgi participă la creşterea
suprafeţei membranelor plasmatice, deci participă la procesul de reciclare al
membranelor. Menţinerea constantă a suprafeţei membranei plasmatice este
asigurată de procesul de endocitoză.
5. Rol în geneza lizozomilor (vezi cap.”Lizozomi”).

218
Biogeneza aparatului Golgi
Modul de vehiculare intracelulară a produşilor de secreţie demonstrează că
reţeaua golgiană se reînnoieşte continuu. Veziculele de tranziţie care se
formează din membranele reticulului, fuzionează în compartimentul cis,
formând saci golgieni. Aceştia sunt în permanenţă împinşi spre faţa trans de
formarea altor saci în reţeaua cis (fig.VII.43). Aparatul Golgi este o structură
dinamică motiv pentru care faţa pe care se formează noi saci este denumită faţă
de formare iar faţa pe care sacii cei mai vechi se fragmentează în vezicule este
denumită faţă de maturare. Prin autoradiografie s-a estimat că timpul de formare
a unui sac golgian este în medie de 3-4 minute. Înnoirea sacilor golgieni este un
proces etapizat, care se desfăşoară în direcţia cis→trans:
 veziculele de tranziţie înmuguresc din
zone ale reticulului endoplasmic fără
ribozomi ataşaţi;
 prin fuziune veziculele dau naştere unui
sac golgian foarte fenestrat;
 noul sac este împins spre compartimentul
median de către alte vezicule care se
aglomerează în compartimentul cis; în
cursul migrării sacul îşi schimbă
morfologia, se dilată şi devine din ce în ce
mai puţin fenestrat;
 ajuns pe faţa de maturare sacul golgian
suferă o nouă fragmentare dând naştere la
vezicule de secreţie.

Fig.VII.43. Biogeneza aparatului Golgi

219
3.2.4. TRAFICUL INTRACELULAR DE VEZICULE

Toate celulele trebuie să comunice cu mediul înconjurător. În acest scop,

celula eucariotă şi-a dezvoltat o reţea de endomembrane care îi permite să
internalizeze macromolecule (prin endocitoză) pe care apoi le “livrează”
enzimelor digestive stocate în lizozomi; de asemeni, metaboliţii rezultaţi din
digestie sunt transportaţi din lizozomi în citosol pe măsură ce se produc. Pe de
altă parte, sistemul de endomembrane permite celulei eucariote să controleze
procesul de exocitoză a proteinelor şi glucidelor nou sintetizate.
Deoarece moleculele care sunt transportate de-alungul căii de biosinteză-
secreţie traversează multiple compartimente, celula are capacitatea de a modifica
aceste molecule printr-o serie de etape controlate, să le stocheze, apoi să le
elibereze la nivelul unui domeniu specific al suprafeţei celulare, prin procesul de
exocitoză.
Lumenele compartimentelor situate pe căile biosinteză-secreţie şi
endocitoză se găsesc într-o permanentă comunicare unele cu celelalte, fie direct,
fie prin intermediul numeroaselor vezicule de transport care înmuguresc
continuu de pe o membrană pentru a fuziona cu alta. Acest trafic este foarte bine
organizat:
 Calea de biosinteză-secreţie este centrifugă, cu plecare din reticulul
endoplasmic, trecând prin aparatul Golgi spre suprafaţa celulei (cu o deviaţie
care conduce la formarea lizozomilor);
 Calea endocitozei este centripetă, cu plecare de la membrana plasmatică în
direcţia endozomilor şi lizozomilor.
Pentru a-şi îndeplini funcţia, fiecare veziculă de transport care
înmugureşte dintr-un compartiment, nu trebuie să conţină decât anumite
categorii de proteine şi să fuzioneze numai cu membrana adecvată. De exemplu,
o veziculă care transportă o încărcătură de la aparatul Golgi la membrana
plasmatică, trebuie să excludă proteinele destinate a rămâne în aparatul Golgi şi
trebuie să fuzioneze numai cu membrana plasmatică. Cu toate că conlucrează la
realizarea acestor căi de transport, fiecare compartiment trebuie să-şi menţină o
identitate distinctă.
În cadrul căii de biosinteză-secreţie, aparatul Golgi reprezintă o staţie de
vehiculare şi sortare (triere, segregare) a produşilor proveniţi din reticulul
endoplasmic. Compartimentele cis, median şi trans ale aparatului Golgi
realizează triajul, ambalarea şi vehicularea produşilor sintetizaţi, în funcţie de
necesităţile celulei în sine sau de necesităţile altor celule, după cum urmează:
1. Proteinele destinate reticulului endoplasmic sunt menţinute în reticul de
către un semnal specific de retenţie (peptid semnal). Există şi cazuri în care
aceste proteine sunt eliberate şi transportate prin intermediul veziculelor la
reţeaua cis golgiană. Membranele golgiene de la acest nivel prezintă receptori

220
care recunosc semnalul peptidic de retenţie în reticulul endoplasmic.
Membranele din compartimentul cis au astfel posibilitatea de a încorpora
enzimele purtătoare a acestui semnal în vezicule de transport special şi de a le
returna reticulului endoplasmic (fig.VII.44).

Fig.VII.44. Mecanismul de reţinere a proteinelor rezidente în RE

2. Proteinele destinate matricei lizozomale parcurg compartimentele golgiene

în direcţia cis → trans. În reţeaua trans golgiană, enzimele lizozomale sunt
separate de celelalte proteine de către un receptor proteic membranar care
recunoaşte manozo-6-fosfatul.
3. Veziculele de transport destinate membranei plasmatice părăsesc reţeaua
trans în flux constant. Proteinele şi lipidele din membrana acestor vezicule aduc
constituenţi noi pentru membrana plasmatică, pe când proteinele solubile din
interiorul veziculelor sunt secretate în spaţiul extracelular. Fuziunea veziculelor
cu membrana plasmatică realizează exocitoza. În acest fel, celulele produc şi
secretă cea mai mare parte din proteoglicanii şi glicoproteinele matricei
extracelulare. Toate celulele beneficiază de această cale de secreţie numită
constitutivă (fig.VII.45).
Celulele secretorii posedă şi o a doua cale, de secreţie controlată. În
aceste celule, secreţia se produce ca răspuns la un semnal extracelular. Produsul
de secreţie poate fi reprezentat de o moleculă mică (histamina) sau de o
macromoleculă (hormon, enzimă digestivă).
Proteinele destinate veziculelor de secreţie (numite frecvent şi proteine de
secreţie) sunt ambalate în membrane aparţinând reţelei trans golgiene prin
intermediul unui mecanism care implică agregarea selectivă a proteinelor de
secreţie. Semnalul de triere care dirijează proteinele de secreţie spre aceste

221
agregate este necunoscut. Veziculele de secreţie conţin proteine membranare
particulare dintre care multe pot servi ca receptori pentru materialul agregat în
reţeaua trans golgiană.

Fig.VII.45. Secreţia constitutivă şi secreţia controlată

În momentul desprinderii din reţeaua trans, veziculele de secreţie sunt

acoperite de clatrine. Ulterior, învelişul de clatrine este eliminat, iar conţinutul
veziculelor devine foarte condensat (de aproximativ 200 de ori mai
electronodens decât în lumenul aparatului Golgi). Condensarea se produce brusc
şi este provocată de o acidifiere a lumenului veziculei, indusă de o pompă de H +
cu activitate ATPazică, localizată în membrana veziculelor. Condensarea
produşilor are ca scop exocitarea rapidă a unei mari cantităţi de material ca
răspuns a unei stimulări externe ca de exemplu exocitarea insulinei din celulele
β ale pancreasului după ingestia de glucide.
După ce au fost stocate, veziculele de secreţie trebuie să-şi găsească
situsul specific de legare la membrana plasmatică, acolo unde se va produce
exocitoza. În unele celule, situsul de secreţie se află la mare distanţă de aparatul
Golgi. Exemplul cel mai reprezentativ îl constituie celulele nervoase în care,
neurotransmiţătorii peptidici ambalaţi în soma neuronală trebuiesc exocitaţi la
nivelul butonului terminal al axonului. Vehicularea acestor produşi este mediată
de prezenţa microtubulilor axonali care orientează circulaţia în aval.
Microtubulii au un rol similar în ghidarea veziculelor de secreţie din celulele
epiteliale polarizate spre suprafaţa celulară.

222
 În cazul secreţiei controlate, fuziunea veziculelor de secreţie cu membrana
plasmatică urmată de exocitoză, este un mecanism comandat de un stimul
extern, care se derulează de o manieră specifică. Locul de ataşare şi fuziune al
veziculelor este determinat de prezenţa la nivelul membranei plasmatice a unor
receptori specifici, capabili de a recunoaşte şi cupla proteine specifice de pe
membrana veziculelor.
Transportul veziculelor între compartimentele citoplasmatice este extrem
de selectiv. În drumul său citoplasmatic, o veziculă întâlneşte multe membrane
potenţial „ţintă”, dar numai cu una trebuie să fuzioneze. Se consideră că etapa de
recunoaştere este controlată de două clase de proteine:
 proteinele SNARE care determină specificitatea fuzionării veziculelor cu
membranele ţintă. În celulele animale au fost descrise cel puţin 20 de
tipuri cu localizare specifică şi formează două grupe complementare:
SNARE-v în membranele veziculelor şi SNARE-t (target) în membranele
ţintă.
 familia de proteine Rab care reglează stocarea iniţială şi ataşarea
veziculelor la membranele ţintă. Fuziunea este un proces
energodependent, realizat cu participarea proteinelor Rab care prezintă
activitate GTPazică (fig.VII.46).

Fig.VII.46. Rolul proteinelor SNARE în ghidarea transportului vezicular

(după Alberts, 2002)

223
 3.3. DIGESTIA INTRACELULARĂ

LIZOZOMII

Lizozomii sunt organite implicate în digestia intracelulară. Au fost

descoperiţi înainte de a fi fost vizualizaţi în microscopie electronică prin tehnica
de fracţionare celulară, de către Christian de Duve în 1950. Prin studii
biochimice asupra enzimelor din omogenatele hepatice s-a observat că
activitatea fosfatazei acide este mult mai mare în omogenatele obţinute în apă
distilată sau în cele conservate necorespunzător. De aici a rezultat o concluzie
simplă şi logică: existenţa în celulă a unor vezicule membranare ce conţin o
serie de enzime hidrolitice implicate în digestia celulară a macromoleculelor,
vezicule care au fost numite lizozomi. Distrugerea membranelor lizozomale din
extractele celulare, indusă prin liză osmotică sau prin conservare
necorespunzătoare, eliberează aceste enzime. Ulterior (1956) lizozomul a fost
vizualizat ca organit celular prin microscopie electronică de către Novikoff şi a
fost descris ca o veziculă cu conţinut enzimatic crescut, limitată de o membrană.

Structură şi ultrastructură
Lizozomii sunt prezenţi în toate celulele cu excepţia hematiei adulte, dar
sunt mai bine reprezentaţi în celulele implicate în mecanismele de apărare
nespecifică (microfage şi macrofage).
În microscopia optică se evidenţiază prin coloraţii bazice ca APT Drăgan,
Azur II şi prin metode citoenzimatice de evidenţiere a fosfatazei acide (metoda
Gömöri). Apar de aspect granular, cu diametre de 0,25 -1,5 μm.
În microscopia electronică apar delimitaţi de o membrană simplă cu o
grosime de 7-8 nm, trilaminată. Matricea lizozomală prezintă aspecte diferite:
omogenă, fin granulară sau heterogenă, ceea ce conferă un polimorfism
lizozomal în fiecare celulă.

Organizarea biochimică a fost stabilită prin analiza lizozomilor separaţi prin

ultracentrifugare diferenţială:
a) membrana lizozomală este de natură lipoproteică. Proteinele membranare
sunt reprezentate de:
 proteine transportoare pentru produşii rezultaţi în urma digestiei
macromoleculelor;

224
  pompa de protoni care utilizează ATP pentru a pompa H+ în interiorul
lizozomilor, menţinând astfel pH-ul în lumen la valoarea 5
(fig.VII.47);
 proteine membranare glicozilate orientate cu lanţurile oligozaharidice
spre lumen; se presupune că ele asigură protecţia membranelor
lizozomale împotriva acţiunii litice a enzimelor lizozomale.

Fig.VII.47. Menţinerea pH
ului acid este realizată de o
ATP ază membranară care
pompează H+ în lizozomi

Grupul enzimatic Tipul enzimatic Substratul pe care acţionează

Fosfataze fosfataza acidă fosfomonoesteri
fosfodiesteraza acidă oligonucleotide
Nucleaze ribonucleaza ARN
dezoxiribonucleaza ADN
Proteaze catepsina A,B,C proteine
colagenaza colagen
peptidaza peptide
Polizaharidaze β-galactozidaze galactozide
α-glucozidază glicogen
β-hexozaminidaza glicolipide
β-glucuronidaze polizaharide şi GAG
lizozim polizaharide din peretele bacterian
hialuronidază acid hialuronic
acetil-hexozaminidază
Sulfataze Arilsulfatază sulfaţi organici
condroitinsulfatază
Lipaze Lipaza trigliceride
fosfolipaza fosfolipide
ceramidaza ceramide

Tabel VII.V. Exemple de enzime hidrolitice conţinute de lizozomi

225
b) matricea se caracterizează printr-un conţinut crescut în hidrolaze acide. Au
fost descrise aproximativ 40 de tipuri de enzime hidrolitice reprezentate de:
proteaze, glicozidaze, lipaze, fosfolipaze, fosfataze, sulfataze şi nucleaze (tabel
VII.V), care pot degrada orice component organic. În condiţii normale, enzimele
se caracterizează prin latenţă devenind active la un pH de 5. Latenţa enzimelor
se datorează integrităţii membranelor lizozomale şi, chiar dacă acestea sunt
lezate, dependenţa acţiunii enzimatice de pH protejează componentele
citosolului (care are pH 7,2) deoarece enzimele devin inactive la pH de 7,2.

Originea lizozomilor
Cunoştinţele actuale au demonstrat că formarea lizozomilor este un proces
complex, realizat în multiple etape:
1. Producerea endozomilor tardivi este un mecanism realizat cu participarea
aparatului de sinteză şi secreţie celulară (fig.VII.48):
 enzimele lizozomale se sintetizează la nivelul poliribozomilor ataşaţi RE;
 de aici sunt transportate în lumenul RE, unde li se ataşează oligozaharide N-
linkate;
 în zona cis a aparatului Golgi, una sau mai multe manoze din aceste
oligozaharide sunt fosforilate. Manoza fosforilată la atomul 6 de C reprezintă
un semnal chimic care orientează aceste molecule înspre membranele de pe
faţa trans a aparatului Golgi unde există o proteină receptor numită manozo-
6-fosfat (M6P). Acest receptor se leagă specific de proteinele care au M6P şi
care au fost transportate aici. Regiunile membranare care conţin M6P se
segregă în zona trans de unde se desprind vezicule îmbrăcate în clatrină şi
astfel este împiedicată acţiunea litică a enzimelor lizozomale. Receptorii
pentru M6P pot realiza cuplarea cu ligandul specific (M6P), la un pH neutru,
existent în aparatul Golgi. Cuplarea nu are loc la un pH acid cum este cel din
veziculele de sortare. În acest fel, doar în momentul în care enzimele
lizozomale ajung la nivelul veziculelor de sortare vor fi eliberate de pe
receptori în lumen, devenind active.
 ulterior, o fosfatază îndepărtează fosfatul de pe manoză. Astfel, veziculele
care conţin enzimele lizozomale se separă de veziculele de sortare, devenind
endozomi tardivi. Ca şi alţi receptori celulari, receptorii M6P vor fi reciclaţi,
acest mecanism nefiind complet elucidat.
 Veziculele segregate în zona trans îşi pierd învelişul de clatrine devenind
endozomi tardivi.
2. Formarea lizozomilor
Matricea endozomului tardiv are pH 6 şi conţine precursorii inactivi ai
enzimelor (proenzime). Acestea trebuie să treacă printr-un proces de maturare
pentru a deveni active, proces care constă în degradare proteolitică, prin care
enzima inactivă este scurtată devenind astfel enzimă matură, activă. Procesul are
loc atunci când mediul din matricea endozomilor tardivi devine foarte acid, pH

226
ul scade la 5. Acesta este momentul în care endozomii tardivi dau naştere la
lizozomi.

Fig. VII.48. Transportul hidrolazelor lizozomale de la RE la lizozom (după Alberts)

În funcţie de provenienţă, materialele care urmează a fi degradate sunt

livrate lizozomilor pe trei căi (fig.VII.49):
1. endocitoza macromoleculelor odată cu lichidul extracelular (pinocitoza)
conduce la formarea de vezicule numite endozomi precoce. Aceste
macromolecule vor trece apoi în endozomii tardivi unde vor lua un prim
contact cu hidrolazele acide. Digestia intracelulară începe deci în
endozomii tardivi, dar se va finaliza în lizozomi sub acţiunea enzimelor
active la pH 5.

Fig.VII.49. Cele trei căi de aport a materialelor de degradare până la nivelul

lizozomilor (după Alberts, 2002)

227
 2. autofagia este procesul de degradare a self-ului alterat. Fiecare moleculă,
macromoleculă sau organit are un turnover. De exemplu, durata de viaţă a
unei mitocondrii este de aproximativ 10 zile, a peroxizomilor de 2-3 zile.
Organitele îmbătrânite sunt degradate de lizozomi prin procesul de
autofagie; veziculele care înglobează şi conduc componentele celulare
uzate la lizozomi poartă numele de autofagozomi.
3. fagocitoza este un proces care caracterizează celulele cu rol fagocitar.
Reamintim că procesul conduce la degradarea bacteriilor, virusurilor,
fragmentelor celulare, celulelor îmbătrânite şi moarte. În timpul
procesului de fagocitoză, materialul endocitat este învelit de un fragment
de membrană celulară ceea ce conduce la formarea unei vezicule numite
fagozom; fagozomul reprezintă a treia cale de aducere a materialului
destinat degradării în contact cu enzimele lizozomale.

Roluri şi activităţi fiziologice

Datorită conţinutului enzimatic, lizozomii intervin în viaţa celulară
asigurând digestia produşilor nutritivi ingeraţi de celule, degradarea sau stocajul
deşeurilor provenite din metabolismul celular, cât şi distrugerea organitelor
celulare a căror durată de viaţă este limitată. În funcţie de tipul celular, lizozomii
prezintă o serie de activităţi particulare:
Celulele sistemului fagocitar mononuclear sunt celule specializate în apărarea şi
curăţirea organismului. Ele endocitează elemente celulare îmbătrânite şi
microorganisme străine, care sunt apoi distruse prin acţiunea enzimelor eliberate
de lizozomi. Excepţie fac microorganismele numite “infecţioase” care reuşesc să
se sustragă distrucţiei lizozomale, sau care după distrucţie eliberează endotoxine.
Celulele tubilor contorţi distali ai nefronului sunt celule specializate în
reabsorbţia apei, aminoacizilor, glucozei şi a unei mari cantităţi de săruri
minerale conţinute de filtratul glomerular (urina primară); în acest caz, lizozomii
asigură degradarea proteinelor reabsorbite.
Celulele secretoare ale glandelor endocrine; în acest tip celular, lizozomii
realizează digestia secreţiilor hormonale excedentare. Fenomenul poartă numele
de crinofagie.
Spermatozoizi. În cursul procesului de spermiogeneză, lizozomii spermatidelor
fuzionează şi formează acrozomul. Astfel, enzimele litice lizozomale participă la
liza coroanei radiata şi a membranei pelucida, favorizâd penetrarea nucleului
spermatozoidului în ovocit.
Fenomene de autofagie. În afară de intervenţia în turnoverul organitelor
celulare, lizozomii sunt implicaţi în remanierea tisulară din cursul vieţii fetale
cum sunt perforarea pupilei şi dispariţia membranei interdigitale.
Remanierea osoasă în cursul dezvoltării oaselor, dar şi în urma unei fracturi,
lizozomii osteoclastelor determină digestia matricei organominerale prin
eliberarea hidrolazelor lizozomale în matricea extracelulară.

228
Implicaţii medicale

1. Boli datorate unei activităţi scăzute a hidrolazelor

a) Boli determinate genetic
Până la ora actuală au fost descrise mai mult de 40 de tipuri de enzime
lizozomale, fiecare dintre ele fiind responsabilă de digestia unui substrat
organic. Absenţa sau malsinteza uneia dintre hidrolazele lizozomale determină
imposibilitatea digestiei substratului şi acumularea acestuia până la intoxicarea
funcţiilor citoplasmei şi moartea celulei. Bolile de această natură sunt
determinate genetic şi sunt transmise autozomal recesiv. Cele mai afectate
organe sunt ficatul, creierul, musculatura şi splina. Acumularea se produce în ani
şi conduce progresiv la degenerarea celulară şi implicit la moartea individului.
Maladiile fac parte dintr-un grup numit „tezaurismoze lizozomale” şi pot fi
clasificate în funcţie de natura substratului după cum urmează:
 Lipidoze - caracterizate de acumulări lipidice: boala Gaucher datorată
absenţei glucocerebrozidazelor, boala Niemann-Pick datorată absenţei
sfingomielinazei, boala Tay-Sachs datorată absenţei gangliozidazelor etc.
 Glicogenoze - caracterizate de acumulări citoplasmatice de glicogen:
boala Von Gierke caracterizată de deficitul în glucozo-6-fosfatază,
maladia Pompe datorată absenţei α-1,4-glucozidazei etc.

b) Boli dobândite în timpul vieţii

Tezaurizarea se poate produce şi în cazul endocitozei excesive a unui
substrat “nedigerabil” de natură anorganică sau pigmentară:
 Hemosiderozele - acumularea de hemosiderină (pigment brun rezultat din
degradarea hemoglobinei) în celulele sistemului fagocitar mononuclear.
 Antracoza - acumulare de praf de cărbune în macrofagele pulmonare ale
muncitorilor din minele de cărbune.
 Sideroza - acumulare de particule de fier în macrofagele pulmonare ale
muncitorilor din industria de extracţie şi prelucrare a fierului.
 Argiria apare în cazul administrării în cantităţi mari a medicamentelor
care conţin săruri de argint.

2. Albinismul
Melanocitele produc melanina pe care o stochează în lizozomi, numiţi în
acest caz melanozomi. Melanozomii îşi descarcă conţinutul în matricea
extracelulară prin exocitoză. În acest fel, pigmentul este absorbit de keratinocite,
ceea ce determină pigmentarea normală a pielii. În cazul în care exocitoza
pigmentului este blocată apare hipopigmentarea pielii, maladie genetică
cunoscută sub denumirea de „albinism”.

Fiind maladii genetice, bolile lizozomale nu beneficiază la ora actuală de

tratament curativ. Există doar încercări de terapie genică aflate în stadiu de

229
experiment. Aceste încercări constau în transferul de gene terapeutice prin
intermediul unui vector viral. În cazul maladiei Gaucher de tip I s-a încercat
tratarea pacienţilor cu glucocerebrozidază purificată din placenta umană. Din
păcate, metoda de extragere este extrem de costisitoare şi laborioasă: pentru
tratamentul unui bolnav timp de un an sunt necesare 10-12 tone de placentă
umană, ceea ce corespunde la 50.000 de naşteri.

230
 3.4. ORGANITELE CONVERSIEI DE ENERGIE

MITOCONDRIILE

Toate vieţuitoarele necesită o mare cantitate de energie pentru asigurarea

funcţiilor lor biologice: sinteze, transport de substanţe, menţinerea temperaturii
corporale şi a presiunii osmotice etc. În celulele animale aproape toată energia
necesară menţinerii vieţii este produsă de mitocondrii, organite citoplasmatice
al căror ansamblu alcătuieşte condriomul.
Mitocondriile sunt prezente în toate celulele eucariote. Lipsesc la bacterii,
la celulele plantelor lignificate, la celulele cu metabolism anaerob şi la hematiile
adulte. În eucariotele vegetale, cloroplastele sunt organitele care captează
energia luminoasă şi o transformă în energie chimică în cursul procesului de
fotosinteză. La procariote, reacţii asemănătoare celor din mitocondrii şi
cloroplaste sunt catalizate de sisteme enzimatice localizate în membrana
plasmatică la nivelul mezozomilor.

3.4.1. Structură şi ultrastructură

Mitocondriile au fost descoperite şi descrise în celula animală de

W.Fleming (1882) şi R.Altmann (1890). Denumirea de mitocondrii a fost dată
de C.Benda (1897).
Microscopia optică a permis descrierea următoarelor caractere morfologice:
Forma este în general alungită, dar ea variază de la un tip celular la altul. În
microscopia optică, mitocondriile se evidenţiază pe preparatele proaspete cu
colorantul verde Yanus iar pe preparatele fixate se colorează cu hematoxilină
ferică Regaud. Studiile în MO au descris trei forme numite „statice” ale
mitocondriilor (fig.VII.50): forma granulară corespunde denumirii de
mitocondrii (a), şiraguri de granule numite condriomite (b) şi forma alungită sau
de bastonaş care corespunde condriocontelor (c). Forma este dependentă de
respiraţie şi fosforilare, observându-se modificări în anaerobioză sau la
administrarea de ATP. La microscopul cu contrast de fază, pe preparatele
proaspete se observă modificări continue ale formei dependente de diferenţierea
celulară, starea de nutriţie, administrarea unor hormoni sau medicamente în
condiţii patologice (fig.VII.51).

231
 Fig.VII.50. Forme „statice”
ale mitocondriilor in vitro pe
preparatele fixate

Fig.VII.51. Modificările de
formă a mitocondriilor
in vivo

Dimensiunile mitocondriilor sunt variabile. Diametrul longitudinal este cuprins

între 1şi 5μ iar cel transversal între 0,1 şi 0,5μ. Dacă mitocondriile au o formă
filamentoasă cum este cazul celor pancreatice, diametrul longitudinal poate
ajunge până la 10μ. Studiile in vivo demonstrează că dimensiunile
mitocondriilor se modifică în permanenţă prin fuziuni şi fragmentări.
Numărul mitocondriilor dintr-o celulă este diferit în funcţie de tipul celular,
vârsta celulei şi activitatea metabolică a acesteia. Astfel, hepatocitul, o celulă
foarte activă, conţine până la 1000 de mitocondrii, nefrocitul 300 de mitocondrii
iar spermatozoidul are 24 de mitocondrii dispuse în jurul axonemei piesei
intermediare etc. În concluzie, cu cât activitatea celulei este mai intensă,
numărul mitocondriilor este mai mare şi proporţional creşte şi suprafaţa ocupată
de acestea în celulă.
Dispoziţia intracelulară variază în funcţie de tipul celular şi de nevoile
energetice de moment ale celulei. Pe preparatele proaspete observate la
microscopul cu contrast de fază, mitocondriile prezintă mişcări generate de
curenţii citoplasmatici precum şi mişcări numite "salturi" mitocondriale. La ora
actuală, aceste salturi mitocondriale sunt explicate prin ataşarea lor la
microtubuli; permanenta modificare de dimensiune şi direcţionare a
microtubulilor are rol în poziţionarea mitocondriilor în locul de maxim consum
energetic (vezi rolurile microtubulilor).

232
 În general, mitocondriile se aglomerază acolo unde nevoile energetice ale
celulei o cer:
- se aglomerează la polul de exocitoză: în nefrocite şi enterocite la polul bazal,
iar în celulele secretorii la polul apical;
- în jurul nucleului în faza S (sintetică) a ciclului celular, în vederea furnizării
de energie necesară sintezei de acid dezoxiribonucleic;
În funcţie de tipul celular:
- în spermatozoid sunt dispuse helicoidal în jurul axonemei piesei intermediare
unde generează energia necesară mişcării;
- în celula musculară sunt aranjate regulat între miofibrile;
- în neuroni mitocondriile se condensează în soma neuronală în jurul
reticulului endoplasmic (care sintetizează în permanenţă neurotransmiţători)
şi în butonul terminal (pentru a genera energia necesară exocitozei
neurotransmiţătorului);
- în pancreasul exocrin sunt asociate reticulului endoplasmic rugos care
sintetizează enzime digestive;
- în hepatocite sunt răspândite pe toată aria celulară deoarece reticulul
endoplasmic hepatic este extrem de bine reprezentat pentru a asigura
multiplele funcţii ale hepatocitului (vezi funcţiile RE).
Microscopia electronică a demonstrat că ultrastructura mitocondriei este
adaptată ideal funcţiei de producere a ATP. Descoperirea ultrastructurii
mitocondriilor este una din primele achiziţii ale microscopului electronic, iar
reuşita ei se datoreşte tehnicii de fixare pusă la punct de George Emil Palade
(1953), cercetător de origine română, laureat al Premiului Nobel. Indiferent de
formele observate în MO sau de originea lor, toate mitocondriile au aceeaşi
ultrastructură, alcătuită de la exterior spre interior din: membrană externă, spaţiu
perimitocondrial, membrană internă şi matrice mitocondrială (fig.VII.52).

Fig.VII.52. Elementele ultrastructurale ale mitocondriei (după Berkaloff)

233
3.4.2. Organizarea moleculară a componentelor ultrastructurale

3.4.2.1. Membrana externă este trilaminată, de natură lipoproteică, conţine 60%

proteine şi 40% lipide, este netedă şi are o grosime de 6nm.
Lipidele sunt reprezentate de fosfolipide, o mare cantitate de colesterol şi foarte
puţină cardiolipină (difosfatidilglicerol), ceea ce îi conferă o permeabilitate
crescută pentru moleculele hidrofobe; prin membrana externă se realizează
schimburile dintre citosol şi organit.
Componenta proteică majoră a membranei este o proteină integrală numită
porină. Aceasta are capacitatea de a forma canale permeabile pentru molecule
cu greutate moleculară sub 10.000 de daltoni. Aşadar, spaţiul perimitocondrial şi
citoplasma pot fi considerate ca fiind un compartiment continuu pentru molecule
mai mici de 10kD. Membrana externă conţine şi un mare număr de enzime.
Dintre acestea amintim ca enzime marker: coenzima A ligaza care facilitează
trecerea acizilor graşi din citosol şi monoaminoxidaza (MAO) care catalizează
reacţiile de dezaminare ale mono şi diaminelor.

3.4.2.2. Spaţiul perimitocondrial are o grosime de 7-8nm, este omogen şi

electronoclar în microscopia electronică. Are rol activ în transportul substanţelor
din citosol în matrice şi invers. Conţinutul enzimatic este bogat în
adenilatkinază, enzimă care menţine raportul ATP/ADP/AMP şi
nucleoziddifosfokinază. În cazuri patologice în acest spaţiu se acumulează
materiale organice de tipul sărurilor de calciu care apar electonodense în M.E.

3.4.2.3. Membrana internă are o grosime de 7,5nm este trilaminată şi

lipoproteică. Spre deosebire de membrana externă care este lisă, membrana
internă prezintă invaginări numite criste mitocondriale. Dacă luăm în
considerare faptul că marea majoritate a funcţiilor mitocondriale sunt realizate la
nivelul membranei interne, se înţelege că prezenţa cristelor mitocondriale
conferă o creştere considerabilă a suprafeţei de reacţie. Din punct de vedere
morfologic cristele diferă de la un tip celular la altul (fig.VII.53) şi se
caracterizează prin următorii parametri:

Fig.VII. 53. Forma şi dispoziţia cristelor mitocondriale

234
Forma: lamelară, tubulară, veziculoasă. Pe secţiune au formă saculară,
prismatică sau în zig-zag. Sunt scurte sau lungi, mai rar o cristă poate traversa
mitocondria.
Poziţia: perpendiculare sau paralele faţă de axul longitudinal, spiralate, radiare.
Numărul cristelor este mai mare în celulele aflate în plină activitate şi mai mic
în perioadele de repaus celular. În bolile mitocondriale, cristele au tendinţa la
dispariţie.

Deoarece raportul între componente este mult în favoarea proteinelor,

membrana internă este considerată a fi cea mai funcţională endomembrană
celulară.
 Lipidele reprezintă 20% din structura membranei interne şi sunt reprezentate
de fosfolipide cu o concentraţie crescută de cardiolipină. Absenţa
colesterolului şi prezenţa cardiolipinei conferă membranei interne un grad
înalt de impermeabilitate, de ,,barieră” între spaţiul perimitocondrial şi
matricea mitocondrială.
 Proteinele reprezintă 80% din membrana internă şi constituie o cincime din
totalul proteinelor mitocondriale. Această cantitate mare de proteine conferă
membranei interne o intensă activitate funcţională, deoarece la nivelul
acesteia au loc mecanisme de sinteză a ATP, se desfăşoară transportul
piruvatului şi al acetil coenzimei A spre matrice şi a produşilor proveniţi din
fosforilarea oxidativă spre interiorul şi în afara mitocondriei. În funcţie de
rolurile pe care le îndeplinesc, proteinele din membrana mitocondrială
internă pot fi clasificate în trei mari clase:
a) constituenţii lanţului respirator şi enzimele asociate
Constituenţii lanţului respirator sunt transportori de electroni care
catalizează reacţiile de oxidoreducere (fig.VII.54). Există două categorii:
unii transportă simultan electroni şi protoni cum sunt dehidrogenaza
flavoproteică şi hidroquinona, alţii nu transportă decât electroni şi sunt
metaloproteine de tipul citocromilor şi a proteinelor fier-sulf:
- NADH dehidrogenaza catalizează transferul a 2 electroni de la NADH la
un acceptor care este în acest fel redus;
- ubiquinona (coenzima Q) poate primi electroni de la NADH şi de la
FADH2;
- citocromii care alcătuiesc lanţul respirator mitocondrial sunt b, c1, c, a şi
a3. Citocromii a şi a3 sunt asociaţi într-un complex numit citocrom oxidază
care transferă electronii la oxigenul molecular;
- proteinele fier-sulf conţin fier şi sulf în proporţie equimoleculară. Fierul îşi
poate schimba valenţa şi permite astfel transportul electronilor. În această
categorie se încadrează NADH dehidrogenaza şi succindehidrogenaza;
- în celulele care sintetizează hormoni steroizi, membrana internă
mitocondrială prezintă încă un lanţ transportor de electroni care cuprinde

235
citocrom P450; acesta, împreună cu cel al reticulului endoplasmic neted
participă la realizarea etapelor steroidogenezei.

Fig.VII.54. Constituenţii lanţului respirator

b) ATP aza mitocondrială

Prin aplicarea tehnicilor de coloraţie negativă în microscopia electronică, pe
faţa matricială a membranei interne s-a descris prezenţa unor subunităţi de
membrană de natură proteică, responsabile de producerea ATP şi care au
fost denumite ATP-sintetază. O astfel de particulă este formată din trei
piese: bază, gât şi cap. Distanţa între bazele oxizomilor este de aproximativ
10nm. Structura particulelor elementare cuprinde:
- porţiunea F0, o bază hidrofobă integrată în membrană, care traversează
bistratul molecular lipidic. Această porţiune conţine 5-8 subunităţi clasificate
în entităţile a, b, c. Primele două au rol în conducerea protonilor, iar
subunitatea c este de natură proteolipidică. Pe lângă aceste componente,
porţiunea F0 mai conţine şi 2-5 proteine accesorii.
- porţiunea F1 este ataşată porţiunii F0, spre matricea mitocondrială. F1 are
formă sferică şi reprezintă porţiunea catalitică a complexului, fiind alcătuită
din 9 subunităţi notate în felul următor: 3 dintre ele cu , 3 cu , una cu ,
una  şi alta . Toate au o structură oligomerică. Subunităţile  au rol de
catalizare a conversiei ADP  ATP. Subunităţile  au rol reglator al
nivelului ADP/ATP. Rolul comun al subunităţilor  şi  este acela de a lega
porţiunea F1 de porţiunea F0. Rolul subunităţii  este încă necunoscut
(fig.VII.55).
Fiecărei ATP sintetaze îi corespunde un lanţ respirator. Aşadar se poate
spune că numărul ATP azelor este egal cu cel al lanţurilor respiratorii pe
mitocondrie. Acest număr diferă în funcţie de tipul celular şi activitatea
metabolică a celulei. De exemplu: celulele hepatice au 15.000 de astfel de
subunităţi membranare per mitocondrie spre deosebire de cele cardiace care
conţin între 40.000 şi 50.000.

236
 Fig.VII.55. Structura
ATP sintetazei

c) transportorii specifici
După cum am prezentat anterior, membrana internă prezintă un grad crescut
de impermeabilitate, motiv pentru care transporturile pasiv şi activ trebuiesc
controlate de canale sau transportori specifici de natură proteică sau
glicoproteică. Astfel, au fost studiaţi:
- transportorul ADP-ATP,
- transportorii acizilor dicarboxilici,
- transportorii acizilor tricarboxilici,
- transportorii aminoacizilor,
- transportori pentru acizii graşi,
- transportori pentru fosfat,
- transportori de cationi (de exemplu Ca++),
- transportori pentru CO2 şi O2.

3.4.2.4. Matricea mitocondrială

Matricea conţine enzime implicate în oxidarea piruvatului şi a acizilor
graşi, precum şi cele mai multe dintre enzimele care participă la realizarea
ciclului acidului citric (ciclul Krebs sau ciclul tricarboxilic). Tot la nivelul
matricei sunt localizate genomul mitocondrial, ARN-uri mitocondriale şi
mitoribozomii. ADN-ul mitocondrial este bicatenar, helicoidal, circular,
neconjugat cu proteine, asemănător cu cel de la procariote; el reprezintă mai
puţin de 1% din totalul ADN-ului celular. Compoziţia proteică a matricei este de
aproximativ 500 mg/ml sau 50% din soluţia proteică. Din această cauză ea are
consistenţă de gel cu aspect vâscos.
În compoziţia chimică a matricei intră substanţe anorganice, apă, ioni
minerali (K+, Na+, Mg2+, Ca2+) precum şi substanţe organice.

237
3.4.3. Funcţiile mitocondriei

Mitocondriile sunt adevărate “termocentrale celulare“ care convertesc şi

eliberează energia înmagazinată în substanţe organice simple (hidraţi de carbon,
acizi graşi, aminoacizi) într-un compus macroergic şi anume ATP.
La nivelul membranei interne mitocondriale, pe faţa sa matricială are loc
finalizarea glicolizei aerobe; fiecare moleculă de glucoză, prin oxidare completă
la CO2 şi H2O, produce 36 de molecule de ATP, comparativ cu glicoliza
anaerobă în care o moleculă de glucoză generează două molecule de ATP.
Celulele dispun de depozite de lipide (trigliceride) şi glucide (glicogen) în
ţesutul adipos, ficat şi muşchi, pentru a asigura aportul continuu de acizi graşi şi
piruvat. În cazul lipsei de aport exogen, rezervele de lipide sunt suficiente pentru
o lună, iar cele de glicogen pentru o zi.
Procesele metabolice localizate în mitocondrie pot fi încadrate în două
clase principale: procese ale metabolismului energetic şi procese biosintetice.

3.4.3.1. Fosforilarea oxidativă

a) Teoria cuplajului chemi-osmotic

În 1961, Mitchell a presupus că producţia mitocondrială de ATP se
realizează printr-un mecanism pe care el l-a denumit cuplaj chemi-osmotic.
Mecanismul presupune cuplarea reacţiei de producere a ATP („chimio”) cu
procesul de transport transmembranar de tip pasiv („osmotic”). Mecanismul se
realizează în două etape succesive şi presupune participarea proteinelor
membranei interne mitocondriale (fig.VII.56).

Fig.VII.56. Etapele cuplajului chemi-osmotic

238
 Transportul electronilor acţionează pompa de protoni care sunt pompaţi în
spaţiul perimitocondrial. Aceasta determină realizarea unui gradient
electrochimic de protoni, gradient ce reprezintă o formă de stocare a energiei.
Revenirea protonilor în matricea mitocondrială are loc prin traversarea canalului
ATP sintetazei şi catalizează formarea de ATP din ADP şi fosfat anorganic (Pi),
proces numit fosforilare.

b) Oxidaţia de substrat
Mecanismul de furnizare a energiei presupune oxidarea prin
dehidrogenare a alimentelor (glucide, proteine, lipide), oxidare care se realizează
în trei etape: citoplasmatică, matricială şi membranară.
 Primul nivel de degradare (etapa citoplasmatică)
De la nivelul celulelor adipoase, acizii graşi liberi (AGL) sunt eliberaţi în sânge,
traversează membrana plasmatică şi odată ajunşi în citoplasmă sunt convertiţi
la acetil-coenzima A, care poate traversa membranele mitocondriale.
Glucoza este convertită la piruvat prin intermediul căii glicolitice Embden
Meyerhoff conform reacţiei :
glucoză + 2 NAD+ + 2 ADP2- + 2 Pi
↓
2 molecule piruvat +2 NADH + 2 ATP4- + 2 H+

Piruvatul astfel obţinut traversează membranele mitocondriale până în matrice.

 Al doilea nivel de degradare (etapa matricială)
Acil-coenzima A, provenită din oxidarea acizilor graşi, suferă un ciclu de reacţii
care determină scurtarea moleculei cu 2 atomi de carbon şi producerea unei
molecule de acetil-CoA pe ciclu (fig.VII.57).

Fig.VII.57. Oxidarea acizilor graşi la acetil-CoA

239
 Acidul piruvic provenit din glicoliză intră în matricea mitocondrială unde
suferă o decarboxilare oxidativă şi este convertit la acetil-CoA, substratul de
bază al ciclului citric (Krebs). Reacţia de decarboxilare oxidativă este catalizată
de complexul piruvat-dehidrogenază.
Oxidarea acetil-CoA, pe parcursul fiecărei ture a ciclului citric, determină
formarea următoarelor componente :
2CO2 - ce urmează a fi eliminat din celulă,
3NADH - nicotinamid-adenin-dinucleotid,
1FADH2 - flavin-adenin-dinucleotid.
În esenţă ciclul citric (Krebs) este reprezentat în fig.VII.58.

Fig. VII.58. Etapele ciclului Krebs

Cele 3 molecule de NADH şi molecula de FADH2 transferă cîte 2 electroni pe

moleculele acceptor situate la nivelul membranei interne mitocondriale. Acest

240
fapt va determina reducerea oxigenului şi producerea apei (în cadrul lanţului
respirator) şi concomitent producerea de ATP (fosforilarea).

