UNIVERSITATEA „GEORGE BACOVIA” DIN BACĂU

Facultatea de Ştiinţe Economice, Juridice şi Administrative

Administrație publică
Anul I de studii

DREPT CONSTITUŢIONAL
Suport de curs
2020-2021

TITULAR DE CURS
Conf. univ. dr. Alexandru Amititeloaie
TITULAR DE SEMINAR
Asist. Univ. drd. Laurențiu Novac- Diaconu
Introducere

1
 Tematica de studiu a acestei discipline este astfel gândită încât să ofere cursanţilor
o imagine coerentă şi desluşită despre organizarea şi funcţionarea statului modern, în
care puterea este legitimată de masele guvernate, legitimare ce ia forma unei legi
fundamentale, numită Constituţie.
Disciplina indică, chiar prin denumirea ei, că baza juridică de organizare şi
funcţionare a statului n-ar putea fi pe deplin înţeleasă dacă nu s-ar studia,
concomitent, şi instituţiile politice. Aceasta pentru că însuşi Constituţia, ca lege
supremă în stat, este o construcţie juridică rezultată în urma unui amplu proces politic,
care antrenează schimbări fundamentale în structura statului, iar prin conţinutul său ea
statuează distribuţia puterii între instituţiile publice, precum şi locul şi rolul acestora
în funcţionarea statului ca organizaţie politică a societăţii.
În timp ce dreptul constituţional, ca ramură de drept, are un conţinut juridic şi,
bineînţeles, un obiect de reglementare, bine conturat în ansamblul relaţiilor sociale,
Instituţia politică se referă la autoritatea sau organul care îndeplineşte anumite
prerogative de putere în stat precum şi la normele care îi reglementează asemenea
atribute. Sunt instituţii politice, în această accepţiune, Preşedintele României,
Guvernul, Parlamentul etc.
Având în vedere că dreptul constituţional priveşte tocmai constituirea, menţinerea
şi exercitarea puterii în stat, acesta fiind, de fapt, obiectul său de reglementare, este
absolut necesară şi studierea instituţiilor politice ce îndeplinesc astfel de atribute. Deci
este justificată asocierea celor două expresii pentru a defini o disciplină de studiu.
Dacă expresia de „instituţii politice” are la început un conţinut juridic, care
rămâne esenţial, ei i se adaugă şi un conţinut politic, care apropie sensibil semnificaţia
sa de cea de regimuri politice.1 Regimul politic este rezultanta jocului forţelor politice,
în principal al partidelor, într-un anumit cadru instituţional şi juridic, ţinând cont de
determinările istorice, ideologice, economice etc.
Studierea simultană a dreptului constituţional şi a instituţiilor politice permite
plasarea dreptului în contextul său sociologic şi determinarea adevăratei sale
semnificaţii. Această asociere exprimă, totodată, legătura strânsă dintre politic şi
juridic.
Structurile constituţionale moderne nu pot fi explicate şi nici concepute, făcându-
se abstracţie de politică.2 Aceasta pentru că nu există o guvernare apolitică, o
asemenea guvernare fiind un non sens. Cum ar putea exista un parlament apolitic când
el este alcătuit din persoane politice, care reprezintă partide politice sau sunt
promotorii unor doctrine şi a unor programe politice.
Pornind de la definiţia politicii ca fiind o formă de activitate socială ce antrenează
grupuri de diferite orientări, clase, naţiuni, popoare în lupta pentru putere şi că ea
presupune confruntarea a diferite ideologii, doctrine şi programe politice, din care
rezultă, în final, o anumită structură a statului şi un anumit tip de guvernare,
consacrate în Constituţie, vom consta că, cel puţin în timpurile moderne, dreptul este
un produs politic. Prin urmare, studiul dreptului prin ignorarea fenomenului politic,
este un demers neştiinţific şi poate crea serioase dificultăţi de percepţie a realităţii
juridice, ce se pot reflecta negativ nu numai în plan teoretic dar şi practic.

1
Maurice Duverger, Institutions politiques et droit constitutionnel, P.U.F., Paris, 1975, p. 16.
2
Mihai Constantinescu, Constituţia României comentată şi adnotată, Regia Autonomă Monitorul
Oficial, 1992, p. 317.

2
 Capitolul I
Ramura dreptului constituţional
1. Noţiunea de drept constituţional
Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli de conduită socială, elaborate, acceptate
sau recunoscute de stat şi care exprimă, în definitiv, voinţa puterii politice a statului

3
respectiv, reguli a căror respectare sau aplicare sunt garantate de forţa de constrângere
a statului.3
Ca ansamblu de reguli de conduită socială, dreptul presupune un proces complex
de sistematizare, aceasta ca o condiţie indispensabilă pentru funcţionarea sa. El este
organizat în instituţii, ramuri şi părţi.
Unitatea de bază în care se grupează aceste reguli este ramura de drept. Astfel
dreptul românesc este împărţit în mai mute ramuri cum ar fi dreptul constituţional,
dreptul administrativ, dreptul penal, dreptul civil, dreptul familiei, dreptul comercial
etc. Unele dintre acestea aparţin de dreptul public, altele de dreptul privat, acestea ca
părţi ale dreptului în întregul său ca sistem.
Dreptul constituţional reprezintă ramura fundamentală sau principală a dreptului.
Ea grupează normele juridice care consacră şi ocrotesc cele mai importante valori
economice, sociale şi politice ale statului.
În evoluţia istorică a dreptului, ramura dreptului constituţional se cristalizează
abia la sfârşitul secolului al VIII–lea, când puterea politică a statului se vede
constrânsă de presiunea maselor guvernate să accepte unele reguli în propria ei
organizare şi funcţionare. Aceste reguli se înfiripează ca norme fundamentale ale
statului şi vor alcătui ceea ce mai târziu se va numi constituţie.
După cum se ştie dreptul îşi are începuturile în primele forme de organizare
politică a societăţii, deci odată cu apariţia statului4. Multă vreme însă norma juridică a
reprezentat emanaţia discreţionară a guvernanţilor, ei nefiind limitaţi în actul de
legiferare şi de înfăptuire a dreptului de nici o regulă. Conduita politică le era dictată
de propriul interes, forţa tradiţiei, spiritul religiei şi bunul plac. Chiar dacă guvernanţii
s-au văzut constrânşi, uneori, să ia decizii în favoarea maselor, să statueze reguli spre
binele tuturor şi al societăţii, în general, n-au făcut-o dintr-un imbold de bunăvoinţă
publică ci din nevoia de a-şi întări autoritatea, de a rezista în faţa presiunilor, de a
evita actele de revoltă împotriva stăpânirii.
Stă în firea omului, în general, şi a omului politic, în special, de a nu accepta
reguli care să-i limiteze acţiunea şi conduita pe care ar dori s-o aibă într-o împrejurare
sau alta. Din aceste motive, reguli care să reglementeze actul de guvernare s-au impus
de abia atunci când masele au început să joace un rol mai activ în viaţa politică, atunci
când acţiunea lor, fiind mai bine organizată, a devenit mai eficientă şi factorii de
putere n-au mai fost capabili s-o ignore. Se produce un proces de maturizare politică a
maselor. Toate acestea se întâmplă către sfârşitul secolului al XVIII şi începutul celui
de-al XIX, pe fondul intensificării luptelor revoluţionare, când, în multe state din
lume, se produc răsturnări violente ale guvernărilor despotice şi odată cu această se
întăreşte ideea că puterea nu-i veşnică, nu-i infailibilă, nu-i intangibilă, indiferent de
suportul legitimităţii sale. Experienţa istorică şi teama ca oricare altă formulă de
guvernare să nu devină, la rândul ei, despotică fac să se nască şi să se statueze reguli
de guvernare, la care, de această dată, se văd nevoiţi să se supună, tocmai cei care,
până mai ieri, având posesia absolută a puterii şi dreptul exclusiv de legiferare
stabileau reguli exclusiv pentru alţii.
Deci, sub presiunea schimbărilor care se produc în raporturile de putere, a
progresului pe care societatea l-a înregistrat în evoluţia ei, fiind de remarcat, în acest
sens, creşterea gradului de cultură şi responsabilitate civică din partea maselor, se
intensifică preocuparea pentru legiferarea actului de guvernare, gândită, pentru
început, ca o piedică în calea tentaţiilor abuzive şi discreţionare din partea factorilor
3
Alexandru Amititeloaie, Teoria generală a dreptului (curs introductiv în studiul dreptului), Editura
Junimea, Iaşi, 2007, p. 13
4
Idem, p. 43

4
de putere. Începe, astfel, să se afirme în viaţa juridică a societăţii reguli noi, având ca
obiect relaţiile de putere şi de guvernare, reguli care vor constitui începuturile unei noi
ramuri de drept şi anume dreptul constituţional.
Dreptul constituţional reprezintă deci o prezenţă mai târzie în sistemul de drept,
neavând vechimea altor ramuri de drept cum ar fi dreptul civil, comercial sau penal.
Afirmarea acestei noi ramuri de drept s-a reflectat deopotrivă şi în învăţământul
juridic. Prima catedră de „drept constituţional” s-a înfiinţat în Italia în 1797, la
universitatea din Ferrara5. Apoi, în 1834 la Paris. Cu timpul, noţiunea de „drept
constituţional” se răspândeşte şi în alte ţări. Ea a fost cunoscută şi sub denumirea de
„drept de stat” în ţări ca Austria, Germania şi Rusia.6
În ţara noastră dreptul constituţional s-a predat, iniţial, împreună cu dreptul
administrativ, purtând denumirea de drept public. Ca disciplină de studiu de sine
stătătoare, ea se afirmă odată cu elaborarea şi predarea de către profesorul Constantin
Stere la Facultatea de drept din Iaşi a cursului intitulat „Drept constituţional”, în 1910.
În 1915 un curs similar începe să fie predat şi la Facultatea de drept din Bucureşti de
către profesorul Constantin Dissescu.7
Denumirea de „Drept constituţional”, cu referire atât la ramura dreptului cât şi la
disciplina de studiu, s-a păstrat până în zilele noastre, asemenea titulatură fiind
întâlnită aproape în toate statele. În Germania este cunoscută sub denumirea de „Drept
de stat”.8
Pentru definirea dreptului constituţional, ca ramură de drept, este necesar, mai
întâi, să se facă o delimitare din ansamblul normelor juridice care alcătuiesc sistemul
de drept a acelora care se circumscriu acestei grupări. Se ştie că dreptul, în ansamblul
său, reglementează relaţiile sociale. Acestea fiind de o mare diversitate se înţelege că
şi normele care le reglementează se deosebesc unele de altele, în funcţie de obiectul
reglementării, adică relaţiile sociale care intră sub incidenţa lor.
Unele relaţii sociale iau naştere în domeniul economic, comercial, de familie, de
menţinere a ordinii sociale şi apărare a valorilor pe care le consacră societatea la un
moment dat etc. Altele apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de
stat. Pe acestea din urmă le putem considera relaţii fundamentale pentru că ele au
forţa de a influenţa şi chiar determina naşterea şi evoluţia celorlalte, tocmai prin faptul
că ele determină organizarea statului şi modul său de guvernare.9 Aceste relaţii
constituie obiect de reglementare pentru acele norme juridice care alcătuiesc ramura
dreptului constituţional.
Deci, dreptul constituţional este acea ramură a dreptului alcătuită din normele
juridice care reglementează relaţiile sociale fundamentale ce iau naştere în procesul
instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de stat.
Noţiunea de „drept constituţional” nu trebuie confundată cu cea de „constituţie”.
Constituţia pentru Dreptul constituţional este un izvor de drept, desigur cel mai
important, dar nu singurul. Apoi, trebuie să avem în vedere că în anumite momente
istorice, pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp, constituţiile sunt abrogate

5
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţia 12, vol. I,
Editura All Beck, Bucureşti 2005, p. 22
6
Ibidem
7
Ibidem
8
Ibidem
9
Marcel Planiol et Georges Ripert, Trate elementaire de droit civile, 1928, p. 91, apud Constanţa
Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţie revăzută şi completată,
Editura Lumina lex, Bucureşti, 2008, p. 31

5
sau suspendate. Asta nu înseamnă că dreptul constituţional, ca ramură de drept, îşi
încetează existenţa. El continuă să existe, alimentat fiind de alte surse normative.
În prezent, se manifestă tot mai insistent tendinţa de a se extinde denumirea de
„Drept constituţional” în afara perimetrului juridic al statului. Această tendinţă
reflectă, de fapt, un anumit stadiu al procesului de integrare europeană. Ştiut fiind
faptul că integrarea în Uniunea Europeană presupune, printre altele, şi un transfer de
putere suverană către organismele comunitare, este justificat să se contureze şi la
acest nivel o ramură de drept constituţional. Denumirea de „Drept constituţional
comunitar”10 se impune, din ce în ce mai mult, atât în practica politică şi juridică
comunitară cât şi în domeniul ştiinţelor ce se ocupă de acest fenomen.
Uniunea Europeană reprezintă o organizaţie internaţională atipică cu puternice
valenţe suprastatale şi vădite tendinţe de tip federalist.11 Ea s-a constituit prin
integrarea statelor membre şi nu pe baza unor relaţii de cooperare, aşa cum au luat
fiinţă celelalte organizaţii internaţionale.
Integrarea presupune şi un anumit grad de întrepătrundere a sistemelor juridice
ale statelor membre, proces obiectiv având în vedere necesitatea constituirii şi
funcţionării unor instituţii juridice la nivel comunitar. Sunt particularităţi care
determină un anumit specific al relaţiilor dintre statele membre care au acceptat să
exercite în comun anumite competenţe care până atunci erau proprii doar suveranităţii
lor de stat.12
Se conturează, astfel, un drept constituţional comunitar. El grupează atât norme
juridice care reglementează relaţiile sociale care tradiţional intrau în sfera de
reglementare a dreptului constituţional ca ramură de drept intern (instaurarea,
menţinerea şi exercitarea puterii în interiorul graniţelor statale) cât şi relaţiile sociale
legate de exercitarea în comun cu alte state a numitor atribuţii sau competenţe
specifice puterii statale dar pe care participanţii la procesul de integrare au fost de
acord să le transfere la un nivel supranaţional.

2. Obiectul de reglementare
După cum s-a mai arătat, sistemul dreptului este organizat în instituţii ramuri şi
părţi. Această organizare este determinată, în primul rând, de necesitatea garantării
funcţionalităţii fiecărei norme juridice în parte şi a sistemului de drept în ansamblul
său.13 Mai ales în timpurile actuale, când procesul legislativ s-a amplificat şi aria de
acoperire juridică se extinde din ce în ce mai mult, ar fi imposibil chiar şi de imaginat
eficacitatea oricărei norme juridice în absenţa acestei organizări şi structurări.
Criteriile care stau la baza acestei organizări sunt impuse, în primul rând, din
considerente de ordin practic, apoi ele au devenit şi temă de studiu pentru disciplinele
de specialitate. Este vorba de obiectul de reglementare, metoda de reglementare,
principiile comune, interesul social şi caracterul sancţiunii.14 Se detaşează ca
importanţă obiectul de reglementare, fără însă a se neglija importanţa celorlalte.

10
Stelian Scăunaş, Uniunea Europeană. Construcţie – Instituţii – Drept, Editura All Beck, Bucureşti,
2005, p. 38
11
Dumitru Mazilu, Uniunea Europeană şi alte puteri ale lumii, din revista Lumea, nr. 12/2008, p. 62
12
Ibidem
13
Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 251
14
Alexandru Amititeloaie, op. cit., p. 101.

6
 Obiectul de reglementare priveşte relaţiile sociale care intră sub incidenţa normei
juridice, respectiv acele raporturi care, odată ce regula a fost adoptată şi a intrat în
vigoare, vor trebui să se desfăşoare potrivit dispoziţiei sau prescripţiei ei. Din acest
moment astfel de relaţii sociale devin raporturi juridice.
Pornind de la acest fundament teoretic, va trebui să identificăm în câmpul
relaţiilor sociale pe acele care, prin specificul lor, intră sub incidenţa de reglementare
a normelor de drept constituţional. S-a spus că aceste relaţii sunt fundamentale pentru
organizarea şi funcţionarea statului, a tuturor instituţiilor ce exercită puterea politică
în stat.15 Elementul lor comun îl reprezintă faptul că ele iau naştere în procesul
instaurării, menţinerii şi exercitării puterii în stat.
Puterea, determinată în conţinutul şi organizarea sa de anumiţi factori, este
instaurată, iar cei care o deţin au interesul de a o menţine şi a o exercita în interesul
lor. În timpurile moderne, odată cu democratizarea vieţii publice şi a instituţiilor
statului şi creşterea rolului politic al maselor, un asemenea obiectiv nu mai poate fi
realizat printr-o voinţă arbitrară a puterii.16 Este necesar ca în modul de organizare şi
exercitare a puterii interesul maselor şi respectiv cel public să prevaleze. Numai aşa
poate fi îndeplinit şi interesul celor care deţin puterea politică în stat.
Pentru aceasta s-au impus reguli atât ca o garanţie că interesul public nu va fi
compromis, cât şi în scopul organizării şi exercitării cu cât mai multă eficienţă a
puterii politice în stat. Aceste reguli, având ca obiect de reglementare relaţiile sociale
ce iau naştere în domeniul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii politice în stat
alcătuiesc ramura dreptului constituţional.
Delimitarea obiectului de reglementare a acestei ramuri necesită şi unele
clarificări de ordin teoretic şi doctrinar.
În primul rând, s-a susţinut cu mai mulţi ani în urmă în literatura juridică teza
potrivit căreia dreptul constituţional ar include şi alte ramuri de drept cum ar fi dreptul
administrativ, dreptul penal, dreptul civil etc. Pe de altă parte, la cealaltă extremă, s-a
afirmat că sfera sa de cuprindere ar fi mai limitată decât cea propriu-zisă şi acceptată
astăzi în literatura de specialitate.
Ideea unui drept constituţional extins şi asupra altor ramuri nu poate fi admisă din
mai multe motive. În primul rând i s-ar diminua importanţa şi locul rezervat în
ansamblul sistemului de drept.17 Poziţia ei este una superioară, iar toate celelalte
ramuri trebuie să i se supună, respectiv normele lor vor trebui să satisfacă cerinţa
conformităţii cu normele de drept constituţional. Dacă am admite că şi alte norme ar fi
de drept constituţional, elementul de referinţă, reprezentat de acesta, şi-ar diminua cu
mult importanţa. În al doilea rând, organizarea sistemului de drept presupune, printre
altele, o delimitare cât mai riguroasă a sferei de reglementare, nefiind excluse,
desigur, din aceleaşi considerente de eficienţă, zonele de contact şi interferenţă. Într-o
asemenea concepţie teza de mai sus nu face altceva decât să creeze confuzie cu efecte
nedorite nu numai în plan teoretic dar chiar şi practic.
Nu poate fi admisă nici ideea unui drept constituţional restrâns, respectiv un drept
care să se rezume numai la acele norme care reglementează organizarea şi
funcţionarea organelor reprezentative ale statului. Pentru că dreptul constituţional s-a
născut tocmai dintr-o confruntare istorică dintre guvernanţi şi guvernaţi este absolut
necesar ca legea fundamentală să reflecte deopotrivă şi drepturile şi libertăţile tuturor

15
Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală a instituţiilor politice,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 74.
16
Genoveva Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politce, Editura Cugetarea, 1999, p. 27
17
Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina-Lex, Bucureşti, 2001, p.
16

7
cetăţenilor, aceasta ca o garanţie împotriva abuzurilor şi tendinţelor arbitrare în
exercitarea actului de autoritate statală.18 De asemenea dreptul constituţional
determină, la nivel de principii şi linii directoare, trăsăturile fundamentale ale
sistemului social-politic şi valorile pe care societatea, în ansamblul său, le consacră şi
le recunoaşte în momentul istoric respectiv.
Polemici doctrinare a provocat şi teza potrivit căreia nu toate normele juridice
incluse în legea fundamentală ar fi de drept constituţional. Aşa după cum s-a mai
precizat, Legea fundamentală, respectiv, Constituţia, reprezintă doar un izvor de drept
pentru ramura dreptului constituţional. În acelaşi timp ea, prin reglementările sale
referitoare la relaţiile sociale de proprietate, de administraţie, de familie etc.
reprezenta şi un izvor de drept pentru dreptul civil, dreptul administrativ, dreptul
familiei etc. Plecându-se de la această realitate s-a considerat, în mod greşit, că aceste
norme ar fi nu de drept constituţional ci de drept civil, administrativ, de familie etc.
Un asemenea punct de vedere nu poate fi acceptat cel puţin din următoarele
motive:
În primul rând, ar fi lezată valoarea de lege fundamentală pe care Constituţia o
are, atât ca poziţie cât şi ca funcţie, în ansamblul sistemului legislativ.
În al doilea rând, reglementările constituţionale, indiferent de domeniul la care se
referă, beneficiază de o forţă juridică superioară tuturor celorlalte reguli ale
sistemului. De aceea ele reprezintă repere obligatorii în actul de legiferare. Un
asemenea rol n-ar mai putea fi îndeplinit dacă le-am aşeza pe aceeaşi poziţie cu
celelalte reglementări.
De fapt, toate reglementările din legea fundamentală nu sunt exclusiv de drept
constituţional. Prin faptul că ele reglementează la modul general şi cu caracter de
principiu relaţiile sociale, reprezentând pentru funcţia legislativă a statului, indiferent
de cine este aceasta îndeplinită, coordonate fundamentale, pot fi socotite şi ca
reglementări pentru alte ramuri de drept. Aceasta însă nu le afectează valoarea şi
statutul lor constituţional.

3. Normele juridice de drept constituţional

Normele juridice ce intră în componenţa ramurii dreptului constituţional au ca
obiect de reglementare relaţiile sociale ce iau naştere în procesul instaurării,
menţinerii şi exercitării puterii de stat. Ca izvoare de drept pentru astfel de
reglementări sunt, în primul rând, constituţia, dar şi alte acte ce îndeplinesc condiţiile
de a fi considerate norme fundamentale ale statului.
Pentru a realiza fizionomia unei reglementări de drept constituţional este necesar,
mai întâi, să stabilim elementele definitorii ale normei juridice, în general.
Astfel, norma juridică este definită ca fiind o regulă socială de conduită, generală
şi obligatorie, instituită sau sancţionată de puterea de stat în diferite forme, menită să
asigure consolidarea şi dezvoltarea relaţiilor sociale în conformitate cu interesele şi
voinţa guvernanţilor19, determinată, în ultimă instanţă, de condiţiile vieţii materiale
din societate şi a cărei respectare este impusă, la nevoie, de forţa coercitivă a
statului.20

18
Victor Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008, p.
162
19
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1998, p. 159
20
Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p.
192,

8
 În ceea ce priveşte conţinutul reglementator al constituţiei precum şi al altor acte
cu caracter constituţional este de lămurit în primul rând faptul că toate acestea sunt
norme şi, prin urmare, elementele definitorii de mai sus li se potrivesc şi lor. Chiar
dacă unele sunt formulate ca principii sau definiţii, caracterul lor normativ nu este
afectat. Este de precizat acest lucru deoarece structura lor nefiind una clasică se
creează impresia că nu le-ar corespunde statutul de norme juridice.
De exemplu, se pleacă de la faptul că unele din aceste norme n-ar fi prevăzute cu
sancţiuni, prin sancţiune înţelegându-se forma clasică de ripostă faţă de conduita
neconformă cu dispoziţia normei. Nu trebuie să se ignore însă faptul că în afara
sancţiunilor specifice dreptului constituţional cum ar fi revocarea mandatului de
parlamentar, revocarea unui organ de stat, declararea neconstituţionalităţii unui act
normativ etc., normele de drept constituţional sunt întărite în ceea ce priveşte
obligativitatea şi prin sancţiunile prevăzute de normele altor ramuri de drept, norme
care au la bază şi dezvoltă conţinutul reglementator al Constituţiei şi a celorlalte acte
cu un asemenea conţinut.

4. Subiectele raporturilor juridice de

drept constituţional
Subiectele oricărei relaţii sociale şi a unui raport juridic, în general, sunt oamenii,
luaţi individual sau grupaţi în colectivităţi legal constituite.
Dreptul constituţional fiind o ramură de drept public, rezultă că într-o astfel de
relaţie unul dintre subiecte va fi întotdeauna statul, fie în întregul său fie reprezentat
de una dintre autorităţile ce intră în compunerea sa.
S-a pus problema dacă unităţile administrativ teritoriale ar putea deveni subiecte
într-un raport de drept constituţional.21 Răspunsul este afirmativ, dacă acţionează ca
purtătoare de autoritate de stat. De exemplu, cu prilejul alegerilor, unităţile
administrativ teritoriale se organizează în circumscripţii electorale. Întrucât procedura
alegerilor reprezintă o etapă a procesului de constituire a puterii de stat (obiect de
reglementare pentru dreptul constituţional) rezultă că raporturile în care intră
circumscripţiile electorale sunt raporturi de drept constituţional.
4.1. Poporul
În legătură cu faptul dacă poporul ar putea deveni subiect într-un raport de drept
constituţional în literatura juridică s-au exprimat puncte de vedere diferite.
Unii autori consideră că poporul, în întregul său, n-ar putea avea o asemenea
calitate, el fiind, de fapt, reprezentat în raporturile juridice concrete de diversele sale
organizaţii. Statul fiind organizaţia politică a poporului rezultă, potrivit unei astfel de
concepţii, că în raporturile de drept constituţional apare statul şi diversele sale
componente. Desigur că avem dea face cu o concepţie greşită pentru că statul, ca
organizaţie politică a societăţii este expresia unui act de voinţă a poporului, voinţă
care se formează într-un proces complex de relaţii de natură constituţională şi în care
poporul are calitatea de subiect de drept. De exemplu, în cadrul scrutinului universal,
electoratul, ca parte activă, din punct de vedere politic, a poporului, intră în raporturi
de drept constituţional cu autorităţile publice ce administrează procedura electorală.
Dintr-o altă perspectivă se susţine că poporul ar putea avea calitatea de subiect al
raporturilor de drept constituţional numai în relaţiile internaţionale. Într-adevăr, în
anumite situaţii poporul poate intra, separat şi independent de autorităţile statului, în
relaţii cu diferite subiecte ale dreptului internaţional, relaţii care dacă au ca scop

21
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, op. cit., p. 23

9
probleme privind organizarea sa politică şi sistemul de guvernare, devin de natură
constituţională. A nu se înţelege că poporul intră în astfel de relaţii în mod direct, ceea
ce practic este imposibil. El este reprezentat de anumite organizaţii care sunt
independente şi, uneori, chiar în opoziţie cu puterea publică. Astfel de situaţii se pot
întâlni la popoarele care luptă pentru autonomie şi urmăresc constituirea de state
independente, când se reclamă la organismele internaţionale aspecte de derapaj
democratic din partea autorităţile publice, când se solicită arbitrajul extern în disputele
dintre organizaţiile reprezentative ale poporului şi puterea publică sau când procesul
electoral este supravegheat de reprezentanţii unor instituţii internaţionale.
În sfârşit, se afirmă şi faptul că o asemenea calitate poate s-o aibă şi în raporturile
interne. Într-un regim democratic, adevăratul deţinător al puterii este poporul.
Autorităţile care se constituie în urma procesului electoral şi alcătuiesc structura
instituţională a statului sunt investite cu o putere delegată. Ele acţionează în virtutea
mandatului de reprezentare, precum şi în limitele programului politic validat de
popor. Rezultă aceasta şi din dispoziţiile Constituţiei României potrivit cărora
suveranitatea naţională aparţine poporului român, care încredinţează exerciţiul ei unor
organe alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat sau o exercită
direct prin referendum. Apare deci evident, cel puţin teoretic, că poporul român
concentrează în mâinile sale întreaga putere şi, singur, are dreptul să decidă asupra
sorţii sale, lucru ce-l face în procesul de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii.
De asemenea, poporul este solicitat să-şi exprime punctul de vedere în legătură cu
diverse probleme de stat cum ar fi forma de guvernământ, structura de stat etc.
4.2. Statul
Statul apare ca subiect de drept constituţional fie direct, fie reprezentat de
organele sale. Ca subiect direct apare în raporturile juridice privitoare la acordarea sau
retragerea cetăţeniei sau în raporturile juridice care se stabilesc între un stat federal şi
entităţile sale componente. De asemenea, şi în relaţiile cu organismele Uniunii
Europene, statul român apare ca subiect de drept constituţional, aceasta pentru că
aderarea s-a făcut printr-un transfer de suveranitate către aceste organisme,
suveranitatea fiind, până în acest moment, un atribut exclusiv al statului şi deci o
chestiune de drept constituţional. După semnarea Tratatului de la Lisabona, considerat
a fi o constituţie a Uniunii Europene, aceste raporturi dobândesc o semnificaţie
constituţională şi mai pronunţată.
4.3. Organele statului (autorităţile publice)
Organele statului pot avea, fără nici un rezerve, calitatea de subiect al raportului
de drept constituţional. Condiţia este ca raportul ca atare să fie de natură
constituţională. De exemplu, organele legiuitoare apar întotdeauna ca subiecte ale
raporturilor de drept constituţional, cu condiţia ca raportul la care participă să fie de
drept constituţional.
4.4. Partidele şi formaţiunile politice, alte organizaţii
Partidele politice şi alte organizaţii ale cetăţenilor pot deveni şi ele subiecte ale
raporturilor juridice de drept constituţional. Partidele politice, mai ales, prin
activitatea pe care o desfăşoară având drept scop ajungerea la putere pentru punerea în
aplicare a programelor lor de guvernare devin veritabile subiecte în diverse raporturi
juridice de drept constituţional (alianţe politice, susţinerea sau criticarea unor
iniţiative legislative ale guvernului sau ale comisiilor de specialitate, iniţierea şi
depunerea unor moţiuni de cenzură etc.) De fapt întreaga activitate a partidelor
politice, fie că sunt la putere, fie în opoziţie este legată nemijlocit de actul guvernării
ceea ce face ca o bună parte a relaţiile lor să devină raporturi de drept constituţional.

10
Pot deveni, de asemenea, astfel de subiecte şi diverse alte organizaţii cum ar fi cele
sindicale sau ale societăţii civile.
4.5. Cetăţenii
Cetăţenii pot avea calitatea de subiect într-un raport juridic de drept constituţional
distinct ca persoane fizice, ca persoane investite cu anumite demnităţi sau funcţii într-
un organ de stat sau organizaţi pe circumscripţii electorale. Ca persoane fizice, de
exemplu, cetăţenii pot intra în astfel de raporturi cu scopul de a-şi apăra drepturile
fundamentale consfinţite în constituţie. În cazul în care sunt investiţi cu anumite
demnităţi, prezenţa lor într-un raport de drept constituţional poate avea ca scop
reprezentarea intereselor anumitor categorii sociale. În cel de-al doilea caz raportul de
drept constituţional ia naştere cu prilejul alegerilor, situaţie în care unul dintre
subiecte îl reprezintă circumscripţia electorală în care sunt organizaţi cetăţenii cu
drept de vot.
4.6. Străinii şi apatrizii
Raporturile juridice de drept constituţional în care aceştia se pot afla ca subiecte
participante au ca obiect acordarea sau retragerea cetăţeniei, acordarea azilului politic
etc.

