Sunteți pe pagina 1din 10

-1-

I. APLICAŢII ALE TEORIEI VIBRAŢIILOR PENTRU SISTEMELE MECANICE


CU UN GRAD DE LIBERTATE

1.1 Turaţia critică a unui arbore cu volant

Considerăm un disc (volant) de masă „m”, montat pe arborele orizontal, de masă neglijabilă, al unei
maşini. Se presupune că discul este aşezat excentric pe arbore, cu o excentricitate „e”, egală cu distanţa notată CA
în Fig.1.1, de la centrul de greutate C al discului la axa arborelui. Montarea cu excentricitate (neechilibrată) se
datoreşte atât toleranţelor de fabricaţie cât şi neomogenităţii materialului din care este executat discul.
Dacă arborele maşinii se roteşte în jurul liniei lagărelor (axa arborelui în repaus) cu o viteză unghiulară
constantă ω , el se va deforma sub acţiunea forţei centrifuge, datorită excentricităţii „e” a discului (Fig.1.1), iar
deformaţia se produce într-un plan ce conţine şi centrul de greutate C al discului.
k
Vibraţiile de încovoiere ale discului au pulsaţia proprie ωn = , în care k reprezintă constanta elastică
m
la încovoiere a arborelui în dreptul discului.

- Punctul O reprezintă intersecţia dintre


axa centrelor lagărelor şi planul median al
mişcării discului;
- Punctul A - intersecţia axei arborelui
deformat având săgeata δ , cu planul mişcării;
- Punctul C - centrul de greutate al
discului, situat la distanţa „e” de punctul A.
Cum încovoierea este mică, se poate
considera că mişcarea discului este plană,
perpendiculară pe linia lagărelor. În Fig.1.2 se
prezintă o secţiune transversală prin planul
Fig.1.1
median al sistemului oscilant.

În timpul rotirii arborelui, masa „m” a


discului va genera forţa centrifugă (respectiv
forţa de inerţie de transport) :
Fi = m ⋅ ω2 ⋅ (δ + e)
iar forţa elastică a arborelui are expresia :
Fk = k ⋅ δ
Dacă mişcarea este staţionară şi se neglijează
amortizarea, cele două forţe se echilibrează şi
deci k ⋅ δ = m ⋅ ω2 ⋅ (δ + e) , relaţie din care se
obţine săgeata arborelui în dreptul discului :
Fig.1.2
2
 ω 
 
mω e 2 2
ω ⋅e 2
ω ⋅e  ω n 
δ= = = 2 =e
k - m ⋅ ω2 k 2 ω − ω 2
 ω 
2
−ω n
1 -  
m
 ωn 
(1.1)
Din relaţia (1.1), reprezentată grafic în Fig. 1.3, rezultă următoarele :
• Pentru ω = ω n săgeta arborelui devine infinită, apărând fenomenul de rezonanţă. În această
situaţie viteza unghiulară ω = ω n , egală cu pulsaţia proprie a vibraţiilor de încovoiere, se numeşte viteză
unghiulară critică iar turaţia corespunzătoare acesteia, dată de formula :
30 ωn
nc = [rot/min]
π
(1.2)
-2-
se numeşte turaţia critică a arborelui.
Dacă arborele este proiectat să funcţioneze deasupra turaţiei critice, el trebuie să treacă prin această zonă
periculoasă de fiecare dată când maşina este pornită sau oprită, amplitudinea vibraţiilor produse în această situaţie
crescând proporţional cu timpul. De aceea, este necesar fie ca trecerea prin regiunea critică să se facă rapid, fie să
se folosească un dispozitiv special pentru limitarea amplitudinii vibraţiilor la trecerea prin turaţia critică.

• Pentru ω1 < ωn rezultă săgeta δ >


0, astfel că, dacă rotaţia se face în jurul punctului
notat O1 în Fig.1.3, centrul de greutate C al discului
se va afla în prelungirea segmentului O1A.

• Pentru ω2 > ωn, săgeata δ < 0; dacă


rotaţia se face în jurul punctului O2, centrul de
greutate C se află între centrul lagărelor O2 şi
centrul de greutate al discului, A.

