Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Bacteriile sunt ubicvitare, neexistând mediu natural viu din care să lipsească bacteriile.
Aceste microorganisme sunt supuse permanent influenței multiplilor factori care influențează
calitativ și cantitativ microbiota. Acțiunea acestora asupra funcțiilor vitale ale bacteriilor
poate fi stimulativă sau nocivă (tabelul 4 ).
Tabelul 4
Efectul principalilor factori de mediu asupra bacteriilor
Categoria Categoria, mecanismul și parametrii cantitativi ai
Factorii Factorul efectului
1. asupra viabilității :
-favorabil: fără limta inferioară -50° C
-bactercid: asupra celulei vegetative 50-60° C;
asupra sporului 120°C căldură umedă și 180°C
căldură uscată.
2. asupra multiplicării:
- favorabil: -30°C pentru bacteriile psichrofile; 10-
Temperatura 45°C pentru bacteriile mezofile; 25-80° C pentru
bacteriile termofile
- nefavorabil: în afara limitelor de mai sus.
Radiații Asupra viabilității: bactericid ; infraroșii 12000λ,
lumina solară direct, ultraviolete 2600λ, razele X,
Fizici radiațiile gamma
Presiunea osmotică 1. Asupra viabilității : sensibile la șocul osmotic sunt
bacteriile fără perete
2. Asupra multiplicării:
- favorabil 2% concentrație NaCl pentru bacteriile
halofile
Ultrasunete Efect bactericid rapid prin rupere membranică
Presiunea hidrostatică Limita superioară suportată de majoritatea
bacteriilor: 500 atmosfere; peste 500 atmosfere de
bacteriile barofile
Fenolul, detergenții, Efect antibacterian slab (cu excepția fenolului) prin
săpunurile modificarea permeabilității învelișurilor
Acizii, alcalii, alcoolii Efect antibacterian prin denaturarea proteinelor
Formaldehida, sărurile Efect antibacterian prin interferența cugrupările
metalelor grele, HgCl2, etc. active ale proteinelor enzimatice.
Chimici Agenți oxidanți: clorul,
cloraminele, KMnO4, H2O2
Sulfamide Efect antibacterian prin inhibiție competitivă cu
substanțe nutritive sau factori de creștere.
Acțiunea cooperantă a Efect favorabil asupra multiplicării
altor organisme
Biologici Acțiunea antagonică a Efect nociv prin mecanisme variate
altor organisme
Bacteriofagii Efect litic
Bacteriocine Efecte bacteriostatice si bactericid
B.Antibioticele
Antibioticele sunt substanţe chimice, de origine biologică sau sintetică, apte să
distrugă selectiv unele microorganisme sau să 1e împiedice dezvoltarea. Primul antibiotic
descoperit a fost penicilina, substanţă biologică activă, extrasă din mucegaiul Penicillium
notatum. Prima constatare de acest fel a fost făcută de Alexander Fleming, în 1929, care
observă inhibiţia unei culturi de stafilococ, în plăcile Petri, contaminate cu mucegaiul
Penicillium notatum.
Între 1939-1941, o echipă de cercetători de la Universitatea din Oxford, condusă de
Florey și Chain reuşesc să separe în stare pură substanţa activă din mucegai, creând
posibilitatea folosirii ei în terapia bolilor infecţioase.
Faptul că antibioticele au dat rezultate specteculoase în tratamentul unor infecţii
considerate incurabile, a făcut ca cerceterea pentru evidenţierea de noi antibiotice să fie
foarte activă. Astfel, pe lângă antibiticele extrase din mucegai s-au putut obţine şi antibiotice
prin sinteză chimică și antibiotice de biosinteză cuplate cu diferiţi compuși cu scopul de a se
potenţa acţiunea antimicrobiană (antibiotice de semisinteză).
In general, pentru ca un antibiotic să poată fi utilizat cu succes în terapia
antiinfecţioasă, trebuie să îndeplinească o serie de condiţii și anume:
- să fie lipsit de toxicitate pentru organism;
- să fie activ, adică să aibă "spectru" antibacterian de activitate cât mai larg;
- să nu fie inactivat de umorile organismului;
- să poată fi administrat uşor și să fie difuzibil în organism;
- să poată fi produse pe scară industrială.