5. Izvoarele dreptului constituţional

Prin izvoare ale dreptului se înţelege forma de exprimare a normelor. Respectiv
atunci când facem referire la o anumită reglementare este necesar a se indica şi actul
normativ (lege, hotărâre, ordonanţă, decret, ordin, instrucţiune etc.) ca sursă a acestei
reglementări.22
Cel puţin două criterii ne ajută să identificăm izvoarelor dreptului constituţional:
organul emitent care trebuie să fie o autoritate publică reprezentativă şi conţinutul
reglementării, respectiv aceasta să se refere la relaţii sociale fundamentale ce iau
naştere în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii statale.23
Sistemul dreptului are o structură piramidală24, respectiv componentele sale
(norme, instituţii, ramuri, părţi) sunt dispuse pe nivele ierarhice în funcţie de forţa lor
juridică. Aceasta este dată de poziţia în structura organelor statului a organului
emitent, de procedura de reglementare şi conţinutul actului normativ, respectiv
relaţiile sociale la care se referă. Având în vedere o asemenea realitate şi forţa juridică
a actului normativ poate să devină un criteriu de identificare a izvoarelor dreptului
constituţional. Însă dat fiind faptul că în prezent se intensifică interferenţele sistemelor
de drept naţionale şi se dezvoltă o ordine juridică internaţională şi supranaţională
(drept internaţional public, drept comunitar) un asemenea criteriu trebuie luat cu
rezerve.
5.1. Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei
Izvorul principal al ramurii dreptului constituţional este Constituţia. Toate
dispoziţiile sale sunt de natură constituţională. Deci ea este în totalitate izvor de drept
constituţional. Constituţia reglementează cele mai importante relaţii sociale pentru
puterea de stat. Pe aceeaşi poziţie se situează şi legile de modificare a Constituţiei.
5.2. Legea

22
Gh. Mihai, Fundamentele dreptului, vol. III, Teoria izvoarelor dreptului obiectiv, Editura All Beck,
Bucureşti, 2004, p. 63
23
Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, p. 49
24
Dogaru I., D.C.Dănişor, Gh.Dănişor, Teoria generală a dreptului, curs de bază, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1999, p. 173

11
 Pe poziţia secundă în categoria izvoarelor dreptului constituţional se situează
legea ca act normativ elaborat de Parlament. Nu toate legile au o asemenea calitate ci
numai cele care reglementează relaţii sociale specifice dreptului constituţional. Sunt,
de exemplu, izvoare ale dreptului constituţional legea cetăţeniei române, legile
electorale etc.
5.3. Regulamentele parlamentare
Regulamentele de organizare şi funcţionare ale camerelor Parlamentului sunt
izvoare de drept constituţional pentru că sunt emise de principala autoritate
reprezentativă a statului şi reglementează relaţii sociale fundamentale ce iau naştere în
procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. În sistemul nostru parlamentar
există trei categorii de regulamente şi anume: Regulamentul Camerei Deputaţilor,
Regulamentul Senatului şi Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor
şi Senatului.
5.4. Actele Guvernului
Guvernul este o autoritate a administraţiei publice centrale, calitate în care are
sarcina de a executa sau de a organiza executarea legilor. Dat fiind poziţia sa în rândul
celorlalte organe ale statului şi, mai ales, faptul că el reprezintă puterea executivă în
stat nu este de acceptat să îndeplinească şi atribuţii legislative. S-ar încălca principiul
separaţiei puterilor în stat. Deci actele sale, purtând denumirea de hotărâri, nu pot
constitui izvoare ale dreptului constituţional.
Guvernul poate însă să emită acte cu putere de lege cum sunt ordonanţele, simple
sau de urgenţă. Ele se situează în zona legislaţiei delegate. Însă aceste acte normative,
aşa cum prevede însăşi Constituţia României, nu pot fi adoptate în domeniul legilor
constituţionale.25 Ar putea fi considerate şi ordonanţele emise de guvern ca izvoare
ale dreptului constituţional dacă reglementează, de exemplu, proceduri electorale sau
diferite condiţii de acordare şi pierdere a cetăţeniei. Avem în vedere că prin
modificările aduse constituţiei, în 2003, Guvernului i se permite să emită şi ordonanţe
în domeniile rezervate legilor organice, legi considerate a fi o prelungire a
dispoziţiilor de natură constituţională.
5.5. Tratatul internaţional
Tratatele internaţionale pot fi şi ele izvoare ale dreptului constituţional dacă
îndeplinesc următoarele condiţii:
- să fie licite, respectiv în deplin acord cu ordinea juridică internă;
- să fie de aplicaţie directă, nemijlocită (să nu se refere doar la declaraţii sau
angajamente cu privire la diferite probleme ce preocupă lumea contemporană, de
exemplu);
- să fie ratificate;
- să cuprindă reglementări specifice dreptului constituţional.
Sunt, de exemplu, izvoare ale dreptului constituţional convenţiile bilaterale
privind reglementarea cetăţeniei, tratatele multilaterale în domeniul drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti etc.
Constituţia României acordă o importanţă deosebită tratatelor internaţionale, fapt
ce face ca ele să devină veritabile izvoare de drept, în general, şi de drept
constituţional, în mod special. Din examinarea art. 11 şi 20 din Constituţie, care se
referă la tratatele internaţionale, se pot deduce următoarele reguli:
- Pentru ca un tratat să devină izvor pentru dreptul intern el trebuie obligatoriu
ratificat;

25
Constituţia României (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, anul 171 (XV), nr. 767
din data de 31 octombrie 2003), art. 115, alin (6).

12
 - Statul român se obligă să respecte prevederile tratatelor la care este parte şi care,
prin ratificare, intră în ordinea juridică internă;
- În cazul în care un tratat cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei el nu poate fi
ratificat. Eventual acest act se poate produce după modificarea Constituţiei şi
realizarea concordanţei sale cu prevederile tratatului;
- Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor constituţionale privind libertăţile publice
se va face în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi
celelalte tratate internaţionale la care România este parte;
- Reglementările internaţionale referitoare la drepturile fundamentale ale omului,
rezultate din pacte şi tratate la care România este parte, au prioritate în cazul unor
neconcordanţe între acestea şi reglementările interne, cu excepţia cazului în care
Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
5.6. Obiceiul juridic
Obiceiul juridic se naşte dintr-o practică socială îndelungată şi devine regulă prin
receptarea ca atare de către opinia publică. El a reprezentat multă vreme principalul
izvor al dreptului în general şi chiar al celui constituţional. Dacă pentru perioadele de
început situaţia se explică prin stadiul incipient de dezvoltare a instituţiilor statului şi
a tehnicii legislative, în timpurile moderne motivaţia este de ordin practic, cel puţin în
privinţa dreptului constituţional.
O mare parte a doctrinei consideră că obiceiul poate fi aşezat printre izvoarele
dreptului pozitiv, însă el nu poate interveni contra legii şi, mai mult decât atât, nu
poate modica sau abroga dispoziţii dintr-o lege constituţională. Obiceiul nu poate
decât să completeze eventualele lacune ale dreptului scris, permiţând sau facilitând
interpretarea acestuia.
Constituţia scrisă este, de regulă, opera teoreticienilor preocupaţi mai mult de
avantajul eleganţei şi de echilibrul juridic al mecanismului pe care-l construiesc, decât
de eficacitatea sa practică. Acest lucru iese în evidenţă în practica politică, unde,
pentru depăşirea unor situaţii se recurge la uzanţe şi practici care o completează sau
clarifică, prin interpretare, unele din dispoziţiile sale.
În evoluţia constituţională a României, obiceiul a fost recunoscut ca izvor al
dreptului, sub regimul constituţiilor din 1866, 1923, 1938 şi al legislaţiilor adoptate în
baza acestora. Sub regimul constituţiilor din 1948, 1952, 1965, obiceiul era îngăduit
ca izvor de drept în mod cu totul excepţional numai în anumite ramuri de drept, atunci
când legea prevedea expres acest lucru.
Actuala constituţie face o trimitere la obicei în cuprinsul art. 44 alin. 7 care
dispune că „Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia
mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini
care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.” Această referire priveşte o
chestiune de drept privat.
Actuala Constituţie a României, mai ales după revizuirea din octombrie 2003, are
multe prevederi neclare, care s-au dovedit ineficiente în a oferi soluţii la diversele
probleme ce-au apărut, de exemplu, în procesul de constituire şi investire a
guvernului, precum şi în raporturile dintre instituţiile de putere ale statului. Prin
urmare, s-a avansat în doctrină, şi ideea suplinirii acestor neclarităţi şi lacune cu reguli
izvorâte din practica guvernării şi viaţa parlamentară, receptate, sub diferite forme, în
tezaurul juridic constituţional.
În condiţiile actuale, când se accentuează confruntările din viaţa politică şi nici
măcar legea scrisă nu se dovedeşte eficientă pentru constituirea unor formule de
guvernare care să satisfacă interesul public şi să se înscrie în orizontul de aşteptări al
electoratului, este nefiresc să acceptăm ca obiceiul, caracterizat în primul rând de

13
incertitudine, ar putea să răspundă mai eficient necesităţilor de reglementare a
modului de exercitare a puterii în stat.
Cerinţa imperativă a timpurilor actuale este ca reglementarea în materie
constituţională să fie clară şi precisă, să previzioneze, pe termen lung, evoluţia
politică a societăţii şi să ofere soluţii acceptabile pentru diversitatea problemelor care
pot să apară în guvernarea ţării. O asemenea cerinţă nu poate s-o satisfacă obiceiul.
Fiind rezultatul unei practici îndelungate el reflectă trecutul şi înmagazinează o
experienţă, într-o formulă după care s-ar cere să se acţioneze în viitor. Dar viaţa
politică, după cum se constată, înregistrează schimbări care se îndepărtează foarte
mult de practica trecutului şi deci asupra acestui domeniu obiceiul nu poate avea
aplicabilitate, fiind depăşit de realitatea pe care s-ar cere s-o reglementeze.
Nu se exclude însă posibilitatea ca anumite practici sau obişnuinţe din activitatea
diferitelor autorităţi ale statului să fie preluate în dispoziţii legale elaborate şi scrise.

6. Locul dreptului constituţional în sistemul dreptului

Sistemul dreptului este structurat în instituţii, ramuri şi părţi, acestea fiind dispuse
într-o anumită ordine de natură să asigure fiecărei norme în parte funcţionalitate şi
eficienţă. Dintr-un anumit punct de vedere structura sa este şi una piramidală,
determinată de forţa juridică şi importanţa diferită a normelor care-l alcătuiesc. Prin
urmare, atât normele juridice, luate individual, cât şi ramurile şi instituţiile din care
fac parte ocupă o anumită poziţie în cadrul sistemului, determinată, mai concret, de
importanţa relaţiilor sociale reglementate şi formele juridice în care se exprimă voinţa
guvernanţilor.
În ceea ce priveşte ramura dreptului constituţional vom constata că normele sale
reglementează cele mai importante relaţii din cadrul unei societăţi organizate ca stat.
Ele iau naştere în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de stat.
Importanţa lor rezultă din faptul că reprezintă fundamentul întregii vieţi economice,
sociale şi politice. Toate forţele politice luptă pentru dobândirea puterii şi aceasta cu
scopul de a-şi pune în aplicare programele pe baza cărora şi pentru care s-au
constituit. Ajungând la putere aceste programe se vor reflecta, prin intermediul
dreptului, în întreaga societate şi în toate domeniile ce ţin de puterea politică,
guvernare şi administrare. Acesta este motivul pentru care astfel de relaţii sunt
fundamentale şi ele reprezintă obiect de reglementare pentru dreptul constituţional.
În al doilea rând, importanţa acestor reglementări este întărită şi de formele
juridice în care ele sunt exprimate, fiind vorba de acte normative de reglementare
primară. Deci, aceste relaţii sunt reglementate, în primul rând, de constituţie, legea
fundamentală a statului, care se situează în fruntea sistemului de drept. Normele sale
stabilesc principii care stau la baza organizării şi funcţionării întregului sistem de
drept. Prin urmare, constituţia şi legile constituţionale reprezintă izvor de drept pentru
fiecare ramură în parte şi pentru sistem în ansamblul său.
Constituţia reglementează procesul de legiferare, organizarea şi atribuţiile
organelor executive, administrative, judecătoreşti etc. Statuează drepturile,
îndatoririle şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, stabileşte de principiu regulile
care guvernează regimul proprietăţii etc. Relaţiile sociale din aceste domenii sunt apoi
detaliat reglementate prin normele celorlalte ramuri de drept. De fapt, fiecare ramură
de drept îşi găseşte fundamentul juridic în normele de drept constituţional. Având o
poziţie superioară în cadrul sistemului, aceste norme impun ca toate celelalte să
urmeze linia de principiu pe care ele o trasează, respectiv să fie conforme cu
dispoziţiile lor. Aceasta nu înseamnă neapărat o subordonare în sensul strict al

14
cuvântului, ci mai mult absenţa unor contradicţii între dispoziţiile de drept
constituţional şi celelalte norme ale sistemului. De aici rezultă şi consecinţa că ori de
câte ori se modifică legea fundamentală este necesar, pentru respectarea regulii
conformităţii, să se modifice în mod corespunzător şi celelalte legi.
De la primele începuturi ale înfiripării sale ca ramură de drept, dreptul
constituţional a evoluat continuu. Tocmai forma şi conţinutul său actual sunt cele mai
evidente argumente în această privinţă.
Cel puţin patru din coordonatele evoluţiei sale după cel de-al doilea război
mondial i-au imprimat fizionomia pe care o are astăzi.26
Desacralizarea legii. Datorită acestei schimbări de concepţie, legea nu mai este
considerată ca fiind de natură celestă, intangibilă, iar legiuitorul în afara oricăror
bănuieli de eroare. Ea trebuie să îndeplinească condiţia conformităţii cu legea
fundamentală atât în ceea ce priveşte conţinutul cât şi procedura de adoptare. Pentru
aceasta s-au creat şi proceduri speciale de control.
Constituţionalizarea dreptului. După evenimentele din decembrie 1989, în
România a început a un proces complex de democratizare a vieţii publice şi a
societăţii în general. Toate aceste împliniri au avut nevoie de un suport care să le
garanteze inviolabilitatea. Acesta s-a dovedit a fi Constituţia. Datorită acestui fapt
legea fundamentală a ţării s-a întărit de la o etapă la alta, consfinţind, în dispoziţiile
sale, reguli şi principii care să garanteze o ordine juridică naţională cât mai ferită de
abuzuri şi acte arbitrare. Prin urmare, putem considera constituţionalizarea dreptului
ca o garanţie pentru funcţionarea, în acord cu principiile democratice, a tuturor
instituţiilor statului.
Consacrarea în Constituţie a drepturilor omului. Prin adoptarea Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului, document eminamente de natură politică, la nivel
mondial s-a produs o largă răspândire a ideologiei drepturilor omului. Prin urmare,
protecţia lor a intrat în preocupările statelor şi organismelor internaţionale,
reflectându-se aceasta şi în diferite instrumente adoptate în acest scop. La nivel
naţional, fundamentul juridic în privinţa drepturilor omului îl reprezintă Constituţia,
prin includerea unui capitol special intitulat „Drepturile, Libertăţile şi Îndatoririle
Fundamentale”. De asemenea şi modul de constituire, menţinere şi exercitare a puterii
în stat, obiect de reglementare pentru dreptul constituţional, reprezintă o garanţie
pentru respectarea acestor drepturi.
Apariţia şi răspândirea justiţiei constituţionale. Justiţia constituţională a devenit,
în timpurile actuale, element fundamental al oricărui sistem de drept modern. Ea are
ca scop asigurarea conformităţii tuturor regulilor sistemului cu cele constituţionale,
precum şi sancţionarea şi corectarea abaterilor şi derapajelor în funcţionarea
autorităţilor de putere ale statului.
Dat fiind procesele de asociere şi integrare interstatală ce se desfăşoară pe arii
geografice din ce în ce mai extinse, chiar cu tendinţă globalistă şi care, pe undeva,
implică şi un transfer de suveranitate către organisme suprastatale, prinde contur, în
anumite abordări, ideea că dreptul constituţional ar fi în declin. Chiar şi faptul că, în
anumite privinţe, au întâietate reglementări cu caracter internaţional, ar putea constitui
un argument pentru susţinerea acestei teze.
Dacă avem în vedere şi faptul că la nivel european s-a adoptat deja un tratat
(Tratatul de la Lisabona), care, prin conţinutul său, se doreşte a deveni un act
normativ cu valenţe constituţionale la nivel european, care să înlocuiască, pe o bază
nouă, tratatele de constituire a Uniunii Europene şi care ar avea drept scop jalonarea

26
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, op. cit. p. 35

15
regulilor şi principiilor fundamentale de realizare a guvernării la nivel comunitar, se
pare că, într-adevăr, nu se mai poate vorbi în aceeaşi termeni despre forţa juridică a
dreptului constituţional intern.
Cu toate acestea, dreptul constituţional continuă să-şi exercite rolul de garant
pentru ordinea juridică internă a fiecărui stat şi exercitarea puterii de pe o bază
democratică, potrivit principiilor statului de drept.

Capitolul II
Istoricul vieţii constituţionale din România
1. Dezvoltarea conştiinţei naţionale şi a
elementelor de drept constituţional până la Unirea din 1859
Vreme îndelungată, puterea politică a fost atributul exclusiv al unor indivizi sau
grupuri de indivizi care şi-o adjudecau şi o exercitau în mod discreţionar şi absolutist,
maselor de supuşi nefiindu-le recunoscute nici un fel de drepturi pe această linie.
Condiţia lor, în general, era la discreţia suveranului. Actele de nesupunere erau
sancţionate cu multă cruzime, în proceduri publice, cu scopul de a se alimenta
continuu sentimentul de teamă, ca unic suport al ordinii instituită de suveran, după
bunul său plac.
Cu toate acestea, istoria a consemnat nenumărate fapte şi evenimente care au
contestat, de-a lungul timpului, un asemenea mod de guvernare. Chiar dacă pe
moment ele au eşuat în privinţa scopului urmărit, totuşi importanţa lor este
remarcabilă, cel puţin prin faptul că au întreţinut şi dezvoltat continuu încrederea şi
speranţa într-o ordine socială în care voinţa maselor să reprezinte fundamentul puterii.
Cu alte cuvinte, faptele progresiste ale înaintaşilor, iniţiate şi desfăşurate sub semnul
unui asemenea ideal, au maturizat continuu societatea, pregătind-o pentru
evenimentele care, după mult timp, aveau să producă, în sfârşit, schimbările mult
aşteptate în raporturile de putere.
Unul dintre aceste evenimente, care a făcut posibilă afirmarea voinţei maselor pe
scena vieţii politice, expresie incontestabilă a coagulării gândirii progresiste cu privire
la organizarea şi administrarea societăţii şi a conştientizării faptului că schimbarea
raporturilor de putere în favoarea maselor guvernate este posibilă, îl reprezintă
Revoluţia franceză de la 1789. Prin amploarea pe care a avut-o, prin schimbările pe
care le-a produs, dar, mai ales, prin faptul că a înlesnit răspândirea tezelor şi ideilor

16
revoluţionare cu mult peste graniţele Franţei, ea a marcat o nouă etapă în istoria
europeană şi universală, stimulând evenimente şi procese politice progresiste şi
democratice în multe alte state.
Indiferent de criticele şi poziţiile refractare cu privire la Revoluţia franceză, de alt
fel pe deplin explicabile având în vedere că ea a lovit în privilegiile celor aflaţi la
putere, iar mentalitatea lor s-a transmis din generaţie în generaţie, fiind prezentă şi
astăzi la nivelul anumitor segmente sociale, alimentând concepţiile revanşarde de
restauraţie, trebuie să recunoaştem, totuşi, că întregul secol al XIX-lea s-a aflat sub
influenţa decisivă a ceea ce au gândit şi înfăptuit, desigur într-o mai mică măsură
decât au proiectat, revoluţionarii francezi. Revoluţia a deschis, printre altele, calea
dezvoltării relaţiilor de producţia capitaliste, dar nu acesta este obiectivul cel mai
important pe care ea şi l-a proiectat. Oricum burghezia nu ar fi avut nevoie de o
mişcare de asemenea amploare pentru a se afirma în planul vieţii economice şi a-şi
adjudeca, la rândul ei, privilegiile guvernării. Cel mai important merit al Revoluţiei
franceze îl reprezintă, însă, transformarea în realitate a posibilităţii, proiectată de
multă vreme în gândirea progresistă, ca voinţa maselor să se impună asupra actului de
guvernare. Acest bogat material faptic va stimula şi mai puternic dezvoltarea culturii
democratice, precum şi posibilitatea instituirii unor forme de guvernare care să
împiedice liberul arbitru al celor aflaţi la conducerea statului.
Aceste reuşite politice în planul democratizării vieţii sociale şi a instituţiilor
publice, se vor concretiza, din punct de vedere juridic, în reguli care statuează
constituirea, organizarea şi exercitarea puterii în stat. Deci, dreptul, ale cărui
începuturi coincid chiar cu primele forme de organizare statală a societăţii,
reglementând multitudinea relaţiilor de care este interesată puterea, se îmbogăţeşte,
începând cu secolul al XIX-lea, şi cu reguli vizând, de această dată, sfera puterii,
respectiv relaţiile sociale ce iau naştere în procesul complex al guvernării sociale. Se
încearcă, astfel, înlocuirea arbitrariului politic, dominant până în acest moment istoric
în actul de guvernare, cu o conduită politică reglementată şi subordonată interesului
public. În aceste condiţii, se conturează începuturile dreptului constituţional, care,
treptat, va imprima întregului sistem juridic o nouă dimensiune calitativă.
Şi în ţările române se înregistrează asemenea procese şi, nici pe departe, ele nu
sunt întârziate faţă de cele occidentale, aşa cum se mai susţine, din diferite
considerente, de către unii „observatori” de ocazie asupra fenomenelor istorice.
Desigur, aici, spre deosebire de occident, obstacolele s-au dovedit mult mai rigide şi
mai greu de înlăturat, pentru că exponenţii curentului progresist au avut de luptat atât
cu opoziţia conservatoare internă cât şi cu stăpânirea străină, precum şi cu pretenţiile
heghemonice ale marilor imperii din vecinătate, care, potrivit dictonului latin „divide
et impera” n-aveau cum să accepte ideea de unitate naţională a românilor care ar fi
devenit, totodată, o premisă pentru independenţa politică şi constituirea unui stat
democratic.
Chiar dacă în ţările române, tocmai datorită acestor cauze, succesele vin mai
târziu, nu se poate trece cu vedere faptul că ideile revoluţionare, vizând unitatea
naţională şi democratizarea instituţiilor publice, încep a se contura şi a prinde rădăcini
în conştiinţa poporului cu mult înaintea acestor evenimente, fiind iniţiate, pe seama
lor, chiar şi unele proiecte politice. Doar un singur exemplu care, în timp, se plasează
înaintea revoluţiei franceze şi a altor mişcări, de mai mică sau mai mare amploare, ce
au avut ca scop constituirea, pe baze independente şi democratice, a statelor naţionale.
Astfel între anii 1770-1772, în contextul confruntărilor politico - militare ale celor trei
imperii (ţarist, habsburgic şi otoman), aripa progresistă a boierilor valahi şi
moldoveni întreprind mai multe acţiuni cu scopul de a realiza unirea acestor două ţări.

17
Printre altele, este vorba şi de un memoriu redactat în 1771 de baronul Charles-
Leopold Andreu de Bilistein, consilier al ţarinei Ecaterina II a Rusiei, în care se
susţine ideea ca Moldova şi Ţara Românească „să fie ridicate la rangul de republică
suverană, liberă şi independentă, cu un singur nume, o singură capitală şi un singur
tribunal suveran”.27 Gestul baronului se explică prin legăturile strânse pe care le avea
cu aripa naţională a boierimii române, inclusiv a faptului că era căsătorit cu Irina
Ruset din respectabila familie a Ruseştilor din care avea să provină şi Elena Doamna,
soţia lui Al. I. Cuza. Deşi acest demers, ca de altfel şi multe altele ce s-au înfăptuit în
acest timp istoric, n-a avut efectul scontat, totuşi importanţa lui nu este de neglijat, cel
puţin prin faptul că a întreţinut ideea unităţii naţionale şi a contribuit la maturizarea
ideologică a societăţii româneşti pentru evenimentele de mai târziu.
Este dificil, iar ştiinţific ar putea fi şi greşit, ca în ceea ce priveşte începuturile
vieţii constituţionale şi parlamentare din ţările române să se insiste asupra unui anume
eveniment sau moment istoric. Aceasta pentru că lupta maselor pentru a-şi impune
voinţa pe scena vieţii politice vine din vremuri îndepărtate şi ar putea fi socotită ca o
constantă a întregii evoluţii a raporturilor de putere, desigur purtând amprenta unui
anume specific naţional.
Tocmai de aceea stimulentul ideologic al revoluţiei franceze găseşte în ţările
române un climat favorabil, un teren pregătit, reuşind să amplifice acţiunile deja
iniţiate pentru realizarea unităţii naţionale şi aşezarea raporturilor de putere pe o bază
democratică.
O altă acţiune politică, inspirată de această dată de ideile revoluţiei franceze,
constă în elaborarea la 1802 a unui proiect de constituţie aristo-democratică. Potrivit
acestuia se preconiza, ca formă de guvernământ, o republică aristocratică în care să
existe o consultare şi o colaborare a „norodului deplin”. Se afirmă chiar şi principiul
separaţiei puterilor în stat.28
La scurt timp după aceasta, respectiv în anul 1804, viaţa politică românească
înregistrează un alt eveniment, de asemenea, vizând reformarea democratică a
statului. Este vorba de o anaforă (scrisoare anonimă) prin care mica boierime,
reclamând abuzurile săvârşite de marea boierime valahă, se pronunţă pentru profunde
reforme liberale. Prin trimiterea pe care documentul o face la „nesupunerea
franţuzească”, el lasă să se întrevadă un spirit revoluţionar mai încins.29
A urmat revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu, prin care ideile progresiste cu
privire la organizarea statului şi exercitarea prerogativelor de putere, înregistrează o
etapă superioară de afirmare. Chiar dacă revoluţia a avut un deznodământ tragic, fără
ca, pe moment, să fie îndeplinite obiectivele preconizate, totuşi ea are meritul de a fi
maturizat societatea românească, pregătind-o pentru evenimentele de mai târziu.
Un alt moment important pe linia afirmării principiilor democratice de organizare
şi funcţionare a statului îl reprezintă elaborarea, la 1822, de către boierimea mică şi
mijlocie din Moldova a unui document care s-a făcut cunoscut sub denumirea de
„Constituţia cărvunarilor”.30 Având în vedere conţinutul său progresist, ea este
socotită de A. D. Xenopol „cea dintâi manifestare politică a cugetării liberale” şi „cea
27
Ileana Mihăilă, Planul Bilisten: Unirea ţărilor române la 1770, în „Magazin istoric” nr, 4/2006, p.
12-15
28
Angela Banciu, Istoria vieţii constituţionale în România (1866-1991), Casa de editură şi presă
ŞANSA S.R.L., Bucureşti, 1996, p. 22
29
A.D.Xenopol, Primul proiect de Constituţie a Moldovei din 1922. Originile partidului conservator şi
ale celui liberal, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl, 1898, p. 45
30
Denumire de origine italiană, desemnând o organizaţie secretă care la începutul secolului al XIX-lea
a luptat împotriva asupririi străine şi pentru unitatea Italiei. (DEX, Ediţia a II-a, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 137 şi 152

18
dintâi întrupare a unei gândiri constituţionale în ţările române”. Într-adevăr, sunt de
evidenţiat, în acest sens: ideea restrângerii puterii domneşti în raport cu Sfatul
Obştesc, ca organ reprezentativ al boierimii de toate categoriile şi ca modalitate de
realizare a „guvernării naţiunii prin ea însăşi”, libertatea individuală, libertatea muncii
şi comerţului, egalitatea în faţa legilor, respectul proprietăţii etc., toate acestea fiind
principii, pe care ea le consacră şi le susţine, ca temei democratic, în organizarea şi
funcţionarea statului. Deşi influenţa ideilor revoluţiei franceze asupra conţinutului
acestui document este incontestabilă, totuşi caracterul ei original nu poate fi pus la
îndoială. Ea reflectă realitatea politică românească de la începutul secolului al XIX-
lea şi proiectează schimbările necesare în concordanţă cu cerinţele progresului.
Întrucât presiunea revendicărilor democratice devine irezistibilă, marea boierime,
sub protectoratul Rusiei, care căuta să-şi consolideze influenţa asupra principatelor
române, preia iniţiativa reformatoare şi adoptă Regulamentele organice (1831-1832).
Ele integrează proiecte anterioare ale organizării vieţii statale, adaptate însă la
cerinţele timpului şi tocmai de aceea, după opinia lui N. Iorga, pot fi considerate ca
fiind o adevărată constituţie.31 În conţinutul lor sunt referiri concrete la constituirea,
organizarea şi funcţionarea instituţiilor statului, concretizându-se, pentru prima dată,
principiul separaţiei puterilor. Astfel, în fiecare principat se constituie câte o adunare
obştească, care, la scurt timp de la înfiinţare, vor deveni manifestări concrete ale
opoziţiei naţionale faţă de abuzurile domnului. Deşi, prin natura sa, ţarismul era opus
spiritului liberal şi democratic, paradoxal, regulamentele, elaborate sub protectoratul
său, devin instrumente stimulatoare pentru asemenea curente progresiste. Tot ca un
paradox este şi faptul că Rusia Ţaristă, dorind să realizeze o anexare, dintr-o dată, a
celor două principate şi nu pe rând, le imprimă, prin regulamente, o formă de
organizare constituţională comună, ceea ce avea să uşureze, de fapt, procesul de
realizare a unirii de mai târziu, fapt politic căruia chiar şi puterea protectoare de la
răsărit i s-a opus atunci când a realizat că interesele îi sunt periclitate.
Revoluţia de la 1848 din ţările române, prilejuieşte afirmarea pe o treaptă
superioară şi mult mai concretă a principiilor democratice în organizarea şi
funcţionarea statului şi de fundamentare constituţională a raporturilor de putere.
În Moldova, „Dorinţele partidei naţionale”, document iniţiat de Mihail
Kogălniceanu, propune un adevărat program de reglementări democratice, printre
care: desfiinţarea rangurilor şi privilegiilor personale sau acordate prin naştere,
egalitatea tuturor în privinţa impozitelor, desfiinţarea robiei, a privilegiilor boierilor şi
împroprietărirea ţăranilor, egalitatea drepturilor civile şi politice, adunarea obştească
compusă din toate stările societăţii, domn ales din toate stările societăţii,
responsabilitatea miniştrilor şi a tuturor funcţionarilor publici, libertatea individului şi
a domiciliului, instrucţiunea egală gratuită pentru toţi românii, desfiinţarea pedepsei
cu moartea şi a bătăii, neamestecul domnitorilor în activitatea instanţelor judecătoreşti
etc.
În Muntenia, unde evenimentele revoluţionare au avut un caracter mai pronunţat,
a fost adoptată la 9 (21) iunie 1848 „Proclamaţia de la Izlaz”, acceptată la 11 (23)
iunie 1848 de domnitorul Gheorghe Bibescu, sub presiunea maselor. Spre deosebire
de „Doleanţele partidei naţionale din Moldova”, Proclamaţia de la Izlaz a avut nu
numai forma, dar şi valoarea unui act constituţional, fapt ce o situează în fruntea
actelor revoluţionare ale anului 1848. În ce priveşte prevederile Proclamaţiei de la
Izlaz sunt de semnalat independenţa administrativă şi legislativă, separaţia puterilor,

31
Paul Negulescu, Studiul juridico-politic asupra Regulamentelor Organice, în “Revista de drept
public”, nr. 3-4, 1943, p. 23, apud Angela Banciu, op. cit. p. 25

19
egalitatea drepturilor politice, alegerea unui domn responsabil pe termen de cinci ani,
reducerea listei civile a domnitorului, emanciparea clăcaşilor, dezrobirea ţiganilor,
instrucţiune egală, înfiinţarea unor aşezăminte penitenciare, crearea gărzii naţionale.
În Transilvania se remarcă, în acelaşi an revoluţionar, „Moţiunea de la Blaj”,
adoptată de adunarea populară de la Blaj la 4 (16) mai 1848. Acest document
preconizează recunoaşterea drepturilor românilor ca naţiune, libertăţi democratice
moderne, în concordanţă cu cerinţele epocii care se afirmau la acea vreme, egalitatea
în drepturi şi foloase a bisericii române cu celelalte biserici din Transilvania,
libertatea industrială şi comercială, desfiinţarea cenzurii şi libertatea tiparului,
asigurarea libertăţii personale şi a libertăţii adunărilor, înfiinţarea de tribunale cu
juraţi, înarmarea poporului sau constituirea gărzii naţionale, înfiinţarea de şcoli
române în toate satele şi oraşele, gimnazii, institute militare şi tehnice, seminarii
preoţeşti, precum şi a unei universităţi române dotate din casa statului, purtarea
comună a sarcinilor publice şi ştergerea privilegiilor.
Din toate aceste documente transpare, cât se poate de evident, necesitatea
elaborării unor constituţii proprii, care să transpună în viaţa socială şi politică atât
tradiţiile valoroase acumulate de-a lungul vremii, cât şi principiile moderne şi
democratice de conducere şi organizare a statului şi societăţii, deziderate care aveau
să se înfăptuiască după unirea principatelor prin reformele lui Al I. Cuza, care pun
bazele statului român modern, fapt pentru care aceste acte dobândesc un profund
caracter constituţional.