• Pentru valori foarte mari ale


turaţiei, când ω → ∞ , punctul C se va apropia de
linia reazemelor confundându-se cu punctul O, deci
rotorul de autocentrează.
Fig.1.3
La rotirea cu viteza unghiulară ω =const., poziţia relativă a punctelor O, A şi C este fixă. Arborele se
roteşte în jurul axei Oz, în stare deformată, astfel încât în orice secţiune eforturile unitare datorate încovoierii
sunt variabile în timp. Deoarece mişcarea punctului A în jurul axei lagărelor de face cu aceeaşi viteză unghiulară ω
ca şi rotirea punctului C în jurul axei arborelui, mişcarea se numeşte precesie sincronă.
Din ecuaţia (1.1) se observă că săgeata arborelui şi, deci şi amplitudinea vibraţiilor, este proporţională cu
excentricitatea „e” pentru orice viteză unghiulară. Aceasta înseamnă că pentru o funcţionare corespunzătoare,
liniştită, este necesar ca excentricitatea să fie cât mai mică, adică centrul de greutate al discului să fie aşezat cât mai
aproape de axa arborelui.
Operaţia prin care se realizează o excentricitate mai mică decât valorile admise, se numeşte echilibrare
statică. Ea constă în adăugarea unei mase mici, de corecţie - notată mo - aproape de periferia discului, astfel încât
centrul de greutate rezultat să fie situat pe axa arborelui (Fig.1.4).
Dacă excentricitatea „e” este cunoscută, atunci
masa de corecţie, mo, rezultă din relaţia :
ρ m 0 = e ⋅ m , conform figurii 1.4.
În general însă, excentricitatea „e” nu este
cunoscută şi, în acest caz, masa de corecţie mo se
poate determina astfel: arborele şi discul se
aşează pe doi suporţi orizontali paraleli,
prelucraţi astfel încât frecarea la rostogolire să fie
neglijabilă. În aceste condiţii, când discul este în
repaus, centrul său de greutate este situat într-un
plan vertical meridian, sub axa arborelui. Apoi,
Fig.1.4 pe verticala centrului de greutate, deasupra axului
arborelui, se adaugă o masă mică de corecţie şi se scoate discul din această poziţie, lăsându-se liber. Dacă discul
mai are tendinţa de a se roti, se va pune o altă masă de corecţie, mai mare decât precedenta. Operaţia se continuă
până când discul nu va mai avea tendinţa de rostogolire.
O altă metodă de echilibrare statică constă în următoarele: în loc de a se adăuga mase de corecţie, se
îndepărtează din disc o anumită masă de material în partea opusă, fie prin şlefuire, fie prin găurire. Metoda descrisă
nu este însă indicată atunci când este necesară o echilibrare precisă, caz în care se recomandă utilizarea maşinilor
de echilibrat ce rotesc discul cu o viteză unghiulară mare şi măsoară exact vibraţiile rezultate.

Obs: În general, mişcarea volantului nu se produce într-un plan perpendicular pe linia lagărelor, ci într-un
plan rotit cu un anumit unghi faţă de acesta. Fenomenul este generat de deformaţia arborelui, influenţată la rândul
ei de poziţia de montaj a volantului, care poate să nu fie montat la mijlocul arborelui, sau de diferitele soluţii
adoptate pentru realizarea lagărelor. De aceea, în unele situaţii, studiul vibraţiilor trebuie să ţină seama şi de efectul
giroscopic, care va modifica turaţiile critice.
-3-

