Sunteți pe pagina 1din 100

CUPRINS

Capitolul 1. China în economia mondială………………………………………3


1.1 Începuturile erei Chinei………………………………………………………..3
1.2 Resurse şi capabilităţi…………………………………………………………..4
1.3 Sinergiile Marii Chine………………………………………………………….6
1.4 Economia în plin avânt a Chinei………………………………………………6
1.5 Investiţiile străine directe……………………………………………………..11

Capitolul 2. Republica Populară China–o putere economică incontestabilă..16


2.1 Afirmarea Chinei ca putere economică pe plan mondial…………………..17
2.2 Comerţul exterior al Chinei…………………………………………………..18
2.2.1 Evoluţia comerţului……………………………………………………..18
2.2.2 Exporturile şi importurile Chinei……………………………………...20
2.2.3 Dificultăţi întâmpinate în activităţile de comerţ………………………27
2.3 Zonele economice libere………………………………………………………29

Capitolul 3. China unica………………………………………………………...35


3.1 Dragonii mari şi mici…………………………………………………………36
3.1.1 Coreea de Sud…………………………………………………………...38
3.1.2 Taiwan…………………………………………………………………...40
3.1.3 Singapore………………………………………………………………...41
3.2 China şi Uniunea Europeană………………………………………………...42
3.3 China versus Japonia………………………………………………………...44
3.4 China versus Statele Unite ale Americii…………………………………….47

Capitolul 4. Prezentarea performanţelor economice care au susţinut ideea


“miracolului chinez” după al doilea război mondial………………………….52
4.1 Stadiile reformei economice – schimbări îndrăzneţe de orientare……….54
4.2 Reforma întreprinderilor – un resort puternic al dezvoltării economice..59
4.3 Reforma sistemului fiscal şi a sistemului financiar………………………..63
4.4 Dezvoltarea regională – adâncirea disparităţilor şi noi provocări……….65
4.5 China şi Organizaţia Mondială a Comerţului……………………………..69

Capitolul 5. Hong Kong (Studiu de caz)………………………………………..73


5.1 Istoric………………………………………………………………………....74
5.2 Politica şi guvernul…………………………………………………………..76
5.3 Sisteul legal………………………………………………...…………………77
5.4 Economia……………………………………………………………………..77
Scenarii pentru viitorul Republicii Populare China…………………………..91

Abrevieri…………………………………………………………………………94

Anexe……………………………………………………………………………..95
Bibliografie……………………………………………………………………...100

2
Capitoulul 1
CHINA ÎN ECONOMIA GLOBALĂ

1.1 Începuturile erei Chinei.

Economiştii şi editorialiştii deseori descriu ascensiunea Chinei ca pe un caz al unei


economii înfloritoare care urmează un drum ascendent, precedata de Japonia si de „ tigrii” Asiatici
(Coreea de Sud, Singapore, Taiwan şi Hong Kong) şi cărora li se va alătura în curând şi India. Însă
nu este chiar aşa: evoluţia Chinei are mai mult în comun cu evoluţia SUA cu un secol în urmă decât
cu progresul predecesorilor şi urmaşilor săi din perioada modernă actuală.
Suntem martorii unei creşteri dramatice si menţinute a unei viitoare puteri mondiale, cu o
vastitate de neegalată de resurse, cu aspiraţii măreţe, cu o poziţie puternică de negociere şi tot
necesarul financiar şi tehnologic pentru o Diasporă specializată în domeniul afacerilor. Impactul
unei Chine in continuă ascensiune asupra ţarilor lumii-atât asupra celor dezvoltate cât şi celor în curs
de dezvoltare - va fi enorm, şi la fel va fi şi nevoia de a găsi noi strategii si reacţii la provocările
create de China.
Dacă se ia in considerare puterea de cumpărare diferenţiată, China este deja a doua mare
economie a lumii. Avansând într-un ritm mai mare decât al oricărei alte mari naţiuni, este pe făgaşul
care ar putea duce la surclasarea SUA ca economia cea mai mare a lumii în decursul a două decenii.
Unii observatori consideră cifrele ce indică creşterea economiei Chinei ca fiind exagerate, dar aşa
cum afirmă chiar şi ei, o rată a creşterii PIB de 6-8 procente ar face ca această ţară să fie ţara cu
rata de creştere cea mai mare din ţările dezvoltate şi în dezvoltare pe o perioadă de timp mare.
Bazându-se pe datele referitoare la consumul de energie, alţi observatori susţin că rata de creştere a
Chinei este în realitate mai mare decât cea pe care o sugerează datele oficiale. În timp ce economia
Chinei se confruntă cu câteva obstacole serioase ca sistemul bancar care se destramă, un sector
falimentar al serviciilor, aceste obstacole vor încetini, însă, nu vor stopa marşul economiei Chinei.
În multe industrii, în special cele bazate pe munca fizică, China este jucătorul dominant
global. Fabricile din această ţară produc 70% din jucăriile aflate în lume, 60% din bicicletele de pe
piaţă, 50% din încălţăminte si o treime din genţile de voiaj. În această categorie de produse, este
deseori imposibil să găseşti un produs care nu este produs în China pe rafturi. În alte categorii de
produse, ca textilele şi activitatea industriei textilelor, participarea Chinei a fost mai mică datorită
barierelor tarifare care totuşi se preconizează că vor scade cu timpul datorită apartenenţei Chinei la
OMC şi a expirării regimurilor de comerţ internaţional. Totuşi China nu se mulţumeşte să rămână un
producător dotat cu tehnică slabă şi bazată intens pe utilizarea forţei de muncă. Este deja activă în
domeniile unde tehnologia joacă un rol important şi forţa de muncă nu este factorul dominant în
costul de producţie. Această ţară produce jumătate din cuptoarele cu microunde vândute in lume, o
treime din televizoarele şi aparatele de aer condiţionat, un sfert din maşinile de spălat, o cincime din
frigidere; aceste produse fac parte din segmentul de export al său care au o rată mai mare de

3
creştere. Producătorii din alte ţări se bazează tot mai mult pe componentele produse în China pentru
a rămâne competitivi.
Spre deosebire de Japonia şi Coreea, China nu va renunţa la folosirea forţei de muncă în
timp ce urcă în clasamente. În schimb se va folosi de dominanţa sa în industriile bazate pe forţa de
muncă şi nivelul mediu de tehnologie pentru a consolida o intrare puternică în domeniile bazate pe
tehnologie care vor influenţa viitoarea economie mondială. Această combinare va catapulta China în
poziţiile de lider şi va face din China un adversar important în competitivitatea mondială. Cu o
politică externă din ce în ce mai impunătoare, China poate transpune puterea economică din ce in ce
mai mare, în poziţie geo-strategică şi să contrabalanseze hegemonia globală a SUA. În acelaşi timp,
ca şi alte naţiuni, China se foloseşte de puterea sa politică pentru a interesele economice.

1.2.Resurse şi capabilităţi

Resursele cu care China vine în lupta economică sunt de multe ori minimizate şi înţelese
greşit. A spune că este o ţară cu peste 1,3 miliarde de locuitori a devenit un fel de clişeu, până când
se iau in considerare implicaţiile acestei cifre imense. China este deja cea mai mare piaţă de
desfacere pentru avioanele Boeing şi utilajele americane ce produc unelte, iar piaţa pentru
automobile este una dintre cele mai promiţătoare, China fiind deja piaţa externă cea mai mare pentru
Volkswagen, înaintea SUA.
Caracterul atrăgător al pieţei asigură Chinei o putere de negociere imensă, un atu care nu
era disponibil Japoniei şi Coreei de Sud înainte. Piaţa sa atractivă face ca ea să necesite un transfer
de tehnologie, aceasta fiind condiţia pentru ca un investitor să intre pe piaţă, făcându-i sa accepte
concesiuni fără precedent. În industria automobilelor, firme străine ca General Motors au acceptat sa
înfiinţeze centre de cercetare şi dezvoltare pe domenii de aplicare care nu fuseseră niciodată studiate
într-o piaţă în dezvoltare. Nu numai că aceşti producători au acceptat să transfere tehnologie care cu
siguranţă aparţine capacităţii de bază, dar au făcut acest lucru într-un mediu unde practic nu exista
protecţia drepturilor de proprietate intelectuală şi au constituit alianţe nemaiîntâlnite: China este
singura ţară unde producătorii naţionali de automobile deţin acţiuni cu parteneri străini care sunt în
competiţie ceea ce face posibil să se înveţe practicile de la ambii parteneri şi deţin astfel cunoştinţe
mai multe şi mai bune decât fiecare dintre parteneri. Scopul este să se înfiinţeze companii
multinaţionale chinezeşti care să fie competitive pe piaţa mondială şi să reproducă succesele
companiilor ca Toyota, Sony, Samsung, dar într-o perioadă mai scurtă.
Dimensiunea Chinei implică de asemenea un vast parc de resurse uman. Aceasta nu
include numai o sursă practic nelimitată de muncitori necalificaţi, dar şi un număr în creştere de
ingineri, oameni de ştiinţă, tehnicieni, mulţi dintre care sunt angajaţi în centre de cercetare şi
dezvoltare finanţate de guvern, sau în centre tehnologice din ce în ce mai des întâlnite fondate de
companii multinaţionale străine.
Coexistenţa forţei de muncă ieftină cu numărul tot mai mare de personal calificat nu ţine
cont de supoziţiile comune despre competitivitatea naţională, şi stă la baza strategiei Chinei de a-şi
menţine dominaţia în industriile bazate pe forţă de muncă chiar şi când intră în domeniile intensive
în tehnologie.
4
Scopul şi ritmul modernizării propriului sistem educaţional este mult mai mare decât cel al
pretendenţilor dinaintea. Chiar şi în prezent sistemul educaţional al Japoniei este majoritar insular,
influenţele străine şi reforma în acest domeniu având efecte puţin vizibile. Aceasta este văzută de
către Japonia ca un obstacol serios în dezvoltarea şi creşterea economică într-o economie bazată pe
cunoştinţe. Universităţile din Coreea deşi mult mai deschise decât în Japonia, au început de curând
să recruteze studenţi străini sau absolvenţi străini deşi până acum au recrutat studenţi coreeni care au
absolvit în străinătate. Instituţiile de educaţie superioară au demonstrat o deschidere mai mare si cel
puţin instituţiile elitiste arată nu numai că sunt pregătite dar şi nerăbdătoare să ajusteze programa
analitică şi să facă orice schimbare. Universităţile de stat ale Chinei îşi îmbunătăţesc infrastructura
stabilind parteneriate cu instituţii şi companii occidentale şi recrutând personal instruit în străinătate.
Pe lângă susţinerea intensă a sistemului educaţional, China se bazează pe un eventual val
de absolvenţi chinezi care se întorc din străinătate. Studenţii chinezi sunt cel mai mare contingent de
studenţi străini din SUA. Potrivit Institutului Internaţional de Educaţie, mai mult de 64 000 de
studenţi din China continentala au studiat în SUA în 2002-2003. În aceeaşi perioadă, SUA a fost
gazda a mai mult de 8000 de studenţi din Hong Kong şi mai mult de 28 000 din Taiwan, cu un total
de peste 100 000 de studenţi chinezi ce studiază în Europa, Australia şi Japonia. Guvernul chinez a
intensificat eforturile de a atrage pe cei mai buni şi mai inteligenţi din această „recoltă” înapoi în
China, oferind „condiţii de peste hotare” şi funcţii combinate celor care au perspective promiţătoare.
Chiar şi fără stimulentele formale mulţi studenţi şi oameni de ştiinţă sunt atraşi înapoi datorită
bogăţiei şi oportunităţilor oferite de companiile care se dezvoltă într-un sistem rapid. Aceştia aduc
cu ei nu numai cunoştinţele academice ci şi ceea ce chinezii aveau nevoie teribil: expertiza în
domeniul afacerilor şi aplicarea know-how-ului.
Altă sursă importantă a cunoştinţelor tehnologice, ştiinţifice şi manageriale rezidă în
economiile din Taiwan şi Hong Kong. Impulsionaţi în parte de cei ce produc ieftin, producătorii din
ambele teritorii mai puţin Singapore- au fost ocupaţi să îmbunătăţească sistemele lor educaţionale în
ultimele două decenii. Hong Kong-u se mândreşte cu 8 universităţi , plecat de la 3 în 1970. Aceste
universităţi, unele de talie mondială, au un rol important în a promova infrastructura resurselor
umane din China; tot mai multe sunt gazde pentru studenţii din China continentală şi mulţi din
absolvenţii locali ajung să lucreze direct sau indirect în întreprinderile continentale.
Acestea fiind spuse, China are un lung drum până sa depăşească nevralgiile principale
pentru a-şi producţia si către care să-şi canalizeze personalul superflu, un sector bancar aproape
lipsă, şi abilitaţi limitate de a genera inovaţii tehnologice. Judecând după experienţa trecută, sunt
motive să credem că China va fi în stare să depăşească actualele probleme, ieşind şi mai puternică
din acest proces. Un fapt important este că nu este singură, mai degrabă este punctul central al unui
grup de economii complementare şi în continuu integrate care formează China Cea Mare.

1.3. Sinergiile Marii Chine


5
În sens cultural, economic şi geo-politic, China nu constă numai în Republica Populară dar
şi din Hong Kong, un centru antreprenorial care din 1997 este o Regiune Administrativă Specială a
Chinei cu propria jurisdicţie de comerţ şi investiţii străine; Taiwan, o insulă avansată din punct de
vedere tehnologic cu statutul politic litigios prin derogare (Taiwan este o provincie renegată din
punctul de vedere al Chinei), care este din ce in ce mai mult integrată în economia Chinei; chiar şi
Singapore, predominant chinez un centru cu o producţie bazată pe tehnologie avansată, şi o bază
pentru mai multe companii multinaţionale; şi o vastă Diasporă chineză care ocupă multe locuri din
elitele afaceriste din Asia de Sud Est şi este activă în cercurile de afaceri de pe glob. Un exemplu
este Hutchison Whampoa cu baza în Hong Kong, un conglomerat diversificat cu aproape 20 de
miliarde de dolari în venit şi tranzacţii în peste 40 de ţări.
Alăturând aceste diferite părţi ale Chinei obţinem un potenţial de neegalat: un parc de
resurse umane care nu este doar cel mai mare din lume dar include un număr mare de oameni de
ştiinţă, ingineri şi directori executivi; o infrastructură tehnologică avansată ce progresează rapid şi o
poziţie fruntaşă în multe domenii emergente(Taiwan este cea mai mare producătoare mondială de
notebook-uri); capital vast (economia Chinei, Taiwanului, Hong Kong şi Singapore au trei sferturi
trilioane de dolari in rezerve valutare); o poziţie dominantă in comerţ (portul container din Hong
Kong este printre cele mai aglomerate şi avansate din lume); sedii centrale pentru companii
multinaţionale Asia(Shanghai, Hong Kong şi Singapore); abilitaţi în domeniul afacerilor (Diaspora
Chineză)
Din ce in ce mai integrate (într-o măsură mai mică Singapore) şi dependente pe afacerile
Chinei continentale, aceste economii prezintă caracteristici complementare si sinergetice din punct
de vedere al capitalului, cunoştinţelor, resurselor umane şi al pieţei care pot aduce dezvoltarea de o
magnitudine şi într-un ritm nemaivăzut. La un comerţ din care rezultă 1,4 de trilioane de dolari,
China cea Mare (incluzând Rwpublica Populară China, Hong Kong, Taiwan şi Singapore) este în
urma doar a UE şi SUA şi este aproape dublu faţă de volumul comerţului Japoniei. Într-o economie
globalizată în continuă creştere , acest volum reprezintă baza pentru o mare putere de negociere, aşa
cum alte ţări analizează răspunsul la relaţiile de comerţ şi problemele economice în contextul
fluxurilor şi exporturilor proprii. China cea Mare devine centrul unei mai mari şi în creştere
economii asiatice : China continentală este deja piaţa de desfacere de export pentru Coreea de Sud,
în timp ce China cea Mare este cea mai mare piaţă pentru celelalte state din Asia.

1.4. Economia în plin avânt a Chinei

„Socialismul înseamnă eliminarea sărăciei. Pauperitatea nu înseamnă socialism, cu atât


mai puţin comunism........A fi bogat este minunat. "1
În martie 2007, cei 3000 de delegaţi ai Congresului Naţional al Poporului Chinez (CNP)
au votat o lege care poate părea uimitoare într-o ţară care, în general, este descrisă ca fiind
comunistă. Această nouă lege, consfinţită acum şi de constituţia chineză, garantează proprietăţilor
deţinute de persoanele particulare aceeaşi protecţie legală ca şi pentru cele de stat. Bineînţeles, legea
1
DengXiaoping (1904-1997), liderul suprem al Republicii Populare Chineze.

6
va conta extrem de puţin pentru ţăranii chinezi, ale căror terenuri sunt închiriate pentru foarte scurte
perioade de timp de la stat, iar pentru cohortele de proprietari de locuinţe din clasa mijlocie, ce iau
spaţiul locativ în arendă de la stat pe 70 de ani, s-ar putea să aibă o importanţă practică şi mai
redusă. Însă implicaţiile acestei noi legislaţii a proprietăţii sunt clare - proprietatea privată este un
element pozitiv şi trebuie protejată prin lege.
Majoritatea economiştilor occidentali sunt de acord că protecţia dreptului de proprietate
este vitală dacă se doreşte susţinerea avântului economic al Chinei. Dacă nu eşti sigur că vei putea
păstra roadele eforturilor tale, nu prea există stimulente pentru a munci sau a investi. Însă, desigur,
proprietatea particulară este un lucru tabu pentru comuniştii tradiţionalişti. Nu este de mirare atunci,
că în momentul în care a fost propusă pentru prima oară în partid, în 2006, legea a fost primită cu
proteste şi huiduieli din partea conservatorilor de stânga, care o considerau a fi doar ultima dintre
numeroasele trădări ale idealurilor comuniste venite din partea liderilor reformatori. Faptul că
guvernul a ieşit învingător, sau că cineva s-a gândit, pur şi simplu, să propună o astfel de lege, este o
mărturie nu doar a nivelului de influenţă pe care-1 deţin în prezent reformatorii economici din
conducerea Chinei, dar şi a uluitoarei forţe a boom-ului economic, ce pare să spulbere totul din cale,
făcând ca argumentele opozanţilor să devină ineficiente.
Ritmul progresului economic chinez a fost într-adevăr ameţitor. La sfârşitul anului 2006
China însuma 28 de ani de creştere economică rapidă şi constantă, cu o medie de aproape 10% pe
an. Aceastădezvoltare rapidă şi susţinută este impresionantă, însă proporţiile sale o fac şi mai
uimitoare. Intre 1962 şi 1989, Taiwanul s-a dezvoltat aproape la fel de repede, iar între 1967 şi 1993,
acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Singapore. Însă aceste două economii sunt minuscule în comparaţie
cu cea a Chinei. China este un gigant. În 2006, China a depăşit Marea Britanie, devenind cea de-a
patra cea mai mare economie a lumii, surclasată doar de Statele Unite, Japonia şi Germania. Într-
adevăr, între 2001 şi 2005, China a fost responsabilă de o treime din întreaga creştere economică
mondială. Din 2000, contribuţia Chinei la creşterea economică mondială a fost de două ori mai mare
decât a celor trei mari economii emergente — India, Brazilia şi Rusia, împreună. Mai mult de atât,
spre deosebire de tigrii asiatici ai anilor '60 şi '80, expansiunea economică chineză nu dă semne de
încetinire. Mulţi prezic, plini de încredere, că în următoarele câteva decenii, ar putea depăşi chiar şi
Statele Unite, devenind cea mai mare economie de pe glob.
Există unele îndoieli în legătură cu proporţiile avântului economic chinez. Atunci când
China a depăşit Marea Britanie, în 2006, acest lucru s-a întâmplat, în parte, deoarece China şi-a
schimbat maniera de calculare a produsului său intern brut (PIB). În 2005, chinezii au descoperit un
surplus de 17% al productivităţii economice în telecomunicaţii, vânzări cu amănuntul şi în afacerile
imobiliare, pe care, iniţial, nu-l luaseră în calcul. Efectul a fost ridicarea cifrei produsului intern brut
peste cel al Italiei (al şaselea ca mărime la ora respectivă), iar în următorul an peste cel al Franţei şi
apoi al Marii Britanii.În unele domenii, câştigurile raportate de China sunt în mod cert
fantasmagorice. În trecut, probabil că oficialităţile le-au supradimensionat pentru a demonstra ce
treabă bună făceau. însă acum, când guvernarea redirecţionează fonduri dinspre estul aflat în plin
avânt, către regiunile mai sărace din vestul ţării, tendinţa prevalentă este de a le a subestima.
Regiunile prospere din est inventează nişte cifre mai mici, astfel încât să nu piardă prea mult din
fonduri. Regiunile stagnante din vest raportează la rândul lor sume mai mici, pentru a demonstra cât
7
de mare nevoie au de fonduri. Nivelul de frustrare al guvernului în faţa acestor manipulări este
revelat de faptul că, în 2003, a intentat procese de fraudă pentru peste 20 000 dintre funcţionarii ce
se făceau vinovaţi de astfel de măsluiri ale registrelor.