 Lanţul oxidaţiei de transfer (lanţul respirator) reprezintă un lanţ

transportor de electroni (fig.VII.59) localizat la nivelul membranei interne în
porţiunea sa externă. Transferul electronilor de la NADH şi FADH2 la oxigen
este catalizat de o serie de electroni carriers asociaţi cu patru proteine complexe
şi anume:
- complexul NADH dehidrogenază cu o greutate moleculară de 800kd,
alcătuit din 22 peptide,
- ubiquinona sau coenzima Q,
- complexul citocromilor b-c1,
- citocromoxidaza cu greutate moleculară de 300kd.

Fig.VII.59. Constituenţii lanţului respirator şi ATP sintetaza

Mecanismul de reacţie decurge în 3 etape:

I. Complexul NADH dehidrogenază preia electronii de la NADH şi îi
transferă ubiquinonei.
II. Complexul b-c1 preia electronii de la ubiquinonă şi îi transferă
citocromului c. Molecula de ubiquinonă este hidrofobă şi are posibilitatea de a
se mişca în planul orizontal al membranei. În acest fel ea transferă electroni
complexului b-c1. Acesta conţine 8 polipeptide care formează 2 lanţuri proteice
cu 3 citocromi. Citocromii conţin o grupare hemică cu un atom de Fe 3+ în
momentul acceptării unui electron. Astfel citocromii şi ionii de fier participă la
transferul perechilor de electroni de la ubiquinonă la citocromul c, spre periferia
membranei.
III. Complexul citocromoxidazei acceptă 4 electoni de la citocomul c şi îi
predă oxigenului conform reacţiei: O2 + 4 H+ + 4 e-  2 H2O.
Citocromoxidaza este alcătuită din cel puţin 8 polipeptide care se asociază şi
formează 2 proteine ataşate. Fiecare monomer proteic conţine 2 citocromi şi
atomi de cupru cu rol de carrier. Aceştia acceptă electroni de la citocromul c şi
îi transferă oxigenului. Odată cu transferul electronilor de la un complex proteic

241
la altul are loc mişcarea protonilor dinspre faţă matricială spre faţa externă a
membranei interne. Pomparea protonilor dinspre matrice spre spaţiul
perimitocondrial conduce la realizarea unui gradient electrochimic de protoni, cu
două efecte:
1. Crearea potenţialului electric de membrană. Potenţialul de membrană
internă este de 160mV şi este negativ pe faţa matricială şi pozitiv pe faţa
externă.
2. Realizarea unui gradient de pH: pH-ul spaţiului perimitocondrial şi
citoplasmatic este de apoximativ 7, faţă de cel matricial care este de 8.

 Cuplarea oxidaţiei cu fosforilarea (realizarea fosforilării oxidative)

Finalitatea acestui proces este sinteza ATP-ului. Gradientul electrochimic
de protoni realizează o forţă protonmotrice care acţionează în sensul atragerii
protonilor în matrice. Pasajul lor spre matrice se realizează la nivelul
complexului ATP-sintetază şi catalizează sinteza de ATP conform reacţiei:
ADP + Pi  ATP
ATP-ul nou sintetizat trece din matricea mitocondrială în spaţiul
perimitocondrial şi spre citoplasmă, printr-un sistem antiport cu ADP-ul.

În concluzie, procesele metabolismului energetic la nivelul mitocondrial

se realizează în trei etape.
a. Oxidaţia de substrat în cadrul ciclului Krebs reprezintă pe de o parte calea
finală a oxidării glucozei, lipidelor şi proteinelor, iar pe de altă parte este
principala sursă de electroni pentru lanţul respirator.
b. Lanţul oxidaţiei de transfer (lanţul respirator) determină formarea apei şi
pomparea protonilor spre spaţiul perimitocondrial.
c. Fosforilarea oxidativă are loc pe faţa matricială a membranei interne.
Oxidarea unei molecule de NADH furnizează 3 molecule de ATP, iar a unei
molecule de FADH2 generează 2 molecule de ATP.

c) Factori care influenţează fosforilarea oxidativă

 Realizarea gradientului electrochimic optim
Imposibilitatea realizării gradientului electrochimic optim sau abolirea lui,
determină imposibilitatea fosforilării ADP; în acest caz are loc un decuplaj
al fosforilării.
 Integritatea membranei interne
Cuplajul energetic se poate realiza numai în cazul în care membrana internă
este continuă, delimitează un compartiment complet închis şi este impermeabilă
pentru fluxul de protoni. Experimental s-a demonstrat că dacă membrana internă
este ruptă mecanic, transportul electronilor nu se mai cuplează cu fosforilarea.
Mai mult, dacă fracţiunile submitocondriale sunt tratate cu dinitrofenol (DNP)

242
care produce permeabilizarea membranei interne la protoni, are loc decuplajul
fosforilării.
 Intervenţia factorilor chimici
Factorii chimici care influenţează mecanismul fosforilării oxidative, au fost
demonstraţi experimental; rezumativ, pot fi clasificaţi în trei categorii, în funcţie
de etapa şi locul acţiunii lor :
- Inhibitorii transferului de electroni determină blocarea pasajului electronilor
într-o anumită etapă a lanţului respirator. Sunt reprezentaţi de: amital şi
rotenonă care acţionează între NAD şi CoQ, antimicina A între citocrom b şi
c1, cianura şi CO la nivelul citocromoxidazei. Datorită efectului lor de a
bloca transferul de electroni, aceste substanţe se încadrează în categoria
toxicelor.
- Decuplanţii fosforilării oxidative împiedică sinteza ATP fără a influenţa
pasajul electronilor prin lanţul respirator. Reprezentantul clasic este 2,4-
dinitrofenolul.
- Inhibitorii transferului de energie (inhibitorii fosforilării oxidative) produc
blocarea transferului de energie de la lanţul respirator la ATP. De exemplu
oligomicina, care inhibă respiraţia cuplată cu fosforilarea, dar nu influenţează
respiraţia mitocondriilor decuplate, deoarece acţionează doar asupra porţiunii
F0; după cum am văzut anterior, această porţiune poartă denumirea de OSCP
(factor de conferire a sensibilităţii la oligomicină).

3.4.3.2. Producerea de precursori pentru diverse biosinteze

Ciclul Krebs, a cărui reacţii se desfăşoară în matricea mitocondrială,
intervine nu numai în degradarea substraturilor la CO 2 şi H2O, ci el reprezintă şi
o sursă a precursorilor utilizaţi în diverse biosinteze. Reacţiile ciclului sunt deci
importante atât în catabolismul cât şi în anabolismul celular. Deoarece cea mai
mare parte a biosintezelor se realizează în hialoplasmă, pot fi utilizaţi ca
precursori doar acele substanţe care pot părăsi matricea mitocondrială, deci
pentru care la nivelul membranei interne există transportori specifici.
Precursorii utilizaţi în biosinteze sunt di- sau tri-acizi ai ciclului, în principal
reprezentaţi de acidul oxaloacetic, malic şi -cetoglutaric.
1. Precursori ai neoglucogenezei
Neoglucogeneza (producţia de glucoză din precursori – alţii decât hidraţii
de carbon), se produce în citosol printr-o suită de reacţii cu pornire de la acidul
fosfoenolpiruvic (fig.VII.60).
Neoglucogeneza se desfăşoară în cea mai mare parte în hepatocite şi într-
o mică măsură în nefrocite. Ea debutează în citosol prin formarea acidului
fosfoenolpiruvic cu pornire de la acidul oxaloacetic furnizat de mitocondrii şi în
mică măsură prin degradarea hialoplasmatică a doi aminoacizi: acidul aspartic şi
asparagina.
Ca precursor al neoglucogenezei, acidul oxaloacetic se formează în
matrice fie prin oxidarea diverşilor intermediari ai ciclului Krebs, fie prin

243
decarboxilarea acidului piruvic. Acidul oxaloacetic nu poate fi exportat direct
din matrice, deoarece membrana mitocondrială internă este impermeabilă pentru
acest precursor. Din acest motiv, în matricea mitocondrială are loc reducerea
acidului oxaloacetic la acid malic cu participarea unei malat dehidrogenaze. Prin
intermediul unui transportor specific, acidul malic traversează membrana internă
spre spaţiul intermembranar, de unde difuzează spre citoplasmă.

Fig.VII.60. Reglarea neoglucogenezei

Aminoacizii a căror degradare conduce la formarea acidului piruvic sau a

intermediarilor ciclului Krebs şi care pot servi neoglucogenezei, poartă
denumirea de glucoformatori.
Acidul lactic produs de celulele musculare în timpul contracţiei, este
transportat la ficat pe cale sanguină; în hepatocite el poate fi utilizat ca precursor
al neoglucogenezei. Iniţial, în citosolul hepatocitului acidul lactic este
retransformat în acid piruvic apoi, prin intermediul unui transportor specific al
membranei interne, acidul piruvic pătrunde în matricea mitocondrială, unde este
carboxilat la acid oxaloacetic, precursor al neoglucogenezei.
Sinteza citoplasmatică de acizi graşi porneşte de la acetil-CoA matricială
care părăseşte matricea prin naveta citrat. În citoplasmă, acidul citric participă la
regenerarea acetil-CoA; în cursul reacţiei, se formează acid oxaloacetic care se
întoarce în matrice după ce a fost transformat în acid piruvic.
Acidul -cetoglutaric din cadrul ciclului Krebs, reprezintă şi el un
precursor pentru sinteza aminoacizilor neesenţiali. El părăseşte matricea printr-
un transportor specific al membranei interne (transportor al acizilor

244
dicarboxilici) şi odată ajuns în citosol participă la o serie de reacţii care au ca
punct final formarea alaninei şi acidului aspartic.
2. Precursorii biosintezei acizilor graşi
Sinteza acizilor graşi, care are loc în citoplasmă, are ca punct de pornire
acetil-CoA, precursor furnizat de mitocondrii; el este produs în matricea
mitocondrială prin oxidarea a diverse substraturi: decarboxilarea oxidativă a
acidului piruvic, -oxidarea acizilor graşi şi degradarea oxidativă a unor
aminoacizi. Deoarece membrana internă mitocondrială este impermeabilă pentru
acetil-CoA, grupul acetil este transportat spre hialoplasmă sub formă de acid
citric, acid tricarboxilic pentru care există un transportor specific (fig.VII.61).

Fig.VII.61. Producerea precursorilor pentru diverse biosinteze

3. Precursorii ureogenezei
La animalele ureotelice (mamifere şi amfibieni adulţi), amoniacul care
provine din degradarea aminoacizilor este transformat în uree. Procesul are loc
la nivelul hepatocitelor, printr-un ciclu de reacţii care se derulează succesiv în
matricea mitocondrială şi citosol, reacţii care constituie “ciclul ureei”

245
(fig.VII.62). În matrice are loc dezaminarea oxidativă a acidului glutamic cu
eliberarea NH3; CO2 cu NH3 formează carbamil fosfatul, care la rândul său
împreună cu ornitina, formează citrulina. Cel de-al doilea grup aminat necesar
sintezei de uree provine din acidul aspartic care în hialoplasmă se combină cu
citrulina. Din această reacţie se formează acidul arginosuccinic care este apoi
clivat la acid fumaric şi arginină. În final, hidroliza argininei determină
eliberarea ureei şi reformarea ornitinei, care reintră în mitocondrie şi ciclul
reîncepe. Ornitina şi citrulina traversează membrana internă mitocondrială prin
intermediul unui transportor specific capabil de cotranspot antiport: intrarea unei
molecule de ornitină este condiţionată de ieşirea simultană a unei molecule de
citrulină.
Organizarea ultrastructurală a mitocondriilor asigură compartimentarea
ciclului ureei; amoniacul eliberat în matrice prin dezaminarea acidului glutamic
nu trece în sânge deoarece el este imediat încorporat în carbamil fosfat. Dacă
procesul nu s-ar fi desfăşurat aşa, amoniacul ar fi părăsit hepatocitele şi ar fi
ajuns pe cale sanguină la alte celule, celule ale căror mitocondrii nu conţin
carbamil fosfat sintetază. În aceste condiţii, NH3 s-ar combina cu acidul -
cetoglutaric, formând acid glutamic; ar apărea astfel un deficit de acid -
cetoglutaric care ar conduce la inhibiţia ciclului Krebs, cu efecte toxice pentru
celulă.
4. Precursorii biosintezei aminoacizilor şi porfirinelor
Unii intermediari ai ciclului Krebs, care provin din degradarea
aminoacizilor, reprezintă în acelaşi timp precursori pentru sinteza de noi
aminoacizi. Aceşti aminoacizi sunt consideraţi neesenţiali deoarece nu este
necesară furnizarea lor prin aport alimentar. Din reacţia acidului -cetoglutaric
cu amoniacul, rezultă acid glutamic, glutamină şi prolină. Prin transaminarea
acizilor piruvic şi oxaloacetic cu acid glutamic, se formează alanină, respectiv
acid aspartic. Aceste sinteze au loc în citoplasmă după ce precursorii au fost
exportaţi din matricea mitocondrială fie în mod direct prin transportori specifici
(acidul -cetoglutaric şi acidul piruvic), fie indirect prin intermediari (acidul
oxaloacetic prin intermediarul acid citric).
Sinteza porfirinelor are loc în etape succesive care se derulează în
matricea mitocondrială, citosol şi membrana internă mitocondrială. Ea
debutează în matrice cu condensarea succinil-CoA cu serina şi formarea acidului
-aminolevulinic; reacţiile următoare se derulează în citoplasmă. Inserţia fierului
la nucleul porfirinic şi deci formarea hemului, are loc la nivelul membranei
interne mitocondriale sub acţiunea unei ferochelataze situate la acest nivel.
Mitocondria participă deci la prima şi la ultima etapă a biosintezei hemului, grup
prostetic din componenţa a mai multor proteine şi a citocromilor lanţului
respirator.

246
 Fig.VII.62. Participarea mitocondriilor hepatice la ureogeneză

3.4.3.3. Sinteza proteică mitocondrială

ADNmt este purtătorul unei informaţii genetice care codifică câteva
proteine mitocondriale şi ARN-ul mitocondrial; el reprezintă deci un genom,
distinct de ADN-ul nuclear al celulei eucariote. Spre deosebire de alte genomuri
în care există şi porţiuni “mute”, în genomul mitocondrial fiecare nucleotid pare
să facă parte dintr-o secvenţă de codificare fie a unei proteine, fie a unuia dintre

247
ARNt, fie a unui ARNr. Aceste secvenţe fiind foarte apropiate una de alta,
nucleotidele care codifică factorii reglatori ai ADN sunt în număr foarte restrâns.
Mecanismul biosintezei proteice mitocondriale este asemănător cu cel al sintezei
proteice bacteriene (vezi capitolul ”Biosinteza proteică”).
Mitoribozomii sintetizează 5-10% din proteinele mitocondriale, procent
cantitativ scăzut dar esenţial din punct de vedere calitativ; cea mai mare parte
dintre lanţurile polipeptidice sintetizate la acest nivel sunt constituenţi ai lanţului
respirator şi ai ATPazei. Proteinele sintetizate de mitoribozomi sunt: 3 din cele 7
lanţuri ale citocromoxidazei, 2 lanţuri polipeptidice ale citocromului b, un lanţ
polipeptidic necesar asamblării celor două lanţuri ale citocromului c 1, 4 lanţuri
care intră în constituţia bazei hidrofobe a ATP-sintetazei şi proteina
transportoare ADP-ATP sensibilă la atractilozid (fig.VII.63).

Fig.VII.63. Genomul ADN-ului mitocondrial

Mitocondriile sintetizează deci o parte din constituenţii proteici ai

membranei interne şi anume lanţuri polipeptidice foarte hidrofobe care sunt
ulterior incluse în bistratul lipidic al acestei membrane. Acesta este motivul
pentru care atunci când începe sinteza proteică, mitoribozomii se ataşează feţei
matriciale a membranei interne; pe măsura elongării, lanţurile polipeptidice se
integrează în bistratul lipidic.
În afara constituenţilor proteici membranari, mitoribozomii sintetizează şi
alte lanţuri polipeptidice. De asemeni, ARNm mitocondrial care este tradus de
mitoribozomi în timpul sintezei este transcris de pe ADNmt. S-a demonstrat că
un fragment de ADN cu o lungime de 5m corespunde la aproximativ 15.000 de
perechi de nucleotide, sau la 5000 de codoni, sau la aproximativ 25 de proteine
de câte 200 aminoacizi, sau unei mase moleculare de 600.000 de daltoni. Ori
masa moleculară a ansamblului care intervine în respiraţia celulară este de
2.000.000 de daltoni. Deci cea mai mare parte a proteinelor mitocondriale şi
anume toate proteinele din membrana externă, proteinele matriciale şi cea mai

248
mare parte a proteinelor membranei interne sunt sintetizate la nivelul
ribozomilor citoplasmatici şi importate ulterior.

3.4.3.4. Schimburile efectuate între mitocondrie şi citosol

Funcţiile mitocondriale nu pot avea loc decât cu condiţia realizării
schimburilor bidirecţionale între matrice şi citosol. Este vorba despre intrarea în
matrice a combustibililor care urmează a fi oxidaţi la CO 2 şi H2O, ADP care este
fosforilat la ATP, aminoacizi care sunt asamblaţi în proteine de către
mitoribozomi şi ieşirea în citosol a intermediarilor ciclului Krebs care servesc la
sinteza a numeroase molecule, ieşirea ATP a cărui hidroliză eliberează energia
necesară activităţilor celulare. Toate aceste schimburi, esenţiale metabolismului
celulelor aerobe şi reglării sale, sunt controlate de membrana mitocondrială
internă. Permeabilitatea selectivă a membranei interne este realizată de două
tipuri de transportori specifici de natură proteică: transportori cu mecanism
uniport şi transportori cu mecanism cotransport-antiport (fig.VII.64). Prima
categorie transportă un singur ion (K+, Ca++) sau un metabolit (aminoacid,
ornitină); transportorii din cea de a două categorie transportă simultan şi în
sensuri opuse fie doi ioni de talie mică (H2PO4- şi OH- sau Na+ şi H+), fie doi
metaboliţi sub formă ionizată (-cetoglutarat şi malat; malat şi citrat; glutamat şi
aspartat; ADP-ATP), fie un ion şi un metabolit (piruvat şi OH-; HPO42- şi malat).

Fig.VII.64. Transportul ionilor şi metaboliţilor prin membrana internă

Atunci când oxidaţia respiratorie nu are loc, aceşti transportori realizează

transportul pasiv al ionilor şi metaboliţilor în sensul gradientului concentraţional
dintre matrice şi citosol (dinspre compartimentul cu concentraţie mare spre
compartimentul cu concentraţie mică). Aceeaşi transportori pot realiza şi un
transport activ, în contra gradientului concentraţional, în acest caz energia
necesară fiind furnizată de mecanismul de oxidoreducere din cadrul lanţului
respirator.

249
 În afară de schimburile de ioni şi metaboliţi, între mitocondrie şi citosol se
produc şi pasaje de macromolecule proteice; acest import-export de proteine
este, după cum vom vedea, necesar biogenezei mitocondriale.

3.4.4. Biogeneza mitocondriilor

Ipoteza endosimbiontului
Numeroasele asemănări morfologice şi biochimice dintre mitocondrii şi
celulele procariote au sugerat ipoteza că mitocondria a evoluat din bacterii care
au fost endocitate cu mai mult de 1 miliard de ani în urmă. Se presupune că
stabilirea unei relaţii simbiotice între celulele eucariote primitive cu metabolism
anaerob şi o bacterie capabilă de a realiza fosforilarea oxidativă a devenit
necesară odată cu apariţia oxigenului în atmosferă. Acest eveniment ar fi avut
loc cu aproximaţie acum 1,5 x 109 ani, înainte ca regnurile animal şi vegetal să
se separe.
Conform teoriei endosimbiontului, bacteria endocitată şi-a pierdut
peretele celular ale cărui glicoproteine erau responsabile de patogenitate, s-a
“învelit” cu o a doua membrană (membrana externă) pentru a-şi asigura
compartimentarea de citosol şi a început să genereze energia necesară tuturor
mecanismelor metabolice ale “gazdei” sale. La rândul său, celula eucariotă
furnizează mitocondriei cea mai parte a proteinelor de care aceasta are nevoie
pentru a-şi îndeplini funcţiile.
Deşi iniţial a fost acceptată cu entuziasm, la ora actuală această ipoteză
este controversată. Contraargumentele sunt din ce în ce mai numeroase:
mitoribozomii au constantă de sedimentare diferită faţă de ribozomii bacterieni;
citoplasma eucariotelor nu este un sistem anaerob cum presupune teoria
simbiotică, membranele reticulului endoplasmic prezentând citocromi
transportori de electroni la oxigen; citosolul conţine o dismutază care catalizează
formarea apei oxigenate din radicalul superoxid. La ora actuală se consideră că
în cursul evoluţiei, eucariotele şi-au format capacitatea de a utiliza oxigenul,
chiar înainte de apariţia mitocondriilor.

Ipoteza plasmidei (nonsimbiotică)

Conform acestei ipoteze, genomul mitocondrial s-ar fi separat din
genomul unei bacterii aerobe foarte evoluate, bacterie care s-ar situa ea însăşi la
originea celulei eucariote. Teoria susţine de asemenea că replicarea genomului
mitocondrial este independentă de cea a genomului principal, iar ADNmt este
echivalentul plasmidelor din citoplasma bacteriană; acesta este motivul pentru
care ipoteza poartă numele de “ipoteza plasmidei”.

Continuitatea mitocondrială
Noile mitocondrii apărute în celulă se formează prin diviziunea
mitocondriilor preexistente. Din punct de vedere morfologic, ea se realizează

250
prin două mecanisme: segmentarea şi partiţia şi este precedată de replicarea
ADNmt. Segmentarea are loc prin ştrangularea progresivă la nivel median,
urmată de fuziunea membranelor de o parte şi de alta a brazdei de ştrangulare.
Partiţia debutează cu alungirea unei criste mitocondriale care conduce la
împărţirea matricei în două compartimente distincte; apoi membrana externă se
invaginează la nivelul acestei criste particulare şi formează o constricţie din ce
în ce mai profundă, care sfârşeşte prin a separa mitocondria în două (fig.VII.65).

Fig.VII.65. Morfologia diviziunii mitocondriale (condrodiereza)

Sinteza şi asamblarea constituenţilor

După cum am văzut, sinteza constituenţilor mitocondriali are loc, pentru o
mică parte dintre ei, în matricea mitocondrială, dar cei mai mulţi sunt sintetizaţi
în citoplasmă. Sinteza moleculelor de origine extramitocondrială este guvernată
de informaţia nucleară, deci ADN nuclear este responsabil în cea mai mare parte
de morfogeneza mitocondrială.
Cea mai mare parte a lipidelor şi proteinelor necesare biogenezei
mitocondriale sunt sintetizate în citosol. Ribozomii citoplasmatici sintetizează
enzimele necesare replicării şi transcripţiei ADNmt, aminoacil-ARNt
transferazele, proteinele din alcătuirea mitoribozomilor şi factorii care
coordonează biosinteza proteică mitocondrială, proteinele membranei externe şi
cea mai mare parte din proteinele membranei interne, enzimele matricei şi
spaţiului perimitocondrial. Fosfolipidele din cele două membrane şi colesterolul
din constituţia membranei externe sunt sintetizate la nivelul reticulului
endoplasmic, ca şi lipidele din componenţa celorlalte membrane celulare;
biosinteza precursorilor acestor lipide (acizi graşi şi acetat) are loc în
hialoplasmă. Marea majoritate a constituenţilor proteici mitocondriali sunt
codificaţi de genomul nuclear, sintetizaţi în citoplasmă de ribozomii liberi
citosolici şi ulterior importaţi în mitocondrie sub formă de lanţuri polipeptidice
complete. Studiile biochimice recente au elucidat parţial mecanismele
moleculare ale importului de proteine mitocondriale.
Importul are loc în mai multe etape. La început are loc recunoaşterea
presecvenţelor de către receptori citoplasmatici care au rolul de a le orienta spre

251
faţa citoplasmatică a membranei externe. La nivelul la care cele două membrane
mitocondriale vin în contact intim, sunt localizate două complexe transportoare
distincte (complex A şi B) care direcţionează translocarea presecvenţelor spre
matrice. Pentru a putea traversa membranele, proteinele adoptă o conformaţie
parţial depliată. Deplierea şi menţinerea acestei conformaţii pe perioada
translocării se realizează de către chaperone moleculare din familia Hsp 70
localizate pe faţa citoplasmatică a membranei externe (fig.VII.66). Pe faţa
matricială a membranei interne sunt localizate alte chaperone din familia Hsp
70, care se pare că au rolul de a “tracta” lanţul polipeptidic depliat în matrice.
Ulterior, lanţul polipeptidic este transferat unei chaperonine Hsp 60, care are
rolul de a reface plierea caracteristică a proteinei.
Translocarea proteică prin membrane este dependentă de potenţialul
electric realizat în membrana internă (transportul electronilor de la NADH şi
FADH2 la oxigenul molecular este cuplat cu transferul protonilor din matrice în
spaţiul perimitocondrial). Potenţialul electric dirijează inserţia membranară şi
translocarea presecvenţei încărcată pozitiv spre matricea care este încărcată
negativ. Pe de altă parte, interacţiunile chaperonelor moleculare cu lanţurile
polipeptidice sunt procese energodependente care necesită prezenţa ATP-ului pe
ambele feţe ale anvelopei mitocondriale.
Importul de proteine destinate membranei externe este mediat de receptori
membranari care le permit inserţia în membrană.
Proteinele destinate membranei interne sau spaţiului perimitocondrial sunt
iniţial importate în matrice, sortate şi apoi transportate spre compartimentul
adecvat (fig.VII.67). Secvenţa semnal care orientează proteina pentru a fi
orientată spre membrana internă sau exportată în spaţiul intermembranar este
hidrofobă şi similară cu secvenţele semnal ale proteinelor bacteriene dirijate
către reticulul endoplasmic sau destinate secreţiei celulare. Odată transporturile
realizate, presecvenţele sunt degradate: presecvenţa încărcată pozitiv este supusă
proteolizei după ce lanţul polipeptidic a ajuns în matrice, iar presecvenţa
hidrofobă este clivată după ce proteina a fost inserată în membrana internă sau
exportată în spaţiul perimitocondrial. Deoarece mecanismul este similar cu cel al
proteinelor bacteriene, el a fost numit mecanism de sortare conservativă.
Alte proteine destinate membranei interne şi spaţiului perimitocondrial
necesită mecanisme de sortare neconservativă (fig.VII.68). Astfel, proteina
poate fi transferată direct prin membrana externă în spaţiul perimitocondrial,
cum este cazul citocromului c (I); unele proteine destinate membranei interne
şuntează calea matricială inserându-se direct în membrana internă (II); sau după
ce s-au inserat direct în membrana internă, se eliberează în spaţiul
intermembranar prin clivarea secvenţelor hidrofobe de stopare a transferului
(III).
Mitocondria participă la formarea membranelor sale prin sintetiza de
fosfatidilserină din fosfatidiletanolamină şi catalizarea sintezei de cardiolipină.

252
Cea mai mare parte din fosfolipidele constituente ale membranelor
mitocondriale este importată din citoplasmă. Fosfatidilcolina şi fosfatidil
etanolamina sintetizate în reticulul endoplasmic sunt importate prin intermediul
unor proteine de interschimb lipidic (PIL). Acestea, sunt capabile să extragă
fosfolipidele din membrana RE, să le transporte prin citosol şi să le elibereze în
membrana mitocondrială externă.

Fig.VII.66. Etapele importului de proteine mitocondriale din citosol în matrice

(după Cruce)

253
 Fig.VII.67. Etapele
importului de
proteine
mitocondriale din
citosol în membrana
internă şi spaţiul
intermembranar.
Mecanismul sortării
conservative.
(după Cruce)

Fig.VII.68. Mecanismul de sortare neconservativă (după Cruce)

3.4.5. Implicaţii medicale

3.4.5.1. Modificările de ultrastructură mitocondrială interesează în special:

forma, talia, structura, dispoziţia cristelor, aspectul matricei, acumulări improprii
în compartimentele mitocondriale. Ele nu reprezintă în mod obligatoriu
fenomene patologice şi nu li se poate atribui o valoare diagnostică specifică.
Cele mai frecvent întâlnite modificări ultrastructurale mitocondriale sunt:
1. Gigantismul mitocondrial. În aceste cazuri talia mitocondriilor depăşeşte 15μ;
apare în stări fiziologice (când trădează o hiperactivitate), dar şi în stări
patologice, ca de exemplu: hepatita virală, tumori ovariene, miopatii. Se
consideră că megamitocondriile pot proveni din fuzionarea mai multor
mitocondrii sau prin hiperbalonizarea unui organit normal.

254
2. Tumefacţia sau turgescenţa mitocondrială este caracterizată de creşterea
globală a taliei, lărgirea spaţiului permitocondrial, scăderea numărului de criste
până la dispariţie, matrice electronoclară sau vacuolizată. Din punct de vedere
funcţional apare o perturbare a permeabilităţii membranei mitocondriale pentru
apă, creşterea volumului organitului realizându-se prin imbibiţie. Aceste
modificări apar în cursul hipoxiei, carenţelor proteice şi de vitamină B 2, hepatita
virală, febra galbenă.
3. Retracţia mitocondrială se caracterizează prin scăderea volumului,
densificarea matricei. Acest fenomen este o degenerescenţă ce interesează
exclusiv mitocondriile, celelalte organite având structură normală.
4. Distrugerea mitocondriilor. În acest caz mitocondriile îşi pierd cristele,
membrana se fragmentează, conţinutul se răspândeşte în citoplasmă.
5. Acumulări intramitocondriale de produşi citoplasmatici.
a. Glicogenul. În cardiopatii s-a observat depozitarea glicogenului în spaţiul
intermembranar. Explicarea acestui fenomen este dificilă, există mai
multe teorii între care, fie creşterea exagerată a permeabilităţii membranei
externe, fie sinteza glicogenului chiar în spaţiul intermembranar.
b. Alte incluziuni mitocondriale. Au fost identificate structuri cristaline,
lamelare, filamentoase, tubulare. Acestea se acumulează în matrice;
semnificaţia lor încă nu este cunoscută.

3.4.5.2. Maladiile mitocondriale

Aşa cum afirma George Emil Palade, “când mitocondriile au fost aduse în
primul plan al atenţiei biologilor şi chimiştilor (1950-1953) şi când a fost
descoperită funcţia lor de a genera ATP, nimeni nu a bănuit că după aproximativ
20 de ani se va vorbi din ce în ce mai insistent despre o patologie
mitocondrială”. Aceste boli sunt consecinţa producerii în celulă a unor defecte
genetice şi a unor componenţi mitocondriali “defectivi”. La ora actuală se
cunosc aproximativ 25 de maladii mitocondriale, iar numărul lor va creşte
desigur, pe măsura dezvoltării metodelor de investigaţie.
Maladiile mitocondriale sunt boli metabolice datorate deficienţei unei
enzime localizată în unul dintre compartimentele mitocondriale. Cauzele care
conduc la apariţia acestor deficienţe sunt diverse şi pot fi clasificate după cum
urmează:
 anomalii de transport intramitocondrial al proteinelor codificate de genomul
nuclear. Ele corespund unor anomalii ale genelor care codifică receptorii
membranari, translocazele, enzimele de fixare pe transportori sau semnal-
peptidazele.
 anomalii de utilizare intramitocondrială a substraturilor (piruvat, ciclul
Krebs,  oxidarea, ciclul ureei etc.)
 anomalii ale lanţului respirator (citopatii). Acestea pun probleme dificile de
rezolvare deoarece originea celor 66 de subunităţi ale lanţului respirator este
dublă: mitocondrială şi nucleară.

255
 Diagnosticul acestor boli se bazează pe analiza fenotipurilor clinice,
asociată cu cea a modificărilor biochimice. Aceste maladii debutează cel mai
frecvent în perioada neonatală şi au o evoluţie gravă foarte rar controlabilă prin
regim alimentar şi terapeutică adecvată. Ca şi în cazul altor maladii metabolice
umane, tratamentul trebuie să ia în considerare noi tehnici de clonare a genelor
şi de transfer al genelor normale în celulele deficitare prin intermediul unor
vectori virali sau direct prin micro-injecţii.
ADN-ul mitocondrial ca şi cel nuclear poate suferi frecvent mutaţii care
afectează funcţia celulară, funcţia organitului şi conduc la apariţia unor boli
particulare. După cum am prezentat în capitolul “Biogeneza mitocondrială”, în
momentul fecundaţiei flagelul se desprinde de capul spermatozoidului, deci
mitocondriile paterne situate la nivelul piesei intermediare nu participă la
formarea aparatului energogen al zigotului. Mitocondriile oului fecundat provin
numai de la ovul, deci eventualele alterări ale ADNmt sunt transmise generaţiei
următoare strict pe cale maternă. Asemenea mutaţii au fost asociate cu
numeroase maladii mitocondriale cum sunt bolile neurologice degenerative
(maladiile Parkinson şi Alzheimer), neuropatia optică ereditară Leber, miopatia
mitocondrială, encefalopatia şi encefalomiopatia familială mitocondrială,
sindromul Kearns-Sayre. Mutaţiile ADNmt sunt asociate cu boala
neuromusculară; astfel, în miopatia mitocondrială şi sindromul Kearns-Sayre au
fost evidenţiate deleţii ale ADNmt în celulele musculare şi activităţi alterate ale
enzimelor lanţului respirator. Identificarea mutaţiilor ADNmt care induc aceste
boli permite diagnosticul molecular al bolii ceea ce va conduce la stabilirea
diagnosticului definitiv al pacienţilor care nu provin dintr-o familie afectată. Mai
utilă este detectarea mutaţiilor moştenite de genele nucleare; analiza moleculară
a acestor mutaţii poate determina dacă un membru al familiei sau un embrion a
moştenit o celulă mutantă sau o “celulă de tip sălbatic”. Terapia metabolică a
acestor boli îşi propune să stimuleze fosforilarea oxidativă prin administrarea de
cofactori ai căii transportoare de electroni cum ar fi succinatul sau coenzima Q.
Ingineria genetică şi terapia genică reprezintă o altă posibilitate de tratament
prin relocalizarea unei alele a unei gene normale în nucleu şi găsirea unui
semnal adecvat pentru direcţionarea produsului acestei gene către mitocondrie;
odată ajuns aici, acesta s-ar putea substitui proteinei imperfect codificate de
către ADNmt.
În terapia genică somatică, progresele realizate în experienţele efectuate
pe animale dau speranţa că această tehnică va putea fi utilizată cu eficacitate în
unele maladii metabolice, chiar şi pentru maladiile mitocondriale; acest viitor
este însă îndepărtat.

3.4.5.3. Mitocondria şi cancerul

În celulele canceroase, mitocondriile prezintă variaţii numerice şi
structurale, dar nici una dintre ele nu este specifică.

256
a) Variaţii numerice. O creştere a numărului mitocondriilor a fost observată în
leziunile precanceroase ale sistemului melanogen şi în celulele tumorale ale
melanomului malign; în acest caz, creşterea numărului de mitocondrii sugerează
nevoile energetice crescute în vederea realizării melanogenezei cât şi motilităţii
celulare care asigură metastazarea. Prin spectroscopie cu rezonanţă electronică
paramagnetică, s-a arătat că melanomul malign conţine concentraţii crescute de
radicali liberi, anormali, care conduc la alterarea membranelor mitocondriale cu
scurgerea electronilor.
b) Alterări structurale. În cancerul renal cu celule clare, în unele sarcoame
(oncocitoame, tumora Whartin, chistadenoame limfomatoase ale parotidei), apar
anomalii de talie (2-4 lungime), de formă (mitocondrii neregulate, cu
expansiuni laterale, burjonări şi constricţii), matrice cu densitate crescută, criste
cu dispoziţie concentrică la periferia organitului. Există însă şi tumori în care
mitocondriile nu prezintă decât alterări minore, nesemnificative, ca de exemplu
în hepatoame.
c) Creşterea dimensiunilor mitocondriale cu formarea mega-mitocondriilor a
fost evidenţiată în tumori de tipul oligodendroglioamelor şi a limfoamelor.
Studii efectuate pe ADN-ul mitocondrial din oncocitoamele umane au arătat că
celulele acestei tumori, numite oncocite, conţin un număr crescut de mitocondrii
cu caractere morfologice diferite faţă de cele normale: sunt mari, aproape
exclusiv rotunde, cu criste dezvoltate şi aliniate strict paralel.

3.4.5.4. Mitocondria şi ischemia cardiacă

Ischemia cardiacă este caracterizată de diminuarea fluxului sanguin
coronarian, deci de diminuarea aportului de substraturi şi oxigen. Aceste deficite
conduc în mod direct la scăderea producţiei intracelulare de ATP, energie
necesară menţinerii homeostaziei şi deci contracţiei cardiace; apare deci un
dezechilibru între aport şi necesităţile cordului.
În mod normal, cantitatea de ATP necesară asigurării contracţiei cardiace
timp de 24 de ore este de 5 Kg; mitocondria constituie în acest fel “uzina
energetică” a inimii. Se poate deci afirma că “o criză de angor  o criză de
energie”. Atunci când survine ischemia, acizii graşi devin aproape în
exclusivitate substratul energogen al celulei cardiace. În acest caz, acetil-CoA
produs prin -oxidare se acumulează în mitocondrie şi inhibă piruvat
dehidrogenaza. Calea de oxidare a glucozei este în acest caz blocată; blocajul
este de două ori nefast pentru celulă: pe de o parte, pentru producerea energiei
necesare celula nu poate utiliza decât calea intramitocondrială cu randament
scăzut (-oxidarea acizilor graşi), pe de altă parte, ionii de H+ şi lactat rezultaţi
din glicoliză nu pot fi reciclaţi, ceea ce conduce la acumularea lor în citoplasmă
şi la instalarea acidozei intracitoplasmatice.
Pentru ameliorarea randamentului energetic al celulei cardiace, terapia
administrată în ischemia cardiacă trebuie să rezolve două aspecte: frânarea
producerii acidozei citoplasmatice şi favorizarea căii de oxidare a glucozei în

257
detrimentul -oxidării acizilor graşi; aceste două deziderate sunt realizate de o
substanţă capabilă de a menţine activitatea piruvat dehidrohenazei în ciuda
ischemiei – trimetazina.

3.4.5.5. Apoptoza şi metabolismul energetic

Sub aspect biochimic, apoptoza (moartea fiziologică a celulei) reprezintă
un proces energodependent, riguros controlat. Una dintre caracteristicile morţii
celulare este diminuarea cantităţii de ATP exportate dinspre matricea
mitocondrială către citosol. Până în prezent experimentele de laborator nu au
precizat dacă scăderea cantităţii de ATP celular reprezintă una din cauzele
morţii celulare sau este o consecinţă a acesteia. Ca urmare a experienţelor
efectuate, s-a emis ipoteza conform căreia mitocondriile trebuiesc privite ca
“tabloul celular de comandă” de la care se poate face comutarea spre
comportamentul de “sinucidere celulară”.
Alte experimente au adus în discuţie o altă faţetă a raportului dintre
metabolismul energetic şi apoptoză. În câteva linii celulare a fost examinată
posibilitatea ca moleculele de ATP extracelular să inducă apoptoza şi liza
osmotică. Excesul de ATP ar putea determina activarea unor protein-kinaze,
controlate la rândul lor de protein-fosfataze. Astfel, posibilitatea de a bloca
experimental fragmentarea ADN-ului, ar putea reprezenta punctul de plecare
pentru dezvoltarea unor clase noi de medicamente.
În concluzie, alterările metabolismului energetic celular ar putea
reprezenta un element esenţial în luarea deciziei de moarte la scară celulară.
Gravitatea acestor alterări ar putea orienta spre un anumit tip de moarte celulară:
apoptoză sau necroză.

258
 3.5. DETOXIFIEREA CELULARĂ

PEROXIZOMII

Peroxizomii sunt organite celulare implicate în numeroase funcţii

metabolice esenţiale.
Au fost observaţi la microscopul electronic în 1954 de către Rhodin în
celulele renale şi denumiţi “microbodies”. Cu ajutorul tehnicilor de fracţionare
diferenţiată, în anul 1965 Christian de Duve şi colab., au purificat o fracţiune
subcelulară bogată în enzime - uratoxidaza, catalaza şi D-aminoacidoxidaza,
care reprezintă enzimele marker ale peroxizomilor. Ulterior, aceste organite au
fost evidenţiate în toate celulele eucariote, dar în organismul uman sunt mai
numeroşi în ficat, rinichi, sistemul nervos central şi periferic, retină.

Ultrastructură, organizare moleculară şi biogeneză

Peroxizomii au formă sferică sau ovalară, cu un diametru de 0,3-1,5μm,
variabil de la o celulă la alta. Sunt înconjuraţi de o singură membrană de 6nm
grosime, trilaminată, mozaicată. Matricea organitului este densă, are un aspect
granular şi este bogată în enzime oxidative. Concentraţia enzimatică este atât de
ridicată încât în unele celule matricea peroxizomală prezintă o zonă centrală
densă, numită „cristaloid" cu o structură ordonată, cristalină, alcătuit din
uratoxidază (fig.VII.69).

Fig.VII.69. Imagine de
microscopie electronică de
transmisie: peroxizomi în
celula hepatică.
Formaţiunea electrono-
densă cu localizare
centrală reprezintă
cristaloidul de uratoxidază
(după Daniel S.Friend
citat de Alberts, 2002)

259
 Atât proteinele care participă la formarea membranei peroxizomului cât şi
enzimele matriciale sunt sintetizate de poliribozomii liberi din citoplasmă şi apoi
sunt importate în peroxizomi. Semnalul de import matricial este reprezentat de o
secvenţă de trei aminoacizi, localizată la una dintre extremităţile C- sau N-
terminale a proteinelor. Faptul a fost demonstrat experimental: dacă la o proteină
citosolică care în mod normal nu este destinată peroxizomilor se ataşează
această secvenţă semnal, proteina va fi importată în peroxizomi.
Până la ora actuală au fost identificate 23 de proteine structurale, numite
peroxine, care participă la edificarea peroxizomilor şi aproximativ 60 de enzime
care participă la realizarea funcţiilor lor. Importul proteinelor este mediat de
receptori situaţi pe faţa citosolică a membranei peroxizomale, capabili de a
recunoaşte secvenţele semnal ale proteinelor destinate peroxizomilor.
Noii peroxizomi se formează din precursorii peroxizomali, prin creşterea
şi fisiunea acestora (fig.VII.70).