1.2 Izolarea vibraţiilor

Asupra maşinilor în funcţiune, instalate pe structuri numite fundaţii, pot să acţioneze anumite forţe
perturbatoare din cauza cărora maşinile respective efectuează vibraţii.
Se consideră un astfel de sistem vibrant, cu masa „m”, aşezat pe o fundaţie.(Fig.1.5a). Asupra sistemului
vibrant acţionează o forţă perturbatoare armonică F=Fo sinω t, având amplitudinea Fo. A izola vibraţiile înseamnă a
găsi mijlocul de montare a maşinii astfel încât fundaţia să nu vibreze atunci când asupra maşinii acţionează forţe
perturbatoare, respectiv a face ca forţa Ftr transmisă fundaţiei să fie minimă.
Una dintre soluţii constă în introducerea
între maşină şi fundaţie a unor materiale elastice
(arcuri metalice, plută, cauciuc, etc.) având
constanta elastică k. O astfel de situaţie este
reprezentată schematic în Fig.1.5b, în care s-au
notat cu :
m – masa maşinii;
Fo sin ω t – forţa perturbatoare verticală
armonică;
Ftr – forţa transmisă fundaţiei;
k – constanta elastică a materialelor introduse.
Dacă xo reprezintă amplitudinea vibraţiilor
a. b. forţate ale maşinii, maximul forţei transmisă
Fig.1.5 fundaţiei va fi:
Ftr = k.xo
Raportul η dintre maximul forţei transmise la fundaţie şi forţa perturbatoare, se numeşte coeficient de
transmisibilitate şi, cum acesta nu poate fi nul, în practică va trebui să aibă valoare cât mai mică posibil.
k ⋅ x0 x 1
η= = 0 =
F0 x st  ω 
2
(1.3)
1 -  
ω
 n
F0
în care xst = reprezintă deformaţia statică a arcului sistemului vibrant, sub acţiunea unei forţe egale cu
xo
valoarea maximă, F0, a forţei perturbatoare, iar xo, amplitudinea vibraţiilor forţate ale maşinii.
Din reprezentarea grafică a relaţiei coeficientului de
transmisibilitate (1.3), realizată în Fig.1.6, rezultă
următoarele :
• Pentru a avea forţa transmisă Ftr mică, este
ω
necesar ca raportul să fie cât mai mare posibil . Pentru
ωn
k
aceasta, pulsaţia proprie ω n = trebuie să fie cât mai
m
mică, ceea ce se poate realiza prin utilizarea unor arcuri
suple (cu k mic).
• La aşezarea maşinii direct pe fundaţie (aşezare
ω
rigidă) valoarea k → ∞ , ω n → ∞ şi → 0 .Din
ωn
diagramă se observă că η →1, ceea ce înseamnă că forţa
perturbatoare se transmite integral fundaţiei.
Fig.1.6
ω
• Dacă < 2 , raportul de transmisibilitate η este supraunitar. În acest caz, prin introducerea
ωn
materialelor elastice forţa transmisă se măreşte, agravarea fiind mai pronunţată dacă pulsaţia ω este apropiată de
pulsaţia de rezonanţă ω n, când coeficientul de transmisibilitate devine foarte mare . Pentru a înlătura acest
inconvenient, pe lângă materialele elastice se introduce şi amortizarea vâscoasă între maşină şi fundaţie (Fig.1.7).
-4-

În mişcarea armonică forţată a maşinii, forţa de amortizare este


defazată cu un unghi egal cu π /2 faţa de forţa elastică. De aceea,
maximul forţei rezultante, Ftr , ce se transmite fundaţiei, va fi :
Ftr, max = (k x0 ) 2 + (c ω xo ) 2
= x o k 2 + c 2ω2 (1.4)
unde : xo este amplitudinea vibraţiei forţate, iar
c-coeficientul de amortizare vâscoasă.
În cazul modelului mecanic al sistemului vibrant prezentat în
Fig.1.7, asupra masei „m” va acţiona şi forţa de rezistenţă
proporţională cu viteza, − c x , astfel că ecuaţia diferenţială a
acestor vibraţii va fi : mx + c x + k x = 0 ,
cu ecuaţia caracteristică : mλ 2 + cλ + k = 0 ,
2
ce are rădăcinile :
c  c  k
.
λ 1,2 =− ±   −
2m  2m  m
Fig.1.7
Semnificaţia fizică a rezultatului depinde de valorile pe care le are coeficientul de amortizare vâscoasă „c”,
care determină natura rădăcinilor λ 1,2. Valoarea lui „c” pentru care se anulează discriminantul, reprezintă
coeficientul de amortizare critic, ccr.:
2
 c  k k
  − = 0; rezult ă : c cr = 2m = 2mω n = 2 mk ,
 2m  m m
(1.5)
Ţinând seama de relaţiile (1.4) şi (1.5), formula raportului de transmisibilitate, η , devine :
2
 c ω 
2
1 +  2 ⋅ 
Ftr ,max x o k 2 + c 2ω2 x cω  c cr ω n 
η= = = o 1+   = (1.6)
Fo Fo x st  k  2
  ω
  c ω 