Graficul 1: Rata de creştere a economiei chineze (PIB)

Sursa „Secretele Chinei – ascensiunea unei noi superputeri mondiale” – John Farandon

Şi chiar dacă funcţionarii sunt de o probitate exemplară, ei nu dispun decât de cifrele


comunicate lor de firme, faimoase pentru dubla contabilitate şi alte modalităţi de alterare a
registrelor. În afara acestor aspecte, există şi o uriaşă economie subterană ce presupune afaceri
neautorizate, sau chiar ilegale. Astfel încât, este foarte probabil ca, până la urmă, estimările oficiale
ale proporţiilor economiei chineze să fie cu mult mai mici decât în realitate.
Graficul 2: Avântul economiei chineze (PIB)

Sursa „Secretele Chinei – ascensiunea unei noi superputeri mondiale” – John Farandon

8
Mai există şi o altă modalitate prin care economia chineză poate fi subevaluată. Iar aceasta se
referă la ceea ce pot cumpăra banii chinezeşti. De multă vreme deja, China şi-a fixat moneda, yuan-
ul (cunoscut şi ca yen sau Renminbi) la o cotă fixă în raport cu dolarul american, în loc să-i permită
o fluctuaţie, aşa cum se întâmplă şi cu alte monede. China este atât de hotărâtă să menţină stabil
acest nivel, încât este pregătită să cheltuiască o mare parte din uriaşele sale rezerve de valută pentru
a păstra raportul dintre dolar şi yuan. E posibil ca, dacă yuanul nu ar fi scăzut în comparaţie cu alte
valute, odată cu dolarul, economia chineză să fi părut cu mult mai puternică.
În 2001, Jim Neill, de la banca de investiţii Goldman Sachs, a arătat că economia Chinei
s-ar putea dovedi şi mai dezvoltată dacă am lua în considerare ce se poate cumpăra cu un dolar în
China. Unele bunuri, cum ar fi petrolul, costă aproape la fel peste tot în lume. Dar costurile altor
bunuri, cum sunt alimentele, chiriile şi bunurile de larg consum produse la nivel local variază
extraordinar de mult. Un produs care te-ar costa 5 dolari la New York, se poate deseori cumpăra, în
China, cu puţin mai mult de un dolar. Astfel încât unii economişti preferă să folosească, pentru a
compara economiile un sistem denumit paritatea puterii de cumpărare (PPC). În baza acestuia,
demonstrează Neill, economia Chinei reprezenta încă din 2001, 12,5% din economia mondială,
situându-se deja pe locul doi în lume, doar cu puţin în urma Statelor Unite.2
Nu toată lumea e de acord că acest sistem este unul valid, însă el aduce, cu siguranţă, o
dovadă în plus a faptului că economia chineză nu este doar mare, dar ar putea fi chiar mai mare
decât o înfăţişează cifrele oficiale. La câţiva ani după raportul lui Neill, Goldman Sachs a publicat
un alt raport, care avea drept obiect, de această dată, predicţii pe termen lung. Autorii săi sugerează
că ţara va deveni într-atât de puternică, încât, chiar şi după standardele cele mai stricte, va depăşi
Germania până în 2010, devenind cea de-a treia putere economică a lumii, apoi Japonia, în 2016, şi,
în fine, Statele Unite, în 2041, moment în care procentul său de creştere economică anuală va fi de
numai 3,5%.
Dar care este secretul reuşitei în China? Cum a fost posibil ca una dintre cele mai sărace
şi înapoiate ţări din lume să devină o atât de mare putere economică, într-un timp atât de scurt?
O primă şi cât se poate de simplă raţiune a acestui succes este mâna de lucru. China are cea mai
mare populaţie de pe glob şi cea mai mare forţă de muncă la nivel mondial. În numeroase privinţe,
vasta forţă de muncă chineză ar putea fi descrisă ca cea mai valoroasă resursă mondială. Poate că
ţara nu este bogată în resurse naturale, însă are miliarde de mâini capabile să trudească, iar cheia
ascensiunii sale a fost şi va fi şi în viitor această vastă forţă de muncă. Însă , chestiunea nu ţine doar
de cantitate, oricât de impresionantă ar fi aceasta. Esenţial este numărul imens de muncitori
„migranţi" - cele aproximativ două sute de milioane de muncitori ce au invadat zonele urbane,
venind din mediul rural ori de câte ori a fost nevoie de mână de lucru necalificată, menţinând
fabricile în funcţiune şi construind totul, de la blocuri de locuinţe şi până la stadioane olimpice. Fără
aceşti muncitori dornici, adesea neglijaţi şi subestimaţi, însă tot timpul disponibili, miracolul
economic chinez nu s-ar fi produs nicicând. În sud, în Shenzhen, acolo unde a început totul,
muncitorii migranţi alcătuiesc 85% din populaţia de 10 milioane a oraşului.

2
John Farandon, „Secretele Chinei- ascensiunea unei noi superputeri mondiale”, Ed. Litera Internaţională, Bucureşti,
2008

9
0 a doua cauză o reprezintă investiţiile. Sumele investite de guvernul chinez pentru a
stimula avansul ţării sunt uriaşe şi, cu atâţia plătitori de taxe, nici nu-i de mirare. Există, însă, şi
numeroase investiţii străine. Atraşi atât de vasta forţă de muncă, cât şi de uriaşul potenţial al pieţei,
investitorii străini au pompat peste 50 de miliarde de dolari pe an aici, de 10 ori mai mult decât în
India. Şi într-adevăr, în 2002, China a depăşit Statele Unite, devenind cel mai mare destinatar de
valută străină din lume. De atunci, Statele Unite şi-au recâştigat poziţia, însă nu au decât slabe şanse
să o păstreze pentru multă vreme. Sume uriaşe au venit din Hong Kong şi Taiwan, nefiind practic
vorba de bani străini în adevăratul sens al cuvântului, însă impactul lor este acelaşi. Aceşti bani au
fost folosiţi la înălţarea unor noi fabrici, la reconstrucţia oraşelor şi la impulsionarea afacerilor. Iar
forţa de muncă a fost întotdeauna acolo, contribuind la transformarea banilor în progres economic
real şi în profit.
Un element-cheie al strategiei lui Deng a fost promovarea unei strategii a „porţilor
deschise". Sub conducerea lui Mao, comerţul Chinei cu restul lumii a fost aproape inexistent. Deng
a susţinut că, în măsura în care China doreşte să prospere, va trebui să înceapă să interacţioneze cu
alte ţări străine. „Dacă ne izolăm şi închidem iarăşi toate uşile" ,a spus, „ne va fi absolut imposibil să
atingem acelaşi nivel cu al ţărilor dezvoltate în următorii cincizeci de ani."3 Noua sa strategie a
„porţilor deschise" se va concretiza în nişte Zone Economice Speciale (ZES), în care nivelul
impozitelor urma să fie redus la jumătate, iar taxele de import urmau să fie anulate.
Trei dintre primele patru oraşe care urmau să facă parte din aceste zone favorizate (ZES)
- Shenzhen, Zhuhai şi Shantou - se aflau în Guangdong, foarte aproape de Hong Kong, iar oamenii
de afaceri din Hong Kong s-au şi grăbit să profite de oportunităţile ce le fuseseră oferite pe tavă.
Pentru producătorii din Hong Kong a intra pe piaţa chineză era cel mai normal lucru cu putinţă. în
1990, salariile medii în fabricile din Hong Kong erau de 4 dolari pe oră; în Guangdong abia dacă
ajungeau la 50 de cenţi. Deloc surprinzător, fabricile s-au mutat în Guangdong. în 1991, douăzeci şi
cinci de mii de afacerişti din Hong Kong deţineau deja fabrici în Guangdong, în care lucrau trei
milioane de localnici.
Aceste schimbări au determinat o adevărată explozie în comerţul exterior. În 1985,
exporturile din Guangdong erau de 2,9 miliarde de dolari; până în 1994, ajunseseră la 50 de miliarde
de dolari. Pe la mijlocul anilor '80, Guangdong a depăşit Shanghai-ul, devenind cel mai mare
exportator chinez, iar la începutul anilor '90 ajunsese să deţină 40% din exporturile chineze. Efectele
au fost de-a dreptul uimitoare, în special asupra oraşului Shenzhen. În doar câţiva ani, Shenzhen s-a
transformat dintr-un mic port pescăresc cu o populaţie de doar şaptezeci de mii de locuitori, într-un
înfloritor oraş industrial.
Deloc surprinzător, şi alte regiuni au vrut să intre în afacere. în 1982, altor 14 oraşe de
coastă le-a fost conferit un statut asemănător cu cel al zonelor economice speciale, iar un an mai
târziu, o serie de alte regiuni, printre care şi delta Râului Perlelor (Zhu Jiang), au fost transformate în
„regiuni economice deschise".
Fireşte că strategia lui Deng a funcţionat, iar în octombrie, Congresul Naţional al
Partidului a declarat că în China funcţionează o „economie de piaţă socialistă". În curând, fiecare
oraş din China îşi dorea măcar o parte din succesul Shenzhenului. În ianuarie 1992, când Deng a
3
Deng Xiaoping, 1978

10
pornit în excursia sa spre Shenzhen, existau doar o sută de zone deschise investiţiilor străine. Până la
sfârşitul anului, apăruseră 8 700 de astfel de zone. Biroul pentru Zonele Economice Speciale (ZES)
dorea să le organizeze pe baza celor „trei alinieri" - de-a lungul coastei, de-a lungul fluviului
Yangtze şi de-a lungul graniţei de nord-est. Însă intenţiile acestui birou s-au dovedit a nu avea o
foarte mare importanţă, administraţiile locale luându-i-o înainte şi instituindu-şi propriile zone.
Această febră a zonelor de dezvoltare a dat naştere unui uriaş val de investiţii pe piaţa de capital şi
pe cea imobiliară.
În decembrie 1992, revista The Economist a publicat un grupaj special, de 16 pagini,
despre China, intitulat „Uriaşul se trezeşte la viaţă", atrăgând atenţia asupra progresului economic al
Chinei. Anul următor, David Roche şi Barton Biggs, de la Banca de Investiţii Morgan Stanley,
ambii figuri importante pe pieţele de capital, au decis să meargă în China pentru a vedea în legătură
cu ce se făcea atâta tevatură şi au rămas uimiţi. într-un articol ce purta incitantul titlu, China!, Biggs
scria: „După opt zile în China m-am acomodat foarte bine, am mâncat pe săturate şi sunt cât se poate
de optimist în legătură cu ce se petrece aici." „China", se entuziasma el, „va fi piaţa cu cea mai
uimitoare ascensiune." În perioada imediat următoare, frenezia investiţiilor de pe piaţa din Hong
Kong a fost botezată chao gupiao, sau „investiţii la foc deschis", atât de „fierbinte" a fost. Biggs a
fost atât de şocat de această febră stârnită de China, încât a început să se îngrijoreze că „toată această
agitaţie în legătură cu magia Chinei începe să arate ca un balon de săpun”.

1.5. Investiţii străine directe

China şi-a consolidate poziţia de sursă importantă de investiţii străine directe şi continuă să
crească datorită achiziţiilor tot mai multe de către firmele sale în ţările dezvoltate. China rămâne
principala ţară,dintre ţările în dezvoltare, în domeniul atragerii investiţiilor străine directe atrăgând
72 miliarde în 2005 şi 69 milierde în 2006. în anii ’80-’90 sprijinul principal în investiţiile străine
directe veneau în China în principal din Hong Kong şi întreprinderile mijlocii şi mici din
împrejurimi. Investiţiile străine directe au cauzat schimbări importante în structura economiei şi
industriei în China. Astfel s-a modernizat industria şi nivelul tehnologic. Volumul investiţiilor
străine directe a scăzut în ultimul an,pentru prima data în ultimii 7 ani. Modestul declin de 4%(până
la 69 miliarde)a fost datorat reducerii investiţiilor în domeniul serviciilor financiare. Unele
provincii din centrul şi vestul ţării au acaparat mai multe investiţii decât în anii precedenţi,iar
regiunile mai dezvoltate precum Pear River şi Yangtze River Delta,investiţiile au scăzut puţin,dar s-
au concentrat în domeniul ,,higher value’’,adică echipament pentru telecomunicaţii, calculatoare şi
semiconductoare. Sectorul principal de atragere a investiţilor este cel manufacturier , cu precădere în
construcţia automobilelor, electronicelor , petrochimie şi siderurgie,dar la fel şi în domeniul
serviciilor, ca cel bancar , telecomunicaţii şi imobilizărilor.

11
Tabelul 1: Fluxul investiţiilor străine directe (1990- 2006)

Sursa Banca Mondială

După cum se poate observa, pe toată durata acestei perioade fluxurile intrărilor de investiţii
străine directe în China sunt cu mult mai mari decît cele ale ieşirilor de investiţii străine directe, atît
ca valoare cît şi ca procent din formarea brută a capitalului fix.
Intrările de ISD în Asia de sud, de est şi de sud-est, inclusiv Oceania, au atins cote şi mai
înalte în 2005 –165 de miliarde de dolari SUA– reprezentând o creştere de 19% faţă de anul 2004, se
arăta în Raportul mondial al investiţiilor 2006, elaborat de UNCTAD4. Regiunea şi-a continuat
creşterea economică şi a devenit tot mai atractivă pentru investitorii străini, în special în ţările cu
costuri relativ scăzute. În plus, zona a devenit un loc fierbinte al corporaţiilor transnaţionale (CTN)
care investesc în servicii financiare şi în industria tehnologiilor de vârf..
China a fost din nou cel mai mare receptor de investiţii străine directe din regiune, dar şi
cel mai mare receptor dintre toate ţările în curs de dezvoltare din lume. Intrările de ISD din China s-
au ridicat la 72 miliarde de dolari SUA. Numai ISD nefinanciare s-au ridicat la 60 de miliarde de
dolari SUA, înregistrând un declin uşor, în timp ce fluxurile către serviciile financiare s-au ridicat la
12 miliarde de dolari, creşterea datorându-se investiţiilor masive în băncile chinezeşti.
Hong Kong (China) şi Singapore şi-au păstrat poziţia de al doilea, respectiv al treilea
receptor major din regiune, atragând investiţii străine directe în valoare de 36, respectiv 20 miliarde
de dolari SUA. Mai multe state membre ale Asociaţiei Naţiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN 5) au
înregistrat de asemenea creşteri ale fluxurilor de ISD.
În China, ISD în sectorul manufacturier se reorientează acum catre tehnologiile
avansate. Şi tot în China Airbus intentionează să construiască o linie de asamblare a avionului A320.
Se simte, însă, tendinţa unei schimbări a interesului către servicii în regiune, în particular cele
bancare, telecomunicaţii şi imobiliare.
Politica de reconstrucţie a economiei chineze a implementat multiple facilităţi fiscale
care nu au întârziat să atragă masiv investiţiile străine în China. Prin acest procedeu, China a reuşit
să atragă marile companii transnaţionale ale lumii, care şi-au stabilit sediul central la poalele
Marelui Zid.
SUA, Japonia, Coreea de Sud, Singapore şi Finlanda au dat tonul investiţiilor străine in
economia chineză, aducând, în 2003, 41 de miliarde de dolari în tehnologie şi fonduri.
4
UNCTAD= Conferinta Natiunilor Unite pentru Comert si Dezvoltare -,,ISD din tarile in curs de dezvoltare
si in tranzitie: Rolul lor in dezvoltare’’-
5
ASEAN = Indonezia, Malaiezia, Filipine, Singapore, Brunei, Cambogia, Laos, Myanmar, Vietnam