2. Actele cu valoare constituţională ale Unirii

Moldovei cu Ţara Românească
2.1. Contextul istoric al Unirii de la 1859
Unirea tuturor românilor din spaţiul de etno-geneză carpato-danubiano-pontic şi
constituirea unui stat puternic, în care viaţa, aspiraţiile, bogăţiile şi munca lor să poată
fi apărate împotriva agresiunilor străine, s-a conturat, ca ideal, cu mult înainte ca
procesul de constituire a statelor naţionale să se generalizeze şi să devină un fenomen
istoric european, proces care s-a întins pe tot parcursul secolului al XIX-lea, devenind
mai intens la începutul celui de al XX-lea. Trebuie doar să ne amintim că în momentul
când Mihai Viteazu realiza prima unire a celor trei ţări române, imperiile erau în plin
apogeu şi multe popoare aflate sub stăpânirea lor, ca într-o închisoare, erau destul de
departe de a-şi fi proiectat măcar un statut de unitate şi independenţă. Chiar cu mult
înaintea acestui memorabil eveniment, mulţi dintre domnii celor trei ţări române,
preocupaţi de a le asigura independenţa şi neatârnarea, au gândit şi proiectat, în
diferite variante, unitatea naţională, în primul rând ca o soluţie pentru respingerea
agresiunilor străine.
Însă, în calea acestui deziderat, marile imperii din vecinătate, având în vedere
interesele lor asupra ţărilor române, s-au dovedit a fi, pentru multă vreme, un obstacol
imposibil de depăşit. Este un miracol, am putea spune, că totuşi am rezistat atâtea
secole, păstrându-ne autonomia, iar prin aceasta şi fiinţa naţională. Datorăm aceasta
atât spiritului de sacrificiu al înaintaşilor noştri cât şi abilităţii diplomatice cu care
vrednicii noştri conducători au reuşit să valorifice conflictele de interese datorate
tendinţelor expansioniste ale puterilor străine în acest spaţiu geografic. Vieţuind în
acest spaţiu, râvnit de numeroşi agresori din vecinătate sau mai de departe, nu ne-am
putut clădi o altă istorie. Evoluţia noastră istorică, faptele şi evenimentele care ne-au
marcat trecutul au şi importante determinări cauzale externe. Aceasta este realitatea şi
ea nu ne dezonorează ci, din contra, pune şi mai pregnant în lumină gloria înaintaşilor

20
noştri. Răspunzând detractorilor de astăzi ai neamului românesc, celor care ne
răstălmăcesc istoria cu scopul de a ne minimaliza şi contesta locul şi rolul nostru în
această lume, le spunem că românii şi-au clădit istoria şi istoria lor este una dintre cele
mai glorioase. Nici un popor nu se poate mândri cu fapte atât de măreţe cum sunt cele
pe care le-au săvârşit românii. Cei care se încăpăţânează să ne defăimeze, nu numai că
se plasează în afara spiritului ştiinţific, dar dovedesc că sunt şi de rea credinţă, iar
când o fac şi ca purtători de autoritate în diferite structuri instituţionale ale statului
român, nu cred că este exagerat să-i numim trădători, să-i numim cozi de topor care
servesc interese străine.
Credem că în acest spirit trebuie evocată şi Unirea de la 1859, al cărui ctitor nu
este altul decât marele om de stat care a fost Al I. Cuza. Înfruntând împotrivirile
puterilor străine, în primul rând cu demnitate dar şi cu diplomaţie, bazându-se, în
actele pe care le-a întreprins, pe sprijinul şi colaborarea celor mai luminaţi fii ai
neamului, cărturari de renume, dar şi patrioţi înflăcăraţi şi valorificând, cu dibăcie,
elementele conjuncturale interne şi internaţionale, Al. I. Cuza a înfăptuit nu numai o
unire reală a celor două principate române, dar a pus, totodată, şi bazele juridice şi
instituţionale ale statului român modern32. Tocmai datorită acestui fapt putem socoti
că această operă de importanţă statală are şi o semnificaţie constituţională
incontestabilă.
Congresul de la Paris din 1856, întrunit în urma războiului Crimeii, a luat în
discuţie şi statutul de viitor al principatelor Moldova şi Ţara Românească. Aceasta
pentru că războiul avusese ca scop să impună o ordine şi o limită la Dunărea de jos,
iar principatele, prin poziţia lor geografică, prezentau un interes major din acest punct
de vedere. Astfel, ele au fost scoase de sub condominiul ruso-turc şi au fost puse sub
un regim de garanţie colectivă asigurat de şapte state (Turcia, Anglia, Franţa, Prusia,
Austria, Rusia, Sardinia). Suzeranitatea Porţii s-a menţinut în continuare. În discuţia
Congresului a fost luată şi problema unirii, întrucât, pe de o parte, spiritul unionist
din cele două principate, se manifesta din ce în ce mai activ, iar, pe de altă parte,
unele dintre puterile garante îşi vedeau mai bine realizate interesele prin constituirea
unui singur stat românesc în această parte a Europei. S-a ajuns, însă, la poziţii
divergente şi, prin urmare, s-a impus, ca soluţie în această chestiune, o consultare a
populaţiei din cele două principate. Divanurile ad-hoc, alese în anul 1957, au cerut
unirea Moldovei şi Ţării Româneşti într-un singur stat numit România, cârmuit de un
prinţ aparţinând unei dinastii europene şi beneficiind de autonomie şi neutralitate.
Este de subliniat că puterile străine ostile unirii şi, în primul rând Turcia, s-au
amestecat brutal în procesul desfăşurării scrutinului, încercând să falsifice voinţa
poporului. Dar activismul forţelor unioniste s-a dovedit mai puternic, reuşindu-se,
astfel, să se contracareze aceste imixtiuni.
Dat fiind conflictul de interese dintre principalele puteri europene, Conferinţa de
la Paris din 1858 a satisfăcut numai în parte dorinţele divanurilor ad-hoc din cele două
principate, hotărând ca principatele să rămână entităţi politice separate, avându-şi
fiecare domnul şi adunarea sa, dar să se numească Principatele Unite ale Moldovei şi
Ţării Româneşti, singurele instituţii comune fiind Curtea de casaţie şi o Comisie
Centrală cu sediul la Focşani, pentru pregătirea şi elaborarea legilor de interes comun.
Deci, potrivit celor hotărâte de conferinţă, ca rezultat al unui compromis de
interese dintre marile puteri, nu se putea înfăptui decât o uniune formală. Unirea reală
aveau însă s-o realizeze românii din cele două principate, care au găsit în persoana lui

32
Leonid Boicu, Diplomaţia europeană şi triumful cauzei române (1856-1859), Editura Junimea, Iaşi
1978, p. 14

21
Al. I. Cuza omul providenţial capabil să ducă la împlinire acest ideal. Şi într-adevăr
inspiraţia desemnării sale ca viitor domn al principatelor unite putem s-o apreciem
astăzi că a fost genială.
Primul pas spre înfăptuirea unei uniuni reale a constat în dubla alegere a lui Al. I.
Cuza ca domn atât în Moldova cât şi în Ţara Românească. A fost un act politic abil,
speculându-se un viciu al convenţiei, respectiv faptul că nu s-a prevăzut că noţiunea
de „domn separat” ar însemna, exclusiv, persoane diferite. Deci, fiecare dintre cele
două principate şi-a ales domnul său, întrupat însă de aceeaşi persoană. N. Iorga l-a
numit politica „faptului împlinit”, calificându-l totodată ca element de originalitate
creat de români. De alt fel, aproape tot cea ce a urmat în procesul de desăvârşire a
unirii cam în aceeaşi manieră s-a realizat, respectiv, întâi s-a înfăptuit actul şi, apoi,
sau concomitent, s-au întreprins demersuri diplomatice pentru ca el să fie validat de
către puterile garante.
Cu sprijinul Franţei, obţinut prin cultivarea unor bune relaţii de curtoazie politică
cu împăratul Napoleon al III-lea, se reuşeşte a se depăşi opoziţia Austriei şi Turciei
faţă de alegerea lui Al. I. Cuza ca domn atât în Moldova cât şi în Ţara Românească şi
astfel că la Conferinţa de la Paris din aprilie 1859 puterile garante dau recunoaştere
acestui act politic.
Cuza şi-a început mandatul în primul rând cu gândul de a înfăptui unirea reală a
celor două ţări române, începutul fiind făcut prin dubla sa alegere. În urma mai multor
acte pregătitoare reuşeşte ca la 22 ianuarie 1861 să creeze un singur guvern, iar la 24
ianuarie, acelaşi an, să deschidă la Bucureşti, care devine capitala noului stat, lucrările
parlamentului unit. Printr-o diplomaţie abilă şi ambiţioasă, aceste acte politice, deşi
contrare celor stabilite de Conferinţa de la Paris din 1858, dobândesc recunoaşterea
puterilor garante, inclusiv a Turciei.
2.2. Constituţia Unirii Principatelor
Ideea cu privire la o lege fundamentală care să statueze raporturile de putere şi să
înfrâneze tendinţele arbitrare în actul de guvernare, aşa după cum s-a arătat, a prins
rădăcini în societatea românească încă la începutul secolului al XIX-lea. Ea a fost
afirmată în contextul tuturor mişcărilor revoluţionare din prima jumătate a acestui
secol, conştientizând tot mai multe categorii sociale de această necesitate.
Convenţia de la Paris, în baza căreia s-au întreprins primele acte politice în
vederea înfăptuirii unirii, dat fiind faptul că prin normele sale a stabilit statutul
politico-juridic al Principatelor, poate fi socotită şi ea o constituţie, însă este vorba de
un act normativ impus din afară33.
La opera de înfăptuire a unei uniuni reale o contribuţie importantă şi-a adus-o şi
Comisia Centrală de Focşani, organism înfiinţat în baza Convenţiei de la Paris şi care
avea ca sarcină pregătirea legilor de interes general şi comun ambelor Principate. În
mod concret ea s-a ocupat de codificarea legilor în vigoare şi de revizuirea
regulamentelor organice, precum şi a legiuirilor cu caracter civil, penal, comercial şi
de procedură. Totodată ea realiza şi supravegherea administrativă a ambelor ţări,
având dreptul de a semnala domnului abuzurile şi de a propune măsuri
corespunzătoare.
Dar opera cea mai importantă pe care a realizat-o această comisie a fost un proiect
de constituţie, intitulat Constituţia Unirii Principatelor,34 aprobat după lungi

33
Mihai T. Oroveanu, Istoria dreptului românesc şi evoluţia instituţiilor constituţionale, Editura
„Cerna”, Bucureşti, 1992, p. 230.
34
Proiectu de Constituţiune pentru Principatele Unite ale României elaborat de Comisiunea Centrală,
sesiunea 1859, Bucureşti, Tipografia Naţională a lui Iosif Romanov, 1860, apud Angela Banciu, op.
cit., p. 28

22
dezbateri, în cadrul comisiei, la 9 octombrie 1859. El reflectă împrejurările concret-
istorice în care se aflau principatele române după primele acte politice săvârşite la
începutul acestui an în vederea înfăptuirii unirii lor. Întrucât se făcuse doar primii paşi
pentru realizarea acestui măreţ obiectiv, proiectul, prin dispoziţiile sale, autorizează
puterile statului pentru celelalte măsuri care trebuiau întreprinse. Sunt semnificative în
acest sens prevederile art. 2 prin care puterile statului sunt împuternicite şi
însărcinate, totodată, să conlucreze „la desăvârşirea, întărirea şi apărarea unirii
Principatelor într-un singur stat”. Dar pentru ca actul unirii să nu fie receptat de opinia
publică internă şi internaţională ca un atribut exclusiv al puterii politice, acest proiect
de constituţie proclamă la art. 3 că unirea este „cea mai sacră datorie a fiecărui
român”.
Fiind, astfel, legitimate constituţional, măsurile întreprinse în direcţia unificării
politico-legislative a celor două principate nu mai pot fi socotite ca acte discreţionare
de putere, chiar dacă ele s-au îndepărtat de prevederile Convenţiei de la Paris.
Concomitent cu opera de desăvârşire a unirii celor două principate, acest proiect
de constituţie încearcă să imprime noului stat o organizare politico-administrativă
modernă, potrivit spiritului european ce se manifesta la vremea respectivă,
fundamentat, în mare parte, pe ideile revoluţiei franceze.
Ca model de inspiraţie, autorii proiectului s-au orientat spre Constituţia Belgiei de
la 1831. Mihail Kogălniceanu îndemnându-şi colaboratorii să se aproprie „de legile
minunate ale Belgiei”, motivează această alegere prin faptul că, în multe privinţe, ne
apropiem de cultura şi spiritul acestui popor şi de aceea am şi fost numiţi, uneori,
„Belgia Orientului”.35
Este însă de subliniat că folosirea acestui model, respectiv a Constituţiei Belgiei,
nu s-a rezumat la o copiere sau imitare a dispoziţiilor sale în noul act normativ numit,
după cum am arătat, Constituţia Unirii Principatelor. Dorinţa de a ne integra în spiritul
modern european, promotor al principiilor şi valorilor democratice de organizare şi
conducere a statului, n-a însemnat însă şi o abandonare a tradiţiilor noastre istorice,
culturale şi naţionale, a experienţei şi practicii dobândită dea lungul timpului de către
structurile sociale şi politice în care a evoluat societatea românească. Lucrându-se în
această concepţie, s-a reuşit ca normele noului act constituţional, pe care-l putem
socoti ca fiind de pionierat în organizarea pe baze democratice a vieţii social politice,
să dobândească identitate spirituală şi lingvistică, să devină originale, atât prin
reflectarea stării de spirit din principate cât şi prin proiectele politico-juridice pe care
le iniţia.
Fiind puternic influenţată de spiritul vremii şi punând în prim planul activităţii
politice urgentarea unirii celor două principate, acest proiect de constituţie se
limitează însă în ceea ce priveşte revendicările unor categorii sociale, care-şi legau
năzuinţele de democratizarea reală a societăţii româneşti.
2.3 Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris (Statutul lui Cuza)
Convenţia de la Paris din 1858, după cum am arătat, hotărâse o uniune formală a
celor două Principate. Unirea reală avea s-o înfăptuiască Al. I. Cuza, supranumit pe
bună dreptate domnul unirii, sprijinit de colaboratorii lui cei mai devotaţi. Actele
politice realizate în acest scop, cum ar fi alegerea unui singur domn, constituirea unui
singur guvern şi a unui singur parlament, stabilirea capitalei la Bucureşti, înfiinţarea
altor instituţii singulare etc., deşi primise, parţial, recunoaşterea puterilor garante şi,
într-un anume fel, erau şi legitimate pe plan intern de Constituţia Unirii Principatelor,

35
Ioan C. Filitti, Izvoarele Constituţiei de la 1866 (Originile democraţiei române), Tipografia ziarului
„Universul”, Bucureşti, 1934, p. 6, apud Angela Banciu, op, cit., p. 29.

23
totuşi nu exista o garanţie deplină în ceea ce priveşte dăinuirea şi dezvoltarea lor. Nu
se dobândise autonomia şi independenţa deplină faţă de puterile străine, care, odată cu
întărirea noului stat, îşi vedeau ameninţate interesele şi privilegiile în această zonă. De
fapt, pericolul intervenţiilor străine a existat pe tot timpul domniei lui Al. I. Cuza,
amplificându-se cu fiecare act pe care domnul îl făcea pentru consolidarea unirii.
Inclusiv statele care consimţise la înfăptuirea unirii îşi slăbise treptat sprijinul
diplomatic faţă de reformele pe care le înfăptuia Al. I. Cuza. Concomitent, şi opoziţia
internă îşi întărea rândurile şi căuta să-i blocheze iniţiativele reformatoare. Cuza lucra
şi sub semnul provizoratului şi îşi dădea seama că în condiţiile existente oricând
domnia lui ar fi putut înceta şi odată cu ea asupra unirii ar fi planat pericolul
destrămării. Mai avea însă multe de făcut şi în primul rând pe el îl preocupa reforma
agrară, dar parlamentul, fiind alcătuit din marii proprietari de pământ, îi bloca astfel
de iniţiative. De asemenea, acelaşi parlament întreţinea şi o permanentă instabilitate
politică, prin procedura votului de blam cu care sancţiona guvernul şi în urma căruia
acesta era nevoit să demisioneze. Întrucât se abuza nejustificat de o asemenea
procedură, se ajunsese ca guvernele să se schimbe la intervale scurte de timp (2-3
luni), ceea ce crea mari dificultăţi în înfăptuirea reformelor pe care domnul le
preconiza.
Împreună cu colaboratorii săi cei mai apropiaţi elaborează încă din 1863 un
proiect de reformă constituţională pentru ţările române, fără a se consulta cu puterile
garante. Acesta a fost redactat în spiritul Constituţiei franceze de la 1852. Se urmărea
sporirea atribuţiilor domnului în raport cu celelalte puteri ale statului, iar ca element
de noutate se proiecta un parlament cu o structură bicamerală. Acest proiect, deşi nu a
putut fi adoptat, dat fiind opoziţia parlamentară destul de puternică din acel moment,
totuşi el a servit la alcătuirea Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris, cunoscut
şi sub numele de „Statutul lui Cuza”.
Pentru a-l putea impune, la 2 mai 1864 Al. I. Cuza dizolvă Adunarea Electivă şi
organizează un plebiscit. Odată cu acest statut, poporul este consultat şi în privinţa
unui nou proiect de lege electorală. În urma plebiscitului s-a obţinut o susţinere
covârşitoare (99,8% DA, 0,2% NU) pentru aceste două acte normative, având loc
practic pentru prima dată o manifestare liberă a voinţei poporului român.
Dat fiind modalitatea de înfăptuire a acestui act politic ne putem întreba dacă el se
situează pe linia unei evoluţii democratice a noului stat sau, din contra, ar reprezenta
un recul democratic, un gest menit să ducă la întărirea puterii domnului în detrimentul
reprezentanţei naţionale, respectiv a adunării elective. Având în vedere că s-au
exprimat şi opinii potrivit cărora actul politic de la 2 mai 1864 şi chiar statutul
dezvoltător ar reprezenta, din punct de vedere constituţional, „un pas înapoi”36, cred
că sunt necesare unele clarificări pentru a înţelege mai bine intenţiile reale ale lui Al.
I. Cuza în raport cu interesele şi aspiraţiile poporului.
Adunarea Electivă, după cum se ştie, era alcătuită în marea ei majoritate din marii
proprietari de pământ, deoarece censul de avere (se luau în considerare doar moşiile
nu şi averea obţinută din alte surse) îngrădea exercitarea dreptului de vot pentru o
mare parte a populaţiei. Se ajunsese, după cum ne relatează A. D. Xenopol, ca în
judeţul Ismail să nu existe decât un singur alegător, care se alegea pe el însuşi ca
deputat.37 Acestea fiind modalităţile de desemnare a deputaţilor se poate pune
întrebarea dacă un asemenea parlament putea fi socotit ca reprezentativ pentru popor

36
Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a României (1859-1991), Editura Humanitas, Bucureşti,
1998, p. 23
37
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român (ediţie revăzută şi adăugită), Editura
„Univers enciclopedic”, Bucureşti, 2002, p. 221.

24
şi dacă el lucra în interesul poporului sau doar pentru satisfacerea intereselor unei
anumite categorii privilegiate, numeric destul de restrânsă, dar dominantă din punct
de vedere economic. Deci, un asemenea parlament, mai ales că devenise o frână în
calea reformelor, nu poate fi calificat ca o instituţie democratică. De alt fel orice
parlament şi parlamentarismul în general nu sunt pur şi simplu expresii ale
guvernământului democratic, dacă nu exprimă interesele maselor şi voinţa majoritară
a poporului.
Prin urmare, Al. I. Cuza, prin lovitura de stat de la 2 mai 1864, nu a desfiinţat o
instituţie democratică. Atâta timp cât nu exista o altă soluţie pentru a permite
poporului să-şi exprime voinţa în legătură cu actul guvernării, credem că acest act
politic, calificat ca fiind şi lovitură de stat, nu are nimic nedemocratic în esenţa sa, ci
din contra el deschide calea afirmării maselor pe scena vieţii politice şi dacă pentru
aceasta este nedemocratic, atunci orice comentariu este de prisos. A se rezuma
democraţia doar la disputa politică dintre elitele economice, în timp ce masele largi
populare sunt din ce în ce mai mult marginalizate, aşa după cum se observă foarte
bine că se întâmplă şi astăzi, nu înseamnă altceva decât o modalitate ipocrită de a
masca forme dictatoriale de a guverna.
Al. I. Cuza avea nevoie de mai multă largheţe în raport cu celelalte puteri ale
statului. Reformele pe care le preconiza nu erau pe placul celor care, potrivit regulilor
de până atunci, ajunsese în prim planul vieţii politice nu datorită unor calităţi
personale ci prin faptul că erau deţinătorii unor mari averi, iar prin funcţiile publice pe
care le deţineau nu urmăreau altceva decât să şi le sporească şi să le apere împotriva
oricăror riscuri economice, sociale, juridice etc. Pentru ei problemele reale ale ţării şi
interesele maselor intrau în zona unor preocupări marginale.
O primă măsură, preconizată de Cuza în Statutul său, pentru a contracara puterea
discreţionară a unui astfel de parlament a constat în înlocuirea formulei unicamerale
cu una bicamerală. Este vorba de înfiinţarea unui Corp ponderator, numit şi Adunarea
Ponderatrice, care după cum o arată şi numele avea ca scop să tempereze excesele de
putere ale Adunării elective. Acesta era compus din mitropolitul ţării, episcopii
eparhiilor, întâiul preşedinte al Curţii de Casaţie, cel mai vechi general în activitate şi
64 de membri numiţi de domn.38 Se poate observa cu uşurinţă, că structura acestei
camere era la discreţia domnului şi, prin urmare, prin intermediul ei el putea influenţa
decisiv, uneori, procesul legislativ.
Potrivit Statutului, puterea publică era încredinţată domnului, Adunării
Ponderatrice şi Adunării Elective. Atribuţiile legislative reveneau în comun domnului
şi parlamentului. Iniţiativa legislativă o avea însă numai domnul. Proiectele de legi
erau pregătite cu concursul unui Consiliu de Stat şi erau susţinute în Adunarea
Electivă de către miniştrii de resort sau de Consiliul de Stat. După ce proiectul de lege
era adoptat de Adunarea Electivă, urma să fie examinat de Corpul Ponderator. Acesta
îl putea adopta, amenda sau respinge. Dacă era adoptat, următoarea operaţiune,
înaintea intrării în vigoare consta în sancţiunea domnului. Dacă, în schimb, era
amendat se înapoiat Adunării Elective, iar dacă era respins se trimetea la Consiliul de
stat, în ambele cazuri procedura fiind reluată.
Pe lângă aceste pârghii legislative pe care domnul şi le crease, prin statutul său, în
scopul înfăptuirii reformelor menite să ducă la consolidarea unirii, întărirea statului şi
satisfacerea dorinţelor şi aşteptărilor pe care populaţia nevoiaşă şi le pusese în actul
unirii, el şi-a asigurat şi puteri executive. Deci, cu alte cuvinte, cumula atât atribuţii

38
Emil Cernea, Emil Molcuţ, Istoria Statului şi Dreptului Românesc, Edit Press Mihaela S.R.L.,
Bucureşti, 1999, p. 198.

25
legislative, cât şi executive. Putea, de asemenea, ca până la convocarea reprezentanţei
naţionale, să emită decrete cu putere de lege la propunerea Consiliului de Miniştri şi
cu ascultarea Consiliului.39
S-a pus problema dacă Statutul lui Cuza ar fi sau nu o constituţie.40 Departe de
orice îndoială el este o constituţie pentru că reglementează constituirea, organizarea şi
exercitarea puterilor în stat, respectiv a puterii legiuitoare şi a puterii executive. Pentru
că nu se referă şi la puterea judecătorească şi nici la drepturile şi îndatoririle
fundamentale ale cetăţenilor ar putea fi socotită a constituţie incompletă, dar totuşi o
constituţie. Chiar el se defineşte, prin art.17, ca fiind o constituţie, în sensul că
stabileşte obligaţia funcţionarilor publici „de a jura supunere Constituţiei şi legilor
ţării”. În susţinerea acestei consideraţii să avem în vedere şi momentul şi împrejurările
în care a fost adoptat, precum şi scopul ce s-a urmărit prin acest act politic.
Principatele unite îşi câştigase independenţa legislativă încă din 1862, în urma
vizitei pe care Al. I. Cuza a făcut-o la Constantinopol, iar în Statut acest fapt
dobândeşte o consacrare mult mai exactă. „Principatele Unite - se precizează în Statut
– pot în viitor a modifica şi schimba legile care privesc administraţia lor dinlăuntrul,
cu concursul legal al tuturor puterilor stabilite, şi fără nici o intervenţiune; se înţelege
însă că această facultate nu se poate întinde la legăturile care unesc Principatele cu
Imperiul Otoman, nici la tratatele între Înalta Poartă şi celelalte puteri, care sunt şi
rămân obligaţiuni pentru aceste principate.”
Prin aceste prevederi, Statutul lui Cuza la care se asociază deopotrivă şi legea
electorală, defineşte pentru prima dată principiul autonomiei legislative a
Principatelor Unite, marcând astfel un important pas spre proclamarea deplinei lor
independenţe. Naţiunea română dobândeşte astfel posibilitatea să-şi hotărască singură
propria organizare a vieţii politice de stat, fără amestec din afară.
Prin abilitatea sa diplomatică Domnul unirii, Al. I. Cuza, a obţinut recunoaşterea
Statutului din partea Comisiei ambasadorilor puterilor garante, care, cu unele rezerve,
îşi dau acordul prin protocolul Conferinţei de la Paris din iunie 1864.
2.4. Legea electorală
Odată cu Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, a fost supusă aprobării
poporului şi o nouă lege electorală. Aceasta se impunea cu mare necesitate pentru că
restricţiile existente în privinţa desemnării reprezentanţilor în Adunarea Electivă
făceau ca aceasta să fie alcătuită numai din marii proprietari de pământ. În felul acesta
aspiraţiile pe care populaţia şi le pusese în actul unirii n-aveau nici o şansă să fie
îndeplinite.
Noua lege electorală trebuie inclusă şi ea în categoria actelor normative de
importanţă constituţională, atât pentru faptul că a urmat aceeaşi procedură ca Statutul
dezvoltător, fiind deci validată de popor prin plebiscit, cât, mai ales, datorită
conţinutului său reglementator. Reglementând modalitatea de desemnare a deputaţilor
în Adunarea Electivă, ea se plasează în categoria legilor al căror obiect îl reprezintă
constituirea, organizarea şi exercitarea puterii în stat.
Noul aşezământ electoral deşi nu înlătură în totalitate restricţiile cu privire la
exercitarea dreptului de vot, care de alt fel vor fi menţinute încă multă vreme,
reprezintă totuşi un progres semnificativ faţă de vechile reglementări, lărgind
considerabil baza socială de reprezentare în forul legislativ al ţării.
Legea reglementa două categorii de alegători: primari şi direcţi. Puteau deveni
alegători primari cei care plăteau un impozit de 48 de lei în comunele rurale şi de 80-
39
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia 12, vol. I,
editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 84.
40
Ibidem.