Fig.VII.70. Model de
biogeneză a noilor peroxizomi

Funcţii
Peroxizomii utilizează oxigenul molecular şi peroxidul de hidrogen pentru
a realiza reacţii oxidative:
1. Producerea H2O2 cu scop de detoxifiere
Peroxizomii utilizează oxigenul molecular pentru a elimina atomii de hidrogen
din substanţe organice specifice (R); aceste reacţii oxidative conduc la formarea
peroxidului de hidrogen (H2O2): RH2 + O2 → R+ H2O2
H2O2 generată prin aceste reacţii este folosită de catalază pentru oxidarea
substraturilor: fenoli, acid formic, formaldehidă şi alcool. Reacţia de peroxidare
se derulează conform formulei: H2O2 + R' H2 → R '+ 2H2O.
Reacţiile oxidative se desfăşoară în special în ficat şi rinichi unde are loc
procesul de detoxifiere a diferitelor molecule toxice care intră apoi în circulaţia

260
sanguină. În acest fel, mai mult de 25% (după unii autori 50%) din etanolul băut
este oxidat la acetaldehidă; peroxizomii consumă pentru aceasta 10% din
oxigenul folosit de ficat.
Apa oxigenată este toxic celular deoarece formează radicali liberi care
influenţează negativ proteinele şi acizii nucleici. Din această cauză, H 2O2 în
exces este oxidată de catalază conform reacţiei: 2 H2O2 → 2 H2O + O2.
Reacţia este considerată a fi o “supapă de siguranţă” pentru inactivarea
agentului oxidant (H2O2) în cazul unui aport insuficient de donori de hidrogen
R'H2 reprezenat de substanţele cu grad crescut de toxicitate.
2. Oxidarea acizilor graşi
Una dintre funcţiile majore ale reacţiilor oxidative realizate de peroxizomi este
degradarea acizilor graşi. În procesul numit β oxidare, lanţurile alkil a acizilor
graşi sunt scurtaţi secvenţial cu câte 2 atomi de carbon/ciclu şi convertiţi în
acetil CoA; acesta este apoi exportat din peroxizomi în citosol pentru a fi folosit
în reacţiile biosintetice. Caracteristic peroxizomilor este faptul că oxidează acizii
graşi cu lanţ lung de atomi de carbon, iar când lanţul s-a scurtat la 6 atomi de
carbon urmează oxidarea în mitocondrii, deci peroxizomii colaborează cu
mitocondriile în oxidarea acizilor graşi.
3. Sinteza plasmalogenilor
În general plasmalogenii reprezintă 10% din lipidele membranare, dar sunt cele
mai abundente fosfolipide din structura tecii de mielină. Iniţierea sintezei lor are
loc la nivelul peroxizomilor. Defectele de sinteză ale plasmalogenilor explică
apariţia unui mare număr de boli neurologice (vezi implicaţii medicale).

Implicaţii medicale
 Defectele de import ale proteinelor peroxizomale conduc la o severă
deficienţă de funcţie a acestui organit. Maladia poartă denumirea de
sindrom hepato-cerebro-renal Zellweger şi este determinată de o mutaţie
la nivelul genei care codifică o proteină intrinsecă a membranei
peroxizomale (peroxizom assembly factor-1) cu rol de receptor al
enzimelor peroxizomale. Bolnavii ai căror celule conţin peroxizomi “goi”,
prezintă hipotonie neonatală severă, acumulări de lipide în masa
cerebrală, hepatomegalie cu ciroză, chiste renale, tulburări neuro-
senzoriale (cataractă, atrofie optică, surditate), criptorhidie la băieţi şi
hipertrofie clitoridiană la fetiţe, anomalii scheletice şi dismorfism facial.
Deoarece toate funcţiile peroxizomale sunt deficitare, maladia este letală,
conducând la deces înaintea vârstei de un an.
 Alterarea funcţiei peroxizomale de oxidare a acizilor graşi cu lanţ lung de
atomi de carbon conduce la apariţia bolilor numite adrenoleucodistrofii
(adrenoleucodistrofia X-linkată şi adrenoleucodistrofia neonatală
autozomală). Sunt boli genetice grave caracterizate prin manifestări
neurologice determinate de distrugerea progresivă a substanţei albe din
sistemul nervos (creier, măduvă şi nervi) şi a medulosuprarenalei.

261
 Aterarea structurii mielinei determină alterarea transmiterii mesajelor
neuronale la toate nivelele. Astfel, bolnavii dezvoltă progresiv paralizie
totală, incapacitate de vorbire şi alimentare normală, incontinenţă
sfincteriană, cecitate (orbire), surditate, pierderea simţului tactil etc.
În aceeaşi categorie se încadrează maladia Refsum determinată de
acumularea în sânge şi ţesuturi a acidului fitanic. Acidul fitanic este un
acid gras provenit din aport alimentar; provine în principal din degradarea
clorofilei, se găseşte în vegetale şi produsele animalelor erbivore (carne,
lapte, unt etc.). În mod normal este degradat prin oxidare numai în
peroxizomi (nu şi în mitocondrii unde are loc oxidarea majorităţii acizilor
graşi) fiind catalizată de fitanoil-CoA hidroxilază. Absenţa enzimei
determină imposibilitatea degradării acidului fitanic. Expresia clinică a
bolii constă în principal în retinită pigmentară, neuropatie periferică,
ataxie cerebeloasă şi manifestări dermatologice (ihtioză).
 Acatalasemia este o altă boală genetică determinată de absenţa sintezei
catalazei. După cum am prezentat anterior, catalaza catalizează reacţile de
producere a H2O2 care la rândul său oxidează o serie de substraturi toxice
pentru organism. Malsinteza catalazei determină imposibilitatea oxidării
alcoolului şi fenolilor.
 Condrodisplazia punctuală rizomelică de tip I este o maladie genetică
determinată de mutaţia genei care codifică peroxina 7 (receptorul citosolic
al proteinei PTS2). Malsinteza acestui receptor determină deficienţa de
funcţie peroxizomală în celulele sistemului osos şi sistemului nervos.
Boala se manifestă prin retard mental şi încetinire a creşterii osoase a
humerusului şi femurului. Maladia poate fi depistată în stadiu neonatal,
iar copiii care o prezintă nu depăşesc vârsta de 10 ani.

Observaţii de laborator aflate în studiu

- una dintre dintre cele mai constante trăsături biochimice ale cancerelor este
activitatea catalazică scăzută în ficat la animalele cu tumori;
- peroxizomii pot fi identificaţi în tumorile cu creştere lentă, dar lipsesc total în
cele cu creştere rapidă;
- peroxizomii apar în număr crescut şi sunt de dimensiuni mari în condiţii
patologice cum sunt hepatita virală sau după administrare îndelungată de
medicamente care scad lipemia.

262
Capitolul VIII

NUCLEUL

1. CICLUL CELULAR

1.1. Definirea conceptului

Una dintre caracteristicile fundamentale ale celulelor care alcătuiesc
organismele vii este reproducerea celulară. Celulele se reproduc în cadrul unui
ciclu de duplicare şi divizare, numit ciclu celular. La speciile unicelulare
(bacterii şi drojdii) fiecare diviziune produce un nou organism, în timp ce la
speciile pluricelulare sunt necesare multe cicluri celulare pentru a forma un nou
individ. Deşi unele evenimente ale ciclului celular variază de la un tip celular la
altul sau în cadrul aceluiaşi tip celular în diferite perioade de viaţă, anumite
caracteristici sunt universale şi celula trebuie să le realizeze pentru a-şi atinge
scopul fundamental – acela de a transmite informaţia genetică la generaţiile
următoare. Astfel, pentru a produce o pereche de celule fiice diploide (46 de
cromozomi) identice din punct de vedere genetic, ADN-ul trebuie să se
reproducă cu fidelilate, iar cromozomii reproduşi trebuiesc repartizaţi în 2 celule
separate (fig.VIII.1). La fiecare ciclu celular, majoritatea celulelor îşi dublează
masa şi numărul de organite citoplasmatice, altfel acestea ar deveni tot mai mici
cu fiecare diviziune.

Fig.VIII.1. Schema
etapelor de desfăşurare
a ciclului celular
(după Alberts)

263
1.2. Fazele ciclului celular
Ciclul celular reprezintă perioada de timp cuprinsă între terminarea
diviziunii ce a dat naştere unei celule până în momentul în care această celulă îşi
desăvârşeşte propria diviziune. Astfel, ciclul celular are două faze distincte:
diviziunea celulară notată cu M (mitoză) şi perioada dintre două diviziuni
succesive numită interfază. La microscopul optic, interfaza apare în mod eronat
ca un interludiu fără evenimente în care celula doar îşi măreşte dimensiunile.
Odată cu introducerea metodelor biologiei celulare şi moleculare s-a evidenţiat
faptul că interfaza este o perioadă foarte importantă pentru proliferarea celulei;
în timpul său au loc procese biologice necesare pregătirii diviziunii, procese care
se derulează într-o succesiune bine stabilită. În interfază au loc sinteze de ADN,
ARN şi proteine. În timp ce sinteza ARN-ului şi a proteinelor are loc pe tot
parcursul interfazei, sinteza ADN-ului se desfăşoară numai într-o anumită
perioadă numită perioada sintetică, notată S; înainte de S există o periodă
presintetică notată cu G1 (G-gap = pauză sau întrerupere), iar după perioada S
este perioada postsintetică notată cu G2 .
În concluzie, ciclul celular este alcătuit din patru faze succesive, fiecare
având rolul de a o pregăti şi iniţia pe următoarea. Pe parcursul ciclului,
materialul genetic suferă modificări cantitative (fig.VIII.2):
 G1 este perioada cuprinsă între sfârşitul mitozei şi începutul sintezei de
ADN. Se caracterizează prin sinteză de ARN şi proteine, celula pregătindu-se
din punct de vedere citoplasmatic pentru dublarea materialului genetic.
Materialul nuclear este 2n, iar cei 46 de cromozomi sunt unicromatidieni.
Dacă celulele din G1 nu intră în procesul de replicare al ADN-ului, ele
pot trece într-o perioadă de pauză a ciclului celular - stare de odihnă specializată
numită G0. Din punct de vedere genetic celulele sunt diploide (2n) şi apar în
microscopia optică asemănător celor din G 1, însă nu prezintă acelaşi metabolism
al ARN şi proteinelor. Astfel, anumite celule sunt în stare G0 definitiv
(polimorfonuclearele şi neuronii), altele pot trece, sub acţiunea unor factori
externi, din G0 în G1 (fibroblastele din piele pot intra în faza de repaus G 0, în
care rămân metabolic active, dar nu mai proliferează decât dacă sunt stimulate
de semnale extracelulare care le scot din G0 şi le trec în G1, limfocitele înaite de
stimularea antigenică etc).
 S este perioada în care se sintetizează ADN-ul prin replicare după model
semiconservativ; cromozomii devin bicromatidieni şi din punct de vedere
cantitativ, materialul nuclear corespunde la 4n. La sfârşitul fazei S, celula este
pregătită din punct de vedere nuclear pentru mitoză.
 G2 este perioada cuprinsă între sfârşitul sintezei de ADN şi începutul
mitozei. Este caracterizată de transcripţia materialului genetic şi biosinteza
proteinelor necesare derulării mitozei; materialul nuclear este 4n. Faza G2
pregăteşte mitoza din punct de vedere citoplasmatic.

264
  M este perioada de diviziune sau mitoza în care materialul nuclear şi
citoplasmatic este împărţit între cele două celule fiice. La finalul mitozei
conţinutul în ADN devine 2n pentru fiecare celulă fiică.

Fig.VIII.2. Succesiunea
fazelor ciclului celular
la eucariote şi modificările
cantitative ale materialului
genetic.

1.3. Clasificarea tipurilor celulare în funcţie de parcurgerea ciclului celular

După modul de parcurgere al ciclului celular, celulele din corpul uman se
împart în trei categorii:
1. celule care şi-au pierdut capacitatea de a se divide fiind oprite în faza G0 a
ciclului celular (exemplu neuronii şi celulele musculare striate).
2. celule care au o capacitate scăzută de a se divide, dar care în condiţii
speciale îşi accelerează ritmul mitotic (celule din ficat, rinichi, plămâni, glande
endocrine). Astfel, ţesutul hepatic îşi reface rapid celulele pierdute (în urma unui
traumatism sau a unei hepatectomii parţiale) printr-o rapidă diviziune a
hepatocitelor restante.
3. celule care au o capacitate mare de diviziune cum sunt celulele din epiderm,
măduva hematogenă, celulele liniei spermatice, celulele epiteliale intestinale.
Aceste celule se împart în două compartimente: unul proliferativ (celule cu ritm
de diviziune rapid) şi un compartiment neproliferativ reprezentat de celule care
nu se divid în mod normal, dar care se pot divide în anumite condiţii. Ţesuturile
din această categorie pierd în mod fiziologic o parte din celulele mature:
hematiile se distrug după aproximativ 120 zile, enterocitele se descuamează
după 3-4 zile. Celulele pierdute sunt înlocuite prin trecerea unor celule din
compartimentul neproliferativ în compartimentul proliferativ. Celulele din
compartimentul neproliferativ sunt considerate de rezervă fiind numite celule
"stem" sau "suşe". Acestea se află în faza G 0 a ciclului celular. Prin acţiunea
unor stimuli specifici, celulele din faza dormantă G 0 pot să reia parcurgerea

265
ciclului celular. Astfel de stimuli care intervin în reglarea ciclului celular,
numite şi substanţe mitogene sunt: eritropoetina, factorul de creştere al nervilor,
al fibroblastelor, poliamine ca putresceina, hormonii estrogeni etc.

1.4. Durata ciclului celular

Perioada G1 este cea mai lungă perioadă a ciclului şi variază în funcţie de
tipul celular, în timp ce faza S poate varia de la câteva minute pentru celulele
embrionare până la cîteva ore la celulele somatice. Fazele G 2 şi M sunt scurte
(mai puţin de o oră). Durata ciclului celular este variabilă în funcţie de specie şi
de tipul celular; ea poate varia de la o celulă la alta în cadrul aceluiaşi ţesut.
Embrionii de muşte au cele mai scurte cicluri celulare cunoscute (fiecare durând
doar 8 minute), levurile prezintă cicuri celulare de 1,5 – 3 ore, celulele epiteliale
intestinale 12 ore, iar la hepatocitele mamiferelor ciclul celular durează mai mult
de 1 an. Pentru o celulă umană cu proliferare rapidă, ciclul celular are o durată
de 24 ore, unde faza G1 durează 11 ore, faza S dureaza 8 ore, faza G 2 dureaza 4
ore, iar faza M durează 1 oră. Cu toate că durata fazelor unui ciclu celular
variază într-o anumită măsură, cea mai mare variaţie la tipurile de celule uzual
studiate apare la faza G1. Celulele din stadiul G0 pot rămâne în acest stadiu zile,
săptămâni şi chiar ani pînă la reluarea proliferării.

1.5. Punctele de control ale ciclului celular

1.5.1. Punctul de control G1
Celulele fiice rezultate în urma diviziunii mitotice trebuie să aleagă între a
rămâne în faza G1 şi a continua ciclul celular sau să părăsească ciclul,
angajându-se într-una din căile alternative: starea de latenţă G0, diferenţiere,
senescenţă sau apoptoză. Această decizie a fost evidenţiată prin analize genetice
efectuate pe drojdia Saccharomyces cerevisiae; punctul de tranziţie G1/S a fost
denumit „punct start" şi s-a considerat că depăşirea lui depinde de
disponibilitatea nutritivă a mediului. La mamifere, tranziţia G1/S este guvernată
de punctul de control G1 (fig.VIII.3). Celulele răspund la semnale intracelulare
şi extracelulare care-i pemit să decidă continuarea ciclului. Dacă punctul de
control a fost depăşit, celula intră în faza S şi parcurge restul ciclului celular. În
schimb, dacă condiţiile de depăşire a fazei G1 nu sunt îndeplinite sau factorii de
creştere nu sunt disponibili, ciclul celular se opreşte în punctul de control G1
care devine un punct de restricţie.
1.5.2. Punctul de control G2
Un al doilea punct de control este situat la trecerea din faza G2 în faza M
şi este numit punct de control G2. El are rolul de a împiedica iniţierea mitozei în
cazul în care replicarea ADN nu a fost finalizată. Punctul de control G2
sesizează ADN-ul nereplicat şi/sau ADN-ul deteriorat, ceea ce generează un
semnal care determină oprirea ciclului celular. În acest fel, punctul de control G2
împiedică iniţierea fazei M înainte de replicarea totală şi corectă a genomului;
celulele rămân în G2 până când are loc finalizarea replicării genomului sau până

266
când sunt reparate erorile ADN. Atunci când restricţia din G2 va fi înlăturată,
celula va intra în mitoză şi va fi capabilă să distribuie celulelor fiice câte un
material genetic complet.
1.5.3. Punctul de control al metafazei permite finalizarea metafazei şi debutul
anafazei numai în cazul în care toţi cromozomii sunt fixaţi la nivelul ecuatorului
fusului de diviziune.

Fig.VIII.3. Punctele
de control ale
ciclului celular
(după Alberts)

1.6. Sistemul de control al ciclului celular

Desfăşurarea corectă a evenimentelor ciclului celular este condusă de un
sistem de control care are rolul de a activa în timp util enzimele şi proteinele
responsabile de realizarea fiecărui proces, precum şi de a le dezactiva odată ce
procesul s-a încheiat. Pe de altă parte, sistemul de control trebuie să se asigure
că fiecare perioadă a ciclului celular a fost încheiată înaite ca faza următoare să
înceapă; de exemplu el trebuie să se asigure că replicarea întregului ADN
nuclear a fost finalizată înainte ca mitoza să debuteze. De asemenea trebuie să
ţină cont de semnalele venite din mediul extracelular, precum cele care
stimulează proliferarea atunci cînd este nevoie de un număr mai mare de celule.
Sistemul de control are un rol important şi în reglarea numărului de celule în
cadrul unui ţesut; alterarea controlului este considerată astăzi una dintre cauzele
transformării maligne.
Principala clasă de proteine aparţinând sistemului de control al ciclului
celular este reprezentată de serin-treonin kinaze, notate Cdk deoarece sunt
kinaze dependente de cicline (cyclin-dependent protein kinase), enzime capabile
să activeze proteinele ţintă prin fosforilare. Activitatea acestor kinaze oscilează
pe parcursul ciclului celular ceea ce determină variaţii ciclice ale fosforilării
proteinelor care participă la iniţierea sau reglarea evenimentelor majore ale
ciclului celular: replicarea ADN şi mitoza. De exemplu, creşterea activităţii Cdk

267
la începutul mitozei conduce la accentuarea fosforilării proteinelor cu rol de
control asupra condensării cromozomilor, fragmentării membranei nucleare şi
asamblării fusului de diviziune. Variaţiile ciclice ale Cdk sunt controlate de un
complex proteo-enzimatic care cuprinde ciclinele şi factorii modulatori ai
complexului cicline-Cdk.

1.6.1. Ciclinele
Principalele proteine de reglare a Cdk sunt reprezentate de cicline,
proteine care se leagă de moleculele de Cdk şi le activează (fig.VIII.4).
Denumirea de cicline provine de la faptul că spre deosebire de Cdk care rămân
constante, aceste proteine parcurg un ciclu de sinteză-degradare pe parcursul
ciclului celular; asamblarea ciclică, activarea şi dezasamblarea complexelor
cicline-Cdk sunt evenimente pivot care coordonează ciclul celular. Complexele
proteice cicline-Cdk sunt alcătuite din două subunităţi: o subunitate catalitică –
cdk şi o subunitate cu rol reglator – ciclina.

Fig.VIII.4. Cele două componente

importante ale sistemului de
control a ciclului celular.
Interacţiunea ciclină - Cdk are ca
rezultat declanşarea evenimentelor
caracteristice ciclului celular. Fără
ciclină, Cdk este inactivă.

Au fost descrise 9 tipuri de proteine cdk: cdk1-cdk7 sunt implicate direct în

ciclul celular, pe când cdk7, cdk8 şi cdk9 participă la procesul de transcripţie.
Aceiaşi ciclină poate activa Cdk diferite, dar fiecare Cdk este activat de o
singură ciclină. Există 15 tipuri de cicline grupate în patru mari clase după etapa
în care se asociază la Cdk, formând complexe ciclină/Cdk (6 complexe mai
importante pentru specia umană: figVIII.5).
 ciclinele fazei G1 formează complexele ciclina D/Cdk4 şi ciclina D/Cdk6.
Acestea fosforilează şi inactivează proteina Rb (proteina retinoblastomului)
care realizează un punct de restricţie cunoscut sub denumirea de punctul R.
În forma defosforilată, activitatea proteinei Rb se traduce prin legarea de
factorul de transcripţie E2F. Complexul astfel format este capabil să lege
ADN-ul, dar nu poate iniţia transcripţia. Inactivarea proteinei Rb prin
fosforilare sub acţiunea complexelor ciclina D/Cdk4 şi ciclina D/Cdk6,
determină eliberarea factorului E2F care devine astfel capabil să-şi
îndeplinească rolul de factor de transcripţie. Astfel se activează transcripţia
genelor ai căror produşi sunt necesari pentru trecerea în faza S a ciclului

268
 celular şi pentru realizarea în condiţii optime a replicării ADN. Se consideră
că proteina Rb este factorul-cheie pentru trecerea în faza S a ciclului celular.
Alterarea ADN-ului celulei aflate în faza G1 determină sinteza unei mari
cantităţi de proteină p53. Aceasta induce sinteza în cantităţi crescute a
proteinei p21, un inhibitor multipotent al kinazelor ciclin-dependente.
Consecinţa finală este inhibarea fosforilării proteinei Rb şi oprirea ciclului
celular. De asemenea, proteina p53 induce şi transcripţia unor compuşi
implicaţi în procesele de reparaţie a ADN, însă dacă defectul este mult prea
grav pentru a fi reparat, p53 contribuie la declanşarea apoptozei.

Fig.VIII.5. Complexele
ciclină-cdk implicate în
diferite perioade ale
ciclului celular

 ciclina G1/S formează complexul ciclină E/Cdk2 responsabil de tranziţia

G1/S. Acest complex este ţinta factorilor antiproliferanţi precum factorul
TGF-β care blochează ciclul în faza G1. De asemenea, controlează
transcripţia la nivelul hiperfosforilării Rb. Ciclina E este rapid degradată din
momentul în care debutează replicarea.
 ciclinele fazei S formează complexele ciclină A/Cdk2 şi ciclina A/Cdk1.
Complexele determină fosforilarea substraturilor care declanşază şi întreţin
replicarea ADN şi inactivează factorii de transcripţie ai fazei G 1. La
mamifere induc duplicarea centrozomului şi opresc degradarea ciclinei B.
 ciclina fazei M este reprezentată de ciclina B care formează complexul
ciclinaB/Cdk1 sau MPF (factor de promovare a mitozei). Faza debutează
după activarea complexului cdk1-ciclinaB. Ieşirea din faza mitozei şi intrarea
în stadiul G1 este marcată de distrucţia proteolitică a ciclinei B şi de
inactivarea cdk1. Acest complex este responsabil de degradarea laminelor
nucleare care antrenează fragmentarea anvelopei nucleare în timpul mitozei,
dar intervine şi în condensarea cromatinei şi organizarea fusului de diviziune
(fig. VIII.6).

1.6.2. Factorii modulatori ai complexului cicline-Cdk

După fixarea ciclinelor, activarea completă a cdk necesită fosforilarea unui
reziduu Thr (treonină) la capătul carboxi-terminal. Fosforilarea este realizată de
enzima CAK (kinaza de activare a cdk sau ciclinaH/cdk7).

269
 Cdk pot fi inactivate prin fosforilarea a două situsuri de legare a ATP de la
capătul amino-terminal (reziduul tirozină 15 şi treonină 14). Inactivarea este
realizată de protein-kinaze de tipul Wee1 şi Myt1. Reactivarea cdk poate fi
obţinută prin defosforilarea acestor reziduuri realizată de fosfataze care aparţin
familiei Cdc25.

Fig. VIII.6.
Participarea MPF
şi a ciclinelor la
evenimentele
ciclului celular.
(după Alberts)

Un alt mecanism pentru reglarea cdk implică familia de proteine numite

CKI (cyclin-dependent kinase inhibitors) reprezentate de p16, p15, p18 şi p19
(familia INK4) şi p21, p27 şi p57 (familia Cip/Kip). Aceaste proteine se leagă
specific la cdk inhibând legarea lor de cicline şi în acest fel impiedică
declanşarea proliferării celulare. Genele care conduc la sinteza acestor proteine
sunt considerate a fi gene supresoare ale tumorilor, fiind frecvent alterate în
cancere (tabel VIII.I).

COMPLEXUL KIP INK FAZA

CDK-CICLINA (inhibitori ai cdk) (inhibitori ai kinazelor)
cdk 4-Ciclina D p21 p15, p16 G1
p27 p18, p19
cdk 2-Ciclina E p21, p27 - G1/S
cdk 2-Ciclina A P21 - S
cdk 2-Ciclina B P21 - G2/M

Tabel VIII.I - Complexele cdk-ciclină şi inhibitorii acestora în funcţie de etapele

ciclului celular

270
 Ciclinele şi CKI sunt inactivate printr-un mecanism de proteoliză
dependentă de ubicuitină, aceasta marcând proteinele ce urmează a fi distruse
complet de către proteazomă.

În concluzie, numeroase evenimente intracelulare sau extracelulare pot

determina oprirea parcurgerii ciclului celular: denutriţia, schimbări drastice de
temperatură, factori de stres, alterarea ADN etc. Afectarea ADN-ului celular
este cel mai studiat semnal de iniţiere a sistemelor de control ale ciclului celular.
Detectarea de erori de copiere a genomului celular determină sechestrarea
celulelor în faza G1 sau, dacă aceasta a fost depăşită, în faza S, inhibându-se atât
iniţierea replicării, cât şi elongaţia. Blocarea ciclului celular se face prin
intermediul inhibitorilor kinazelor ciclin-dependente (fig.VIII.7).

Fig.VIII.7. Acţiunea factorilor extracelulari şi intracelulari asupra ciclului celular

271
 2. NUCLEUL ÎN INTERFAZĂ

Formarea nucleului este considerată a fi unul dintre cele mai importante

salturi în evoluţia materiei vii. El este prezent în toate celulele, cu excepţia
hematiei adulte circulante, îndeplinind următoarele funcţii:
 Prin intermediul ADN-ului asigură sinteza, conservarea şi transmiterea
informaţiei genetice în succesiunea generaţiilor celulare şi totodată asigură
specificitatea lumii vii;
 Prin intermediul proceselor de transcripţie şi translaţie asigură reglarea şi
controlul proceselor vitale.
În funcţie de etapa ciclului celular pe care o parcurge, nucleul are un mod de
prezentare diferit şi o funcţie diferită:
 nucleu metabolic în interfază
 nucleu genetic în timpul mitozei.

2. 1. CARACTERE MORFOLOGICE

Studiul celulelor vii în microscopia optică demonstrează că nucleul se

găseşte într-un permanent dinamism, ca oricare altă structură din materia vie.
De aceea, pe aceste preparate morfologia nucleilor prezintă mari variaţii chiar la
nucleul aceleiaşi celule. Astfel forma, numărul, dimensiunile, topografia,
raportul nucleo-citoplasmatic şi structura nucleului variază de la un tip celular la
altul. În acelaşi timp există variaţii în raport cu vârsta celulei, activitatea ei
dominantă, momentul funcţional. Fiind o structură predominant acidă,
evidenţierea caracterelor morfologice ale nucleului se realizează cu coloranţi
bazici. Studiul acestor caractere se realizează prin coroborarea următorilor
parametri:
 Forma nucleului urmăreşte de obicei forma celulei, dar pot exista şi excepţii.
Forma variază în funcţie de starea evolutivă a celulei şi de rolul pe care îl
îndeplineşte în cadrul ţesutului. Formele nucleare frecvent întâlnite sunt:
- forma rotund - ovalară apare la celulele izodiametrice (sferice, cubice
poliedrice). Exemple: ovulul, limfocitul, timocitul, eritroblastul etc.
- forma alungită este întâlnită la celulele înalte sau fuziforme. Exemple:
celulele musculare striate scheletale şi musculare netede.
- forma lobată sau polilobată întâlnită la polimorfonucleare.
- nucleu înmugurit la megacariocite.

272
 - forma neregulată cu multiple incizuri şi burjonări întâlnită uneori la celula
malignă.
Se cunoaşte că sfera are suprafaţa minimă pentru un volum dat. În cazul
nucleilor aproximativ sferici, neregularităţile de pe suprafaţa lor pot fi
considerate ca mijloc de creştere a ariei nucleului, adică a suprafeţei prin care se
realizează schimburile dintre nucleu şi citoplasmă.

273
 Nucleul are un oarecare grad de plasticitate (deformabilitate). Aceasta
face ca în anumite situaţii, generate de o cauză mecanică intracelulară, nucleul
să aibă o altă formă în celulele în care ar fi de aşteptat să fie rotund-ovalar. Este
cazul monocitelor, celule sferice cu nucleu reniform. Deformarea nucleului este
cauzată de prezenţa în imediata sa vecinătate a centrozomului care este cea mai
densă formaţiune din citoplasmă. De asemenea, în prima etapă a mitozei
(profaza), înaintea fragmentării anvelopei nucleare, nucleul suferă depresionări
progresive datorate deplasării celor doi centrozomi în formare spre polii celulei.
 Numărul. Majoritatea celulelor se caracterizează prin prezenţa unui
singur nucleu - celule mononucleate. După numărul de nuclei, celulele se pot
împărţi în următoarele categorii:
- anucleate - hematia adultă,
- mononucleate - marea majoritate a celulelor,
- binucleate - 7-8% din hepatocite,
- multinucleate - osteoclastele (zeci de nuclei), fibra musculară striată
scheletală care are aproximativ 40 de nuclei pe fiecare centimetru.
Variaţiile numerice cu creşterea numărului de nuclei se întâlnesc în
condiţii fiziologice atribuite în general unei activităţi metabolice celulare
intense, dar mai ales în stări patologice cum sunt degenerările maligne.
 Aşezarea nucleului este în general centrală. El poate avea şi o aşezare
excentrică în celulele cu polaritate funcţională (nucleul nefrocitului este dispus
la polul bazal al celulei) sau o aşezare periferică la adipocitul alb, datorită
acumulărilor citoplasmatice de lipide. Deplasarea nucleului în celulă poate fi
consecinţa mişcărilor sau curenţilor citoplasmatici.
 Dimensiunile nucleului variază de la un tip de celulă la altul, dar şi cu
vârsta sau activitatea funcţională a celulei, cu ritmul nictemeral sau cu gradul de
ploidie. Variaţiile dimensionale nucleare sunt cuprinse între 4μ la spermatozoid
şi 20μ la nucleul ovulului; în timp ce dimensiunile celulelor sunt cuprinse între
câţiva μ la trombocite şi câţiva centimetri în cazul diametrului longitudinal al
fibrei musculare striate scheletale. De aici rezultă că diversitatea dimensională a
celulelor din organismul uman se datorează mai ales citoplasmelor şi nu
dimensiunilor nucleilor. Aceasta s-ar explica prin faptul că nucleii diferitelor
tipuri celulare au aceeaşi funcţie de bază (conţin aceeaşi cantitate de ADN,
genomul fiind acelaşi). Aşadar se poate spune: ,,Câte citoplasme, atâtea tipuri
celulare,, sau altfel spus, expresii fenotipice diferite ale aceluiaşi genotip.
Nucleii celulelor tinere sunt de dimensiuni mari, eucromatici, veziculoşi,
datorită conţinutului crescut în eucromatină şi apă. Cei ai celulelor adulte, dar
mai ales îmbătrânite, sunt mai mici, picnotici, intens coloraţi. Variaţii
dimensionale nucleare întâlnim în interfază şi anume în etapa S, când are loc
dublarea materialului genetic prin autoreplicare semiconservativă a ADN,
însoţită de creşterea dimensiunii nucleului. Dimensiunile nucleului pot fi
determinate prin metode cariometrice.

274
 Există numeroase situaţii patologice ce pot determina modificări ale
volumelor nucleare, printre care modificările toxice celulare, boala de iradiere şi
în special boala neoplazică. Nucleii celulelor maligne sunt frecvent de talie mare
şi morfologie extrem de variată în acelaşi câmp microscopic.
 Raportul nucleo-citoplasmatic , R N/C se calculează după formula:

VN
RN/C = -------- unde, VN = volumul nuclear,
Vc –VN VC= volumul celular.

Acest raport este acelaşi pentru un anumit tip celular. Raportul nucleo-
citoplasmatic prezintă variaţii largi cuprinse între 1/3 până la 1/20. Raportul este
constant în favoarea nucleului la limfocite şi monocite. La celulele tinere (blaşti)
şi la cele maligne în care activitatea metabolică este intensă, nucleul este mai
mare şi citoplasma mai redusă (raport în favoarea nucleului). Celulele adulte şi
îmbătrânite prezintă un raport invers, în favoarea citoplasmei. Evaluarea acestui
raport permite aprecierea stării de sănătate sau patologie celulară precum şi
aprecierea vârstei celulei.

2.2. ULTRASTRUCTURA NUCLEULUI INTERFAZIC

În interfază, nucleul celulelor eucariote este alcătuit din:

- înveliş nuclear (nucleolemă, anvelopă nucleară, membrană nucleară)
- nucleoplasmă (matrice nucleară, carioplasmă, cariolimfă)
- cromatină
- nucleol (fig.VIII.9).

Fig.VIII.9. Ultrastructura nucleului în interfază (după Alberts)

275
2.2.1. Învelişul nuclear

2.2.1.1. Ultrastructură
Izolarea celei mai mari părţi a ADN-ului celular în nucleu reprezintă
diferenţa majoră dintre celulele eucariote şi celulele procariote. Această izolare
este realizată de către învelişul nuclear sau membrana nucleară (fig.VIII.10).
Învelişul nuclear determină formarea unui compartiment nuclear şi a unui
compartiment citoplasmatic, realizând astfel separarea fenomenelor nucleare
(autoreplicarea semiconservativă a ADN şi transcripţia ARN) de fenomenele
citoplasmatice (translaţie, traducerea şi sinteza proteinelor).
Studiile de microscopie elecronică au permis caracterizarea structurii
fundamentale a învelişului nuclear care apare format din 2 membrane
concentrice (externă şi internă) care se află în continuitate una cu cealaltă,
precum şi cu reticulul endoplasmatic. Cele două membrane sunt separate între
ele de un spaţiu cu o grosime de aproximativ 15 nm, denumit spaţiu perinuclear
care comunică cu lumenul reticulului endoplasmatic. În locurile unde membrana
externă fuzionează cu membrana internă, se formează porii nucleari.

Fig.VIII.10. Invelişul
nuclear. Cele două
membrane nucleare sunt
penetrate de pori
nucleari şi se continuă
cu lumenul reticulului
endoplasmatic.

Membrana nucleară externă este trilaminată, cu o grosime de 6-8 nm, prezintă

ribozomi ataşaţi şi se continuă cu reticulul endoplasmatic, fiind considerată o
formă particulară a acestuia. Proteinele sintetizate de ribozomii ataşaţi
membranei nucleare externe sunt destinate fie pentru membrana internă, fie
pentru membrana externă, fie sunt deplasate transversal prin membrană şi
depozitate în spaţiul perinuclear.

276
Membrana nucleară internă este lipsită de ribozomi, fiind considerată
membrana proprie nucleului. Ea este aderentă de nucleoplasmă.
Lamina nucleară. Faţa internă a membranei nucleare este tapetată de o reţea
bidimensională proteică, cu o grosime de 30-100 nm numită lamina nucleară
(fig.VIII.11). Proteinele care alcătuiesc lamina nucleară sunt filamente
intermediare cu o GM de 60-70 Kda numite laminele A, B şi C. Ele
interacţionează cu unele proteine ancorate în membrana internă precum emerina,
LAP2 sau proteina LBR. Lamina B este diferită ca structură de laminele A şi C
care sunt codate de aceiaşi genă (LMNA). Dacă lamina B este întânită în toate
celulele somatice nucleate, laminele B şi C nu se întâlnesc la celulele
embrionare, ele se formează după naştere. Lamina nucleară participă la
realizarea conformaţiei şi stabilităţii nucleului, la organizarea spaţială a porului
nuclear, la ataşarea cromatinei de învelişul nuclear, precum şi la dispariţia şi
refacerea învelişului nuclear în timpul diviziunii celulare.

Fig.VIII.11. Lamina nucleară

a) reprezentarea schematică a localizării laminei nucleare;
b) imagine de microscopie electronică a unei porţiuni din lamina nucleară.

Prin examinare la microscopul electronic, în perioada premergătoare

diviziunii s-a observat că membrana nucleară se fragmentează în vezicule mici
care rămân ataşate la reticulul endoplasmatic. Laminele B sunt foarte strâns
legate de aceste vezicule, în timp ce laminele A şi C sunt depolimerizate şi
dispersate în celulă. Această depolimerizare şi rupere consecutivă a membranei
nucleare se produce datorită fosforilării tranzitorii a proteinelor laminare,
fosforilare realizată de activarea kinazei lamelare. La sfârşitul diviziunii celulare
(în telofază) se induce defosforilarea laminelor, permiţându-le să polimerizeze,
fapt ce determină fuzionarea micilor vezicule asociate cu laminele B şi respectiv
formarea unei membrane nucleare interfazice normale (fig.VIII.12).

277
 Fig.VIII.12. Corelaţia dintre fosforilarea proteinelor laminare şi structura învelişului
nuclear în timpul mitozei

Implicaţii medicale. S-a constatat o legătură între mutaţiile genelor care codifică
proteinele laminei nucleare şi o serie de maladii ereditare familiale:
 Distrofia musculară Emery Dreifuss este determinată de mutaţia genei
codante pentru emerină sau mutaţia genelor pentru laminele de tip A. Boala se
caracterizează prin distrucţie musculară acompaniată de cardiomiopatie cu
tulburări de conducere şi poate determina moartea subită cardiacă.
Gena codantă pentru laminele de tip A este alterată şi în alte maladii precum:
 Lipodistrofia de tip Dunningan. Boala dubutează la pubertate şi este
caracterizată prin pierderea progresivă a ţesutului adipos în regiuni localizate ale
corpului (trunchi, membre), concomitent cu creştere depunerilor de lipide la
nivelul feţei, spatelui. Maladia se asociază cu achantozis nigricans (pigmentarea
regiunii axilare), hirsutism (pilozitate corporală excesivă) şi ovar polichistic.
 Displazia acro-mandibulară este o maladie genetică cu transmitere
autozomal recesivă, manifestată clinic prin malformaţii osoase, dismorfism
cranio-facial, lipodistrofie parţială şi îmbătrânire precoce;
 Maladia Charcot Marie Tooth este o neuropatie periferică ereditară
caracterizată prin atrofie musculară şi neuropatie senzitivă progresivă cu

278
atingere bilaterală şi simetrică a membrelor, amiotrofie şi deficit motor, abolirea
reflexelor osteotendinoase.
 Progeria sau sindromul prematur Hutchinson Gilford este o maladie genetică
rară, determinată de mutaţiile genelor LMNA care se traduce prin diminuarea
cantitativă a laminei A sau prin alterări calitative ale proteinei numită progernă.
Aceste anomalii conduc la alterarea anvelopei nucleare, perturbând funcţia
normală a celulelor şi diviziunea lor; repararea şi reînnoirea ţesuturilor va fi
alterată, ceea ce determină o îmbătrânire patologică. Boala se manifestă de la
naştere la ambele sexe, se caracterizează prin accelerarea procesului de
îmbătrânire şi conduce la deces în jurul vârstei de 15 ani.
 Lipodistrofia indusă medicamentos. Numeroase studii au demonstrat că
administrarea triplei terapii utilizată în tratamentul infecţiei HIV alterează
maturarea prolaminelor nucleare. Ca urmare, pacienţii prezintă manifestări
lipodistrofice.

2.2.1.2. Porii învelişului nuclear

La toate celulele eucariote de la Saccharomices caerevisiae (drojdia de
bere) până la om, învelişul nuclear este perforat de pori. Fiecare por este alcătuit
dintr-o structură complexă cunoscută sub numele de complexul porului nuclear
(NPC) care are o masă moleculară estimată la aproximativ 125 milioane daltoni
şi este alcătuit din mai mult de 100 de proteine diferite, aranjate într-o strictă
simetrie octogonală.
Proteinele care intră în alcătuirea NPC poartă numele de nucleoporine
(NUP). Dintre acestea numai două prezintă un domeniul transmembranar,
celelalte se asamblează în sub-complexe interacţionând între ele pentru a forma
NPC. Unele nucleoporine prezintă o secvenţă repetitivă de Phe-Gly (FG) şi au
rol predominant în transportul transmembranar. Celelalte nucleoporine au rol în
menţinerea structurii porului nuclear. Dintre acestea NUP107 şi NUP133 sunt
componente stabile ale nucleului în intefază şi participă la asamblarea precoce a
anvelopei nucleare la sfârşitul diviziunii mitotice.
Complexul porului nuclear penetrează cele 2 membrane ale învelişului
nuclear şi apare în regiunile unde membrana externă se continuă cu cea internă.
Conformaţia porului împiedică schimburile între cele două membrane ale
învelişului nuclear, dar realizează un canal de comunicare între compartimentul
nuclear şi cel citoplasmatic. În secţiune transversală, complexul porului nuclear
apare alcătuit din 3 componente (fig.VIII.13):
- componenta columnară care formează cea mai mare parte a peretelui porului;
- componenta anulară formată din 8 granule proteice care determină forma
octogonală a porului. De la nivelul acestei componente se extind spiţe spre
interiorul porului.
- componenta luminală formată dintr-o glicoproteină transmembranară care se
pare că participă la ancorarea complexului porului la membrana nucleară.