12
Samsung, IBM, Nokia, Motorola, Intel au deschis în China cel mai mare număr de filiale
din lume. Fără îndoială apetitul lor investiţional a fost şi este determinat de avantajele ce vin la
pachet cu mărimea şi creşterea pieţei interne chineze, cu surplusul de forţă de muncă cu lanţurile de
furnizori extrem de bine organizate şi, nu în ultimul rând,cu oferta generoasă a guvernului chinez în
materie de facilităţi fiscale. Forţa de muncă este disciplinată, produce mult şi costă puţin.Un
muncitor calificat este plătit cu 43 euro pe lună. Este salariu mediu brut lunar al unui inginer,
architect sau medic este de circa 100 euro lunar. Salariul mediu brut lunar al unui polonez este de
547 euro lunar iar al unui sloven de 1100 euro lunar.
Alături de forţa de muncă, regimul fiscal este cel de-al doilea punct de atracţie pentru
capitalul străin. Companiile străine plătesc impozite de până la 27%, cu 6% mai mici decât cele
locale, şi se bucură de reduceri şi scutiri fiscale dacă îşi localizează producţia într-una din cele şase
zone economice speciale sau în una din cele 14 zone libere. Cota de impozitare a companiilor care-şi
deschid capacităţi de producţie în aceste zone este de 15%. Nu în cele din urmă, conteaza şi legile
aspre care sancţionează evaziunea fiscală şi corupţia funcţionarilor publici chinezi. Pentru fraudă
fiscală sau “şpaga” în valoare de 2500 euro, pedeapsa legală este de neconceput pentru lumea
occidentală, 20 ani închisoare.
Aderarea Chinei la Organizatia Mondiala a Comerţului, în 2001, a impus schimbarea
politicii de atragere a investitorilor străini. Pentru că legiile OMC interzic discriminarea fiscală între
companiile naţionale şi cele străine, guvernul chinez este nevoit să reformeze codul fiscal în vigoare,
acţionând în două direcţii. Prima constă în unificarea cotelor de impozitare la 24%-27% pentru toate
companiile de pe piaţă, indiferent de originea capitalului. Cea de-a doua se referă la taxa pe valoarea
adăugată. În prezent este de 17% şi se plăteşte de către toate companiile producătoare.
Noul cod fiscal va stabili posibilitatea unor deduceri substanţiale ale TVA pentru
impozitele de echipamente ale companiilor din industria chimică, metalurgică, IT, construcţii de
nave şi automobile. Prin această reformă, guvernul de la Beijing încearcă să împuşte doi iepuri dintr-
un foc: împăcarea OMC-ului şi stimularea capitalului, indiferent de provenienţă. Noul cod fiscal a
fost definitivat, iar implementarea sa va lua sfârşit în 2010.
După valul din 2004, ieşirile de ISD din regiune au scăzut în 2005 cu 11%. Totuşi,
acestea au rîmas relativ însemnate (68 de miliarde de dolari SUA). Conform Raportului Mondial al
Investiţiilor 2006, care acordă o atenţie specială ţărilor în curs de dezvoltare şi în tranziţie în postura
de surse importante ale investiţiilor străine directe, recenta creştere a corporaţiilor transnaţionale
(CTN) din aceste ţări a fost determinată în special de companii având sediul principal în ţările
asiatice în curs de dezvoltare. Asia de est şi cea de sud-est găzduiesc aproximativ patru cincimi din
primele 100 de corporaţii transnaţionale din ţările în curs de dezvoltare.
Noile economii industrializate din Asia şi anume Hong Kong (China), Republica
Coreea, Singapore şi provincia chineză Taiwan au rămas – în pofida unui regres semnificativ al
ieşirilor de ISD din 2005 – principala sursă de ISD din ţările în curs de dezvoltare . Între timp,
creşterea rezervelor valutare ale Chinei a stimulat şi creşterea rapidă a ieşirilor de ISD din această
ţară, contribuind la reconturarea tiparului de fluxuri din Asia.
Ieşirile de ISD din Asia de sud, de est şi de sud-est se axează încă pe servicii, deşi o
proporţie tot mai mare a ieşirilor de capital din regiune (China), a vizat resursele naturale şi
13
manufactura. În ceea ce priveşte fuziunile şi achiziţiile transfrontaliere, cota combinată a sectoarelor
manufacturier şi primar a crescut semnificativ – de la 29% în 2004 la 54% în 2005.
Companiile asiatice de energie, din China, şi-au sporit eforturile de achiziţionare a
activelor petroliere. Corporaţia Naţională Petrolieră din China (CNPC) a achizţionat în August 2005
PetroKazakhstan contra sumei de 4,2 miliarde de dolari SUA – de departe cea mai mare afacere din
industria petrolieră şi de gaze naturale încheiată de o companie provenind dintr-o ţară în curs de
dezvoltare sau cu economie în tranziţie. China se afirmă tot mai incisiv în arena internaţională în
domeniul investiţiilor strategice susţinute de Guvern: în mine din Canada şi Australia, la cele în
exploatarea resurselor naturale în state din America de Sud, şi de la achiziţionarea a companiei IBM
de către concernul chinez Lenovo Group, la încercarea de anul trecut a companiei de stat CNOOC
de a cumpăra compania UNOCAL.
În contextul în care principalul favorit la preluarea acţiunilor UNOCAL părea la vremea
respectivă compania americană Chevron, care ofertase 16 mld. USD, surpriza de proporţii s-a
produs însă atunci când în joc a intrat CNOOC, care a licitat cu 2,5 mld. mai mult decât Chevron.
Însă preocupările în legătură cu securitatea naţională, au dus la blocarea cumpărării Unocal (Statele
Unite ale Americii) de catre CNOOC (China). Miza strategică a fost extrem de importantă, fie şi
numai prin prisma faptului că UNOCAL deţinea la rândul ei 54% din concernul CentGas, care
controlează oleoductele strategice care vor transporta petrolul caspic spre India, Pakistan, China şi
Japonia.
O dată cu întărirea sprijinului guvernamental şi cu încheierea unor fuziuni şi achiziţii
transfrontaliere majore, creşterea investiţiilor străine provenind din China poate continua.

Graficul 3. Intrările de investiţii străine directe în ţările est- asiatice (2004- 2005)

FDI Inflows
0 20 40 60 80

China 60.6
72.4

Hong Kong, China 34


35.9

Singapore 14.8
20.1

Republic of Korea 7.7


7.2

India 5.5
6.6

Indonezia 1.9
5.3
2004
Malaysia 4.6
4 2005
Thailand 1.4
3.7

Pakistan 1.1
2.2

Vietnam 1.6
2

Sursa UNCTAD, Raportul mondial al investiţiilor 2006


După cum se observă China prezintă cel mai mare flux de intrări de investiţii străine
directe dintre ţările est asiatice, cu o creştere în 2005 de 19,47 % faţă de anul 2004.

14
Graficul 4. Ieşirile de investiţii străine directe din ţările est asiatice(2004-2005)

FDI Outflows

0.2
Philippines 0.6

Thailand 0.2
0.1
1.4
India 2

3
Malaysia 2.1

3.1
Indonezia 3.4

4.3 2005
Republic of Korea 4.7
2004
5.5
Singapore 8.5
6
Taiwan Province of China 7.1

11.3
China 1.8
32.6
Hong Kong, China 45.7

0 10 20 30 40 50

Sursa UNCTAD, Raportul mondial al investiţiilor 2006

China este a doua ţară ca mărime a fluxului ieşirilor de investiţii străine directe din
Asia de sud- est cu 1,8%, respectiv 11,3%, însă Hong Kongul o devansează având 45,7% respectiv
32,6%.

Capitolul 2

15
R.P.CHINA - O PUTERE ECONOMICĂ INCONTESTABILĂ

R.P.China este ţara cu cel mai mare număr de locuitori 1.306.313,512 locuitori şi are o
suprafaţă de 9.572.419 km pătraţi şi totuşi a reuşit să uimească lumea prin performanţele sale
economice.
O mare putere înseamnă un stat bogat şi influent. Printre marile puteri ale lumii se află şi
R.P.China “un model atipic de putere.”6 Această ţară a uimit lumea deoarece în prezent este singura
ţară comunistă care are o economie de piaţă funcţională.
Centralizarea statală chineză a fost una dintre cele mai asupritoare la nivel mondial, statul
monopolizând emisiunea monetară, reglementa piaţa de produse agricole şi alimentare şi controla
vânzările şi cumpărările de pe această piaţă, deţinea proprietatea asupra domeniilor silvice şi asupra
resurselor naturale, de aur, de cupru şi de argint şi limita dezvoltarea întreprinderilor private.
În acelaşi timp, liberalizarea economiei a permis pentru perioade scurte de timp o accentuare a
comerţului cu ţările vecine, ceea ce a produs efecte şi asupra economiei interne.
R.P.China a încercat să găsească o cale proprie de modernizare a economiei. Din păcate
măsurile adoptate, în majoritate neconforme cu spiritul timpului respectiv, au creat premisele unei
modernizări în care competitivitatea externă a sectoarelor economice sau a produselor era ignorată.
La sfârşitul anului 1978 R.P.China s-a orientat către o economie de piaţă. Schimbările
realizate de autorităţile chineze, au fost următoarele : colectivizarea în agricultură a fost înlocuită cu
ferme particulare, a crescut autonomia pe plan local, s-a deschis o gamă largă de firme în domeniul
serviciilor şi de asemenea economia a fost deschisă investiţiilor străine şi lărgirii schimburilor
comerciale cu alte state.
Rezultatul a fost creşterea PIB-ului, iar în 1999 a devenit cea de-a doua putere economică a
lumii , după SUA, cu un PIB de 3800 USD per cappita.
În anii ’80 industria a adus importante câştiguri datorită investiţiilor realizate în zonele de
coastă din apropierea Hong-Kongului şi Taiwanului. Resursele naturale ale R.P.China sunt
numeroase şi variate, ea fiind una dintre cele mai mari producătoare de cărbuni, minereu de fier şi
staniu, petrol, aur, sare, etc. la nivel mondial.
Industria are un rol important în economia acestei ţări, ea fiind un mare producător de fontă şi
oţel, maşini, electronice şi rachete cosmice.
Astăzi, agricultura R.P.China e diversificată. Terenurile cultivate ocupă o zecime din
suprafaţa ţării, mai mult de jumătate din acestea fiind irigate. R.P.China ocupă primul loc pe glob la
suprafeţe irigate. Este cel mai mare producător de cereale – orez şi grâu – şi de asemenea produce
bumbac, ceai , cânepă şi fructe.
La sfârşitul anului 1993 conducătorii R.P.China au aprobat reformele adiţionale pe termen
lung urmărind ca instituţiile din economia de piaţă să aibă un rol mai important şi în această ţară, dar
firmele de stat vor continua să domine multe industrii cheie în ceea ce acum se numeşte “ o economie
de piaţă socialistă”.

6
S. Neguţ, China, un model atipic de putere, revista Jurnalul Economic, nr. 15

16
Consumul din industrie, creşterea veniturilor şi schimbarea tradiţiilor de consum fac din
R.P.China motorul schimbării configuraţiei pieţei mondiale.R.P.China este cel mai serios cumpărător
de materii prime din regiune, în 2003 cheltuind pe acestea 413 miliarde USD.

2.1 Afirmarea R.P.China ca putere economică pe plan mondial

Viitorul economic al R.P.China şi rolul său politic în regiune constituie una dintre problemele
cele mai importante cu care se confruntă Asia de Est, iar pe termen lung, întreaga lume. Rata de
creştere economică a acestei ţări în anii ’90 a fost uluitoare. În 1992-1993, economia chineză a
crescut cu 13%, înainte ca inflaţia să constrângă guvernul să aplice frâne. Din punct de vedere al
Produsului Naţional Brut ( PNB ), economia R.P.China a devenit a doua sau a treia din lume, şi după
unele estimări, va depăşi SUA la începutul secolului XXI. Pe măsură ce economia R.P.China a
crescut şi s-a industrializat, prezenţa sa economică în regiune şi, în general, în economia globală a
devenit din ce în ce mai impunătoare.
Capacităţile militare chineze s-au dezvoltat şi, pe fondul declinului importanţei militare a
Rusiei în Asia de Est, R.P.China se conturează ca putere militară dominantă în Asia.
Din cauza problemelor financiare ale altor economii din regiune şi stagnării economice a
Japoniei, mulţi observatori americani şi de alte naţionalităţi văd în R.P.China principala putere din
regiune. Bineînţeles că industrializarea impresionant de rapidă a R.P.China şi extraordinara ei
afirmare ca ţară exportatoare au stat la baza caracterizării R.P.China drept "o altă Japonie" sau chiar
"o super-Japonie". Această imagine asupra dezvoltării economice a R.P.China trebuie să fie restrânsă
în anumite privinţe. Spre exemplu, “deşi excedentul comercial al R.P.China cu SUA, de 40-50
miliarde USD anual, era aproximativ egal cu cel al Japoniei, acest succes al exporturilor
nutransformă R.P.China într-o superputere economică”7. Succesul economic al R.P.China era strâns
legat de accesul său la capitalul extern şi la tehnologie, precum şi de accesul său pe piaţa americană.
O parte substanţială a excedentului comercial al R.P.China cu lumea a fost produs de firme
non-chineze; marii exportatori din R.P.China sunt, în cele mai multe cazuri, filiale ale unor corporaţii
străine.
Succesul economic al R.P.China continentală se datorează în cea mai mare parte Hong –
Kongului, cel mai mare furnizor de capital al R.P.China.
Dinamismul economic chinez a fost stimulat de ISD-uri şi de exporturi, precum şi de
acumularea de capital intern şi / sau de piaţa internă în expansiune.
Firmele străine au acoperit, direct sau indirect, aproximativ 75% din exporturile R.P.China.
Cea mai mare fabrică de pantofi sport din R.P.China şi din lume are manageri taiwanezi, este
finanţată de Goldman Sachs şi produce pantofi Adidas, Reebok şi Nike, pe bază de contract. Firmele
străine şi fabricile în proprietate străină şi-au intensificat ritmul de producţie şi, între mijlocul anilor
’80 şi mijlocul anilor ’90, exporturile chineze datorate firmelor străine a crescut semnificativ. Aceste
filiale ale firmelor străine constau mai ales în fabrici de prelucrare sau asamblare, în ramuri cu
valoare adăugată redusă şi tehnologie inferioară, multe din componentele acestor produse fiind

7
Robert Gilpin(2004),Economia mondială în secolul XXI, ed. Polirom, Iaşi, 2004, pag 211

17
importate. În consecinţă, o mare parte a profitului înregistrat de aceste firme a revenit altor naţiuni, în
timp ce R.P.China a câştigat un procentaj relativ mic, prin taxe şi salarii.
Exporturile R.P.China se compun din produse precum jucării, produse electronice de calitate
inferioară, textile şi încălţăminte, aceste produse de export fiind vândute sub mărci de fabricaţie
străine. Deşi R.P.China a urcat în mod constant pe scara valorii adăugate şi pe cea tehnologică,
sectorul exportator a rămas, în mare măsură, o enclavă cu efecte de revărsare limitate în raport cu
imensa economie continentală a R.P.China.
În pofida realizărilor economice limitate ale R.P.China, statele vecine din ASEAN au toate
motivele să considere această ţară o provocare economică, în prezent, şi o posibilă ameninţare
militatră, în viitor. În particular, ţările membre ASEAN au fost tulburate de rapiditatea cu care
R.P.China a devenit o putere industrială, mai ales în domeniul înaltei tehnologii. Spre exemplu, “ în
1993, R.P.China a produs mai multe automobile decât toate cele 6 ţări membre ASEAN; de
asemenea, ea a devenit cel mai mare producător de televizoare din lume”8 . Statele din ASEAN sunt
preocupate şi de faptul că ea absoarbe ISD – uri, care altfel s-ar îndrepta către ele; dezvoltarea
industrială a R.P.China le-a stimulat, de altfel, să-şi intensifice cooperarea economică între ele.
Deşi liberalizarea economică a avansat considerabil, la mijlocul anului 1999 birocraţia avea,
încă un cuvânt greu de spus în economie. Mai mult decât atât, aproape 50% din totalul fabricilor din
R.P.China aparţineau statului, iar multe sectoare industriale primeau subvenţii guvernamentale
generoase, decisive pentru supravieţuirea lor.
În prezent, R.P.China se află între economia de comandă din trecut şi economia de piaţă din
viitor. R.P.China a devenit o economie duală, în care există inegalităţi imense şi periculoase.
R.P.China urmăreşte două scopuri: “ să devină campionul culturii chineze, statul de nucleu,
magnet civilizaţional înspre care toate celelalte comunităţi chineze ar trebui să se orienteze şi să îşi
reia poziţia de putere hegemonică în Asia de Est, pe care a pierdut-o în secolul XIX.”9

2.2. Comerţul exterior al R.P.China

2.2.1. Evoluţia comerţului

“Lăsaţi China să doarmă, fiindcă atunci când se va trezi, va zgudui lumea” spune zicala
faimoasă a lui Napoleon, se pare că el vedea peste veacuri. Din 1978, când Deng Xiaoping şi-a
îndreptat ţara spre o cale a reformei economice, PIB-ul ei a crescut cu o medie de 9.5% pe an, de trei
ori cât este rata în Statele Unite, şi mai rapid decât în orice altă economie. Cifrele oficiale ar putea
exagera puţin rata creşterii, dar, cu toate acestea, China e posibil să întreacă într-o zi Statele Unite
ale Americii şi să devină liderul în economia mondială.
Nivelul exporturilor a generat în ultimul sfert de secol o creştere medie a economiei de 9,6
procente. Anul trecut, exporturile chineze au crescut cu 28,4 %, atingând 631,6 miliarde de euro, în
timp ce importurile s-au redus cu 17,6 procente , fiind evaluate la 547 miliarde de euro.
8
R. Gilpin(2004), op.cit., pag 212
9
S.P.Huntington(1997), Ciocnirea civilizaţiilor, Editura Antet, Prahova, pag 247

18
De fapt, China a fost cea mai mare economie de-a lungul unei bune părţi a istoriei cunoscute.
Până în secolul XV, China a avut cel mai mare venit pe cap de locuitor şi a fost liderul în tehnologie
al epocii. Dar apoi, pe neaşteptate, şi-a întors spatele lumii. Conducătorii săi au impus limite stricte
asupra comerţului internaţional şi au înăsprit controlul lor asupra ramurilor economice. În 1820 ea
deţinea 30% din PIB-ul mondial. Totuşi, în 1950, după un secol de anarhie, de dictatură militară, de
ocupaţie străină, după războiul civil şi conflictul cu Japonia, partea sa din producţia mondială a
scăzut sub 5% (toate cifrele măsurate la paritatea puterii de cumpărare).
Acum China recuperează din terenul pierdut. Dacă economiile dezvoltate doresc creştere
economică rapidă ele trebuie să o obţină pe cale grea, prin inventarea de noi tehnologii sau prin
adoptarea de metode de management mai bune. Dar ţările sărace, cel puţin din punct de vedere
teoretic, ar trebui să reuşească creşteri economice rapide deoarece ele pornesc cu niveluri scăzute ale
venitului şi capitalului pe cap de locuitor. Cu politicile potrivite, şi aici mă refer la politicile
monetare şi fiscale, ţările în curs de dezvoltare au o posibiliate uriaşă să se dezvolte rapid prin
importul de capital, idei şi tehnici de la economiile dezvoltate şi prin folosirea pieţelor ţărilor bogate
ca trambulină pentru dezvoltare. Deşi China se află în postura de întârziată, ea nu trebuie să
reinventeze roata, ci pur şi simplu să-şi deschidă economia spre idei de la lumea bogată – lucru pe
care îl şi face cu entuziasm.
Mare parte din creşterea economică a Chinei de-a lungul ultimului sfert de secol poate fi
explicată prin rate ale investiţiilor ridicate şi migrarea lucrătorilor de la ferme de subzistenţă, unde
productivitatea lor marginală se apropie de zero, către fabrici mai productive în industrie. Dar
creşterea economică a Chinei nu se bazează doar pe forţa de muncă ieftină: salariile sunt mai mici în
India şi Vietnam. China are de asemenea avantajele unei infrastructuri bune, a unei forţe de muncă
educate, a unei rate a economisirii disponibilă pentru investiţii financiare şi, cel mai important, are o
economie extrem de deschisă.
Taxele vamale ale Chinei au scăzut de la 41% în 1992 la 6% după ce s-a alăturat
Organizaţiei Mondiale a Comerţului în decembrie 2001, făcând disponibilă cea mai scăzută taxă de
protecţie din toate ţările în curs de dezvoltare.
Multe bariere non-tarifare au fost deasemenea demolate. Mai mult decât atât, China a permis
intrarea investiţiilor străine, care au sprijinit creşterea prin sporirea stocului de capital fix şi prin
furnizarea de tehnologie nouă şi know-how managerial. Societăţile asociate cu firme străine produc
27% din produsule industriale al Chinei. Guvernul chinez vizează în special SUA, ca principală
sursă de capital şi tehnologie. Produsele chinezeşti sunt prezente în marile supermarketuri americane
sau europene, iar companiile chineze achiziţionează firme renumite şi încep să pătrundă tot mai mult
pe piaţa mondială. SUA şi Japonia, ţări care au dominat piaţa mondială în ultima jumătate a
secolului XX, înregistrează în ultimii ani încetiniri ale creşterii economice. În prezent încep să se
afirme noi economii în creştere, ca cea a Chinei, a Rusiei sau a Indiei.
China a avut de înfruntat multe obstacole până la creşterea economică: sistemul bancar
fragil, lipsa unui sistem legal transparent, corupţia, riscul unor nelinişti sociale şi politice cauzate de
extinderea inegalităţilor în privinţa venitului sau abuzul drepturilor omului, cât şi poluarea gravă a
mediului.