Microorganismele producătoare de antibiotice pot fi bacterii, actinomicete sau fungi
(mucegaiuri). Menționăm câteva dintre antibiotice:
a. Antibiotice de origine bacteriană
- colicina produs de Escherichia coli
- megacina produsă de Bacillus megatherium
- piocianina produsă de Pseudomonas aeruginosa
b.Antibiotice produse de actinomicete
- streptomicina produsă de Streptomices griseus
- aureociclina produsă de Streptomices aureofaciens ;
- cloramfenicolul produs de Streptomices venezuelae;
- eritromicina produsă de Streptomices eritreus.
c.Antibiotice produse de fungi
- penicilina produsă de Penicillium chrysogenum şi de Penicillium notatum.
În linii generale, procedeele de preparare a antibioticelor sunt similare, cu diferenţe în
ceea ce priveşte mediile de cultură, temperatură şi pH.
Acţiunea antibioticelor asupra celulelor bacteriene
Antibioticele au asupra bacteriilor un efect bacteriostatic și bactericid. Antibioticele
au acțiune selectivă calitativă și cantitativă; calitativă în sensul că un anumit antibiotic
acţionează numai asupra unei specii, sau a unor anumite specii bacteriene. De exemplu,
penicilina, are efect numai asupra unor bacterii aerobe și anaerobe, Gram-pozitive și Gram-
negative.
Acțiunea cantitativă, se referă la faptul că pentru o specie este nevoie de o cantitate
mai mică de antibiotice, iar pentru alta, mai mare, pentru același efect.
După elementul morfologic asupra căruia acționează şi după mecanismul de acţiune,
antibioticele se impart în câteva categorii:
a.antibiotice care împiedică sinteza peretelui celular (ex: penicilina), prin inhibiție
specifică a sintezei lizinei, care este un constituent principal al peretelui bacterian. Deși
formarea peretelui bacterian este blocată, bacteria crește în dimensiune continuând să-şi
sintetizeze proteinele citoplasmatice. Lipsite de protecția peretelui celular, celulele bacteriene
se lizează prin şoc osmotic. In felul acesta, se explică acţiunea antibioticului, în faza de
creștere exponențială, în care are loc sinteza intensă a peretelui celular, precum și acțiunea
selectivă asupra bacteriilor, cu respectarea celulelor organismului animal, care sunt lipsite de
un perete rigid.
b.antibiotice care afectează permeabilitatea membranei citoplasmatice (ex: polimixina,
gramicidina), ducând la modificări de ordin fizico-chimic ale proteinelor citoplasmatice.
c.antibiotice care inhibă sinteza proteinelor (ex: cloramfenicolul, streptomicina).
d. antibiotice care blochează sinteza ADN-ului (mitomicina).
e.antibiotice care inhibă activitatea unui sistem enzimatic vital (tetraciclinele inhibă
reacțiile de transfer de hidrogen ale metabolismului energetic, deci acționează asupra
dehidrogenazelor).
f. antibiotice care inhibă sinteza ARN-ului mesager.
Prin studii de microscopie electronică, s-au pus în evidență următoarele modificări de
ordin morfologic, suferite de celula bacteriană, sub influența antibioticelor:
a. celula bacteriană capătă un contur neregulat, dar își păstrează integritatea; aceste
modificări sunt reversibile.
b. îngroșarea și alungirea celulei, cu clarificarea protoplasmei, dar cu păstrarea
integrității peretelui celular.
c. alterări grave, ireversibile, cu citoliza pronunțată distrugerea și fragmentarea
peretelui celular.
Rezistența față de antibiotice
Față de antibitoice bacteriile pot prezenta:
a.rezistența naturală la speciile care au o lipsă de sensibilitate naturală, de specie,
față de antibiotice. Bacteriile rezistente față de antibiotice, secretă o enzimă reductibilă, care
inactivează antibioticul, clivând inelul betalactam și transformându-l în acid penicilinoic
inactiv.
b.rezistența dobândită se datoreză mutației urmată de selecție, prin factorul de
rezistenţă transmisibil (factorul "R"). Mutația, apare spontan într-o populaţie (cu rata de 1 la
l07 la stafilococ), mediul jucând rolul de a selecta numai variantele rezistente. Este posibil, ca
aceste variante să apară chiar într-un mediu lipsit de antibiotic, dar în acest caz mutaţia nu
prezintă nici un avantaj pentru supravieţuire.