26
100 lei în comunele urbane. Cincizeci de alegători primari numeau un alegător direct.
Putea deveni alegător direct cel care avea un venit de cel puţin 100 de galbeni,
indiferent de provenienţă. Dovada se putea face cu biletele de plată a impozitului sau
o oricare altă modalitate. De asemenea, mai puteau deveni alegători direcţi, fără a fi
nevoiţi să facă dovada venitului: preoţii, profesorii academiilor şi colegiilor, doctorii
şi licenţiaţii facultăţilor, avocaţii, inginerii, arhitecţii, cei ce aveau diplome
recunoscute de guvern sau erau conducătorii unor instituţii. Alegătorii de ambele
grade trebuiau să aibă vârsta de minim 25 de ani. Candidaţii pentru Adunarea Electivă
trebuiau să fie cetăţeni români, să aibă vârsta minimă de 30 de ani şi un venit minim
de 200 de galbeni.
Nu beneficiau de dreptul de vot: persoanele supuse vreunei „protecţiuni străine”,
„servitorii care primeau simbrie”, „interdicţii”, „faliţii nereabilitaţi”, „acei care vor fi
fost osândiţi la pedepse aflictive şi infamate sau numai infamate”.
Demne de menţionat sunt şi măsurile de protejare a corectitudinii alegerilor, poate
şi datorită faptului că, cel puţin în Moldova, existau antecedente de falsificare, cum au
fost, de exemplu, cu prilejul alegerilor pentru divanul ad-hoc din 1857, când
caimacanul Nicolae Vogoride, primind instrucţiuni de la Poartă, a falsificat rezultatul
scrutinului.
În lege se declara că nu era voie ca scrutinul să fie „violat”. O asemenea faptă era
pedepsită cu închisoare de la 1 la 5 ani. De asemenea, cei care încercau, într-un anume
fel, „a se atinge de esersiciul dreptului elecoral şi libertatea votului” fie erau închişi
(o lună - un an), fie plăteau „globire de la 30 până la 200 de galbeni”

3. Constituţiile române
3.1. Constituţia din 1866
În 1866, după abdicarea lui Cuza şi aducerea pe tronul ţării a unui principe străin,
se adoptă o nouă constituţie, după modelul Constituţiei Belgiei, considerată cea mai
liberală şi mai modernă constituţie la timpul respectiv.
Noua Constituţie consacră în chiar primul său capitol că „Principatele Unite
Române constituie un singur stat indivizibil, sub denumirea de România”. În
articolele următoare, grupate în opt titluri, sunt cuprinse reglementări privind
organizarea şi exercitarea puterilor în stat, drepturile fundamentale ale cetăţenilor,
protecţia proprietăţii etc.
Reglementând puterile statului, constituţia proclamă că toate puterile emană de la
naţiune. Puterea legiuitoare se exercita în comun de către rege şi reprezentanţa
naţională, formată din două camere: senatul şi adunarea deputaţilor. Era instituit
censul de avere.
Puterea executivă era atribuită domnului, constituţia stabilind regula monarhiei
străine.
Alte dispoziţii se referă la procedura revizuirii constituţiei, la adoptarea unei legi
care să stabilească responsabilitatea şi pedepsele aplicate miniştrilor pentru crime şi
delicte (o asemenea lege a fost adoptată abia după 13 ani).
Pe timpul valabilităţii sale, constituţia de la 1866 a fost modificată de mai multe
ori în ceea ce priveşte drepturile politice, domnul, sistemul electoral, presa,
pământurile rurale, garantarea dreptului de proprietate etc. Ea a rămas în vigoare mai
bine de jumătate de secol, timp în care în societatea românească s-au produs
importante schimbări pe calea modernităţii. Cele mai importante evenimente petrecute
în acest timp au fost declararea independenţei la 9 mai 1877 şi consfinţirea ei pe
câmpul de luptă, apoi realizarea unităţii naţionale în urma primului război mondial la

27
1918. De asemenea, pe linie politică trebuie menţionată reforma electorală, tot 1918,
care a introdus votul universal, egal, direct, secret şi obligatoriu.
3.2. Constituţia din 1923
Constituţia din 1918 este opera partidului liberal aflat la putere. Ca şi cea
precedentă ea este împărţită în 8 titluri după cum urmează: Despre teritoriul
României, Despre drepturile românilor, Despre puterile statului, Despre finanţe,
Despre puterea armată, Dispoziţii generale, Despre revizuirea Constituţiei, Dispoziţii
tranzitorii şi suplimentare.
Noua Constituţie proclamă drepturi şi libertăţi egale pentru toţi. Se instituie
garanţia statului în privinţa proprietăţii, private precum şi interdicţia reglementării
pedepsei confiscării averilor. Reforma electorală instituită de constituţie reprezintă un
real progres în această materie, comparativ cu sistemul anterior bazat pe colegiile de
avere.
Puterea legislativă era exercitată în comun de rege şi reprezentanţa naţională, iar
cea executivă aparţinea regelui şi o exercita prin guvern.
Se interzicea înfiinţarea de tribunale extraordinare.
Controlul constituţionalităţii legilor revenea Curţii de Casaţie, atribut pe care
aceasta îl exercita în secţiuni reunite.
Deşi, în mare parte, noua constituţie preia din dispoziţiile celei anterioare, totuşi
nu se poate trece cu vederea faptul că ea este mai democratică. Rezultă aceasta din
acordarea unor libertăţi mai largi, inclusiv din punct vedere politic, precum şi din
faptul că abandonează sistemul electoral cenzitar.
Nu se poate trece cu vederea că unele din dispoziţiile sale i-au imprimat un
caracter rigid. Astfel, printr-un articol se interzicea suspendarea sa, iar procedura de
revizuire era deosebit de greoaie.
3.3. Constituţia din 1938
La 10 februarie 1938, în condiţiile precipitării vieţii politice interne şi
internaţionale, regele Carol al II-lea instaurează dictatura personală, care dobândeşte
consacrare juridică prin adoptarea unei noi constituţii.
Aceasta este alcătuită dintr-o sută de articole grupate în 8 titluri: Despre teritoriul
României, Despre datoriile şi drepturile românilor, Despre puterile statului, Despre
finanţe, Despre oştire, Dispoziţii generale, revizuirea Constituţiei, Dispoziţii
tranzitorii şi finale.
Esenţa noii constituţii constă în întărirea juridică a dictaturii regale, concomitent
cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor democratice. În acest scop se prevedea că
puterile statului sunt concentrate în mâinile regelui, acesta fiind declarat „capul
statului”. El exercita puterea legislativă prin reprezentanţa naţională. Avea iniţiativă
legislativă şi de revizuire a Constituţiei, sancţiona şi promulga legile. Sancţiunea
regală era condiţie de valabilitate a legii. De asemenea, putea dizolva adunările, putea
emite decrete cu putere de lege cât timp adunările erau dizolvate sau nu erau în
sesiune, putea declara război şi încheia pace etc.
Puterea executivă aparţinea tot regelui care era inviolabil. Răspunderea pentru
actele emise revenea miniştrilor care erau obligaţi să le contrasemneze.
Votul universal este înlocuit cu sistemul colegiilor pe profesiuni. Senatul era
alcătuit din trei categorii de senatori: numiţi de rege, de drept şi aleşi.
Se prevedea de asemenea, interzicerea schimbării formei de guvernământ, lupta
de clasă, scutirea de impozite, împărţirea sau distribuirea averii altora etc.
În condiţiile în care relaţiile internaţionale cunosc o încordare din ce în ce mai
accentuată şi politica de agresiune a Germaniei devine o ameninţare evidentă şi pentru

28
Românie, regele consideră necesar să-şi întărească autoritatea. O primă măsură constă
în desfiinţarea partidelor politice şi suspendarea activităţii parlamentare.
Prin Dictatul de la Viena, România este obligată să cedeze partea de nord a
Transilvaniei. În septembrie 1940 regele este obligat să abdice, corpurile legiuitoare
sunt dizolvate, Constituţia este suspendată şi este investit cu puteri depline
preşedintele Consiliului de Miniştri.
3.4. Schimbarea regimului politic. Actele cu valoare constituţională adoptate
în acest scop
Întrucât la sfârşitul războiului condiţiile nu permiteau elaborarea unei noi
constituţii, viaţa politică din România a fost reluată pe baza Constituţiei din 1923,
repusă în vigoare cu unele modificări, precum şi a unor decrete cu valoare
constituţională, întrucât se refereau la instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii.
Decretul nr. 1626/1944 repune în vigoare Constituţia din 1923, cu unele
modificări:
- Reprezentanţa naţională urma să se organizez pe baza unei hotărâri a
Consiliului de Miniştri. Până la emiterea acestei hotărâri puterea legislativă urma să se
exercite de rege la propunerea Consiliului de Miniştri;
- Se menţine monarhia, însă Consiliul de Miniştri este transformat într-un organ
suprem, care concentrează întreaga putere în stat.
Decretul 1849/1944 îl completează pe cel anterior cu unele reglementări impuse
de situaţia în care se afla România la sfârşitul războiului. Se semnase Convenţia de
armistiţiu cu Naţiunile Unite care prevedea şi obligaţia de urmărire şi pedepsire a
celor consideraţi vinovaţi de dezastrul ţării. Pentru aceasta trebuiau înlăturate piedicile
de ordin juridic datorate unor articole din Constituţia din 1923, care interziceau
înfiinţarea de tribunale extraordinare, instituirea pedepsei confiscării averilor,
aplicarea pedepsei cu moartea în alte cazuri decât cele prevăzute de Codul penal
militar în timp de război.
Legea nr. 86/1945 pentru Statutul Naţionalităţilor Minoritare proclamă şi se
asigură egalitatea cetăţenilor ţării, indiferent de rasă, naţionalitate, limbă sau religie.
Se admite accesul egal şi liber la justiţie, precum şi pentru exercitarea funcţiilor
publice sau a oricărei alte profesiuni. Pentru asigurarea deplinei egalităţi se admite
folosirea liberă a limbii materne, publicaţii şi învăţământ în limba maternă.
Legea nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare. Această lege, în primul
rând defineşte reforma agrară ca o necesitate naţională, economică şi socială. În baza
au trecut în proprietatea statului terenurile, cu tot cu inventarul agricol, ale celor care
au colaborat cu germanii, ale criminalilor de război, ale celor fugiţi din ţară,
absenteiştilor etc., precum şi terenurile care depăşeau 50 de ha. Aceste terenuri au
făcut obiectul împroprietăririi celor în drept.
Prin lege se interzicea împărţirea, vinderea, darea în arendă, ipotecarea totală sau
parţială a proprietăţii astfel constituite. Se instituie, cu alte cuvinte, principiul că
pământul trebuie să aparţină celor ce-l muncesc.
Decretul nr. 2218/1946 privind exercitarea puterii legislative transformă
reprezentanţa naţională într-un singur corp, denumit Adunarea Deputaţilor.
Puterea legiuitoare se va exercita în continuare, în comun, de către rege şi
reprezentanţa naţională, respectiv Adunarea Deputaţilor.
Decretul mai prevede că femeile au drept de vot şi pot fi alese în Adunarea
Deputaţilor în acelaşi condiţii ca şi bărbaţii. Se instituie, astfel, principiul egalităţii
politice dintre bărbaţi şi femei. Deci, până în acest moment, după atâţia ani de aşa zisă
democraţie, femeilor nu li s-au recunoscut drepturi politice.

29
 Potrivit aceluiaşi decret, revizuirea constituţiei putea fi făcută numai de către o
adunare legiuitoare aleasă special în acest scop.
În aceeaşi zi cu acest decret a fost adoptată legea 560 privitoare la alegerile pentru
Adunarea Deputaţilor care stabilea procedura alegerilor, repartiţia mandatelor pe baza
reprezentării proporţionale, precum şi cazurile de incapacitate, incompatibilitate sau
nedemnitate de a fi alegător sau de a fi ales în Adunarea Deputaţilor.
Legea 363/1947 privind constituirea statului român în Republica Populară
Română. În baza acestei legi s-a desfiinţat forma monarhică de guvernământ, fiind
înlocuită cu republică populară. Constituţia, aflată în vigoare până în acest moment, se
abrogă, urmând ca adunarea constituantă să adopte o nouă constituţie.
Puterea legislativă va fi exercitată de Adunarea deputaţilor.
Pentru exercitarea puterii executive se înfiinţează Prezidiul Republicii Populare
Române, organ colegial, format din cinci membri aleşi, cu majoritate de Adunarea
Deputaţilor dintre personalităţile vieţii publice, ştiinţifice şi culturale. Atribuţiile sale
sunt de şef al statului. Unele din funcţiile executive urma să le exercite prin Consiliul
de Miniştri care îi devine subordonat.
3.5. Constituţia din 1948
Prin efectul legii 32 din februarie 1948 Adunarea Deputaţilor se autodizolvă şi se
stabilesc alegeri pentru Marea Adunare Naţională. Acestea au loc în martie 1948, iar
în aprilie se convoacă noul organ legiuitor care ia în discuţie proiectul de constituţie
propus de Consiliul Frontului Democraţiei Populare. Noua constituţie se adoptă la 13
aprilie 1948.
Constituţia consacră existenţa statului român ca stat popular, unitar, independent
şi suveran, stat ce a luat fiinţă prin lupta poporului împotriva fascismului, reacţiunii şi
imperialismului. Întreaga putere emană de la popor şi aparţine poporului.
În ceea ce priveşte regimul proprietăţii se stabilea că mijloacele de producţie
aparţin sau statului ca bunuri ale întregului popor sau organizaţiilor cooperatiste, ori
particularilor, persoane fizice sau juridice. Se enumărau bunurile care puteau forma
numai obiect al proprietăţii de stat, stabilindu-se, totodată, că, prin lege, se vor
reglementa modalităţile de trecere a lor în proprietatea statului. Se recunoaşte
proprietatea particulară însă statul se obliga s-o protejeze numai pe cea agonisită prin
muncă şi economisire.
Este menţionat principiul că pământul aparţine celor ce-l muncesc şi că statul
protejează proprietatea ţărănească şi încurajează şi sprijină cooperaţia sătească.
În privinţa drepturilor şi îndatoririlor fundamentale se subliniază ca principiu
universal egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor, fără deosebire de sex,
naţionalitate, rasă, religie, sau grad de cultură.
Se mai stabilea obligaţia revizuirii tuturor codurilor şi legilor existente pentru a fi
puse de acord cu Constituţia. De la data intrării în vigoare a Constituţiei se desfiinţau
toate dispoziţiile din legi, decrete, regulamente şi orice alte dispoziţii contrare.
Întrucât o asemenea revizuire nu se putea face într-un timp atât de scurt, practica s-a
confruntat cu multe probleme de interpretare a dreptului.
3.6. Constituţia din 1952
Viaţa politică, economică şi socială din România postbelică a evoluat, în mare
parte, în limitele parametrilor impuşi de puterea sovietică. Acest fapt s-a reflectat
deopotrivă şi în ceea ce priveşte viaţa constituţională.
În 1952 se adoptă o nouă constituţie care menţine şi dezvoltă principiile
constituţionale ale celei anterioare. Ea conţine reglementări privind puterea de stat,
economia naţională cu cele trei formaţiuni social-economice: socialistă, mica
producţie de mărfuri şi particular – capitalistă.

30
 Aparatul de stat este construit pe principiul centralismului. Se consacră
desfiinţarea pluralismului politic, statornicindu-se rolul de forţă politică conducătoare
a unui singur partid.
3.7. Constituţia din 1965
Sub regimul Constituţiei din 1952 a continuat politica de extindere a proprietăţii
de stat şi cooperatiste, desfiinţarea proprietăţii private, accentuarea conducerii nu
numai politice, ci şi statale de către un singur partid politic.
Având în vedere aceste schimbări şi transformări social-politice s-a simţit nevoia
adoptării unei noi constituţii, fapt împlinit în august 1965.
Aceasta a consacrat forma republicană a statului, suveranitatea şi independenţa,
indivizibilitatea şi inalienabilitatea teritoriului.
Titularul puterii este poporul. Se menţine principiul partidului unic ca partid de
guvernământ.
Organele statului sunt structurate în patru mari categorii şi anume:
- organele puterii de stat (Marea Adunare Naţională, Consiliul de Stat,
Preşedintele Republicii, Consiliile Populare);
- organele administraţiei de stat (Consiliul de Miniştri, ministerele şi celelalte
organe centrale ale administraţiei de stat, comitetele şi birourile executive ale
consiliilor populare, organele locale de specialitate ale administraţiei de stat)
- organele judecătoreşti (Tribunalul Suprem, tribunalele judeţene, judecătoriile şi
tribunalele militare);
- organele procuraturii (Procurorul General, Procuratura Generală, procuraturile
judeţene, organele locale de procuratură, procuraturile militare).

4. Regimul constituţional din România după

Revoluţia din decembrie 1989
4.1. Actele constituţionale ale trecerii la un regim democratic
În contextul Revoluţiei din decembrie 1989 s-au formulat noi principii
constituţionale cum sunt: forma republicană de guvernământ, separaţia puterilor,
statul de drept, pluralismul politic, structura bicamerală a parlamentului, democraţia şi
libertatea, asigurarea demnităţii umane, inalienabilitatea şi inviolabilitate drepturilor
fundamentale ale omului şi cetăţeanului, eligibilitatea pentru funcţiile de conducere,
răspunderea şi revocabilitatea celor care ocupă funcţii de guvernare, consultarea
poporului prin referendum în legătură cu legile şi măsurile de importanţă deosebită.
Decretul-lege nr. 2/27 decembrie 1989. În baza acestui decret s-a constituit
Consiliul Frontului Salvării Naţionale şi consiliile teritoriale ca organe tranzitorii de
putere. El a fost emis, de fapt, pentru realizarea Programului Consiliului Frontului
Salvării Naţionale care prevedea:
- abandonarea rolului conducător al unui singur partid şi stabilirea unui sistem
democratic pluralist de guvernământ;
- organizare de alegeri libere;
- separarea puterilor legislativă, executivă şi judecătorească în stat şi alegerea
tuturor conducătorilor politici pentru unul sau, cel mult, două mandate;
- restructurarea întregii economii naţionale pe baza criteriilor rentabilităţii şi
eficienţei, eliminarea metodelor administrativ-birocratice de conducere economică
centralizată, promovarea liberei iniţiative şi a competenţei în conducerea tuturor
sectoarelor economice;
- restructurarea agriculturii şi sprijinirea micii producţii ţărăneşti, oprirea
distrugerii satelor;

31
 - reorganizarea învăţământului pe baze democratice şi umaniste;
- promovarea unei ideologii umaniste şi democratice, a adevăratelor valori ale
umanităţii;
- eliminarea minciunii şi a imposturii, statuarea unor criterii de competenţă şi
justiţie în toate domeniile de activitate;
- aşezarea pe baze noi a dezvoltării culturii naţionale;
- libertatea presei, radioului şi televiziunii, trecerea acestora în mâinile poporului;
- respectarea drepturilor şi libertăţilor minorităţilor naţionale şi asigurarea
deplinei lor egalităţi în drepturi cu românii;
- libertatea cultelor;
- garantarea liberei manifestări a credinţelor religioase;
- organizarea întregului comerţ al ţării pornind de la cerinţele satisfacerii cu
prioritate a tuturor nevoilor cotidiene ale populaţiei României;
- salvarea echilibrului ecologic şi promovarea unor tehnologii moderne
nepoluante;
- realizarea unei politici externe de promovare a bunei vecinătăţi prieteniei şi păcii
în lume, de integrare în procesul de constituire a unei Europe unite, casă comună a
popoarelor continentului.
Decretul-lege cuprinde reglementări privind denumirea ţării, forma de
guvernământ, drapelul, atribuţiile şi actele, componenţa, structura organizatorică,
funcţionarea CFSN, ale biroului său executiv, atribuţiile preşedintelui etc.
Întrucât decretul dizolva toate structurile de putere ale fostului regim, pentru a se
depăşi vidul de putere se organizează CFSN ca organ suprem al puterii de stat şi în
mod corespunzător consiliile teritoriale, judeţene, municipale, orăşeneşti că comunale.
Administraţia locală continuat să funcţioneze în structura ce o avea.
Decretul-lege nr. 8/31 decembrie 1989. Acest decret concretizează principiul
pluralismului politic în sensul că stabileşte reguli privind înregistrarea şi funcţionarea
partidelor politice şi a organizaţiilor obşteşti din România. Se consacră principiul
libertăţii constituirii partidelor politice, cu excluderea oricăror îngrădiri pe motive de
rasă, naţionalitate, religie, grad de cultură, sex sau convingeri politice.
Potrivit decretului, partidele politice se puteau organiza pe baze teritoriale, la
înregistrare trebuind să prezinte statutele de organizare şi funcţionare, programul
politic, să-şi declare sediul şi mijloacele financiare de acre dispun şi să facă dovada că
au cel puţin 251 de membri. Pentru procedura de înregistrare este împuternicit TMB.
Programele politice ale partidelor trebuiau să se întemeieze pe respectul
suveranităţii, independenţei şi integrităţii naţionale, al democraţiei, în vederea
asigurării libertăţilor şi drepturilor cetăţenilor şi afirmarea demnităţii naţionale
române. Se interzicea constituirea partidelor fasciste sau care propagă concepţii
contrare ordinii de stat şi de drept.
Se interzicea ca personalul MApN, MI, judecătorii, procurorii, diplomaţii şi
personalul operativ al Radioteleviziunii să facă parte din partide politice.
Decretul-lege nr. 81/9 februarie 1990. În baza acestui decret se organizează
Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională ca organ reprezentativ pentru spectrul
politic al momentului respectiv. FSN se transformă în formaţiune politică cu structură
şi platformă de sine stătătoare, participând de pe poziţii egale cu celelalte formaţiuni
politice la alegeri. CPUN a lucrat ca un veritabil parlament, adoptând acte normative
de interes major pentru ţară.
Decretul-lege nr. 92/14 martie 1990. Acest decret a avut o importanţă
constituţională cu totul deosebită pentru că face trecerea de la structurile de putere
provizorii spre structuri clar definite prin legi.

32
 Se stabilea că Parlamentul va avea o structură bicamerală, alcătuită din Senat şi
Camera Deputaţilor. Deputaţii şi senatorii sunt aleşi prin vot universal, egal, direct,
secret şi liber exprimat. Este introdus scrutinul pe listă fapt ce a determinat declararea
judeţelor ca circumscripţii electorale.
Cele două camere reunite vor forma Adunarea Constituantă, având ca scop
elaborarea Constituţiei. După înfăptuirea acestui obiectiv adunarea urma să se
autodizolve şi să se organizeze noi alegeri.
Sunt stabilite reguli şi pentru instituţia prezidenţială. Astfel, preşedintele
României devine şeful statului. Alegerea sa se face prin vot universal, egal, direct, şi
liber exprimat, în două tururi de scrutin.
Decretul având un caracter tranzitoriu nu s-a stabilit durata mandatului
Parlamentului şi nici a preşedintelui.
În baza acestui decret s-au organizat alegerile din 20 mai 1990.
4.2. Constituţia din 8 decembrie 1991
În urma alegerilor parlamentare din 20 mai 1990 şi constituirea celor două camere
a luat fiinţă Adunarea Constituantă. Aceasta a înfiinţat Comisia de redactare a
proiectului de Constituţie. Regimul de lucru al acestei comisii a fost deosebit de lejer
astfel că ea a avut libertatea totală în identificarea, alegerea şi motivarea soluţiilor
constituţionale, în stabilirea de contacte cu personalităţi ale vieţii politice, culturale,
religioase, juridice etc. Atât din ţară cât şi din străinătate.
Principiile şi structura Constituţiei au fost supuse dezbaterii şi votului Adunării
Constituante. Votul a fost deschis, cu excepţia amendamentului cu privire la alegerea
preşedintelui.
Pe baza votului Adunării Constituante, a observaţiilor şi propunerilor, Comisia a
elaborat proiectul de Constituţie, care a fost difuzat parlamentarilor, iar aceştia au
prezentat în scris amendamentele lor.
Textul în întregime al Constituţiei a fost votat în ziua de 21 noiembrie 1991. Din
numărul total al parlamentarilor au răspuns la apelul nominal 476. Un număr de 20 de
deputaţi şi 13 senatori şi-au exprimat votul prin corespondenţă. Pentru adoptarea
constituţiei, în forma prezentată, au votat 414 parlamentari, iar 95 împotrivă. Deci au
votat mai bine de două treimi, condiţie necesară pentru adoptarea Constituţiei.
Constituţia, astfel adoptată, a fost supusă referendumului naţional, desfăşurat în
ziua de 8 decembrie 1991 şi a fost aprobată. La aceeaşi dată Constituţia din 1965 este
şi rămâne în întregime abrogată.
În timpul care a trecut de la adoptarea acestei constituţii viaţa politică din
România a avut o evoluţie spectaculoasă şi, în multe privinţe, chiar imprevizibilă. Prin
urmare, unele texte ale constituţiei au devenit incompatibile cu schimbările ce s-au
produs în realitatea politică şi socială. A apărut, deci, ca necesitate ideea unor
modificări, împărtăşită, cu timpul, de majoritatea forţelor politice.
Se constituie, în iunie 2002, Comisia pentru elaborarea propunerii legislative
privind Revizuirea Constituţiei care avea ca sarcină elaborarea unui prim proiect al
viitoarei Constituţii modificate. Acesta a fost realizat şi supus examinării Curţii
Constituţionale în aprilie 2003.
Apoi, el a intrat în dezbaterea celor două camere, fiind adoptat într-o şedinţă
comună la 18 septembrie 2003. S-a obţinut un vot de peste două treimi, condiţie
necesară pentru ca legea de revizuire să fie adoptată. Referendumul de validare s-a
desfăşurat în zilele de 18 şi 19 octombrie 2003.
În urma acestor modificări, s-a procedat la o republicare a Constituţiei, dându-se
textelor o nouă numerotare.

33
 Actul de revizuire, fiind, în primul rând, rezultatul unor demersuri şi acţiuni
politice, a dat Constituţiei un nou conţinut, care a constituit temeiul juridic pentru
aderarea României la Uniunea Europeană şi Tratatul Atlanticului de nord. De
asemenea, s-au rezolvat unele disfuncţionalităţi în cadrul procesului decizional al
autorităţilor publice şi au fost sporite garanţiile instituţionale şi constituţionale ale
drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Baza juridică Constituţională pentru aderarea României la cele două organisme
internaţionale o constituie textele referitoare la :
- ratificarea tratatelor internaţionale care ar fi incompatibile cu Constituţia numai
după revizuirea corespunzătoare a acesteia;
- extrădarea şi expulzarea cetăţenilor români în statele membre ale Uniunii
Europene numai după momentul integrării şi numai în conformitate cu legislaţia
internă şi regulile specifice UE;
- drepturile cetăţenilor Uniunii Europene rezidenţi pe teritoriul României de a
vota în alegerile organizate pentru alegerea Parlamentul European şi de a alege şi a fi
aleşi în autorităţile administraţie publice locale;
- drepturile exclusiv politice ale cetăţenilor români care pot alege şi pot fi aleşi în
Parlamentul European;
- dreptul de proprietate pentru străini şi apatrizi cu privire la terenuri în România,
numai după integrarea ţării în UE şi în condiţii specifice UE;
- participarea Armatei Române la operaţiuni de menţinere a păcii, în cadrul şi
limitele stabilite de tratatele cu privire la securitatea colectivă încheiate de România;
- exercitarea în comun cu alte state a competenţelor precizate în tratatele
fondatoare ale Uniunii Europene, care este posibilă doar în urma aprobării exprese a
Parlamentului, dată în şedinţă comună cu o majoritate de 2/3;
- monedă unică europeană.
Principalele modificări aduse regimului juridic al drepturilor şi libertăţilor
fundamentale se referă la:
- egalitatea cetăţenilor indiferent de sex;
- posibilitatea cetăţenilor români cu dublă cetăţenie de a avea acces la funcţiile şi
demnităţile publice;
- dreptul la un proces echitabil, desfăşurat într-un termen rezonabil;
- emiterea mandatului de arestare şi de percheziţie domiciliară numai de către
judecător;
- consacrarea unor noi drepturi fundamentale, precum liberul acces la cultură,
dreptul la un mediu înconjurător sănătos, libertatea economică etc.;
- garantarea proprietăţii private;
- asigurarea răspunderii statului pentru erorile judiciare din procesele penale şi
civile;
- posibilitatea folosirii limbii materne în justiţie şi administraţie de către
persoanele aparţinând minorităţilor naţionale etc.
În ceea ce priveşte funcţionarea autorităţilor statului sunt de evidenţiat
următoarele modificări:
- menţionarea expresă a principiului separaţiei puterilor în stat;
- menţionarea expresă a solidarităţii poporului român;
- restrângerea imunităţii parlamentare;
- diferenţierea atribuţiilor celor două camere ale Parlamentului;
- intrarea în vigoare a legilor la trei zile de la publicare;
- prelungirea mandatului prezidenţial;
- procedura de punere sub acuzaţie a preşedintelui;

34
 - procedura de urmat în cazul schimbării structurii Guvernului;
- angajarea răspunderii Guvernului;
- regimul juridic al ordonanţelor de urgenţă;
- precizarea rolului prefectului;
- creşterea independenţei justiţiei şi mai buna sa funcţionare;
- transformarea Curţii Supreme de Justiţie în Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
- statutul Ministerului Public şi al Consiliului Superior al Magistraturii;
- eliminarea atribuţiilor jurisdicţionale ale Curţii de Conturi;
- sporirea atribuţiilor Curţii Constituţionale.

Capitolul III
Teoria statului
1. Precizări prealabile

Studiul problematicii atât de complexe a fenomenului statal în debutul cursului de

Drept constituţional şi instituţii politice se explică prin aceea că statul reprezintă, în
definitiv, locaţia întregii construcţii instituţionale, bazată pe o lege fundamentală,
numită Constituţie. N-ar putea fi bine receptată această tematică în absenţa
cunoştinţelor despre instituţia statului, despre structura personalităţii sale juridice.
Multă vreme conceptul de stat s-a suprapus cu puterea monarhului, întrucât
prerogativele puterii erau absolute. Se sintetizează această realitate în celebra expresie
a lui Ludovic al IV-lea „L’Etat c’est moi” (Statul sunt eu). Însă, sub influenţa ideilor
contractualiste şi a teoriilor autolimitării statului, această teză a trebuit să cedeze locul
unei alte concepţii potrivit căreia statul nu poate fi conceput decât pe baza unui regim
constituţional, pe baza respectării legii. Un rol proeminent, din acest punct de vedere,
revine, desigur, justiţiei, chemată să garanteze respectarea regulilor de drept atât din
partea cetăţenilor cât şi din partea organelor statului. În aceasta constă, de fapt, esenţa
statului modern, bazat pe lege, respectiv în răspunderea egală în faţa justiţiei atât a
cetăţenilor cât şi a statului.41
Încă de la începuturile sale şi până în zorii epocii moderne, statul a fost considerat
un mijloc de înfăptuire a unor scopuri pe care le urmărea o anumită grupare socială.
Teoria marxistă s-a înscris şi ea pe linia acestei concepţii, considerând statul ca fiind
un instrument în mâinile clasei dominante pentru reprimarea duşmanilor săi de clasă,

41
Paul Negulescu, George Alexianu, Tratat de drept public, Bucureşti, 1942, p. 82

35
sau ca o maşină în mâinile unei anumite clase, având ca principală sarcină să asigure
interesele de clasă ale unor anumite categorii sociale.
Pe de altă parte s-au înregistrat şi terorii care au încercat să prezinte statul ca o
construcţie pur juridică, lipsindu-i orice semnificaţie politică. Nu rezistă, din punct de
vedere ştiinţific, nici o asemenea abordare, pentru că se omite procesul complex al
devenirii statului, precum şi edificarea sa instituţională, care nu poate fi altceva decât
un proces politic.
Deci statul este, în acelaşi timp, atât o instituţie politică, dar şi una juridică, rolul
său constând în apărarea în mod egal a tuturor categoriilor sociale, deopotrivă a
factorilor economici şi a muncitorilor, a întreprinzătorilor particulari, a celor care
prestează activităţi salariale.42 Poziţia de echidistanţă a statului nu este de natură a-l
exclude din câmpul acţiunii politice, deoarece, indiferent dacă dorim sau nu, statul se
încadrează, ca mecanism, într-un adevărat sistem de raporturi sociale.
Într-una din abordările doctrinare de referinţă43 se consideră că puterea politică
este o putere socială, forţă de impulsie care declanşează şi controlează mişcările în
scopul cărora este orânduit organismul social. În societăţile primitive, după această
opinie, puterea era difuzată în masa membrilor societăţii respective. Apoi ea s-a
întruchipat în persoana unui şef de stat, iar mai târziu, prin instituţionalizare, puterea a
trecut de la o persoană sau un grup de persoane la o entitate abstractă, care ar fi statul.
Din această perspectivă statul ar putea fi considerat ca fiind titularul abstract şi
permanent al puterii, guvernanţii nefiind decât agenţii exercitării ei şi, prin definiţie,
trecători.
Într-o altă concepţie44, statul ar fi una dintre fizionomiile istorice prin care o
colectivitate îşi afirmă unitatea sa politică şi îşi îndeplineşte destinul său. Pornind de
la ideea că structura etatică reprezintă în zilele noastre tipul predominant al unităţii
politice, o serie de etnologi şi sociologi au ajuns până acolo încât să denumească stat
orice organizaţie politică autonomă, indiferent dacă aceasta nu ar fi fost, în fond, decât
o structură tribală sau un conglomerat de triburi. Se insistă pe ideea rolului
predominant al voinţei politice, subestimându-se importanţa normelor juridice. Pe
aceasta s-ar baza faptul că statul „suportă la fel de bine monarhia, ca şi democraţia,
dictatura ca şi tirania”45 şi că n-ar fi altceva decât „un tip de unitate politică şi nu un
tip de regim”.46
Desigur că statul poate fi abordat din varii perspective, precum şi dintr-o
multitudine de unghiuri de vedere şi indiferent de caracterul mai mult sau mai puţin
nuanţat al teoriilor care încearcă să ni-l explice şi să ni-l dezvăluie în structura şi
determinările sale, concluzia care se desprinde este aceea că nu avem de a face cu o
entitate rigid conturată, ale cărei caracteristici să fie valabile pentru orice timp istoric,
pentru orice arie geografică şi pentru orice tip de societate. De aceea este de luat în
considerare orice demers de cercetare a fenomenului şi de conturare a unui anumit
concept despre el, ca fiind contribuţii, fiecare cu importanţa ei, la îmbogăţirea
patrimoniului ştiinţific al teoriei statului.
De fapt şi tematica tuturor cursurilor de drept constituţional, prin faptul că
examinează normele care reglementează procesul complex al constituirii, organizării,

42
Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţie revăzută şi
completată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 42
43
Georges Burdeau, Droit constitutionnel et institutions politiques, Editua R.Pichon et R. Durand-
Auzias, Paris, 1927, p. 11, apud Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, op. cit. p. 42
44
Julien Freud, L’essence du politique, Sirey, Paris, 1986, p. 555
45
Idem, p. 557.
46
Idem, p. 567

36
menţinerii şi exercitării puterii în stat, pune în evidenţă, organic şi funcţional,
structura instituţională a statului. Iată de ce abordarea acestei problematici nu se poate
face, exclusiv, dintr-o perspectivă juridică, fiind absolut necesară şi o cercetare a
fenomenului în dimensiunea sa politică, pentru că, în definitiv, statul nu este altceva
decât o organizare politică a societăţii, fundamentată, în epoca modernă, pe o solidă
bază juridică.