19
Principala constrângere asupra creşterii economice a Chinei este inabilitatea sistemului său
financiar să aloce capitalul în mod eficient, cu riscul asociat al unor împrumuturi proaste în sistemul
bancar. Au existat cu siguranţă investiţii excesive în anumite sectoare, cum ar fi industria de
automobile, oţel şi imobile, deci inevitabil unele proiecte s-au dovedi neprofitabile. Sistemul
financiar trebuie să fie reformat pentru a îmbunătăţi deciziile legate de investiţii. Listarea băncilor de
stat la bursa din Hong Kong este o soluţie bună pentru a schimba structura şi managementul
acestora, dar privatizarea efectivă ar fi şi mai utilă. Discrepanţele de la nivelul politic, diferenţa între
teoria comunistă şi dreptul la proprietate nu permit lăsarea unui sector vital pentru guvernul chinez
în mâinile unor persoane juridice, fie ele şi autohtone.

2.2.2. Exporturile şi importurile Chinei

În aceşti ani China a contribuit la creşterea cererii energetice mondiale, influenţând


incontestabil asupra evoluţiei preţurilor petrolului întrucât trebuie să facă faţă unei industrii mari
consumatoare de energie care o obligă să consume de 3 ori mai mult petrol decât SUA şi de 5 ori
mai mult decât Uniunea Europeană pentru a genera o cantitate de bogăţie comparabilă.
La momentul actual, China ocupă deja primul loc în lume la consumul de oţel (25% din
producţia mondială, comparativ cu 12% în cazul SUA) şi de cupru şi se plasează în topul
consumatorilor de aluminiu, zinc, platină, etc. Judecând şi după timpul scurt, consumul de petrol
este cel care a înregistrat probabil cea mai spectaculoasă evoluţie în contextul în care, deşi a început
să importe petrol abia în 1993, China reprezintă la ora actuală al doilea importator din lume (mai
exact 32% din necesarul său) şi acoperă 30% din rata marginală a consumului mondial de petrol.
Zăcământul de petrol descoperit recent în marea Bohai (nord-estul ţării) are rezerve de
miliarde de barili de petrol, fiind astfel cel mai mare descoperit în ultimii 40 de ani. Potrivit
estimărilor, zăcământul are între 1.300 şi 1.500 kilometri şi conţine în jur de 7,3 miliarde barili.
Aceasta descoperire ar putea contribui la reducerea importurilor de petrol ale Chinei. Anul trecut,
China a produs 183 milioane tone petrol, cu 1,7 la sută mai mult faţă de 2005, dar a importat 138
milioane tone (cu 16,9 la sută mai mult ca în urmă cu doi ani). O parte din petrolul extras din China
a fost utilizat pentru constituirea rezervei strategice pe care Guvernul de la Beijing a decis să o
creeze.
China este cu siguranţă un gigant agricol, care nu mai stârneşte frica concurenţilor de pe
piaţa mondială. Urbanizarea galopantă, lipsa resurselor de apă, solurile de proastă calitate şi
poluarea solurilor sunt doar câteva cauze care ămpiedică dezvoltarea agriculturii. Creşterea
puternică a populaţiei face din China o piaţă extrem de tentantă pentru ţările exportatoare de produse
agricole. Statele Unite ale Americii au început deja să profite de oportunităţile oferite de piaţa
chineză.
China a devenit importatoare netă de produse agricole în anul 2004. Previzioniştii sunt de
părere ca această situaţie se va menţine şi pe parcursul următorilor 20 de ani. Cele mai cerute
produse de chinezi sunt: soia, oleaginoasele, cerealele şi zahărul. Importurile au atins în anul 2005,
valoarea de 22 de miliarde de dolari, dintre care jumătate au fost consacrate produselor vegetale.

20
Grâul se constituie în a doua mare cultură, dupa orez (160 milioane de tone), iar împreuna
fac parte din hrana de bază a chinezilor.
Guvernul chinez trăieşte cu teama că importurile masive de cereale vor afecta puternic
agricultura. Cu toate acestea, marile provocări vin din interior. Lipsa terenurilor arabile de bună
calitate şi producătorii individuali care deţin în medie doar 0,65 hectare/familie, fac imposibil visul
conducătorilor comunişti care doresc o agricultură chineză competitivă la nivel mondial.
China este de asemenea cel mai mare importator de lemn tropical din lume: jumătate dintre
arborii tropicali exploataţi pe plan mondial ajung în statul asiatic. O mare parte provin din Indonezia
şi Papua Noua Guinee, unde 76-90% din exploatări sunt ilegale, conform organizaţiei ecologiste. În
ultimii 10 ani, consumul total de produse din lemn al Chinei a avansat cu 70%. O treime din creştere
s-a datorat ascensiunii înregistrate de exporturi şi două treimi se justifică prin accelerarea
consumului intern. Greenpeace avertizează că, în cazul în care China şi-ar mări consumul de hârtie
pe cap de locuitor până la nivelul celui din SUA, spre exemplu, acest lucru ar necesita suplimentarea
volumului de lemn exploatat cu aproape 1,6 miliarde de metri cubi – volum echivalent cu recolta
mondială anuală.
Creşterea competitivităţii unor sectoare industriale a dus la sporirea volumului vânzărilor de
calculatoare, China deţinând peste 30% din exporturile regionale de produse electronice. Exemple
de companii chineze de succes sunt firmele LEGEND, cu o cotă de piaţă de 26% şi HAIER
(producătoare de aparate electrocasnice) care intenţionează să impună primul brand mondial „made
in China”. Ele atacă în principal pieţele segmentate, cu competiţie fragilă, iar strategia lor este de a
vinde ieftin. Haier a reuşit sa isi construiasca în acest mod o cota de 20-70% la cele mai multe
categorii de aparate electrocasnice pe pieţele nationale unde este prezentă. Cifra de afaceri realizată
de Haier în afara Chinei este de un miliard de dolari şi vine din 100 de ţări. Foarte ambiţioasă,
Shanhai Automotive Industry ţinteşte să ajungă printre primele şase companii din lume până in
2020, iar Huawei, activă în telecomunicaţii, a investit mai cu seamă în Europa, unde a reuşit să ofere
echipamente de telecomunicaţii cu până la 30% mai ieftine decât competitorii. Investiţiile pe
ansamblu sunt destul de modeste - 2,9 miliarde de USD - dar se preconizează creşteri.
Echipamentele şi maşinile industriale constituie peste 60% din exporturile chinezeşti, urmate
de textile. Exporturile de textile şi îmbracăminte realizate de China în 2006 au totalizat 144 miliarde de dolari, cu circa
25% peste nivelul înregistrat în 2005. Destinaţiile principale sunt, în ordine: Statele Unite, dragonii asiatici
şi Germania
China a devenit cel mai mare producător mondial de oţel, cupru, ciment şi aluminiu, în
condiţiile în care în anii '90 era unul dintre cei mai mari importatori pe aceste pieţe.
China ocupă locul al treilea în ierarhia mondială în privinţa exporturilor şi importurilor de
produse manufacturate, devansând Japonia, atât valoric, cât şi în privinţa ritmului de creştere (29%
la exporturi şi 15% la importuri). Comerţul Chinei cu produse agricole deţine o pondere redusă, de
0,5% din comerţul mondial de mărfuri.
Combustibilii şi produsele industriei extractive constituie o grupă care a înregistrat cel mai
mare ritm de creştere (35%) şi valorile cele mai ridicate la importuri provenite din Asia, America de
Nord, Europa sau Africa, fapt care confirmă rolul Chinei în creşterea cererii mondiale la această
grupă de produse.
21
Din anul 1999, până acum, comerţul Chinei cu produse ITC a crescut anual în medie cu
38%. China a depăşit de asemenea Japonia, în anul 2004, în calitate de cea mai mare ţară
exportatoare de produse ITC către SUA, această categorie de produse fiind importate din China în
proporţie de 27%.
După ce au “inundat” Europa şi America cu tenişi, camăşi, jucării şi electronice, chinezii se
pregatesc acum să inunde piaţa cu bani. Cifrele arată că s-au făcut investiţii străine de proporţii în
servicii financiare în China, dar şi că, la rândul ei, China a crescut numărul investiţiilor “plasate” în
străinătate.
Cele mai recente cifre anunţate de guvernul de la Beijing arată că investiţiile făcute în China
de firmele străine au urcat brusc, susţinute în special de investiţiile în sectorul financiar. Pe de alta
parte, şi totalul sumelor investite de China continuă să crească rapid. Informaţiile arată faptul că
importanţa statului asiatic este în creştere nu doar ca destinaţie de investiţii, ci şi ca sursă de capital.
Conform Agenţiei de Comerţ Exterior a Chinei, investiţiile nete realizate de China au crescut la 11,3
miliarde de dolari. Cele mai mari sume au fost cheltuite de China National Petroleum, care a făcut,
recent, achiziţii în PetroKazahstan şi într-o companie canadiana, cu sediul tot în Kazahstan.
Totuşi autorităţile chineze doresc să încetinească creditarea, care finanţează în principal
investiţiile, şi au luat o serie de măsuri în acest sens: creşterea dobânzilor, a ratei dobânzilor pentru
rezervele obligatorii, restricţionarea plafoanelor de credit în sectoarele în care s-au atins creşteri
excesive, cum este cel al imobiliarelor.
Piaţa chineză a absorbit, în 2006, peste 7,22 milioane de automobile şi a urcat pe locul doi în
lume, după Statele Unite, surclasând Japonia, în ierarhia vânzărilor de maşini. Per total, vânzările de
automobile noi în China s-au triplat în ultimii cinci ani, iar estimările indică o creştere de 15% în
acest an, până la aproape opt milioane de unităţi. Lucrul marcant pentru piaţa auto mondială în 2006
este că vânzările totale de automobile din China le-au depăşit pe cele din Japonia, unde piaţa a
scăzut uşor, până la 5,72 milioane de automobile. Doi producători locali, Geely Automobile
Holdings Ltd. şi Chery Automobile Co, fac parte din grupul principalelor firmele ce vor contribui la
creşterea pieţei.
Potrivit unui raport Unesco privind comerţul internaţional de bunuri şi servicii culturale
China a ajuns cel de al doilea exportator de "arte vizuale", cu o cotă de 19% din totalul mondial. Nu
a fost singura surpriză pentru piaţa de artă. Comerţul în domeniul artistic este concentrat într-un top
de cinci state, fiecare fiind atat importator cât şi exportator. Chiar dacă o astfel de analiză este dificil
de făcut, Unesco a acceptat provocarea şi a monitorizat comerţul de artă în perioada 1994-2005. În
acest interval comerţul de bunuri culturale de toate categoriile (arte vizuale, bunuri de patrimoniu,
carte, massmedia, film) aproape s-a dublat, de la 39 de miliarde de dolari în 1994 la 59 de miliarde
în 2005, ajungând să reprezinte aproximativ un procent din comerţul internaţional. Marea Britanie
rămâne pe locul întâi în topul exporturilor, cu 8,5 miliarde de dolari în 2005, urmată de China şi
SUA.
Valoarea exporturilor R.P.China în perioada 2000-2004 este prezentată în tabelul numărul 2.
Din tabel reiese că exportul de animale vii se mentine în ultimii ani la valoarea de 300
milioane USD, în perioada 2000-2003 fiind într-o scădere, iar în 2004 acesta creşte dar nu foarte
mult.
22
La exportul de lapte se observă o scădere în anul 2001, de la valoarea de 51 de miliarde USD
la 41 de miliarde, iar în 2002 se observă o creştere însemnată a exportului acestui produs. În 2004 se
observă o creştere importantă a valorii exportului de lapte.
La exportul de orez se observă o scădere faţă de anul 2000, cea mai mică valoare având-o în
2004- 232 miliarde USD.
În anul 2001 exportul de fructe înregistrează o scădere pentru ca în următorii ani să crească
impresionant faţă de anul 2000.
Exportul de zahăr şi produse zaharoase se menţine în anii 2000-2004 între valorile 170-180 miliarde
USD..
În anul 2004 R.P.China a exportat cafea în valoare de 43 miliarde USD, aceasta fiind cea mai
mare valoare din această perioadă.
Exportul de cacao nu a înregistrat nici el creşteri importante în această perioada , din 2001 el
crescând constant până în 2004 când a ajuns la valoarea de 29 miliarde USD
În 2004 R.P.China a înregistrat cea mai mare valoare a exportului de ceai şi mate, acesta
atingând valoarea de 451 miliarde USD.
Din anul 2000 pâna în 2002 exportul de băuturi non-alcoolice a crescut constant, în anul
următor scăzând la valoarea de 320 miliarde USD pentru ca în anul următor să aibă o creştere
importantă atingând valoarea de 472 miliarde USD.
Valoarea exportului de lână a variat anual , de la 380 miliarde USD în 2000 la 445 miliarde
USD în 2004.
Valoarea tutunului prelucrat exportat a crescut în perioada 2000-2003 , iar în 2004 a cunoscut
o uşoară scădere.
Exportul de băuturi alcoolice a crescut constant în această perioadă, în 2004 atingând valoarea
de 227 miliarde USD.
Exportul de fier a cunoscut creşteri importante în anii 2003-2004 când a ajuns la valorile de
219 miliarde USD, respectiv 349 miliarde USD.

Tabelul 2. Valoarea exporturilor pe grupe de mărfuri în perioada 2000-2004(miliarde USD)

GRUPA DE ANUL
MĂRFURI 2000 2001 2002 2003 2004
TOTAL din 8.247,513 7.243,452 7.819,555 10.037,801 12.648,479
care:
ANIMALE VII 330,251
EXCEPTÂND 384,808 344,492 343,879 326,571
PEŞTELE
LAPTE 51,168 41,555 58,855 53,735 69,581
OREZ 561,054 329,005 380,398 494,662 232,553
FRUCTE
PROASPETE 384,361 353,118 463,795 604,543 771,544
ZAHĂR ŞI

23
PRODUSE 176,996 167,536 184,516 165,639 174,170
ZAHAROASE
CAFEA 16,537 22,458 26,503 37,678 43,573
CACAO 18,119 16,889 17,128 25,998 29,546
CEAI ŞI MATE 356,996 352,420 339,852 375,865 451,865
BĂUTURI
NON- 319,529 350,887 354,659 320,927 472,324
ALCOOLICE
BĂUTURI
ALCOOLICE 123,412 136,334 196,275 204,999 227,967
TUTUN
PRELUCRAT 150,587 196,810 227,313 263,546 249,530
BUMBAC 307,274 82,048 172,426 134,654 17,565
LÂNĂ 380,045 315,993 338,537 392,367 445,071
FIER 85 90 88 219 349
CUPRU 734 722 1,084 3,119 438
METALE
PREŢIOASE 2,219 4,911 11,098 10,294 3,682
PETROL 2.132,032 1.383,328 1.296,176 1.661,601 1.324,692
BRUT
TEXTILE 766,031 742,694 922,792 1.271,285 1.532,039
TELEVIZOAR 1.297,345 1.590,974 2.396,269 3.471,318 5.485,526
E

SURSA: WWW.INTRACEN.ORG

Valoarea cuprului exportat a avut creşteri importante în anii 2002 şi 2003 – 1,084 miliarde
USD respectiv 3,119 miliarde USD. În 2004 exportul a scăzut semnificativ până la valoarea de 438
miliarde USD.
Exportul de metale preţioase a avut cele mai impresionante creşteri în 2002 şi 2003 – 11,098
miliarde USD respectiv 10, 294 miliarde USD.
Exportul de petrol s-a mentinut în această perioadă între valorile de 1,300- 2,100 miliarde
USD.
Cele mai importante creşteri la exportul de textile s-au înregistrat în anii 2003 şi 2004 – 1,271
miliarde USD şi 1,532 miliarde USD.
În această perioadă la exportul de televizoare s-a înregistrat o creştere continuă, în 2004
ajungând la valoarea de 5,485 miliarde USD.
Valoarea importurilor efectuate de R.P.China în perioada 2000-2004 este prezentată în tabelul
numărul 3.
În anii 2003 şi 2004 importul de animale vii a avut cele mai mari valori – 117 miliarde USD
respectiv 219 miliarde USD.
Valoarea importului de lapte a crescut anual în această perioadă de la 207 miliarde în 2000 la
403 miliarde în 2004.
24
În 2001 şi 2002 importul de orez a scăzut de la 112 miliarde în 2000 la 98 miliarde în 2001 respectiv
79 miliarde USD în 2002, iar în 2004 a crescut până la valoarea de 251 miliarde USD.
Cele mai importante creşteri le-a avut importul de fructe proaspete în anii 2003 şi 2004 – 470
miliarde USD respectiv 594 miliarde USD.
Importul de zahăr şi produse zaharoase a avut cea mai mare valoare în anul 2001 când a ajuns
la valoarea de 350 miliarde USD.
Valoarea importului de cafea a crescut anual de la 7 miliarde USD în 2000 la 20 miliarde
USD în 2004.
Cea mai importantă creştere la importul de cacao a avut loc în anul 2003 când acesta a ajuns
la valoarea de 66 miliarde USD, iar în 2004 la 74 miliarde USD.
Importul de ceai şi mate a scăzut în 2002 la valoarea de 3 miliarde USD, iar în 2003 şi 2004 a crescut
până la valorile de 4 miliarde USD respectiv 6 miliarde USD.
Până în 2003 importul de băuturi non-alcoolice s-a mentinut între valorile de 3 miliarde USD
şi 4 miliarde USD, în 2004 crescând până la valoarea de 9 miliarde USD.

Tabelul 3. Valoarea importurilor R.P. China pe grupe de mărfuri în perioada 2000-


2004( miliarde USD)

GRUPA DE ANUL
MĂRFURI 2000 2001 2002 2003 2004
TOTAL din 12.191,114 13.670,474 13.391,44 19.738,488 35.112,453
care:
ANIMALE VII
EXCEPTÂND 52,284 34,830 53,414 117,252 219,909
PEŞTELE
LAPTE 207,160 211,725 258,524 322,224 403,854
OREZ 112,714 98,853 79,664 96,532 251,538
FRUCTE
PROASPETE 367,049 365,154 371,909 470,791 594,620
ZAHĂR ŞI
PRODUSE 148,113 350,001 257,662 196,251 313,951
ZAHAROASE
CAFEA 7,055 8,419 10,139 17,265 20,155
CACAO 36,912 39,758 37,970 66,991 74,402
CEAI ŞI MATE 4,618 3,593 3,032 4,775 6,870
BĂUTURI
NON- 4,581 4,599 5,125 5,260 9,186
ALCOOLICE
BĂUTURI
ALCOOLICE 155,231 139,608 139,316 177,334 246,930
TUTUN
PRELUCRAT 40,402 34,312 27,450 45,807 59,762

25
BUMBAC 137,197 116,609 199,512 1,218,245 3,242,122
LÂNĂ 1,124,719 1,104,019 1,063,435 956,946 1,263,128
FIER 1,857,699 2,502,759 2,769,066 4,856,212 12,699,131
CUPRU 805,976 898,066 811,243 1,296,470 2,235,584
METALE
PREŢIOASE 572 934 2,789 3,655 12,511
PETROL 3,657,061 3,745,396 3,798,257 5,863,487 9,239,294
BRUT
TEXTILE 2.840,394 3.038,468 3.465,945 3.937,477 4.071,424
TELEVIZOAR 59,949 40,305 36,988 85,514 148,082
E

SURSA: WWW.INTRACEN.ORG

În 2001 importul de băuturi alcoolice a scăzut la valoarea de 139 miliarde USD, iar în anii
următori a crescut, în 2004 atingând valoarea de 246 miliarde USD.
Importul de tutun a scăzut de la valoarea de 40 miliarde USD în 2000 la 27 miliarde USD în
2002 şi în 2004 a crescut până la valoarea de 59 milioane USD.
Cele mai mari valori le-a avut importul de bumbac în 2003 şi 2004 – 1.218 miliarde USD
respectiv 3.242 miliarde USD.
Importul de lână a avut cea mai mică valoare în 2003 când a atins valoarea de 956 miliarde
USD, în ceilalţi ani menţinându-se la valoarea de 1.100- 1.200 miliarde USD.
Valoarea importului de fier a crescu anual de la valoarea de 1.800 miliarde USD în 2000 la
valoarea de 12.699 miliarde USD în 2004.
Importul de cupru a avut cea mai mare valoare în 2004 – 2.235 miliarde USD, valoarea sa
scăzând în 2002 – 811 miliarde USD.
Valoarea importului de metale preţioase a scăzut anual de la 572 miliarde USD în 2000 la 12
miliarde în 2004.
Şi valoarea petrolului importat a crescut anual de la 3.657 miliarde USD în 2000 la 9.239
miliarde în 2004.
De asemenea şi valoarea importului de textile a crescut de la 2.840 miliarde USD în 2000 la
4.071 miliarde USD în 2004.
În 2001 şi 2002 importul de televizoare a scăzut până la valoarea de 36 miliarde USD în 2002
pentru ca în 2004 să atingă valoarea de 148 miliarde USD.