279
 Fig.VIII.13. Componentele complexului porului nuclear

Spiţele sunt conectate la 2 inele situate pe suprafaţa nucleară şi respectiv

pe suprafaţa citoplasmatică, iar ansamblul spiţe-inele este ancorat în învelişul
nuclear la locurile de contact între membranele nucleare internă şi externă. De la
cele 2 inele pornesc fibrile sau filamente proteice care pe faţa nucleară formează
o structură în formă de "coş de baschet".
Porii nucleari reprezintă aproximativ 515% din totalul suprafeţei
membranei nucleare. S-a constatat că numărul porilor este corelat cu activitatea
transcripţională a celulei. Astfel, anvelopa nucleară a unei celule somatice de
mamifer conţine 3000 – 4000 NPC, cea a ovocitelor de broască Xenopus laenis
care au o capacitate de trascripţie mai mare prezintă 60 pori/m2, însumând
aproximativ 30 milioane de complexe de pori/nucleu, în timp ce proeritrocitul
care este inactiv transcripţional, prezintă doar 3 pori/m2, în total aproximativ
150-300 pori/nucleu.
Proprietăţile transportului prin porii nucleari au fost studiate prin
injectarea de compuşi radioactivi în citosol şi examinarea ratei lor în nucleu.
Astfel, experienţele au demonstrat că porii nucleari sunt permeabili pentru ioni
şi molecule mici, inclusiv proteine cu un diametru mai mic de 9 nm ( 60kDa).
Aceste molecule difuzează pasiv prin canalele deschise (pline cu H 2O) din
complexul porului nuclear. Dar, porii nucleari permit trecerea unor
macromolecule sau complexe multimoleculare importante pentru realizarea
funcţiilor celulei. Astfel din citoplasmă sunt "importate" în nucleu enzime de
sinteză a ADN, precum şi proteine histonice care intră în alcătuirea cromatinei.
De asemenea, nucleul "exportă" în citoplasmă precursori ribozomali şi particule
ribonucleoproteice formate din complexe de ARNm şi proteine. Trecerea unor
asemenea ansambluri cu dimensiuni mult mai mari decât diametrul canalului
porului, se face datorită unui proces activ prin care proteinele specifice şi ADN-
ul sunt recunoscute şi transportate selectiv într-o singură direcţie.

280
 Fig. VIII.14. Complexul porului.
a) reconstrucţie 3D; b) şi c) imagini de microscopie electronică SEM
(după J.E.Henshaw şi R.Milligan)

Rezumând, se poate spune că porii nucleari reprezintă un important canal

de comunicare între interiorul compartimentului nuclear şi cel citoplasmatic.
Canalul prezintă proprietăţile unui filtru molecular, fiind permeabil faţă de ioni
şi molecule mici şi selectiv faţă de complexele proteice mai mari. Acest
transport selectiv este foarte specific prin prezenţa secvenţelor semnal
aminoacide din cadrul complexelor proteice ce se leagă de proteinele receptor
din complexele porilor. În acelaşi timp este un proces energodependent
responsabil de translocarea prin învelişul nuclear.

Mecanismul de transport prin porii nucleari

Fiecare complex al porului nuclear conţine cel puţin un canal apos cu un
diametru de 9 nm şi o lungime de 15 nm care este traversat în mod pasiv de
molecule hidrosolubile cu greutate moleculară mică. Moleculele cu GM mai
mică de 5000d difuzează atât de rapid, încât se poate considera că pentru ele
anvelopa nucleară prezintă o permeabilitate liberă. O proteină de 17000d
realizează traversarea între citosol şi nucleu în 2 minute, o proteină de 44000d în
30 minute, în timp ce o proteină globulară de talie mai mare de 60000d nu poate
penetra în nucleu. Proteinele cu greutăţi moleculare mari, ribozomii maturi al
căror diametru este de 30 nm, ADN polimerazele şi ARN-ul ale căror subunităţi
au o greutate moleculară de 100.000-200.000d, ca şi numeroase alte proteine se
leagă de receptori proteici specifici localizaţi în complexele porilor şi sunt
transportate în mod activ prin membrana nucleară.
După cum am arătat anterior, cu cât un nucleu prezintă o activitate de
transcripţie mai mare, cu atât numărul complexelor porilor nucleari este mai
mare. Anvelopa nucleară a unei celule de mamifer conţine 3.000-4.000 de
complexe a porilor. O celulă care sintetizează ADN trebuie să importe din
citosol 106 molecule de histone la fiecare 3 minute; aceasta înseamnă că fiecare
complex al porului trebuie să transporte în medie 100 de molecule de histone

281
într-un minut. De asemeni, dacă celula creşte repede, fiecare complex al porului
trebuie să vehiculeze spre citosol aproximativ 6 subunităţi ribozomale mari şi
mici nou formate într-un minut.
Transportul proteinelor nucleare este selectiv şi se realizează cu
participarea unor semnale de localizare nucleară (NLS). Semnalul de localizare
nucleară poate fi localizat oriunde pe secvenţa de aminoacizi, el variază de la o
proteină nucleară la alta, dar în general este format dintr-o secvenţă scurtă de 4-8
aminoacizi bogaţi în lizină, arginină, prolină. Există de asemenea semnale de
export nuclear sau NES (Nuclear Export Signal).
Transportul nuclear activ presupune următoarele etape:
a) Fixarea proteinelor NLS sau NES la NPC.
Această etapă este independentă de energie şi temperatură şi se realizează prin
intermediul a două mari familii proteice: proteinele RanGTP şi karioferinele α şi
β. Karioferinele formează trei clase de proteine: exportine, importine şi
transortine. În prezenţa Ran exportinele fixează transportorul, în rimp ce
importinele îl relaxează. Transportinele sunt mai puţin influenţate de Ran.
Karioferinele sunt capabile să recunoscă proteinele ce prezintă pe suprafaţa lor
semnalele de localizare nucleară sau de export nuclear. Transportul presupune
formarea unui complex alcătuit din cele două subunităţi ale karioferinelor şi
nucleoporine: subunitatea α ataşază NLS sau NES determinând creşterea
afinităţii acesteia pentru subunitatea β; unirea subunităţilor α şi β a karioferinelor
permite ataşare sevenţelor repetitive FG ale nucleoporinelor şi astfel, complexul
de transport odată format poate pătrunde prin porul nuclear.
b) Transportul moleculelor prin porii nucleari şi disocierea complexului de
transport.
Importul presupune ataşarea karioferinelor, a NLS şi a nucleoporinelor
FG cu formarea complexului transportor care odată ajuns în nucleu se disociază
printr-un mecanism alosteric determinat de legarea RanGTP la subunitatea β a
karioferinelor (fig.VIII.15.).

Fig.VIII.15. Dinamica moleculară a importului nuclear (după Nehrabass)

Formarea complexului de export se realizează prin fixarea exportinei la

secvenţa NES a proteinei transportate şi la secvenţele FG a nucleoporinelor, în

282
prezenţa RanGTP. Acesta traversează porul nuclear şi odată ajums în citoplasmă
se disociază, responsabil de disociere fiind RanGDP (fig. VIII.16).

Fig. 16.Dinamica moleculară a exportului nuclear (după Nehrabass)

Transportul nuclear este deci o suită de importuri şi exporturi de proteine

guvernate de gradientul RanGTP, acesta găsindu-se în concentraţie mai mare în
nucleu şi mai mică în citoplasmă. Concentraţia RanGTP în nucleu este
menţinută prin intervenţia unei enzime RCCI sau RanGEF care converteşte
RanGDP în RanGTP, pe când în citoplasmă RanGTP este transformat în
RanGDP sub acţiunea enzimei RanGAP (fig.VIII.17).

Fig.VIII.17. Distribuţia asimetrică a RanGTP la nivelul NPC (după Nehrabass)

2.2.1.3. Compoziţia chimică a învelişului nuclear.

Anvelopa nucleară face parte din ansamblul sistemelor membranare
celulare şi este formată din 30% lipide, 65% proteine (majoritatea
glicoproteine), 4% ARN şi 1% ADN. Proporţia crescută a proteinelor în raport
cu lipidele se datorează prezenţei laminei nucleare şi a NPC. Prezenţa ADN-
ului se datorează heterocromatinei care se ataşează la lamina nucleară, pe cînd
ARN-ul poate fi localizat la nivelul porilor nucleari sau poate fi asociat cu
proteine specifice. Arhitectura moleculară a acestor membrane este
asemănătoare cu cea a reticulului endoplasmic, enzimele şi citocromii fiind
plonjate în dublul strat lipidic.

283
2.2.1.4. Rolul fiziologic al învelişului nuclear
 Schimburile nucleo-citoplasmatice
Principalul rol al învelişului nuclear este reprezentat de transportul de ioni şi
molecule între compartimentul nuclear şi cel citoplasmatic, transport care se
desfăşoară prin intermediul porilor nucleari. Schimburile nucleo-citoplasmatice
sunt esenţiale pentru viaţa celulei, deoarece:
- sinteza acizilor nucleici se desfăşoară în nucleu şi necesită importul
nuclear al tuturor factorilor care participă la aceste mecanisme şi care
sunt sintetizaţi în citoplasmă: componente nucleotidice, enzime, factori
de transcripţie, ATP, proteine histonice şi nonhistonice care intră în
alcătuirea cromozomilor, complexe ribonucleoproteice care participă la
formarea precursorilor ribozomali.
- biosinteza proteică se desfăşoară în citoplasmă şi necesită exportul
nuclear al tuturor tipurilor de ARN şi a subunităţilor ribozomale
(fig.VIII.18).
 Participarea la realizarea reacţiilor metabolice
Fiind o formă particulară de reticul endoplasmic, membrana nucleară
prezintă un echipament enzimatic asemănător cu al acestuia şi realizează reacţii
metabolice cvasiidentice:
- elongarea şi desaturarea acizilor graşi, biosinteza fosfolipidelor şi
colesterolului, glicozilarea lipidelor şi proteinelor, detoxifiere.
- poliribozomii ataşaţi la membrana externă sintetizează lanţuri
polipeptidice care vor fi apoi inserate în bistratul lipidic sau vor fi
transferate în spaţiul perinuclear.
- în unele tipuri celulare, membrana nucleară externă formează prin
înmugurire vezicule de tranziţie prin a căror fuziune se formează saci
golgieni.

2.2.1.5. Biogeneza învelişului nuclear

Învelişul nuclear este o structură prezentă pe perioada interfazei.
Membranele se fragmentează până la dispariţie în premetafază şi se refac
progresiv pe parcursul interfazei. După cum am prezentat anterior, învelişul
nuclear este o formă particulară de reticul endoplasmic, ceea ce explică
fragmentarea şi refacerea sa rapidă. Ca şi în cazul celorlalte membrane,
constituenţii lipidici şi proteici se află într-un echilibru dinamic; viteza de
reînnoire este la fel de mare ca şi în cazul constituenţilor reticulului.
Fosfolipidele membranei interne se reînnoiesc mai repede decât cele ale
membranei externe. Biogeneza anvelopei nucleare are loc în telofază cu
participarea reticulului, a laminei nucleare, precum şi a nucleoproteinelor NUP
107 şi NUP 133.

284
 Fig.VIII.18. Rolul învelişului nuclear în schimburile efectuate între nucleu şi
citoplasmă

2.2.2. Matricea nucleară sau nucleoplasma

Reprezintă partea nucleului aparent lipsită de structură în microscopie
optică şi electronică, în care plonjează cromatina şi nucleolii. Din punct de
vedere biochimic, matricea nucleară este definită ca o structură care conţine
10% din totalul proteinelor nucleare, 30% din ARN-ul nuclear, 1-3% din totalul
ADN-ului şi 3% din fosfolipidele nucleare. Studiul matricei nucleare în
microscopie elecronică arată că ea cuprinde în principal elemente fibrilare care
stabilesc legături cu proteinele din alcătuirea porilor şi laminele nucleare.
Organizarea moleculară a matricei nucleare cuprinde două componente:
 o componentă stabilă reprezentată de o reţea fibroasă de natură proteică
care menţine forma nucleului. Se poate aprecia că aceasta este o reţea
structurală cu rol analog citoscheletului celular. Proteinele structurale ale

285
 matricei nucleare sunt reprezentate de nucleoplasmină şi proteine
nonhistonice. Proteinele nonhistonice sunt heterogene ca masă
moleculară (GM de 10-30 kda), dar şi din punct de vedere chimic, fiind
acide, neutre sau bazice.
 o componentă labilă reprezentată de apă, ioni, ATP şi enzime de tipul
nucleaze, ADN şi ARN-polimeraze şi proteinkinaze. Conţinutul în ATP
al nucleului este mai mare decât cel al citoplasmei. Ionii cei mai
abundenţi sunt Ca2+, Mg2+, Na+, K+. Există diferenţe între concentraţiile
de Na+ şi K+ în nucleu faţă de citoplasmă, Na+ se găseşte în concentraţie
mai mică, iar K+ în concentraţie mai mare decât în citoplasmă.
Contractilitatea matricei nucleare este dependentă de cationii bivalenţi
Ca+ şi Mg2+. Prezentând contractilitate, matricea nucleară este o structură
dinamică.
Funcţia matricei nucleare este neclară, cu toate că a fost definită din punct
de vedere structural şi biochimic. Probabil că rolul ei cel mai important ar fi să
asigure organizarea şi structura compartimentului nuclear intern. ADN-ul
multiplicat şi componentele enzimatice necesare sintezei ADN-ului sunt asociate
cu matricea, ceea ce sugerează rolul matricei în organizarea aparatului de
multiplicare al ADN.

2.2.3. Cromatina
2.2.3.1. Clasificarea cromatinei
În interfază, cromatina este forma relaxată, desfăşurată a cromozomilor. În
timpul diviziunii celulare, cromatina se reorganizează, se condensează luând
aspectul caracteristic cromozomilor.
În funcţie de starea de condensare şi rolul îndeplinit pe parcursul interfazei,
cromatina se clasifică în :
 eucromatina, forma relaxată, activă din punct de vedere transcripţional;
gradul scăzut de spiralizare permite transcripţia informaţiei genetice pe
ARN ceea ce va conduce la sinteza proteinelor. În microscopia optică se
colorează slab bazofil, tinctorialitatea redusă se datorează gradului scăzut
de spiralizare. Predomină în nucleii celulelor tinere cu intensă activitate
metabolică, numiţi nuclei eucromatici. În microscopia electronică are
aspect fin granular.
Eucromatina cuprinde genele care codifică sinteza proteinelor
responsabile de structura şi funcţia tipului celular respectiv în diferite
perioade de activitate metabolică. Se subclasifică în :
a) eucromatina activă reprezentată de zonele care codifică proteinele care
asigură structura şi funcţia (viaţa bazală) celulei;
b) eucromatina permisivă reprezenată de zonele care codifică proteine
sintetizate ca răspuns celular la semnale modulatoare. Această fracţiune a
eucromatinei nu este în permanenţă activă, dar poate fi activată de către
mesageri (ex.hormoni).

286
 heterocromatina, cromatina înalt condensată şi inactivă din punct de
vedere transcripţional. Datorită gradului ridicat de spiralizare,
heterocromatina nu permite copierea mesajului pe ARN şi deci nu va
conduce la sinteza proteinelor pe care le codifică. Ea reprezintă
aproximativ 90% din cromatina nucleară. În microscopia optică se
colorează intens bazofil datorită gradului crescut de spiralizare şi se
prezintă sub formă de mase neregulate ataşate foiţei interne a membranei
nucleare sau ataşate nucleolului. Se găseşte în cantitate crescută în nucleii
celulelor îmbătrânite cu activitate metabolică redusă. Datorită gradului
crescut de tinctorialitate, aceştia poartă numele de nuclei hipercromi sau
picnotici. În microscopia electronică apare sub formă de grunji de aspect
neregulat, electronodenşi.
În funcţie de rolul îndeplinit în formarea cromozomilor, heterocromatina
se subclasifică în:
a) heterocromatina constitutivă este condensată în permanenţă pe
parcursul interfazei. În mitoză intră în alcătuirea celor 22 de perechi de
cromozomi autozomi şi se localizează în jurul centromerilor şi la
telomere.
b) heterocromatină facultativă este condensată pe perioada interfazei
numai în anumite tipuri celulare şi pe perioade restrânse ale dezvoltării
celulare. Genele care aparţin acestei fracţiuni de cromatină nu se exprimă
decât în cazul în care are loc despiralizarea, cu transformarea
heterocromatinei în eucromatină.
Din heterocromatina facultativă face parte formaţiunea descrisă de Barr şi
Bertram (1949) sub denumirea de cromatină sexuală sau corpuscul Barr.
Cromatina sexuală este prezentă în 20% din celulele sexului feminin şi în
mod normal lipseşte la sexul masculin. Ea reprezintă o
heterocromatinizare interfazică a unuia din cromozomii X care devine
inactiv din punct de vedere genetic; inactivarea se produce în a 14-15 zi
de la fecundaţie la embrionul de sex feminin. Cromatina Barr se poate
pune în evidenţă în celulele mucoasei bucale unde apare de formă
lenticulară, ataşat de membrana internă a nucleului, în neuroni unde este
ataşat nucleolului şi în polimorfonuclearele neutrofile, unde are forma
unui "băţ de tobă" (drumstick) ataşat de unul dintre lobii nucleului
(fig.VIII.19). Evidenţierea corpusculului Barr (de regulă pe frotiul de
sânge) este utilizată în orientarea diagnosticului anomaliilor
cromozomiale numerice gonozomale de tip sindrom Turner (45,X0),
sindrom triploX (47,XXX) şi sindrom Klinefelter (47,XXY). Diagnosticul
de certitudine necesită efectuarea cariotipului.
Caracteristica sexului masculin o reprezintă cromozomul Y. Acesta poate
fi evidenţiat prin microscopie de fluorescenţă, după colorare cu quinacrină
sub forma unui corpuscul intens fluorescent numit şi corpuscul F

287
 (fluorescent). A fost descoperit de Pearson în 1970 şi este utilizat în
diagnosticul anomaliilor cromozomiale legate de cromozomul Y.

Fig.VIII.19. Evidenţierea corpusculului Barr în diferite tipuri celulare

2.2.3.2. Organizare moleculară

Nucleul conţine aproape toată informaţia genetică sub formă de ADN.
După cum s-a prezentat anterior, ADN este format din 4 nucleotide: 2 conţin
baze purinice cu o structură inelară dublă (adenină şi guanină), iar 2 conţin baze
pirimidinice cu o structură inelară simplă (timină şi citozină). Structura de bază
a ADN, dedusă în 1953 de Watson şi Crick este formată din 2 lanţuri
polinucleotidice care stabilesc legături de hidrogen între adenină şi timină
(perechea A-T) şi între guanină şi citozina (perechea G-C). Cele 2 catene sunt
antiparalele, complementare şi răsucite, formând un dublu helix cu un diametru
de 2 nm. Nucleotidele nu sunt aranjate la întâmplare, ci în aşa fel încât trei litere
să formeze un „cuvânt” care să semnifice un aminoacid; astfel informaţia
genetică este conţinută în aranjamentul liniar specific al bazelor azotate. Fiecare
„cuvânt” reprezintă o unitate informaţională a codului genetic şi poartă numele
generic de codon (fig.VIII.19).
ADN cromozomial asociat cu proteinele nucleare şi resturi de ARN
formează cromatina. Din punct de vedere biochimic, proteinele asociate ADN se
clasifică în proteine histonice şi proteine nonhistonice.
Încă din 1960 se cunoaşte faptul că, în timp ce conţinutul în ARN şi
proteine nonhistonice prezintă un raport variabil de la un tip celular la altul,
histonele şi ADN-ul prezintă un raport fix de 1/1.
 Proteinele nonhistonice sunt o clasă heterogenă de polipeptide care
cuprinde proteine structurale care intră în structura cromozomilor, proteine
reglatoare implicate în reglarea genelor şi enzime de tipul ARN polimeraze
şi ADN polimeraze.
 Proteinele histonice se găsesc doar în celulele eucariote şi sunt cele mai
numeroase proteine din nucleu. Au o greutate moleculară mică de 10-20 Kd
şi sunt bogate în arginină şi lizină. Aceşti aminoacizi conferă proteinelor
histonie o sarcină puternic pozitivă şi un caracter bazic şi le permite astfel

288
 realizarea de legături strânse cu moleculele de ADN care au un caracter
acid şi o sarcină negativă (tabel VIII.II). Există 5 tipuri de histone notate
H1, H2A, H2B, H3 şi H4. Proteinele histonice H1 sunt diferite de la o specie la
alta precum şi de la un ţesut la altul şi sunt ultimele apărute pe scara
filogenetică. Histonele H2A, H2B, H3 şi H4 sunt foarte similare la specii
diferite, motiv pentru care sunt considerate printre cele mai conservate
proteine cunoscute. H2A şi H2B au un conţinut ridicat de lizină, iar H3 şi H4
de arginină. Histonele H2A, H2B, H3 şi H4 sunt denumite histone
nucleozomale, deoarece sunt responsabile de organizarea unităţii de bază a
cromatinei, numită nucleozom.

Fig.VIII.19. Relaţia
dintre detaliile
moleculare ale
codului genetic
conţinut în ADN
şi cromozom

Masa Număr de Tipuri de a.a. Specificitate

Tipul
moleculară aminoacizi Lizină Arginină de specie
H1 20000 220 Da
+++
H2A 14000 129 Nu
++
H2B 13800 125 Nu
++
H3 15300 135 +++ Nu
H4 11300 102 +++ Nu

Tabel VIII.II. Principalele caracteristici ale histonelor

289
2.2.3.3. Organizarea supramoleculară a cromatinei - Nucleozomul
Nucleozomul este unitatea de bază a cromatinei şi prin repetare formează
structura filamentului de cromatină, conferind aspectul de „mărgele pe sârmă”
observat în microscopie electronică.

Fig.VIII.20. Schema de
organizare
supramoleculară a
nucleozomului. Detalierea
componentelor
moleculare
(după Alberts)

Nucleozomul este format dintr-un miez proteic numit octamer pe care se

dispune o dublă spiră de ADN dublu catenar.
- octamerul poartă această denumire deoarece este format din 8 molecule,
câte două din fiecare din proteinele histonice H2A, H2B, H3, H4. Histona H1
este implicată în legarea nucleozomilor.

290
 - lungimea ADN-ului care înconjoară octamerul este de 146 de perechi de
nucleotide, iar a filamentului total de ADN din alcătuirea nucleozomului,
de aproximativ 200 perechi de nucleotide (fig.VIII.20).
Microscopia electronică a demonstrat că în celulele vii, cromatina adoptă
rareori forma despiralizată de „mărgele pe sârmă” cu o grosime a filamentului
de 11 nm (similară cu înălţimea nucleozomului). Cea mai mare parte a
filamentelor de cromatină au o grosime de 30 nm, modul de dispunere al
nucleozomilor nefiind încă cunoscut. Totuşi, din multele modele propuse,
modelul „în zig-zag” este considerat cel mai coerent la ora actuală
(fig.VIII.21a). Mai mult, se consideră că modelul „în zig-zag” are un aspect
dinamic, modificându-se în permanenţă datorită acţiunii proteinelor ataşate
ADN-ului de legătură intercromozomială (fig.VIII.21.b).

Fig.VIII.21.Modelul în „zig-zag” al dispunerii nucleozomilor în cadrul fibrei de 30 nm

a) diferite modele propuse ale fibrei de cromatină de 30 nm;
b) localizarea proteinelor de legătură a secvenţelor de ADN care par să fie
responsabile de variaţia dispunerii nucleozomilor

2.2.4. Nucleolul

Nucleolul este un organit nuclear prezent în toate celulele eucariote cu

excepţia primelor blastomere care nu realizează biosinteză proteică, deoarece
funcţiile vitale le sunt asigurate de proteinele vitelusului formativ asigurat de
ovocit. A fost evidenţiat încă din 1836 prin tehnici de microscopie optică, dar
rolul său în sinteza precursorilor ribozomali a fost dovedit abia în 1960.
Nucleolul este prezent pe întreaga perioadă a interfazei; se fragmentează
până la dispariţie în premetafază şi se reface în telofază ca şi component al
nucleului celulelor fiice.

291
2.2.4.1. Morfologie
În microscopia optică, pe preparatele proaspete, nucleolul apare sub forma
unui corpuscul refringent, rotund-ovalar. Pe preparatele fixate, datorită
încărcăturii acide, se colorează intens bazofil (albastru de toluidină) sau intens
argentofil (impregnare argentică-metoda Cajal).
Numărul nucleolilor este în raport direct cu gradul de ploidie, în
majoritatea celulelor umane somatice (diploide) există 1-2 nucleoli. În celulele
maligne care sunt caracterizate de poliploidie numărul nucleolilor poate ajunge
la 10-12. Dimensiunea nucleolului se încadrează de regulă între 1-7
(aproximativ 1/3 din volumul nucleului). Talia nucleolilor variază în funcţie de
specie, tipul celular şi starea funcţională a celulei deoarece ea reflectă activitatea
nucleolului, deci numărul de ribozomi produşi într-un anumit moment
funcţional. Poziţionarea în nucleu este de regulă centrală, dar poate fi şi
excentrică, chiar periferică în funcţie de momentul funcţional (fig.VIII.22).

Fig.12. Imagini de microscopie electronică de transmisie ale nucleului şi nucleolului

unui fibroblast uman. Nucleul în interfază (stg); componentele nucleolui (dr.)
(după E.G.Jordan şi J.McGovern)

2.2.4.2. Ultrastructură
Nucleolul nu rezintă o membrană proprie. Din punct de vedere
ultrastructural sunt descrise 4 componente:
- centru fibrilar;
- componenta fibrilară densă formată din ADN cromozomial care joacă rol de
organizator nucleolar. Genele ribozomale sunt grupate în regiuni
cromozomiale numite organizatori nucleolari sau NOR (nucleolar organiser

292
 region). Numărul genelor ribozomale variază, fiind în jur de câteve sute la
mamifere; la om există aproximativ 400 de cópii. În timpul mitozei,
materialul genetic nucleolar este antrenat în spiralizarea cromozomilor şi
aceste gene se dispun la nivelul constricţiilor secundare ale cromozomilor din
perechile 13, 14, 15, 21, 22. Numele de „organizatori nucleolari” provine din
faptul că în telofază, odată cu despiralizarea cromozomilor, ele participă la
reorganizarea nucleolilor în nucleii celulelor fiice.
- componenta granulară dominantă din punct de vedere cantitativ,
reprezentată de precursorii ARN-urilor ribozomale, ARN-uri ribozomale
mature, subunităţi proteo-ribozomale ;
- componenta amorfă care umple spaţiul dintre celelalte componente.

2.2.4.3. Organizarea moleculară.

Datorită concentraţiei mari de substanţă uscată, nucleolul este considerat a
fi cea mai densă structură celulară. Principalele componente moleculare din
greutatea uscată a nucleolului sunt reprezentate de: ADN-3%, ARN-7%,
proteine-90%. ADN-ul este reprezentat de centrul fibrilar şi organizatorii
nucleolari care pătrund ca nişte bucle în nucleol. ARN-ul este în principal
reprezentat de ARN ribozomal aflat în diferite faze de maturare. Proteinele
nucleolare sunt reprezentate de proteine ribozomale, precum şi de enzime care
participă la sinteza şi maturarea ARN-urilor ribozomale.

2.2.4.4. Rolul nucleolului

Rolul esenţial al nucleolului este biogeneza ribozomilor. În nucleol se
sintetizează tipurile de ARN ribozomal care participă la formarea subunităţilor
ribozomale. Aceşti precursori ribozomali se asociază cu proteinele ribozomale,
trec prin porii nucleari în citoplasmă unde se maturează, formându-se ribozomii
capabili de sinteza proteică.
Transcripţia genelor ribozomale este iniţiată la nivelul joncţiunii dintre
centrul fibrilar şi componenta fibrilară densă. Se formează precursorul ARNr 45
S de la care porneşte un proces de maturare biochimică care conduce la
formarea a trei tipuri de ARNr: ARNr 18S, ARNr 28S şi ARNr 5,8S
(fig.VIII.23). La formarea ribozomilor participă şi un ARNr 5S care se
sintetizează în nucleu. Moleculele de ARNr formează complexe
ribonucleoproteice cu un mare număr de proteine sintetizate în citoplasmă şi
importate apoi în nucleu. Maturarea ribozomilor are loc în citoplasmă pe măsură
ce subunităţile ribozomale sunt transferate. La eucariote, subunitatea mare
ribozomală (60S) este formată din complexele ribonucleoproteice care conţin
ARNr 18 S, 28 S şi 5,8 S şi 49 de tipuri de proteine ribozomale, iar subunitatea
mică (40S) din complexele ribonucleoproteice cu ARNr 18S şi 33 de tipuri de
proteine ribozomale.

293
 Fig. VIII.23. Rolul nucleolului în sinteza ribozomilor.
Schema sintezei ARNr în nucleol, transportul lor în nucleu şi apoi în citoplasmă,
asamblarea subunităţilor ribozomale 60S şi 40S

2.2.4.5. Factori care influenţează activitatea nucleolului

a) substanţe inhibitoare:
Substanţele inhibitoare determină inactivitatea nucleolară prin hipotrofia
nucleolară, vacuolizarea şi fragmentarea acestuia. Deoarece inhibă activitatea
nucleolului şi prin această inhibă funcţiile vitale celulare (biosinteza proteică),
unele dintre ele sunt utilizate în tratamentul anticanceros:
- agenţi fizici: căldura, razele X, UV;
- agenţi chimici: actinomicina D, fluorouracilul;
- toxine microbiene.
b) substanţe stimulatoare:
- thioacetamida, phitohemaglutinina, pilocarpina;
- infecţii virale cu adenovirusuri.

294
2.3. FUNCŢIILE NUCLEULUI INTERFAZIC

Pe parcursul interfazei, nucleul poartă denumirea de „nucleu metabolic”

deoarece supraveghează şi coordonează activitatea metabolică a celulei. Pentru
aceasta, el prezintă o ultrastructură adaptată funcţiei de stocare, dublare şi
copiere a informaţiei genetice, precum şi funcţiei de comunicare cu citoplasma.
Am prezentat în numeroase rânduri faptul că proteinele participă la
organizarea tuturor structurilor celulare şi la realizarea tuturor funcţiilor celulare.
Fără proteine viaţa nu poate exista. De altfel, începutul vieţii pe planetă este
considerat a fi momentul apariţiei primilor aminoacizi. Pe de altă parte, ştim că
„celulele” sunt acele forme de existenţă ale lumii vii capabile de metabolism,
autoreglare şi diviziune. Fiecare dintre aceste funcţii se realizează cu
participarea proteinelor. De aici rezultă faptul că pe perioada întregii sale vieţi,
celula are două deziderate importante: producerea de proteine şi pregătirea şi
realizarea diviziunii. Mecanismul care asigură realizarea acestor deziderate se
realizează în etape succesive şi a fost denumit „dogma centrală a biologiei
moleculare” sau simplu „calea metabolică de la ADN la proteine”. Etapele de
realizare a transmiterii informaţiei sunt în ordine: replicarea (duplicarea ADN),
transcripţia (sinteza ARN) şi translaţia (sinteza proteinelor) (fig.VIII.24).

Fig.VIII.24. Dogma centrală a biologiei moleculare

295
2.3.1. REPLICAREA (DUPLICAREA ADN)

O primă abordare a mecanismului replicării ADN a fost realizată de

studiile lui Chargaff în legătură cu compoziţia bazelor azotate. În procesul
analizării moleculelor de ADN provenind de la o varietate largă de organisme,
Chargaff a descoperit un model remarcabil: bazele adenină şi timină au fost
găsite întotdeauna ca fiind în cantităţi egale, la fel ca şi bazele citozină şi
guanină. Acest model a devenit cunoscut ca „regula lui Chargaff”.
Deşi Chargaff a intuit că această regularitate trebuie să reflecte o
proprietate fundamentală a ADN-ului, nu a descoperit importanţa sa exactă.
Importanţa relaţiilor dintre adenină şi timină, citozină şi guanină a devenit
evidentă în 1953 când Watson şi Crick au publicat un model bidimensional al
structurii ADN. Acest model s-a bazat pe analiza ADN prin difracţie în raze X
realizată de Franklin şi Wilkins; ei au sugerat lui Watson şi Crick aranjamentul
molecular al ADN în spirală sau helix. Watson şi Crick au descoperit că cele
două catene din helixul de ADN pot fi ţinute împreună prin legături de hidrogen
între bazele azotate a celor două catene opuse. În acest ADN dublu helix
capetele zaharidice fosfate ale celor două catene au polaritate opusă, una fiind
orientată în direcţia 5'→3' şi cealaltă în direcţia 3'→5'. Bazele azotate din cele
două catene sunt orientate spre interiorul moleculei de ADN şi astfel pot
interacţiona între ele. Cea mai remarcabilă trăsătură a acestui model a fost
descoperirea că legăturile de hidrogen care stabilizează helixul se pot realiza
între adenina dintr-un lanţ şi timina din celălalt sau între citozină şi guanină.
Deoarece secvenţa bazelor dintr-un lanţ determină secvenţa lanţului opus, cele
două lanţuri sunt complementare. Cea mai profundă implicaţie a modelului lui
Watson şi Crick a fost aceea că a dovedit o explicare moleculară simplă a
capacităţii celulelor de a-şi duplica informaţia genetică. S-a evidenţiat că din
cele două lanţuri de ADN, fiecare poate servi ca matriţă pentru copierea lanţului
opus pe baza complementarităţii bazelor azotate. Deoarece fiecare moleculă de
ADN sintetizată prin acest mecanism conţine o catenă veche de ADN şi una nou
sintetizată, procesul a fost denumit replicare semiconservativă.

Mecanismul replicării se realizează în etape succesive şi necesită prezenţa unui

aparat enzimatic specializat.
1. Iniţierea sintezei are loc într-un punct specific din molecula de ADN numit
origine care va conduce la sinteza unui replicon. La procariote există o singură
origine şi un singur replicon, la eucariote există mii de origini şi mii de
repliconi. Originea replicării este reprezentată de o secvenţă specifică de
nucleotide numită secvenţă de replicare autonomă sau ARS (autonomus
replication sequence).
2. Sinteza începe prin separarea catenelor ADN parental şi formarea furcii de
replicare, numită astfel datorită formei în Y. Molecula de ADN este foarte
subţire şi astfel separarea helixului nu va întâmpina nici o rezistenţă de frecare.

296
În plus, legăturile de hidrogen care stabilizează molecula sunt foarte slabe astfel
încât energia necesară separării este practic neglijabilă. Sinteza noilor catene are
loc bidirecţional, începând dintr-o singură origine cu formarea a două furci de
replicare în direcţii opuse faţă de origine.
3. Sinteza noilor catene este realizată de ADN polimerază care foloseşte ca
matriţe catenele vechi. ADN polimeraza are rolul de a adauga nucleotidul la
gruparea OH-3' a dezoxiribozei. Sinteza noilor catene are loc într-o singură
direcţie 5'→3' din acest motiv, noua catenă 5'→3' se sintetizează continuu şi este
denumită catenă prioritară (leading), iar catena 3'→5' este sintetizată
discontinuu şi mai încet fiind denumită catena tardivă (lagging). În cazul
catenei tardive, viteza de sinteză este încetinită deoarece ADN polimeraza
trebuie să sintetizeze fragmente tot în direcţia 5'→3'. Aceste fragmente sunt
numite fragmentele Okazaki şi au o lungime de 2000 nucleotide la procariote şi
100-200 nucleotide la eucariote (fig.VIII.25).

Aparatul replicării
Replicarea ADN implică un număr mare de enzime dar şi proteine care nu
prezintă activitate enzimatică. Enzimele şi proteinele implicate în replicare
formează o structură multiproteică numită replizom care se asamblează la
nivelul furcii de replicare numai în momentul iniţierii sintezei ADN.
1. Primozomul este un complex enzimatic care se deplasează de-a lungul furcii,
separă cele două lanţuri şi ataşează primerii de ARN pentru sinteza fragmentelor
Okazaki ale catenei tardive. Este format din:
- ADN helicazele separă catenele dublului helix şi continuă să se
deplaseze pe o singură catenă (fig.VIII.26). Existînd două catene cu orientări
diferite vor exista şi două helicaze care desfac catenele din dublul helix.
- ADN primaza iniţiază sinteza de ADN prin ataşarea unor secvenţe
scurte de ARN, formate din 5-8 ribonucleotide numite primeri.
2. ADN polimerazele. Enzimele cu rol în sinteza noilor catene pe catenele
parentale (template) sunt ADN polimerazele. La procariote au fost denumite
ADN polimeraza I, II, III, iar la eucariote α,β,γ. La eucariote ADN polimeraza α
se deplasează în direcţia 5'→3' şi ataşează nucleotidele în mod continuu pe
catena prioritară şi discontinuu (fragmentele Okazaki) pe catena tardivă. Pe
lângă activitatea sintetică, ADN polimeraza are două subunităţi cu activitate
nucleazică:
a) După ce a avut loc sinteza fragmentelor Okazaki, ADN polimeraza
digeră primerii de ARN şi îi înlocuieşte cu dezoxinucleotide complementare.
b) ADN polimeraza are şi rolul de a corecta erorile mecanismului
replicării care pot apare în molecula de ADN prin introducerea unei baze
necomplementare.
3. ADN ligaza. După ce fragmentele Okazaki au fost sintetizate şi primerii lor
digeraţi, ADN ligaza uneşte fragmentele şi realizează continuitatea catenei
tardive.

297
4. Proteinele SSB (single strand DNA binding) sunt proteine care se leagă de
ADN monocatenar şi au rolul de a stabiliza catenele de ADN în regiunile
desfăcute şi de a împiedica refacerea structurii dublu catenare, favorizând astfel
funcţia de matriţă a catenelor. Ele fac parte din categoria proteinelor auxiliare
(chaperone proteins).

Fig.VIII.25. Replicarea ADN-ului în direcţia 5’-3’.

Fig.VIII.26. Enzimele şi proteinele implicate în replicarea ADN-ului

Sistemele de corectare postreplicativă

Replicarea are loc cu viteză mare de polimerizare: 1000 perechi de
nucleotide/s la bacterii şi 100 perechi de nucleotide/s la eucariote. Acest lucru
poate conduce la apariţia a numeroase erori de replicare care, de regulă, sunt
corectate de sisteme de corectare postreplicativă numite şi mecanisme care
asigură fidelitatea replicării.
Sistemele de corectare postreplicativă acţionează secvenţial (fig.VIII.26):
a) selecţia nucleotidelor pentru formarea perechilor de baze complementare
este asigurată de eficienţa ADN polimerazei; în cazul în care selecţia
nucleotidelor a fost punctual alterată şi nucleotidul inserat nu este
complementar, intervine următorul sistem de corectare.

298
 b) recunoaşterea bazei incorecte şi eliminarea ei de către exonucleaza 3'-5'.
Înlocuirea regiunii excizate cu secvenţa corectă este realizată de ADN
polimerază.
c) unirea fragmentelor cu restabilirea continuităţii catenei este realizată de
ADN ligază.

Fig.VIII.26. Schema
generală a sistemului
postreplicativ de reparare

2.3.2. TRANSCRIPŢIA (SINTEZA ARN)

ADN stochează informaţia genetică a celulei, dar fiind macromolecule cu

GM 106-109 d nu pot depăşi bariera realizată de învelişul nuclear. Transmiterea
informaţiei de la nivelul genei (nucleu) la sediul sintezei proteice (citoplasmă)
presupune un sistem de transport al informaţiei. Transmiterea mesajului genetic
de la ADN spre sinteza proteică trece prin etapele de transcripţie (transcrierea
informaţiei de la ADN prin sinteza moleculelor de ARNm) şi translaţie
(traducerea informaţiei de la ARNm la proteină, cu participarea ARNt).
La procariote, transcripţia şi translaţia sunt cuplate spaţial şi temporal
(ambele se desfăşoară în citoplasmă), în timp ce la eucariote aceste procese sunt
separate spaţial şi temporal (transcripţia are loc în nucleu, iar translaţia în
citoplasmă) (fig.VIII.27). Transcripţia ADN-ului se desfăşoară pe toată perioada
interfazei şi este blocată în mitoză.

Fig.VIII.27. Locul de derulare al transcripţiei şi translaţiei la PK (a) şi EK (b)

299
Aparatul transcripţiei
Procesul de transcripţie este realizat de enzime specifice numite ARN-
polimeraze. La procariote există o singură ARN-polimerază care este
responsabilă pentru sinteza celor trei tipuri de ARN, pe când la eucariote au fost
descrise trei tipuri de ARN-polimeraze implicate în transcriere:
- ARN-polimeraza I se găseşte în nucleol şi catalizează sinteza ARNr;
- ARN-polimeraza II se găseşte în nucleu şi participă la sinteza ARNm;
- ARN-polimeraza III se găseşte în nucleu şi sintetizează ARNt şi
unităţile ribozomale 5S, 18S şi 28S.
Pe lângă ARN-polimeraze, în procesul transcripţiei sunt implicate
numeroase proteine auxiliare (factori de transcripţie), proteine reglatoare
(reglează desfăşurarea procesului), precum şi o serie de elemente de control ale
transcripţiei care se găsesc în structura ADN-ului.

Etapele transcripţiei
Deoarece transcripţia are loc numai în direcţia 5′→3′, numai una din cele
două catene de ADN va acţiona ca matriţă pentru ribonucleotidele care se vor
ataşa conform principiului complementarităţii şi vor forma ARN-ul nou
sintetizat.
1. Etapa de iniţiere cuprinde recunoaşterea de către ARN-polimerază a
genei care trebuie transcrisă, precum şi a locului din care începe copierea
informaţiei, numit situs start sau promotor. Promotorul reprezintă o
secvenţă din ADN care conţine informaţia pentru iniţierea sintezei ARN
şi stabileşte care din cele două catene de ADN va fi transcrisă. Secvenţa
de recunoaştere a acestui promotor este regiunea „TATA box“ (secvenţă
în care alternează timina cu adenina). După legarea ARN-polimerazei la
promotor are loc desfacerea dublului helix al ADN, secvenţele de
nucleotide fiind astfel expuse (fig.VIII.28).
2. Etapa de elongaţie în care ARN polimeraza înaintează despiralizând
helixul ADN şi expunând succesiv alte baze pentru „citire”. Astfel, lanţul
de ARN se extinde cu câte un nucleotid în sens 5'→3'. Ansamblul format
de porţiunea de ADN aflat în transcriere şi moleculele de ARN ataşate de
genă poartă numele de „unitate de transcriere” şi apare la microscopul
electronic ca o frunză de ferigă (fig.VIII.29).
3. Etapa de terminare. Sinteza ARN încetează în momentul în care ARN
polimeraza întâlneşte semnalul de terminare (stop). Ea se desprinde de pe
ADN, eliberând în acelaşi timp şi molecula de ARN transcrisă. ADN-ul se
reface sub formă de dublu helix.