2 2

 +  2
1 −  ⋅ 
  ω n
  c cr ω n 

c
Din reprezentarea grafică a relaţiei (1.6) pentru diferite valori ale raportului , redată în Fig.1.8, rezultă:
c cr
ω
• Pentru < 2 , coeficientul η este supraunitar,
ωn
c
oricare ar fi mărimea raportului . Anterior, s-a remarcat
c cr
faptul că în acest domeniu, care cuprinde şi cazul rezonanţei (
ω
=1 ), montajul realizat numai cu elemente elastice este
ωn
periculos. Amortizarea vâscoasă este însă avantajoasă, deoarece
reduce coeficientul de transmisibilitate cu atât mai mult, cu cât
c
raportul este mai mare.
c cr
ω
• Pentru ω > 2 , coeficientul η este subunitar; el este
Fig.1.8 n
mai
c
mic pentru montajul realizat numai cu materiale elastice şi creşte când şi raportul creşte. De aceea, în acest
c cr
domeniu, efectul amortizării este defavorabil, ceea ce se poate ameliora folosind materiale cu constanta elastică
mică.
Obs.: Folosirea amortizării vâscoase în izolarea vibraţiilor este indicată, deoarece în funcţionarea maşinilor
pot să apară forţe perturbatoare care prezintă pericol de rezonanţă. Aceasta, deoarece în mişcarea de regim maşinile
ω
funcţionează de obicei cu viteze unghiulare ω ce satisfac relaţia > 2 (pentru a realiza o cât mai bună izolare a
ωn
-5-
vibraţiilor) deci la pornire şi oprire, maşinile trec prin turaţia critică, corespunzătoare unei viteze unghiulare egale
cu ω n.
1.3 Aparate pentru măsurarea vibraţiilor

1.3.1 Consideraţii generale

Realizarea unor maşini şi instalaţii cu greutate proprie tot mai mică dar de puteri şi viteze de funcţionare
mari a dus la necesitatea de a se studia din ce în ce mai mult vibraţiile acestora, cu scopul de a stabili cele mai
eficiente măsuri pentru reducerea şi chiar combaterea producerii lor.
Scopul măsurării vibraţiilor se efectuează pentru determinarea :
- mărimilor de ieşire, adică a deplasărilor, vitezelor sau acceleraţiilor vibraţiilor produse;
- mărimilor de intrare, adică a forţelor care produc vibraţiile;
- caracteristicilor dinamice ale sistemului.
În procesele de măsurare a numeroase mărimi fizice, respectiv pentru evaluarea cantitativă a diverşilor
parametri, o dezvoltarea şi extindere deosebită o au metodele electrice de măsurare a mărimilor neelectrice, acest
fenomen fiind accelerat în ultimele decenii datorită aportului microelectronicii, automatizărilor şi noilor tehnologii
din domeniul aparaturii de măsurare şi a mecanicii fine.
Pentru măsurarea electrică a unei mărimi mecanice (sau, în general, a unei mărimi neelectrice) lanţul de
măsurare conţine totdeauna un dispozitiv care transformă natura fizică a variaţiei mărimii de intrare - care trebuie
măsurată - în altă mărime care poate fi măsurată convenabil electric. Un astfel de dispozitiv se numeşte traductor.
De exemplu, un traductor rezistiv transformă alungirea elastică a unei bare în variaţia unei rezistenţe electrice.
Uneori însă, măsurarea unei mărimi nu se poate face direct cu un anumit tip de traductor; de exemplu, măsurarea
unei forţe nu se poate face utilizând doar traductoare rezistive. În asemenea cazuri, forţa se aplică mai întâi unui
element elastic ale cărui deformaţii se măsoară apoi cu unul sau mai multe traductoare tensometrice rezistive
(denumite şi tensorezistoare sau, prescurtat, TER); în acest fel se obţine un dispozitiv care se numeşte captor.
Captorul este deci un dispozitiv care transformă o variaţie a unei mărimi mecanice în variaţia unei
mărimi electrice, cu ajutorul unuia sau mai multor traductoare. În unele captoare este posibil ca natura mărimii
fizice de intrare să sufere succesiv mai multe transformări până la ieşire; de exemplu într-un captor pentru
măsurarea acceleraţiilor au loc succesiv următoarele transformări: acceleraţie - forţă - deformaţie specifică -
rezistenţă electrică.
În prezent se utilizează o gamă foarte largă de tipuri de traductoare, bazate pe diverse principii, într-o
varietate constructivă foarte mare, pentru măsurarea tuturor mărimilor fizice întâlnite în tehnică, cercetare, etc.