Rezistenţa prin factorul "R", se caracterizează prin apariţia unei rezistenţe faţă de
mai multe antibiotice, concomitent, deosebindu-se de rezistenţa prin mutaţie, care se
realizează numai faţă de un singur antibiotic sau chiar de mai multe antibiotice înrudite,
dar în mod succesiv, pentru fiecare din ele.
Utilizarea antibioticelor
• Utilizarea in terapeutică. Antibioticele se utilizează în practica medicinii
umane şi veterinare în unele infecţii cu geremeni faţă de care antibioticele sunt active.
În stabilirea unei terapii raţionale cu antibietice, trebuie să se ţină cont de o serie de
factori:
a. sensibilitatea bacteriei izolată în stare pură din procesul infecţios, faţă de o serie
de antibiotice. Testarea se realizează prin antibiogramă oferind indicaţii atât calitative
(metoda difuzimetrică) cât şi cantitativă (metoda diluțiilor seriate).
b. alegerea mai multor antibiotice, care lucrând sinergic, să-și potenţeze reciproc
activitatea antibacteriană.
c. instituirea unor doze terapeutice în perioada precoce a bolii, care să se repete la
intervale regulate şi care să fie stabilite în funcţie de o serie de parametri ca: forma clinică a
bolii, vârsta animalului, adsorbţia antibioticului etc.
• Utilizarea in zootehnie. Unele antibiotice cum sunt aureomicina şi teramicina,
au o activitate stimulatorie pentru creșterea unor specii de animale, ca porcinele, taurinele şi
păsările.
Mecanismul de acţiune al antibioticelor asupra organismului animal, este polifactorial
şi se referă la:
− acţiunea antibioticelor asupra microflorei intestinale, ducând la limitarea florei
dăunătoare, producătoare de infecţii subclinice, care aduce prejudicii dezvoltării corporale.
− efectul stimulator direct asupra organismului legat de o adsorbţie mai completă la
nivelul intestinului şi de utilizarea mai economică a proteinelor animale,
− echilibrarea microflorei intestinale şi favorizarea dezvoltării microorganismelor
capabile să sintetizeze vitamine ca: vitamina B1, riboflavina (B2), vitamina B12, acidul folic,
biotina şi vitamina K.
Utilizarea excesivă a antibioticelor în furajarea animnlelor poate duce la unele
dezavantaje, cu implicaţii majore de ordin medical. În principal, acestea sunt:
− apariţia de tulpini bacteriene patogene, rezistente faţă de antibioticele care se
utilizează ca stimulatori de creştere. Prin trecerea acestor tulpini în infecţii animale sau
umane se crează complicaţii terapeutice.
− urmele de antibiotice, consumate cu carnea sau laptele provenit de la animale care
au primit în raţie antibiotice ca stimulatori, pot duce la oameni, la reacţii de hipersensibilitate
faţă de respectivele antibiotice. Această alergie, obligă la reducerea în viitor a contactului
terapeutic, cu antibioticul respectiv.
3.10.5. Acţiunea factorilor biologici
A. Bacteriocinele
Bacteriile pot elabora substanţe antibiotice, care au o acțiune inhibitoare asupra
tulpinilor din aceiași specie sau din specii diferite.
Aceste substanţe, au fost numite (Jacob, Lwoff, Nollmann, 1953), sub denumirea
generală de bacteriocine. Prima bacteriocină, a fost izolată de bacteriologul belgian Andre
Gartia în 1925 dintr-o tulpină de E.coli. Ulterior, s-au identificat bacteriocine la alte
numeroase specii bacteriene.
Printr-o tulpină microbiană bacteriocionogenă, se înţelege tulpina producătoare de
bacteriocină, iar prin tulpină sensibilă, acea populație care este omorâtă în contact cu
bacteriocina elaborată de tulpina bacteriocinogenă. Numele fiecărei bacteriocine s-a format
prin adăugarea sufixului "cină", la un al doilea termen în care intră parţial sau total denumirea
speciei producătoare de bacteriocină. De exemplu: E.coli, produce colicină, Pasteurella
produce pesticină, Bacillus megaterium produce megacină, Listeria monocytogenes produce
monocine etc.