2.2.3. Dificultăţi întâmpinate în activitatea de comerţ

China se află în conflict cu mai multe state ale lumii, în special cu SUA. De aceea urmăreşte
o diminuare a exporturilor, ca urmare a excedentului comercial al ei şi al tensiunilor din ultima
vreme legate de textile şi alte produse chinezeşti care au invadat pieţele lumii, îndeosebi cele
americane şi europene. În privinţa aceasta China va creşte taxele la export pentru o serie de
produse, printre care şi oţelul, cu 5%, până la 10%, în încercarea de a încetini explozia exporturilor

26
chinezesti. Partenerii comerciali ai Chinei, mai ales Statele Unite ale Americii exercită presiuni
asupra tării asiatice, pentru schimbarea politicilor care promovează exporturile, în contextul în care
excedentul comercial chinez este în creştere accelerată. Excedentul comercial al Chinei a urcat la
16,9 miliarde dolari în aprilie. Exportul de produse de oţel al Chinei a atins în aprilie recordul de
7,16 milioane de tone, deoarece fabricile şi comercianţii se grăbesc să compenseze schimbările
politicii exporturilor.
China a scos returnările de taxe la export pentru mai multe produse de oţel şi a redus
cunatumul acestora la unele produse cu valoare adaugata la 5% şi urmează să implementeze un
sistem de licenţiere a exporturilor.
Exporturile de tablă de oţel, materia primă pentru fabricarea ţevilor, au crescut de 900 de ori
în primele patru luni ale acestui an, comparativ cu aceeaşi perioadă din 2006. În acelaş timp exportul
produselor de aluminiu s-a dublat în primele patru luni din 2007, faţă de perioada echivalentă din
2006.
Principalele combinate siderurgice din China, printre care şi Baosteel Group, susţin că
micşorarea sumei returnate din taxe la export va afecta grav câştigurile lor. Marile combinate
siderurgice din China exportă între 10% şi 20% din producţia lor.
Importurile ieftine de produse din oţel inoxidabil din China îi afectează pe producătorii
europeni, care se plâng că oţelul asiatic a inundat piaţa UE şi a determinat o scădere a preţurilor cu
25%. Companiile sunt îngrijorate de faptul că, vânzând ieftin aceste produse, China va duce la o
prăbuşire a preţurilor în industria siderurgică. În ultimii ani, China şi-a intensificat producţia de oţel
ca să se pregătească pentru Olimpiada, dar acum, pe măsură ce se potoleşte avântul construcţiilor,
ţara asiatică are un surplus de oţel şi caută cumpărători. În Europa, oţelul chinez ieftin nu duce lipsă
de clienţi, de la şantierele daneze până la producătorii germani de scule, iar industria europeană a
oţelului suferă deja de pe urma unei monede tot mai puternice, care ieftineşte importurile.
În contextul eforturilor pentru temperarea comerţului, autorităţile de la Beijing iau în
considerare creşterea costurilor pentru unii fabricanţi de cupru sau de aluminiu, prin impunerea
obligaţiei de a plăti taxe la import, sub forma unui depozit. Aceştia pot importa metal rafinat fără
taxe, dacă re-exporta produsele.
Altă problemă cu care se confruntă China este cea legată de jucăriile care conţin un nivel
"nepermis de mare de plumb". S-a lansat o campanie de îmbunatăţire a calităţii produselor fabricate
în China, urmând să se elimine de pe piaţă produsele necorespunzatoare calitativ, de la mâncare şi
medicamente, la haine şi jucării. O altă măsură de protecţie împotriva produselor chinezeşti este
introducerea încă din vămi a controlului calităţii, deoarece după ce au intrat în comert, importatorii
sunt foarte greu de depistat şi controlat.
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor a dispus măsuri de supraveghere a
pieţei de haine, în urma mai multor informaţii conform cărora în Noua Zeelanda s-au descoperit
haine importante din China, având în compoziţie lână şi bumbac, cu conţinut ridicat de
formaldehida..
India şi China vor să colaboreze pe piaţa petrolieră în vederea reducerii rivalităţii dintre ele.
Ambele au economii ce se dezvoltă rapid şi un consum energetic enorm şi, de asemenea, ambele

27
caută rezerve de petrol pe termen lung. Ministrul indian al petrolului vrea însă să înceteze rivalităţile
şi propune o cooperare a marilor importatori de petrol.
Republica Populară China este cea mai populată ţară din lume de unde şi locul doi pe care îl
ocupă datorită consumului de energie după SUA. Cererea în creştere de petrol şi de asemenea şi
importurile tot mai mari de petrol au făcut din China un factor important pe piaţa petrolului.

Graficul 5. Evoluţia furnizării de energie în R.P.China 1971- 2005

Sursa World Energy Outlook, 2007

După cum se vede, China este o mare consumatoare de cărbune. China este cel mai mare
producător şi consumator de cărbune, şi un participant important în piaţa internaţională a cărbunelui.
Paradoxal, deşi este un mare producător de cărbune este şi un importator de cărbune.
Deşi o altă sursă importantă de energie este şi petrolul, cărbunele va rămâne sursa dominantă
de energie din China, deşi autorităţile fac mari eforturi să diversifice sursele de energie. Petrolul
ocupă de asemenea un loc important în importurile Chinei.
Guvernul chinez va adopta măsuri pentru a spori proporţia energiei regenerabile în consumul
energetic total, a declarat, Xu Dingming, directorul Departamentului pentru Energie din cadrul
Comitetului de Stat pentru Reformă şi Dezvoltare din China.
Vechea structură energetică din China, în care cărbunele ocupă cel mai important loc, a dus
la afectarea mediului şi la creşterea costurilor pentru funcţionarea economiei naţionale. Totodată,
dezvoltarea rapidă a economiei chineze implică un mare consum de energie. În momentul de faţă,
guvernul chinez acţionează pentru elaborarea programului privind dezvoltarea pe termen lung şi
mediu a resurselor regenerabile de energie. Potrivit acestui program, până în 2020, 16% din energia
consumată în China va fi reprezentată de resursele regenerabile.

28
China, Coreea de Sud şi Japonia sunt vizate pentru cooperare atât în procurarea de petrol, cât
şi pentru atragerea de investiţii în domeniu. S-au discutat premisele formării acestui bloc energetic,
dar s-a realizat, de asemenea, şi o apropiere deosebită a relaţiilor diplomatice între China şi India.
Aceste două tări ar putea să ajungă mai repede la un consens, întrucat cooperează deja pe câmpurile
petroliere din Sudan, iar în Rusia, interesele celor două se vor întâlni din nou. India's Oil & Gas Co.
doreşte să cumpere 20% din Yugansk, o proprietate Rosnef cu care China intenţionează şi ea să
încheie un acord de şase miliarde dolari pentru un contract de livrare pe termen lung. India importă
70% din petrolul său, iar China, deşi în prezent importa numai 40%, pe fondul reducerii
zăcămintelor, ar putea ajunge la 75% în 2025. În aceste condiţii, chiar o colaborare bilaterală ar
schimba regulile pe piaţa petrolului.

2.3 Zonele economice libere

Un rol imoprtant în economia R.P.China îl au zonele libere.


R.P.China este o ţarã a cãrei ieşire la mare însumeazã 18 mii de km şi dispune de resurse
foarte bogate. Cu sprijinul acordat de guvernul chinez, sectorul capitalist din zona litoralului se aflã
în prezent în perioada cea mai favorabilã a dezvoltãrii.
Valoarea totală realizată de acest sector în anul 2003 a depăşit 1000 de miliarde yuani,
atingând, în anul 2004, 1280 de miliarde yuani (80% din PIB - ul R.P.China), nivel record în istorie.
Valoarea adăugată realizată în 2004 de acest sector a crescut cu 9,8% în comparaţie cu anul 2003,
înregistrând ritmul de dezvoltare cel mai înalt în structura economiei naţionale.
Au fost create 3 mari zone economice speciale pe litoral, care concentreazã cea mai mare
parte din creşterea economicã a R.P.China, sunt dinamice şi puternic industrializate.
Cele trei areale geo-economice principale sunt:
- Golful Bohai, cu axa Beijing-Tianjin şi raza sa de influenţã asupra provinciilor Liaoning,
Shandong şi Hebei (la nord, sud şi respectiv vest);
- Delta râului Yangtze, cu marele său centru Shanghai şi provinciile adiacente Jiangsu şi Zhejiang
(la nord şi respectiv la sud) şi conexiunile spre interior de-a lungul râului Yangtze;
- Delta Râului Perlelor.
Zona economică a Golfului Bohai cuprinde municipiile Beijing şi Tianjin, precum şi
provinciile Hebei, Shandong şi Liaoning, reprezentând 5% din suprafaţa totală a R.P.China (peste
500000 km pătraţi), respectiv peste 15% din populaţie (215 milioane locuitori).
În zona economică a Golfului Bohai se realizează 23,5% din PIB-ul întregii R.P.China.
Produsul intern brut pe cap de locuitor în aceastã zonă este de 1250 USD, faţă de nivelul
naţional de 1090 USD.
În acest areal funcţionează Zona de Dezvoltare Economică şi Tehnologică Tianjin – TEDA –
care a înregistrat în ultimii 2-3 ani o dezvoltare impresionantă, devenind prima zonă de acest fel în
R.P.China. În cadrul TEDA au realizat investiţii peste 8000 de firme chineze şi străine. Facilităţile
oferite de TEDA investitorilor străini şi costurile reduse ale forţei de muncă au condus la atragerea
unui volum de capital care l-a depăşit deja pe cel înregistrat de Shanghai. În acest fel s-a putut crea
şi cea mai bună infrastructură din zonele de investiţii din R.P.China.
29
Producţia industrială a golfului Bohai echivalează cu 22% din totalul naţional. În Beijing şi
Tianjin sunt concentrate numereoase unităţi industriale, cu produse încorporând valoare adăugată
mare, circumstanţa favorizată de gradul înalt de calificare a forţei de muncă. Producţia industrială a
celor două oraşe luate împreună este de circa 80% din cea a oraşului Shanghai, oraşul cu cea mai
mare producţie industrială din R.P.China.
Provincia Hebei, care înconjoară municipiile Beijing şi Tianjin a fost influenţată pozitiv de
creşterea economică a celor două municipii şi ca atare şi-a dezvoltat o puternică bază industrială
plecând de la extracţia cărbunelui şi ajungând la industria chimică şi farmaceutică.
În perspectivă, obiectivul principal al industriei din golful Bohai este acela de a realiza
diminuarea participării întreprinderilor de stat în economia regiunii respective şi crearea unei
structuri industriale competitive. În prezent, această zonă depinde excesiv de industria primară
(produce 28% din petrolul national şi 25% din gazul natural) şi de industria grea.
Sistemul bancar chinez se află în plină restructurare. În 2004, s-a introdus sistemul privind
gradul de risc, pentru prima dată în R.P.China, iar Comisia de Supraveghere Bancară monitorizează
îndeaproape cele 11 bănci comerciale, pentru a le obliga să funcţioneze eficient, să elimine creditele
neperformante şi să se apropie de managementul occidental.
Zona golfului Bohai exportă 18-20% din totalul exporturilor chineze şi importă 20-22% din
totalul importului realizat de R.P. China. Principalii parteneri comerciale sunt: Japonia, Hong-Kong,
SUA, Uniunea Europeană, Coreea de Sud, Singapore.
Principalele bunuri de import: maşini şi echipamente de înaltă tehnologie, produse chimice,
îngrăşăminte, maşini agricole.
Zona economică a Deltei fluviului Yangtze cuprinde:
- municipiul Shanghai
- regiunea care este străbătută de fluviul Yangtze
- provincia Jiangsu în zona de nord
- provincia Zhejiang, în zona de sud
Shanghaiul reprezintă motorul industrial şi comercial al zonei,cu aproximativ 18 milioane de
locuitori. Este principalul centru comercial, financiar şi industrial din China şi unul din cele mai
mari din Asia.
Populaţia zonei în discuţie (în sensul strict al fluviului Yangtze) o egalează pe cea a Japoniei,
131 milioane locuitori, PIB-ul zonei reprezintă 20% din PIB-ul R.P. China, iar producţia industrială
aproximativ 25% din cea a R.P. China.

Regiunea fluviului Yangtze contribuie cu 25% la producţia industrială a R.P. China. Există
două mari coridoare de creştere economică în zona analizată:
- unul spre sud de la Shanghai la Ningbo
- cel de al doilea către vest, pe axa Suzhou, Wuxi până la Nanjing.
Ningbo, Hanzhou, Wuxi şi Nanjing sunt importante centre industriale ce dispun de bogate
resurse naturale.

30
Jiangsu este una din primele 5 provincii industrializate din R.P.China, cu urmãtoarele
sectoare dezvoltate: maşini şi utilaje, textile, electronicã, petrochimie, materiale de construcţii,
produse alimentare.
În provincia Zhejiang principala industrie este cea uşoarã.
Oraşul Shanghai deţine locul 1 la producţia industrialã a R.P.China (5%), dispune de 10000
de întreprinderi industriale, din care 10% sunt de mărime mare şi mijlocie. În Shanghai există 173 de
întreprinderi ce au dreptul de a realiza operaţiuni de comerţ exterior. Sectoarele industriale cheie
sunt: auto, siderurgie, textile, telecomunicaţii, naval, electronică, petrochimie, bunuri de larg
consum.
Piaţa mobiliară în Shanghai dispune de peste 500 de membri şi de aproximativ 5 milioane
acţiuni. Începând cu anul 1994, Shanghaiul funcţioneazã ca centru pentru tranzacţii de schimb
valutar.
Veniturile relativ mari ale populaţiei oraşului Shanghai, l-au transformat în una din
principalele pieţe de consum ale R.P. China.
Oraşele din delta fluviului Yangtze derulează 24% din exportul R.P.China şi 23% din
importuri, beneficiind de avantajele Shanghai-ului în privinţa distribuţiei şi comercializării.
Partenerii principali în comerţul internaţional ai zonei analizate sunt Hong-Kong, Japonia şi
SUA, principalele bunuri importate fiind produsele manufacturate, echipamente, produse chimice,
fibre sintetice şi oţel.
Zona analizată nu are un potenţial agricol deosebit, nici mari resurse minerale, deşi la export
deţin o pondere însemnată produsele alimentare, de artizanat, mătase şi produsele minerale.
Delta fluviului Yangtze a devenit în ultimul deceniu al doilea mare beneficiar chinez în
domeniul investiţiilor străine, cca. 26-30% din totalul acestora fiind realizate în această zonă. Din
primele 100 de companii mari din lume, 65 au decis să investească în zona Specială Liberă Pudong-
Shanghai. Şi în această zonă investitorii străini întâmpină încă multe dificultăţi birocratice.
Shanghai-ul a devenit, începând din anul 2004 un important Centru de traznacţii pentru
produse petroliere, operând cu contracte standardizate, ceea ce a condus la aşezarea preţurilor, în
mod gradual, la cele internaţionale, în prezent ele situându-se sub nivelul mondial.
Zona economică a Deltei Râului Perlelor depăşeşte suprafaţa de 237000 km2 şi are 104
milioane locuitori (8,3% din populaţia R.P.China), cuprinzând în special provinciile Guandong şi
Fujian.
Proximitatea geografică a provinciei Guandong de Hong-Kong coroborată cu o birocraţie
aflată la mare distanţă de centrul politic al ţării (Beijing) au fost factori de natură să determine ca
această provincie să devină principala beneficiară a invetiţiilor străine în R.P.China. Un exemplu în
acest sens este şi oraşul Shenzhen, care este principala destinaţie a investiţiilor provenind din Hong-
Kong. Provincia Guangdong deţine 42% din exportul total al R.P China şi 39% din import.
Provincia Fujian reprezintă principala destinaţie a investiţiilor provenite din Taiwan.
În zona economică a Deltei Râului Perlelor au fost stabilite primele Zone Economice
Speciale din R.P.China, respectiv:
- Xiamen şi Fuzhou în provincia Fujian şi
- Shenzhen, Zhuhai şi Shantou în provincia Guandong.
31
În provincia Guandong există autostrada ce uneşte Gunagzhou (Canton) cu Shenzhen şi
Hong-Kong şi care în prezent este legată prin Shanghai, Nanjing de capitala Beijing.
Principalele zone economice al Deltei Râului Perlelor se găsesc pe coastă, având bune
conexiuni cu porturile maritime, exemplu Zxhuhai şi Shenzhen, care beneficiază de aproprierea lor
geografică de Macao şi Hong-Kong. În privinţa porturilor maritime, Hong-Kong-ul continuă să
rămână principalul punct de ieşire pentru exporturi, în special spre SUA, Japonia şi Europa.
Aprovizionarea cu electricitate şi apă se desfăşoară în parametri normali. Un rol decisiv îl
joacă termocentrala de la Huaneng şi construcţia de centrale hidroelectrice.
Reţeaua telefonică fixă s-a extins în ultimii ani. În plus generalizarea utilizării telefoniei
mobile a contribuit la creşterea reţelei de comunicaţii. Serviciile naţionale şi internaţionale
funcţioneazã bine în oraşele zonei analizate.
Principalul avantaj al zonei Deltei Râului Perlelor în comparaţie cu restul provinciilor
chinezeşti rezidă în ponderea mică a întreprinderilor de stat. Astfel, cu sprijinul unor masive
investiţii străine, în special din Taiwan, provincia Fujian a ajuns să deţină una din industriile cele
mai sănătoase din R.P. China. La rândul ei provincia Guandong a reuşit să transforme cele mai
multe întreprinderi de stat în firme private.
Provincia Fujian posedă un enorm potenţial agricol, constând în principal, în produse
subtropicale şi fructe, ceea ce a favorizat dezvoltarea unei importante industrii de procesare a
alimentelor.
Deşi nu este de talia Shanghai-ului, oraşul Shenzhen s-a transformat într-un important centru
bancar şi financiar. Shenzhen împreună cu Hong Kong au format un spaţiu economic unic, foarte
atractiv pentru firmele străine care doresc să abordeze piaţa chineză, beneficiind de avantajele şi
experienţa economiei de piaţă oferite de Hong-Kong.
Datorită, în mare parte, proximităţii geografice a Hong-Kong-ului, zona care înconjoară
provincia Guangdong a devenit principalul centru de distribuţie pentru întreaga ţară. În perimetrul
format de oraşele Zhuhai, Shenzhen şi Guangzhou se găseşte cea mai mare platformă de primire şi
ulterioară comercializare a produselor importate de R.P.China.
Principalii parteneri comerciali ai zonei analizate sunt Hong-Kong, Taiwan, Japonia,
Uniunea Europeană, SUA.
Principalele produse exportate sunt bunurile de consum şi produsele cu un procent mare de
valoare adăugată.
Zona analizată realizează 48% din exporturile R.P.China, iar în ultima perioadă a devenit
principala poartă de intrare pentru importuri (44% din total).
Administraţiile locale stimulează orice intrare de capital străin, în cadrul unei birocraţii
flexibile, cu excepţia oraşului Shenzhen care favorizează numai investiţiile de avengură şi care atrag
după sine dezvoltarea unor tehnologii avansate.
Zona Fujian oferă facilităţi sporite investitorilor străini, în comparaţie cu provincia
Guangdong, ceea ce a stimulat investiţiile provenind din Hong-Kong şi Taiwan.