1.3.2 Captoare pentru măsurarea vibraţiilor

Mărimile principale ale mişcărilor vibratorii care interesează a fi măsurate sunt : deplasările liniare,
vitezele , acceleraţiile, deplasările unghiulare, frecvenţele.
Pentru deplasări, viteze şi acceleraţii pot să intereseze: valorile instantanee, valorile amplitudinilor,
valorile maximale sau limite, etc. Măsurarea valorilor instantanee se poate face prin înregistrarea diagramei
vibraţiei (vibrogramă), pe care se poate urmări mişcarea vibratorie în ansamblu. Aparatele trasoare ale
vibrogramelor sunt însă mai complicate decât cele cu care se măsoară numai o anumită mărime caracteristică a
mişcării vibratorii, mărime din care, în cazul vibraţiilor armonice se pot apoi calcula celelalte; de exemplu, când
vibraţia este armonică este suficient să se măsoare frecvenţa şi una dintre amplitudinile deplasării, vitezei sau
acceleraţiei, celelalte fiind apoi calculate.
La captatoarele pentru măsurarea deplasărilor în regim dinamic - numite vibrometre - precum şi la
captatoarele pentru măsurarea acceleraţiilor - numite accelerometre - sunt utilizate frecvent sisteme electronice de
integrare a semnalelor electrice furnizate, prin aceasta obţinându-se semnale proporţionale cu vitezele. Apoi, prin
integrarea vitezelor, se obţin deplasările.
După principiul lor de funcţionare, captoarele pentru măsurarea vibraţiilor se împart în două tipuri de
bază: captoare cu punct fix sau cvasistatice şi captoare seismice sau inerţiale.
a) Captoarele cu punct fix măsoară mişcarea vibratorie în raport cu un element imobil; deşi au o
construcţie relativ simplă, au utilizări limitate deoarece este în general dificil de realizat un element imobil pe care
să se fixeze captorul. În Fig.1.9 este prezentat un vibrometru cvasistatic, cu un element elastic în firmă de U, care
se poate utiliza pentru măsurarea vibraţiilor cu frecvenţe între 10 şi 60 Hz. Captorul prezentat poate fi ţinut şi în
mână iar palpatorul se pune în contact cu piesa ale cărei vibraţii se studiază.
b) Captoarele seismice funcţionează pe principiul unui sistem oscilant format dintr-o masă m, un
element elastic (arc) cu constanta elastică k şi un amortizor cu coeficientul de amortizare vâscoasă c (Fig.1.10).
Masa se leagă de suportul S al captatorului (de carcasă) prin intermediul elementului elastic şi al amortizorului.
-6-
Traductorul T transformă mişcarea relativă dintre masa m şi suportul S în semnal electric. Traductoarele rezistive
se lipesc frecvent chiar pe elementul elastic k, iar suportul S se leagă rigid de structura ale cărei vibraţii se măsoară.
În consecinţă, structura şi captorul vor avea aceeaşi mişcare, de exemplu de forma :
x i = X i sin ωt (1.7)
în care : xi - amplitudinea deplasării structurii; ω - pulsaţia vibraţiei şi t - timpul.