Spectrul de activitate a bateriocinelor este diferit: în general, bacteriocinele Gram-
negativilor cu un spectru mai restrâns, acţionează numai asupra speciei producatoare sau
asupra speciilor toxonomic înrudite. Din contra, bacteriocinele elaborate de Gram-pozitivi,
sunt mult mai active, acţionând şi asupra speciilor şi genurilor foarte depărtate de specia
producătoare.
Tot ca acțiune generală, s-a remarcat că tulpinele becteriocinogene, nu sunt sensibile la
bactericina pe care o sintetizează, cu alte cuvinte, sunt imune faţă de propria substață
antibiotică elaborată.
Elaborarea bacteriocinelor este controlată genetic de o plasmidă (Hamon, 1965), care
este prezentă numai 1a speciile și tulpinele bacteriocinogene. În favoarea acestei ipoteze, s-au
făcut numeroase experienţe privind transferul, transducţia și recombinarea factorilor
colicinogeni (produşi de E.coli K 12).
Modul de acţiune al bacteriocinelor asupra celulelor sensibile, este condiţionat de
prezenţa pe suprafaţa acestora a unor receptori de natură proteică.Fixarea bacteriocinelor pe
receptorul specific al celulei sensibile, este urmată de serie de modificări de ordin morfologic,
manifestate prin oprirea diviziunii celulare, mărirea lentă şi progresivă a volumului celular,
care duce în cele din urmă la ruperea peretelui celular. Aceste modificări profunde de ordin
metabolic sunt urmarea alterării sintezei ADN-ului şi ARN-ului bacterian.
Bacteriocinele sunt folosite în precizarea poziţiei taxonomice la speciile dificil de
clasat folosind însă numai bactoriocinele Gram-negativilor, care au o specificitate de acţiune
în sensul că sunt active numai asupra speciilor producătoare și a celor taxonomic înrudite.
Folosirea în terapie a bacteriocinelor, nu a dat rezultatele scontate, din cauza
patoganităţii lor pentru celula animală și a antigenităţii lor, fapt ce duce 1a formarea de
anticorpi specifici care neutralizează, în cele din urmă, acţiunea antibiotică a bacteriocinelor
administrate în scop terapeutic.
B. Bacteriofagii sunt paraziţi intracelulari obligatorii ale celulelor bacteriene. Toate
bacteriile pot fi infectate de către bacteriofagi. În majoritatea cazurilor, un fag anume
infectează doar celulele unui singur gen, unei anumite specii sau a unei tulpini. Această
specificitate de infecţie este determinată de prezenţa receptorilor pentru acest fag la suprafaţa
bacteriei-gazdă.
Dupa infecția unei celule permisive, genomul fagic se poate integra în cromozomul
bacterian (starea de profag), replicându-se o dată cu acesta și fiind transmis pe verticală.
Spontan sau indus, genomul fagic poate trece din starea integrata în starea de virus vegetativ,
liber în citoplasma și capabil să inițieze un ciclu litic. Excizia profagului poate fi corectă
(exact la situsurile de integrare) sau incorectă, preluând gene cromozomale și lasând aici gene
fagice, proces prin care acești fagi pot transmite genele cromozomale preluate la alte celule
bacteriene pe care le infectează (fenomenul este denumit transductie). Fagii respectivi sunt
transductori și reprezintă o modalitate de variabilitate genetică și evoluție a bacteriilor.
Prototip al fagilor temperați este bacteriofagul λ, a carei gazda specifică este tot colibacilul
(Escherichia coli). Bacteriile purtătoare de fagi integrati în cromozom, deci în stare lizogenă,
pot manifesta proprietăți diferite față de celula normală, fenomen denumit conversie fagică
(de ex. sinteza unor toxine bacteriene, codificate de informația virală - profagi). Bacteria sau
cultura bacteriană lizogenă transmite descendenților capacitatea de a produce fagi în absența
infecției. Bacteriofagii sunt cultivaţi în laborator în mediu de cultură lichid sau solid în
prezenţa bacteriilor omologe. Bacteriofagii sunt importanți din punct de vedere practic, cât și
pentru cercetare (lizotipie).