ZONA LIBERĂ NINGBO

32
Această zonă este principalul producător de confecţii lucrate manual de calitate. Toate
produsele textile din această zonă sunt în concordanţă cu standardele internaţionale.

ZONA LIBERĂ SHANGHAI


Aceasta a fost prima zonă liberă din R.P.China şi este una dintre cele mai mari din ţară şi
cuprinde: o zonă de liber schimb, depozite, servicii de comerţ şi procesare, etc.
Până acum 44 de ţări, printre care: Japonia, SUA, ţări din Europa şi Asia au făcut investiţii de
2,73 miliarde USD în această zonă.

ZONA LIBERĂ TIANJIN


Tianjin este singura zonă liberă din nordul R.P.China. Ea mai cuprinde un aeroport
internaţional şi un parc industrial aeronautic. Cele 3 zone sunt cele mai eficiente şi au cele mai mici
costuri.
Cele 3 zone formează o reţea de transport maritim, rutier şi aerian datorită avantajului de a fi
in acelaşi timp aproape de oraş şi de porturi.

Tabelul 4. Indicatori economici ai zonellor libere din R.P. China î perioada Ian 2000- Iun. 2004

INDICATOR UNITĂŢI DE IUNIE 2004 IANUARIE- % IANUARIE-


MĂSURĂ IUNIE 2004 IUNIE 2004
PIB TOTAL 10000 YUAN 93.322 456.530 32,87
INDUSTRIA
SECUNDARĂ 10000 YUAN 9.785 40.400 64,4
INDUSTRIA
TERŢIARĂ 10000 YUAN 83.537 416.130 30,5
VALOAREA 10000 USD 13.659 62.358 65,14
ISD
UTILIZAREA
ACTUALĂ
ACAPITALULU 10000 USD 5.987 22.372 33,16
I STRĂIN
VENITURI 10000 YUAN 9.850 82.983 29,42
TAXE
COMERCIALE 10000 YUAN 8.699 71.324 19,07
ŞI
INDUSTRIALE
TAXE VAMALE
ŞI ALTE TAXE 10000 YUAN 78.782 543.162 36,27
VALOAREA
TOTALĂ A 10000 USD 46.125 209.868 50,69
IMPORTURILO
R ŞI

33
EXPORTURILO
R
IMPORTURI 10000 USD 40.232 180.428 45,15
EXPORTURI 10000 USD 5.893 29.440 96,66

SURSA:WWW.TJFTZ.GOV

Peste 4000 de firme din peste 1000 de ţări au făcut investiţii în cele 3 zone.

Capitolul 3
CHINA UNICĂ

China nu este prima economie care avansează rapid dintre economiile în dezvoltare sau
din cenuşa războiului şi a conflictelor interne şi ajunge o putere industrială. În perioada de după al
II-lea Război Mondial, Japonia şi Germania (cu ajutorul SUA) au revitalizat industriile răvăşite de
către distrugerile din război şi au reuşi să le transforme în „economii miracol”. Coreea de Sud, Hong
Kong, Taiwan şi Singapore au ieşit de sub ocupaţia Japoniei şi au devenit „tigri” sau „micii
dragoni”, cu economii cu dezvoltare rapidă şi nivel de ţară tot mai dezvoltat. Taiwan a reuşit să
suporte un influx major de continentali în1949, în timp ce Coreea de Sud a rezistat războiului şi
insurgenţei şi s-a transformat dintr-o societate agrară într-o putere industrială. Ambele au beneficiat
de ajutorul SUA dar au fost capabile să menţină progresul. Thailanda, Malayesia, Indonezia, Filipine
şi Vietnam au fost şi ele denumite „noua generaţie de tigri” cu destinul de a urma drumul Coreei de
Sud, Taiwanului, Singapore si Hong Kong-ului, deşi criza financiara din Asia şi revoluţia socială

34
.le-a încetinit progresul. Mai recent, India a lansat primele sale reforme serioase şi este în competiţie
cu alte state pentru investiţiile multinaţionale.
Este ceva special în legătură cu China atunci? Este doar o za din lungul lanţ al
economiilor în plină ascensiune care va preda ştafeta noilor economii miracol – Vietnam sau India?
Va ajunge China un „tigru de hârtie”?semănând cu o Japonie stagnantă sau cu micii dragoni ce au
urmat crizei asiatice. Dacă această ţară este doar o economie în dezvoltare în ascensiune atunci
impactul său ar trebui să fie temporar limitat şi mai presus de toate previzibil în forma sa de
evoluţie. Aceasta în schimb, va face mai uşor să se înveţe din impactul predecesorilor Chinei să-şi
evalueze competitivitatea, vis-a-vis de adversarii actuali şi să elaboreze strategii şi tehnici să rezolve
aceste provocări.
Evoluţia Chinei la începutul secolului XXI este diferit şi are mai multe în comun cu
evoluţia SUA în secolul XX decât cu evoluţia vecinilor asiatici, repercusiunile progresului sunt
monumentale; unicitatea Chinei şi a ascensiunii sale îşi are rădăcina numai în imensa sa populaţie;
în fond India a trecut de pragul de un miliard. Nu îţi are rădăcinile în economia sa mare sau în
ascensiunea sa rapidă, deşi combinaţia acestor factori este apreciată în cazul Chinei. Ce este
excepţional la China este legat de moştenirea sa, diferitele sale instituţii, aspiraţii înalte şi o
combinare unică a resurselor, capabilităţilor şi a puterii sale de negociere. Unicitatea sa vine şi din
sincronizare. Urmează un drum ascendent într-o perioadă de accelerare dramatică în globalizare,
într-o perioadă în care multe instituţii multinaţionale se înfiinţează. Este o perioadă foarte
importantă deoarece asistăm la o realizare semnificativă a geopoliticilor şi la o presiune crescătoare
asociată restructurarea economică în ţările industrializate, în special SUA. Acest mănunchi de
evenimente interdependente este fără precedent: este foarte puţin probabil să poată fi replicat în altă
parte în curând.
China este singura ţară comunistă (cu o economie atât de deschisă) care are o creştere
economică atât de rapidă. Este o economie cu un regim autoritar care caută, deşi cu dificultate, să
menţină controlul asupra libertăţii individuale şi de exprimare deşi deschide tot mai multe segmente
ale activităţilor economice către exterior. Este singura ţară care anual atrage un număr tot mai mare
de investiţii străine, mai multe decât în orice altă piaţă, dezvoltată sau în dezvoltare. China primeşte
de asemenea şi tehnologie într-un ritm nemaivăzut, mai ales că nu este considerată un aliat pentru
acei investitori. Şi dintre toate economiile din ultimii 50 de ani, China este de departe cea mai
ambiţioasă în a-şi îndeplini scopul.
Înţelegerea experienţei predecesorilor săi atât pe pieţele naţionale cât şi pe cele
internaţionale şi evaluarea eficienţei lor este importantă nu numai pentru demonstrarea unicităţii
Chinei. Comparaţia este vitală şi pentru identificarea ţelurilor propuse de guvernul Chinez şi
modelele, strategiile pe care le urmează efortul său continuu de a se dezvolta atât naţional cât şi în
expansiunea sa pe pieţele externe.

3.1. Dragonii economici ai Asiei

O analiză a evoluţiei economice actuale relevă fenomene deosebit de complexe, uneori


chiar contradictorii. Unele state înregistrează succese economice remarcabile, dezvoltându-şi
35
anumite ramuri în ritmuri deosebite altele au cunoscut o evoluţie spasmodică (Asia de Sud-Est) sau
o recessiune accentuată (ţările Sahelului).
Unul dintre fenomenele actuale este tripolizarea economiei mondiale. În sec XIX Europa
constituia polul economic al lumii, cu o dinamică datorată revoluţiei indusriale şi dezvoltării ştiinţei
şi tehnicii. Această poziţie dominantă a deţinut-o până în prima jumătate a sec. XX când s-a conturat
un al doilea pol de putere economică în America de Nord, cu exponentul său Statele Unite,
economia mondială devenind astfel bipolară.
A doua jumătate a sec. XX a fost marcată de expansiunea economică miraculoasă a unui
grup de state din estul şi sud-estul Asiei, cu o dinamică economică ascendentă, rapidă şi extrem de
eficientă, grup cunoscut şi sub denumirea de “Dragonii economici ai Asiei”. S-a creat în scurt timp
cel de-al treilea pol al economiei mondiale, la care se ataşează progresiv China, ţară cu un dinamism
economic fără precedent, care o propulsează treptat spre vârfurile economiei lumii. Dacă până nu
demult, acum câteva decenii, factorii naturali (resurse, clima, sol) şi umani erau preponderenţi, în
prezent factorii care determină dezvoltarea economică sunt cei politici şi financiari.
Colapsul socialismului din ţările Europei s-a declanşat pe fondul unei politici economice
iluzorii, dar şi pe fondul plafonării societăţilor comuniste la un nivel de viaţă scăzut. Mutaţiile
politice radicale au determinat recesiune economică şi încercări mai mult sau mai puţin reuşite de
restructurare ale unor economii necompetitive şi supercentralizate. Adaptarea la mecanismele
economiei de piaţă s-a realizat diferenţiat, convulsiv, cu mari sacrificii sociale şi drumul este încă
anevoios. Factorul uman a avut un rol determinant în dezvoltarea Japoniei, “dragonilor”, Chinei,
unde un potenţial uman deosebit a intrat cu succes în angrenajul complicat al economiei de piaţă,
standardizându-şi producţia industriale la nivele ridicate ale calităţii şi adaptându-se perfect la
cererea mondială.
Evoluţia ascendentă a dragonilor a fost favorizat şi de poziţia Americii faţă de China, pe
care a înconjurat-o cu state puternic dezvoltate, prin investiţii masive în zonă.
Alături de Japonia, numele unor ţări mici (Hong Kong – actualmente inclus la China,
Coreea de Sud, Singapore, Taiwan, Macao) au devenit simbolice pentru succesul lor economic
contemporan şi au primit apelativul de “dragoni economici”.
Pe o suprafaţă însumată de numai 136 333 km2 (aproximativ ½ din România) trăiesc
peste 80 000 000 de locuitori, care realizează împreună peste 830 mld $, PNB:
- Coreea de Sud – 485,
- Taiwan – 284,
- Hong Kong -163,
- Singapore – 101,
- Macao – 10
în 1993, adică aproape dublu cât Africa (431 mld. S în 1993 din care 115 mld. S – Africa de Sud).
Sunt ţări mici, devenite remarcabile puterii economice, financiare şi comerciale şi care deţin 9% din
comerţul mondial (7% Japonia). Dezvoltarea lor economică s-a bazat pe un ritm foarte înalt al
creşterii producţiei industriale într-un timp foarte scurt.
Cauzele care au favorizat progresele economice rapide sunt multiple:

36
- o poziţie geografică privilegiată – toate sunt pe rutele comerciale spre Japonia, China,
SUA şi Australia, iar unele au poziţie strategică deosebită. (Singapore);
- infarstructurile de decolare economică create în anii ’60;
- un ajutor financiar şi tehnologic consistent din partea S.U.A.;
- politica economică transparentă;
- politica fiscală a statului extrem de avantajoasă pentru investiţii;
- forţa de muncă ieftină, disciplinată, conştiincioasă, calificată sau cu posibilităţi de
calificare;
- orientarea producţiei industriale spre export (devenit aproape un scop în sine);
- accesul liber pe piaţa S.U.A. şi apoi pe cea vest – europeană;
- investiţii masive din partea Japoniei, SUA, a ţărilor arabe exportatoare de petrol;
- un accent particular pe cercetare şi învăţământ;
- inserţia benefică a statului care acordă facilităţi faţă de impozite, terenuri în poziţii
avantajoase;
- promovarea unui control tehnic de calitate foarte exigent;
- promovarea unor politici comerciale de dumping;
- integrarea societăţilor în companii puternice etc.

Modelul dezvoltării economice a fost preluat de la japonezi, mizând pe investiţii masive


şi tehnologice de vârf şi pe calificarea forţei de muncă. Conducerile acestor ţări au sprijinit masiv
formarea cadrelor calificate şi a specialiştilor şi în primul rând au lichidat analfabetismul. Salturile
realizate spre exemplu în Coreea de Sud în decursul mai multor generaţii sunt uluitoare (96% din
populaţia adultă este alfabetizată). Aceste state au adoptat foarte rapid noile tehnici ale informaticii
şi ale comunicaţiilor şi tranzacţiilor prin internet, fiind printre cele mai “computerizate” din lume
(Singapore: 458 computere la 1000 de locuitor). Având de guvernat popoare al căror respect
tradiţional pentru muncă şi educaţie constituie un avantaj esenţial, guvernanţii acestor ţări au alocat
ponderi foarte mari din PNB penru învăţământ şi cercetare în anii ’60 – 70’.
O reflectare a creşterii standardului cultural este ilustrată de scăderea masivă a natalităţii,
mortalităţii, a mortalităţii infantile şi creşterea duratei medii a vieţii.

Tabelul 5. Evoluţia indicatorilor demografici în perioada

Indicator Coreea de Sud Taiwan Hong


Kong

1990 1950 1950 1990 1950 1990

Natalitate % 3 3 1
15 2 17 45 8 2
Mortalitate% 3 1 0
6 30 20 5 6 10

37
Mortalitate 1 7 7
Infantilă % 19 150 115 21 6 79
Speranţa de 6 4 5 7
viaţă (M F) 68 – 77 46 – 49 39 – 42 69 - 73 57 – 65 75 – 80
Ponderea 4 5 5
tinerilor 64 47 47 63 37 33

Este o evoluţie demografică de tip occidental, cu un comportament spontan. Dacă alte


ţări sud-est asiatice au o demografie progresivă, aceste state, care au făcut salturi imortante pe linia
civilizaţiei, tind spre un echilibru demografic, depăşind faza tranziţiei.
Totuşi, ritmurile de dezvoltare ale dragonilor au cunoscut şi perioade de fluctuaţii,
datorate unor crize financiare ( 1996 – 1998 ), sau datorită recesiunii economice mondiale survenită
în urma atentatelor criminale din 11 sept. 2001.

3.1.1.Coreea de Sud

De la statutul de colonie a Japoniei, Coreea de Sud a ajuns a unsprezecea putere


economică şi a douăsprezecea putere comercială a lumii (2,32% din volumul comerţului mondial).
Ţara a avut o istorie recentă zbuciumată. Între 1910 şi 1945 a cunoscut perioada neagră a
colonizării japoneze, iar între 1950 şi 1953 a avut războiul nimicitor cu Coreea de Nord. La 27 iulie
1953 s-a încheiat armistiţiul de la Panmunjon, încă în vigoare, deşi între cele două părţi au existat
numeroase runde de convorbiri, rămase fără un rezultat concret.
După războiul civil, a început o campanie susţinută de dezvoltare economică, în paralel
cu un program ambiţios de promovare a învăţământului şi cercetării ştiinţifice. Dezvoltarea
economică a început prin apariţia unor mari conglomerate de firme care şi-au concentrat atenţia
asupra exporturilor. Au început prin lucrări de construcţii în străinătate şi au ajuns în prezent la o
producţie de nivel tehnologic ridicat în domeniul aparaturii electronice şi automobilelor. Şi astăzi
economia sud-coreeană este dominată, în proporţie de 70%, de marile conglomerate economice,
numite „chaebol”.
Firmele mari au penetrat agresiv pieţele externe, ajungând să-i concureze pe japonezi pe
piaţa americană şi vest-europeană. Concurenţa cu Japonia a devenit acerbă. Alături de SUA, Coreea
de Sud este vocea cea mai vehementă care pledează pentru deschiderea pieţelor japoneze pentru
produse de import. Pe de altă parte, piaţa lor internă este bine protejată şi tot după model japonez
sunt impuse restricţii la importuri, invocându-se protecţia mediului înconjurător. Deschiderea pieţei
pentru importurile de orez, în condiţiile neacordării de subvenţii compensatorii a stârnit protestele
agriculturilor şi studenţilor.
Între 1990 şi 1998, PNB a crescut cu peste 200 mld. $, de la 237 mld. $ la 485 mld. $
(17500 $/loc. în 2001), perioadă în care a depăşit India, Mexicul, Olanda, şi Rusia (17500 $/loc. în
2001). (Rusia a scăzut din 1990 de la 528 mld. $ la 394 mld. $ în 1998, dar pe fondul unei slabe
dezvoltări economice şi a unei inflaţii fulminante).

38
Volumul comerţului exterior este de aprox. 280 mld. $, 141 mld. $ export şi 138 mld. $
import, asigurându-I un loc fruntaş în ierarhia mondială.
Modelul economic sud-coreean (un alt miracol economic sud-est Asiatic) se pare că a
fost copiat după cel japonez şi presupune o coordonare foarte precisă între stat, finanţe şi activitatea
economică şi socială. Un rol deosebit de important l-a avut în stimularea producţiei ajutorul
financiar american, ca şi prezenţa bazelor şi soldaţilor americani (care au stimulat cererea şi
producţia de bunuri de larg consum şi servicii). Astăzi cererea internă este foarte ridicată şi o parte
din producţia destinată altădată exportului este dirijată spre piaţa internă.
În mare parte, capitalul sud-corean este plasat prin investiţii în străinătate: China(zonele
libere), Indonezia, Malaysia, Thailanda, în ţările est-europene (în România peste 50 mil. $ în
telecomunicaţii, firma Daewoo). În Europa, în 4 ani (1992-1995) a investit 540 mil. $, peste tot unde
există oportunităţi de investiţii. În interiorul ţării s-au creat 10 zone libere, cu 1631 întreprinderi şi
peste 1 mil. de angajaţi. S-au dezvoltat firme şi întreprinderi foarte puternice, cu activităţi
diversificate. Dintre primele 500 de mari întreprinderi din lume, 25 sunt sud-coreene. (Samsung este
mai important în prezent decât Renault, având 9 uzine în Europa, iar centrul de coordonare a fost
plasat la Londra.)
Producţia industrială este diversificată, dar excelează în construcţiile de maşini (auto,
construcţii navale, electronică). În producţia de automobile, Coreea de Sud a intrat în grupul marilor
producători, cu 3,1 mil. buc. produse în 2001, locul 5 pe Glob (a devansat Rusia, Italia, Marea
Britaniei). Firme mari, ca Hyundai, Kia, Daewoo au devenit bine cunoscute pe plan internaţional şi
au câştigat progresiv segmente de piaţă pe toate continentele. Dar, în ultimii ani, firma Daewoo a
avut dificultăţi care au adus-o la faliment şi a fuzionat cu GMC. Industria auto sud-coreeană a
pătruns pe piaţă cu modele fiabile şi relativ ieftine, care se schimbă şi reînnoiesc la 2-3 ani. Hyundai
va produce 1,2 mil. într-una dintre cele mai mari uzine de pe Glob, la Ulsan. Industria auto este
susţinută de o producţie importantă de oţel, de cca 43mil. t, realizată în oţelării moderne, dominată
de conglomeratul POSCO (Pohan Iron and Steel Company).
La construcţii navale ocupă locul al II-lea pe Glob, cu 12 mil. t/2005, în şantierele de la
Pusan, Ulsan, Seul, Inchon, realizând mineraliere şi petroliere, dar şi nave specializate.
Industria electronică este reprezentată mai ales prin trei firme mari: Samsung (cu
investiţii şi în industria auto la Pusan), Goldstar (cu 30% din valoarea exportului de produse
electronice) şi LG. Concentrarea industriei electronice este una dintre cele mai reprezentative, la
Seul – Kyongi se realizează 75% din totalul producţiei. Importante sunt şi producţiile de ciment (51
mil. t), energie electrică (267 mld. kW/h) şi de textile, unde ocupă locul III pe Glob, cu peste 60
mld. $ în balanţa exportului.
În ultimii ani, Coreea de Sud a cunoscut unele convulsii economice şi sociale, legate de
criza financiară din sud-estul Asiei şi de conjuncturile mondiale. În decembrie 2000, Daewoo
Motors a intrat în faliment, iar în aprilie 2001 Dong-ah Construction la fel. Ritmul de creştere
economică a scăzut de la 10% în 1999, la 8% în 2000 şi doar 4% în 2001. Dar exporturile şi
consumul intern au rămas la un nivel bun, fapt ce întreţine speranţa unei revigorări a producţiei
industriale.