Fig.1.10 Fig.1.11

Deplasarea relativă a masei m faţă de suportul S, preluată de traductorul T, este :


xr = Xr sin (ω t - θ ) (1.8)
în care θ este diferenţa de fază dintre cele două mişcări armonice. În teoria vibraţiilor s-au stabilit relaţiile:
Xr η2 2ξη
= ; θ = arctg (1.9); (1.9’)
X1 (1 − η 2 ) 2 + (2 ξ η ) 2 1−η2
k
în care η = ω / p unde p = reprezintă pulsaţia vibraţiilor proprii libere ale captorului iar
m
c
ξ= este raportul de amortizare. Relaţia (1.9) s-a reprezentat grafic în Fig.1.12. pentru două valori ale lui
2 k ⋅m
ξ .
Pentru curbele din figură se pot delimita trei zone distincte şi anume :
a) Zona III, când pulsaţia vibraţiei structurii este
mult mai mică decât pulsaţia vibraţiilor proprii ale
captorului, adică ω >> p, se observă că Xr ≈ X1,
deoarece membrul drept al relaţiei (1.9) tinde către
valoarea 1; mişcarea relativă Xr dintre masă şi suport,
preluată de traductorul T, este aceeaşi cu mişcarea de
studiat X1 şi deci, faţă de un reper imobil, masa m
devine un punct fix în raport cu care se măsoară
deplasarea suportului. Dacă T este un traductor de
deplasări, captorul funcţionează în regim de vibrometru
seismic. În aceste condiţii captorul are o frecvenţă
Fig.1.12 minimă limită, sub care nu poate funcţiona.
Pentru ca aceasta să fie cât mai mică, captorul trebuie să aibă o frecvenţă proprie p/2π cât mai joasă şi,
p 1 k
cum = , aceasta se obţine cu valori mici ale constantei elastice k şi cu valori mari ale masei m. În
2π 2π m
consecinţă, dimensiunile şi greutatea unor astfel de captoare sunt relativ mari.
Xr ω2
b) Zona I, când ω << p, se observă că relaţia (1.9) devine ≈ η 2
sau X r ≈ X 1 , în care X1ω 2
X1 p2
este acceleraţia structurii care se studiază, deci captorul funcţionează în regim de accelerometru seismic. În aceste
condiţii captorul poate funcţiona de la frecvenţe oricât de mici până la frecvenţă maximă limită, care nu trebuie
depăşită.
Pentru ca această frecvenţă să fie cât mai mare, captorul trebuie să aibă frecvenţa proprie p/2π cât mai
p 1 k
ridicată şi, cum = , aceasta se obţine cu valori mari ale constantei elastice k şi cu valori mici ale
2π 2π m
masei m. În consecinţă, dimensiunile şi greutatea unor astfel de captoare sunt relativ mici.
-7-
c) Zona II, când ω ≈ p, captorul dă un răspuns de amplitudine foarte mare, proprietate ce poate fi folosită
în construcţia frecvenţmetrelor.
Din cele prezentate rezultă că vor exista totdeauna unele diferenţe, denumite distorsiuni, între semnalul de
intrare x1 şi semnalul de ieşire xr al captorului. Dacă vibraţiile măsurate sunt constituite din mai multe armonice, pe
care captorul le distorsionează neuniform, semnalul de ieşire poate fi mult diferit de cel de intrare. Din acest motiv
se impun anumite zone de frecvenţă în care poate lucra un captor, numite frecvenţe - limită.

1.3.3 Vibrometre seismice

Elementele elastice ale acestui tip de captor au în general forme simple, traductoarele rezistive fiind
amplasate fie pe elementul elastic al suspensiei masei seismice, fie pe un element elastic auxiliar, montat în paralel
cu primul. În Fig. 1.13 se prezintă un captor destinat măsurării deplasărilor pe verticală, principalele componente
fiind :
1 - carcasa; 2 - masa seismică; 3 - elementul elastic al
suspensiei seismice; 4 - pârghia pendulului orizontal; 5 -
lamela pe care se lipesc TER; 6 - traductoarele rezistive.
Masa seismică 2 este legată de bara rigidă 4 articulată
de carcasa 1. Bara cu masa seismică este legată de arcul
vertical 3 şi are rolul de a amplifica vibraţiile masei
seismice, de aceea este legată şi de lama elastică 5 pe
care sunt aplicate timbrele tensometrice 6.
Se menţionează că vibrometrele seismice au o
comportare „pur dinamică”, adică nu sunt sensibile şi
nici nu măsoară componentele statice sau variaţiile
Fig.1.13 foarte lente ale deplasărilor.