2. Premisele apariţiei statului

Este, deja, un lucru binecunoscut, că orice formă de comunitate umană implică,
în mod necesar, o conducere, fără de care organizarea, existenţa şi funcţionalitatea
grupului respectiv nu sunt posibile. Luând în considerare o asemenea teză vom putea
afirma, că începuturile guvernării, deci ale fenomenului politic, coincid cu cele ale
vieţii sociale, condiţionându-se şi influenţându-se reciproc în decursul îndelungatei lor
evoluţii.
Omul, din momentul desprinderii de lumea animală, îşi duce existenţa într-un
sistem corelat de relaţii, care-l pun în contact, nemijlocit şi diversificat, cu semenii
săi47.
Societatea este un fapt natural, un dar al naturii, determinat de nevoia pe care
omul o are de semenii săi. Omul nu poate trăi izolat, în afara societăţii. Pentru un
asemenea mod de viaţă el ar trebui să fie, după cum spune Aristotel, „animal ori
Dumnezeu”48. Dar, după cum nu este nici una nici alta, mediul şi locul lui de viaţă
este societatea. În societate omul găseşte integrarea vieţii sale în diversele ei
manifestări, precum şi posibilitatea atingerii scopurilor, care îi motivează şi animă
existenţa, de la cele mai elementare până la cele mai înalte.
Dezvoltând conceptul aristotelic, Grotius afirmă că omul are de la natură un
„appetitus societatis”, iar Locke că „starea naturală pentru om este tocmai starea de
societate”49.
Temeiul primar al societăţii este, înainte de toate, biologic, reprezentat de
însuşi faptul naşterii şi de necesităţile fiziologice, care îl obligă pe individ să trăiască
în grup (nevoia de hrană, de supravieţuire, de apărare, de perpetuare a speciei etc.)
Stau mărturie în această privinţă, printre altele, şi formele premergătoare de societate,
mai mult sau mai puţin evoluate, care se întâlnesc la unele specii de animale.50
La om însă, datorită faptului că intervin factori de natură psihică, spirituală şi
culturală, sociabilitatea devansează suportul exclusiv biologic, dobândind valenţe
mult mai complexe.
Societatea umană, în primul rând, spre deosebire de formele de comunitate din
lumea animală, se află într-un amplu proces de evoluţie. Aceasta se datorează
47
J. Szezepanski, Noţiuni elementare de sociologie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 24.
48
Aristotel, Politica, Editura Antet, 1995, p.5.
49
Hugo Grotius (1583-1645), De jure helli ac pacis, John Locke (1623-1704), Două tratate asupra
guvernului, opere citate de Giorgio del Vecchio în Lecţii de filozofie juridică, Editura Europa Nova,
traducere de I.C.Drăgan, p. 268.
50
La unele specii de animale, de exemplu la albine, furnici, castori etc. sociabilitatea, având în vedere
cum se desfăşoară viaţa lor, se prezintă într-un grad destul de evoluat. Viaţa în comun a furnicilor, ca
să ne referim doar la aceste vietăţi, este organizată după „reguli” foarte stricte. Se observă inclusiv
aspecte de viaţă militară, cu funcţii şi subdiviziuni asemănătoare, pe undeva, cu cele dintr-o
comunitate umana. Aceste observaţii l-au determinat pe Darwin să afirme că „nu există poate în lume
atom mai minunat decât creierul unei furnici”.

37
capacităţii pe care o are numai omul de a reflecta lumea înconjurătoare, de a-şi
imagina viitorul, de a-şi programa activităţile, de a înmagazina şi transmite experienţa
dobândită etc.
În al doilea rând, între indivizii care compun societatea s-au statornicit relaţii
necesare, prin care fiecare conştientizează apartenenţa la grupul din care face parte.
Există, de asemenea, o solidaritate şi o colaborare pentru realizarea unor scopuri
comune. Munca fiecărui individ nu priveşte numai nevoile sale proprii ci şi nevoile
unui număr nedeterminat de alţi indivizi.
În al treilea rând, societatea, deşi are scopuri proprii, vizând întreaga comunitate,
nu face altceva prin aceasta, decât slujeşte binele indivizilor ce o compun, pentru că
fiecare individ nu este numai un mijloc, ci şi un scop în sine. El, în societate, are o
valoare absolută, pentru că societatea este condiţia necesară a vieţii lui. Chiar dacă
mecanismele sociale, dar mai ales cele politice, după cum vom vedea, dau naştere şi
unor tratamente inegale, discriminatorii pentru unii indivizi şi din păcate în unele
comunităţi nu puţini la număr, împiedicându-i să-şi realizeze menirea şi rostul lor în
societate, această realitate nu poate, nici pe departe, să nege teza că în definitiv
condiţia umană este în mod necesar una socială.
Un alt aspect al viţii sociale, ce necesită a fi subliniat, este acela că nu există o
societate, ci există societăţi, întrucât oamenii nu se grupează într-o singură lume,
conform unui criteriu unic, ci în diferite moduri, potrivit unei diversităţi de criterii ce
se degajă din condiţia lor bio-psiho-socială şi a intereselor, destul de variate, ce se
nasc pe această coordonată existenţială.
Prima legătură este cea a descendenţei întemeiată pe faptul naşterii. A doua
legătură este alcătuită de locul de origine, ceea ce înseamnă limbă, obiceiuri, tradiţii şi
care determină naşterea grupurilor etnice şi a societăţilor naţionale. Oamenii pot, de
asemenea, să se grupeze după modul de producţie şi distribuţie a bogăţiilor, adică
după profesiunea şi activitatea lor, rezultând o societate economică.
Există însă, o legătură care se suprapune tuturor celorlalte, aceasta fiind legătura
politică, prin care oamenii sunt reuniţi în societăţi politice. Am putea spune că
începuturile fenomenului politic coincid întrucâtva cu cele ale vieţii sociale pentru că,
în definitiv, orice formă de viaţă colectivă implică organizare şi conducere, implică
reguli care, fie că îşi au geneza în societate, dar pentru a fi impuse şi respectate este
nevoie de o autoritate la nivelul grupului respectiv, fie că sunt dictate în mod
nemijlocit de această autoritate.
Legătura politică, indiferent de factorii care o determină, sau de modul cum sunt
puşi aceştia în evidenţă, este una indispensabilă pentru viaţa colectivă. Fie că la
originea ei, după cum reflectă gândirea filosofică, stau factori de natură economică
cum ar fi „lipsa autosuficienţei şi diviziunea muncii”51 sau de sorginte morală
constând în necesitatea supunerii omului faţă de „lege şi dreptate”52, organizarea
politică este o condiţie vitală pentru viaţa colectivă.
Importanţa acestui domeniu, concretizat în fapte politice cum ar fi creşterea şi
declinul cetăţilor, a imperiilor şi regatelor, venirea la putere şi alungarea tiranilor,
înscăunarea şi moartea regilor, alianţele şi războaiele dintre state etc.53 este pusă în

51
Platon, Opere V (Republica), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986 p.134.
52
Aristotel, op. cit. p. 25
53
Karl Marx, Friedrich Engels, Ideologia germană, în Opere, vol. 3, Editura politică, Bucureşti, 1953,
p. 237; Anton Carpinschi, Cristian Bocancea, Ştiinţa politicului, Tratat, vol. I, Editura Universităţii
„Al. I. Cuza” Iaşi, 1998, p. 2; Gheorghe Gheorghe, Tratatele internaţionale ale României 1939-1965,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 6; Domenico Fisichellla, Ştiinţa politică-

38
evidenţă şi de faptul că nici un alt domeniu nu a prezentat un mai mare interes pentru
gândirea filosofică, istoriografie, literatură şi cultura umanităţii în general decât viaţa
politică.54
Cu toate că în timpurile moderne au dobândit o mai mare importanţă şi celelalte
domenii ale vieţii sociale, totuşi, din câte se constată, supremaţia fenomenului politic
n-a fost zdruncinată, aceasta pentru că, în definitiv, condiţia umană fiind, aşa după
cum s-a demonstrat, una socială, este în mod legic şi obiectiv, şi una politică.
Realităţile timpurilor pe care le trăim şi stadiul de dezvoltare la care a ajuns omenirea
confirmă pe deplin reflecţiile lui Aristotel condensate în formula binecunoscută „zoon
politikon”.
În timpurile noastre, croite după tiparele modernităţii, aproape toate relaţiile şi
instituţiile sociale au o consistenţă politică. Mai mult decât atât, angajarea maselor în
viaţa politică, cu tot cortegiul practicilor democraţiei reprezentative, dar, mai ales,
directe, a transformat un domeniu, rezervat altădată, exclusiv, guvernanţilor, într-un
spaţiu al exerciţiului civic.55
Participarea omului simplu la desemnarea guvernanţilor şi în unele cazuri chiar la
procesul decizional a făcut din lumea politicului un loc geometric şi existenţial de
primă însemnătate pentru viaţa indivizilor şi a colectivităţilor. În aceste condiţii, am
putea spune, că atâta timp cât omul trăieşte în societate, condiţia lui este prin
excelenţă una politică, chiar dacă de la un individ la altul sunt diferenţe semnificative
privind rolul, funcţiile şi rezultatul actului politic, chiar dacă unii trăiesc „din
politică” şi alţii „pentru politică”56, chiar dacă interesul pentru un asemenea domeniu
se află pe o scară de intensitate a căror limite se află la mare distanţă. Politica are
implicaţii pentru fiecare cetăţean, fie că participă, sau nu, la procesul politic propriu-
zis, întrucât prin activităţile pe care le desfăşoară, dincolo de limitele vieţii private,
oamenii rezolvă problemele publice cu care se confruntă prin decizii ce au în vedere
trecerea de la ceea ce este, la ceea ce ar trebui să fie.

3. Evoluţia formelor de organizare statală de la primele

începuturi până în pragul epocii moderne
Aceleaşi cauze care determină apariţia dreptului, stau şi la baza apariţiei statului.
Schimbările social-economice din comuna primitivă au făcut insuficiente formele de
organizare existente: ginta; fratria; tribul.
Treptat, se conturează o nouă formă de organizare socială: cea politico-statală,
caracterizată prin structurarea unei forţe publice, de constrângere, utilizată pentru: a
promova interese generale, comune; a apăra drepturile cetăţenilor; iar cu timpul
pentru a impune voinţa unor grupuri, altora, de regulă celor opuse.
În Asiria, în Babilon, în China apar mari gospodării sclavagiste, care se
întemeiază, tot mai mult, pe transformarea oamenilor liberi în sclavi pentru neplata
datoriilor. În Grecia, la Roma, se formează o aristocraţie gentilică, o aristocraţie

probleme, concepte teorii, traducere de Victor Moraru, Chişinău, Universitatea de stat din Moldova,
2000, p. 44.
54
Montesquieu, Despre spiritul legilor, traducere şi note de Armand Roşu, Studiu introductiv de Dan
Bădărău, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p.21.
55
Ibidem.
56
Anita Naschitz, Teorie şi practică în procesul de creare a dreptului; Editura Academiei, Bucureşti,
1969, p. 87

39
militară şi funcţionărească, precum şi clase ale negustorimii şi cămătarilor57.
Între aceste grupuri ale stăpânilor de sclavi se desfăşoară o luptă acerbă pentru
dobândirea unei părţi tot mai mari din plus-produsul realizat. Setea de îmbogăţire
determină punerea la cale a unor războaie împotriva altor state, cei mai puternici
jefuind nemilos pe cei învinşi şi transformându-i adesea, în sclavi. Aceste scopuri şi
interese ale stăpânilor de sclavi îşi găsesc expresie în cele două funcţii - internă şi
externă - exercitate de statul sclavagist.
Funcţia internă era îndreptată în direcţia ocrotirii stăpânilor de sclavi, ţinerii în
frâu a masei sclavilor, recurgându-se adesea chiar la mijloace violente. Stăpânii de
sclavi au înăbuşit sângeros răscoalele din Sicilia şi Asia Mică, răscoala lui Saumacos
din regatul Bosforului şi a „Sprâncenelor roşii” din China. Prin mijloace violente a
fost înăbuşită răscoala lui Spartacus „unul din cei mai mari eroi ai acelor timpuri”,
cum a fost caracterizat de către cei mai mulţi cercetători ai epocii.
Funcţia externă a statului sclavagist era exercitată în scopul extinderii teritoriului,
precum şi pentru apărarea propriului teritoriu. Numărul războaielor este deosebit de
mare, unele dintre ele durând ani îndelungaţi: războiul peloponezian dintre statele
greceşti antice, războiul metecilor, războaiele Romei antice etc. Statul sclavagist a
cunoscut trei forme de guvernământ: monarhia sclavagistă, aristocraţia sclavagistă şi
democraţia sclavagistă.
Monarhia sclavagistă cunoaşte ca element predominant aşa zisa „despoţie
orientală”, fiind cunoscută mai ales în Babilon, India, Asiria, Persia ş.a. Ea este
caracterizată prin menţinerea, timp îndelungat, a proprietăţii obştilor asupra
pământului. Monarhia sclavagistă este cunoscută şi în unele state ale Greciei antice
sub forma tiraniilor (Dionis în Siracuza, Policrat în Samos, Pisistrate la Atena etc.),
iar la Roma antică sub forma diarhiei (puterea era împărţită între senat şi împărat)
până la Diocleţian, când devine absolută.
Aristocraţia sclavagistă este întâlnită în Sparta, la Roma în secolele VI-I î.e.n. şi
în Cartagina în mileniul I î.e.n. Ea se caracterizează prin aceea că puterea de stat se
afla în mâna unei minorităţi - nobilimea aristocratică.
Democraţia sclavagistă, întâlnită în statul atenian, asigura guvernarea stăpânilor
de sclavi cu participarea la conducerea statului a unui număr mare de cetăţeni, care se
întruneau în adunări populare, în tribunalul juraţilor denumit Helia şi prin exercitarea
funcţiilor administrative pe baza unui cens de avere.
Caracteristicile statului geto-dac se conturează în primele decade ale sec. I i.e.n.,
în timpul domniei lui Burebista, care începuse puţin înainte ca Sylla să fi devenit
dictator La Roma. Forţa publică era asigurată de un aparat de stat, în structura căruia
se distingeau instituţia domnitorului, regele Burebista, instituţia viceregelui, pe care o
deţinea marele preot, un consiliu, alcătuit din consilieri regali dregătorii militari,
clerul, strângătorii de impozite, judecătorii, căpeteniile de obşti vicinale.
Teritoriul statului dac, în vremea lui Burebista, atingea spre apus Cadrilaterul
boem, Dunărea de mijloc şi Moravia, spre nord Carpaţii Păduroşi, spre răsărit Bugul
şi Marea Neagră, iar spre miazăzi lanţul Balcanilor.
Unificat prin intermediul davelor, acest teritoriu asigura participarea populaţiei la
schimburi comerciale, înlesnea recrutarea oştilor regelui, facilita unitatea religioasă şi
îngăduia participarea la treburile publice.
În pofida unor conflicte şi a unor evoluţii contradictorii, prezente şi pe teritoriul
Daciei, această formă de organizare statală reprezintă prima organizare politică şi
militară care s-a constituit pe teritoriul ţării noastre, îmbinând formele tradiţionale ale

57
Dumitru Mazilu, Teoria generală a Dreptului, Ediţia a II-a Editura ALL BECK, p. 66

40
organizării gentilice cu formele noi ce se conturau în întreaga zonă şi care aveau să se
amplifice sub influenţa instituţiilor romane.
După cucerirea Daciei de către romani, marea majoritate a populaţiei a continuat
să o formeze geto-dacii, iar, după cum observa Ptolomeu, teritoriul noii provincii
imperiale romane era format din Transilvania, Banatul, Oltenia, vestul Munteniei şi o
parte din Moldovei.
În timpul lui Traian, provincia era condusă de un guvernator legatus Augusti pro
praetore, iar în timpul domniei lui Hadrian a fost împărţită în Dacia Superior şi Dacia
Inferior, ca mai târziu, începând din iulie 133 să fie împărţită în Dacia Superior, Dacia
Inferior şi Dacia Porolissensis. Aceste trei subdiviziuni ale Daciei erau conduse de
câte un procurator, care avea atribuţii administrativ-financiare.
Pentru a asigura unitatea de conducere a întregului teritoriu, era numit un
guvernator peste cele trei Dacii. El era „legat al Împăratului”, cu rang de pretor,
legatus Augusti pro praetore trium Daciarum şi consul al celor trei Dacii, consularis
trium Daciarum.
Dreptul roman statornicea o organizare statală unitară în Dacia, împărţirea în trei
subdiviziuni, urmărind o conducere administrativă mai eficientă. Atribuţiile stipulate
la nivelul subdiviziunilor erau corelate cu cele ale Puterii centrale. Guvernatorul
provinciei avea atribuţii de ordin politic, administrativ, judecătoresc etc.
De la sistemul de organizare a statului de tip sclavagist, caracterizat printr-o
centralizare excesivă a puterii, se trece treptat la un proces de fărâmiţare statală
specific perioadei de început a evului mediu.
Dezvoltarea relaţiilor de producţie a dus la apariţia proprietăţii feudalului asupra
pământului şi la proprietatea incompletă asupra producătorului, asupra iobagului, pe
care nu-1 mai poate ucide, dar îl poate vinde şi poate dispune de el o dată cu pământul
de care era legat.
Marii feudali au declanşat frecvente războaie între ei, urmărind întărirea puterii
lor. Se cunosc războaie îndelungate cum au fost: războiul de 100 de ani dintre Franţa
şi Anglia (1337-1453), îndreptat spre ocuparea Flandrei industriale, războiul de 30 de
ani dintre Franţa şi Germania, cruciadele etc.
În această epocă istorică, statele mai mici au desfăşurat războaie legitime de
apărare împotriva cotropitorilor şi asupritorilor. Sunt edificatoare, în acest sens,
războaiele duse de Ţările Române sub conducerea lui Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş,
Mihai Viteazul împotriva jugului otoman.
Trebuie precizat că în exercitarea funcţiilor statului, marii feudali au recurs,
adesea, la un mecanism de stat, caracterizat printr-o strânsă conlucrare cu instituţiile
clericale. Justiţia bisericească avea o sferă largă de aplicare, în competenţa ei intrând
nu numai pricini bisericeşti, ci şi laice. Mai mult, clerul se transformase într-o castă
privilegiată, având dreptul de a încasa o dijmă bisericească de la credincioşi.
Forma de stat dominantă în feudalism a fost monarhia, care, pe măsura
dezvoltării feudalismului, se întăreşte continuu, îmbrăcând forma absolută, mai ales în
perioada accentuării tendinţelor de descompunere a feudalismului şi intensificării
răscoalelor ţărăneşti.
Forma monarhică absolută se instaurează în Franţa la începutul sec. XVII sub
Francisc l, în Anglia o dată cu instaurarea dinastiei Tudorilor la sfârşitul sec. XVI, iar
în ţara noastră îmbracă forma dominaţiei habsburgice în Transilvania şi asupririi
turco-fanariote în Moldova şi Ţara Românească58.

58
Andrei Rădulescu, Pagini din istoria dreptului românesc, ediţie îngrijită şi comentată de Irina
Rădulescu-Valasoglu, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1970, p.238.

41
 Dreptul bizantin a influenţat puternic monarhia feudală din Moldova şi Ţara
Românească. Şeful statului a luat titlul de domn (dominus - stăpân de domeniu),
întrunind totalitatea puterilor în stat. Astfel, în afară de învestitura laică, domnul
primea şi una mistică, constând în ungerea cu mir de către Patriarhul
Constantinopolului şi de către Mitropolitul ţării, odată cu rugăciunea de încoronare.
Jurământul se presata pe Evanghelie. Prin urmare, el avea atât prerogative de drept
laic, cât de drept bisericesc. El exercita o putere personală, indivizibilă şi
netransmisibilă, mărginită doar de regulile obiceiului pământului şi de pravile.
Succesiunea la tron era cârmuită de sistemul mixt electiv-ereditar.
Începând din secolul al XVI-lea, reglementările privind acest sistem mixt au
suferit modificări, deschizându-se posibilitatea accesului la tron al oricărui „boier
mare”, cum au fost familiile Movileştilor, Cantacuzinilor.
Înalta Poartă a anulat regula alegerii pe viaţă a domnului, înlocuind-o cu regula
„întăririi de către Poartă” a domnului la fiecare 3 ani. Documentele atestă că în sec. al
XVII-lea se instituise regula prin care se dădea posibilitatea boierilor să aleagă
domnul din rândurile lor. Acest principiu a dăinuit până în sec. al XVIII-lea, când
turcii consacră regula numirii domnului de către Înalta Poartă. Ultimul domn ales la
l730 a fost Constantin Mavrocordat59.
Sub influenţa dezvoltării comerţului şi a extinderii relaţiilor comerciale, apar
reglementări specifice privind organizarea aristocratică. Analiza pe care o efectuează
Charles Montesquieu impactului raporturilor de comerţ asupra normelor juridice ale
timpului demonstrează existenţa unor particularităţi în organizarea statală din acele
zone în care comerţul era foarte întins, iar pe alocuri, dominant60
Aşa se explică apariţia formei republicii aristocratice în oraşe ca Veneţia,
Genova, Florenţa, Milano, Verona, iar în Europa răsăriteană - Novgorod (sec. XIII-
XV). Aceste oraşe şi-au dobândit autonomia politică, puterea găsindu-se în mâna
marilor comercianţi, era exercitată de consilii orăşeneşti sau de către un sfat, prezidat
de către unul din demnitarii cei mai bogaţi şi mai influenţi.
În această perioadă, se dezvoltă treptat relaţii de producţie capitaliste, care,
îndeosebi după Revoluţia franceză din 1789 şi după celelalte revoluţii burghezo-
democratice, determină o nouă organizare politică a societăţii, care avea să evolueze
în perioadele istorice ce au urmat, atingând formele moderne de astăzi.

4. Definiţia statului
Analiza conceptului de stat, a determinărilor sale şi a diferitelor forme concrete de
manifestare ne îngăduie să definim acest fenomen, să-i explicăm conţinutul şi scopul,
precum şi trăsăturile care îl caracterizează.
Încă din antichitate statul se conturează ca organizaţie politică, chiar dacă nu i s-a
atribuit de la început o asemenea denumire. Pentru noile structuri de agregare socială,
în care încep să se contureze elemente instituţionale de putere, s-au folosit, pentru
început, denumiri ca: „organizaţie”, „comunitate organizată”, „cetate” etc.
Termenul de stat provine din latinescul status, care iniţial însemna starea unui
lucru, iar în sens juridic, situaţia unei persoane care face parte dintr-o comunitate cu
care are în comun un set de valori şi care îi conferă anumite drepturi şi obligaţii. De
exemplu, în evul mediu „stările” reprezentau pături distincte ale societăţii ce reuneau

59
Vladimir Hanga, Istoria dreptului Românesc, Editura Fundaţiei „Chemarea” Iaşi, 1993, p. 49
60
Charles Montesquieu, Despre spiritul legilor, p. 33 şi urm.

42
indivizi având în comun valori şi interese economice, sociale, culturale etc., pentru
promovarea şi apărarea cărora luau naştere entităţi organizaţionale de natură politică.
Pentru prima dată cuvântul stat a fost utilizat, cu sensul pe care-l are astăzi, de
Nicolo Machiaveli. El atribuie această denumire organizaţiei sociale în care se
exercită guvernarea de către o putere publică.
Dicţionarele enciclopedice definesc statul ca o organizaţie politică, principal
element al suprastructurii, având menirea să promoveze şi să apere interesele generale
ale societăţii respective. În Larousse61, statul este definit ca o „entitate politică
constituită pe un teritoriu delimitat de frontiere, cu o populaţie şi o putere
instituţionalizată”.
Aceste elemente definitorii ale statului se regăsesc în toate analizele ştiinţifice
efectuate, iar concluziile la care ajung toţi analiştii subliniază importanţa şi
semnificaţia puterilor exercitate, precum şi particularităţile îndeplinirii funcţiilor sau
chiar anumitor atribuţii ale organelor statului în diferite etape istorice
Anibal Teodorescu definea statul ca formă superioară de societate omenească
învestită cu putere exclusivă de comandă asupra colectivităţii de indivizi aşezaţi pe un
teritoriu determinat, ce-i aparţine62, iar George Alexianu definea statul drept o grupare
de indivizi, reuniţi printr-o legătură naţională, ocupând un teritoriu determinat şi fiind
guvernaţi de o putere superioară voinţelor individuale63. În acelaşi sens definea statul
Constantin Dissescu64. În opinia sa, statul este o unitate alcătuită din reuniunea mai
multor oameni, pe un teritoriu determinat, în forma guvernanţilor şi guvernaţilor.
Subliniind relaţia organică dintre stat şi drept, Dan Ciobanu definea statul ca fiind
organizarea colectivă, prin norme de drept, a unei societăţi, în scopul asigurării
satisfacerii intereselor generale ale societăţii respective, interese care au fost
exprimate, în mod direct sau indirect, în normele de drept edictate sau sancţionate, ca
şi în scopul asigurării respectării, eventual prin constrângere, a acestor norme de către
toate subiectele de drept intern.65
Profesorul Nicolae Popa defineşte statul ca principala instituţie politică a
societăţii, instrumentul conducerii sociale, subliniind relaţia sa cu societatea civilă,
faţă de care statul este o necesitate exterioară, o putere superioară pentru ea.66
Precizând elementele definitorii ale statului nostru, Constituţia României din 1991
stipulează - chiar în primul său articol că „România este stat naţional, suveran şi
independent, unitar şi indivizib1”, un „stat de drept, democratic şi social”, a cărui
formă de guvernământ este republica, garantând asemenea valori supreme, cum sunt
demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a
personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic.
Aşadar, putem concluziona că statul este principala organizaţie politică a
societăţii, constituită pe un teritoriu delimitat, cu o populaţie proprie şi o putere
instituţionalizată, având menirea să promoveze şi garanteze interesele generale ale
societăţii respective.

5. Elementele distinctive ale statului

61
Le Petit Larousse, Cedex, Paris, pag. 260, apud, D. Mazilu, op.cit. p. 38;
62
Anibal Teodorescu, Tratat de drept administrativ, vol. I, Ediţia a III-a, Bucureşti, 1929, p. 24.
63
George Alexianu, op. cit. p. 102.
64
Constantin Dissescu, Drept constituţional, 1915, p. 249.
65
Dan Ciobanu, Introducere în studiul dreptului, Editura Hyoperion, Bucureşti, 1991, p. 63.
66
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1998, p. 98

43
 Statul modern se caracterizează prin aceea că puterea poporului se exercită într-un
cadru teritorial determinat şi cu privire la o comunitate de oameni organizată. Această
putere este instituţionalizată într-o entitate distinctă de cea a guvernaţilor, entitate ce
beneficiază de capacitate juridică proprie, dar care exprimă voinţa lor politică.67
Puterea instituţionalizată a poporului se exprimă în forme juridice create şi aplicate în
conformitate cu reguli de competenţă şi de procedură preexistente, astfel articulate
încât fiecare regulă decurge dintr-o alta, întotdeauna anterioară şi cu un grad mai mare
de generalitate. Apare astfel ca indisolubilă legătura dintre stat, putere politică şi
drept.
Statul modern este cu certitudine diferit de cel existent în epoca antică şi a
cunoscut mai multe faze de evoluţie de la apariţia sa. Din perspectivă teleologică
definiţia sa nu poate fi însă mult prea depărtată de definiţiile formulate cu secole şi
milenii în urmă.
Statul este deci o organizaţie politică a societăţii, constituită pe un teritoriu
delimitat, având o populaţie şi o putere instituţionalizată.
Primul element constitutiv al statului este populaţia. Aceasta se raportează la stat
prin cetăţenie. Cetăţenia este o legătură juridică statornicită între individ şi stat şi care
se concretizează în drepturi şi obligaţii.
Teritoriul, aşa după cum remarca Hegel, este factorul de agregare care face
trecerea de la legătura de sânge la un sistem politic de organizare socială. Organizarea
politică statală îşi exercită suveranitatea pe un anumit teritoriu.
Puterea instituţionalizată reprezintă modalitatea de organizare a puterii politice
sub forma puterii de stat, adică organizarea şi exercitarea guvernării asupra populaţiei
şi teritoriului respectiv.
5.1. Populaţia
Populaţia o putem considera ca fiind acel grup de indivizi care trăiesc pe un
teritoriu asupra căruia se exercită autoritatea unei puteri publice de stat, aflându-se cu
aceasta în relaţii de dependenţă sub forma cetăţeniei şi a rezidenţei permanente.
Prima condiţie de apartenenţă la populaţia unui stat este legătura juridică de
cetăţenie. Pentru ca cetăţenia să devină o condiţie de apartenenţă a unui individ la
populaţia unui stat ea trebuie dublată de faptul real al locuirii pe teritoriul acelui stat.
Numai în aceste condiţii se pot exercita, în plenitudinea lor, drepturile şi obligaţiile ce
decurg din calitatea de cetăţean. Cu alte cuvinte, individul respectiv trebuie să
locuiască şi să desfăşoare activităţile sociale şi politice pe care ceilalţi membri ai
comunităţii le desfăşoară pe acel teritoriu, Condiţia stabilirii permanente pe teritoriul
statului are, de aceea, un conţinut mai bogat decât conceptul de domiciliu (sau
reşedinţă statornică ori principală).
Cetăţenia se poate dobândi de către un străin sau apatrid şi prin opţiune, cu
respectarea condiţiilor stabilite de lege printre care şi cea referitoare la intenţia lui de a
se stabili, în mod permanent, pe teritoriul acelui stat. Dacă el va continua să-şi
păstreze cetăţenia anterioară va deveni o persoană cu o dublă cetăţenie. Problema
dacă o astfel de persoană va face parte din populaţia statului de imigrare sau a statului
de emigrare se va stabili conform criteriului realităţii legăturii de cetăţenie. În situaţii
extraordinare, cetăţenia prin opţiune aduce, de asemenea, întreruperea vechii legături
de cetăţenie cu statul la a cărui cetăţenie optantul a renunţat. Astfel de situaţii apar, de
obicei, în contextul modificărilor teritoriale ale statelor, cum a fost cazul cu crearea
României Mari după primul război mondial.

67
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţia 12, Editura C.
H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 42.