39
3.1.2. Taiwan

Mica Chină este o insulă (Formosa) de 36 000 km2, cam cât Belgia sau Elveţia, despărţită de
China continentală prin strâmtoarea Formosa, largă de 150 km. Teritoriul este în mare parte muntos,
iar terenurile arabile nu reprezintă decât 25% din suprafaţa insulei.
Este o ţară dens populată, având 22,2 mil. loc. şi o densitate medie de 626 loc/km 2, cu un
PNB de 314 mld. $ şi 14 100 $/loc.
Ocupat de Japonia la sfârşitul secolului al XIX-lea, Taiwanul a fost retrocedat Chinei în
1945. În 1949 Chang Kai Shi împreună cu naţionaliştii anticomunişti s-au refugiat în insulă şi de
atunci coexistă două state chinezeşti. Chiar dacă nu a fost recunoscut şi nu a întreţinut relaţii
diplomatice cu majoritatea statelor lumii, a avut o inserţie crescândă în marile fluxuri comerciale
mondiale, fapt ce i-a permis contacte strânse cu un mare număr de ţări industrializate sau în curs de
dezvoltare.
Agricultura a fost motorul dezvoltării Taiwanului. Ocupaţia japoneză a orientat economia
spre o agricultură diversă şi de înaltă productivitate pentru a satisface cererea crescândă de produse
alimentare a Imperiului nipon. Au creat vaste sisteme de irigaţii, uzine pentru producerea de
îngrăşăminte, centrale electrice, o infrastructură rutieră şi o industrie agro-alimentară. Între 1952 şi
1984, producţia agricolă a crescut cu 300%.
De la jumătatea anilor 50, activitatea economică a fost relansată prin promovarea
exporturilor. O sumă de măsuri speciale au încurajat producţia destinată exportului: împrumuturi
preferenţiale, taxele vamale obţinute din importuri au fost destinate susţinerii exportului,
privatizarea întreprinderilor şi devalorizarea monedei naţionale pentru o mai bună liberalizare a
cursului de schimb. În acelaşi timp structura comerţului exterior a fost substanţial modificată. Dacă
în 1952 produsele industriale reprezentau doar 10% din exportur, în prezent acestea reprezintă peste
90%, contribuind decisiv la excedentul balanţei comerciale.
Dezvoltarea economică a fost susţinută prin investiţii străine masive: SUA (41,4%), Japonia
(20,4%), Europa (16,6%), chinezi din alte ţări (Hong Kong, Singapore, 7,1%), alte investiţii
(14,5%). Pentru investitorii străini au fost amenajate perimetre speciale, privilegiate: zona Kaoshung
în SV, Nantze şi Taichung. După 1980, a fost creat parcul ştiinţific Hsinchu, cu obiective principale
în domeniul industriilor de vârf: electronică, maşini unelte de înaltă tehnicitate, aparate de precizie,
chimie fină, farmaceutică, metale rare, energetică nucleare, aeronautică şi alte domenii de ultimă
generaţie tehnologică.
Ritmurile de creştere globală au fost în anii 60 – 65 de 8,5%, în 70 – 75 de 10,2%, 80 – 85 de
6%, dar a scăzut la mai puţin de 4% în ultimii ani. Producţia industrială a crescut, în schimb, în
ritmuri mai alerte: între 1963 şi 1972 a avut ritmuri care au depăşit 15% anual, realizând salturi
extraordinare ale producţiei, în special a celei industriale.
Statul este la originea a jumătate din investiţii, dar pentru Taiwan, ajutorul american a fost
piatra de temelie a dezvoltării. S-a ajuns în prezent la situaţia că Taiwanul deţine de 5% din piaţa
americană, ceea ce înseamnă un excedent comercial de peste 10 mld. $. (50% din exporturi se
îndreaptă spre SUA).

40
Orientările industriei spre produse competitive a cunoscut mai multe etape: după succesul în
semiconductori şi în domeniul informaticii urmează, promovarea actuală a biotehnologiei, cu
respectarea unor norme stricte de protecţie a mediului şi transformarea ţării în „Green Silico Island”.
Şi alte producţii sunt importante: computere (12 mil. buc/an), energie electrică (145 mld.
kW/h, din care 39 mld. – nucleară), oţel (16 mil. t), auto (0,5 mil. buc./an), nave (1 mil. t/an), textile
sintetice (3,2 mil. t), ciment (19 mil. t), hârtie.
Relaţiile cu China rămân încă tensionate în plan politic. În plan economic se menţin foarte
bune: schimburi comerciale de 22 mld. $ în 2000, investiţii taiwaneze în China de 60 mld. $ în 2001.

3.1.3. Singapore

Este o insulă de 648 km2 situată în strâmtoarea Malacca, din care cca 1/5 este ocupată de
oraşul Singapore şi are o populaţie de 4 mil. locuitori, care realizează un PNB de 101 mld. $,
reprezentând cca 30 000 $/loc.
Între 1867 şi 1965 a fost colonie britanică (în 1963 inrtă în federaţia Malayeză şi iese
după doi ani), iar din 1965 este stat independent.
Situat într-o poziţie geografică şi ştrategică cu totul deosebită, la confluenţa spaţiului
asiatic cu cel pacific, la încrucişarea unor importante drumuri comerciale mondiale, Singapore este o
interfaţă între Occident şi Orient.
Dezvoltarea sa economică se bazează pe industria prelucrătoare şi pe servicii şi constituie
una din plăcile turnante ale comerţului internaţional şi în acelaşi timp una din marile antreprize ale
Asiei. Portul său ocupă locul 2 pe Glob ca volum al mărfurilor tranzitate: 326 mil. t/2001 (179 –
descărcate; 147 – încărcate ). Un alt atu al dezvoltării îl constituie computerizarea totală al activităţii
economice şi financiare, având o circulaţie extrem de rapidă a informaţiei şi banilor. Cu 458 de
computere la 1000 de locuitor, Singapore ocupă primul loc pe Glob la informatizarea activităţilor
(aproape fiecare domiciliu are cel puţin un computer).
Industria prelucrătoare se remarcă prin rafinarea petrolului din import,în cadrul căreia
posedă al III-lea mare complex petrochimic al lumii, cu o capacitate de rafinare şi prelucrare de 55
mil. t/an.
Industria electronică realizează aparate de radio, TV, componente pentru tehnică de
calcul, tehnică de telecomunicaţii, etc. Acest sector a avut o dezvoltare exponenţială, realizând în
1999 produse în valoare de 70 mld. $, dar în ultimii ani se constată o reducere a producţiei datorită
reducerii cererii pe plan mondial, concurenţei altor producători şi saturării pieţii interne.
Singapore este un activ centru financiar, bancar, de transport, telecomunicaţii, reparaţii
navale şi service de escală. Atragerea investiţiilor străine a fost atât de puternică, încât s-a depăşit
capacitatea spaţială şi umană oferită de statul singaporez. Au fost transferate astfel investiţii în
domenii de vârf tehnologic în unele insule din statele vecine în nord – în Malayzia – insula Johor şi
în sud în Indonezia, în insulele Riau şi Batam, formând împreună “triunghiul creşterii”.
Creşterea economică a fost de 10% pe an în 1993 şi 1994,a scăzut uşor o perioadă, apoi a
revenit la 10% în anul 2000.

41
Turismul este extrem de activ: Singapore Air Lines transportă peste 20 mil. pasageri/an,
iar cei 6,5 milioane de turişti/an aduc peste 6 mld. $ venituri. Este şi un centru al cumpărătorilor
datorită unor preţuri avantajoase, mai ales pentru angrosişti. Valoarea comerţului exterior a fost de
271 mld. $ în anul 2000, ceea ce reprezintă 2,14% din valoarea schimburilor mondiale.
Dar efectul de feed-back al unei dezvoltări exponenţiale a industriei electronice începe să
se facă simţit. Piaţa internă este prea mică, nu absoarbe decât 20% din producţie şi nu poate
compensa căderea exporturilor. Se fac eforturi pentru diversificarea partenerilor comerciali şi în
ultimii ani, Singapore s-a orientat spre relaţii de schimb mai ales cu Australia şi Noua Zeelandă,
Uniunea Europeană şi China, unde Singapore a devenit un investitor important.
Societatea din Singapore se bazează pe valorile confucianismului, deoarece marea
majoritate a populaţiei este de origine chineză (societatea înaintea individului, cultul familiei,
educaţie înainte de toate, cultul muncii, încrederea totală în şefi, etc.).

3.2. China şi Uniunea Europeană

Relaţiile Uniunii Europene cu China au la bază comunicarea din 1998 intitulată


„Construirea unui parteneriat cuprinzător cu China”, completată de strategia propusă de Comisie
„Strategia Uniunii Europene faţă de China: Implementarea Comunicării din 1998 şi paşii viitori ai
unei politici UE mai eficiente” (COM ( 2001) 265), având următoarele obiective:
-angajarea Chinei în comunitatea internaţională prin actualizarea dialogului politic;
-sprijinirea tranziţiei Chinei spre o societate deschisă bazată pe statul de drept şi
respectarea drepturilor omului şi a democraţiei;
-integrarea Chinei în economia mondială, prin aducerea ei în sistemul mondial al
comerţului şi prin sprijinirea proceselor de reformă economică şi socială;
-folosirea mai eficientă a asistenţei financiare europene;
-creşterea profilului UE în China.
Dezvoltarea economică rapidă a Chinei în ultimii douăzeci de ani a avut un impact
semnificativ asupra relaţiilor comerciale şi economice UE-China. Relaţiile bilaterale au crescut de
mai mult de şaizeci de ori de când au început reformele în China în 1978, şi au fost în valoare de
210 de miliarde de € în 2005. UE a pornit de la un surplus de comerţ, la începutul anilor 1980 şi a
ajuns la un deficit de 106 de miliarde de € în 2005, cel mai mare deficitul comercial cu orice
partener. Per total, China este acum al doilea mare partener comercial al Chinei, după SUA, şi UE şi
China a devenit cel mai mare partener comercial în 2004. În ultimii ani, companiile UE au investit
considerabil în China (fluxurile anuale de ISD utilizate de aproximativ 4 miliarde de dolari în medie
în ultimii 5 ani), aducând stocurilor de ISD ale UE, la peste 35 de miliarde de dolari.
Deficitul comercial al UE reflectă, printre altele, efectele obstacolelor în calea accesului liber
pe piaţa Chinei. Politica UE în acest domeniu are ca scop liberalizarea comerţului şi a fluxurilor de
investiţii. Obiectivele-cheie includ eliminarea barierelor la importurile de anumite bunuri (controlul
preţurilor, discriminatorii, necesitǎţi privind înregistrarea, standarde sanitare arbitrare), îndepărtarea
obstacolelor din calea investiţiilor (restricţii geografice, necesitǎţi privind companiile cu capital
comun, procedurile discriminatorii de acordare a licenţelor, închidere a anumitor sectoare

42
cetăţenilor străini , Reglementările restrictive de schimb valutar), precum şi îmbunătăţirea mediului
de afaceri (de protecţie a drepturilor de proprietate intelectuală etc.)
La data de 19 mai 2000, China a încheiat un acord bilateral privind accesul pe piaţă cu UE, o
piatră de hotar a Chinei în procesului de aderare la OMC. UE a salutat aderarea Chinei la
Organizaţia Mondială a Comerţului la sfârşitul anului 2001, care a venit după 15 de ani de negocieri
dure. Aderarea Chinei a fost un salt istoric, pentru a OMC, mǎrind extinderea OMC la 1,3 miliarde
de oameni într-un singur pas. Calitatea de membru aduce beneficii atât Chinei cât şi partenerilor
comerciali, a cimentat locul Chinei în cadrul economiei globale şi a asigurat un mai mare grad de
certitudine pentru comercianţii din China şi din întreaga lume. Pentru ca aceste beneficii sǎ fie pe
deplin realizate, este esenţial ca China sǎ implementeze condiţiile sale de aderare la timp şi într-o
manieră comprehensivă. În acelaşi timp, Uniunea Europeană doreşte să sprijine China în aceastǎ
sarcină greoaie, atât prin dezvoltarea unor dialoguri sectoriale în domenii economice cheie şi prin
intermediul UE-China Co-operation Programme. Un dialog structurat anual privind drepturile de
proprietate intelectuală (DPI) a fost realizat la a şasea întâlnire la nivel înalt UE-China în 2003 şi a
fost înfiinţat de grup de acces pe piaţǎ la un nivel înalt în 2005.
China este singura şi cea mai importantǎ provocare pentru politica comercială a UE. China s-
a relansat nu numai ca a treia economie din lume şi al patrulea exportator, ci şi ca o putere politică
din ce în ce mai importantǎ. Relaţiile comerciale UE-China au crescut dramatic în ultimii ani. China
este acum al doilea partener comercial al UE dupǎ SUA şi cea mai mare sursǎ de importuri. UE este
printre cei mai mari parteneri comerciali ai Chinei . În 2008, UE şi China a lansat un nou mecanism
strategic de conducere a politicii economice şi de comerţ . Piaţa deschisǎ a Uniunii Europene a fost
un mare contribuitor la exporturile în creştere ale Chinei. De asemenea, UE a beneficiat de creşterea
pieţei chineze şi UE se angajează să deschidă relaţiile comerciale cu China. Cu toate acestea,
impinge China sǎ respecte drepturile de proprietate intelectuală şi să îşi îndeplinească obligaţiile
OMC.
În cadrul schimburilor de mărfuri UE a exportat mărfuri către China 2007 în valoare de €
71,6 miliarde şi UE a importat mărfuri din China 2007 în valoare de € 230,8 miliarde de euro.
UE a importat din China în principal bunuri industriale: maşini şi echipamente de transport
şi diverse articole fabricate. Exporturilor UE în China sunt, de asemenea, concentrat pe produse
industriale: maşini şi echipamente de transport, diverse bunuri şi produse chimice.

Comerţul cu servicii
Serviciile exportate de UE către China 2006au avut valoarea de € 12,4 miliarde
UE a importat servicii din China 2006 cu valoarea € 11,2 miliarde

Investiţii străine directe


UE a investit în China în 2006 € 6 miliarde de euro iar China a investit în UE în 2006 € 2,1 miliarde
de euro.
Tabelul 6. Relaţiile de comerţ UE-China în perioada 2000- 2005 Source: EUROSTAT)

Comerţul 2000 2001 2002 2003 2004 2005


43
exterior al
Chinei cu
UE
(milioane
de euro)
Importuri 4.369 81.620 89.610 105.389 127.444 158.098
Exporturi 5.758 30.554 34.869 41.170 48.189 51.796
Balanţ 48.611 -51.066 -54.741 -64.219 -79.255 -106.302

Sursa EUROSTAT

Se observă o balanţă pasivă în ultimii ani, ceea ce reflectă relţiile comerciale tot mai
strânse dintre China şi UE. China tinde să deţină un procent tot mai mare în importurile în U.E. ceea
ce relevă deschiderea sa către un comerţ liber cu parteneri de pe orice meridian.

3.3. China versus Japonia

China este cel mai important partener comercial al Japoniei, înaintea SUA , schimburile
dintre cele doua state totalizând 240 miliarde de dolari în 2006.Comerţul dintre China şi Japonia a
crescut continuu in acesti ani.În 2004, Japonia exporta în China bogăţii în valoare de 8,0 trilioane
zen si importa din China marfuri in valoare de 10,1 trilioane yen.Deficitul comercial a crescut la 2,2
trilioane.China este a doua mare ţară care importă din Japonia , iar Japonia depinde de China ,adica
6,3 procente din exporturile sale se indreapta spre China, in anul 2000 si 13,1 procente in 2004.
Rusia ,China si India sunt pe cale să consolideze un parteneriat gigantic, menit să
contrabalanseze puterea economică si politică a SUA, dominate pe plan mondial după încheierea
Războiului Rece.Cele trei ţări deţin în total 40 de procente din populaţia lumii, o cincime din
economia mondială si mai bine de jumătate din armamentul nuclear.
China şi India vor fi furnizori giganti de produse si servicii.Foamea lor de materie prima va
fi alimentata de doi giganţi ai resurselor , Rusia si Brazilia.
Chinezii par să aibă o raportare la timp diferită faţă de europeni. Timpul lung prevalează,
chinezii gândesc în perioade generoase de timp. China duce o politică pe termen lung, care ar putea
cuprinde două stagii. În prima etapă, China trebuie să îşi creeze o bază economică, să îşi multiplice
resursele financiare pentru a se putea dezvolta strategic şi afirma politic. După aceea, China se poate
manifesta ca o mare putere, la nivel regional şi global. Prima etapă este oricum departe de a fi
încheiată.
În planul relaţiilor internaţionale se vede deja o ofensivă discretă a Chinei. Chinezii au
investiţii în Africa şi America Latină şi relaţii politice bune cu lideri din aceste zone. Tenacitatea şi
perseverenţa chineză dau roade. Companiile chineze extrag petrol, exportă sau construiesc fabrici şi
străzi în Angola, Gabon, Sudan, Africa de Sud. Politica chineză include şi pregătirea unei elite
africane pregătite în China: 10.000 de studenţi africani studiază în universităţi chineze în fiecare an.
Din 15 miliarde de dolari investiţi în Africa anul trecut, aproape 1 miliard au fost investiţii chineze,

44
China având relaţii diplomatice cu 47 din cele 53 de ţări de pe continentul negru. Tot ce cere China
este recunoaşterea drepturilor sale asupra Taiwanului şi unda verde pentru investiţii chineze şi
comerţ. Oriunde alţii lasă terenul gol, chinezii îşi sporesc prezenţa. Din primele 15 firme străine care
operează în cea mai mare ţară din Africa, Sudan, 13 sunt chineze. În schimbul petrolului extras din
această ţară, China acorda sprijin politic guvernului de la Khartoum când Consiliul de Securitate, în
care China este membru permanent cu drept de veto, intenţionează să adopte o linie mai tranşantă
faţă de guvernul sudanez pentru a opri atrocităţile din Darfur şi a încheia definitiv procesul de pace
cu rebelii din Sud. China începe să arate că este un jucător global, chiar dacă nu dispune încă de
atuuri să joace tot timpul în divizia A. Demersurile politice şi economice sunt sprijinite şi prin
trupele cu care China contribuie la misiunile ONU de menţinere a păcii, de pildă în Liberia şi
Republica Democratică Congo, ţări bogate în resurse. China intenţionează anul acesta să trimită
trupe sub stindardul ONU şi în Sudan. sub stindardul ONU şi în Sudan.
Dincolo de încercarea de a-şi constitui propria zonă de influenţă, China s-a lansat în
cooperări regionale. În 2001, a încheiat cu Rusia şi patru din "stanurile" din Asia Centrală un acord
de cooperare. Organizaţia pentru cooperare convenită la Shanghai prevede contraponderea Americii
prin cooperare politică, economică, ştiinţifică şi tehnologică între membri. Foşti aliaţi din timpul
Războiului Rece ai SUA, chinezii s-au aliat cu ruşii, care le furnizează majoritatea importului de
armament şi o importantă parte a petrolului şi gazelor.