1.3.4 Accelerometre seismice

Captoarele pentru măsurarea acceleraţiilor sunt cele mai utilizate dispozitive pentru studiul vibraţiilor, ca
urmare a avantajelor acestora şi anume : dimensiuni mici, domeniu mare de frecvenţe, greutăţi mici, construcţii
robuste. În principiu, un accelerometru este un captor pentru măsurarea unei forţe de inerţie Fi, pe care acceleraţia a
ce se măsoară, o produce asupra unei mase seismice m. (Fi = ma ). Rezultă că orice captor destinat măsurării forţei
poate fi transformat într-un accelerometru, dacă în punctul de aplicaţie al sarcinii se prinde o masă corespunzătoare
şi sunt îndeplinite toate condiţiile metrologice ale captorului astfel obţinut.
Acceleraţiile se pot exprima luând ca unitate acceleraţia gravitaţională g = 9,8m/s2. Domeniul de acceleraţii
ce trebuie măsurate curent în tehnică este foarte larg şi anume de la 0,3g - 0,8g pentru mijloace de transport, până
la 3000g pentru ciocane pneumatice sau alte instalaţii în funcţionarea cărora se produc solicitări prin şocuri.
Frecvent, accelerometrele pentru măsurarea unor acceleraţii de valori mici şi medii au elemente elastice de
forma unor lamele în consolă, ca acelea din Fig.1.14. Sistemul cu două lamele paralele (Fig.1.14b) are avantajul că
nu este sensibil la acceleraţii unghiulare sau transversale.

În cazul utilizării unui sistem cu


două mase, ca în Fig.1.15, este
posibilă măsurarea atât a
acceleraţiei liniare a, cât şi a
acceleraţiei unghiulare ε , prin
legarea corespunzătoare în
punte a celor patru TER, fiind
posibilă şi realizarea a două
punţi distincte, prin dublarea
numărului de traductoare
reprezentate în Fig.1.15.
Fig.1.15
Fig.1.14

Pentru măsurarea vibraţiilor de torsiune se folosesc aparate bazate tot pe principiul aparatelor seismice,
aplicat însă la mişcarea de rotaţie: masa m se înlocuieşte cu un disc ce se roteşte în jurul unui ax prins de un arc de
torsiune, iar aparatele se numesc torsiografe.
-8-

II. VIBRAŢIILE SISTEMELOR LINIARE CU MAI MULTE GRADE DE LIBERTATE

2.1 Vibraţiile sistemelor liniare cu două grade de liberate, utilizând ecuaţia lui Newton

În tehnică există numeroase corpuri şi sisteme materiale care au mai multe grade de libertate, studiul
vibraţiilor acestora fiind mai complex decât cel al sistemelor cu un singur grad de liberate.
Se consideră sistemul cu două grade de libertate din Fig.2.1a, format din masele m 1 şi m2, legate cu
arcurile de constante elastice k1, k2 şi k12. Poziţia sistemului la un moment dat este determinată de parametrii x1 şi
x2, acestea fiind deplasări liniare absolute.

b.
a.
Fig.2.1

Pentru a studia mişcarea se utilizează ecuaţia lui Newton proiectată pe direcţia deplasării. Se presupune că
x1 > x2 şi, ca urmare, arcul din stânga este întins iar arcul din dreapta şi cel intermediar ( a cărui deformaţie este
x1-x2 )sunt comprimate. Cu ajutorul figurii 2.1b, se obţin ecuaţiile diferenţiale ale mişcării :

m1 x1 = − k x1 − k1 2( x1 − x2 ) 
 (2.1)
m2 x2 = k1 2( x1 − x2 ) − k 2 x2 
sau
k1 + k1 2 k 
x1 + x1 − 1 2 x2 = 0 
m1 m1 
 (2.2.)
k1 2 k1 + k1 2
x2 − x1 + x2 = 0
m2 m2 

Soluţiile particulare ale sistemului de ecuaţii diferenţiale (2.2) sunt de forma xi = Ci e rit . Deoarece se
studiază vibraţiile armonice ale sistemului, se reţin doar soluţiile în care ri este imaginar pur, adică soluţiile
particulare de forma :
x1 = A1 sin(ω t+ϕ ) , respectiv x 2 = A2 sin(ω t+ϕ )
(2.3)
care reprezintă vibraţii armonice de aceeaşi pulsaţie şi diferenţă de fază.
Din (2.3) rezultă :