44
 În temeiul acestor considerente, nu fac parte din populaţia unui stat străinii,
persoanele fără cetăţenie, indivizii care duc o viaţă nomadă, atât în cadrul cât şi în
afara graniţelor statului respectiv, persoanele care, deşi au cetăţenia acelui stat, trăiesc
în mod statornic în afara graniţelor sale.
În definirea populaţiei ca element constitutiv al statului s-a pus accent, într-un
anumit timp, şi pe aspectul ei naţional. S-a considerat că legătura naţională dintre
indivizii care formează populaţia unui stat ar fi una indispensabilă. S-a spus chiar că
statul ar reprezenta personificarea juridică a naţiunii.
Cu toate că formarea şi cristalizarea naţiunilor a constituit un proces premergător
statelor moderne, în special a celor din Europa, naţiunea nu poate fi confundată nici
cu statul şi nici cu populaţia, ca element component al acesteia.
Naţiunea este o asociaţie de oameni având aceeaşi limbă, aceeaşi origine, aceleaşi
obiceiuri, aceleaşi idei şi sentimente, dezvoltate printr-o lungă convieţuire împreună.
În statele naţionale unitare cum sunt Franţa, Spania, Italia, România, naţiunea
reprezintă partea cea mai importantă a populaţiei, motiv pentru care ele sunt
considerate state naţionale. Populaţia nu se reduce însă la conceptul de naţiune. În
structura populaţiei unui stat naţional intră, în afară de naţiunea majoritară, şi
diversele minorităţi stabilite în decursul timpului pe teritoriul statului respectiv, sau
care au fost incluse, împotriva voinţei lor, în teritoriile altor state decât cel originar.
Existenţa a două sau mai multor naţiuni pe unul şi acelaşi teritoriu conduce la
crearea statului multinaţional, cum a fost Imperiul Austro-Ungar înainte de primul
război mondial, U.R.S.S., Iugoslavia şi Cehoslovacă după primul război mondial.
5.2. Teritoriul
Cel de-al doilea element constitutiv al statului este teritoriul, adică acea porţiune
de pământ pe care locuieşte populaţia şi în limitele (sau graniţele) căreia se exercită
puterea publică a statului. Astfel, o populaţie, oricât de numeroasă ar fi ea, nu se poate
constitui în stat separat atâta vreme cât nu are un teritoriu pe care să se stabilească. În
zilele noastre, spre exemplu, ceea ce lipseşte statului palestinian - care a fost cu
câţiva ani în urmă proclamat, la Alger - este tocmai o porţiune de pământ pe care
autorităţile Republicii Islamice a Palestinei să-şi exercite funcţiile statale. De
asemenea, statul papal a încetat practic să mai existe din ziua de 20 septembrie 1870,
când trupele italiene au pătruns în Roma, Papalitatea pierzând ultimele sale teritorii.
Cu toate acestea Papa a continuat să păstreze puterea eclesiastică de comandă pe un
teritoriu nedefinit. Puterea spirituală a Papei avea să fie recunoscută, prin Tratatul de la
San Giovano, încheiat în anul 1929, între Italia şi
Papa, prin care, printre altele, au fost delimitate, din punct de vedere geografic,
limitele Cetăţii Vaticanului, pe teritoriul căreia Papa îşi exercită această putere.68
Deşi la prima vedere teritoriul pare să fie o noţiune geografică, el este prin
excelenţă un concept juridic. Cu alte cuvinte, teritoriul reprezintă delimitarea, din
punct de vedere juridic, a acelei porţiuni de pământ şi de apă, asupra căreia o
anumită putere publică îşi poate exercita atributele de autoritate cu excluderea unei alte
puteri.
Teritoriul este delimitat atât pe orizontală cât şi pe verticală. În limitele sale
orizontale se includ: suprafaţa solului, a apelor interne, a părţilor din apele de
frontieră recunoscute ca atare, ca şi a mării teritoriale. De asemenea, statul riveran îşi
mai poate exercita drepturile de suveranitate asupra platoului continental, zonei

68
Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2005, p. 48

45
contigui a mării teritoriale şi zonei economice, până la o distanţă de 200 mile marine
de la limita exterioară a apelor sale teritoriale.
Pe verticală liniile de demarcaţie separă subsolul şi spaţiul aerian până la
adâncimea şi respectiv înălţimea la care se poate ajunge în funcţie de performanţele
tehnice ale momentului.
Solul. Orice porţiune de pământ care este recunoscută de normele dreptului
internaţional ca rezervată exercitării puterii publice a unui stat face parte din
teritoriul acestuia. O astfel de porţiune poate consta dintr-un întreg continent, cum este
Australia, sau din arii mari sau mai mici din masa principală de pământ a
continentelor, cum este cazul celorlalte state. Ea poate include, de asemenea,
insulele dinăuntrul şi din afara mării teritoriale, ca şi orice roci şi alte minerale din
cadrul mării teritoriale. Delimitarea pe teren a solului este relativ uşoară şi se face
prin borne de frontieră. Dificilă este delimitarea juridică a acestuia, deoarece
principiul limitelor naturale nu este un principiu recunoscut al dreptului internaţional.
Liniile de demarcaţie dintre state sunt, în general, convenţionale şi sunt stabilite în
funcţie de o diversitate de factori. De cele mai multe ori ele derivă dintr-o evoluţie
istorică.
Apele interne. Toate apele care există pe solul unui stat sunt părţi componente
ale teritoriului său. Ele pot fi ape stătătoare (lacuri, bălţi sau mlaştini) şi ape
curgătoare (fluvii, râuri şi pârâuri). Dacă astfel de ape nu se află în limita exterioară a
teritoriului unui stat, ele vor fi delimitate numai din punct de vedere
administrativ.
Apele de frontieră. Apele de frontieră se compun din ape curgătoare (fluvii,
râuri şi pârâuri), ape stătătoare (lacuri, bălţi şi mlaştini) şi golfurile închise. Toate
aceste ape trebuie delimitate prin acordul statelor riverane. Conflictul armat de
frontieră ruso-chinez din anul 1967 a fost cauzat de neînţelegerea dintre cele două
state privind suveranitatea asupra unor mici insule pe fluviul Amur, ceea ce a
influenţat linia de delimitare a apelor fluviului. De asemenea, războiul din anii '80
dintre Irak şi Iran a fost cauzat de conflictul asupra delimitării apelor fluviilor
Tigru şi Eufrat, în regiunea Shat el Arab. Nu există reguli universale pentru
delimitarea apelor de frontieră.
În ceea ce priveşte apele curgătoare, se foloseşte, în general, fie regula liniei
mediane, fie regula talvegului (sau a cursului navigabil).
În ce priveşte apele stătătoare, se foloseşte, de obicei, trasarea unei linii drepte
unind malurile opuse ale apei stătătoare respective la punctele de frontieră terestre
dintre statele riverane, aşa cum s-a întâmplat în cazul delimitării Mării Caspice prin
tratatul de frontieră încheiat în anul 1924, între Uniunea Republicilor Sovietice
Socialiste şi Iran.
Delimitarea apelor maritime de frontieră constă, în esenţă, din două delimitări
diferite şi anume: delimitarea apelor interne şi delimitarea golfurilor închise.
Delimitarea apelor interne se face numai cu privire la determinarea liniei de
măsurare a lăţimii mării teritoriale. Această delimitare priveşte numai un stat
suveran şi este actualmente reglementată în articolele 4 şi 5 ale Convenţiei cu
privire la marea teritorială şi zona contiguă, care a fost semnată la Geneva la 29
aprilie 1958 şi a intrat în vigoare la 10 septembrie 1964. Pe scurt, toate apele care se
găsesc între ţărmul unui stat riveran şi linia de măsurare a lăţimii mării teritoriale
sunt ape interne ale statului riveran, având acelaşi regim juridic ca şi solul.
Delimitarea golfurilor închise este reglementată în articolul 7 al aceleiaşi Convenţii
internaţionale, cât priveşte golfurile care aparţin unui singur stat, cum ar fi golful
Sirta al Libiei. Delimitarea unui golf închis aparţinând a două state riverane se face

46
prin acordul acestora. De obicei se aplică regula liniei mediane, aşa cum au făcut
Argentina şi Uruguay în delimitarea golfului La Plata, într-un tratat bilateral.
Marea teritorială. Articolul 1 alin. l al Convenţiei de la Geneva (ulterior al
Convenţiei de la Montego Bay), prevede că „suveranitatea statului se întinde, în
afara teritoriului său terestru şi a apelor interne, asupra unei zone a mării, care este
adiacentă coastei sale şi este denumită mare teritorială". Deşi marea teritorială face
parte din teritoriul unui stat, ea este grevată cu servitutea internaţională a dreptului
de trecere paşnică a navelor şi a aeronavelor statelor străine.
Teritoriul unui stat prezintă două importante caractere şi anume indivizibilitatea şi
inalienabilitatea. Indivizibilitatea presupune inadmisibilitatea împărţirii teritoriului
între mai multe state iar inalienabilitatea îl protejează de posibilitatea alipirii sale la
alte teritorii
Teritoriul are rolul de a delimita cadrul geografic înăuntrul căruia puterea
publică respectivă îşi exercită autoritatea. El limitează din punct de vedere spaţial
acţiunea efectivă a guvernanţilor. El dă, cu alte cuvinte, măsura întinderii autorităţii
statului. Numai în anumite situaţii excepţionale statul îşi va exercita puterea publică în
afara limitelor sale teritoriale. Acestea sunt cazurile de aplicare extrateritorială a
legii, care sunt recunoscute de toate sistemele de drept (de pildă, navele şi
aeronavele militare).
Teritorialitatea legilor pare să fie un principiu uşor de înţeles, dar nu este uşor de
aplicat în practică. În această privinţă trebuie să distingem între următoarele categorii
de legi: legi cu aplicare strict teritorială dar care sunt în conflict cu legile unui alt
stat, legi cu aplicare extrateritorială şi legi teritoriale care nu se aplică tuturor
subiectelor de drept cu reşedinţa pe teritoriul statului respectiv. De asemenea,
merită atenţie problemele speciale pe care le ridică structura statelor federale, ca şi
comunităţile economice de state.
5.3. Puterea publică suverană
5.3.1. Conceptul de putere politică
Forţa publică, denumită şi Putere de stat, are o semnificaţie deosebită în definirea
organizaţiei politice statale, deoarece reprezintă puterea de constrângere (coercitivă),
care garantează aplicarea normelor dreptului. Cu alte cuvinte, statul îşi găseşte
expresia sintetică în puterea politică.
În timp ce politica reprezintă o expresie de origine greacă, puterea, ca
instrument al politicii, prin care, în definitiv, se realizează scopul acesteia, este de
origine romană.69 Explicaţia constă în faptul că civilizaţia greacă a pus un mai mare
accent, în gândirea şi practica guvernării, pe ideea binelui comun ca scop al vieţii
comunitare organizate şi conduse politic. Romanii, în schimb, ajunşi în situaţia de
a gestiona un imens teritoriu, locuit de popoare dintre cele mai diferite, au adoptat
forme organizaţionale care să le asigure, în primul rând, o dominare eficientă a
acestora. Prin urmare, la ei s-a acordat mai multă atenţie conceptului de putere,
alimentat fiind, şi de spiritul de dominaţie militară, ce se înrădăcinase profund în
organizarea şi funcţionarea instituţiilor imperiale.
Deci, de la verbul potere, care înseamnă a putea, a fi capabil, latinii au derivat
substantivele potentia şi potestas. Dacă primul desemnează capacitatea unui om sau a
unui lucru de a-l afecta pe altul, în schimb, cel de-al doilea are o conotaţie socială.
Din acest punct de vedere, potestas ar însemna, în principiu, capacitatea unui om

69
A. Carpinschi, Cr. Bocancea, Ştiinţa politicului.Tratat, Editura Universităţii „Al.I. Cuza” Iaşi, 1998,
p. 271; Dictionnaire de la pensée politique, Hommes et idées, Hatier, Paris, 1989, 617, apud Gh.
Teodorescu Putere, autoritate şi comunicare politică, Editura Nemira, Bucureşti, 2000, p. 62.

47
sau a unui grup de oameni70 de a-şi impune voinţa faţă de alţi oameni, luaţi individual
sau în diferite forme asociative în care aceştia se pot organiza, dând naştere, astfel,
unor complexe relaţii de dominare, influenţare, reprezentare, supunere, ascultare etc.
Privită astfel, potestas dobândeşte o semnificaţie generică, respectiv cea de putere
socială. Aceasta însă se particularizează într-o diversitate de forme, cum ar fi: putere
politică, putere familială sau părintească, putere economică, putere religioasă, putere
civilă, putere sindicală etc. Dintre toate acestea, se detaşează, ca importanţă,
intensitate şi arie de cuprindere, puterea politică. De fapt, potestas înclină mai
mult să desemneze puterea specifică domeniului public. Un asemenea înţeles au şi
variantele din limbile tradiţionale sau cele moderne: dynameis în greacă, macht în
germană, pouvoir în franceză, power în engleză etc.71
Din antichitate şi până în prezent, puterea şi-a consolidat continuu poziţia de
element central al politicii, de instrument al acesteia. Din aceste motive, ea reprezintă
şi miza principală a tuturor competiţiilor, a tratativelor şi a conflictelor ce au loc pe
scena vieţii politice.72 În acelaşi timp, atractivitatea ei în cadrul sistemului social
global, mult mai intensă decât în cazul altor domenii de interes şi de activitate
umană, a transformat-o şi într-o temă de analiză şi construcţie filozofică,
întâlnindu-se şi confruntându-se, pe acest teren, în încercarea de a-i descoperi esenţa
şi legităţile care o guvernează, o diversitate de opinii şi puncte de vedere.
Dacă în gândirea politologică a antichităţii73 distincţia dintre putere, pe de o
parte, şi unele dintre formele sale de manifestare (autoritate, forţă, violenţă etc.), pe de
altă parte, apare oarecum confuz, mai târziu, respectiv începând cu secolul al XVII-
lea, din dorinţa de a da cunoaşterii politice un caracter ştiinţific, exact şi universal,
filozofii au căutat, printre altele, să reformuleze, într-o nouă concepţie, şi definiţia
puterii politice.
Spiritul mecanicist însă, dominant în gândirea filosofică a acestor timpuri, a
imprimat, pentru început, şi acestui concept un caracter îngust, îndepărtându-l de
realitatea pe care încerca să o definească. Astfel, pentru Hobbes74 noţiunea de putere
reprezintă ansamblul mijloacelor de care dispune un om pentru a obţine un bine
oarecare, pe care nu-l posedă încă. Filozoful, deşi face distincţie dintre calităţile şi
abilităţile naturale ale omului, cum ar fi forţa, frumuseţea, prudenţa, artele, elocinţa,
liberalitatea, nobleţea etc., pe de o parte, şi cele dobândite, ca bogăţia, reputaţia,
prietenii, şansa etc., pe de altă parte, totuşi foloseşte deopotrivă pentru ambele
categorii termenul facultăţilor fizice şi intelectuale ale omului şi al oportunităţilor lui
sociale, cât şi de putere.75 El utilizează, de asemenea, aceiaşi termeni, atât pentru
desemnarea, cât şi pentru descrierea manifestărilor obiectelor din natură.

70
C. Vâlsan, Politologie, Editura Economică, Bucureşti, 1997, p. 56.
71
Ibidem
72
J. Gicquel, Droit constitutionnel et institutions politique, Montchrestin, Paris, 1991, p. 187, apud, I.
Dogaru, D.C. Dănişor, Gh. Dănişor, Teoria generală a dreptului, curs de bază, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1999, p. 175.
73
Marcus Tullius Cicero (106-43 î.Chr.) orator şi literat roman a încercat, de exemplu, să găsească o
cale de depăşire a divergenţelor dintre optimates şi populares în sânul statului roman. Primii
considerau că statul roman trebuie condus de către elita lui, poporului suveran revenindu-i doar un
control limitat, pe când cei din urmă susţineau că poporul trebuie să joace un rol activ şi totodată să
beneficieze de foloase substanţiale de pe urma faptului că Roma stăpânea un imperiu. Tot lui Cicero îi
aparţine şi formula „potestas in populo, auctoritas in senatu”( Enciclopedia blackwel a gândirii
politice, coordonator D.Miller, p. 105).
74
T. Hobbes, Leviathan, în Dicţionar politic de Sergiu Tămaş, Op. cit. p. 309
75
Ibidem

48
 Într-o viziune mecanicistă, este definită puterea şi de către reprezentanţii
behaviorismului.76 Aceştia afirmă că puterea constă într-o relaţie de influenţare a
comportamentului unui actor social de către altul. Mai concret, puterea constă într-o
relaţie în care un actor A încearcă, în mod vizibil şi observabil, să-l incite pe un actor
B să facă ceea ce vrea A, lucru pe care B, în alte circumstanţe, nu l-ar fi făcut.
Dacă A reuşeşte în tentativa lui, atunci se consideră că are putere asupra lui B, iar
dezacordul iniţial dintre ei se rezolvă în favoarea lui.77
O asemenea definiţie este criticabilă din mai multe puncte de vedere. În primul
rând, raportul de influenţare dintre doi actori sociali, aşa cum este văzut de
behaviorişti, este aplicabil oricărei relaţii de putere (familială, religioasă, sindicală,
economică etc.), nu neapărat numai în domeniul politic.
Apoi, într-o relaţie de putere, în cele mai dese cazuri, sunt prezenţi nu numai doi
actori, ci o mulţime, a cărei mărime, dacă ne referim, de exemplu, la puterea politică,
este de mari dimensiuni. În politică, de asemenea, relaţiile dintre actori nu trebuie
văzute neapărat prin prisma contradicţiilor şi a rivalităţilor şi nici că actul politic, ca
expresie a unei manifestări de putere, ar contraveni, numaidecât, intereselor celor
asupra cărora se exercită puterea.
Mai este de subliniat şi faptul că nu în toate cazurile puterea este un lucru
observabil. În manifestările sale, nu de puţine ori, puterea politică îşi maschează
interesele şi scopurile adevărate, căutând, pe cât posibil, să ofere o imagine
„cosmetizată”, din care să rezulte „corectitudinea”, „cinstea” şi „devotamentul” faţă
de cei conduşi politic. Culisele mecanismului politic şi ale puterii politice nu sunt
pentru publicul larg.78
Într-o altă concepţie79 se afirmă că puterea este totuşi o relaţie de influenţare, de
comandă şi de ascultare, numai că ea are în vedere o structură comunitară, miza
constând în determinarea scopurilor pe care corpul social le manifestă şi punerea în
mişcare a mecanismului politic prin care ele pot fi satisfăcute. Cu alte cuvinte,
puterea politică ar fi „capacitatea de a-i determina pe actorii unui sistem social dat
să-şi îndeplinească obligaţiile pe care le impun obiectivele colective, mobilizând
resursele societăţii în vederea atingerii obiectivelor propuse.80 Credem că nici o
asemenea concepţie nu corespunde realităţii. Ea sugerează ideea că relaţiile de putere
în domeniul politic ar avea ca finalitate exclusiv binele comun, fiind pătrunse de o
profundă moralitate. Este cât se poate de evident că omenirea, în evoluţia ei, nu a

76
Concepţie potrivit căreia comportamentul (engl. behavior) poate şi trebuie să fie studiat în mod
ştiinţific, în particular prin utilizarea de metode cantitative, obiectivul fiind crearea unei ştiinţe politice
bazate în întregime pe date empirice. Analiza fenomenelor politice, în această viziune, acordă atenţie
comportării politice a persoanelor şi grupurilor, în loc să studieze caracteristicile instituţiilor politice şi
cadrul lor normativ. Astfel este mai important studiul comportamentului parlamentarilor, decât analiza
structurilor parlamentului. Behaviorismul a stimulat cercetarea empirică şi recursul la tehnici
cantitative în studiul fenomenelor politice, dar a generat şi contrareacţii, îndeosebi datorită alunecării
spre o activitate de colectare de date fără o interpretare teoretică explicită. După 1970 a urmat o
perioadă post-behavioristă care a redus preocuparea pentru studiile de ordin cantitativ. În replică s-a
cerut realizarea unui echilibru între abordările teoretice şi studiile concrete cantitative.((Blackwel,
Enciclopedia gândirii politice. Op.cit. p.62).
77
R. A. Dahl, Poliarhiile, participare şi opoziţie, traducere de M. Sadovschi, Institutul European, Iaşi,
2000, p. 10.
78
G.Balladier, Scena puterii, Ed. Aion, Oradea, 2000, p. 51 şi urm.
79
O. Trăsnea, N. Kallos, Mică Enciclopedie de politologie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1977 p. 342.
80
Jean-Claude Lugan, Eléments d`analyse des sistémes sociaux, Privat, Toulouse, 1983, pag. 60, Apud,
A. Carpinschi, Cr. Bocancea, Op.cit. p. 273.

49
reuşit, cel puţin până în prezent, să ne ofere vreo mostră de organizaţie politică în care
puterea să se subordoneze necondiţionat scopurilor comunitare.
Un alt punct de vedere, demn de a fi menţionat, este şi cel marxist. Clasicii
marxismului susţin că puterea politică reprezintă o funcţie socială generalizată care
constă în a lua decizii la nivelul întregii societăţi, în conformitate cu interesele
claselor dominante şi în a le asigura îndeplinirea prin autoritatea suverană şi prin
mijloacele forţei publice.81
Chiar dacă o asemenea definiţie a puterii politice omite, după cum susţin şi criticii
marxismului, unele elemente care ţin totuşi de interesele generale ale societăţii
(securitatea externă, concordia internă, asigurarea unui minim de resurse pentru
majoritatea membrilor societăţii etc.) fără de care puterea s-ar afla într-o permanentă
stare de pericol, totuşi nu i se poate subestima valoarea ştiinţifică, dat fiind faptul că
surprinde, cu mai mult realism, o parte dintre elementele esenţiale ce concură la
construcţia acestui concept. Astfel, este de reţinut, potrivit concepţiei marxiste, că
puterea nu este pur şi simplu expresia raţionalităţii sociale şi că ea nu este neutră şi nu
urmăreşte atingerea unui bine comun derivat dintr-o morală universală şi anistorică.82
Constituind totodată şi o temă de mare atracţie pentru gândirea politologică, este
de observat că majoritatea construcţiilor teoretice care s-au realizat, în decursul
timpului, pe marginea acestui subiect, nu s-au putut detaşa întru-totul de substratul
ideologic al structurilor de putere analizate.
Prin urmare, nu numai complexitatea acestui fenomen îl face dificil de definit, dar
şi faptul că majoritatea demersurilor teoretice ce şi-au propus un asemenea obiectiv s-
au aflat pe poziţii partizane.83 Altfel, nu s-ar putea explica acele abordări care se
îndepărtează flagrant de realitatea pe care încearcă s-o reflecte, în speţă puterea
politică.
De la o extremă, constând în definirea puterii politice, exclusiv prin elemente
pozitive din punct de vedere social, cum ar fi, de exemplu „un demers raţional şi
voluntar al societăţii, conştientă de necesitatea instituirii autorităţii reglatoare a
conflictelor, realizatoare a obiectivelor de interes comunitar, administrator al justiţiei
şi bunăstării, garant al securităţii externe etc.” şi până la cealaltă extremă, unde
accentul cade pe latura negativă, promotorii unui astfel de concept văzând în putere
„un raport de dominaţie a omului asupra omului” sau „o relaţie întemeiată pe
comandă-ascultare şi pe coerciţie”, gândirea politologică ne oferă o paletă foarte
bogată de opinii şi de puncte de vedere, fiecare având importanţa sa contributivă,
deloc de neglijat, la arsenalul conceptual al acestui controversat fenomen social.
Sintetizând cele mai sus arătate în raport cu realitatea zilelor noastre, respectiv cu
manifestările de putere, atât din ţările central şi est – europene, cât şi din cele vestice,
în opinia noastră, puterea, ca instrument al politicii, prin politică înţelegând, în linii
mari, activitatea de guvernare a societăţii, reprezintă capacitatea acelor forţe politice,
aflate din punct de vedere ierarhic pe o poziţie de comandă, de a gestiona interesele
şi scopurile comunitare în aşa fel, încât să se obţină, ca rezultat, consolidarea poziţiei
pe care se află şi care este percepută de către grupul respectiv ca o posibilitate şi
garanţie, în acelaşi timp, pentru realizarea propriilor interese.

81
Karl Marx, Capitalul-critica economiei politice, traducere întocmită sub îngrijirea unei comisii
instituite de CC al PMR, ediţia a IV-a, Editura Politică, Bucureşti, 1960, p.577.
82
O. Trăsnea, N. Kallos, Op.cit. p. 347.
83
R. Girardet, Mituri şi mitologii politice, traducere de D.Dumitriu, Editura Institutului European, Iaşi,
1997, p.74.

50
 Este însă de observat că pe măsură ce se intensifică controlul social asupra
factorului politic şi responsabilitatea acestuia, în gestiunea afacerilor publice, este mai
mare.
Cea mai importantă trăsătură a puterii politice sau a puterii de stat este
suveranitatea, care presupune: supremaţie în interior, ceea ce înseamnă că se află
deasupra altor organizaţii sociale existente în societate, fiind - prin structurile sale -
superioară acestora; independenţă în exterior, adică nu depinde de vreo altă putere,
acţionând în mod neatârnat.
Alexandru Ioan Cuza atrăgea atenţia asupra necesităţii ca organele statului să-şi
îndeplinească misiunea independent, neatârnat84, iar Mihail Kogălniceanu declara că
independenţa unei naţii presupune neatârnarea ei, deoarece cel mai sfânt dintre
„drituri este neatârnarea”85. Aşadar, suveranitatea - găsindu-şi expresia în supremaţia
puterii de stat în interior şi independenţa sa în exterior - înseamnă dreptul statului „să
se cârmuiască după înseşi legile sale”86.
Suveranitatea este dreptul statului de a-şi elabora orientările fundamentale ale
dezvoltării sale economico-sociale şi de a stabili raporturi cu alte state potrivit voinţei
şi intereselor naţionale, fără amestec extern87. De suveranitate se poate vorbi - preciza
G. W. Fr. Hegel - „în sensul că un popor este în genere independent către exterior şi
constituie un stat propriu”88, „suveranitatea interioară rezidă în popor”89, dacă se
vorbeşte „numai despre întreg în genere incluzându-se monarhul care are un rol
important în exercitarea suveranităţii.”90 În această viziune, suveranitatea - ca cea mai
importantă trăsătură a puterii de stat - se raportează la procesele generale de
conducere a societăţii, la deciziile adoptate în interiorul statului şi în relaţiile sale cu
celelalte state.
5.3.2. Trăsăturile puterii politice
Puterea politică se individualizează, în câmpul atât de larg al puterii sociale şi al
vieţii politice, printr-o diversitate de trăsături, a căror analiză se impune din
necesitatea unei mai bune înţelegeri a acestui controversat fenomen.
În primul rând, puterea politică implică, în mod necesar, o relaţie socială,
respectiv o legătură de dependenţă dintre guvernanţi şi guvernaţi. Condiţia socială
este pentru om o necesitate vitală. Lipsa autosuficienţei naturale,91 printre alte cauze,
îl obligă pe om să caute cooperarea altor indivizi şi, în felul acesta, să intre în
raporturi de interdependenţă. Se ajunge astfel ca unii să depindă de alţii, adică unii să
aibă putere asupra altora. În concluzie, toate raporturile umane care presupun o
doză cât de mică de dependenţă sunt raporturi de putere. Cu atât mai mult în relaţiile
de natură politică, dependenţa, fiind o chestiune de esenţă, se ajunge, inevitabil, la
raporturi de putere.92

84
Alexandru Ioan Cuza, Mesajul domnesc din 6 decembrie 1859, (Dumitru Mazilu, op. cit. p. 75)
85
Mihail Kogălniceanu, Dorinţele partidei naţionale din Moldova, august 1848, în „Anul 1848 în
principatele române”, Vol. IV, p. 112. (Dumitru Mazilu, op. cit. p. 75)
86
Hatihumaiunul dat la Nicopole 1393 de sultanul Baiazid I, Nicolae Bălcescu, Opere, vol. I, Editura
Academiei, Bucureşti, 1953, p. 227. (Dumitru Mazilu, op. cit. p. 75)
87
Dumitru Mazilu, Independenţa Naţională, Editura Militară, 1978, p. 5.
88
Hegel, op.cit. p. 322.
89
Ibidem.
90
Ibidem.
91
V. Hanga, Istoria generală a statului şi dreptului, Litografia şi Tipografia Învăţământului, Bucureşti,
1958.
92
S Clegg, Rule and Determination, A Critical and Empirical Undersanding of Power in Sociological
Theori and Organization Life, Routledge, Kegan Paul, London, 1975 pag. 2-3, Apud A. Carpinschi, Cr.
Bocancea, Op. cit. p. 284.

51
 Caracterul social al raporturilor de putere politică nu se exclude nici chiar în
acele situaţii când anumite acţiuni sau activităţi umane se desfăşoară fără a exista
vreo relaţie directă, personală sau materială, cu vreun factor de putere. De exemplu,
oamenii circulă pe stradă respectând anumite reguli, adoptă o anumită conduită în
relaţiile interpersonale în funcţie de nivelul lor de educaţie şi instrucţie şi de interesele
ce le urmăresc etc. Cu toate că, aparent, în astfel de situaţii n-ar exista raporturi de
putere politică, totuşi, la o analiză mai atentă, ele se identifică. Astfel, oamenii circulă
pe stradă nu cum doresc ei, ci în conformitate cu regulile pe care guvernanţii
le stabilesc. În relaţiile interpersonale fiecare este liber să acţioneze, exclusiv, cum îi
dictează interesul şi voinţa doar până la o anumită limită, aceasta fiind stabilită tot de
către puterea politică prin intermediul funcţiei sale reglatoare.
Apoi, nu este de ignorat nici faptul că într-o societate organizată politic şi în care
politicul capacitează tot mai mult mentalul omului, este dificil de făcut vreo
demarcaţie între ceea ce este politic în viaţa şi activitatea lui şi ceea ce rămâne în
afara politicului, iar politicul implică inevitabil o relaţie de putere.
Metaforic, noţiunea de putere este atribuită şi unor obiecte (puterea banului, a
ştiinţei etc.). Prin aceasta însă nu este afectat cu nimic caracterul ei social, pentru că
în afara societăţii nici banul şi nici ştiinţa, dacă ne referim la exemplele date, nu au
nici o valoare.
În al doilea rând, puterea politică implică o relaţie socială asimetrică. Numai
teoretic, o relaţie oarecare şi, cu atât mai puţin, o relaţie politică poate dobândi un
caracter ideal, în care actorii să exercite unul asupra altuia presiuni de aceeaşi
intensitate.
Cu toate că relaţia este asimetrică, este de observat însă că presiunile, indiferent
de intensitatea lor, se exercită în ambele sensuri. În oricare organizaţie şi, cu atât mai
mult în una politică, membrii ei se află într-o situaţie dezechilibrată şi deschisă, în
care fiecare, indiferent de poziţia pe care se află, exercită o oarecare influenţă asupra
celorlalţi, având în acelaşi timp şi nevoie de contribuţia lor. Atât influenţa cât şi
contribuţia sunt de intensităţi diferite.
Puterea politică, deci, ca relaţie socială, reprezintă o structură în cadrul căreia
participanţii, posedând capacităţi fizice şi intelectuale diferite şi, în mod deosebit,
ocupând poziţii ierarhice diferite, îşi influenţează reciproc comportamentele şi
acţiunile. Numai aparent, influenţa are un sens unic de la actorul mai puternic la
actorul mai slab. Atâta timp cât fiecare participant sau actor păstrează o marjă de
libertate, adică un minim de autonomie, capacitatea sa de influenţă nu poate fi
ignorată. Într-o relaţie politică, de exemplu, cei care ocupă o poziţie dominantă,
de conducere, posedă o capacitate de influenţă mai mare decât partenerii lor, respectiv
masa celor conduşi sau guvernaţi. Având puterea de partea lor, prin acţiuni reglatoare
şi instrumente de coerciţie, guvernanţii pot să impună guvernaţilor conduita pe care ei
o doresc. Nu pot însă, să ignore atitudinea şi reacţiile acestora, mai ales într-un sistem
democratic, în care una dintre reguli constă şi în alternanţa la guvernare.
Ca relaţie socială asimetrică, exerciţiul puterii politice implică, deci, tranzacţia,
competiţia, supravegherea şi tatonarea permanentă şi reciprocă dintre parteneri,
respectiv dintre guvernanţi şi guvernaţi. Lucrurile se petrec, pe undeva, ca într-un joc,
în care sportivul mai abil conduce „ostilităţile” şi îi impune partenerului majoritatea
mutărilor, dar nu poate face abstracţie de mişcările lui imprevizibile, curajoase, sau
chiar absurde.93

93
J. Freund, L`Essence du polique, Editions Sirey, Paris, 1965, Pag. 36, Apud, Gh. Teodorescu,
Putere, autoritate şi comunicare, Editura Nemira, Bucureşti, 2000, p. 23.