300
 Fig.VIII.28. Etapele sintezei ARN

Fig.VIII.29. Aspectul în „frunză de ferigă”: transcrierea simultană a unei gene

de către mai multe ARN polimeraze

301
Metabolismul posttranscripţional
ARN nou sintetizat prin transcripţie este numit ARN transcris primar.
Înainte de a părăsi nucleul, moleculele de ARN transcris primar vor suferi unele
modificări:
a) adiţia la capătul 5' a unui nucleotid G-metilat, proces numit “5'-
capping”, cu rol important în iniţierea sintezei proteice, dar şi de a
asigura protecţia moleculei de ARN care este transcrisă.
b) adiţia la capătul 3' a unui lanţ poli-A, format din 100-200 nucleotide cu
adenină.
Secvenţa genelor din genomul procariotelor corespunde în întregime cu
secvenţa aminoacizilor din proteina pe care au codificat-o. La eucariote, unitatea
transcriptibilă a genei este formată din două grupuri de secvenţe:
– exoni sau secvenţe informaţionale, transcrise în ARN precursor, conţinute
de ARNm şi care se regăsesc în secvenţa aminoacizilor din proteină;
– introni sau secvenţe non-informaţionale, transcrise în ARN precursor, dar
care nu se mai regăsesc în ARNm şi nici în secvenţa aminoacizilor din
proteină (fig.VIII.30).
ARN transcris primar conţine toată secvenţa nucleotidelor copiată de pe
ADN, atât introni cât şi exoni. Prin procesul de “RNA-splicing” (ARN-
procesare), secvenţele non-informaţionale (introni) vor fi eliminate, iar
secvenţele informaţionale (exoni) vor fi legate unul de celălalt. În urma acestui
proces, rezultă molecula de ARNm matur care, fiind formată numai din exoni,
este mult mai mică (cca. 500 – 3.000 nucleotide) decât transcriptul primar (cca.
50.000 nucleotide). Ulterior, ARNm matur trece în citoplasmă, unde participă la
sinteza proteinelor.

Fig.VIII.30. Transcrierea secvenţei genelor, fenomenul de „splicing” al ARN

302
Inhibitorii sintezei de ARN
Transcrierea ADN de către ARN-polimerază este inhibată de o serie de
compuşi care acţionează diferit:
 prin legarea de matriţa de ADN şi modificarea structurii acestuia. În această
categorie se încadrează actinomicina D, bromura de etidiu, aflatoxina, 2-
acetilaminofluorenul.
 prin legarea la ARN-polimerază şi inhibiţia activităţii acesteia. În această
categorie se încadrează rifampicina şi α-amanitina.

2.3.3. TRANSLAŢIA (BIOSINTEZA PROTEINELOR)

Sinteza proteinelor are loc în citoplasmă la nivelul poliribozomilor, cu

respectarea următoarelor reguli:
- concentraţia intracitoplasmatică a ionilor de Mg++ trebuie să atingă pragul de
10-3; la o concentaţie mai mică subunităţile ribozomale nu se ataşează pe catena
de ARNm, iar la o concentraţie mai mare se produce o aglomerare de subunităţi
ribozomale ceea ce împiedică debutul sintezei.
- ARNm este citit în direcţia 5'→3';
- sinteza se desfăşoară întotdeauna de la capătul amino spre cel carboxil al
lanţului polipeptidic.
- natura lanţului sintetizat este determinată exclusiv de ARNm şi nu de natura
ribozomului, acelaşi ribozom poate sintetiza lanţuri polipeptidice diferite în
funcţie de ARNm pe care se dispune.

Mecanismul molecular al biosintezei proteice se desfăşoară în trei etape care

implică evenimente biochimice distincte: faza de iniţiere, faza de elongare şi
faza de terminare.
a) Faza de iniţiere reprezintă formarea complexului de iniţiere, care cuprinde:
ARNm, subunităţile ribozomale şi un ARNt iniţiator.
Subunitatea mică ribozomală prezintă un situs specific pentru asocierea
ribozomului la ARNm (fig.VIII.31).
Subunitatea mare ribozomală prezintă 3 situsuri specifice: situsul A de legare a
unui aminoacil-ARNt, situsul P de legare al peptidil-ARNt şi situsul E de
eliberare al ARNt.

Fig.VIII.31. Reprezentarea
schematică a situsurilor de
ataşare pe mica şi marea
subunitate ribozomală

303
Faza de iniţiere se realizează în etape succesive (fig.VIII.32):
 La eucariote, ARNt iniţiator transportă întotdeauna metionina (la
procariote, formil-metionina). În acest fel, toate lanţurile polipeptidice
în formare prezintă la extremitatea N-terminală acest aminoacid. La
sfârşitul sintezei lanţului polipeptidic, metionina va fi eliminată de o
protează specifică, ceea ce explică faptul că nu toate proteinele încep
cu metionina.
 ARNt iniţiator se ataşează pe subunitatea mică ribozomală. Odată cu
ARNt iniţiator are loc ataşarea unor proteine numite factori de iniţiere
la eucariote (eIF) şi a unei molecule de GTP.
 Subunitatea mică se ataşează pe ARNm şi începe să se deplaseze în
direcţia 5’→3’ în căutarea primului codon AUG; deplasarea este
energodependentă, realizându-se cu consum de ATP.
 Ajunsă la nivelul AUG, subunitatea mică pierde factorii de iniţiere şi
consumă GTP pentru a ataşa subunitatea mare. Ribozomul devine în
acest fel complet.
 Subunitatea mare se ataşează în aşa fel încât ARNt iniţiator să se
plaseze pe locusul P (peptidil). Locusul A (aminoacil) este încă liber.
 În citoplasmă, un alt ARNt fixează specific un aminoacid împreună cu
care formează un aminoacil-ARNt. Acesta se va ataşa pe locusul A.
 Subunitatea mare se deplasează spre capătul 3’ cu lungimea unui
codon, fenomen numit translocare. În acest fel, ARNt iniţiator se
plasează pe locusul E (eliberare), primul aminoacil-ARNt se plasează
pe locusul P, iar locusul A rămâne liber pentru ataşarea unui alt
aminoacil-ARNt.
 Între metionină şi primul aminoacid are loc formarea primei legături
peptidice, catalizată de peptidiltransferază.
b) Faza de elongare constă în inserţia succesivă de aminoacizi şi formarea de
legături polipeptidice între aceştia.
Mecanismul se derulează în cicluri de ataşare a unui nou aminoacil-ARNt
pe locusul A, translocarea subunităţii mari şi formarea legăturii polipeptidice. La
sfârşitul fiecărui ciclu locusul A rămâne liber (fig.VIII.33).
Aminoacidul nou inserat este dictat de codonul liber corespunzător
locusului A al ARNm. Pentru inserţie mai sunt necesare o moleculă de GTP şi o
proteină solubilă din citosol numită primul factor al elongării (EFтu). La
legarea aminoacil-ARNt de locusul A se produce hidroliza GTP, iar GDP şi
primul factor al elongării sunt eliminaţi. Apoi GTP se reface prin acţiunea celui
de al doilea factor al elongării (EFтs) şi ca urmare se reface complexul GTP -
primul factor de elongare necesar pentru a începe o nouă inserţie.
Translocarea necesită energie, eliberată prin hidroliza a celei de-a treia
molecule de GTP cât şi prezenţa celui de-al treilea factor al elongării numit
translocază (EFG). Ciclul elongării se poate repeta deoarece de fiecare dată la

304
sfârşitul celor trei timpi locusul A devine vacant. În dreptul său se va afla de
fiecare dată un alt codon care poate fi recunoscut de aminoacil ARNt-ul cu
anticodon complementar, deci un alt aminoacid se va lega în lanţul peptidic

Fig.VIII.32. Fazele
etapei de iniţiere

305
 Fig.VIII.33. Cicluri ale
etapei de elongare

c) Faza de terminare a sintezei lanţului polipeptidic se produce atunci când pe

locusul A ajunge un codon pentru care în citoplasmă nu există ARNt cu
anticodon complementar. Există trei codoni nonsens UAA, UAG sau UGA
numiţi şi codoni stop.
Codonii nonsens sunt recunoscuţi de proteine numite factori de eliberare.
Acestea determină peptidil transferaza să adiţioneze o moleculă de apă în locul
unui alt aminoacid. În acest fel lanţul polipeptidic este eliberat în citoplasmă,
ribozomul se disociază în cele două subunităţi, iar moleculele de ARNm şi
ARNt sunt puse în libertate (fig.VIII.34).

306
 Lanţul polipeptidic format nu este produsul final, el va fi supus unor
procese de maturare al căror scop final este reprezentat de formarea structurii
spaţiale a proteinei, structură indispensabilă activităţii biologice a proteinei.

Fig.VIII.34. Fazele
etapei de terminare a
biosintezei proteice

307
Implicaţii medico-farmaceutice:
Numeroase substanţe se comportă ca inhibitori ai procesului de biosinteză
a proteinelor. Inhibarea sintezei proteinelor poate fi realizată în orice moment al
transferului de informaţie: replicare, transcripţie, translaţie.
Cea mai mare parte din antibioticele folosite în medicină, inhibă sinteza
proteică la bacterii şi prin aceasta au efect bactericid. Teoretic, ele nu sunt toxice
pentru om deoarece se leagă în diferite regiuni ale ribozomilor bacterieni şi
intervin astfel în diferite etape ale sintezei proteice (tabelul VIII.III).

Antibioticul Mod de acţiune

Eritromicina Blochează translocaţia pe ribozomi
Determină terminarea prematură a lanţului
Puromicina
polipeptidic
Ciclohexamida Blochează reacţia de translocare pe ribozomi
Anizomicina Inhibă activitatea peptidil transferazei
Blochează legarea aminoacil-ARNt la situsul A
Tetraciclina
al ribozomului
Blochează trecerea de la iniţiere la elongaţia
lanţului polipeptidic prin acţiunea sa pe
Streptomicina
subunitatea mică sau produce citirea greşită a
ARNm
Blochează activitatea peptidil transferazei (nu
Cloramfenicol
se mai formează lanţul polipeptidic la bacterii)
Împiedică separarea catenelor complementare a
Mitomicina
AND
Acidul nalidixic Inhibă ADNgiraza
Rifampicina, Blochează sinteza ARN prin inhibarea ARN-
α- amanitina polimerazei
Neomicina,
Determină erori în citirea codului genetic
Kanamicina
Toxina difterică Inhibă translocarea

Tabel VIII.III. Efectele antibioticelor asupra biosintezei proteice

Cu toate că în marea lor majoritate antibioticele nu sunt considerate toxice

pentru om, atragem atenţia că ribozomii mitocondriali (mitoribozomii) au
structură şi funcţie apropiată de cele ale ribozomilor procariotici. În acest fel,
anumite etape ale biosintezei proteice mitocondriale sunt sensibile la inhibitorii
biosintezei proteice la procariote. Astfel, unele antibiotice au efect nefavorabil
asupra mitocondriilor din celula umană detrminând sinteza alterată a unor
proteine mitocondriale răspunzătoare de producerea energiei. Efectele acestora
au consecinţe cu atât mai grave dacă sunt administrate în perioade de creştere şi
maturare ale organismului când celulele afectate au nevoi energetice crescute.
Aceste efecte au fost observate după ani de utilizare şi la vremea respectivă au

308
fost încadrate ca efecte adverse ale unor antibiotice administrate la copii:
streptomicina poate determina surditate, cloramfenicolul poate determina aplazii
medulare, fluorochinolonele determină calcificarea prematură a cartilajelor de
creştere etc.
În consecinţă, în practica medicală, alegerea antibioterapiei reprezintă o
sarcină complexă; ea trebuie să ţină cont de acţiunea antibioticului asupra
mecanismului translaţional la om, de vârsta bolnavului şi nu în ultimul rând de
antecedentele acestuia (vezi rolul reticulului endoplasmic în detoxifierea
medicamentelor).

2.3.4. METABOLISMUL POSTTRANSLAŢIONAL ŞI SISTEMELE

SALE DE CONTROL

2.3.4.1. Plierea proteinelor

Pentru a fi utilizabil, noul lanţ polipeptidic trebuie să adopte o
conformaţie tridimensională unică, să lege cofactori necesari activităţii sale, să
sufere modificări biochimice (glicozilare, hidroxilare, acetilare etc.) şi să se
asambleze corect cu alte subunităţi împreună cu care funcţionează. (fig.VIII.35).

Fig.VIII.35. Etapele
de realizare a unei
proteine funcţionale

După mai multe milioane de ani de evoluţie, secvenţa de aminoacizi a

fiecărei proteine a fost selectată nu doar pentru adoptarea unei conformaţii
specifice ci şi pentru capacitatea sa de a se plia rapid, încă din timpul sintezei
sale. Experimentele au demonstrat că încă de la nivelul ribozomilor numeroase

309
domenii ale lanţurilor polipeptidice adoptă o structură compactă, foarte
asemănătoare cu structura secundară finală (α helix şi/sau foiţă pliată). Aceste
domenii reprezintă punctul de pornire pentru procesele de ajustare a lanţului în
vederea formării structurii terţiare corecte. Procesul de pliere al lanţului
polipeptidic începe încă din timpul sintezei sale, se desfăşoară în câteva minute
şi devine complet în momentul în care ribozomul eliberează capătul C-terminal
al proteinei.

2.3.4.2. Repararea defectelor de pliere a proteinelor

O mare parte dintre proteinele sintetizate suferă un proces de pliere
corectă încă din timpul sintezei la nivel ribozomal. Proteinele care se pliază
corect şi repede nu prezintă zone hidrofobe.
O proteină care prezintă la suprafaţa sa o zonă hidrofobă este de obicei
anormală; ea va eşua să se plieze corect şi în felul acesta nu va reuşi să-şi
găsească subunităţile partenere pentru a forma un complex proteic normal. O
astfel de proteină nu numai că este inutilă celulei, dar poate fi dăunătoare.
Defectele de pliere ale acestor proteine sunt supuse unui proces de reparare
realizat de chaperone.
Proteinele care prezintă defecte grave de pliere şi parte din cele care nu
răspund mecanismelor de reparare vor fi degradate de proteazomă.
În sfârşit, proteinele cu grave alterări de sinteză şi care scapă tuturor
mecanismelor de reparare sau degradare, formează agregate proteice cu
consecinţe nefaste asupra vieţii celulei şi a individului.

Rolul chaperonelor în repararea defectelor de pliere a proteinelor

Replierea unui procent de 30% dintre proteinele defectuoase este realizată
de două clase speciale de proteine numite chaperone. Experienţele au
demonstrat existenţa unei clase de proteine care se sintetizează în cantităţi
crescute după expunerea de scurtă durată a celulelor la o temperatură ridicată (de
exemplu expunerea celulelor care trăiesc în mod normal la 37ºC, la o
temperatură de 42ºC). Datorită acestei proprietăţi, au fost denumite heat shock
proteins, prescurtat hsp.
Celulele eucariote prezintă cel puţin două familii majore de chaperone
moleculare cunoscute sub denumirea de hsp60 şi hsp70. Membri diferiţi ale
celor două familii acţionează în organite diferite. Astfel, mitocondriile conţin
molecule proprii hsp60 şi hsp70 care sunt distincte de cele care operează în
citosol sau în reticulul endoplasmatic.
În citosol, clasele de hsp acţionează diferit în mecanismul de repliere al
lanţurilor polipeptidice:
 Hsp70 acţionează precoce, înainte ca proteina să părăsească ribozomul. Ele
se ataşează pe lanţul polipeptidic în dreptul unor segmente hidrofobe
alcătuite dintr-un număr redus de aminoacizi şi determină replierea lanţului.

310
 Mecanismul are loc în cicluri de ataşare şi detaşare a hsp70 şi se realizează
cu hidroliza ATP şi participarea proteinelor asociate, hsp40 (fig.VIII.36).
 Hsp60 acţionează tardiv, după finalizarea sintezei proteinelor. Acest tip de
chaperone formează o cameră izolată, în formă de butoi, la nivelul căreia
proteinele pliate greşit sunt izolate. În acest fel se previne aglomerarea lor cu
formarea de agregate proteice nocive şi în acelaşi timp li se oferă un mediu
favorabil în care să încerce să se replieze (fig.VIII.37).

Fig.VIII.36. Replierea proteinelor prin acţiunea chaperonelor Hsp70

Fig.VIII.37. Structura şi funcţia chaperonelor Hsp60

Rolul proteazomei în degradarea proteinelor malsintetizate

Celulele îndepărtează rapid eşecurile procesului lor translaţional.
Experimente recente sugerează că mai mult de o treime din lanţurile
polipeptidice nou sintetizate sunt selectate pentru a fi rapid degradate. La
eucariote, aparatul final de îndepărtare a proteinelor cu defecte majore de sinteză
este proteazoma, o protează ATP dependentă care constituie aproape 1% din
proteinele celulare. Prezentă în mai multe cópii dispersate în citosol şi nucleu,
proteazoma are ca ţintă proteinele reticulului endoplasmatic. Proteinele care fie
nu au reuşit să se replieze într-un mod adecvat, fie nu au reuşit să se asambleze
adecvat după ce au pătruns la nivelul reticulului endoplasmatic sunt detectate de
un sistem de control al reticulului endoplasmatic care le retranslocă înapoi în
citosol pentru a fi degradate.

311
 Fiecare proteazomă constă dintr-un cilindru format din multiple subunităţi
proteice care se asamblează sub forma à 4 inele (fig.VIII.38). Capetele
cilindrului se asociază cu complexe proteice mari, formate din aproximativ 20
de polipeptide diferite, dintre care cel puţin 6 pot hidroliza ATP. Aceste ATPaze
sunt localizate lângă marginea cilindrului şi funcţionează ca „porţi” de intrare,
orientare şi deplasare a proteinelor alterate în interiorul camerei. Prezenţa
camerelor repetitive realizate de subunităţile care o alcătuiesc demonstrează că
proteazoma este structurată ideal pentru realizarea funcţiei sale; în contrast cu o
protează simplă, proteazoma păstrează substratul în totalitate legat până când
acesta este degradat.
În majoritatea cazurilor, proteazoma acţionează asupra proteinelor care au
fost marcate specific pentru distrugere prin ataşarea covalentă de cópii multiple
a unei proteine numită ubiquitină. Ubiquitina se găseşte în celule atât sub formă
liberă cât şi legată covalent de o varietate imensă de proteine intracelulare.
Pentru cele mai multe dintre aceste proteine, etichetarea cu ubiquitină determină
distrugerea lor de către proteazomă.

Fig.VIII.38. Proteazoma
a) schemă în secţiune longitudinală;
b) reconstrucţie după microscopia
electronică a proteazomei împreună
cu extremităţile proteice care
funcţionează ca „porţi” de intrare
pentru proteinele alterate

2.3.4.3. Implicaţii medicale

În cazul în care controlul calităţii proteinelor alterate nu reuşeşte, acestea
vor forma agregate proteice mari care se vor acumula în celula afectată şi vor
determina lezarea severă şi chiar moartea acesteia. Mai mult, agregatele proteice
eliberate din celulele moarte au tendinţă de acumulare în matricea extracelulară,
unde produc leziuni tisulare.
 Deoarece creierul este alcătuit dintr-un ansamblu celular cu înaltă organizare,
el este în mod special vulnerabil. Nu este surprinzător faptul că agregatele
proteice cauzează la acest nivel boli neurodegenerative de tipul bolii
Huntington şi Alzheimer numită şi demenţă senilă. Pentru ca un tip de
agregat proteic să persiste încercărilor de degradare şi să se crească cantitativ
în aşa fel încât să lezeze organismul, trebuie să fie foarte rezistent la
proteoliză atât în interiorul, cât şi în exteriorul celulei. Multe dintre aceste
agregate proteice formează fibrile alcătuite din lanţuri polipeptidice aşezate
unul deasupra altuia sub forma unor grămezi neîntrerupte de foiţe β, numite
filamentele încrucişate beta, foarte rezistente la proteoliză. Ele determină

312
 depozite matriciale observate în multe dintre bolile neurologice şi histologic
poartă denumirea de amiloid.
 O varietate particulară a acestor anomalii este reprezentată de bolile prionice.
Spre deosebire de boala Huntington şi Alzheimer (considerate la ora actuală
boli cu transmitere genetică), o boală prionică se poate răspândi de la un
organism la altul cu condiţia ca cel de-al doilea organism să importe prin
alimentaţie ţesutul care conţine agregate proteice. La ora actuală sunt
descrise o serie de boli (dermatopatia alergică la oi, boala Creutzfeld Jacobs
la om, encefalopatia spongiformă bovină) cauzate de acumularea unui
agregat proteic format prin acumularea proteinei alterate PrP (proteina
prionului). Funcţia sa normală nu este încă cunoscută, dar cercetările au
demonstrat că PrP poate fi convertită într-o conformaţie anormală; această
conformaţie are un puternic caracter infecţios deoarece transformă proteinele
normal conformate în proteine cu conformaţie anormală, asemănătoare PrP,
numite PrP*. Această proprietate determină propagarea PrP* din celulă în
celulă la nivelul creierului, cauzând în final moartea animalului şi a omului
infectat.

313
 3. REPRODUCEREA CELULARĂ

3.1. AMITOZA

Amitoza este diviziunea caracteristică celulelor procariote. Ea poate să

apară şi la celulele eucariote în condiţii patologice: la celulele neoplazice şi în
regenerările cu defect.
Dimensiunile reduse ale bacteriilor favorizează diviziunile rapide. În
condiţii optime, atunci când mediul de cultură este bogat în factori de creştere,
celulele procariote au capacitatea de a se divide la fiecare 20 de minute, astfel că
în mai puţin de 11 ore se poate forma o colonie de 5 miliarde de celule (număr
aproximativ egal cu populaţia actuală a Terrei). Capacitatea crescută de
diviziune permite bacteriilor să se adapteze rapid la modificările mediului
înconjurător.
Genomul celulelor procariote este reprezentat de o singură moleculă de
ADN circular, format din aproximativ 4x106 perechi de baze. La unele tipuri
bacteriene ADN-ul este ancorat de invaginaţiile membranei plasmatice, numite
mezozomi. În timpul diviziunii nu s-au evidenţiat condensări sau decondensări
ale materialului genetic.
În celulele procariote, diviziunea ADN-ului bacterian şi a citoplasmei se
derulează cuplat într-o manieră directă. În timp ce ADN-ul se replică, cele două
cópii ale cromozomului bacterian sunt ataşate de membrana plasmatică pe
situsuri specifice. Îndepărtarea şi separarea lor are loc în mod progresiv pe
măsura creşterii suprafeţei învelişului bacterian dintre situsurile de ataşare
(fig.VIII.39). Membrana plasmatică situată între situsuri creşte progresiv, se
invaginează şi formează un sept transversal care va conduce la separarea
celulelor fiice; în acest fel, fiecare dintre ele va conţine un singur cromozom.
Factorii care influenţează ritmul de desfăşurare al diviziunii directe sunt:
factorii nutritivi din mediu, temperatura, pH-ul, concentraţia ionică, precum şi
prezenţa oxigenului (pentru bacteriile cu metabolism aerob).
Atunci când condiţiile de mediu sunt improprii supravieţuirii, unele
bacterii au capacitatea de a se proteja prin convertirea metabolismului într-o
stare dormantă; se formează în acest fel structuri inerte, numite spori. Procesul
de formare al sporilor începe prin separarea cromozomului nou replicat şi
migrarea lui spre unul din polii celulei. Are loc o învaginare asimetrică a
membranei plasmatice care va conduce la separarea cromozomului şi a unei
mici cantităţi citoplasmatice de restul celulei. Compartimentul nou format este

314
ulterior înconjurat de învelişuri care vor forma un perete gros, protector
(fig.VIII.40). Sporul suferă un proces de deshidratare care îi va permite
supravieţuirea timp de mai mulţi ani,în condiţii nefavorabile de mediu. Atunci
când mediul devine favorabil, în câteva ore sporul devine capabil de germinare.
Rehidratarea citoplasmatică şi pierderea învelişului de protecţie va determina
activarea metabolismului celular.

Fig.VIII.39. Etapele diviziunii directe Fig.VIII.40. Etapele formării sporului

prin amitoză

315
 3.2. MITOZA

Mitoza este mecanismul care asigură transmiterea şi conservarea

informaţiei genetice stocată în ADN-ul celular; ea este realizabilă datorită
fenomenului fundamental al interfazei, autoreplicarea semiconservativă a ADN.
La eucariote, cromozomii unei celule somatice purtători ai informaţiei
genetice se duplică în timpul fazei S a ciclului celular. În timpul mitozei are loc
condensarea materialului genetic, cromozomii se individualizează şi devin
vizibili. Fiecare dintre ei apare format din două cromatide identice, unite la
nivelul unei regiuni numite constricţie primară sau centromer. După cum se
ştie, o celulă diploidă este caracterizată de prezenţa a două garnituri (loturi) de
cromozomi omologi (2n). Cele două garnituri de cromozomi omologi provin
fiecare din gametul masculin şi respectiv din cel feminin a căror asociere
realizată în timpul fecundării stă la originea individului. Cromozomii omologi
sunt deci asemănători dar neidentici, în timp ce cele două cromatide care
participă la formarea fiecăruia sunt identice între ele. Putem spune deci că
informaţia prezentă pe fiecare dintre cromozomii omologi se găseşte în două
cópii; în acest fel celula diploidă prezintă 4 cópii ale informaţiei genetice,
identice două câte două.
Mitoza este deci mecanismul prin care se realizează distribuirea dublei
informaţii genetice la cele două celule fiice; modalitatea de partajare face ca
ambele celule fiice să posede aceeaşi cantitate şi calitate a informaţiei genetice
ca şi celula mamă, atunci când ea se găsea în faza G1 a ciclului celular, deci
înaintea duplicării cromozomilor. La sfârşitul mitozei fiecare din celulele fiice
se găseşte ea însăşi în faza G1 , deci la începutul unui nou ciclu celular.

3.2.1. Clasificarea tipurilor de mitoză

a) În funcţie de modificările membranei nucleare
În cea mai mare parte a celulelor animale şi în celulele vegetalelor
superioare mitoza implică fragmentarea progresivă a învelişului nuclear, astfel
că începând cu sfârşitul premetafazei, componentele celor două compartimente
(citoplasmic şi nuclear) se amestecă. Din această cauză, acest tip de mitoză (cel
mai frecvent întâlnit) este denumit mitoză deschisă. La unele organisme însă,
partajarea materialului genetic are loc fără ruptura învelişului nuclear sau cu o
deschidere parţială a acestuia, motiv pentru care în acest caz diviziunea poartă
denumirea de mitoză închisă.
b) În funcţie de participarea complexelor centriolare şi a asterilor
Celulele eucariotelor animale (şi implicit ale omului) prezintă, după cum
se ştie, un organit nespecific responsabil de iniţierea diviziunii, numit centrozom
(centru celular, diplozom). Complexul centriolar este ansamblul format dintr-un

316
centrozom şi materialul pericentriolar care îl înconjoară. Ansamblul realizat de
un complex centriolar şi fibrele asteriene care îl înconjoară se numeşte aster sau
centrosferă, motiv pentru care acest tip de mitoză este numit mitoză astrală.
La vegetalele inferioare, unele celule vegetale superioare (angiosperme),
precum şi la unele protozoare care se divid prin mitoză deschisă, complexele
centriolare şi deci asterii sunt absenţi, motiv pentru care diviziunea poartă
denumirea de mitoză anastrală.
c) În funcţie de partajarea (distribuţia) materialului genetic la cele două
celule fiice. Cea mai mare parte a diviziunilor mitotice care caracterizează
eucariotele somatice conduc la formarea a două celule fiice identice între ele şi
identice cu celula mamă, atât din punct de vedere al materialului genetic cât şi al
conţinutului citoplasmatic; în acest caz diviziunea poartă denumirea de mitoză
homoplastică sau homotipică.
În cazul în care în urma diviziunii, rezultă două celule care diferă din
punct de vedere genetic şi citoplasmatic între ele, vorbim de o mitoză
heteroplastică sau heterotipică.
Dacă în urma diviziunii, una dintre celule este identică cu celula mamă,
iar cealaltă este diferită, mitoza este considerată homoheteroplastică sau
homoheterotipică.
Există şi cazuri în care în urma diviziunii, apar celule fiice cu un grad de
diferenţiere (specializare) redus faţă de celula mamă; în acest caz diviziunea
poartă denumirea de mitoză de dediferenţiere sau de întinerire.

3.2.2. Aspecte morfologice

Partajarea materialului genetic şi citoplasmatic la cele două celule fiice

implică transformări profunde morfologice şi metabolice ale celulei mamă aflate
în diviziune. Transformările celulare care afectează nucleul şi citoplasma în
cursul mitozei se derulează în cinci faze succesive.

A. PROFAZA înainte de fragmentarea învelişului nuclear

a) Modificări citoplasmatice
La sfârşitul interfazei centrul celular (format din doi centrioli cu dispoziţie
perpendiculară unul în raport cu celălalt) se găseşte în imediata apropiere a
nucleului. Din materialul pericentriolar se polimerizează progresiv
microtubuli (microtubuli asterieni), care se dispun radiar în jurul
centrozomului, formând în acest fel un aster. Între cei doi centrioli ai
centrului celular începe polimerizarea unei alte categorii de microtubuli
(microtubuli polari), a căror alungire progresivă determină îndepărtarea
centriolilor unul în raport cu celălalt. În acest moment începe polimerizarea
tubulinelor care va conduce la formarea unor noi centrioli, fiecare cu
plasament perpendicular pe centriolii iniţiali (fig.VIII.41). Cei doi asteri
astfel formaţi, migrează progresiv progresiv în direcţii opuse; alungirea

317
 microtubulilor plasaţi între cele două complexe centriolare se realizează cu
o viteză mai mare decât alungirea microtubulilor asterieni, astfel că la
sfârşitul profazei cele două complexe centriolare vor fi plasate la polii
celulei.
 Are loc o scădere a vâscozităţii citoplasmei.
 Alungirea microtubulilor asterieni orientaţi spre membrana nucleară
determină o depresionare progresivă a acesteia.
 În ME se poate observa începerea dezorganizării progresive a reticulului
endoplasmic şi gruparea mitocondriilor la periferia nucleului.

Fig.VIII.41. Profaza înainte de fragmentarea învelişului nuclear

A. Sfârşitul interfazei; B şi C.profaza;D. Sfârşitul profazei.

b) Modificări nucleare
 La debutul profazei, volumul nucleului creşte uşor.
 Cromozomii apar sub forma unor filamente alungite, cu spiralizare
minoră, relaxată. Condensarea materialului genetic se accentuează
progresiv, cromozomii apar formaţi din două cromatide unite la nivelul
centromerului, cu cromomere vizibile.
 Începe fragmentarea învelişului nuclear.

318
  Începe fragmentarea nucleolilor, fragmentele numite “organizatori
nucleolari” fiind antrenate în spiralizarea cromozomilor care aparţin
perechilor 13, 14, 15, 21, 22.

B. PROFAZA după fragmentarea învelişului nuclear (Premetafaza)

Cea de a două parte a profazei este marcată de fragmentarea membranei
nucleare, fenomen care are loc simultan în mai multe puncte. Ruptura începe de
obicei în apropierea asterilor, iar fragmentele se dispersează rapid în citoplasmă.
Lamina nucleară se detaşează de foiţa internă a membranei nucleare şi se
dispersează în citoplasmă. După această fragmentare a învelişului nuclear,
principalele evenimente care caracterizează premetafaza sunt (fig.VIII.42):
 La nivelul cromozomilor are loc diferenţierea progresivă a cinetocorilor
care devin funcţionali şi se comportă ca centri organizatori ai
microtubulilor; microtubulii care se polimerizează de la acest nivel,
perpendiculari pe axul longitudinal al cromozomilor, poartă denumirea de
microtubuli cinetocorieni sau cromozomiali;
 Cromozomii din ce în ce mai intens spiralizaţi îşi modifică poziţia în aşa
fel încât cinetocorii lor să se orienteze spre cei doi poli ai fusului de
diviziune. Traiectele microtubulilor polari şi cinetocorieni devin astfel
paralele.
 Microtubulii cinetocorieni se alungesc progresiv determinând migrarea
asincronă a cromozomilor spre planul ecuatorial al fusului de diviziune.

C. METAFAZA
 Atunci când cromozomii se aliniază în totalitate pe placa ecuatorială,
echidistant faţă de poli, celula se află în metafază. În acest moment,
spiralizarea cromozomială este maximă, mobilitatea lor este minimă, deci
se găsesc într-un stadiu de echilibru static. În acest stadiu, cromozomii au
forma cea mai caracteristică.
 Fusul de diviziune este complet format şi simetric în raport cu planul
ecuatorial. Microtubulii care participă la formarea sa sunt de trei categorii
(fig.VIII.43):
- microtubuli polari care pornesc dintr-un pol şi se opresc înainte sau cu
puţin după placa ecuatorială,
- microtubuli cinetocorieni care pornesc din cinetocorii cromozomilor şi
ating polul de partea respectivă; în metafază aceştia ating lungimea
maximă,
- microtubuli liberi, aşezaţi în dreptul plăcii ecuatoriale, fără a avea
legătură cu polii fusului sau cu cromozomii; rolul acestora nu este încă
cunoscut.
 Reticulul endoplasmatic este dezorganizat, iar mitocondriile se
aglomerează în jurul fusului de diviziune.

319
 Permeabilitatea membranei plasmatice scade.

Fig.VIII.42. Fenomenele care caracterizează premetafaza

320
 Fig.VIII.43. Schema de organizare a fusului metafazic

D. ANAFAZA
Anafaza debutează cu clivajul longitudinal al cromozomilor la nivelul
centromerului, fenomen care conduce la partajarea cromozomilor în două loturi
identice. Acest stadiu este caracterizat de două evenimente distincte
(fig.VIII.44):
a) migrarea cromozomilor spre poli determinată de scurtarea progresivă a
microtubulilor cinetocorieni;
b) alungirea fusului de diviziune prin alungirea microtubulilor polari.
 Cromozomii anafazici. Până la sfârşitul metafazei, cromozomii sunt
formaţi din două cromatide; debutul anafazei este marcat de separarea
cromatidelor la nivelul constricţiei primare. Fiecare cromatidă, devenită
autonomă, conţine aceeaşi informaţie genetică pe care a prezentat-o
celula-mamă în faza G1 a ciclului său celular. Deci mecanismul clivării
face ca fiecare cromatidă să devină un cromozom independent; altfel spus,
fiecare cromozom metafazic, bicromatidian, dă naştere la doi cromozomi
anafazici, unicromatidieni. Ca urmare a depolimerizării progresive a
microtubulilor cinetocorieni, fiecare cromozom “frate”, migrează spre
câte un pol al fusului de diviziune; deplasarea cromozomilor este sincronă
şi se realizează cu o viteză mai mare la debutul anafazei, pentru ca mai
apoi, pe măsura apropierii de poli, viteza de deplasare să încetinească.
Sfârşitul anafazei este marcat de ajungerea cromozomilor la polii fusului,
unde fiecare “lot “ formează o reţea densă la nivelul căreia cromozomii
sunt greu de recunoscut individual.

321
  Fusul anafazic. Deplasarea cromozomilor anafazici spre poli se însoţeşte
de modificarea numărului şi lungimii microtubulilor fusoriali. După cum
am arătat anterior, microtubulii cinetocorieni devin din ce în ce mai scurţi,
datorită depolimerizării progresive care se derulează la capătul polar. În
cea de a doua parte a anafazei, microtubulii polari se alungesc, fusul
devine mai îngust, iar polii se îndepărtează.

Fig.VIII.44. Schema de organizare a fusului anafazic

a) debutul anafazei: clivajul cromozomial şi începerea migrării cromozomilor pe
seama depolimerizării microtubulilor cinetocorieni
b) anafaza terminală: alungirea fusului concomitent cu continuarea deplasării
cromozomilor spre poli

E. TELOFAZA
Telofaza începe atunci când cele două garnituri cromozomiale au atins
polii fusului de diviziune. Ea este marcată de două evenimente majore:
reconstituirea nucleilor celor două celule fiice (care capătă în mod progresiv un
aspect interfazic) şi finalizarea citodierezei.

322
a) Modificări nucleare
 Învelişul nuclear. Anvelopa nucleară începe să se reformeze încă de la
sfârşitul anafazei; reconstrucţia ei este progresivă şi se finalizează în cursul
telofazei. Refacerea membranei debutează prin ataşarea de vezicule şi
lamele scurte de reticul endoplasmic la suprafaţa reţelei de cromozomi;
simultan, componente ale laminei nucleare se interpun între reţeaua
cromozomială şi elementele reticulului endoplasmic; unirea progresivă a
acestor elemente, conduce la formarea unei membrane continue. Este
posibilă şi reutilizarea unor fragmente din vechea membrană nucleară care
au fost dispersate în citoplasmă în premetafază. Porii membranari apar
precoce, pe măsura reedificării învelişului nuclear. Spaţiul perinuclear este
la început de dimensiuni variabile, dar devine regulat la sfârşitul telofazei.
 Volumul nucleului este mic la sfârşitul telofazei, conform cu valorile
corespunzătoare raportului nucleo-citoplasmatic al celulelor fiice în faza G1.
 Cromozomii. Concomitent cu refacerea membranei nucleare în jurul reţelei
cromozomiale, materialul genetic suferă o despiralizare progresivă care va
conduce la reformarea aspectului interfazic al cromatinei. Despiralizarea
cromozomilor se însoţeşte de reluarea activităţii lor metabolice – începerea
de noi transcrieri.
 Nucleolul se reformează pe seama organizatorilor nucleolari.

b) Modificări citoplasmatice
 Microtubulii telofazici. La debutul telofazei, microtubulii polari se
depolimerizează începând de la nivelul polilor. Microtubulii interzonali se
apropie progresiv, fuzionează şi formează un fascicol unic, înconjurat de o
substanţă densă (fig.VIII.45).
 Vâscozitatea citoplasmei creşte.
 Citodiereza. Partajarea citoplasmei în cele două celule fiice este un
mecanism complex care debutează la sfârşitul anafazei şi continuă pe tot
parcursul telofazei. Citodiereza debutează la sfârşitul anafazei cu apariţia
unei depresiuni concentrice la nivelul ecuatorului celulei-mamă. La
începutul telofazei, pe faţa citoplasmatică a citoscheletului membranar
începe polimerizarea filamentelor de actină care vor forma progresiv un inel
contractil; la formarea acestuia participă şi alte proteine asociate: -actinina
şi miozina. Prin contracţie progresivă, inelul contractil va conduce la
sfârşitul telofazei la separarea celulelor fiice. Acesta este momentul care
încheie diviziunea celulară şi totodată momentul de debut al unui nou ciclu
celular pentru fiecare dintre celulele nou formate.

323
 Fig.VIII.45. Schema derulării telofazei şi a citodierezei celulelor animale
a) sfârşitul anafazei; b)debutul telofazei;
c) sfârşitul telofazei; d) separarea celulelor fiice.

3.2.3. Determinismul mitozei

Ordinea factorilor care condiţionează derularea acestui eveniment major
din viaţa celulei nu este încă pe deplin cunoscută, în ciuda numeroaselor
observaţii şi studii experimentale efectuate în acest domeniu. Factorii care au
fost studiaţi şi dovediţi a avea un rol în reglarea mecanismului de diviziune
celulară pot fi clasificaţi în:

3.2.3.1.Factori stimulatori
1. Factori proprii celulari
a) Raportul nucleo-citoplasmatic a fost mult timp considerat factorul esenţial
în determinismul mitozei. În cursul ciclului celular volumul citoplasmei
creşte mult mai rapid decât cel al nucleului; în acest fel, nucleul devine
incapabil de a "controla" un volum de citoplasmă mult crescut, motiv pentru
care celula este "obligată" să intre în diviziune. La baza teoriei conform
căreia diviziunea serveşte la menţinerea echilibrului între volumul nucleului
şi cel al citoplasmei stau experienţele care au demonstrat că amoebele cărora
li s-a îndepărtat o parte din citoplasmă nu se mai divid.
b) Semnalele citoplasmatice care stimulează replicarea ADN-ului. Existenţa
acestora a fost indirect pusă în evidenţă prin experienţe de hibridare
somatică, dar natura lor nu a fost încă precizată. Experienţele au demonstrat
că un nucleu prelevat dintr-un neuron adult (care în vivo şi-a pierdut
capacitatea de diviziune), introdus în citoplasma unui zigot care în prealabil
a fost enucleat, începe să îşi mărească volumul şi intră în faza S. În aceste
condiţii este de presupus că citoplasma zigotului conţine factori capabili de a
iniţia diviziunea. Existenţa semnalelor citoplasmatice care sunt responsabile

324
 de debutul condensării cromatinei cu formarea cromozomilor a fost
evidenţiat şi prin experienţe de hibridare somatică a unei celule aflată în faza
M a ciclului celular cu o celulă aflată în faza G1 sau G2; în acest caz,
materialul genetic al acestor celule a început să se condenseze.
2. Factori extracelulari
a)Reglarea proliferării celulare în sânul organismului se manifestă
sub mai multe aspecte:
 hepatectomia parţială stimulează proliferarea celulelor hepatice, care au în
mod obişnuit un ritm scăzut de proliferare. Această proliferare accentuată se
opreşte atunci când masa normală a ficatului a fost restabilită. Acelaşi control
al diviziunilor se manifestă la nivelul epidermului în condiţiile cicatrizării;
 localizarea celulelor asigură de asemenea un control asupra ritmului mitotic.
Astfel, în epiderm care este pluristratificat, se divid doar celulele din stratul
cel mai profund, care vin în contact cu lamina bazală care acoperă dermul.
Celulele-fiice migrează progresiv spre suprafaţa pielii şi se încarcă cu
keratină. Dacă celulele din stratul profund pierd contactul cu lamina bazală,
îşi pierd concomitent capacitatea de diviziune;
 hormonii (hormoni de creştere, tiroidieni şi sexuali), factorii de creştere (EGF
etc.), vitaminele (în special cele din grupul B), reprezintă factori ce intervin
în controlul proliferării celulare in vivo.
b) Factori exogeni fizici (temperatura, radiaţiile şi lumina) precum şi chimici
(fitohemaglutinina, concavalina) influenţează derularea şi/sau viteza de derulare
a ciclului celular. O creştere a temperaturii cu câteva grade (24˚C la 45˚C)
activează ritmul mitozei, pe când absenţa luminii provoacă o încetinire a
acestuia. Radiaţia X determină un blocaj al sintezei de ADN.