1 x = − A ω s i nω(t + ) 
1
2


x2 = − A2ω2 s inω(t + )
(2.4)
-9-
Relaţiile (2.3) şi (2.4) se introduc în sistemul (2.2), se simplifică cu sin(ω t+ϕ ) şi se obţine un sistem algebric
liniar şi omogen în A1 şi A2 :

(a − ω 2 )A 1 − b A2 = 0 
 (2.5)
− c A1 + (d − ω )A 2 = 0 
2

unde, pentru simplificare, s-a notat :


k 1 +k 2 k 12 k 12 k 1 +k 2
=a ; =b ; =c ; =d
m1 m1 m2 m2
(2.6)
Pentru a obţine soluţii diferite de cea banală A1 = A2 = 0 , care corespunde stării de repaus, se pune condiţia
ca determinantul sistemului să se anuleze (teorema lui Rouché):

2
a -ω -b
∆= =2 0 (2.7)

-c d-ω
Dezvoltând acest determinant se obţine ecuaţia pulsaţiilor proprii sau naturale , care este o ecuaţie
bipătrată în pulsaţia proprie ω :
ω 4 - (a + d) ω 2 + ad - bc =
0 (2.8)
Pulsaţiile proprii ω 1 şi ω 2 sunt rădăcinile pozitive ale ecuaţiei (2.8), singurele care au sens fizic :
1
ω12, 2 = ( a + d )  ( a + d ) − 4( ad − bc )  =
2

2  
1
= ( a + d )  ( a − d ) + 4 bc 
2

2  
(2.9)
Revenind la sistemul (2.5), se observă că nu se pot determina amplitudinile A 1 şi A2, ci numai raportul lor.
A2
notat cu µ = şi numit coeficient de distribuţie.
A1
Din sistemul (2.5) rezultă :
A a − ω2 A c
µ= 2 = , sau µ= 2 = ,
A1 b A1 d − ω2
(2.11)
Înlocuind valorile pulsaţiilor proprii din relaţia (2.9), se obţin coeficienţii de distribuţie corespunzători celor
două pulsaţii proprii :
A 21 a − ω 12 c
µ1 = = = ,
A 11 b d − ω 12
A 22 a − ω 22 c
µ2 = = =
A 12 b d − ω 22
(2.12)
Din relaţia (2.12) rezultă relaţia dintre amplitudini :
A21 = µ 1 A11 şi A22 = µ 2 A12 (2.13)
Introducând în relaţia (2.13) rezultatele din (2.9) şi (2.12) se obţin modurile proprii sau fundamentale de
vibraţie ale sistemului :
- primul mod propriu de vibraţie : (2.14)
x1 = A11 sin(ω 1t+ϕ 1)
-10-
x2 = A21 sin(ω 1t+ϕ 1) = µ 1 A11 sin(ω 1t+ϕ 1)

- al doilea mod propriu de vibraţie :


x1 = A12 sin(ω 2t+ϕ 2)
(2.15)
x2 = A22 sin(ω 2t+ϕ 2) = µ 2 A12 sin(ω 2t+ϕ 2)
Este de reţinut că :
specific unui mod propriu de vibraţie este faptul că toate punctele din sistem vibrează armonic
cu aceeaşi pulsaţie proprie ω şi aceeaşi diferenţă de fază ϕ .
Soluţia generală a sistemului de ecuaţii diferenţiale liniare se obţine aplicând principiul
superpoziţiei adică, în cazul studiat, însumând cele două soluţii particulare reprezentate de modurile proprii
de vibraţie :
x1 = A11 sin(ω 1t+ϕ 1) + A12 sin(ω 2t+ϕ 2)
(2.16)
x2 = µ 1 A11 sin(ω 1t+ϕ 1) + µ 2 A12 sin(ω 2t+ϕ 2)
Această soluţie generală reprezintă vibraţii nearmonice.
Constantele de integrare A11, A12, ϕ 1 şi ϕ 2 se determină din condiţiile iniţiale.