Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Efortul Fizic
Efortul Fizic
Probele de efort
Efortul fizic reprezinta un agent stresant, un excitant care obliga organismul sa raspunda
adecvat prin manifestari electrice, mecanice, calorice, raspunsurile fiind particulartizate in
functie de individ si ducand in final la adoptarea de catre organism a unor modificari
adaptative (la sportiv - calitative si cantitative).
Dupa intensitate:
izometrice: efortul in care se modifica numai tensiunea din muschi fara producerea de
lucru mecanic; se produce anaerob si maximal (pauza este de 11 /2 min);
izotonice: se realizeaza lucru mecanic; orice tip de effort este izotonic;
izokinetice: sunt caracterizate prin contractii musculare care dezvolta tensiune maxima
in toate fibrele musculare active pe toata durata contractiei musculare, miscarea
realizandu-se pe toata amplitudinea articulara libera cu viteza unghiulara constanta;
acest tip de efort se face numai cu aparate speciale=ergometre izokinetice (exista
ergometre pentru fiecare sport).
Din punct de vedere al sistemelor functionale solicitate mai mult in timpul efortului:
Anduranta este rezistenta in regim de intensitate. Cu cat efortul este mai mare, cu atat
cantitatea de O2 este mai mare
Evaluarea cat mai rapida, dar in acelasi timp corecta, a capacitatii de efort, in absenta
accesului la un laborator cu aparatura sofisticata, reprezinta un obiectiv de cea mai mare
importanta, atat in kinetoterapie, cat si in medicina sportiva, pentru aprecierea castigului
functional obtinut in timpul fiecarei etape de recuperare, respectiv evaluarea nivelului de
antrenament si a formei sportive.
Parametrul care caracterizeaza cel mai exct capacitatea de efort a subiectului este reprezentat
de consumul de oxigen al organismului. Masurarea exacta a acestuia se poate face utilizand
sisteme de respiratie in circuit inchis. Intrucat aceata metoda este greu accesibila, in practica
se foloseste o estimare aproximativa, pe baza unor nomograme sau tabele.
DAF = ((VO2 max teoretic – VO2 max realizat) / VO2 max teoretic) x 100
Valoarea DAF este o masura a scaderii capacitatii de efort fata de valoarea teoretica.
Principii teoretice
Pe durata sustinerii efortului dozat, subiectul va trece prin 3 faze functionale succesive de
raspuns la efort:
Proba Harvard
Principiu:
Proba Harvard este o proba de efort maximal, bazata pe masurarea frecventei cardiace in
perioada de revenire dupa efort. Este in general folosita pentru a studia comportarea
aparatului cardiovascular in timpul unor eforturi intense (munca fizica grea, sport de
performanta).
Descrierea probei:
Interpretarea:
Principiu:
Proba Astrand este o proba de efort maximal prin care se determina in mod indirect
capacitatea aeroba maxima. Ea permite astfel aprecierea posibilitatilor maximale ale functiei
respiratorii si cardiovasculare.
Descrierea probei:
Din tabele (Tabelul nr. 1 si Tabelul nr. 2) se apreciaza capacitatea de efort a subiectului in
functie de capacitatea aeroba maxima, varsta si sex.
Proba Ruffier
Principiu:
Proba Ruffier este o proba de efort submaximala care se bazeaza pe masurarea frecventei
cardiace in perioada de recuperare dupa efort.
Descrierea probei:
Interpretare:
Proba Schellong II
Principiu:
Proba Schellong este o proba de effort submaximala, bazata pe masurarea frecventei cardiace
si tensiunii arteriale in perioada de revenire dupa efort.
Descrierea probei:
Interpretare:
Principiu:
Miocardul fiind un organ cu metabolism aproape exclusive aerob, necesita o adaptare rapida a
fluxului coronarian la necesitati. Cresterea necesarului de oxigen in timpul efortului permite
deci diagnosticarea tulburarilor circulatiei coronariene. Aceasta se face in primul rand prin
inregistrarea ECG de efort, hipoxia determinand modificari in procesele de depolarizare si
repolarizare miocardica. Este utila de asemenea estimarea consumului miocardic de oxigen,
pe baza unor parametrii hemodinamici.
Descrierea probei
Interpretare:
Criteriile dupa care se apreciaza ca pozitiv un test de efort in trepte la cicloergometru sunt
urmatoarele:
Rezultatul se exprima sub forma deficitului aerobic miocardic (DAM) care se calculeaza
conform formulei:
Principiu:
Descrierea probei:
Daca cresterea este inferioara valorii de 15 si daca revenirea la frecventa de repaus se face
intr-un minut, adaptarea la efort este buna. Daca cresterea este intre 16 si 20, si daca revenirea
la frecventa de repaus se face in 1-2 minute, adapatarea la efort este medie. Daca cresterea
este superioara valorii de 20 si daca intoarcerea la frecventa normala este mai mare de 2
minute, adaptarea la efort este proasta.
Testul Sargent
Principiu:
Testul Sargent sau testul detentei (jump-test) este un test clasic de evaluare a puterii anaerobe
maximale dezvoltate in cadrul unui efort efectuat cu musculatura membrelor inferioare.
Descrierea probei:
Testul consta in efectuarea unei sarituri maximale pe verticala, fara contramiscare, plecand
dintr-o pozitie de flexie a genunchilor la 90 de grade. Exista mai multe mijloace, mai mult sau
mai putin sofisticate, pentru a evalua inaltimea sariturii, de la simpla marcare cu creta pe un
perete, pana la utilizarea celulelor fotoelectrice.
In practica, subiectul trebuie sa sara cu bratul ridicat (abductie de 180 de grade) de-a lungul
unui perete. Inaltimea sariturii se masoara intre punctul marcat prin ridicarea bratelor inainte
de saritura si cel mai inalt punct marcat in timpul testului.
Interpretare:
Testul nu este considerat corect daca subiectul nu aterizeaza in acelasi loc cu cel pe care s-a
aflat initial. Puterea maxima (P,kgm/s) dezvoltata de un subiect cu o greutate data (Gr, Kg), la
care s-a obtinut o distanta maxima (D,m) a sariturii, se calculeaza dupa formula:
P = √4,95 x Gr x D
Testul are o fidelitate de 0,85. Valorile obtinute se apreciaza dupa scala Dal Monte.
Testul Quebec – Simoneau 10s
Principiu:
Descrierea probei:
Practic, dupa un start lansat la 80rpm si rezistenta 0 Kgf, rezistenta este fixata rapid la 0,09Kg
greutate corporala si ajustata in continuare pentru ca subiectul sa poata mentine o viteza foarte
ridicata 10 - 16m/L (100-160 rpm).
Interpretare:
Refacerea
Refacerea este componenta antrenamentului care foloseste in mod rational si dirijat o serie de
mijloace pedagogice naturale si/sau artificiale provenite din mediul extern si/sau intern al
organismului in scopul realizarii homeostaziei anterioare efortului si pe cat posibil depasirii
acestei homeostazii prin realizarea supracompensarii functionale, teorie elaborata de Folbort.
Din punct de vedere fiziologic, prima conditie a refacerii este realizarea unui tonus
parasimpatic cat mai intens in asa fel incat organismul sa poata compensa toate pierderile din
timpul efortului.
La nivelul sistemului nervos, refacerea inseamna in primul rand inducerea unor fenomene de
inhibitie corticala in scopul refacerii metabolice a neuronului, inhibitie realizata prin 2
mijloace: inhibitie ca atare (somn) si inhibitie indusa (prin realizarea altor focare de excitatie
decat cele specifice efortului - odihna activa).