3.2.3.2. Factori inhibitori ai mitozei

a) "Orologiul biologic" poate limita puterea de diviziune a celulelor care de
altfel nu este nelimitată în timp. În condiţii optime de cultură, celulele se divid
de un număr limitat de ori, determinat genetic (de exemplu de 50 până la 100
de ori), apoi mor. Aceste celule păstrează în memoria lor numărul de diviziuni
pe care l-au efectuat deja. În sprijinul acestei afirmaţii stau experienţele
efectuate de Hayflick: el a utilizat fibrocite, celule care se divid de 50 de ori,
apoi mor. Un lot de celule (lotul A) a fost lăsat să efectueze in vitro 40 de
diviziuni şi un alt lot (lotul B) care a efectuat în aceleaşi condiţii 10 diviziuni,
au fost congelate timp de 14 ani. După decongelare, lotul A a mai efectuat 10
diviziuni, iar celulele din lotul B au mai suferit 40 de diviziuni înainte de a
părăsi ciclul celular şi a muri.
Alte experienţe, au demonstrat că celule prelevate de la un bolnav de Progeria
(sindrom care imită o îmbătrânire accelerată), nu efectuează in vitro decât un
număr foarte redus de diviziuni (2 până la 10), comparativ cu celulele de
acelaşi tip prelevate de la un individ sănătos.

325
b) Substanţele chimice care inhibă sau încetinesc diviziunile celulare poartă
denumirea de inhibitori ai mitozei şi acţionează prin mecanisme diferite:
 Inhibarea replicării. Agenţii alkilanţi stabilesc punţi suplimentare între cele
două lanţuri ale moleculei de ADN. 5-bromo sau 5-fluoro-dezoxiuridina
intră în competiţie cu bazele azotate ale ADN-ului.
 Inhibarea transcripţiei şi/sau a traducerii, ceea ce va conduce la absenţa
proteinelor indispensabile autoreplicării ADN (ADN polimeraze).
 Inhibarea polimerizării aparatului mitotic. Alcaloizii de tipul Colchicină,
Vincristin, Vinblastin au efect depolimerizant asupra microtubulilor
fusoriali. Acesta este motivul pentru care aceste droguri sunt utilizate alături
de radioterapie în tratamentul paleativ al cancerului. Se încearcă în acest fel
a se micşora ritmul anarhic de proliferare al celulelor maligne.

3.2.4. Cromozomii umani

În cursul procesului de diviziune materialul nuclear îşi pierde aspectul
caracteristic interfazei, cel de cromatină şi se organizează sub formă de
cromozomi.
Termenul de cromozomi a fost introdus de Waldeyer în 1888 pentru a
defini corpusculii cu afinitate pentru coloranţii bazici, vizibili la microscop în
timpul diviziunii celulare.
Prin metode citochimice (microcitospectrofotometria în UV) s-a determinat
cantitatea de ADN conţinută în cromozomii umani. Un cromozom de mărime
mijlocie -5 m lungime, conţine o moleculă de ADN de 6 x 10 10 daltoni. Dublul
helix de ADN corespunzător acestei mase are o lungime de 3 cm. Este clar că
ADN-ul trebuie să fie împachetat foarte compact în cromozomi pentru ca un
„fir” lung de 3 cm să încapă în 5 m (0,0005 cm).
Aspectul electronomicroscopic al cromozomului metafazic este o
exemplificaţie a acestei împachetări strânse, cromozomii apărând ca nişte
gheme din fibre de cromatină înfăşurate foarte neregulat. De fapt, fiecare
cromatidă este formată dintr-o singură fibră de cromatină încolăcită, împachetată
compact. Împachetarea duplexului de ADN în nucleozom şi a acestora în fibra
de cromatină de 30 nm, reduce lungimea firului de la 3 cm la aproximativ 1 mm.
În concluzie, sunt necesare împachetări de ordin superior ale firului de
cromatină de 30 nm (fig.VIII.46). Deşi aceste lucruri nu se cunosc precis, este
admisă ipoteza că fiecare fibră de cromatină de 30 nm formează bucle de mărimi
variabile prin legarea zonei aflate la o distanţă de 20.000 – 80.000 perechi de
nucleotide în lungul ADN-ului. Aceste zone sunt prinse ca într-o clamă.
Formarea buclelor scade lungimea „firului” de la 1 mm la 100 m. Până la cei 5
m de lungime ai cromozomului din metafază mai trebuie să existe încă un
ordin de condensare a cromatinei, probabil prin împachetarea helicoidală în
spaţiu a buclelor. Împachetarea finală este însoţită de fosforilarea tuturor
moleculelor de histone H1 la 5 resturi de serină. Probabil această fosforilare
produce condensarea cromozomilor în cursul mitozei.

326
 Fig.VIII.46. Schema nivelelor de împachetare ale cromatinei

Cromozomii sunt formaţiuni microscopice a căror morfologie

caracteristică este observată în timpul diviziunii în cursul metafazei, numai după
blocarea diviziunii celulare cu o substanţă statmokinetică (colchicină).
Cromozomii sunt deţinătorii informaţiei ereditare, iar numărul şi
morfologia lor sunt elemente caracteristice fiecărei specii. La om, celulele
somatice conţin 46 de cromozomi, celulele somatice se numesc diploide, iar
celulele sexuale mature care conţin numai 23 de cromozomi se numesc celule
haploide. Setul diploid de cromozomi se notează 2n iar setul haploid se notează
n. Cei 46 de cromozomi din celulele diploide sunt dispuşi în 23 de perechi. În
cadrul unei perechi cromozomii sunt identici ca mărime şi formă, dar diferiţi ca
origine, unul matern, altul patern şi sunt numiţi cromozomi omologi. În celulele
somatice există 22 de perechi de cromozomi autozomi şi o pereche de
cromozomi sexuali (heterozomi sau gonozomi): perechea XX la sexul feminin şi
XY la sexul masculin.Cromozomii X şi Y nu sunt omologi deoarece
cromozomul Y este mult mai mic (aproximativ 1/3 din talia cromozomului X),
iar în cursul evoluţiei filogenetice a pierdut majoritatea genelor somatice şi s-a
specializat pentru procesul de sexualizare masculină.

327
Morfologia cromozomilor metafazici
Elementele structurale prezente la toţi cromozomii pot fi considerate ca
elemente obligatorii (fig.VIII.47):
Cromatidele sunt două subunităţi longitudinale identice ca mărime şi
formă, fiecare conţinând câte o macromoleculă de ADN.
Telomerele sunt extremităţile rotunjite ale cromatidelor care au rol în menţinerea
structurii cromozomilor respectiv a individualităţi lor. Sunt structuri importante,
deoarece sunt terminatorii bifurcaţiei replicative a ADN-ului şi deţin gene pentru
sinteza ARN-urilor ribozomale şi de transport, fiind implicate şi în mecanismele
care intervin în apoptoză.
Centromerul reprezintă locul de unire al celor două cromatide surori la nivelul
constricţiei primare. Constricţia primară este zona la nivelul căreia cromatidele
sunt mai îngustate. Prin tehnici convenţionale de colorare, constricţiile primare
sunt slab colorate sau acromatice. Având o poziţie constantă, centromerul
reprezintă unul din markerii caracteristici care permite descrierea tipurilor
morfologice de cromozomi.
Centromerul împarte cromatidele în două braţe, notate convenţional cu
“p” (braţul scurt) şi “q” (braţul lung). Raportat la poziţia centromerului s-au
descris la om trei tipuri morfologice de cromozomi: metacentrici,
submetacentrici şi acrocentrici. La cromozomii metacentrici, centromerul este
situat în regiunea mediană şi p= q. La cromozomii submetacentrici, centromerul
este situat submedian şi p<q. La cromozomii acrocentrici, centromerul este
situat în regiunea terminală şi braţele sunt foarte inegale p<<q.
La nivelul centromerului a fost descrisă o structură mică, rotund-ovalară
(câte una pentru fiecare cromatidă) numită cinetocor prin care cromozomul se
leagă de fibrele fusului mitotic. Examinarea cinetocorilor în microscopia
electronică a evidenţiat existenţa unei plăci alcătuită din trei straturi: un strat
extern întunecat, dens la fluxul de electroni; un strat intermediar, luminos şi un
strat intern, de asemenea dens. Pe straturile dense externe ale cinetocorilor sunt
ataşaţi microtubulii fusului de diviziune, iar straturile dense interne se continuă
cu heterocromatina comisurală, cu rol în meţinerea legăturilor dintre cromatidele
surori până în momentul anafazei. S-a relevat că elementul structural de bază al
cinetocorilor este fibra de cromatină. cinetocorii se evidenţiază pe baza unor
tehnici speciale de fixare şi colorare.
Constricţiile secundare sunt elemente morfologice prezente numai la
anumite perechi de cromozomi umani având localizare:
- fie terminală, în regiunea distală a braţelor scurte, la nivelul
pedunculului satelifer pentru cromozomii acrocentrici,
- fie proximală, în regiunea proximală a braţelor lungi cromozomiale
pentru perechile de cromozomi 1, 9, 16.
La cromozomii acrocentrici, constricţiile secundare au rol de organizator
nucleolar şi filamentul de cromatină care uneşte satelitul cu segmentul proximal
al braţului scurt este denumit peduncul satelifer.

328
Sateliţii sunt localizaţi la nivelul porţiunii distale a braţului scurt la cromozomii
acrocentrici, au formă rotundă sau ovalară.

Fig.VIII.47. Reprezentarea schematică a morfologiei cromozomilor metafazici

Lungimea unui cromozom metafazic variază între 1,5 µ (cel mai mic),
până la 8 µ (cel mai mare).
Identificarea cromozomilor umani se face pe baza morfologiei lor,
utilizând criterii precis codificate în conferinţe internaţionale de standardizare.
Pe baza lungimii cromozomului, a poziţiei centromerului, a existenţei sateliţilor
şi constricţiilor secundare, a modelului de benzi, cele 23 de perechi de
cromozomi se clasifică în 7 grupe notate de la A la G, obţinându-se cariotipul
uman (fig.VIII.48).

Fig.VIII.48.
Cariotip normal
bandat Giemsa
pentru sexul
masculin

329
 Grupa A cuprinde perechile de cromozomi mari 1 – 3, unde perechile 1 şi
3 sunt metacentrici iar perechea 2 uşor submetacentrici. Perechea 1 poate
prezenta constricţie secundară.
Grupa B cuprinde perechile de cromozomi mari 4 – 5, submetacentrici.
Grupa C cuprinde perechile de cromozomi mijlocii 6 – 12. Perechile 8,
10 şi 12 au aspect submetacentric mai evident decât restul cromozomilor din
grupă. În această grupă este inclus şi cromozomul X, ca mărime este încadrat
între perechile 6 – 8, dar ca morfologie este mai metacentric.
Grupa D cuprinde perechile de cromozomi cu talie mijlocie 13 – 15
acrocentrici care pot prezenta frecvent sateliţi.
Grupa E cuprinde perechile de cromozomi mici 16 – 18. În perechea 16
cromozomii sunt metacentrici, în perechile 17 şi 18 sunt submetacentrici.
Grupa F cuprinde cromozomi mici, perechile 19 – 20, metacentrici.
Grupa G cuprinde cei mai mici cromozomi, perechile 21-22 acrocentrici.
În această grupă este inclus şi cromozomul Y, care are talie mai mare, nu
prezintă sateliţi, este un acrocentric cu braţele “q” aproximativ paralele.
Pe baza unor coloraţii şi tehnici speciale de tratare a cromozomilor
(denaturare termică şi enzimatică) se poate evidenţia de-a lungul cromozomilor
o structură heterogenă în benzi, denumite în funcţie de metoda folosită, benzi Q,
G, R, sau după localizare – benzi C (centromerice) şi benzi T (telomerice).
Bandarea cromozomială permite identificarea precisă a cromozomilor în
cadrul fiecărei grupe pe baza modelului propriu de benzi (fiecare pereche) şi
facilitează diagnosticul de mare acurateţe al anomaliilor structurale
cromozomiale fine.

330
 3.3. MEIOZA

Meioza reprezintă un mecanism particular de diviziune celulară care

porneşte de la o celulă mamă diploidă şi conduce la formarea a 4 celule
haploide, numite gameţi.
Mitoza conduce la constituirea unor linii celulare în care nucleii celulelor-
fiice conţin acelaşi număr şi acelaşi tip de cromozomi. Ea realizează simpla
continuitate a caracterelor ereditare de la o generaţie celulară la alta, dar nu
reprezintă un fenomen care să asigure o evoluţie progresivă.
Reproducerea sexuată, întâlnită la cea mai mare parte a vieţuitoarelor,
permite derularea unor fenomene mult mai complexe decât cele care se petrec
într-o simplă mitoză. Reproducerea sexuată nu permite numai simpla transmisie
a informaţiei genetice ci şi “amestecul” informaţiilor care caracterizează doi
indivizi. Acest amestec conduce la maxima diversificare a subiecţilor din cadrul
speciei, el reprezintă deci un factor de evoluţie.
La organismele pluricelulare, reproducerea sexuată implică unirea a două
celule sexuale (gameţii), de origine maternă şi paternă, diferite din punct de
vedere morfologic. Această unire se realizează în cursul fecundaţiei. Dacă
gameţii ar fi celule diploide (2n), ca şi toate celelalte celule ale organismului,
fecundaţia ar conduce la formarea unei celule tetraploide (4n), iar organismul
care ar rezulta din multiplicarea acestei celule iniţiale, ar fi format la rândul său
din celule tetraploide. La ora actuală se cunoaşte însă că în cadrul unei specii,
numărul de cromozomi se menţine constant de la o generaţie la alta; în acest
scop, natura utilizează un fenomen de regularizare prealabilă a fecundaţiei.
Oul fecundat se află la originea tuturor organismelor pluricelulare. El
suferă o serie de mitoze succesive care conduc la formarea unui embrion,
alcătuit din mai multe mii de celule diploide. În cursul procesului de
embriogeneză se izolează două linii celulare: linia somatică şi linia germinală.
Celulele liniei somatice vor rămâne diploide şi vor sta la baza alcătuirii
ţesuturilor şi organelor.
Celulele liniei germinale provenite din mezoderm migrează şi se
localizează exclusiv la nivelul gonadelor. Iniţial diploide, odată ajunse la nivelul
gonadelor aceste celule vor suferi un mod particular de diviziune celulară care
va conduce la formarea unor celule haploide (n cromozomi), specializate,
gameţii. Spermatozoizii şi ovulele reprezintă singura fază haploidă a ciclului
speciei, care este în mod normal diploid.

331
3.3.1. Aspectele morfologice ale meiozei

Meioza se realizează pe parcursul a două diviziuni celulare succesive,

separate de o interfază mai mult sau mai puţin îndelungată. Particularitatea cea
mai importantă constă în faptul că materialul genetic (cromozomii) nu se divide
decât o singură dată, şi anume în timpul celei de a II-a diviziuni meiotice. Ca şi
în cazul mitozei, fiecare din cele două diviziuni meiotice este alcătuită din patru
faze, denumite în funcţie de morfologia şi dispoziţia cromozomilor: profază,
metafază, anafază, telofază.

Meioza I
1. Profaza I este lungă, poate dura ani şi poate fi subdivizată în 5 stadii
succesive: leptoten, zigoten, pachiten, diploten, diachinezis (fig.VIII.49).
a) Leptoten (gr. leptos = subţire). În acest stadiu are loc debutul spiralizării
cromatinei, care va conduce la individualizarea unor cromozomi lungi şi
subţiri; spiralizarea este încă laxă, cu excepţia unor puncte îngroşate
numite cromomere. Secvenţializarea cromomerelor în lungul
cromozomilor este specifică şi permite caracterizarea acestora.
Extremităţile cromozomilor, numite telomere, rămân ataşate de foiţa
internă a membranei nucleare prin intermediul unei structuri specializate
numită "placă de ataşare". În acest stadiu cromozomii sunt bicromatidieni,
iar cele două cromatide surori sunt plasate foarte aproape una de cealaltă,
dând impresia unui cromozom unicromatidian. Cromatidele apar vizibil
separate doar spre sfârşitul profazei.
b) Zigoten (gr. zigos = cuplu). În acest stadiu, cromozomii omologi se
recunosc, se apropie şi se aliniază faţă în faţă, în aşa fel încât genele alele
să corespundă; progresiv ei intră în contact, la început din loc în loc
formând sinapse (chiasme sau complexe sinaptonemale), apoi pe toată
lungimea lor (fig.VIII.50). Fiecare asociere de doi cromozomi omologi
constituie astfel un bivalent. Concomitent cu asocierea cromozomilor
omologi are loc continuarea spiralizării materialului genetic, astfel că în
microscopia optică ei apar mai intens coloraţi, mai scurţi, mai bine
individualizaţi. În general, cromozomii sexuali nu formează bivalenţi, dar
pot prezenta moduri particulare de asociere.
c) Pachiten (gr. pakhus = gros). Acest stadiu este în general foarte lung.
Cromozomii continuă să se spiralizeze, devenind din ce în ce mai scurţi şi
mai groşi; acum, cele două cromatide apar net individualizate şi se poate
recunoaşte poziţionarea centromerilor. Pachitenul are o importanţă
deosebită deoarece el reprezintă etapa în care are loc primul “amestec” al
informaţiei genetice, aşa numitul crossing-over, ale cărui consecinţe
citologice se pot observa doar în stadiile următoare. Transmiterea
încrucişată a informaţiei genetice este realizată la nivelul chiasmelor de o
formaţiune de natură proteică, numită nodul de recombinare care are

332
capacitatea de a desprinde o genă de pe o cromatidă paternă şi a o
transfera pe locul omolog de pe cromatida maternă; în acelaşi timp, de
aici preia gena corespunzătoare şi o transferă pe locusul rămas gol al
cromatidei paterne (fig.VIII.51).

Fig.VIII.49. Reprezentarea schematică a etapelor profazei I

333
 Fig.VIII.50. Realizarea sinapselor intercromozomiale pe parcursul profazei I

Fig.VIII.51. Nodulul de
recombinare în cadrul
complexului sinaptonemal

d) Diploten (gr. diploos = dublu). Cei doi cromozomi care formează un

bivalent se îndepărtează unul de celălalt. În acest stadiu separarea nu este
completă, cromozomii omologi rămânând ataşaţi la nivelul chiasmelor
acolo unde a avut loc crossing-overul. Numărul chiasmelor variază de la
una la zece, în funcţie de lungimea bivalentului. În cazul ovocitelor,
diplotenul poate dura luni sau ani. În acest stadiu are loc o despiralizare
parţială a cromozomilor, ceea ce permite sinteza de ARN în vederea
producerii şi stocării de materiale necesare viitorului ou (vitelus).
e) Diachinezis (dia = a trece peste, kinesis = mişcare). Cei doi cromozomi
omologi tind să se îndepărteze din ce în ce mai mult şi ating stadiul
maxim de spiralizare. Fenomenul poartă denumirea de terminalizare
deoarece odată cu separarea completă a celor doi cromozomi care
formează un bivalent se încheie şi profaza I. Datorită crossing-overului,
cromozomii omologi sunt alcătuiţi în acest moment după cum urmează:
unul va prezenta o cromatidă pur maternă şi o cromatidă mixtă, iar celălalt
o cromatidă pur paternă şi o cromatidă mixtă.

334
2. Metafaza I se caracterizează prin dispariţia nucleolului şi a învelişului
nuclear şi formarea fusului de diviziune. Fiecare pereche de cromozomi
omologi posedă un centromer propriu care se plasează de o parte şi de alta a
planului ecuatorial al fusului de diviziune la distanţe egale de acesta (spre
deosebire de mitoză unde centromerii se situează în planul ecuatorial al
fusului).
3. Anafaza I este stadiul caracterizat prin migrarea cromozomilor spre polii
fusului de diviziune. Spre deosebire de mitoză, unde cromozomii sufereau un
clivaj longitudinal la nivelul centromerului şi deveneau unicromatidieni, în
anafaza primei diviziuni meiotice nu are loc clivajul, cromozomii migrează
câte 23 de bicromatidieni spre fiecare pol. Deoarece migrarea celor două
loturi a câte 23 cromozomi este aleatorie, se consideră că anafaza I reprezintă
etapa în care se realizează cel de-al doilea “amestec” al caracterelor genetice.
4. Telofaza I. Când cromozomii au atins polii, începe depolimerizarea fusului
de diviziune. Progresiv au loc: reformarea învelişului nuclear şi a nucleolilor,
despiralizarea materialului genetic cu reformarea cromatinei, cât şi
citodiereza. La unele organisme, cele două celule fiice intră într-o fază de
“aşteptare” mai mult sau mai puţin lungă, la altele, celulele fiice intră direct
în cea de a doua diviziune meiotică.

Datorită modului de desfăşurare, precum şi înjumătăţirii numărului de

cromozomi pe parcursul anafazei I, se consideră că prima diviziune meiotică se
comportă ca o mitoză reducţională.

Meioza II este etapa în care cele două celule haploide rezultate din prima
diviziune suferă fiecare o a doua diviziune, care se comportă ca o mitoză
homotipică, de data aceasta pentru 23 de cromozomi (fig.VIII.52).

1. Profaza II este o etapă scurtă în care cromozomii încep să se spiralizeze şi să

formeze fiecare câte două cromatide unite la nivelul unui centromer. Restul
modificărilor nucleare şi citoplasmatice sunt identice cu cele din profaza
mitozei.
2. Metafaza II. Fusul de diviziune este complet format, cromozomii ating
maximum de spiralizare şi se dispun în planul ecuatorial.
3. Anafaza II. Centromerii se dedublează, are loc clivajul longitudinal, iar
cromozomii deveniţi unicromatidieni migrează spre polii fusului de
diviziune.
4. Telofaza II se caracterizează prin refacerea învelişului nuclear şi a
nucleolilor, despiralizarea materialului genetic, depolimerizarea fusului de
diviziune şi realizarea citodierezei: cele două celule haploide vor da naştere
fiecare la câte două celule haploide.

335
 După modul de desfăşurare, cea de a doua diviziune meiotică este considerată
a fi o mitoză equaţională.

Fig.VIII.52. Derularea meiozei după profaza I

336
3.3.2. Aspectele moleculare ale meiozei

 Faza S. Ca şi în cazul unei mitoze clasice, în celulele care urmează să intre în

meioză sinteza de ADN este activă. În această fază, celula iniţială îşi
dublează cantitatea de material genetic, trecând de la 2n ADN la 4n ADN.
Până la debutul meiozei, din punct de vedere al cantităţii de ADN, nucleul
este deci tetraploid.
 Prima diviziune meiotică. În timpul fazei G2 cantitatea de ADN se menţine
4n, astfel încât în timpul primei diviziuni nucleul iniţial dă naştere la doi
nuclei care conţin fiecare 2n ADN şi care intră în etapa G1 a interfazei.
Interfaza dintre cele două diviziuni meiotice nu prezintă fază S, deci nu are
loc duplicarea cantităţii de ADN.
 A doua diviziune meiotică. În cele două celule fiice, cantitatea de 2n ADN
rămâne constantă până în anafaza II. După telofaza II, cele 4 celule-fiice
rezultate conţin fiecare o cantitate egală de n ADN.
 Bilanţul global al meiozei. În concluzie, cu pornire de la o celulă diploidă
(2n cromozomi, meioza conduce la formarea a 4 celule haploide (n
cromozomi). Fenomenele nucleare din timpul meiozei pot fi rezumate după
cum urmează:
1. În mitoza reducţională are loc trecerea unui nucleu diploid care posedă:
- 2n cromozomi, 2 cromatide/ cromozom, 4n ADN,
↓
la 2 nuclei haploizi care posedă fiecare:
- n cromozomi, 2 cromatide / cromozom, 2n ADN.
2. În mitoza equaţională are loc trecerea de la 2 nuclei haploizi care posedă:
- n cromozomi, 2 cromatide / cromozom, 2n ADN,
↓
la 4 nuclei haploizi, care posedă fiecare:
- n cromozomi, o singură cromatidă / cromozom, n ADN

3.3.3. Semnificaţia genetică a meiozei

La începutul meiozei, fiecare bivalent este constituit din doi cromozomi

omologi, unul de origine maternă, celălalt de origine paternă. Din acest punct de
vedere, pe plan genetic, meioza permite realizarea a două fenomene:
- schimbul de material ereditar între cei doi cromozomi omologi, de origini
diferite şi
- segregarea aleatorie în fiecare celulă sexuală a cromozomilor de origine
maternă şi paternă.
Din această cauză, putem afirma că meioza nu favorizează doar
transmiterea caracterelor ereditare, ci în acelaşi timp realizează diversificarea
acestor caractere în sânul speciei.

337
 După cum am amintit, în anafaza I, segregarea cromozomilor este
aleatorie; repartiţia în cele două celule fiice se realizează la hazard, una dintre
ele având un număr mai mare de cromozomi de origine maternă, iar în cealaltă
vor predomina cei de origine paternă. În funcţie de numărul haploid al
cromozomilor într-o specie dată, numărul combinaţiilor posibile poate fi foarte
mare. Astfel, la om (n = 23) numărul de combinaţii posibile este de 2 23, ceea ce
înseamnă 8.388.608; în aceste condiţii, probabilitatea ca toţi cromozomii de
aceeaşi origine (maternă sau paternă) să se regăsească în aceeaşi celulă este
extrem de mică.
Cele două fenomene: segregarea aleatorie şi crossing-overul contribuie la
încrucişarea informaţiei genetice şi joacă un rol fundamental în fenomenele de
adaptare, selecţie naturală şi evoluţie. Ca fenomen asociat dar şi complementar
fecundaţiei, meioza contribuie la producerea de noi indivizi, diferiţi faţă de
genitori, diferiţi între ei, unici în istoria umanităţii.

338
 3.4. GAMETOGENEZA, CELULELE SEXUALE ŞI FECUNDAŢIA

Embrionul tridermic conţine celule germinale primordiale numite şi

gonocite. Iniţial, morfologia gonocitelor este identică la cele două sexe. După
diferenţierea sexuală, atunci când gonadele evoluează spre tipul masculin
(testicole) sau feminin (ovare), gonocitele poartă denumirea de spermatogonii
pentru sexul masculin şi ovogonii pentru cel feminin. Ambele tipuri celulare
suferă apoi o evoluţie asemănătoare care se derulează în trei faze:
- o fază de multiplicare în timpul căreia prin mitoze repetate are loc creşterea
numărului de celule,
- o fază de creştere în timpul căreia celulele acumulează o cantitate mai mult
sau mai puţin importantă de substanţe de rezervă,
- o fază de maturare care va conduce la formarea gameţilor funcţionali şi care
este marcată de realizarea meiozei (fig.VIII.53).

Fig.VIII.53.Cronologia etapelor gametogenezei.Ovogeneza (stg.),spermatogeneza (dr.)

339
3.4.1. OVOGENEZA

1. Faza de multiplicare
După ce au migrat şi s-au localizat la nivelul ovarelor, ovogoniile încep să
se multiplice printr-o serie de mitoze equaţionale. La om, multiplicarea are loc
până într-a 15 săptămână de viaţă intrauterină a fătului de sex feminin. Se
apreciază că în ovarele unui făt de 5 luni se găsesc aproximativ 4 milioane de
ovogonii.

2. Faza de creştere şi premeioza

Faza de creştere se întinde pe o perioadă îndelungată, cu începere din
viaţa fetală. Ea debutează între a 4-a şi a 7-a lună de viaţă intrauterină. Se
apreciază că din totalul ovogoniilor doar 2 milioane vor intra în faza de creştere
şi vor purta numele de ovocite de ordinul I. Cea mai mare parte a ovocitelor de
ordinul I suferă un proces de degenerare spre sfârşitul vieţii intrauterine şi după
naştere, astfel încât la naştere numărul lor este de 500.000, la fetiţa în vârstă de 7
ani de 300.000 şi doar 500 dintre ele se vor angaja în faza de maturare pe
parcursul vieţii sexual active a femeii.
Începând de la pubertate (10-12 ani) şi până la menopauză, grupuri
succesive de ovocite de ordinul I intră într-un ciclu sexual de 28 de zile, pe
parcursul căruia îşi completează creşterea şi ating maturitatea.
În timpul fazei de creştere, diametrul ovocitului de ordinul I creşte de la
30 la 140 μ. Această creştere se datorează unei importante activităţi metabolice
(sinteză de ADN, ARN şi proteine), precum şi acumulării a diferite materiale de
natură exogenă (în principal proteine).
Ovocitele de ordinul I sunt celule diploide. La începutul fazei de creştere
ele intră în faza de premeioză, adică în profaza I meiotică, pe care o parcurg
până în diploten unde rămân blocate. În premeioză, nucleul ovocitului de ordinul
I este voluminos, prezintă iniţial nucleoli mari şi nucleoplasmă abundentă, apoi
prin spiralizare progresivă, cromatina va forma cromozomi bivalenţi. Perioada
în care ovocitele vor rămâne blocate este variabilă: cel puţin 10-12 ani (de la
naştere la pubertate), cel mult 45-50 de ani (de la naştere la menopauză).

3. Faza de maturare
Faza de maturare constă în continuarea meiozei, deci parcurgerea fazelor
ulterioare diplotenului.
a) Prima diviziune meiotică dă naştere la două celule haploide diferite din punct
de vedere morfologic: o celulă de talie mare - ovocitul de ordinul II şi o celulă
mică - primul globul polar. La specia umană, la sfârşitul primei diviziuni
meiotice are loc ponta ovulară sau ovulaţia, reprezentată de expulzia ovocitului
de ordinul II şi captarea sa de pavilionul oviductului (trompei uterine); acest
fenomen se produce de regulă la fiecare 28 de zile, alternativ dintr-un ovar şi din

340
celălalt, de la pubertate până la menopauză. Se apreciază că numărul total de
gameţi produşi de o femeie în perioada genital activă este de maximum 500.
b) A doua diviziune meiotică. Imediat după ce a fost captat de către trompa
uterină, ovocitul de ordinul II intră în a doua diviziune meiotică, pe care o
parcurge până în metafază unde rămâne blocat. Continuarea şi finalizarea celei
de a doua diviziuni meiotice are loc numai în cazul în care ovocitul de ordinul II
este activat de către un spermatozoid. Fecundaţia are loc în tractul genital
feminin şi este posibilă timp de 24 de ore de la ovulaţie. Ovocitul de ordinul II
care ajunge să finalizeze cea de a doua diviziune meiotică, va da naştere la două
celule haploide: o celulă de talie mare care va permite amfimixia – ovotida şi un
al doilea globul polar destinat degenerării (fig.VIII.54).

4. Foliculii ovarieni
a) Foliculii primordiali sau primari. Ovocitul I blocat în etapa diploten a primei
diviziuni meiotice se înconjoară de un strat de celule foliculare şi alcătuieşte
astfel un folicul primordial. La naştere, fetiţa prezintă un mare număr de foliculi
primordiali dispuşi în zona periferică a ovarelor (fig.VIII.55). Un mare număr
dintre ei vor degenera mai ales la pubertate şi vor fi resorbiţi. Începând de la
pubertate, în prima zi a ciclului sexual, un număr mic de foliculi primordiali se
angajează într-un proces de maturare foliculară. Maturarea constă în creşterea
numărului de straturi de celule foliculare cu dispoziţie concentrică. Maturarea
foliculului are loc concomitent cu creşterea de volum a ovocitului de ordinul I şi
conduce la formarea unui folicul plin sau folicul primar limitat de o membrană
(membrana lui Slavjanski).
b) Foliculii secundari. Celulele foliculare continuă să se multiplice, ţesutul
conjunctiv se condensează în jurul membranei Slavjanski formând teci
concentrice. Ansamblul care ia naştere poartă denumirea de folicul secundar.
Cei mai mulţi dintre aceştia vor suferi un proces de atrezie, conducând la
realizarea unor formaţiuni atretice cu rol endocrin. Alţii, puţini la număr, îşi vor
continua maturaţia.
c) Foliculii terţiari sau cavitari. În evoluţie, celulele foliculare se separă
generând un antrum sau cavitate. În acest stadiu, ovocitul I este înconjurat de
zona pellucida, de natură mucopolizaharidică, cu o grosime de 15-20μ. În
general, unul singur dintre aceşti foliculi ovarieni ajunge la maturitate.
d) Foliculul matur sau folicul de Graaf. Foliculul matur poate atinge 10-15mm
în diametru şi proemină vizibil la suprafaţa ovarului. El conţine un ovocit de
ordinul I care şi-a încheiat prima diviziune meiotică şi a dat naştere unui ovocit
de ordinul II şi primului globul polar care rămâne ataşat de zona pellucida a
ovocitului de ordinul II.
e) Ponta ovulară. Maturarea foliculului are loc în prima parte a ciclului sexual.
Ovulaţia se produce de regulă în cea de a 14-a zi a ciclului menstrual. Ea are loc
prin ruperea tecilor foliculare şi expulzarea ovocitului de ordinul II şi a
lichidului folicular. Restul foliculului format din celule foliculare şi teci va avea

341
o evoluţie diferită în funcţie de evoluţia ovocitului II. Dacă acesta se maturează
prin fecundare, foliculul restant va forma un ansamblu cu caracter secretor
(secreţie de progesteron) numit corp galben; în cazul în care nu se produce
fecundaţia, restul foliculului va suferi un proces de degenerescenţă cu formarea
unei cicatrici sidefii numită corp alb.

Fig.VIII.54. Stadiile ovogenezei

342
 Fig.VIII.55. Schema etapelor evolutive ale foliculilor ovarieni

3.4.2. SPERMATOGENEZA

1. Faza de multiplicare
Spermatogeneza se desfăşoară în tubii seminiferi testiculari. Multiplicarea
spermatogoniilor localizate pe membrana bazală a tubilor este un proces
continuu. Ea începe în perioada fetală, devine foarte activă la pubertate şi
continuă până la senescenţă. Pe măsură ce se înmulţesc, celulele sunt împinse
spre lumenul tubului seminifer. Unele dintre ele îşi încetează multiplicarea şi se
angajează într-un proces de creştere; acestea poartă denumirea de spermatocite
de ordinul I. La periferie, tubii seminiferi prezintă celule cu rol de susţinere,
nutriţie şi maturare a celulelor sexuale care poartă denumirea de celule Sertoli.
Celulele sexuale rămân ataşate strâns de celulele Sertoli până la diferenţierea lor
completă.

2. Faza de creştere.
Faza de creştere a spermatogenezei are o durată scurtă. Creşterea de
volum a spermatocitelor de ordinul I este perceptibilă dar, comparativ cu
creşterea ovocitelor, acumularea substanţelor de rezervă este modestă.

3. Faza de maturare
Această fază se derulează începând de la pubertate şi constă în realizarea
meiozei şi a spermiogenezei.
a) Meioza. Spermatocitele de ordinul I reprezintă celulele de la care debutează
meioza. După prima diviziune meiotică (reducţională) fiecare spermatocit de
ordinul I (diploid) va da naştere la două spermatocite de ordinul II
(haploide). Cea de a doua diviziune meiotică (mitoză equaţională) se
produce rapid şi fiecare spermatocit de ordinul II dă naştere la câte două

343
spermatide (haploide). Deci per total, fiecare spermatocit de ordinul I dă
naştere la 4 spermatide surori care rămân un timp legate prin punţi
citoplasmatice (fig.VIII.56).

Fig.VIII.56. Etapele spermatogenezei

344
b) Spermiogeneza. Spermatidele nu prezintă caracterele citologice necesare
mobilizării şi deplasării în tractul genital feminin. Din această cauză ele vor
suferi modificări structurale şi morfologice în sensul adaptării formei la
funcţie. Procesul poartă denumirea de spermiogeneză şi durează la specia
umană aproximativ 23 de zile. Pe tot parcursul spermiogenezei, spermatidele
şi ulterior spermiile (spermatozoizii) se grupează în apropierea celulelor
Sertoli care în acest proces au rol trofic, de suport şi de activare a ritmului
de maturare şi detaşare a spermatozoizilor în lumenul tubilor. Mecanismul
spermiogenezei incumbă modificări morfologice ale celulei în sine şi ale
organitelor intracitoplasmatice.

Fig.VIII.57. Etapele evolutive ale spermiogenezei

Spermatida este o celulă de aspect poligonal şi nucleu veziculos. În citoplasmă

sunt prezente multiple organite: aparat Golgi, centrozom, mitocondrii etc. În
timpul procesului de maturare, morfologia acestora se modifică progresiv după
cum urmează (fig.VIII.57):
- aparatul Golgi va păstra strict funcţia de biogeneză a lizozomilor a căror
fuziune va conduce la formarea acrozomului, cu dispunere supranucleară;
- centrozomul migrează spre polul posterior al nucleului, iar din centriolul
distal va începe polimerizarea progresivă a axonemei flagelului;
- mitocondriile vor migra progresiv în sens distal şi se vor dispune în manşon
în jurul axonemei piesei intermediare a flagelului;
- nucleul se condensează, îşi micşorează volumul şi capătă un aspect dens;

345
- pe măsură ce corpul celulei se alungeşte, citoplasma în exces se desprinde
sub forma unui corp rezidual care este fagocitat de către celulele Sertoli
(fig.VIII.58).

Fig.VIII.58. Secţiune
transversală prin tubul
seminifer

Biologia spermatozoizilor umani

a) Morfologie. La maturitate spermatozoizii ating o lungime de aproximativ

60μ şi sunt formaţi din patru porţiuni:
- capul cu un diametru longitudinal de aproximativ 5μ, are forma unei alune
aplatizate anterior. Nucleul ocupă aproape în întregime celula şi este
înconjurat de un strat subţire de citoplasmă. Cromatina este foarte densă în
microscopia electronică. La nivel anterior, nucleul este înconjurat pe 2/3 din
suprafaţa sa de acrozom.
- colul cu o lungime de 5μ, este alcătuit dintr-o zonă subţire citoplasmatică
care înconjoară un centriol proximal cu dispoziţie transversală şi baza
flagelului.
- piesa intermediară cu o lungime de 5μ, conţine axonema înconjurată de
manşonul mitocondrial şi o peliculă fină citoplasmatică.
- coada prezintă la interior axonema, iar la exterior membrana celulară.
Împreună cu piesa intermediară alcătuieşte aparatul de mişcare al
spermatozoidului care poartă numele de cinetid.

346
b) Activitatea spermatogenă. Deoarece volumul mediu al unei ejaculări este de
3cm3, iar numărul spermatozoizilor este de aproximativ 60.000-120.000/mm3, se
apreciază că la o singură emisie sunt eliminaţi aproximativ 300 de milioane. În
mod normal, sperma cuprinde şi o mică proporţie de spermatozoizi malformaţi
(bicefalici, microcefalici, biflagelaţi etc.), dar pentru a avea o putere fecundantă
adecvată această proporţie nu trebuie să depăşească 20%. Atunci când proporţia
spermatozoizilor atipici depăşeşte 50% vorbim despre teratospermie.
c) Factori care afectează spermatogeneza. Producţia de spermatozoizi este
influenţată de factori externi cum sunt:
- temperatura - spermatogeneza se desfăşoară normal atunci când testiculele
sunt coborâte în scrot, deci la o temperatură inferioară temperaturii corpului.
Dacă coborârea acestora nu are loc sau are loc târziu, celulele germinale
suferă un proces de degenerescenţă. Maladia poartă denumirea de
criptorhidie (bilaterală sau unilaterală) şi dacă este bilaterală conduce la
sterilitate prin azoospermie (absenţa spermatozoizilor). De asemeni, un puseu
de temperatură de 40˚C poate declanşa o azoospermie cu caracter tranzitor.
- lumina - la animalul de experienţă s-a demonstrat că expunerea la lumină
puternică determină o creştere a producerii de spermatozoizi, proces datorat
relaţiei sistem nervos central-hipotalamus-hipofiză.
- starea de nutriţie - carenţele nutriţionale în acizi graşi precum şi lipsa
aportului de vitamina A şi E provoacă o scădere a producţiei de
spermatozoizi.
- expunerea la radiaţii ionizante - spermatogoniile prezintă o sensibilitate
crescută la expunerea la radiaţiile ionizante. Se estimează că o doză de 100-
300 rad poate determina o sterilitate definitivă. Expunerea la doze inferioare
determină diminuări importante ale puterii fecundante.
d) Mobilitatea şi puterea de fecundaţie
Spermatozoizii devin mobili în căile genitale masculine când vin în
contact cu secreţiile epididimare, prostatice şi ale veziculelor seminale.
Propulsia le este asigurată de mişcările ondulatorii ale flagelilor, iar energia
necesară realizării mişcării este furnizată de mitocondriile piesei intermediare,
care utilizează ca şi combustibil fructoza conţinută în lichidul seminal. Viteza de
mobilizare este de aproximativ 2mm/minut (la o temperatură de 35˚C).
Mobilitatea spermatozoizilor poate fi influenţată şi de alţi factori de mediu ca
de exemplu pH-ul (pH-ul alcalin favorizează viteza de deplasare, iar cel acid o
inhibă, pH-ul optim este de 7,5), prezenţa ionilor de Mg2+ are efect stimulant, pe
când a ionilor de Ca2+ inhibă deplasarea. Motilitatea este inhibată de prezenţa
ionilor de Cu2+ precum şi a sărurilor de mercur.
Puterea de fecundaţie este dată de gradul de stabilitate al membranei
spermatozoidului, stabilitate ce previne eliberarea prematură a enzimelor
acrozomiale. Stabilitatea membranară se realizează în special la nivelul
epididimului, prin adsorbţia de glicoproteine care au rolul de a “masca”
situsurile antigenice de suprafaţă şi asigură “imunitatea” spermatozoizilor faţă

347
de eventualele agresiuni la care sunt expuşi în timpul pasajului în căile genitale
feminine.
În condiţii experimentale favorabile, spermatozoizii pot supravieţui 2-8
zile, îşi păstrează puterea fecundantă 4-5 zile şi mobilitatea timp de 8 zile. In
vitro, pot fi conservaţi prin congelare în azot lichid la –196ºC timp de luni sau
chiar ani.

3.4.3. FECUNDAŢIA

Odată eliberaţi, ovulul şi spermatozoidul sunt destinaţi a muri în câteva

ore în cazul în care fecundaţia nu are loc. Graţie fecundaţiei, ovulul şi
spermatozoidul sunt “salvaţi”: ovulul este activat pentru a-şi începe programul
de dezvoltare, iar nucleii celor doi gameţi fuzionează pentru a forma genomul
unui nou organism. La mamifere, inclusiv la om, fecundaţia este de tip intern,
realizându-se în tractul genital feminin. Astăzi se cunoaşte faptul că fecundaţia
este un fenomen care se realizează graţie a două mecanisme: reacţia acrozomală
şi reacţia corticală a ovulului.