52
 În al treilea rând, puterea politică, spre deosebire de alte forme de putere socială,
are o vocaţie globală. Astfel, dacă autoritatea unui cap de familie se exercită doar
asupra membrilor acesteia, dacă directorul întreprinderii dă dispoziţii ce privesc doar
pe angajaţii acesteia, dacă liderul spiritual are putere de influenţă asupra celor care îi
împărtăşesc credinţa, în schimb, puterea politică se extinde asupra întregii comunităţi.
Ea împarte societatea în două grupuri, majoritar fiind cel al guvernaţilor. De partea
cealaltă se găsesc guvernanţii care deţin puterea politică şi o exercită asupra
teritoriului pe care trăieşte comunitatea precum şi asupra tuturor domeniilor ce
interesează viaţa socială (economie, sănătate, învăţământ, urbanism, cultură, sport,
relaţii externe etc.) Limitele de extensie a puterii politice şi competenţa ei pe linie
orizontală reprezintă, de regulă, un atribut al guvernanţilor.
Realitatea zilelor noastre pune în evidenţă o accentuare a fenomenului politizării
datorită, în primul rând, globalizării comunicaţiilor şi a relaţiilor economice.
Fenomenele economice, sociale, culturale etc. sunt puternic influenţate de politică.94
La rândul lor însă, şi ele exercită puternice presiuni asupra puterii politice,
influenţându-i, considerabil, strategia şi tactica de acţiune. Se poate spune că orice
relaţie socială se lasă politizată, dar nici o relaţie socială nu este numai politică. În
concluzie, în timp ce alte forme de putere îşi limitează acţiunea şi efectele la un
anume domeniu al vieţii sociale, la comunităţi relativ restrânse, puterea politică nu
este parţială şi limitată, ci globală.
În al patrulea rând, puterea politică beneficiază de un drept de iniţiativă aproape
exclusiv în ceea ce priveşte organizarea şi desfăşurarea relaţiilor şi activităţilor în
plan social. Aproape în toate
domeniile vieţii sociale, normele de conduită, libertăţile şi îndatoririle sunt
derivate, într-o mare măsură, din regulile instituite de guvernanţi.
Chiar şi activităţile prin excelenţă nepolitice cum ar fi, de exemplu, creaţia
artistică, credinţa, relaţiile de familie, cercetarea ştiinţifică etc. beneficiază fiecare de
un anumit cadru juridic, deci sunt normate, atribut care este, prin excelenţă, apanajul
puterii politice.
Aceste reguli îşi pot avea geneza în viaţa şi practica socială, dar pentru a deveni
obligatorii, din punct de vedere juridic, ele trebuiesc confirmate şi reformulate, în
termeni adecvaţi, de către organele instituţionalizate ale statului sau, în virtutea
dreptului de inovaţie, le pot crea chiar acestea. De fapt, ponderea fondului normativ o
constituie regulile create de organele puterii politice.
A nu se înţelege, din cele arătate, că societatea funcţionează, exclusiv, sub
bagheta reglatoare a puterii politice. Ea îşi are şi propriile determinări şi mecanisme
interne, care îi imprimă o mişcare, pe undeva, independentă de voinţa puterii politice
şi, nu de puţine ori, chiar contrară acesteia. Aşa se explică faptul că puterea, indiferent
de calităţile ei şi încercările manifeste de adaptare, înregistrează, în timp, un proces de
erodare, de îmbătrânire, ajungându-se la un punct în care înlocuirea ei este inevitabilă.
Dacă un astfel de privilegiu s-ar putea absolutiza, atunci întreaga viaţă socială ar
deveni dependentă, în toate manifestările ei, de voinţa exclusivă a puterii politice. În
astfel de condiţii, aceasta ar avea şansa să se eternizeze. Aşa ceva nu a fost posibil nici
măcar în regimurile dictatoriale. Prin urmare, prognozele, destul de longevive, pe care
le lansează exponenţi ai unor forţe politice aflate la putere, nu sunt altceva decât
expresii ale infantilismului şi inculturii lor politice, dacă, eventual, ele nu ascund
interese sau scopuri de altă natură.

94
G. Baladier, Antropologie politică, traducere în limba română de D. Lică, Editura Amarcord, Central
European University, Timişoara, 1998, pag. 112.

53
 Este de observat însă, că puterea abuzează, uneori nepermis de mult, de acest
drept de iniţiativă şi, cu riscul de a provoca nemulţumiri sociale, erodându-şi
substanţial imaginea, nu-şi poate înfrâna tentaţia de a exploata funcţia reglatoare de
care dispune, în scopul rezolvării intereselor clientelare. Dacă la nivel social, dar şi
politic, pârghiile de cenzurare ale acestui privilegiu sunt slabe, puterea ajunge să
dispună, din acest punct de vedere, de un spaţiu discreţionar destul de larg.
În sfârşit, puterea politică are şi un caracter constrângător, care derivă, ca o
necesitate, din funcţia ei reglatoare şi din nevoia de ordine socială, indispensabilă
exercitării actului de conducere asupra corpului social.
Reacţia faţă de decizia puterii politice, într-o societate a cărei compoziţie este prin
excelenţă eterogenă, este destul de variată. De la o acceptare voluntară, sub motivul
eficienţei benefice a actului politic şi până la opoziţia declarată şi manifestă faţă de
acesta, se pot întâlni o diversitate de atitudini şi reacţii. Cu toate acestea, este o
necesitate pentru putere, dar şi pentru societate în ansamblul său ca deciziile politice,
mai ales când iau forma unor comandamente juridice, să fie duse la îndeplinire95. Este
de subliniat însă şi faptul că opoziţia faţă de actul de guvernare îşi are determinările şi
în calitatea acestuia96, nu numai în structura eterogenă a societăţii. De aici s-ar
înţelege că puterea, care prin deciziile sale va crea mai multă satisfacţie în plan social,
se va confrunta cu mai puţină opoziţie97. Indiferent însă de situaţie, opoziţia faţă
de decizia politică este, practic, inevitabilă, pentru că oricât s-ar încerca, nu se poate
dobândi o satisfacţie socială unanimă. Din aceste motive, puterea este nevoită să
recurgă la mijloace de constrângere.
Constrângerea, privită ca o relaţie dintre guvernanţi şi guvernaţi este destul de
variată ca intensitate şi ca forme de manifestare, în funcţie şi de natura regimului
politic. Ea, în primul rând, se regăseşte în substanţa deciziei politice care fixează
anumite reguli în plan social, pentru că, în definitiv, un număr mai mare sau mai mic
de indivizi este nevoit să-şi modifice conduita socială, ceea ce pentru ei poate însemna
un disconfort fizic, spiritual, cultural etc., deci o constrângere, cu alte cuvinte. Apoi,
conduita stabilită prin decizie este obligatorie, obligativitate întărită de alternativa
sancţiunii, care provoacă actorilor sociali un sentiment de teamă, fenomen care, de
asemenea se înscrie în conceptul de constrângere.
În sfârşit, constrângerea poate deveni efectivă, în sensul că poate îmbrăca una
dintre formele concrete de manifestare, trecându-se de la starea de posibilitate la cea
de realitate.
Puterea politică, într-un stat democratic, încearcă să facă apel, cât mai puţin, la
mijloace clasice de coerciţie, la intervenţii în forţă, pentru neutralizarea încercărilor
de nesupunere faţă de deciziile şi hotărârile sale. În primul rând, acestea sunt destul de
costisitoare şi apoi, nici rezultatele nu dau mai multă satisfacţie. Mai devreme sau
mai târziu ele vor şubrezi suportul social al puterii, apropiind-o, tot mai mult, de
momentul abdicării sau al răsturnării, chiar prin forţă.
Din aceste motive guvernanţii preferă să recurgă la mijloace persuasive pentru a
dobândi ascultare şi supunere faţă de deciziile sale. În acest scop, ei cultivă ideea
supunerii faţă de putere ca o necesitate pentru stabilitatea şi tăria comunităţii. Tot pe
această cale, ei încearcă să le întărească credinţa în caracterul binefăcător al ordinii
publice şi chiar convingerea că a te opune puterii este un act fără sorţi de izbândă.
Totuşi, atunci când argumentele de ordin raţional şi afectiv nu sunt suficiente pentru

95
G. Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Bucureşti, 1999, p. 181
96
G.A. Almond, Cultura civică. Atitudini politice şi democraţie în cinci naţiuni, traducere de Dan
Pavel, Editura De Style, Bucureşti, 1996, p. 64.
97
Gh. Mihai, Fundamentele dreptului I-II, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2003, p. 377.

54
ca populaţia să se supună deciziei guvernanţilor, ei ameninţă cu utilizarea mijloacelor
coercitive sau le pun, efectiv, în mişcare.
Aşadar, puterea politică, spre deosebire de celelalte forme de putere, are drept
mijloc specific şi ultim forţa, pentru că ea gestionează, practic, întregul organism
instituţional al statului.98 Deci ea deţine monopolul forţei legitime, ceea ce înseamnă
că numai puterii politice îi este permis, de către societate, să utilizeze un astfel de
mijloc de acţiune în relaţiile sociale. Cu alte cuvinte, cel care deţine puterea politică,
deţine efectiv capacitatea coercitivă, indiferent dacă o agreează sau o detestă, dacă o
utilizează sau nu.99

6. Rolul şi funcţiile statului

6.1. Rolul statului
Rolul statului a constituit un obiect principal de studiu şi analiză în lucrările
marilor gânditori ai lumii, care s-au concentrat asupra fenomenului juridic, îndeosebi
asupra contribuţiei dreptului la reglementarea raporturilor sociale, la organizarea
societăţii omeneşti, mai ales după apariţia relaţiilor politice statale.
Montesquieu100 a explicat pe larg rolul statului în apărarea şi garantarea libertăţii
politice. Deşi toate statele au, în general acelaşi scop, anume conservarea lor, fiecare
stat are pe lângă aceasta şi scopul său particular. Astfel, Roma avea drept scop
lărgirea hotarelor, Marsilia avea drept scop comerţul, scopul legilor iudaice era
religia, scopul Chinei era liniştea publică, cel al insulei Rhodos era navigaţia, al
Poloniei, independenţa fiecărui particular etc. Marele gânditor se opreşte însă, pe larg,
în analiza efectuată asupra apărării şi garantării libertăţii politice, observând locul şi
rolul ce a revenit orânduirii de stat a Angliei în acest domeniu.
Jean Jacques Rousseau101 definea guvernământul sau administraţia supremă
„exercitarea legitimă a puterii executive”, iar pentru ca „statul să aibă un bun
echilibru, trebuie ca totul să fie compensat, să existe echilibru între produsul sau
puterea guvernământului”.
După opinia lui Rousseau, rolul statului constă în a asigura un raport
corespunzător între autorităţile publice şi cetăţeni. Dânsul considera că
„guvernământul, ca să fie bun, trebuie să fie mai puternic cu cât poporul este mai
numeros”.102 Pe de altă parte, „creşterea statului punând în faţa deţinătorilor autorităţii
publice mai multe ispite şi posibilităţi de a abuza de puterea lor, cu cât guvernământul
trebuie să aibă mai multă forţă pentru a stăpâni poporul, cu atât suveranul trebuie să
aibă şi el mai multă forţă pentru a putea stăpâni guvernământul”.103
Poate că formula cea mai concisă prin care putem defini rolul şi scopul statului
este că acesta apără interesul general al tuturor cetăţenilor şi al fiecăruia în parte.
Sentimentul de sine al indivizilor - arată Hegel - constituie realitatea statului, şi tăria
lui stă în identitatea acelor două laturi. Scopul statului este fericirea cetăţenilor, spune

98
D. Fisichella, Ştiinţa politică ( probleme, concepte, teorii), traducere de V. Moraru, Universitatea de
Stat din Moldova, Chişinău, 2000, p. 58 şi urm.
99
M. Foucault, A supraveghea şi a pedepsi, Bucureşti, 1997, p. 82
100
Montesquieu C., Despre spiritul legilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 15
101
Jean Jacques Rousseau, Contractul social, traducere de H. H. Stahl, Editura Antet, Filipeştii de
Târg, Prahova, p. 9
102
Idem, p. 11
103
Idem, p. 14

55
în continuare filozoful, deoarece statul este condiţia exclusivă a atingerii scopului şi
binelui particular.104
Dacă cetăţenilor nu le merge bine, dacă scopul lor subiectiv nu este satisfăcut,
dacă ei nu găsesc că mijlocirea acestei satisfacţii constituie statul însuşi atunci statul
stă pe picioare slabe. Individul, potrivit îndatoririlor sale ca supus al statului, găseşte
ca cetăţean apărarea persoanei şi a proprietăţii sale, consideraţia binelui său particular
şi satisfacerea esenţei sale substanţiale, conştiinţa şi mândria de a fi membru al acestui
întreg. În îndeplinirea îndatoririlor, ca realizări şi îndeletniciri în serviciul statului,
individul îşi află conservarea şi subzistenţa sa105.
În analizele efectuate de Immanuel Kant, se subliniază că scopul principal al
organizaţiei politice statale îl constituie apărarea drepturilor inalienabile ale omului.
Kant lega acest obiectiv de morală şi îl explica prin morală2.
De altfel, mai mulţi autori se opresc, în analiza efectuată cu privire la obiectivele
urmărite în activitatea statală, asupra relaţiei acesteia cu societatea civilă, subliniind
că:
- ambele au ca obiectiv organizarea raporturilor sociale, statul prin mijloace
juridice, societatea civilă prin educaţie civică, deci, prin mijloace nejuridice;
- statul acţionează ca o forţă exterioară într-o relaţie necesară cu societatea civilă,
care vizează procese, dezvoltări interioare;
-societatea civilă, ca un seismograf sensibil, este chemată să dezvăluie din interior
ce se cuvine a fi corectat în raporturile juridice statale şi să stimuleze elementele
pozitive.
Immanuel Kant atrăgea atenţia asupra faptului că nu toţi cei ce sunt egali sub
legile publice existente trebuie consideraţi egali în ceea ce priveşte dreptul de a da
aceste legi. După opinia sa, libertatea în acest domeniu trebuie exercitată în limitele
respectului şi dragostei pentru constituţia sub care trăieşte fiecare cetăţean.
Cu toate că marele gânditor recunoaşte poporului atributele de adevărat suveran,
îi limitează câmpul de acţiune în cazul unei schimbări necesare, pe calea unei revolte.
În acelaşi timp, însă, Kant demonstrează că libertăţile contribuie la vitalitatea internă a
statului şi la prestigiul internaţional al acestuia106.
Dânsul observa că nu se mai poate aduce atingere libertăţii civile fără să se simtă
prejudiciul pe care îl produce aceasta în întreaga activitate a ţării, mai ales în comerţ,
şi aceasta face să slăbească forţele statului în relaţiile externe. Dacă este împiedicat
cetăţeanul să-şi caute bunăstarea în orice mod crede de cuviinţă cu condiţia ca
acţiunile sale să fie în acord cu libertatea altora, se atinge dinamismul activităţii
generale a ţării, şi, prin aceasta, din nou toate puterile ţării.
Experienţa istorică a invalidat atât „etatismul exacerbat”, cât şi
„nonintervenţionismul”. Nu prin dirijarea administrativă în detaliu a tuturor
segmentelor economiei şi nici prin eliminarea totală a statului şi a sectorului public
pot fi asigurate promovarea şi valorificarea optimă a liberei iniţiative, cooperarea
socială liberă în interesul bunăstării fiecăruia şi al întregii comunităţi.
În urma cercetărilor, chiar mai recente, s-a ajuns la concluzia că este necesar un
stat puternic, care să dispună de pârghii suficiente pentru a îndeplini sarcini de

104
Hegel, op.cit., p.291.
105
Immanuel Kant, Conflictul facultăţilor, în La philosophie de l’histoire, Paris, 1947, p. 48, apud,
Dumitru Mazilu, op.cit., p. 77.
106
Victor Dan Zlătescu, Irina Moroianu Zlătescu, Kant şi raţiunea de a fi a drepturilor omului, în
Repere pentru filozofie a drepturilor omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti,
1996, p. 50-60.

56
ordonare, clar delimitate şi descrise. Totodată, se atrage atenţia că implicarea statului
trebuie să fie moderată, deoarece în cazul în care posibilităţile sale de intervenţie
limitează posibilităţile de acţiune ale cetăţenilor prea mult, atunci statul pierde din
autoritate şi din credibilitate.
Mulţi autori subliniază că una din cele mai importante îndatoriri ale Puterii de stat
este aceea de a face legi bune. În concepţia liberalistă, care şi-a făcut tot mai marcată
prezenţa şi în ţara noastră după Revoluţia română din 1989, un stat trebuie să fie
puternic prin acţiunea sa şi moderat prin ambiţiile sale.
Statul modern, în respectul principiilor libertăţii, democraţiei şi demnităţii, trebuie
să acţioneze în baza principiului potrivit căruia individul reprezintă componenta
fundamentală a societăţii, în măsură a avea iniţiative de natură a stimula dezvoltarea.
Spre deosebire de concepţia liberalistă, concepţia materialistă susţine rolul
primordial al colectivităţii în dezvoltarea individului şi în progresul societăţii. Teza
fundamentală a materialismului este că individul se realizează prin colectivitate şi în
cadrul acesteia.
Experienţa arată că în procesul dezvoltării sociale, are loc o îmbinare a intereselor
individuale cu cele colective, iniţiativa individuală urmărind, o dată cu acumularea de
bunuri şi capital în interes propriu, să contribuie la dezvoltarea economică, de
ansamblu, a unei întregi comunităţi.
În Contractul social, J. J. Rousseau arăta că statul are menirea să asigure
democraţia şi justiţia, sistem care duce la respectarea drepturilor omului107. Totodată,
marele gânditor constata că sistemul existent împinge oamenii la o luptă înverşunată
pentru putere, ceea ce este un fenomen extrem de negativ. Evident, această constatare
a fost confirmată în anii ce au urmat, şi cunoaşte ipostazele unor confruntări dramatice
în zilele noastre. Cetăţeanul, mai ales în statele democratice, atrăgea atenţia Jean
Jacques Rousseau, trebuie să se înarmeze cu forţă şi statornicie şi să-şi repete în
fiecare zi a vieţii, în sinea lui, cuvintele unui virtuos palatin din Dieta Poloniei: Malo
periculosam libertatem quam quientum servitium108.
Principiul nonintervenţiei statului în treburile private, important pentru
exercitarea neîngrădită a liberei iniţiative a cetăţenilor şi pentru respectul datorat vieţii
private, ca atribut important al libertăţii, nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune
exercitarea de către stat a unor funcţii şi îndeplinirea unor obligaţii şi activităţi care să
faciliteze promovarea liberei iniţiative, să apere, să promoveze şi să garanteze
drepturile şi libertăţile cetăţenilor, să combată fenomenele antisociale, crima
organizată şi să asigure climatul necesar desfăşurării normale a relaţiilor sociale.
6.2. Funcţiile statului
După cum rezultă din paragraful anterior, rolul şi scopul statului se realizează prin
funcţiile sale, care sunt: funcţii interne şi funcţii externe. În analiza obiectivelor sale
majore, am văzut că statul are îndatorirea să asigure ordinea şi stabilitatea în
societatea dată şi să contribuie, prin mijloacele sale proprii, la progresul economic,
tehnic, uman. Pe plan extern, statul modern îndeplineşte funcţiile de promovare a
cooperării cu celelalte state, de statornicire a unor relaţii de bună vecinătate şi de
apărare a ţării printr-o relaţie de cooperare şi parteneriat cu alte ţări.
Statul, în îndeplinirea atributelor sale specifice, ca principală instituţie politică, şi,
totodată, în calitate de gestionar pentru bunurile şi mijloacele aflate în proprietatea sa,
are obligaţia ca, în condiţiile dezvoltării tehnice fără precedent, din ultimii ani, să
îndeplinească funcţii multiple: să asigure, în măsura mijloacelor de care dispune,
107
J.J.Rousseau, op.cit. p.111
108
Mai bine o libertate primejdioasă decât o sclavie liniştită.

57
progresul economic, tehnic şi uman; să menţină ordinea; să garanteze stabilitatea
politică şi socială.
Este neîndoielnic că statul modern are un rol esenţial în asigurarea protecţiei
sociale. Unii autori au definit statul contemporan, chiar ca un stat social, stat
asistenţial, care are îndatoriri majore în: combaterea şomajului; combaterea poluării;
combaterea crimei organizate.
Se înţelege că pentru atingerea acestor obiective, statul trebuie să dispună de
importante mijloace financiare, motiv pentru care, în cele mai multe cazuri, mijloacele
de producţie de importanţă strategică, cum sunt telecomunicaţiile, industria de apărare
etc., trebuie menţinute în proprietatea statului.
Pe plan intern, statul modern are atribuţii importante acolo unde iniţiativa
particulară este insuficientă.
Statul acţionează ca subiect de drept privat (de iure gestiones), ca parte într-un
contract, de pe poziţii de egalitate cu celelalte părţi. Totodată, statul acţionează ca
putere suverană (de iure imperii) când reglementează relaţiile financiar-valutare;
vamale etc.
Deci, statul modern îndeplineşte o funcţie economică, în ambele ipostaze
menţionate, fiind implicat în efortul de asigurare a progresului economic, tehnic şi
uman, în limita mijloacelor de care dispune. El se implică în activităţi publice, de
natură a asigura funcţionarea efectivă a economiei private, cum sunt: construcţia şi
întreţinerea autostrăzilor; transporturile aeriene; protecţia cetăţeanului şi a
întreprinderii etc.
Statul exercită, de asemenea o funcţie necesară de control asupra mediului,
precum şi pentru combaterea şi prevenirea concurenţei neloiale.
Este cunoscut faptul că protejarea mediului a devenit una din priorităţile lumii
contemporane, în condiţiile unei ofensive fără precedent, prin agresivitate şi
consecinţe, a surselor de poluare şi a comportamentului lipsit de răspundere a multor
agenţi economici. Având în vedere, costurile ridicate ale procesului de combatere a
poluării şi absenţei unui profit imediat în acest domeniu, funcţia de control exercitată
de stat, prin organismele sale abilitate, se impune cu necesitate, atât pentru a asigura
viaţa şi bunăstarea generaţiilor de azi, cât şi a celor viitoare.
În ultimul timp, concurenţa neloială a luat proporţii, îndeosebi prin dumping şi
mijloace ilicite de atragere a clientelei, ceea ce a impus măsuri adecvate din partea
statului, cum sunt: aplicarea unor suprataxe; stabilirea unor restricţii cantitative
(contigente la importul unor anumite produse) etc. În acest domeniu, funcţia de
control a statului se exercita prin adoptarea unei reglementări adecvate. Dispoziţiile
care reglementează restricţiile, descurajarea şi prevenirea concurenţei neloiale
urmăresc protejarea intereselor colectivităţii.
Totodată, statul are atribuţii importante în domeniul relaţiilor financiar-valutare,
vamale, în domeniul fiscalităţii. Acţionând ca putere suverană (de iure imperii), statul
stabileşte nivelul impozitelor şi dispune asupra modalităţilor practice de colectare a
lor.
De asemenea, statului îi revin răspunderi concrete în organizarea şi asigurarea
serviciilor pe care economia privată nu le poate acoperi, cum sunt cele privind
şcolarizarea; gospodăria comunală etc. Este recunoscut faptul că educaţia reprezintă o
componentă a politicii economice de ansamblu, fiind o investiţie în resursele umane.
Domenii ale tehnologiei de vârf, cum sunt electronica, informatica, comunicaţiile,
folosirea energiei nucleare în scopuri paşnice etc. implică adevărate orientări
strategice ale proceselor educaţionale, în organizarea şi finanţarea cărora statul este tot
mai implicat.

58
 Aşa cum subliniam, în introducerea acestui paragraf, statul continuă să aibă
atribuţii numeroase în domeniul protecţiei sociale, în combaterea şomajului, în
ajutorarea celor săraci, în statornicirea unui sistem de ocrotire a persoanelor cu
handicap etc. Statul trebuie să facă investiţii pentru reorientarea şi ocuparea forţei de
muncă, pentru instruirea în noi domenii şi specialităţi a forţei de muncă
disponibilizate etc.
Statul modem îndeplineşte, în acelaşi timp, o funcţie de asigurare a ordinii
publice, de combatere şi prevenire a fenomenelor antisociale, a crimei organizate etc.
Amploarea fenomenului infracţional, diversificarea acţiunilor antisociale şi
internaţionalizarea lor, obligă organele statului abilitate să-şi concentreze eforturile în
direcţia prevenirii şi eliminării lor din viaţa societăţii, aşa încât drepturile şi libertăţile
fiecărui membru al colectivităţii umane să fie pe deplin respectate.
Evident, cea mai importantă funcţie a statului modern o constituie promovarea
drepturilor şi libertăţilor fiecărui membru al societăţii. După cum observa G. W. Fr.
Hegel, dacă acest scop nu este realizat, atunci statul respectiv „stă pe picioare slabe”.
După cum s-a mai subliniat, obiectivul fundamental al statului îl constituie apărarea
persoanei umane şi a proprietăţii sale. Normele emise sau sancţionate de stat vizează,
în mod constant, atingerea acestui obiectiv. De altfel, toate celelalte atribuţii ale
statului în domeniile economic şi social concură la promovarea drepturilor şi
libertăţilor tuturor membrilor societăţii.
Pe plan extern, statul modern îndeplineşte funcţii de promovare a cooperării cu
alte state; de statornicire a unor relaţii de bună vecinătate şi de apărare a ţării, printr-o
relaţie de cooperare şi parteneriat cu alte ţări.
În ultimul timp, s-au intensificat raporturile comerciale şi de cooperare
economică, s-au încheiat numeroase acorduri şi convenţii de natură a facilita
extinderea acestor raporturi, accentuându-se procesele de integrare economică la nivel
regional şi continental. Au fost stabilite „zone libere” în multe state, s-au stimulat
relaţiile de schimb, s-a încurajat circulaţia mărfurilor etc.
În exercitarea acestor importante atribute pe plan extern, statul, prin organismele
sale specializate, încheie acorduri de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică;
acorduri de împrumut; acordă garanţia statului pentru credite ale societăţilor
comerciale, regiilor autonome şi autorităţilor publice; emite titluri de valoare cotate pe
pieţele financiare externe; acordă credite unor societăţi comerciale în vederea
efectuării unor plăţi externe; participă la litigiile comerciale în care este implicat etc.
Statornicirea şi dezvoltarea unor relaţii de bună vecinătate este o preocupare
constantă a statului modern. Relaţiile internaţionale contemporane implică o conduită
prietenească între vecini, raporturi de cooperare politică, economică şi culturală,
liberalizarea formalităţilor privind circulaţia persoanelor într-un mod liber, în baza
prevederilor Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Orice îngrădire impusă de
un stat altui stat în acest domeniu contravine normelor general admise ale dreptului
internaţional, fiind de natură să statornicească zone discriminatorii în relaţiile dintre
state, neconforme principiului bunei vecinătăţi, încrederii şi respectului reciproc între
state.
În condiţiile modeme, apărarea ţării se realizează pe calea cooperării politico-
militare, prin statornicirea şi dezvoltarea unor relaţii de parteneriat, cum sunt cele
promovate în cadrul „Parteneriatului pentru Pace”. Prioritare devin relaţiile de
colaborare militară, descurajându-se orice tendinţă de confruntare, orice acţiune de
natură a periclita securitatea şi stabilitatea unei ţări sau a unui grup de ţări.
Funcţiile externe ale statului modern se exercită într-un nou climat internaţional,
dominat de respect şi încredere reciprocă, de stimă şi sprijin mutual în efortul comun

59
de propăşire paşnică a tuturor naţiunilor lumii.

Capitolul IV
Statul de drept
1. Premisele apariţiei conceptului
statului de drept
Aşa după cum s-a arătat, apariţia statului a fost determinată de anumite cauze
social-economice. Aceleaşi care au determinat şi apariţia dreptului.
Analiza evoluţiei fenomenului politico-juridic duce la concluzia că, în anumite
perioade istorice şi în anumite zone, organizaţia politică statală a cunoscut
particularităţi în dezvoltare, care, nu rareori, au avut un caracter negativ. Aşa cum
observa Aristotel, s-a văzut că monarhia degenera în tiranie, aristocraţia în oligarhie,
iar democraţia în demagogie.109
Apariţia unor regimuri politice tiranice, despotice, tendinţele de subordonare a
puterilor şi de folosire a mecanismului guvernamental împotriva poporului, încălcând
grav drepturile şi libertăţile cetăţenilor, au determinat o concentrare a eforturilor şi
preocupărilor societăţii civile, a oamenilor politici ataşaţi democraţiei şi a
cercetătorilor fenomenului politico-juridic în direcţia elaborării unor principii şi
norme care să prevină şi să elimine asemenea evoluţii negative în viaţa socială. Aşa s-
a conturat şi, apoi, s-a dezvoltat conceptul Statului de drept, care, într-o formă
concisă, se referă la constituirea şi exercitarea Puterii de stat pe baza legii.
Conceptul Statului de drept subsumează acele principii fundamentale, care
garantează exercitarea guvernământului în ansamblul său şi în toate componentele
sale alcătuitoare în conformitate cu prevederile legii. Acest concept implică, totodată,
statuarea unor asemenea norme, care să dea cetăţeanului acea linişte sufletească
izvorâtă din convingerea fiecăruia că se află în siguranţă.

109
Miller D., Enciclopedia blackwell a gândirii politice, traducere Drăgan Stoianovici, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 41

60
 Conceptul Statului de drept reprezintă interrelaţia dintre stat şi drept, acea
legătură intimă, firească şi necesară între norma juridică şi realitatea politică
statală.110 Statul, prin instituţiile sale abilitate, în primul rând prin puterea legiuitoare,
emite normele de drept, pe baza cărora, apoi, chiar aceste instituţii sunt obligate să
funcţioneze. Aşadar, Statul de drept se constituie şi funcţionează pe baza legii, lege
care există tocmai ca urmare a existenţei şi activităţii legislative a Statului de drept.
Iată de ce explicarea conceptului Statului de drept ne obligă să precizăm, mai întâi
care sunt elementele definitorii ale orânduirii de stat care emite sau sancţionează
legile în temeiul cărora funcţionează Statul de drept, şi, apoi, care sunt
comandamentele legilor elaborate de acest stat.
După cum atrăgea atenţia Montesquieu pentru ca să nu existe posibilitatea de a se
abuza de putere, trebuie ca, prin rânduiala statornicită, puterea să fie înfrânată de
putere. Orânduirea de stat poate fi de aşa natură, încât nimeni să nu fie constrâns să
facă lucrurile la care legea nu-l obligă şi să nu le facă pe cele pe care legea i le
îngăduie. Marele gânditor mai constata că asemenea exigenţe, care presupun libertatea
politică, există numai în guvernămintele moderate, dar că nici în aceste guvernăminte
nu se află întotdeauna. Ele pot fi împlinite, în condiţiile libertăţii politice, numai
atunci când nu se abuzează de putere. Dânsul observa, însă, că experienţa din
totdeauna ne învaţă că orice om care deţine o putere este înclinat să abuzeze de ea şi
că el merge mai departe aşa până ce dă de graniţe. După opinia sa însăşi virtutea are
nevoie de îngrădiri.
Un alt gânditor, respectiv Jean-Jacques Rousseau, sublinia că în absenţa unor
asemenea îngrădiri, care trebuie stipulate prin legile emise sau sancţionate de stat
democraţia degenerează în ohlocraţie, aristocraţia în oligarhie, iar regalitatea
degenerează în tiranie. Precizând că tiran este acela care ajunge la putere pe căi
ilegale, Rousseau sublinia că depinde de oameni să-i dea statului cea mai bună
alcătuire pe care o poate avea, deoarece un stat dăinuieşte prin puterea sa legiuitoare.
Departe de a slăbi, legile dobândesc mereu puteri noi în orice stat bine constituit.
Dar ce principii trebuie să guverneze aceste legi? Ce comandamente trebuie să
călăuzească Puterea legiuitoare în elaborarea legilor pentru ca acestea să garanteze
funcţionarea Statului de drept? Constatăm că un răspuns la aceste întrebări a dat iniţiat
Hugo Grotius111 care a contribuit, aşa cum sublinia Hegel, la stabilirea unor principii
generale, principii rezonabile şi raţionale, care au fost recunoscute ca valabile, fiind
mai mult sau mai puţin acceptabile. Astfel, Hugo Grotius, unul din cei mai
remarcabili reprezentanţi ai şcolii dreptului natural, considera că dreptul, normele
juridice, ar trebui să răspundă unor comandamente şi să se întemeieze pe asemenea
principii, cum sunt: respectul faţă de tot ce este al altuia (viaţa, bunurile, onoarea şi
demnitatea), respectarea angajamentelor luate, repararea pagubelor cauzate altora,
pedepsirea echitabilă a tuturor celor care încalcă aceste principii.
Cu toate că Hegel are anumite observaţii critice cu privire la unele opinii ale lui
Hugo Grotius, dânsul recunoaşte meritele excepţionale ale marelui gânditor în
stabilirea unor principii generale cu privire la statul de drept. Se înţelege că, la aceste

110
Sergiu Tamaş, Dicţionar politic, Instituţiile democraţiei şi cultura civică, ediţia a II-a revizuită şi
adăugită, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1996, p. 238
111
Hugo Grotius (1583-1645), teoretician al dreptului şi filosof olandez. Lucrarea sa fundamentală este
De iure belli ac pacis. El susţine, printre altele, posibilitatea existenţei unor reguli morale universale
după care să se poată arbitra în conflictele internaţionale. Autoapărarea trebuie considerată întotdeauna
legitimă. Orice prejudiciu samavolnic provocat altuia trebuie considerat nelegitim.

61
principii şi comandamente, care trebuie să stea la baza elaborării legilor Statului de
drept, ar trebui adăugate libertatea, egalitatea, justiţia, responsabilitatea etc.
Aşa cum bine au surprins clasicii folozofiei dreptului, conceptul statului de drept
este rezultatul unei evoluţii istorice a coexistentei celor doua fundamente
interdependente: statul şi dreptul, ambele având de îndeplinit funcţii esenţiale în
organizarea şi guvernarea societăţii.
Statul de drept a apărut în forma sa clasică odată cu societatea moderna, cu
aşezarea societăţii pe principii laice, raţionale şi principii de drept. Statul modern este,
statul bazat în principiu pe delegaţia temporara a autorităţii, de către aceia care trebuie
sa o suporte. Este statul electiv şi cu personal variabil.
Dreptul nostru român112 percepe de asemenea ideea statului de drept ca o forma
modernă de stat, supusă legilor ca orice cetăţean. Aceasta idee o găsim de altfel şi în
doctrina franceză şi italiană.
În aceasta concepţie a statului modern, ca stat de drept, norma juridică căreia
statul de drept trebuie să i se supună pentru a se putea numi astfel, este slujitoarea
libertăţii individului, a drepturilor naturale şi imprescriptibile ale cetăţeanului. Norma
juridică devenind o modalitate a raportului dintre stat şi cetăţeni, un “arbitru113”
parţial în favoarea cetăţeanului ale cărui drepturi trebuiesc respectate.
Observăm ca o conturare a conceptului statului de drept şi a trăsăturilor sale
caracteristice are loc odată cu apariţia societăţii moderne, având ca baza teoriile
dreptului natural din antichitate. Ideea statului de drept existând încă din acea vreme
în cadrul unor şcoli filosofice, ca cea a sofiştilor sau cea a legitimiştilor din China
Antica.
Teoriile dreptului natural din antichitate afirmă că statul şi dreptul trebuie să
ocrotească dreptatea, să realizeze dreptatea şi echitatea. Juriştii romani au dezvoltat
ideea dreptăţii, spunând ca dreptul este arta binelui şi egalităţii “Jus est ars boni et
aequi”, sau că există trei precepte fundamentale în drept: a trai onest, a nu prejudicia
pe cineva, a da fiecăruia ceea ce este al lui. “Juris praecepta sunt haec, honeste vivere,
alterum non laedere, sum cuique tribuere”.
Ideea fundamentării statului pe lege, pe drept, o regăsim şi la gânditorii din acea
vreme cum ar fi Platon şi Aristotel. Unul din principiile fundamentale ale statului de
drept, principiul separaţiei puterilor, derivă din concepţia politică a lui Aristotel, fiind
apoi preluat şi prelucrat mai sistematic în Epoca modernă de John Lock şi
Montesquieu. Aceasta favorizând dezvoltarea teoriei despre drepturile subiective ale
indivizilor în relaţiile lor cu statul, prin “sistemul public114”.
Ca teorie şi realitate, statul de drept s-a impus în istoria societăţii atunci când s-a
considerat că şi autorităţile publice, guvernanţii trebuie să se supună unor reguli
juridice. Statul de drept a apărut ca o replică data statului despotic. Spre sfârşitul
secolului XVIII şi începutul secolului XIX s-a formulat şi teoretizat ideea potrivit
căreia scopul fundamental al statului este de a asigura realizarea drepturilor şi că
oamenii care deţin puterea sunt supuşi dreptului şi limitaţi prin drept.
Aceasta idee a statului de drept a fost exprimată în Germania sub numele de
Rechtssttaat. Ea dobândeşte semnificaţia unui concept şi apoi a unei doctrine mai ales
prin dezvoltările făcute de R. von Mahl, V. J. Stahl şi Gneist, pentru a limita

112
C. G. Rarisescu – Decretele legi şi drepturi de necesitate (Bucureşti 1924, p.10). Statul modern în
concepţia sa cea mai noua, este un “Rechssttaat”, un stat de drept, un corp organizat, a cărei raţiune de
a exista nu este alta decât de a înfăptui şi a asigura în cuprinsul lui domnia legii.
113
I. Toma – Istoria unui concept: Statul de drept.
114
I. Huma – Teoria generala a dreptului. Sistemul public este înţeles ca un ansamblu de norme
juridice având drept scop protejarea individului împotriva oricărui arbitrariu al organelor statului.

62
absolutismul puterii laice115. Doctrina avea ca principale obiective: subordonarea
puterii executive faţă de lege prin asigurarea supremaţiei legii, prin controlul
judecătoresc al actelor autorităţilor administrative şi prin consacrarea şi efectivitatea
responsabilităţii statului, separarea puterilor în stat, legalitatea în administraţie şi
independenţa judecătorilor.
Cu toate acestea ideea statului de drept nu este specific germană, doctrina sa este
elaborată pe un grup de sisteme preluate din istoria dreptului public francez.
Principiile juridice şi politice promovate de revoluţia franceză fiind adoptate în
întregime de doctrina germană şi aplicate în Constituţia de la Weimer116. Izvoarele
naturale ale statului de drept fiind descoperite în doctrinele şi constituţiile Franţei. În
sistemul său, conceptul statului de drept, este intim legat cu principiul supremaţiei
legii reclamat de Constituţia franceză atât faţă de organele jurisdicţionale, cât şi faţă
de cele administrative.
Statul de drept al doctrinei germane îşi află sorgintea antică în filosofia dreptului
natural, iar mai apoi în memorabilele Magna Carta Libertatum (1215), Petitia
Drepturilor (1677), Habeas Corpus (1679), Bilul Drepturilor (1688), care, deşi statuau
ca proceduri de protecţie ale cetăţenilor englezi, au avut vocaţia universalităţii şi
perenităţii.
Urmărind evoluţia conceptelor statului de drept din faza lor incipientă, din
antichitate, şi până în ziua de astăzi când ne aflăm în perioada de succes a statului de
drept, epoca în care el este definit cu precizie, influenţa sa extinzându-se, ne putem da
seama de multitudinea implicaţiilor pe care acest concept îl are atât pe plan politic,
filosofic cât şi juridic.

2. Principiile şi comandamentele statului de drept

Analiza fenomenului politico-juridic statal duce la concluzia că Statul de drept
presupune respectarea riguroasă a cel puţin trei principii fundamentale: accesul la
putere să aibă loc prin vot popular; exercitarea puterii să se facă în baza legii; izvorul
puterii să-şi afle expresia în voinţa suverană, liber exprimată a poporului.
2.1. Accesul la putere să aibă loc prin vot popular
După cum observa Jean Jacques Rousseau ideea reprezentanţilor este o idee
modernă. Ea îşi are originea în guvernământul feudal, acest guvernământ nedrept şi
absurd, în care specia umană este degradată, iar numele de om este dispreţuit.117
Într-un Stat de drept, alegerea reprezentanţilor trebuie să se facă prin vot popular,
exprimat în condiţiile respectării regulilor democratice, deoarece legea care stabileşte
felul de a da votul, după cum sublinia Montesquieu, este o lege fundamentală a
democraţiei.118 Atunci când poporul votează trebuie să i se asigure toate condiţiile
pentru a se exprima în deplină libertate. Nimeni nu trebuie să se îndoiască de
discernământul poporului în alegerea reprezentanţilor săi.

115
Carre de Molberg (op. cit. p.488-489), menţionează ca fondatori ai teoriei pe Mohl şi Gneist, dar şi
Adunarea naţionala franceza din 1789, care a degajat ideea şi, în parte a stabilit instituţiile
corespunzătoare statului de drept. Doctrina statului de drept este incontestabil de origine germana.
Şcoala de la Strassburg (Carre de Molberg, Eisenmann, Prelot, Pureau, Capitant) a preluat doctrina şi a
dezvoltat-o sub forma “principiului legalităţii”.
116
G. Alexianu – Curs de Drept Constituţional, ed. Casa Şcoalelor 1930, vol.I, p.137-142, e de părere
că ideea statului de drept nu este o creaţie a doctrinei germane, ci ea apare pentru întâia oara în Anglia,
este sistematizată în Franţa şi numai apoi e reluată de doctrina germană.
117
Rousseau J.J., Contractul social, traducere de H. H. Stahl, Editura Antet, p. 24.
118
Ibidem

63
 Dacă s-ar îndoi cineva de capacitatea naturală pe care o are poporul de a discerne
meritul, ar fi de ajuns să-şi arunce ochii asupra şirului neîntrerupt de alegeri uimitor
de potrivite pe care le-au făcut atenienii şi romanii.119
După cum cea mai mare parte dintre cetăţeni sunt îndeajuns de destoinici să
aleagă, dar nu şi să fie aleşi, tot aşa poporul este destul de capabil să ceară altora
socoteală de administrarea treburilor obşteşti, dar unii nu sunt în măsură să
administreze nemijlocit treburile publice. De aceea, desemnarea reprezentanţilor
trebuie să se facă pe criterii de competenţă şi experienţă, pe baza unui comportament
civic, care a trecut cu succes proba timpului, prin fapte recunoscute de comunitatea pe
care urmează să o reprezinte.120
2.2. Exercitarea puterii să se facă în baza legii
Fără îndoială că orice guvernământ îşi vădeşte democratismul în modul cum este
exercitată Puterea, adică în modul în care: sunt conduse treburile Cetăţii; sunt luate în
considerare nevoile populaţiei, cerinţele de progres şi dezvoltare din perioada dată;
sunt apărate şi garantate drepturile şi libertăţile cetăţenilor, deci ale celor care i-au ales
pe cei care conduc Cetatea, adică reprezentanţii populaţiei respective.
Treburile Cetăţii, într-un stat de drept, se cere să fie conduse în mod democratic,
ceea ce înseamnă că puterile statului sunt obligate să recurgă la metode, procedee şi
mijloace democratice în soluţionarea oricărei probleme publice. Marii gânditori ai
omenirii, Platon, Aristotel, John Locke, Montesquieu, Rousseau, Hegel, au atras în
mod constant atenţia asupra obligaţiei guvernanţilor de a se dedica treburilor Cetăţii,
punând pe prim plan interesele generale, dacă au acceptat mandatul încredinţat de
comunitate. „Dragostea de patrie, observa Montesquieu, duce la moravuri bune, iar
bunele moravuri duc la dragostea de patrie. Cu cât mai puţin ne putem noi satisface
pasiunile particulare, cu atât ne lăsăm mai mult cuprinşi de cele generale”121.
Guvernanţii au, în acelaşi timp, îndatorirea să cunoască nevoile populaţiei,
cerinţele de progres şi dezvoltare din perioada dată, atât la nivelul societăţii, în
ansamblul ei, cât şi la nivelul diferitelor localităţi. Cunoaşterea temeinică a realităţilor
economico-sociale constituie premisa şi condiţia firească a unor decizii corecte
privind soluţionarea acestor probleme.
Încercarea de a rezolva unele chestiuni publice, din perspectiva unor foloase
private, sau tocmai pentru a obţine asemenea foloase, a fost şi este criticată cu
severitate, iar guvernanţii care au pus şi pun pe prim plan interesele individuale,
desconsiderându-le pe cele obşteşti, ori, profitând de poziţiile lor în cadrul
guvernământului, au recurs la abuzuri şi ilegalităţi au fost şi sunt supuşi oprobiului
popular şi sunt sancţionaţi pe baza legii. Cunoaşterea nevoilor şi a problemelor Cetăţii
şi devotamentul pentru soluţionarea lor în interesul întregii comunităţi implică
reglementări exprese privind cadrul în care trebuie să acţioneze guvernanţii şi
răspunderea civică şi juridică pentru actele şi faptele lor.
Obligaţii importante au guvernanţii în domeniul apărării, realizării şi garantării
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.122 Când membrii Cetăţii au dat mandat
guvernanţilor să-i reprezinte, ei le-au acordat încrederea lor, văzând în cei aleşi
oamenii oneşti şi capabili, în măsură să le apere interesele.
După cum observa Jean Jacques Rousseau, în procesul electoral, prin votul
încredinţat şi prin mandatul acceptat, se încheie un adevărat Contract social, în care

119
Ibidem
120
Ibidem
121
Montesquieu, Op. cit. p. 236
122
Victor Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008, p.
18.

64
guvernanţii se angajează să rezolve mai repede, şi mai bine, ceea ce vechii guvernanţi
nu reuşiseră mai ales pe planul drepturilor cetăţeneşti.123
Atunci când promisiunile nu se respectă, mai ales în acest domeniu, nemulţumirea
populară se manifestă cu promptitudine, iar cei vinovaţi sunt supuşi unor critici
severe, compromiţându-se grav în faţa Cetăţii. De regulă, ei nu mai sunt aleşi în
următoarele tururi de scrutin, iar dacă comportamentul este deosebit de grav în timpul
mandatului se poate cere revocarea lor.
2.3. Izvorul puterii să se afle în voinţa suverană a poporului
Într-un stat de drept, izvorul puterii îşi află expresia în voinţa suverană, liber
exprimată a poporului. Dacă puterea este dobândită pe o altă cale sau dacă s-a recurs
la uneltiri cu scopul de a învinge într-o alegere suntem, aşa cum observa
Montesquieu, în prezenţa unor acţiuni primejdioase. Nenorocirea unei republici,
atrăgea atenţia marele gânditor, vine, atunci când în ea nu mai există lupte electorale,
când puterea ce se constituie nu-şi are izvorul în voinţa liber exprimată a poporului.
Cum s-ar mai putea vorbi de un stat de drept într-un asemenea caz?
Guvernământul clădit pe manipularea electoratului şi prin fraudă, pune în cauză
legitimitatea Puterii, contravenind celor mai elementare norme cu privire la
constituirea sa democratică.
În aceeaşi categorie intră guvernămintele impuse din afară, aduse la putere de
forţe străine, sub ameninţarea armelor. O astfel de Putere impusă nu se bucură
niciodată de sprijin popular, deoarece ea este instalată nu în scopul servirii intereselor
poporului din ţara respectivă, ci a intereselor unor state sau grupuri de state străine.
Experienţa arată că, în unele cazuri, după ce guvernanţii au fost propulsaţi la
putere prin voinţa poporului, în loc să servească interesele acestuia, se pun în slujba
unor interese străine, ruinând economia naţională, şi transformând ţările respective în
pieţe de desfacere pentru produsele străinătăţii. Suntem în prezenţa unor acte grave de
încălcare a mandatului primit de către guvernanţii respectivi, a unor fapte care implică
nu numai răspunderea lor morală, ci şi răspunderea lor penală.
Normele de drept trebuie să reglementeze cu deosebită claritate asemenea situaţii,
să precizeze consecinţele faptelor săvârşite de guvernanţi şi să stipuleze răspunderi
concrete pentru fiecare din aceste fapte.
Asemenea reglementări sunt, fără îndoială, garanţii importante, absolut necesare,
nu numai pentru sancţionarea severă a unor asemenea guvernanţi, ci, mai ales, pentru
prevenirea unor fapte prin care aceştia ar încălca mandatul încredinţat de alegători,
având un puternic efect educativ, în sensul înţelegerii cum se cuvine a obligaţiilor lor
civice într-un Stat de drept.

3. Statul de drept în instrumente juridice internaţionale

Statul de drept prin importanţa deosebită pe care o are în epoca contemporană,
fiind o problemă de o deosebită importanţă teoretică şi practică a lumii moderne, face
obiectul unor ample studii teoretice, cât şi al unor legiferări cuprinse în convenţii
internaţionale.
Cu toate că aceste convenţii nu au efecte juridice imediate, ele sunt universal
acceptate ca documente cuprinzând principii şi norme generale care dau expresia unui
standard minim în domeniul drepturilor şi libertăţilor omului, a principiilor

123
Rousseau J.J., Contractul social, traducere de H. H. Stahl, Editura Antet, p. 29.

65
fundamentale care stau la baza statului de drept. Într-o ordine cronologică, sunt de
amintit în acest sens:
Magna Carta Libertatum - document elaborat în Anglia în 1215 şi care,
reglementând raporturile dintre rege şi nobilii rebeli, conţinea în forma incipientă
interzicerea arestării arbitrare şi principiul legalităţii, devenind mai târziu piatra de
temelie a noţiunii de domnie a legii. Carta prevede că nimeni nu poate fi judecat sau
întemniţat decât în urma unui proces legal, corect, desfăşurat potrivit legii. Stabilea
supremaţia Parlamentului, dreptul la eliberare sub cauţiune, dreptul de a fi judecat de
un tribunal cu juraţi.
Petiţia drepturilor - adoptata în Anglia în anul 1677. În acest document au fost
stabilite garanţii împotriva perceperii de impozite fără aprobarea Parlamentului, a
arestărilor şi a confiscărilor de bunuri fără respectarea procedurii de judecată normală.
Habeas Corpus Act - elaborat în 1679 în Anglia. Încredinţează tribunalelor
controlul asupra arestării cetăţenilor. În conformitate cu Habeas Corpus, la cererea
arestatului sau a oricărei alte persoane tribunalele sunt obligate să emită un mandat de
aducere a arestatului, putând hotărî, ca urmare, fie restituirea lui la închisoare, fie
punerea lui în libertate, cu sau fără cauţiune.
Bilul Drepturilor – elaborat în Anglia în anul 1688. A stabilit că regele nu poate,
sub nici un pretext, aduce atingeri legilor fundamentale ale statului, iar pentru a face
ca acest principiu sa fie respectat în practică, a prevăzut că Parlamentul va vota în
fiecare an impozitele şi solda militarilor. Au fost de asemenea reafirmate libertatea
cuvântului şi a dezbaterilor în Parlament şi drepturile cetăţenilor de a adresa petiţii
regelui.
Declaraţia de independenţă americană124 – de la 4 iulie 1776 adoptată de către
Congresul Continental. Războiul american pentru independenţă „prima revoluţie, ce
avea să devină un act împotriva feudalismului pe întreaga emisferă. A avut o influenţă
profundă în Europa, precipitând lanţuri de mişcări antifeudale legate de Revoluţia
franceză125”. Ideile revoluţiei înscrise în „faimoasa cartă americană a libertăţii
politice126”, în ciuda faptului că unele erau extrase din documente astăzi perimate,
continuă în mare măsură să fie actuale. Ca de exemplu: ideea egalităţii naturale a
oamenilor, a drepturilor lor inalienabile; ideea suveranităţii poporului (atât pe plan
intern cât şi extern); ideea finalităţii guvernământului şi a dependenţei sale de
consimţământul guvernanţilor; ideea dreptului la rezistenţă faţă de opresiune şi de
răsturnare a puterii care devine tiranică; ideea revoluţiei ca o consecinţă a drepturilor
naturale ale oamenilor, a fundamentat principiul legalităţii puterii politice; ideea
dreptului la independenţă.
Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului – din 26 iulie 1789. Dintre
principiile şi drepturile enunţate în această declaraţie amintim: dreptul la proprietate,
dreptul la securitate, dreptul la rezistenţă faţă de opresiune, libertatea de gândire,
expresie şi manifestare, prezumţia de nevinovaţie, protecţia contra retroactivităţii
legii, egalitatea în faţa legii a tuturor persoanelor.
Carta O.N.U. – adoptata în 1945. Aceasta Cartă afirmă credinţa popoarelor în
drepturile fundamentale ale omului. Stabileşte ca obiective O.N.U. înfăptuirea
colaborării în soluţionarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social,
umanitar, încurajează respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale faţă
de toate persoanele fără deosebire de rasa, sex, limba, religie etc.

124
O. Trasnea – Filosofia politică 1986, Filosofia politică a “Declaraţiei de independenţă” p. 190
125
Ibidem
126
Carl L. Becken – The Declaration of Independence. A Study în the History of Political Ideas

66
 Declaraţia Universală a drepturilor omului – adoptată de Adunarea Generala
O.N.U. la 10 Decembrie 1948. Reprezintă întâiul document internaţional care
marchează începutul unei noi etape în domeniul avocaturii şi universalităţii ei.
Consacră un standard minim, care să fie respectat pe plan universal, o concepţie
comună despre drept şi libertăţi umane. Autoritatea legii este prezentată ca fiind
esenţială pentru ocrotirea drepturilor omului, ca de exemplu: dreptul la întrunire şi
asociere paşnică, dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice ale ţării,
libertatea de gândire, conştiinţă sau religie, libertatea de opinie şi de exprimare etc.
Legea fiind singura care poate stabili şi îngrădi drepturile şi libertăţile omului în
scopul de a asigura recunoaşterea şi respectarea drepturilor şi libertăţilor altora,
respectarea cerinţei morale, ordinii publice, bunăstării generale într-o societate
democratică.
Convenţia Europeana asupra drepturilor omului – adoptata la 4 Octombrie 1950
de către Consiliul European, intrată în vigoare la 3 Septembrie 1953.
Actul final al Convenţiei pentru securitate şi cooperare în Europa – încheiat la
Helsinki în 1975 urmat de documentele finale adoptate cu ocazia reuniunilor generale
europene de la Madrid 1983, Viena 1989, Copenhaga 1990, Paris 1991, acte care
reprezintă o ampla Cartă internaţională a drepturilor omului şi a statului de drept,
definit ca principal cadru politic, instituţionalizat, pentru exercitarea acestor drepturi
şi libertăţi.
Documentul final al Uniunii Generale Europene de la Viena 1989, se referă la
unele prevederi cuprinzând drepturile omului dintre care: asigurarea unor recursuri
efective pentru cei care pretind că drepturile şi libertăţile lor au fost încălcate în faţa
organelor executive, judiciare sau administrative, prevenirea discriminărilor faţa de
persoane pe motive de religie sau convingeri, asigurarea protecţiei drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale persoanelor aparţinând minorităţilor.
Documentul final al Reuniunii de la Copenhaga, finalizat la 29 iunie 1990,
precizează că statul de drept nu înseamnă pur şi simplu o legalitate formală ce asigură
regularitatea şi coerenţa în instaurarea şi punerea în aplicare a ordinii democratice, ci
şi o deplină acceptare a valorii supreme a persoanei umane, garantată de instituţii,
constituind un cadru pentru expresia sa cea mai completă.
Carta de la Paris din 21 Noiembrie 1991 afirmă că statul de drept este prefigurat
nu doar în raport cu drepturile omului, ci şi cu democraţia, ca unic sistem de
guvernământ al naţiunilor semnatare.
Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale –
precizează la art. 14 că exercitarea drepturilor şi libertăţilor trebuie să fie asigurată,
fără nici o deosebire, fondată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii
politice sau orice alte opinii, originea naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate
naţionala, averi, naştere sau orice alta situaţie.
Protocolul adiţional al Convenţiei pentru protecţia drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale prevede că „Orice persoană fizică are dreptul la respectarea
bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru o cauza de
utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale
dreptului internaţional”.
Aceste convenţii, enumerate mai sus, sunt încă o dovada a faptului ca statul de
drept este rezultatul unei evoluţii istorice, este rezultatul a numeroase dezbateri
internaţionale, având în evoluţia sa atât urcuşuri cât şi coborâşuri. În prezent, aflându-
ne în faţa unei variate concepţii şi abordări a statului de drept, dobândite din
experienţe practice, ele reflectând condiţii concrete, tipul de societate şi evoluţia din
fiecare ţară.

67
 Având la bază toate aceste convenţii cât şi unele constituţii inspirate de ideea
democratică a promovării pe toate planurile a personalităţii umane, lista libertăţilor şi
drepturilor fundamentale ale omului s-a amplificat considerabil. Libertăţile promovate
de Declaraţia franceză din 1789, li s-au adăugat o serie de drepturi fundamentale cum
sunt cele social – economice: dreptul la muncă, libertate sindicală, dreptul la
învăţătură, la asigurarea materială pentru caz de boală, bătrâneţe şi invaliditate,
drepturi speciale ale femeilor, copiilor, adolescenţilor sau handicapaţilor etc. Mai
recent acestora le-au fost adăugate aşa numitele „drepturi ale solidarităţii”: dreptul
popoarelor la autodeterminare, dreptul la ocrotirea internaţionala împotriva
genocidului, dreptul la pace, la dezvoltare, la asistenta umanitară, la protecţia
mediului etc.
Oglindirea în numeroase constituţii şi documente internaţionale a concepţiei că
există anumite drepturi inerente, natural umane, a constituit premisa necesară pentru
ca, în diferite ţări, să se poată înfăptui, cel puţin parţial, o organizaţie politică bazată
pe postulatele statului de drept127.

4. Definirea Statului de drept

Conceptul statului de drept fiind rezultatul unei îndelungate perioade istorice,
având o problematică complexă şi evoluând pe teritorii diferite prezintă o mare
dificultate în a fi definit. În încercările de a da o definiţie cât mai clară acestei
coexistente a celor doua entităţi „statul” şi „dreptul”, juriştii şi-au pus numeroase
semne de întrebare, ca de exemplu: „Statul de drept în logica pură este un concept
exact sau o expresie pleunastică?”
Tocmai de la această variată şi confuză interpretare apar în decursul istoriei şi
declaraţiile de ostilitate faţă de statul de drept. Astfel, doctrinarii totalitarismului
consideră noţiunea „Stat de drept” o formă perimată, specifică epocii demo-liberale şi
incompatibilă cu structura juridică şi politică a statelor din acea vreme. Ne referim
îndeosebi la doctrinarii naţional-socialişti şi sovietici, care spre deosebire de fascism,
conservatori ai vechiului sistem de drept public, s-au rupt complet de dogmatica
juridico-politică a democraţiei. Fascismul, prin glasul unor jurişti tineri şi cu elan
revoluţionar se declară adversarul acestei formule de origine şi factură burgheză.
Gumplovicz128 compară statul de drept cu un mare cazan în care fiecare aruncă pentru
a fierbe tot ceea ce îi place, el anunţă cu satisfacţie moartea sa şi îi improvizează
necrofilul. Un alt critic al statului de drept, dacă îi putem spune aşa, Krauss129 declara:
„Statul de drept este statul neputinţei, el poartă în frunte semnul disoluţiei. Trebuie să
îl izgonim, tristă rămăşiţă a unui trecut mort pentru totdeauna şi expresie comodă
pentru cel ce nu înţelege să-şi schimbe obiceiul de gândire. A-l păstra, dându-i însa un
conţinut diferit, înseamnă, în orice caz, a ţine fixate rădăcinile în ideologiile secolului
trecut”.
Singurii slujitori pasionaţi ai acestui concept, în jurul căruia îşi făuresc sistemele
şi pe temeiul căruia îşi bazează soluţiile şi concluziile în cadrul diverselor probleme
sociale, sunt juriştii democraţi.
Traversând, în evoluţia sa, atât etape prielnice pentru dezvoltare cât şi perioade
nefaste statului de drept, istoria şi evoluţia umană şi-au pus amprenta şi în dezvoltarea
acestui concept. Profesorul I. Deleanu, analizând determinările statului de drept,

127
T. Draganu – Introducere în teoria şi practica statului de drept, ed. Dacia Cluj Napoca, 1992
128
Gumplovicz- “Rechtsstaat and Socialism”
129
Disputation uber den Rechtsstaat- Hamburg 1935, p. 9-20

68
remarcă evaluările diverse, surprinzătoare şi contradictorii ale acestui concept. El
trece în revistă numeroase percepţii doctrinare. Astfel: „statul de drept corespunde
unei necesităţi antropologice” (H.Ryffel); „este un mit, un postulat şi o axiomă, o
veritabilă dogmă” (J.Chevallier); „un pleunasm, un nonsens juridic” (H. Kelsen); „un
concept inutil care mutilează de factură arbitrară concepte” (A. Hauriou); „un sistem
de organizare în care ansamblul raporturilor sociale şi politice sunt subordonate
dreptului” (J. P. Henry); „este statul în măsură să concilieze libertatea şi autoritatea”
(Michel Miaille); „este rezultatul contractului încheiat între cetăţeni şi autoritatea
politică” (J. J. Rousseau).130
Dacă democraţiile occidentale desacralizează statul de drept, în noile democraţii
europene statul de drept devine o necesitate pentru trecerea la o noua etapă, idealizată
chiar de aceştia.
Interesante opinii sunt exprimate şi în doctrina românească. Astfel, după cum se
afirmă într-o lucrare de referinţă, statul de drept poate fi înţeles „ca un concept
politico-juridic ce defineşte o forma a regimului democratic de guvernământ din
perspectiva raporturilor dintre stat şi drept, dintre putere şi lege prin asigurarea
domniei legii şi drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în exercitarea
puterii”.131 Sau, „statul de drept este considerat acel stat care, organizat pe baza
principiului separaţiei puterilor statului, în aplicarea căruia justiţia dobândeşte o reala
independenţă şi urmărind, prin legislaţia sa, promovarea dreptului şi libertăţilor
inerente naturii umane, asigură respectarea strictă a reglementarilor sale de către
ansamblul organelor lui în întreaga lui activitate132.
Datorita complexităţii semnificaţiilor şi implicaţiilor sale, statul de drept, nu se
lasă constrâns într-o definiţie rigida. Unele definiţii sunt nominale, altele funcţionale
sau structurale, unele definiţii pun accentul pe mecanismul acestuia, altele pe
premizele statului de drept, dar în toate aceste definiţii sunt prezente cele doua
elemente esenţiale ale acestuia: stat