Reacţia acrozomală a spermatozoidului

Dintre cele 300 de milioane de spermatozoizi emişi în cursul unei
ejaculări, doar 200 ajung în trompa uterină la nivelul situsului optim de
fecundaţie. Odată ajunşi aici, ei migrează prin stratul de celule foliculare care
înconjoară ovulul, se fixează şi în final fuzionează cu membrana pellucida.
Pentru a realiza acest lucru, spermatozoizii trebuie să fie iniţial modificaţi de
către secreţiile prezente în căile genitale feminine. Acestă modificare poartă
numele de capacitare şi se derulează la om pe parcursul à 5-6 ore. Capacitarea
pare să implice pe de o parte modificări în compoziţia lipidelor şi
glicoproteinelor membranei plasmatice a spermatozoidului, iar pe de altă parte o
creştere a metabolismului şi mobilităţii acestuia. Mecanismul nu este încă pe
deplin elucidat. Atunci când un spermatozoid “capacitat” penetrează învelişul de
celule foliculare, el se ataşează membranei pellucida. Aceasta acţionează ca o
barieră care se opune fecundaţiei între specii. Experienţele au demonstrat că
dacă se suprimă echipamentul enzimatic al membranei pellucida a unui ovul de
hamster, acesta poate fi fecundat de spermatozoizi umani.
Membrana pellucida a ovulelor mamiferelor cuprinde doar trei
glicoproteine, notate ZP1, ZP2 şi ZP3. ZP2 şi ZP3 se asamblează în filamente,
în timp ce ZP1 are rolul de a lega filamentele între ele pentru a forma o reţea
tridimensională. ZP3 este în acelaşi timp şi un receptor al spermatozoizilor:
legătura specifică de specie între spermatozoid şi membrana pellucida este
realizată de o moleculă prezentă pe suprafaţa spermatozoidului (posibil
galactozil-transferaza), care se leagă de oligozaharidele ZP3. Legarea induce
reacţia acrozomală în cursul căreia, conţinutul acrozomului este eliberat prin
exocitoză (fig.VIII.59). Rolul reacţiei acrozomiale este de a activa un mecanism

348
complex de semnalizare intracelulară care provoacă creşterea influxului de Ca++
în citoplasma spermatozoidului.
Reacţia acrozomală antrenează eliberarea proteazelor şi a hialuronidazei,
care realizează digestia enzimatică localizată a membranei pellucida; în acelaşi
timp reacţia acrozomală face posibilă realizarea legăturii altor proteine din
membrana plasmatică a spermatozoidului cu ZP2, favorizând astfel o mai bună
fixare a spermatozoidului la membrana pellucida în timpul penetrării.

Reacţia corticală a ovulului

La om, ovulul nefecundat este un ovocit II blocat în metafaza celei de a
doua diviziuni meiotice. Din punct de vedere funcţional, este o celulă inertă cu
metabolism încetinit. Sosirea spermatozoidului determină ieşirea ovocitului din
starea de inerţie metabolică şi declanşează o serie de reacţii care au ca scop
activarea (fertilizarea) ovocitului.
Deşi numărul spermatozoizilor care se pot fixa pe suprafaţa ovocitului
este mare, unul singur este capabil de a fuziona cu membrana plasmatică a
ovocitului şi de a-şi introduce materialul genetic în citoplasma acestuia. În cazul
penetrării mai multor spermatozoizi (fenomen numit polispermie) se formează
fusuri de diviziune multipolare sau extramitotice care antrenează un defect de
segregare cromozomială în timpul diviziunii celulare; se formează astfel celule
nondiploide şi diviziunea se întrerupe rapid. Există două mecanisme care permit
controlul fecundării oului de către un singur spermatozoid. Se pare că blocajul
primar al polispermiei este determinat de rapida depolarizare a membranei
plasmatice care urmează fuziunii cu primul spermatozoid. Deşi potenţialul de
membrană revine rapid la normal după fecundaţie, există un alt mecanism care
asigură blocajul pe termen lung - blocajul secundar al polispermiei. Acest al
doilea mecanism se datorează reacţiei corticale a ovulului.
În timpul fuziunii cu membrana plasmatică a ovocitului, spermatozoizii
activează în aceasta calea de semnalizare a fosfatidilinozitolului. Această
activare antrenează la rândul său creşterea locală a concentraţiei citosolice de
Ca++ care se propagă intracelular ca un val. Se crede că acest flux de calciu
activează ovulul şi induce o reacţie corticală în cursul căreia granulele corticale
îşi eliberează conţinutul prin exocitoză. Enzimele eliberate prin reacţia corticală
modifică structura membranei pellucida, care devine mai groasă, mai rigidă şi
poartă numele de membrană de fertilizare. Alte enzime din granulele corticale
sunt capabile de a bloca receptorii pentru spermatozoizi. Aceste fenomene
cumulate determină imposibilitatea fixării altor spermatozoizi şi deci, un blocaj
secundar al polispermiei. Modificările care survin la nivelul membranei
pellucida sunt reprezentate de clivajul proteolitic al ZP2 şi hidroliza zaharurilor
de pe ZP3.

349
 Fig.VIII.59. Prezentarea schematică a reacţiei corticale

Fuziunea ovocit-spermatozoid
În momentul în care spermatozoidul penetrează învelişul extracelular al
ovocitului el interacţionează cu extremităţile microvililor de la nivelul suprafeţei
membranei plasmatice a acestuia. Microvilii vecini se alungesc rapid şi se

350
grupează în jurul spermatozoidului, menţinându-i în acest fel poziţia fixă şi
permiţându-i fuziunea cu ovulul. După realizarea fuziunii şi eliberarea nucleului
spermatozoidului în citoplasma ovulului, microvilii sunt absorbiţi. Experienţele
efectuate pe hamsteri demonstrează că există o singură proteină
transmembranară (numită PH-30) care se presupune că induce atât ataşarea
spermatozoidului la ovocit cât şi fuziunea membranelor plasmatice. Această
proteină este alcătuită din două subunităţi glicozilate α şi β, legate prin legături
necovalente. Domeniul extracelular al subunităţii α este alcătuit dintr-o regiune
hidrofobă de aproximativ 20 de aminoacizi şi este asemănător regiunii de
fuziune a proteinelor virale care induc ataşarea anvelopei virale cu celulele
infectate. Domeniul extracelular amino-terminal al subunităţii β este asemănător
unor domenii proteice care se leagă de integrine, receptori ai suprafeţei
membranare care realizează adezivitatea celulă-matrice extracelulară. Acestea
sunt argumente directe care sugerează că PH-30 se leagă de o integrină a
membranei ovulului şi în acest fel favorizează aderarea spermatozoidului la
suprafaţa acestuia.
La aproximativ 30 de minute după fuziunea spermatozoidului cu ovocitul
se declanşează anafaza celei de a doua diviziuni meiotice. Meioza se încheie,
ovocitul expulzează un al doilea globul polar în spaţiul periovular, iar “ovulul”
devine ovotidă.

Amfimixia
După penetrarea nucleului spermatozoidului în citoplasma ovocitului, cele
două materiale genetice au următoarea evoluţie:
- lotul haploid de cromozomi materni se înconjoară de o anvelopă nucleară şi
formează un nucleu voluminos, de aproximativ 20 μ, care poartă numele de
pronucleu femel;
- nucleul spermatozoidului devine sferic, îşi creşte volumul la aproximativ
20μ, prezintă numeroşi nucleoli şi poartă denumirea de pronucleu mascul;
- modificările nucleare sunt riguros sincronizate şi se desfăşoară paralel. Orice
întârziere în evoluţia unui pronucleu se însoţeşte de o încetinire a evoluţiei
celuilalt;
- cei doi pronuclei migrează în citoplasma oului unul spre celălalt, întâlnirea
realizându-se de regulă în regiunea centrală a oului. În această perioadă,
fiecare dintre pronuclei îşi realizează replicarea ADN (faza S);
- anvelopele nucleare ale pronucleilor vin în contact intim dar nu fuzionează;
nucleolii dispar, iar cromozomii se individualizează;
- anvelopele nucleare se fragmentează, cele două loturi cromozomiale (matern
şi patern) se amestecă; este momentul care marchează finalizarea amfimixiei
şi intrarea în metafaza primei diviziuni de segmentare a oului fecundat
(fig.VIII.60).

351
Consecinţele fecundaţiei
 Refacerea numărului diploid de cromozomi. În momentul debutului primei
diviziuni de segmentare, oul posedă 2n cromozomi bicromatidieni şi 4n
cantităţi de ADN.
 Determinarea sexului genetic al individului. În momentul amfimixiei, sexul
este determinat de cromozomul sexual adus de pronucleul mascul.
 Aspecte genetice. Fecundaţia este un mecanism complementar meiozei care
asigură transmisia programului ereditar şi amestecul informaţiilor
individuale în cadrul speciei. Ea marchează debutul unuia dintre cele mai
importante fenomene biologice, embriogeneza, în cursul căruia are loc
dezvoltarea zigotului cu formarea unui nou individ.

Fig.VIII.60. Realizarea amfimixiei şi prima diviziune de segmentare

352
Capitolul IX

PROLIFERAREA ŞI DIFERENŢIEREA CELULARĂ

1. PROLIFERAREA CELULARĂ

1.1. Mecanisme de control ale proliferării celulare

Dezvoltarea organismului uman este rezultatul unor procese de proliferare
(înmulţire celulară), creştere celulară în masă şi volum şi diferenţiere celulară
(câştigarea de funcţii şi structuri morfologice specifice fiecărui tip celular).
Organismul uman este alcătuit dintr-un număr extrem de mare de celule, cu o
mare diversitate de tipuri, aflate într-un proces dinamic. După calculele citologilor,
organismul omului este alcătuit din câteva milioane de miliarde de celule, care pot fi
clasificate după caracterul lor morfofuncţional în câteva sute de tipuri diferite.
Miliarde de celule din organismul uman se înmulţesc continuu, zi şi noapte. La un
adult, în fiecare secundă se divid 4 milioane de celule, 350 milioane în fiecare zi, iar
într-un an numărul de diviziuni depăşeşte 1014. La un asemenea număr de diviziuni pe
unitatea de timp, există riscul ca în timpul parcurgerii ciclului celular să survină
modificări ale ADN care să conducă la malignizarea celulei. Cu toate acestea, un
procent mic din populaţia globului se îmbolnăveşte de cancer. De aici concluzia că
organismul uman posedă un remarcabil mecanism de control al diviziunii pentru a
împiedica apariţia unor celule aberante, care ar putea să genereze malignizarea.
Factorii care controlează proliferarea şi ciclul celular au fost studiaţi în cadrul
unor experienţe de transplantare a nucleilor în celule enucleate, cât şi experienţe pe
celule aflate în faza Go a ciclului lor celular. Aceste experienţe au dovedit că
citoplasma are o acţiune dominantă asupra nucleului, în cursul desfăşurării ciclului
celular.
a) Ciclul celular este reglat de un sistem oscilator de factori citoplasmatici
autonomi. Cercetări recente au permis identificarea şi purificarea unei proteine,
denumită factor de accelerare a maturării (FAM). Activitatea sa este oscilantă,
maximă în mitoză şi absentă în faza S. Concentraţia citoplasmatică a acestui factor
este identică şi în celelele enucleate, ceea ce dovedeşte faptul că el face parte dintr-un
aparat autonom de reglare al ciclului celular. În acelaşi timp a mai fost identificat un
al doilea factor, denumit factor citostatic (FCS), care intervine pentru oprirea ciclului
celular în metafază. Acţiunea sa este anihilată de Ca++. Punerea în evidenţă a
factorilor citoplasmatici autonomi sugerează existenţa unui nivel de reglare superior

353
ciclului celular şi dovedeşte interdependenţa reacţiilor care stau la baza proliferării
celulare.
b) Rolul FAM. Se cunoaşte faptul că trecerea celulelor din interfază în mitoză
presupune condensarea cromatinei, fragmentarea învelişului nuclear, dezagregarea
citoscheletului interfazic şi formarea fusului de diviziune. In vitro s-a demonstrat că
FAM poate induce mitoza în celulele somatice, provocând condensarea cromatinei şi
fragmentarea membranei nucleare. Experienţele au implicat introducerea FAM într-
un mediu de cultură cu celule aflate în interfază. După 15', proteinele structurale
majore ale laminei nucleare (laminina A şi C) au fost hiperfosforilate. După alte 30
minute, a început depolimerizarea treptată a laminei nucleare. Deci FAM induce
fosforilarea proteinelor laminei ceea ce determină dezagregarea laminei nucleare şi
ulterior ruperea membranei nucleare.
c) Controlul asupra proliferării celulare se manifestă şi la trecerea celulelor din
faza Go/G1 în faza S.
Se cunoaşte faptul că limfocitele umane stimulate prin factori mitogeni
(phitohemaglutinină, cancavalină A) intră în perioada S numai după o perioadă
pregătitoare de 26 ore. Ritmul constant de trecere în faza S a celulelor stimulate cu
factori mitogeni, este o dovadă că perioada pregătitoare exercită un control asupra
fazei S. În această perioadă pregătitoare au loc procese biochimice complexe:
activarea fluxului de ioni, sinteze de proteine specifice, activarea metabolismului
nucleotizilor ciclici, expresia unor gene specifice etc. Cercetări recente au dovedit că
la câteva ore după acţiunea phitohemaglutininei asupra limfocitelor umane, în
citoplasmă se sintetizează o proteină de 60 Kd care are rolul de a stimula intrarea
limfocitelor în faza S.
d) Rolul proteinelor nucleare: ciclina şi statina. În celulele proliferative a fost
identificată o proteină numită ciclină sau antigen nuclear al proliferării celulare. În
nucleul celulelor neproliferative a fost identificată o proteină denumită statină. Ea
apare în diferite tipuri de celule neproliferative îmbătrânite sau tinere aflate în faza
Go/G1, localizată în cisterna perinucleară. Alte cercetări au demonstrat că ciclina şi
statina sunt prezente alternativ în cursul tranziţiei de la stadiul proliferativ la cel
neproliferativ şi invers.

1.2. Populaţii celulare

Organismul uman este alcătuit din trei tipuri diferite de populaţii celulare,
clasificate în funcţie de cinetica lor proliferativă în:
a) Celule statice (descrescătoare). Cuprind acea populaţie de celule care se află într-
un stadiu avansat de specializare şi dezvoltare. Aceste celule îşi pierd sau îşi
limitează capacitatea de proliferare şi treptat scad ca număr. Din această categorie fac
parte neuronii, celulele musculare, ovocitele etc.
b) Celulele în tranzit sunt celulele provenite din populaţii de celule precursoare şi au
o existenţă bine delimitată, relativ scurtă. Durata lor de viaţă este determinată de

354
procesul de "sinucidere" prin maturare, în cursul căruia celulele îşi pierd capacitatea
de proliferare înainte de a fi eliminate.
c) Celulele stem sunt tipuri de celule capabile de automenţinere extensivă (capacitate
de autoreînnoire), care persistă pe parcursul întregii (sau aproape) vieţi a indivizilor.
Celulele stem prezintă caracteristici care le diferenţiază de celulele tranzit cu care
sunt asociate în organizarea diferitelor tipuri de ţesuturi. Astfel, ele reprezintă o
populaţie minoritară, reacţionează la radiaţii şi la droguri diferit de celulele tranzit, au
un ritm circadian special şi un ciclu biologic mai mare decât celulele tranzit, captează
selectiv timidina şi o încorporează într-un timp scurt în ADN. Ele sunt capabile de a
segrega cele două lanţuri de ADN (vechi şi nou) pentru a le putea distribui prin
mitoză la celulele fiice. Cele cu ADN "vechi" sunt destinate autoreânnoirii populaţiei
de celule stem, iar cele cu ADN "nou" devin susceptibile de a parcurge noi forme de
diferenţiere şi se angajează în populaţiile de celule tranzit.
După cum am arătat, în cadrul unui ţesut celulele stem reprezintă o populaţie
minoritară: 1-2% în epiteliul seminal, 0,4% în măduva osoasă, sub 10% în epiderm
unde rămân întotdeauna ataşate membranei bazale. Celule stem există şi în
populaţiile de celule tumorale în procent de 1-5%.

1.3. Factori de creştere mitogeni

Factorul de creştere este o moleculă proteică izolată din diferite tipuri de
ţesuturi care adăugată la o cultură de celule ce dispune de elemente nutritive, induce
un proces de proliferare celulară netă în cultura respectivă, în comparaţie cu culturile
de celule martor. Exemple de astfel de polipeptide sunt:
- factorul de creştere epidermic (EGF - Epidermal Growth Factor);
- factorul de creştere derivat din plachetele sanguine (PDGF - Platelet
Derived Growth Factor);
- factorul de creştere a fibroblastelor (FGF - Fibroblast Growth Factor);
- factorul de creştere al celulelor endoteliale (ECGF - Endothelial Cell
Growth Factor);
- factorul de creştere astrocitar (AGF - Astrocytes Growth Factor);
- factorul de creştere extras din ochi (EDGF - Eye Derived GF);
- factorul de creştere extras din cartilaj (CDGF - Cartilage Derived GF);
- factori de creştere ai tumorilor (TGF - Tumor GF)

1.4. Mecanismul de acţiune in vitro al factorilor de creştere

Cercetări efectuate asupra EGF şi PDGF au demonstrat că efectul lor asupra
celulelor ţintă se datorează interacţiunii cu receptorii specifici de la suprafaţa
celulelor. La suprafaţa celulelor ţintă există un număr mare de receptori specifici -
câte 40.000 pentru EGF şi 400.000/celulă pentru PDGF. Unii au o mare afinitate faţă
de aceşti factori, alţii prezintă o slabă afinitate. Ca urmare a interacţiunii dintre factori
şi receptori, se declanşează o cascadă de evenimente celulare care preced răspunsul
mitogen. Acestea includ stimularea transportului ionic, activarea fosfatidilinozitolului,

355
degradarea ATP, modificări ale suprafeţei celulare urmate de endocitoză, activarea
glicolizei, inducţia ornitincarboxilazei, activarea ARN şi a sintezei proteice, iniţierea
sintezei de ADN şi în final diviziunea celulară.

1.5. Cultivarea celulelor "in vitro"

Cunoştinţele actuale referitoare la mecanismul de creştere şi proliferare
celulară au fost obţinute prin culturi celulare in "vitro". Celulele pot fi cultivate "in
vitro" prin două tehnici: în suspensie şi pe suport.
• Culturile în suspensie
Creşterea numărului de celule poate fi urmărită prin măsurarea în timp a
densităţii optice a suspensiei. Evoluţia în timp a densităţii optice a suspensiei permite
trasarea unei curbe de dezvoltare, numită ciclu de creştere al populaţiei de celule
(fig.IX.1). Celulele sunt introduse în medii de cultură care asigură elementele
nutritive necesare creşterii şi multiplicării celulare (vezi caiet lucrări practice).
Pot fi astfel urmărite în evoluţie următoarele 4 faze:
a) faza de lag se caracterizează prin creşterea lentă a numărului de celule.
Durata sa este variabilă în timp, depinzând de compoziţia chimică a mediului de
cultură, de numărul de celule însămânţate iniţial, de faza în care s-a aflat cultura din
care s-au luat celulele pentru inoculare.
b) faza de creştere exponenţială a numărului de celule, până la atingerea unui
maxim. În această fază, în cultură predomină celulele aflate în diviziune.
c) faza staţionară în care numărul de celule din populaţie rămâne constant.
Atingerea stării staţionare şi apoi trecerea în faza următoare sunt condiţionate de
epuizarea substanţelor nutritive din mediul de cultură şi de acumularea în mediu a
unor produşi de excreţie ai celulelor, ceea ce determină modificări de pH.
d) faza de declin (de moarte) în care numărul celulelor care mor, este mai
mare decât numărul celulelor produse prin diviziune.
Celulele cultivate în suspensie formează de obicei o populaţie asincronă, ele
aflându-se în diferite etape ale ciclului celular.
Creşterea celulară sincronă (cultura sincronă), în care toate celulele se află în
aceeaşi etapă a ciclului celular, se poate realiza prin inducţie sau prin selecţie.
Selecţia presupune izolarea mecanică (centrifugare, filtrare) a celulelor de aceeaşi
vârstă din cultură şi inocularea lor într-un mediu nou. Inducţia se realizează cu
ajutorul unor agenţi sincronizatori chimici (agenţi inhibanţi ai mitozei), sau fizici
(radiaţii ionizante care opresc celulele în faza G2) sau cicluri de lumină-întuneric,
căldură-frig. În culturile sincrone, creşterea populaţiei de celule nu recunoaşte aceeaşi
cursă ci se produce în trepte ( fig.IX.2).

Fig.IX.1. Fazele ciclului de creştere a unei Fig.IX.2. Compararea curbelor de

356
 populaţii de celule creştere pentru culturi sincrone şi
asincrone de celule în suspensie

• Culturile celulare pe suport. Se pot utiliza suporturi de sticlă neutră (cutii Petri,
suprafeţe extinse ca în cazul culturilor de celule în vederea fabricării vaccinurilor).
Multiplicarea celulelor normale are loc continuu, până în momentul în care întreaga
suprafaţă a plăcii a fost acoperită în monostrat. Celulele normale posedă capacitatea
de a-şi opri multiplicarea atunci când vin în contact unele cu altele sau cu pereţii
vasului. Proprietatea se numeşte inhibiţie de contact. Ea este o formă de manifestare
a fenomenelor de recunoaştere celulară, în care un rol important îl au glicoproteinele
din membrane.
Celulele maligne nu posedă inhibiţie de contact, ceea ce face ca multiplicarea
lor să nu fie stopată, ea continuă atâta timp cât celulele se află într-un mediu
nutritiv, determinând straturi suprapuse sau tumorete (fig.IX.3).

Fig.IX.3. Modul de creştere al celulelor pe suport

a) Fenomenul inhibiţiei de contact; b) pierderea lui în cazul celulelor transformate malign

2. DIFERENŢIERE CELULARĂ

2.1. Definiţie şi importanţă

Diferenţierea este procesul prin care celulele cu aceeaşi informaţie genetică
ajung să difere considerabil una de alta. Organismul adult este alcătuit din
aproximativ 200 de tipuri celulare diferite ca structură, formă, volum, funcţie. Toate
aceste tipuri celulare iau naştere dintr-o singură celulă - celula ou (zigotul). Procesul
de diferenţiere incumbă două fenomene care se desfăşoară paralel: dezvoltarea unor
structuri specifice care se perfecţionează treptat şi pierderea posibilităţilor de
dezvoltare în alte direcţii. Diferenţierea celulară este universală în lumea vie, ea fiind
întâlnită la toate speciile de plante şi animale. Este considerată a fi "fenomenul cheie"
al apariţiei şi existenţei individului. Totodată, ea este implicată în:

357
 a) reproducere (formarea de noi indivizi ai unei specii);
b) creşterea şi dezvoltarea organismului;
c) regenerarea celulelor şi ţesuturilor uzate în cursul vieţii;
d) evoluţia speciilor şi adaptarea organismului la mediu.
Procesul diferenţierii nu este limitat în timp, el se desfăşoară pe tot parcursul
vieţii individului, de la concepţie până la moarte. El cuprinde trei perioade biologice
importante: ontogeneza; creşterea, dezvoltarea şi maturitatea; îmbătrânirea şi
moartea.

2.2. Mecanisme ale diferenţierii celulare

Diferenţierea celulară începe din momentul fertilizării oului. Zigotul şi celulele
rezultate din primele două diviziuni sunt celule care prin diferenţiere pot genera
oricare din tipurile celulare ale adultului. Din această cauză ele sunt denumite celule
pluripotente. Ele pot genera oricare din tipurile celulare, deoarece întregul lor set de
gene este activ (genele sunt derepresate). Orice mesaj genetic pe care îl primesc,
poate fi acceptat, deci acestor celule li se poate imprima orice traseu evolutiv.
În cursul embriogenezei, celulele pluripotente sunt obligate să aleagă un
anumit traseu evolutiv, deci să evolueze spre un anumit tip celular. Acest proces se
petrece sub acţiunea unor factori extrinseci denumiţi inductori, iar celulele asupra
cărora acţionează aceşti factori se numesc celule determinate.
Prin procesul de determinare, celulelor embrionare li se micşorează progresiv
numărul căilor de evoluţie. Astfel, dacă din celulele morulei se pot diferenţia toate
tipurile de celule adulte, după formarea embrionului tridermic, din fiecare foiţă
embrionară pot lua naştere doar un număr limitat de tipuri celulare (tab.IX.I).
Din punct de vedere genetic, atât celulele pluripotente cât şi celulele
determinate, prezintă un genom complet, identic. Dar celulele determinate au un
număr de gene inactivate (represate) şi anume genele răspunzătoare de dezvoltarea
pe alte trasee evolutive. De exemplu, celulele ectodermului posedă în genomul lor
genele active care coordonează dezvoltarea celulelor epidermului, sistemului nervos,
epiteliul glandular, dar şi gene represate - cele care coordonează structura şi funcţia
celulelor ce se vor dezvolta din endoderm şi mezoderm.
Cu cât vârsta embrionului este mai avansată, numărul de regiuni represate în
genotip este mai mare. Starea de celulă determinată este ireversibilă; deşi genotipul
este acelaşi, celula nu mai poate accepta orice mesaj.
Acţiunea inductorilor este secvenţială şi specifică. Momentul acţiunii primului
inductor (momentul primei determinări) este momentul cheie în care începe
constituirea individului. Există o categorie de inductori care determină celula "ţintă"
să devină permisivă pentru acţiunea altor inductori. Acţiunea celei de a doua
categorii de inductori este posibilă doar dacă intervin în momentul în care celula este
permisiva. Permisivitatea apare ca urmare a unor modificări genetice şi structurale la
nivelul membranei celulare şi este limitată în timp.

358
 FOIŢA EMBRIONARĂ TIPURI CELULARE
1. Epidermul cu :
- Produsele cornoase : păr şi unghii
- producţii glandulare: sebacee, sudoripare
2. Sistemul nervos şi organele senzoriale
Ectoderm 3. Glande cu secreţie :
- internă: epifiza şi hipofiza
- externă: salivare şi mamare
4. Epiteliul cavităţii bucale şi anale
5. Amniosul şi corionul
1. Epiteliul renal, uretere
2. Uter, vagin, trompe uterine, celule ovariene foliculare,
testicole
3. Sistemul muscular striat şi neted
Mezoderm 4. Pleură, pericard
5. Sistemul osos
6. Aparatul cardiovascular: sistemul sanguin şi limfatic,
organele hematopoetice
7. Glande cu secreţie internă: corticosuprarenala
1.Tubul digestiv şi glandele anexe: ficat, pancreas
2.Aparatul respirator, epiteliul laringelui, bronhii, trahee
Endoderm
3.Alantoida şi vezica ombilicală
4.Glande cu secreţie internă: tiroida, paratiroide, timus

TABEL IX.I
Diferenţierea ţesuturilor şi organelor cu pornire de la foiţele embrionare

În concluzie, inductorii acţionează iniţial asupra unei populaţii celulare

pluripotente, apoi asupra unor celule direcţionate (determinate). În ontogeneză,
numărul determinărilor succesive coincide cu numărul inductorilor. Caracteristicile
acţiunii inductorilor sunt secvenţialitatea şi specificitatea. Inductorii acţionează într-o
ordine secvenţială precisă şi se condiţionează reciproc; alterarea ordinii dă naştere la
malformaţii. Pe de altă parte, ei acţionează în mod specific, asupra unui grup de
celule "ţintă" şi acest lucru are loc numai în momentul când celula este "permisivă".
În urma procesului de determinare, se creează celule stem (celule de origine)
din care vor lua naştere anumite tipuri de celule specializate (de exemplu celulele
stem din măduva hematogenă care sunt cap de serie pentru liniile leucocitare,
trombocitară şi eritrocitară). În organismul adult, nu mai există celule pluripotente,
dar în fiecare ţesut şi organ există celule stem, incomplet diferenţiate (cu excepţia
ţesutului muscular cardiac şi a ţesutului nervos).

2.3. Tipuri de diferenţiere celulară

a) diferenţierea intracelulară

359
 Acţiunea inductorilor asupra celulei, determină la un moment dat modificări
structurale succesive care determină apariţia formei şi structurii specifice celulei
diferenţiate. De exemplu, în cadrul spermatogenezei, are loc o transformare în sensul
adaptării formei la funcţie, spermatidele (celulele rotund-ovalare) transformându-se în
spermatozoizi (celule alungite cu flagel).
b) diferenţierea intercelulară
Un grup restrâns de celule, dintr-o populatie mai mare, uniformă, poate suferi
modificări structurale. Astfel, apar diferenţe intercelulare, între caracterele celulelor
iniţiale şi caracterele celulelor provenite din celulele iniţiale. Procesul se explică prin
acumularea intracelulară a unor substanţe specifice, de natură proteică, cu funcţii
enzimatice. De exemplu, hematiile acumulează hemoglobina, celulele musculare
conţin o cantitate mai mare de actină şi miozina decât restul tipurilor celulare etc.

2.4. Tipuri de inductori

 Din punct de vedere biochimic, inductorii alcătuiesc o categorie heterogenă de
factori. Ei pot fi:
a) factori de mediu extracelular;
b) celule care se reunesc între ele, vin în contact, stabilesc joncţiuni (GAP)
prin intermediul cărora comunică ;
c) produşi de secreţie ai celulelor (hormoni, polipeptide, factori de creştere,
neurotransmiţători).
 În ceea ce priveşte locul de acţiune, deosebim două tipuri de inductori:
a) inductori ce acţionează local, în interiorul celulei sau asupra celulelor
joncţionate cu aceasta;
b) inductori ce acţionează la distanţă de locul unde au fost produşi. De
exemplu, hormonii morfogeni şi factorii de creştere care sunt vehiculaţi
în umorile organismului şi acţionează asupra unor celule "ţintă".

2.5. Ipoteze asupra mecanismului inducţiei

a) ipoteza transferului de molecule informaţionale de la inductor la indus
În cursul diferenţierii celulare, celulele stabilesc între ele joncţiuni de tip GAP
care se formează şi se desfac foarte rapid. Se presupune că prin intermediul lor are
loc un transfer de ARNm de la inductor la indus. Prin revers transcripţie, pe
molecula de ARN provenită de la inductor, are loc sinteza unei molecule de ADN.
Această nouă moleculă de ADN este încorporată în aparatul genetic al gazdei şi din
acel moment devine reglatorul procesului de diferenţiere.
b) celula indusă deţine încorporat în genomul său programul diferenţierii.
Ipoteza se bazează pe mecanismul de receptie-transducţie, inductorul
(hormon, factor de creştere, neurotransmiţător) se leagă de receptorii specifici
prezenţi pe membrana celulei induse şi astfel declanşează acţiunea unor mesageri
chimici de ordinul II (AMPc, GMPc). Aceştia determină intracelular sinteza unor
produşi de metabolism care acţionează asupra aparatului genetic din nucleu.

360
Modificările genetice sunt transmise citoplasmei, la nivelul RE şi aparatului Golgi
unde are loc procesul de reciclare a membranelor. De la aparatul Golgi, membranele
nou formate migrează spre membrana celulară şi se încorporează în aceasta. Noua
porţiune de membrană este responsabilă de permisivitatea celulei pentru un anumit
inductor.

2.6. Caracterele generale ale celulelor diferenţiate

1. Funcţia specifică. Rezultatul funcţional al diferenţierii îl constituie apariţia
unor funcţii specifice fiecărui tip celular constituit. Apar astfel celule strict
specializate funcţional şi în acelaşi timp cooperante. Astfel, celula musculară este
contractilă, spermatozoidul posedă capacitate de locomoţie, hematia este capabilă de
a lega şi transporta gazele sanguine etc.
2. Formă şi structură specifică. Celulele specializate au formă şi structură
caracteristice, adaptate funcţiei pe care o îndeplinesc. Astfel, hematia are o formă
biconcavă pentru a putea înmagazina o cantitate optimă de hemoglobină, neuronii
prezintă prelungiri axonice în vederea mobilizării neurotransmiţătorilor la distanţă de
locul lor de producere, celulele absorbante prezintă un pol apical prevăzut cu
microvili în scopul creşterii suprafeţei de absorbţie etc. Pe de altă parte, din punct de
vedere structural, deşi toate celulele (cu excepţia hematiilor) conţin toate tipurile de
organite citoplasmatice, ponderea unora este mai mare în comparaţie cu altele,
conform cu funcţia pe care o are tipul celular respectiv. De exemplu, filamentele de
actină şi miozină sunt mai bine reprezentate în celulele cu rol contractil (celule
musculare), lizozomii şi peroxizomii sunt mai bine reprezentaţi numeric în celulele cu
rol fagocitar (PMN, monocite) şi de detoxifiere (celulele hepatice). RE şi aparatul
Golgi se află într-un număr mai mare în celulele cu rol de sinteză şi secreţie etc.
3. Compoziţia chimică specifică. Compoziţia chimică a celulelor diferă de la
un tip celular la altul. Diferenţierea este astfel însoţită de acumularea unor proteine
specifice sau de instalarea unei activităţi enzimatice specifice.
4. Adezivitatea de substrat. Această proprietate stă la baza formării ţesuturilor
şi organelor, atunci când mai multe pături celulare vin în contact.
5. Joncţionarea. Solidarizarea celulelor între ele în cadrul unui ţesut se
realizează prin intermediul joncţiunilor intercelulare (vezi capitolul Membrana
celulară). Joncţiunile au de asemenea şi un rol funcţional, prin intermediul lor
realizându-se transportul unor molecule cu rol de reglare a activităţii sincrone a
celulelor dintr-o populaţie celulară.
6. Inhibiţia capacităţii de diviziune. Cu cât gradul de diferenţiere este mai
avansat, cu atât capacitatea de diviziune este mai scăzută. Din acest punct de vedere
celulele se clasifică în trei categorii:
a) celule înalt specializate care nu se divid: neuronul, celula musculară
cardiacă, hematiile;
b) celule diferenţiate, divizibile, cu ritm variat de diviziune reglat în funcţie de
necesităţi: hepatocite etc;

361
 c) celule tinere, incomplet diferenţiate, capabile de diviziune pentru
autoîntreţinere: enterocitele.
7. Inhibiţia de contact. Când densitatea populaţiei celulare dintr-un ţesut
atinge nivelul optim, celulele sunt oprite din proliferare. Proprietatea este demonstrată
"in vivo" de fenomenul cicatrizării; în cursul regenerării epiteliilor după lezare,
celulele se divid şi refac suprafaţa lezată din afară spre interior până în momentul în
care ajung în contact. "In vitro" fenomenul este demonstrat de modul de proliferare al
celulelor în culturi pe suport. Aşa cum a fost arătat anterior, proliferarea încetează în
momentul în care celulele vin în contact unele cu altele sau cu pereţii vasului.
Când studiem un anumit tip celular, urmărirea acestor caractere este utilă în
aprecierea gradului de diferenţiere al celulelor respective.

2.7. Caracterele generale ale celulelor nediferenţiate

1. Lipsa funcţiei specifice. Celulele nediferenţiate au o singură funcţie şi
anume aceea de a da naştere unor celule specializate în urma unor determinări
succesive.
2. Lipsa unei structuri şi forme specifice. Toate celulele nediferenţiate
seamănă între ele; au în general caractere de celule tinere: formă rotundă sau rotund-
ovalară; nucleu mare eucromatic cu raport N/C în favoarea nucleului; citoplasma
bazofilă datorită unui număr crescut de ribozomi liberi; organite celulare reduse ca
număr şi puţin dezvoltate.
3. Lipsa compoziţiei chimice specifice.
4. Adezivitatea de substrat. Celulele nediferenţiate au capacitatea de a
adeziona de substrat, capacitate pe baza căreia se recunosc, aderă, vin în contact
pentru a forma ţesuturi.
5. Joncţionarea. Celulele nediferenţiate stabilesc între ele joncţiuni de tip
GAP, cu aspect dinamic, dar acestea au un diametru mai mic decât joncţiunile de
acelaşi tip stabilite între celulele diferenţiate.
6. Capacitate de diviziune crescută. Faţă de celulele diferenţiate, celulele
nediferenţiate au un indice mitotic mare. Proprietatea determină creşterea numărului
de celule, în urma acţiunii inductorilor.
7. Inhibiţia de contact. Celulele nediferenţiate posedă capacitatea de migrare
şi inhibiţie de contact. Când densitatea celulară atinge un anumit grad, atât migrarea
cât şi diviziunea celulară încetează.

2.8. Alterarea procesului de diferenţiere

După cum s-a arătat anterior, diferenţierea este un proces complex, care
necesită o secvenţialitate de mare precizie şi din această cauză este un proces
deosebit de sensibil.
În timpul embriogenezei, caracteristica de mare importanţă a diferenţierii este
ordinea precisă de "intrare în scenă" a fiecărui inductor. Alterarea acestei ordini este

362
responsabilă de apariţia malformaţiilor congenitale. Factorii care pot determina
apariţia malformaţiilor sunt:
- modificarea capacităţii inductive a unor ţesuturi;
- modificarea permisivităţii celulei "ţintă" la inductori;
- pierderea contactelor între inductor şi indus.
La organismul adult, mecanismul diferenţierii este acelaşi ca şi în etapa
embrionară. Ceea ce diferă este numărul inductorilor care este redus. Aceasta,
deoarece la organismul adult nu mai există celule pluripotente, toate celulele sunt
diferenţiate sau parţial diferenţiate (celule stem). În procesul de diferenţiere la adult
rolul major îl au interacţiunile intercelulare şi factorii de microclimat extracelular.
Alterarea succesiunii evenimentelor în procesul de diferenţiere al adultului
determină apariţia tumorilor (neoplasmelor). Se cunoaşte faptul că celulele tumorale
îşi au originea în celulele parţial diferenţiate (celulele stem) din ţesuturi.
Transformarea acestor celule în celule tumorale se produce în două moduri:
a) înglobarea unei molecule de ARN de tip viral, pe care prin revers -
transcripţie se formează un ADN nou care va determina anomalii de structură,
creştere, diviziune şi funcţionare a celulei;
b) întreruperea interacţiunii celulare cu rol de reglare a creşterii, diviziunii şi
funcţionării unei populaţii celulare, datorită pierderii joncţiunilor GAP.
Alte alterări ale procesului de diferenţiere sunt modulaţia, dediferenţierea şi
metaplazia.
Modulaţia este fenomenul prin care, în condiţii fiziologice sau patologice,
celulele mature suferă modificari structurale şi funcţionale minime şi tranzitorii care le
fac să semene cu celulele tinere din care au provenit. De exemplu, în culturi de
celule, datorită condiţiilor de mediu, fibrocitele se transformă în fibroblaste.
Transformarea este însă reversibilă.
Dediferenţierea se referă la întoarcerea unei celule diferenţiate pe drumul
parcurs anterior, pentru a redeveni celulă pluripotentă. Fenomenul a fost pus în
evidenţă în mod experimental: celulele din rădăcina de Daucus Carota cultivate în
mediu cu extract de nucă de cocos, pot redeveni celule pluripotente din care, prin
diferenţiere se dezvoltă planta adultă, cu rădăcină, tulpină şi frunze. La mamifere,
dediferenţierea nu este posibilă.
Metaplazia este un proces patologic în urma căruia o celulă diferenţiată se
transformă într-o celulă diferenţiată de alt tip. Metaplazia apare exclusiv la ţesuturile
epitelial şi conjunctiv. Exemplu, metaplazia osoasă a corionului mucoasei uterine,
aceasta apare prin transformarea ţesutului conjunctiv din subepiteliul mucoasei
uterine într-o altă varietate de ţesut conjunctiv - ţesut osos spongios.

363
Capitolul X

ÎMBĂTRÂNIREA ŞI MOARTEA CELULARĂ

1. Generalităţi
Viaţa celulelor comportă mai multe faze: stadiul de celulă tânără, adultă,
îmbătrânită (senescentă), agonică şi stadiul de moarte celulară. Fiecare stadiu este
preludiul stadiului următor.
Îmbătrânirea este rezultatul modificărilor acumulate în organismele vii, de la
naştere până la moarte. Procesul de îmbătrânire al organismului este rezultatul
îmbătrânirii fiecărui sistem component în parte: îmbătrânirea moleculelor, a celulelor,
a ţesuturilor şi organelor. Îmbătrânirea celulară este un proces ce se desfăşoară diferit
pentru diferite tipuri celulare. Celulele cu ritm rapid de diviziune au un mecanism de
îmbătrânire diferit de cel al celulelor care nu se divid.

2. Carcaterele generale ale celulelor în diferite etape de viaţă

a) Stadiul de celulă tânără
364
 Celula tânără se caracterizează printr-o forma rotund-ovalară, ultrastructură
relativ simplă, nucleu mare, eucromatic, raport N/C în favoarea nucleului,
citoplasmă bazofilă datorită numărului mare de ribozomi.
b) Stadiul de celulă adultă
În acest stadiu celula prezintă morfologie, structură, ultrastructură şi funcţie
carcateristică tipului celular din care face parte.
c) Stadiul de îmbătrânire (senescenţă)
Principalele modificări morfologice ale celulelor îmbătrânite constau în:
- scăderea volumului celular;
- scăderea ritmului mitotic;
-modificări nucleare de tip picnoză (retractare, condensare, colorabilitate
intensă bazofilă), carioliză ("dizolvarea" nucleului) şi cariorexis (fragmentarea
nucleului);
-modificări citoplasmatice ce constau în scăderea bazofiliei, acumulare de
pigmenţi (lipofuscina) şi vacuolizări.
d) Stadiul de agonie se caracterizează prin :
- modificări nucleare de tip cariorexis, carioliză;
- modificări ale organitelor citoplasmatice: dezorganizarea RE, eliberare de
fosfolipide cu formarea de "figuri mielinice", încetinirea curenţilor citoplasmatici până
la fluidificare sau gelifiere citoplasmatică;
- încetinirea mişcărilor prin pseudopode şi micşorarea acestora (celula ia
aspect de stea).
e) Moartea celulară este un proces instantaneu. Modificările postmortem se
caracterizează prin:
-retracţia pseudopodelor, celula căpătând o formă rotundă;
-colorarea difuză a nucleului şi citoplasmei cu coloranţi vitali;
-balonizarea/contractarea mitocondriilor, dezorganizarea reticulului
endoplasmatic;
- modificări nucleare: cariorexis şi carioliză.

3. Ipoteze şi teorii cu privire la îmbătrânirea şi moartea celulară

a) Ipoteza creşterii frecvenţei erorilor genetice în sinteza de proteine
(ORGEL, 1963).
Durata de viaţă a moleculelor proteice (enzimatice sau structurale), poate fi
determinată cu exactitate. În momentul când aceste molecule devin nefuncţionale,
sunt imediat înlocuite cu altele noi, produse prin sinteză. Pe măsură ce celula
înaintează în vârstă, pot surveni alterări ale produsului de sinteză, care determină
apariţia unor molecule proteice cu proprietăţi fizico-chimice şi conformaţionale
diferite de cele iniţiale. Aceste abateri de la normal sunt rezultatul procesului de
îmbătrânire al moleculelor. Ipoteza suţine că alterarea sistemelor enzimatice
afectează fenomenele anabolice şi catabolice. Alterarea echilibrului
anabolism/catabolism determină moartea celulei.

365
 b) Teoria acumulării radicalilor liberi (TAPPEL, 1968) susţine că
acumularea intracelulară a radicalilor liberi, acţionează asupra structurilor
lipoproteice membranare, determinând modificări antigenice ale suprafeţelor celulare.
Celulele imunocompetente nu mai recunosc antigenele de suprafaţă nou formate şi ca
urmare formează anticorpi care elimină aceste tipuri celulare.
c) Ipoteza existenţei unor mutaţii somatice (BURNETT, 1972)
Modificările structurale suferite în timp la nivel cromozomial determină
apariţia unor mutaţii somatice care dau naştere la celule neviabile sau la celule cu
structură şi funcţie deosebită de cea normală. Aceste tipuri celulare anormale
prezintă antigene de suprafaţă cu compoziţie chimică diferită.
d) Ipoteza scăderii eficienţei sistemului imun de supraveghere (ROBERT,
1972). Acumularea unor substanţe rezultate din procesul de îmbătrânire în celulele
sistemului imun de supraveghere a "self-ului", duce la pierderea capacităţii de
recunoaştere şi eliminare a clonelor celulare. Multiplicarea acestor clone în ţesuturi,
determină îmbătrânirea celulară.
e) Teoria morţii programate a celulelor susţine că fiecare tip de celulă are
înscris în programul genetic o anumită durată de viaţă, după care celula moare. În
sprijinul acestei teorii stau şi experienţele efectuate de HAYFLICK. El a cultivat
fibroblaste din piele şi a demonstrat că cele provenite din ţesutul embrionar se divid
exact de 50 de ori, după care celula moare. Dacă fibroblastele sunt recoltate de la
persoane de vârste diferite, numărul diviziunilor scade treptat, cu vârsta. Dacă
culturile de celule sunt îngheţate chiar mai mulţi ani, acestea se divid exact de atâtea
ori ca acelea de aceeaşi generaţie, neîngheţate.
La ora actuală, aceste teorii sunt controversate. Mulţi dintre cercetătorii în
domeniul Biologiei Celulare şi Moleculare le conferă o valoare mai mult "istorică".

4. Apoptoza
Astăzi, se consideră că moartea celulară este determinată de un proces
autoreglat genetic, denumit apoptoză; termenul a fost folosit pentru prima dată de
J.Fr.Kerr şi colaboratorii, este preluat din greaca veche şi semnifică "căderea
frunzelor din pom". Cercetările în domeniul geneticii au demonstrat că în urma unui
oarecare număr de diviziuni (care diferă de la un tip celular la altul), au loc modificări
structurale majore ale ADN, care perturbă funcţia celulară şi pot determina
transformarea malignă a celulei. Pentru a preântâmpina acest fenomen, celula dispune
de mecanisme de oprire a diviziunilor, respectiv de oprire a ciclului celular. Oprirea
ciclului celular, determină implicit îmbătrânirea şi moartea celulară.
Din punct de vedere fiziologic, celula dispune de un “program de
sinucidere”, care se activează atunci când moartea celulară devine necesară
pentru binele “comunităţii”. Celulele “nedorite”, în exces faţă de necesar, sau
alterate genetic, infectate viral ori o parte din celulele cu o rată înaltă de reînnoire,
se autoelimină din ţesuturi prin declanşarea unui program de inducere a morţii,
program care rezidă în ele însele. Fenomenul este prezent şi la organismele

366
unicelulare. Este descrisă “moartea altruistă” a unor celule bacteriene care este
produsă cu scopul de a nu pune în pericol colonia bacteriană. Acest act de
“sinucidere” este considerat a fi o modalitate normală de evoluţie în cadrul vieţii
celulare. El a fost dovedit atât în circumstanţe fiziologice (embriogeneză, turnover
normal tisular, atrofie indusă hormonal), cât şi patologice (boli neurologice
degenerative, afecţiuni autoimune, oncogeneză, patologie toxicologică şi virală).
Astfel, apoptoza sau “moartea fiziologică” este o formă de moarte celulară care
permite înlocuirea celulelor lezate, bătrâne sau nedorite, fără să producă leziuni la
nivelul celulelor adiacente şi fără să antreneze mecanisme inflamatorii,
intervenind astfel în menţinerea normală a turnoverului celular.
Procesul de menţinere al homeostaziei ţesuturilor este asigurat de două
mecanisme de importanţă majoră: proliferarea celulară şi apoptoza. Ele sunt
procese care dispun de căi comune de reglare, determinate genetic, prin
modularea ciclului celular în oricare din fazele sale evolutive.
Moartea celulară programată participă la edificarea citoarhitecturii
complexe, în cele mai diferite regiuni ale organismului (fig.X.1). În cursul
embriogenezei, fenomenul de moarte celulară programată permite conturarea
formei organelor prin eliminarea celulelor în exces. Se pare că pentru organismele
eucariote, generarea unui număr de celule mai mare decât necesarul, urmat de
eliminarea celulelor în exces, este mai uşor de controlat decât generarea unui
număr prestabilit de celule.

367
 Fig. X.1. Apoptoza ca fenomen de remodelare a arhitectonicii tisulare

4.1. Biologia celulară a apoptozei

Modificările morfologice care caracterizează diagnosticul morţii celulare
considerată apoptotică, au început să fie definite încă din 1972 de către Kerr et
all. Ulterior, în 1980 Wyllie et all au introdus în studiul acestui fenomen
electroforeza ADN-ului nuclear pe substraturi coloidale agaroase. În 1992,
Collins et all şi Ulker et all, demonstrează că scindarea internucleozomică nu
însoţeşte întotdeauna acest tip de moarte celulară. În aşteptarea altor metode de
diagnostic, interpretarea criteriilor morfologice oferite de microscopia electronică,
reprezintă la ora actuală cel mai sigur mijloc de diagnostic.
a) Criterii de diagnostic
În practică, apoptoza poate fi diagnosticată şi în microscopia optică, dar
microscopia electronică realizată prin tehnici standard este mai adecvată pentru
diagnosticul acestui fenomen. În ţesuturi apoptoza afectează de obicei celule
izolate şi nu se însoţeşte de fenomene inflamatorii de vecinătate, spre deosebire
de necroză. Instalarea apoptozei la membrii unor populaţii celulare este
asincronă, motiv pentru care fazele procesului pot fi observate în majoritatea
secţiunilor. În celule modificările ultrastructurale se derulează în faze consecutive
(fig.X.2):

368
1. Modificările nucleare reprezintă prima dovadă clară a instalării apoptozei.
Are loc condensarea cromatiniană, care se derulează progresiv până la
scindarea în mase net delimitate, ataşate foiţei interne a anvelopei nucleare.
Masele cromatiniene prezintă contururi relativ netede, sunt electronodense
omogene sau fin granulare. În multe cazuri, porţiunea fibrilară nucleolară
formează o masă electronodensă, rotund-ovalară, situată pe marginea internă a
maselor de cromatină condensată. Se produc înmuguriri nucleare, care conduc
în mod progresiv la fragmentarea nucleului în 2-3 mase nucleare, bine
delimitate de un înveliş dublu.
2. Citoplasma condensează, iar pe suprafaţa celulei apar protuberanţe de diferite
dimensiuni. Condensarea citoplasmatică care însoţeşte apoptoza este evidentă
în ţesuturi, unde celulele apoptotice dense se disting clar de celulele vecine,
neafectate.
Procesele nucleare şi citoplasmatice se derulează concomitent şi conduc
progresiv la fragmentarea celulei în corpuri apoptotice care rămân ataşate
punctiform. Condensarea şi înmugurirea celulei pentru a forma corpuri
apoptotice, durează câteva minute.
3. Corpii apoptotici conţin de regulă un fragment nuclear cu cromatina localizată
în semicercuri periferice bine delimitate şi o zonă de citoplasmă condensată,
cu organite bine conservate. Numărul, structura şi dimensiunea corpilor
apoptotici depind de tipul şi dimensiunea celulară; celulele cu citoplasmă
voluminoasă, vor conduce la formarea unui număr mai mare de corpi
apoptotici, dintre care numai o parte vor conţine fragmente nucleare .
4. Degradarea corpilor apoptotici. În ţesuturi cea mai mare parte dintre corpii
apoptotici sunt rapid fagocitaţi de către macrofage sau de celulele vecine.
Endocitoza şi digestia se desfăşoară conform etapelor clasice, sub acţiunea
enzimelor lizozomale ale celulelor ingeratoare. După digestie, corpii
apoptotici sunt reduşi la reziduri nedigerabile, greu de recunoscut. Degradarea
corpilor fagocitaţi durează câteva ore.
5. Corpii apoptotici care nu sunt fagocitaţi suferă modificări degenerative,
asemănătoare cu cele din necroză.

369
 Fig.X.2. Prezentarea schematică comparativă a modificărilor celulare care caracterizează
procesele de necroză şi apoptoză (după J.F.R.Kerr şi colab.)
1-celulă normală, 2-debutul apoptozei prin segregarea cromatinei, 3-formarea corpilor
apoptotici, 4-fagocitarea corpilor apoptotici, 5-digestia corpilor apoptotici de către
lizozomi, 6-reziduuri rezultate în urma digestiei, 7-fragmentarea cromatinei cu apariţia
densificărilor matricei nucleare şi balonizări mitocondriale în cadrul necrozei, 8-
dezintegrarea membranelor şi a organitelor, cu menţinerea configuraţiei celulare

b) Diagnosticul diferenţial cu necroza se realizează cu uşurinţă, prin analiza a

doi parametri:
 modificări ultrastructurale. Deşi în necroză cromatina suferă condensări,
masele formate au contururi neregulate, slab definite, nucleul nu prezintă
înmuguriri şi nu formează fragmente distincte învelite de membrană.
Membranele organitelor cât şi cea de suprafată se fragmentează iar organitele
suferă modificări uşor vizualizabile ca de exemplu apariţia unor grupări dense
în matricea mitocondrială.

370
 modificări suprastructurale. Necroza afectează grupuri de celule adiacente şi
de regulă se însoţeşte de caractere inflamatorii. Celulele necrotice sunt
fagocitate exclusiv de celulele sistemului fagocitic mononuclear.

Fig. X.3. Celulă apoptotică (stg) şi celulă fagocitară (dr) care înglobează corpii
apoptotici (după Dana Davis)

4.2. Mecanismele moleculare implicate în apoptoză şi modularea lor

Căile biochimice de realizare a mecanismului apoptozei există în mod
constitutiv în toate celulele. Apoptoza se produce fie prin manifestarea factorilor
declanşatori, fie prin reprimarea celor inhibitori. Din acest punct de vedere, se
disting trei căi de realizare a morţii celulare:
1. calea inducţiei, reprezentată de sinteza unor noi proteine sau exprimarea unor
noi gene după expunerea la stimul;
2. calea eliberării, care semnifică inducerea apoptozei prin inhibarea sintezei
proteice;
3. calea transducţiei în care inducerea apoptozei este mediată (de exemplu
apoptoza mediată de limfocitele T citotoxice).
La nivel celular evenimentele care se produc în cursul morţii celulelor, pot
fi etapizate după cum urmează: etapa de decizie a declanşării morţii celulare, faza
de “angajare” în proces, faza de “execuţie” şi faza de eliminare a detritusurilor
celulare. Parcurgerea acestor etape presupune participarea unui număr mare de
molecule “semnal”, căi de semnalizare, molecule efector, fiecare dintre acestea
putând fi ţinta unor mecanisme de reglare complexe.

a) Fosforilarea proteinelor
Experienţele efectuate pe culturi de celule tumorale “in vitro”, au
demonstrat că apoptoza poate fi indusă şi la celulele tumorale menţinute în cultură

371
peste 10 ani. Ideea care s-a impus este aceea că produşii unor gene care
contribuie la supravieţuirea celulară ar putea fi comuni cu cei care iniţiază
moartea celulară. “Comutarea” spre iniţierea autodistrugerii s-ar putea realiza
prin mai multe mecanisme, cum sunt: proteoliza limitată şi fosforilarea
proteinelor. Datele experimentale existente au demonstrat în mod cert că
procesele de fosforilare sunt prezente în diferite etape ale apoptozei. Nu se
cunoaşte încă care este modalitatea prin care acest proces reversibil, determină
instalarea unor leziuni ireversibile. Se presupune că anumite fosforilări pot
determina activarea unor mecanisme enzimatice de proteoliză limitată.
Au fost studiate până la ora actuală, mai multe tipuri de fosforilare, care
pot participa la derularea etapelor apoptozei sau o pot bloca.

Fig.X.4.Mecanisme de fosforilare care participă la derularea sau blocarea apoptozei

Mecanismele de fosforilare precum şi enzimele participante sunt prezentate în

fig.X.4. Au fost descrise mai multe posibile roluri ale fosforilării:
 În cursul unor infecţii virale care determină apariţia unor lanţuri anormale,
dublu catenare de ARN, are loc activarea unei protein-kinaze ce poate fi
amplificată de interferon. În acest caz, autoliza celulei purtătoare de astfel de

372
 anomalii, va proteja celulele normale de răspândirea infecţiei virale; deci
fosforilarea proteică poate declanşa apoptoza ca pe un mecanism de protecţie.
 Activarea unor enzime ca protein-kinaza dependentă de ADN, reprezintă o
modalitate de a “semnala” apariţia unor leziuni ale materialului genetic,
incompatibile cu supravieţuirea celulelor purtătoare. Nu a fost dovedit încă
dacă în acest caz fosforilarea este capabilă de iniţierea răspunsului apoptotic.
Experimente efectuate prin utilizarea unor stimuli apogeni, au reuşit iniţierea sau
blocarea apoptozei prin utilizarea unor sisteme enzimatice de tip protein-kinaze
sau protein-fosfataze.

b) Metabolismul energetic
Sub aspect biochimic, apoptoza reprezintă un proces energodependent,
precis controlat. Diminuarea cantităţii de ATP exportate dinspre matricea
mitocondrială către citosol, reprezintă una dintre caracteristicile morţii celulare.
Experienţele de evaluare a funcţiei mitocondriale în timpul procesului de
apoptoză (prin tehnica de citometrie în flux) au demonstrat menţinerea
potenţialului ∆ al membranelor mitocondriale în primele stadii ale morţii celulare
induse. În stadiile avansate ale procesului, odată cu începerea alterărilor ADN-
ului nuclear, s-a observat o importantă scădere a potenţialului ∆ψ. Experimentul a
condus la ipoteza că mitocondriile ar trebui privite ca “tabloul celular de
comandă” de la care se face “comutarea” spre comportamentul de “sinucidere
celulară”.
Pe de altă parte, unele experienţe au examinat posibilitatea ca moleculele
de ATP extracelular să inducă apoptoza şi liza osmotică. Excesul de ATP ar
putea determina activarea unor protein-kinaze, controlate la rândul lor de protein-
fosfataze.

c) Ionii de calciu
Homeostazia intracelulară a calciului este menţinută prin mecanisme
complexe localizate şi realizate la nivel membranar (variate tipuri de canale şi
pompe ionice), precum şi la nivelul organitelor intracitoplasmatice care pot stoca
şi/sau elibera Ca2+; endomembranele acestor organite realizează o
compartimentare celulară în teritorii cu concentraţii controlate ale calciului ionic.
În acelaşi timp, se cunoaşte la ora actuală participarea certă a ionilor de calciu ca
mesageri “secunzi” în mecanismul de transmitere intracelulară a mesajelor,
precum şi rolul lor în diferite procese de răspuns celular.
Există numeroase studii referitoare la participarea ionilor de calciu la
procesul de apoptoză. Oscilaţiile concentraţiei ionilor de calciu pot avea un ecou
funcţional semnificativ asupra unei largi game de ţinte moleculare (fig.X.5).
 Activarea canalelor ionice de clor dependente de concentraţia de calciu, se
presupune că ar permite un eflux accelerat de clor, ceea ce va determina

373
 pierderea de apă din sectorul intracelular. Acest lucru va conduce la
condensarea citosolului.
 Creşterea concentraţiei de calciu liber intracelular poate activa o serie de
mecanisme enzimatice:
- Fosfolipaza A2 odată activată, eliberează fosfatidilcolina, xantina,
lizofosfolipide, eicosanoizi. Lizofosfolipidele sunt compuşi toxici celulari,
iar xantina poate facilita fenomenele de peroxidare a lipidelor, ceea ce va
agrava leziunile membranare şi va conduce la fenomene autolitice.
- Proteaze neutre – calpaina odată activată de creşterea concentraţiei ionilor
de calciu, are capacitatea de a cliva proteine citoscheletale (fodrina,
vimentina). Acest fapt va conduce la modificarea de volum a celulei,
formarea veziculelor plasmalemale, precum şi la alte manifestări
morfologice asociate apoptozei. Proteaze activate de calciu, pot determina
şi clivajul enzimatic al proteinelor din componenţa matricei nucleare
(familia laminelor).
- Endonucleazele sunt implicate în modificarea materialului cromatinian. Au
fost identificate: nucleaza NUC 18 (localizată în nucleu), DN-aza I
(localizată în RER, Ap.Golgi şi veziculele secretorii mici) şi alte Ca 2+/Mg2+
- endonucleaze. DN-aza I pare a fi enzima responsabilă, în cea mai mare
parte de formarea fragmentelor oligonucleozomale de ADN.
- NO sintaza este o altă enzimă care poate fi activată de calciu. Inhibiţia
glicolizei şi a unor procese de reparare a ADN-ului, provocate de
eliberarea unor cantităţi crescute de oxid nitric (NO), ar putea agrava
deficitul energetic celular.
- Activarea transglutaminazelor. TTG este o enzimă dependentă de calciu
care catalizează formarea de punţi prin cuplarea lizinei cu glutamil.
Activitatea de cuplare duce la formarea unor structuri rigide, insolubile, în
timpul formării corpilor apoptotici. Stabilizarea structurilor membranare,
previne alterarea membranară precoce în fazele iniţiale ale apoptozei, iar în
faza finală realizează atragerea conţinutului citoplasmatic în corpii
apoptotici (ieşirea conţinutului citoplasmatic în spaţiul extracelular ar putea
produce inflamaţie).
 Alterările conformaţionale ale proteinelor care leagă ionii de calciu ar
putea explica dezorganizările citoscheletului în cursul apoptozei. Aceste
modificări reprezintă punctul iniţial în formarea veziculelor plasmalemale
(“blebbing”).
 Creşterea concentraţiei ionilor de calciu şi a ionilor de fosfor determinate de
scăderea sintezei de ATP mitocondrial, crează condiţii favorabile apariţiei
unor nuclee de precipitare care conduc la formarea cristalelor de apatită.

374
 Fig.X.5. Intervenţia calciului liber citosolic în modularea mecanismelor apoptozei

d) Radicalii liberi
Stresul oxidativ a fost examinat ca un alt potenţial mecanism de modulare a
unor procese celulare asociate apoptozei.
Experimental s-a demonstrat că în procesul de apoptoză are loc eliberarea
unor radicali liberi (radical superoxid, peroxizi lipidici, oxid nitric, radicali
hidroxil), concomitent cu scăderea marcată a antioxidanţilor intracelulari
(glutation redus).
Experimental s-au demonstrat: mobilizarea ionilor de calciu sub acţiunea
unor radicali liberi, diminuarea sintezei acestor compuşi instabili în stadii
incipiente ale apoptozei în timus, inhibarea apoptozei prin agenţi oxidanţi etc. Pe
de altă parte însă, au existat experimente în care a fost indusă moartea celulară in
vitro în condiţii în care concentraţia oxigenului a fost menţinută la valori care
exclud posibilitatea formării unor radicali liberi ai acestuia. Pentru a putea stabili
ponderea rolului prezenţei radicalilor liberi în declanşarea apoptozei sunt
necesare experimente şi investigaţii suplimentare.

4.3. Reglarea genetică a apoptozei

Conform cunoştinţelor actuale, în reglarea genetică a apoptozei intervin trei
categorii de gene: gene ai căror produşi determină apoptoza, gene a căror
expresie inhibă apoptoza şi promovează proliferarea celulară (proto-oncogene),

375
gene stimulatoare ale creşterii care în anumite condiţii sunt capabile de “viraj”
spre fenomenul de apoptoză (c-myc).
 Bcl-2. Supraexpresia acestei gene poate prelungi supravieţuirea celulelor prin
blocarea apoptozei, fără a afecta proliferarea celulară. Bcl-2 este bine
reprezentată la embrion, iar la adult este activă doar la nivelul celulelor
germinale. Expresia sa este legată de reglarea Ca 2+ intracelular, reglarea
transportului nuclear, creşterea capacităţii antioxidante celulare, precum şi de
controlul căilor de transmitere a semnalelor. Au fost identificate diferite
proteine codificate de genele familiei Bcl 2. Proteinele Bax şi Bcl 2 au
structuri omologe, dar efectele lor sunt diferite: Bcl 2 creşte durata de viaţă a
celulelor, iar Bax accelerează apoptoza.
 Ced3/Ced4 sunt gene implicate în moartea a peste 100 de celule din cele 1090
pe care le conţine nematodul C.elegans, moarte care are loc în timpul
morfogenezei sale.
 p53 face parte dintr-o cale de semnalizare care controlează integritatea
structurală a genomului. Celulele normale supuse acţiunii unor factori de stres
din mediul extracelular capabili să lezeze ADN, îşi activează una sau mai
multe căi de semnalizare, la constituirea cărora participă protein-kinaze care
au ca substrat proteina p53 (fig.X.6). Rezultatul este creşterea cantitativă şi
stabilizarea prin fosforilare a P53 care va acţiona ca “paznic“ al genomului
celular. Substratul molecular al acestei activităţi este dublu: P53 acţionează ca
factor de transcriere, stimulând exprimarea genelor care blochează progresia
prin ciclul celular şi implicit, multiplicarea celulelor; totodată, P53 inhibă
transcrierea genelor care asigură tranzitul G1-S.
În celulele deprivate de ambele copii ale genei p53, nivelul evenimentelor
mutaţionale sau al amplificărilor genice creşte cu câteva ordine de mărime.
După repararea leziunilor ADN, nivelul P53 revine normal, iar celulele îşi
reiau progresiunea prin ciclul celular. În situaţia în care leziunile ADN nu au
fost reparate, p53 determină apoptoza, eliminând astfel celulele cu alterări ale
materialului genetic care ar fi putut fi transmise generaţiilor următoare.
Funcţia esenţială a proteinei normale P53 este aceea de a inhiba creşterea
şi proliferarea celulelor tumorale. In celulele neoplazice, alterarea genei p53
este urmată de exprimarea inadecvată a genelor efectoare care, nemaiblocând
complexele moleculare frenatoare ale progresiei prin ciclul celular, fac
posibilă proliferarea celulară necontrolată (fig.X.7).
 Myc. Expresia protooncogenei c-myc a fost implicată în creşterea şi
proliferarea celulară. Recent, expresia genei a fost legată şi de moartea
celulară prin apoptoză. Inducţia apoptozei prin inducţia necorespunzatoare a
c-myc ar putea reprezenta un mecanism de prevenire al dezvoltării
neoplaziilor. Mecanismele moleculare care mediază aceste funcţii distincte şi
opuse ale proteinei c-myc, sunt încă neclare.

376
 Fig.X.6. Fucţiile p53 în celula normală

Fig.X.7. Consecinţele inactivării p53 în tumorile maligne

4.4. Ciclul celular, apoptoza şi progresia tumorală

Ciclul celular şi apoptoza sunt două mecanisme normale, înnăscute,
conservate de-a lungul evoluţiei de la stadiile primitive până la organismele
evoluate. Această observaţie a sugerat ideea că atât proliferarea celulară cât şi
moartea celulară prin apoptoză fac uz de aceleaşi “maşinării moleculare”. Faptul
că celulele cu ritm înalt al ciclului celular au o rată scăzută a apoptozei, iar
proliferarea tumorală implică chiar apariţia unor mutaţii care orientează spre
blocarea apoptozei, a condus la concluzia existenţei unui al treilea mecanism
conex, de data aceasta patologic: proliferarea malignă.
Cunoştinţele actuale sugerează că iniţierea apoptozei ar putea fi o parte
componentă a programului de diferenţiere celulară, cel puţin în anumite tipuri de
ţesuturi. Deci, după parcurgerea primelor etape ale apoptozei, procesul este
stopat, iar rezultatul ar fi starea de diferenţiere. Argumente în sprijinul acestei
ipoteze sunt oferite de derularea procesului de apoptoză la nivelul analizatorului

377
vizual. Celulele din care se diferenţiază fibrele cristaliniene şi care conţin
complexe de tipul ciclina B/Cdk2, suferă transformari progresive caracteristice
programului de diferenţiere: condensarea cromatinei, localizarea sa marginală la
nivelul nucleului, segmentarea ADN-ului. Toate aceste modificări sunt similare cu
cele descrise în fazele incipiente ale apoptozei. Faptul ca fenomenele ulterioare
(balonizare, dezintegrare în corpi apoptotici şi fagocitarea acestora) nu se produc,
impune ipoteza că este posibilă o blocare a etapelor finale a procesului de
apoptoză.
Întrebările care se impun şi care nu au încă un răspuns sunt: este
diferenţierea fibrelor cristaliniene un caz izolat? Există o analogie între formele de
neoplazii cu celule diferenţiate şi acest model de blocare a morţii celulare la un
stadiu relativ avansat de diferenţiere? Întrebările nu-şi au încă un răspuns
definitiv. Dar faptul că ne găsim în faza în care aceste întrebări se nasc şi încep să
fie puse, dovedeşte că între ciclul celular, apoptoză şi progresia tumorală există
legături care merită a fi studiate şi care pot modifica unele tipare de gândire
asupra interrelaţiilor dintre procesele celulare.

4.5. Biologia celulei canceroase

Maladia canceroasă (neoplasmul sau tumora malignă) este o boală

genetică sau epigenetică a celulelor somatice care se manifestată printr-o
acumulare de celule ca rezultat al unei expansiuni clonale. Este totodata o boală a
diferenţierii celulare, deoarece aceste celule care continuă sa prolifereze, rămân
relativ imature funcţional, ieşind de sub controlul mecanismelor de reglare a
funcţiei şi structurii celulare.
Deşi numeroase maladii, precum cele cardio-vasculare sau infecţioase, sunt
considerate mai grave şi prezintă o incidenţă mai mare în rândul populaţiei,
cancerul are o importanţă deosebită pentru biologia celulară, deoarece acestă
maladie are la bază perturbarea majoră a ciclului celular biologic. Pentru a
înţelege pe deplin mecanismele moleculare ale cancerului şi a putea realiza un
tratament eficace, este necesară cunoaşterea structurii şi funcţiei normale ale
celulei, dar şi relaţiile stabilite între celule în cadrul unui ţesut. Organismul poate
fi asemănat cu o societate ai cărui indivizi sunt reprezentaţi de celule. Buna
funcţionare a acestei societăţi se bazează pe calitatea altruistă a membrilor care se
vor sacrifica pentru binele comunităţii, în condiţiile în care au acumulat prea
multe defecte ce nu mai pot fi corectate. În caz contrar, comportamentul egoist al
unor membrii care vor continua să prolifereze în ciuda defectelor acumulate, vor
altera întreaga comunitate. Prin urmare, cancerul este o maladie în care celulele
izolate cu „defecte” vor prospera, distrugând în totalitate societatea celulară.
Celula canceroasă prezintă numeroase caractere care o diferenţiază de cea
normală. Aceste caractere sunt consecinţa acumulării leziunilor genomice care
afectează genele ce participă la controlul diferenţierii, proliferării şi morţii

378
celulare. Aceste anomalii moleculare dau clonei tumorale un avantaj selectiv de
creştere faţa de celulele normale. Au fost identificate anomalii morfologice,
anomalii ale proliferării şi anomalii genetice.
1. Anomalii morfologice. Aprecierea amonaliilor morfologice permite stabilirea
diagnosticului de malignitate pe preparatele citologice.
Anomalii ale nucleului:
 creşterea mărimii nucleului determinînd creşterea raportului nucleo-
citoplasmatic
 anizocarioză: nuclei de mărimi variabile de la o celulă la alta, pentru
aceiaşi cantitate de citoplasmă
 nuclei hiperbazofili, cu cromatină densă distribuită anarhic
 membrană nucleară îngroşată şi neregulată
 nucleoli multipli, voluminoşi, neregulaţi
 rata crescută a mitozelor, prezentând totodată mitoze atipice
Anomalii ale citoplasmei:
 anizocitoză cu citoplasmă mai puţină decât în celulele normale
 bazofilia citoplasmei prin creşterea conţinutului în acizi nucleici şi proteine.
Aceste modificării nu sunt însă patognomonice pentru celulele canceroase, ele
putând fi întâlnite şi în alte patologii: inflamatorii şi de cicatrizare, viroze, dupa
iradiere sau chimioterapie. Pe de altă parte nu toate celulele neoplazice prezintă
aceste anomalii, ele putând avea o morfologie normală.
2. Anomaliile de diferenţiere, creştere şi proliferare celulară
Homeostazia celulară este determinată de echilibrul dintre proliferare
(celule aflate în diviziune) şi moartea celulară fiziologică (apoptoza).
Caracteristica celulelor neoplazice este perturbarea mecanismelor de reglare a
acestor procese, având drept consecinţă creşterea proliferării celulare.
a) deşi prezintă anomalii ale diferenţierii, celulele canceroase prezintă (în
cazul tumorilor primare) caracterele fenotipice ale celulelor de origine.
Diferenţierea unei tumori este definită de prezenţa caracterelor fenotipice care
permit stabilirea originii tumorii. Din acest punct de vedere cancerele pot fi:
diferenţiate (celule apropiate ţesutului lor de origine), puţin diferenţiate (celule
care exprimă puţine caractere fenotipice particulare, dar care sunt suficiente
pentru precizarea originii) şi nedifernţiate (nu se poate preciza originea).
Aprecierea gradului de difernţiere al unei tumori este important deoarece, poate
stabilii prognosticul bolii (cu cât tumora este mai diferenţiată, cu atât prognosticul
este mai bun) şi, de asemenea, permite adaptarea tratamentului în funcţie de tipul
tumorii.
b) Adezivitatea celulelor canceroase este diminuată, datorită anomaliilor
calitative şi cantitative ale moleculelor de aderenţă, ceea ce favorizează
mobilitatea celulelor tumorale, determinând invazia ţesuturilor vecine şi a
diseminării la distanţă.

379
 c) Celulele neoplatice îşi pierd inhibiţia de contact.
d) Imortalitatea. Celulele somatice normale se divid în culturi de un număr
limitat de ori, în funcţie de tipul celular şi de vîrsta donorului (exemplu
fibroblastele se divid de 50 de ori), după care mor prin apoptoză. Celulele
maligne, odată stabilizate în culturi, vor trăi pentru un număr indefinit de
generaţii, dacă sunt aprovizionate cu factori de creştere şi nutrienţi.
e) Spre deosebire de celulele normale, celulele neoplazice nu sunt
dependente de factorii de creştere şi de mediul extracelular.
3. Anomalii genetice. Genele responsabile de mutaţiile apărute în neoplasme sunt
clasificate în două mari categorii:
 gene de proliferare care codifică proteinele stimulatoare ale proliferării
celulare (proteinele ciclului celular) – gene oncogene;
 gene antiproliferative ce codifică proteinele cu rol de frânare a ciclului
celular la nivelul punctelor de control – genele supresoare ale tumorii.
Oncogenele şi proto-oncogenele. Oncogenele sunt gene ce codifică proteine cu
rolul de a stimula proliferarea celulară. Variantele normale, fară mutaţii a acestor
gene se numesc proto-oncogene. Acestea sunt active mai ales în perioada de
embriogeneză şi post-natal în ţesuturile din compartimentul proliferativ, situaţie în
care rata de proliferare depăşeşte rata de distrucţie. Mutaţiile prin care se
activează proto-oncogenele sunt aproape întotdeauna somatice, de aceea sunt
foarte rare cazurile în care oncogenele au fost moştenite de la genitori. Prin
urmare, de la genitori se mostenesc doar proto-oncogenele, nu variantele lor
maligne. Sunt gene de tip dominant, deci modificarea unei singure alele duce la
modificarea fenotipului celulei. Oncogenele codifică proteine numite onco-
proteine care nu prezintă sistemele reglatoare, iar producerea lor este
independentă de factorii externi (de creştere sau alte semnale).
Mecanismele de transformare a proto-oncogenelor în oncogene sunt
reprezentate de:
- modificarea structurii genei cu sinteza unei proteine anornale ce prezintă o
funcţie aberantă,
- modificarea reglării expresiei genei, fără alterarea funcţiei, dar cu o sinteză
creşcută sau inadecvată a unei proteine normale care stinulează creşterea celulară.
Mutaţiile ce survin la nivelul genelor ce codifică factorii de creştere pot să
le confere caractere oncogene, de exemplu proto-oncogenele c-sis (codifică lanţul
B al PDGF) sau oncogene virală v-sis. Sinteză alterată a PDGF a fost evidenţiată
în numeroase tumori umane (osteosarcom, astrocitom, carcimon bronşic). De
asemenea, în carcinoame a fost evidenţiată hiperexpresia factorilor de creştere
EGF şi TGFα. Numeroase oncogene codifică receptorii pentru factorii de
creştere. Aceştia sunt proteine transmembranare cu un domeniu extern ce fixează
factorul de creştere şi un domeniu intern intracitoplasmatic pentru tirozin-kinaza.
Insă creşterea sintezei factorilior de creştere nu este capabilă să determine singură

380
transformarea neoplazică. Proliferarea celulară excesivă este cea care expune la
un risc crescut de mutaţii spontane şi, deci riscul cancerului.
Pe foiţa internă a membranei citoplasmatice au fost identificate mai multe
oncoproteine care reproduc funcţia proteinelor citoplasmatice ce asigură
transmiterea semnalului (exemplu familia RAS). Aproximativ 20% din
neoplasmele umane prezintă mutaţii ale proteinelor RAS.
Un mare număr de oncogene codifică factorii de transcripţie nucleari care
au capacitatea de a activa sau inhiba transcripţia genelor corespondente: exemplu
oncogenele myc, myb, jun şi fos.
Genele supresoare ale tumorii codifică proteine care inhibă proliferarea celulară;
în celulele maligne, ca urmare a mutaţiilor, aceste gene îşi pierd funcţionalitatea.
Sunt gene de tip recesiv, fapt care permite statutul de heterozigot pentru gena
modificată, fără ca acest lucru să determine îmbolnăvirea. Fenotipul malign apare
doar în cazul în care şi gena alelă normală devine mutantă.
Un exemplu de genă supresoare a tumorii este gena retinoblastomului (Rb) ce
are rol în desfăşurarea ciclului celular. Inactivarea ambelor copii ale acestei gene,
determină frânarea ciclului celular, crescând drastic riscul de cancer, în special
cel al retinei.
O altă genă supresoare a tumorii este gena p53 ce are rolul de a împiedica
propagarea celulelor genetic alterate. Mutaţii ale acestei gene au fost identificate
în cancerul de sân, leucemii, în tumorile maligne cerebrale, carcinoame
corticosuprarenaliene.
Au fost individualizate numeroase alte gene din această categorie:
- genele brca sunt gene supresoare tumorale asociate cancerului de sân şi celui
ovarian,
- receptorii cadherinelor: lipsa expresiei acestor proteine favorizează progresia
locală şi metastatică; inhibarea expresiei E-cadherinei a fost observată în
numeroase cancere: esofagian, de colon, de sân, ovarian, de prostată.
- gena nf-2: mutaţiile germinale ale acestei gene predispun la neurofibromatoza de
tip 2; aceşti pacienţi dezvoltă schwanoame.
- gena vhl: mutaţiile genei maladiei von Hippel – Lindau sunt asociate
meoplasmelor ereditare de rinichi, feocromocitomului.
- gene wt-1 este asociată dezvoltării tumorii Wilms
Genele care controlează moartea celulară programată, blocând-o sau
inducând-o, au rol în controlul masei celulare tumorale. Mai multe familii de gene
contribuie la controlul apoptozei: unele precum bcl-2, bcl-xl inhibă apoptoza,
altele precum bax, bad şi bclxS favorizează moartea celulară programată.
Apoptoza este punctul final al unei cascade de evenimente moleculare, indusă de
diferiţi stimuli care duc la activarea enzimelor proteolitice (caspaze) care sunt
responsabile de moartea celulară. Raportul de forţe între genele agoniste şi
antogoniste ale morţii celulare determină răspunsul celulei la stimulii apoptotici.

381
Rolul telomerazelor
După un număr definit de diviziuni celulare, celulele somatice intră în
senescenţă. Acest număr de diviziuni, constant pentru acelaşi tip celular este
controlat de structuri specializate localizate la extremităţile cromozomilor numite
telomere. Aceste structuri se scurtează la fiecare parcurgere a ciclului celular,
scurtare care determină acumularea de anomalii genetice. De regulă, scurtarea
telomerelor este unul dintre factorii determinanţi ai părăsirii ciclului celular şi
activarea apoptozei.
In celulele germinale, scurtarea cromozomilor este evitată graţie unei enzime
numite telomerază; aceasta compensează reducerea taliei telomerelor.
Introducerea telomerazelor în celulele somatice creşte considerabil durata lor de
viaţă. In marea majoritate a cancerelor a fost observată activitatea telomerazelor.
Se poate considera că reducerea taliei telomerelor are un efect de supresie
tumorală, iar activitatea telomerazică este un marker molecular al cancerului.

382
Bibliografie selectivă:

ALBERTS B., BRAY D.,LEWIS J.,RAFF M.,ROBERTS K.,WATSON J.D.

Molecular Biology of the Cell, third edition, Garland Publishing, Inc. NY & London,
1994

ALBERTS B., BRAY D.,LEWIS J.,RAFF M.,ROBERTS K.,WATSON J.D.

Molecular Biology of the Cell, fourth edition, Garland Publishing, Inc. NY & London,
2002

ANTOHI ŞT., GAVRILĂ L. Progrese în genetica moleculară, Ed.Ştiinţifică şi

enciclopedică, Bucureşti, 1981

BÂRĂ C. Imunologie fundamentală, Ed. Medicală, Bucureşti, 1996

BENGA GH. Biologie Celulară şi Moleculară Ed.Dacia, Cluj-Napoca, 1985

BENGA GH. Biologia moleculară a membranelor cu aplicaţii medicale, Ed.Dacia,

Cluj-Napoca, 1979

BERKALOFF,A., BOURQUET,J.,HAVARD, P.,LACROIX,J,C. Biologie et

Physiologie cellulaires Vol.I-IV, Herman, Paris,1977

CELIS J.E. Cell Biology. A Laboratory Handbook.Vol.I,II, Academic Press, New

York, 1994

CRISTESCU AL., DOINA MARCUS Fiziopatologie generală, LITO IMT,1988

CRISTESCU AL. Fiziopatologia sistemelor, vol.I şi II, Ed.Fleming, Timişoara, 2004

CONSTANTINESCU C. Gr., ELENA HAŢIEGANU Biologia moleculară a celulei

vegetale, Ed.Medicală, Bucureşti, 1983

COTRUTZ C.,CARMEN COTRUTZ, MARIA KOCSIS, IONESCU C.R. Manual de

lucrări practice de biologie celulară, Ed.Tehnică, Chişinău,1994

CRUCE M., MIXICH FR., ZAHARIA CORNELIA, CRUCE ROXANA,

ARDELEAN A., Citoscheletul şi motilitatea celulară, Ed. AIUS, Craiova, 1998

CRUCE ROXANA, ZAHARIA CORNELIA, TUDORICĂ VALERICA, ARDELEAN

A., CRUCE M. Patologia moleculară a unor maladii neurologice, Ed. AIUS,
Craiova, 2001

383
CRUCE M., STĂNOIU B., CRUCE ROXANA, ARDELEAN A., PIRICI D.,
PISOSCHI CĂTĂLINA Căi şi reţele de semnalizare celulară, Ed. AIUS, Craiova, 2004

DICULESCU I., DOINA ONICESCU Histologie medicală, vol.I, Ed.Medicală,

Bucureşti, 1987

DICULESCU I., DOINA ONICESCU, BENGA G., POPESCU L. Biologie celulară,

Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983

FRĂSINEL N., VERDEŞ D. Biologie celulară şi moleculară, Ed. Mirton,

Timişoara, 1994

GLUHOVSCHI GH. şi colab. Actualităţi în imunologia clinică,Ed.Helicon,

Timişoara, 1994

GOODMAN S., Medical Cell Biology, J.B.Lippincott Company, 1994

GUYTON A. Fiziologie, Ed.Medicală Amalteea, W.B.Saunders,1996

JOHNSON K.E. Histology and Cell Biology 2nd edition, Williams and Wilkins,
Baltimore, Maryland,1991

LEHNINGER A.L. Biochimie, vol.I, Ed.Tehnică, Bucureşti, 1987

LODISH H., BALTIMORE D., BERK A., ZIPURSKY S.L.,MATSUDAIRA P.,

DARNELL J. Molecular Cell Biology, Scientific American Books, 1995

MIXICH F. Biologie celulară şi moleculară, Ed.Sitech, 1997

PĂIŞ V. Biologie şi patologie celulară şi moleculară, Ed.Romfel, Bucureşti, 1995

RUSU V., BARAN T., BRANIŞTEANU D.D. Biomembrane şi patologie, Vol.I,

Ed.Medicală, Bucureşti, 1988

DE ROBERTIS, NOWINSKI, SAEZ Biologie Cellulaire, Les presses de l universite

Laval, Quebec, Maloine Paris, 1974

ŞTEFĂNESCU D., CĂLIN C. Citogenetica şi cancerul, Ed.Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1996

VERDEŞ D. Mitocondria – centrala energetică a celulei, Ed.Mirton, Timişoara,

2000

384