Graficul 6. Graficul comerţului exterior al Japoniei pe regiuni sau ţări

45
În ceea ce priveşte comerţul cu marile ţări străine şi regiuni în ultimii ani, Japonia a
înregistrat un excedent continuu comerţul în cadrul schimburilor comerciale cu Asia, SUA şi UE. Pe
de altă parte, Japonia a înregistrat un deficit continuu în comerţul cu Orientul Mijlociu şi Oceania.
Relaţiie economice între cei doi uriaşi din Asia a crescut constant, în pofida relaţiilor
politice tensionate. Japonia rămâne cea mai mare putere economică în Asia, cu o economie de $ 4,3
trilioane în 2006, faţă de China's $ 2,7 trilioane, conform datelor Băncii Mondiale.
China înlocuieşte SUA ca partener comercial al Japoniei, în 2007, totalizând $ 236,6
miliarde de euro, raporteazǎ Organizaţia Comerţului Exterior a Japoniei (JETRO). Potrivit
statisticilor chineze ale autoritatǎţii vamale din China, Japonia a fost cel mai mare al treilea partener
de comerţ, în spatele Uniunea Europeană şi Statele Unite în anul 2007.
China a depǎşit Statele Unite având Japonia ca cea mai mare destinaţie de export în
2007, pentru prima dată în istoria modernă. Exporturile către China şi Hong Kong combinate au
valorat la 17,4 trilioane de yeni ($ 165,2 miliarde de euro), comparativ cu 16,9 trilioane de yeni în
Statele Unite, în urma Uniunii Europene şi a Statelor Unite, de anul trecut.
Exporturile Chinei către Japonia au fost în valoare de $ 102 miliarde în 2007, o creştere
de 11,4 la sută faţǎ de anul precedent.
Investiţiile străine directe ale Japoniei în China au fost de $ 6,2 miliarde anul trecut,
atingând apogeul în valoare de $ 6,6 miliarde în 2005, în conformitate cu JETRO. Traficul în altă
direcţie este relativ nou spaţiu de dezvoltare. Băncile chineze au posibilitatea să investească banii
clienţilor lor în stocurilor şi fondurile mutuale japoneze începând din februarie.

46
3.4. China versus SUA

47
Chiar şi în aceste condiţii, interesele divergente dintre SUA şi China in Pacific pot
conduce spre confruntare militară, un al doilea Război Rece fiind iminent, odată cu mutarea
centrului geostrategic de gravitate din Europa şi Orientul Apropiat spre Asia. Argumentele ar fi
investiţiile de 30 de miliarde de dolari ale Chinei, în 2005, în industria de apărare şi în dezvoltarea
capacităţilor militare cu vocaţie de proiectare a forţei la distanţă: rachete, submarine şi avioane de
vânătoare.
Este o dovada a unui spirit beligerant alocarea a 10% mai mult în fiecare an bugetului
apărării? China îşi dă seama că, dacă vrea să fie credibilă politic, trebuie să fie puternică şi militar,
nu doar economic. Raţionament pe care Uniunea Europeană nu pare să îl împărtăşească când
majoritatea ţărilor membre sunt puse în faţa problemei de a investi în industria de apărare, cercetare
strategică sau constituirea unei forţe militare comune. Este adevărat, China se află pe locul patru în
lume în privinţa bugetului alocat apărării şi are cea mai mare armată din lume - 2,5 milioane de
oameni. Dar, chiar şi în aceste condiţii, China nu cheltuieşte pe apărare decât 10% din cât alocă
anual Congresul SUA Pentagonului. .
Înţelepciunea chineză spune să amâni bătăliile pe care nu este sigur că poţi să le câştigi.
China trebuie să se concentreze asupra unei strategii de creştere economică. Odată creat
fundamentul economic, China ar putea trece la altă etapă în care să aibă o atitudine mult mai
ofensivă în politica internaţională. Pentru moment nu îşi permite să îşi sperie actualii parteneri
economici, depinzând de investiţiile străine, în special ale SUA, Europei, Japoniei şi ale "tigrilor"
asiatici, care urmăresc cu atenţie mişcările Chinei şi ar amenda imediat orice politici militare
hazardate sau o politică însoţită de iz imperialist. .
În ciuda vocilor alarmiste, cel mai probabil însă competiţia dintre China şi SUA nu va fi
militară, ci se va exprima economic. O rivalitate susceptibilă să fie tranşată, ca şi în cazul
războaielor economice dintre SUA şi Uniunea Europeană în privinţa exportului de brânza, banane,
oţel sau a subvenţiilor pentru Boeing sau Airbus, prin mijloace de negociere şi compromis în cadrul
Organizaţiei Mondiale a Comerţului, din care face parte şi China din 2001. Aşa cum România s-a
transformat în ultimii 15 ani prin reforme care să încorporeze, sub presiunea integrării europene, în
legislaţia şi practica internă standardele Uniunii Europene, în mod similar China a trebuit să îşi
deschidă şi mai mult piaţa şi să adopte reforme care să îi permită aderarea la Organizaţia Mondială a
Comerţului.
Oficialii chinezi, dar şi chinezii de rând, par să fie mai curând orientaţi spre o viaţă mai
bună şi succes prin afaceri, deşi recentele manifestaţii anti japoneze din China au arătat că există un
rezervor plin al naţionalismului care poate scăpa de sub controlul comunist. În fond, şi chinezii
păşesc pe o Terra incognito, ineditul modelului şi particularităţile situaţiei făcând ca experimentul
lor să se construiască din mers, prin încercări şi rectificări.

48
Anul acesta, Earth Policy Institute a anunţat că SUA au fost depăşite de China în
consumul de otel, cărbune, carne şi grâne. O competiţie pentru resurse, un război economic e mai
probabil decât o confruntare militară intre SUA şi China. Cele două ţări concurează deja acerb
pentru petrolul mondial. China produce 3,3 milioane de barili de petrol pe zi, jumătate din cât
consumă în prezent. Iar nevoile Chinei cresc pe măsură ce economia sa se dilată. O economie în
creştere are nevoie de energie. Modernizarea Chinei şi coeziunea sa internă depind de găsirea de noi
resurse de petrol şi gaze. China secondează deja SUA, fiind al doilea consumator de petrol din lume.
Cele 20 de milioane de maşini din China vor ajunge, in 2020, 120 de milioane, pe măsură ce mai
mulţi chinezi o să aibă putere de cumpărare şi vor renunţa la tradiţionalele biciclete. Chiar şi aşa, vor
fi departe de cele 230 de milioane de maşini din SUA, în 2001, care consumă 21 de milioane de
barili de petrol pe zi. Aceasta la o populaţie de aproape patru ori mai mică decât a Chinei. Nu numai
China şi SUA au nevoie de mai mult petrol. India şi alte economii în expansiune împărtăşesc setea
de energie. Preşedintele Venezuelei, ţara care produce 3 milioane de barili de petrol pe zi, a anunţat
că ar putea reorienta exportul ţiţeiului din ţara sa dinspre SUA către China. Petrolul venezuelian
acoperă 10% din necesarul SUA. China extrage deja petrol din ţări africane, acoperind mai bine de
25% din nevoile sale actuale. China se află totodată în relaţii de concurenţă pentru petrolul rusesc şi
din Kazahstan atât cu Japonia, cât şi cu Uniunea Europeană, traseul unui nou oleoduct făcând
obiectul unor negocieri intense. Diverse previziuni, de la colaps intern şi implozie bancară până la
consolidarea economică şi militară ce va conduce spre un conflict inevitabil cu actuala superputere
mondială, SUA, alimentează strategiile şi viziunile privind viitorul Chinei şi configurarea relaţiilor
internaţionale în secolul abia început. Anumiţi analişti prevăd deja decăderea SUA şi triumful
Chinei. Unii dintre ei s-au grăbit sa anunţe că, după dominaţia Europei asupra lumii începând din
secolul al XVII-lea şi cea a Americii începând din secolul al XX-lea, asistăm la următoarea mare
schimbare de paradigmă mondială prin mutarea centrului de putere în Asia, cu exponenţii China,
India şi Japonia. .
Poate cel mai onest ar fi să recunoaştem că este mai probabil ca centri de putere să se
dezvolte concurând SUA mai degrabă la nivel regional, precum China şi India în Asia, sau Uniunea
Europeană pe vechiul continent, fiind posibilă şi reemergenţa Rusiei. Aceşti centri de putere nu vor
fi însă autonomi, ci legaţi prin reţele care îi interconectează prin interese comune.
SUA nu par să fie pregătite sau animate de dorinţa de a preda ştafeta Chinei. În topul
celor 500 de mari companii din lume, doar 15 sunt chinezeşti, marea majoritate fiind americane şi
europene. În ciuda globalizării, SUA sunt în continuare cel mai mare producător mondial,
acoperindu-şi în proporţie de 75% propriile nevoi de consum. Alte ţări şi zone ale lumii pot prelua
locul Chinei, dacă vor reuşi să producă mai ieftin şi calitativ mai bine. India are în regiunea
Bangalore un al doilea Silicon Valley, unde sunt localizate toate marile companii care produc şi
oferă servicii în domeniul tehnologiei de vârf. .
Arnold Toynbee, în studiul său comparativ asupra a 26 de civilizaţii care au marcat
istoria omenirii, surprinde cauzele care au dus la geneza, creşterea şi decăderea marilor imperii şi
civilizaţii dominante de-a lungul istoriei. Suntem avertizaţi că o sursă a ridicării puterilor dominante
în lume, dar şi a declinului lor, a fost dobândirea sau, respectiv, pierderea coeziunii sociale interne şi
a unei creativităţi şi vitalităţi deosebite. SUA încă nu par să ducă lipsă de acestea, în timp ce China
49
nu poate pretinde că stă foarte bine la toate aceste capitole. Totuşi, deficitul bugetar al SUA şi
prezenţa peste hotare a 500.000 de militari americani avertizează asupra disipării resurselor,
extinderii şi ambiţiilor nemăsurate, cauze care au condus la prăbuşirea altor mari puteri.
Incontestabil, China va fi o mare putere. Întrebarea este cât de mare. În prezent, nici o
ţară nu se poate dezvolta în afara realităţii globalizării şi a reţelelor internaţionale. Conflictul, sub
forma unui război convenţional, nu este inevitabil, mai ales când interdependenţa este atât de mare.
Nivelul total al investiţiilor americane în China este in prezent de 48 de miliarde de dolari. Nu
numai China beneficiază de pe urma investiţiilor americane, ea însăşi investind, în 2004, un miliard
de dolari în SUA. Exporturile Chinei în SUA au crescut de 1.600 ori în ultimii 15 ani. China are în
băncile sale rezerve de 600 de miliarde de dolari. Cea mai mare corporaţie americană şi mondială,
Wal-Mart, importa anual bunuri în valoare de 18 miliarde de dolari produse în China. Volumul
exporturilor UE în China a crescut cu 600% în 15 ani. .
Relaţiile politic tensionate dintre Japonia şi China nu au împiedicat 28.000 de companii
japoneze să investească în regiunea Dalian din sud-vestul Chinei, deschizându-şi sucursale de
producţie. La fel, investiţiile taiwaneze în China continentală şi profitul mutual nu par să ţină seama
de fricţiunile politice.

Tabel 7: Relaţiile comerciale ale China cu SUA (miliarde de dolari)

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007


Exporturile 1 1 2 2 3 4 5 6
SUA 6.3 9.2 2.1 8.4 4.7 1.8 5.2 5.2
% variaţia 1 1 1 2 2 2 3 1
8.3 8.3 5.1 8.5 2.2 0.6 2.1 8.1
Importurile 1 1 1 1 1 2 2 3
SUA 00.0 02.3 25.2 52.4 96.7 43.5 87.8 21.5

% variaţia 2 2 2 2 2 2 1 1
2.3 .2 2.4 1.7 9.1 3.8 8.2 1.7
Total 1 1 1 1 2 2 3 3
16.3 21.5 47.3 80.8 31.4 85.3 43.0 86.7
% variaţia 2 2 2 2 2 2 2 1
2.6 1.4 1.2 2.8 8.0 3.3 0.2 2.7

Sursa The U.S. – China Business Council

În perioada 2000- 2007 exporturile SUA către China au scăzut, cu variaţii în jurul cifrei
de 8% în anii 2000, 2001 şi variaţii în jurul cifrei de 2% în rest. Însă importurile au crescut foarte
mult datorită deschiderii Chine către relaţiile comerciale cu SUA.

Graficul 7. Exporturile SUA către Chia în perioada 2000- 2007

50
Sursa The U.S. – China Business Council

China reprezintă a treia piaţă de export din lume pentru SUA. Exporturile către China au
crescut cu 301%, pe când cele către restul lumii doar cu 44%.
Principalele produse exportate către China sunt calculatoarele şi electronicele,
echipamentele de transport, produse chimicale şi utilaje.

Tabel 8: Partenerii de comerţ ai Chinei 2007 ( miliarde de dolari)


Poziţia Ţara/ Regiunea Volumul % Variaţia
1 SUA 302.1 15.0
2 Japonia 236 13.9
3 Hong Kong 197.2 18.8
4 Coreea de Sud 159.9 19.1
5 Taiwan 124.5 15.4
6 Germania 94.1 20.4
7 Rusia 48.2 44.3
8 Singapore 47.2 15.4
9 Malaysia 46.4 25.0
10 Olanda 46.3 34.3

Sursa The U.S. – China Business Council

SUA este partenerul principal al Chinei în comerţul exterior. Această ţară este urmată de
dragoniii asiatici . De asemenea Rusia şi Germania sunt parteneri importanţi în economia Chinei.

Tabel 9. Destinaţii de export ale Chinei

Pozitia Ţara/ Regiunea Volumul %

51
Variaţtia
1 SUA 232.7 14.4
2 Hong Kong 184.4 18.8
3 Japonia 102.1 11.4
4 Coreea de Sud 56.1 26.1
5 Germania 48.7 20.8
6 Olanda 41.4 34.2
7 Marea Britanie 31.7 31.0
8 Singapore 29.6 27.8
9 Rusia 28.5 79.9
10 India 24.0 64.7
Sursa The U.S.- China Business Council

Şi in cazul exporturilor SUA este partenerul de pe poziţia unu . SUA sunt urmate de
asemenea de draonii asiatici, Marea Britanie, Rusia, India şi Germania.

Principalele state din SUA care au înregistrat exporturi crescute către China sunt:
California, Washington, Texas, Louisiana, New York, Illinois, Carolina de Nord, Georgia, Ohio,
Oregon,Arizona, Michigan, Pennszlvania şi Wisconsin. Aproape fiecare stat a înregistrat o creştere a
exporturilor foarte mare. În 2007 creşterea faţă de 2006 per total a fost de 18,1%. 19 state
americane au exportat mai mult de 1 miliard de dolari către China şi 10 mai mult de 500 de milioane
de dolari.
În ciuda relaţiilor comerciale bune între China şi SUA, există tensiuni economice totuşi
deoarece China ameninţă poziţia de top a SUA, şi pe bună dreptate.

Capitolul 4
PREZENTAREA PERFORMANŢELOR ECONOMICE CARE AU
SUSŢINUT IDEEA “MIRACOLULUI CHINEZ” DUPĂ AL DOILEA
RĂZBOI MONDIAL

52
China, unul dintre primele leagăne ale umanităţii, adăposteşte una din cele mai strălucite
civilizaţii ale antichităţii. Istoria ei este încă presărată cu revolte populare, răscoale, războaie de
ocupare, prin care se încearcă destrămarea imperiului sau aservirea lui puterilor coloniale dar, în
acelaşi timp, şi cu războaie de eliberare.
Poporul chinez a reuşit să depăşească toate aceste obstacole şi să proclame la 1 octombrie
1949 Republica Populară Chineză, realizând de atunci mari progrese şi deschizând o nouă eră în
istoria sa. Ea alege calea socialistă de dezvoltare. Istoria modernă a Chinei este epoca afirmării
luptei antiimperaliste, a luptei împotriva acelui imperialism care s-a opus independenţei şi a
dezvoltării în China. Pentru a explica de ce capitalismul nu s-a născut în China, Mao Zedung
formula, cu mulţi ani în urmă, un răspuns semnificativ şi profund, în sensul că, imperialismul
internaţional nu a vrut să vadă China devenind un adversar suficient de puternic pentru a intra in
competiţie cu el, dar în acelaşi timp nici nu vroia să piardă o ţară mare ca producţie şi materii
prime, o mare piaţă de desfacere şi o sursă de mână de lucru10.
Ei au folosit orice obstacole pentru a se împotrivi dezvoltării capitalismului în China.
Totodată, marea burghezie chineză nu a putut acţiona, ea găsindu-se sub depedenţa puterilor
capitaliste internaţionale. Fragilă economic şi slabă politic, burghezia naţională chineză a fost
incapabilă să ducă o revoluţie radicală împotriva imperialismului şi fundamentalismului şi să facă
din China o ţară capitalistă puternică şi indepedentă.
Comuniştii etnici chinezi au răsturnat “trei mari obstacole reprezentate de imperialism,
feudalism şi capitalismul birocratic, şi după 28 de ani de lupte de o extremă asprime au repurtat
victoria şi au fondat Republica Populară Chineză”11.
În urmă cu 50 de ani se credea că partidul communist va fi incapabil să rezolve problemele
economice şi China se va găsi permanent în haos şi în cele din urmă în impas, dar naşterea Chinei
noi a arătat că ţara a intrat într-o nouă perioadă de dezvoltare. Poporul chinez a stabilit şi consolidat
puterea de stat şi dictatura democraţiei populare dirijată de către clasa muncitoare şi bazată pe
alianţa muncitorilor şi ţăranilor care a devenit pentru viitor stăpâna statului constituind o garanţie
fundamentală pentru existenţa unei ţări socialiste.
Crearea puterii populare a pus capăt stării de destrămare a vechii Chinei şi a realizat
coeziunea la care poporul chinez a revenit după mult timp. Statul a făcut tot posibilul pentru
promovarea prosperităţii comune a celor peste cincizeci de naţionalităţi între care au fost stabilite
relaţii de egalitate, unitate şi ajutor reciproc.
Lumea Chinei este o enigmă. Când se aplică Chinei termenul de “model”, cuvântul are
două accepţiuni: pe de o parte, el este o temă de analiză şi, pe de altă parte, un exemplu de urmat.
În acest cuvânt cele două accepţiuni par să se unească. Modelul a fost realizat de poporul chinez
care luându-şi destinul în propriile mâini depăşesc multe obstacole încheind cu afirmarea
autonomiei şi devenind un popor întreg. El arată cum o civilizaţie mai veche a lumii, traversând o
perioadă de efervescenţă, prin muncă, reuşeşte să devină o societate nouă. Prima revoluţie chineză,
în 1949, şi a doua revoluţie, cea culturală, sunt reacţii ale poporului chinez la revoluţia ce are loc la
10
La Chine en marche. Chine: 40 ans de changements, Editions Nouvelle Etoile, Pekin, 1989, p.5
11
La Chine en marche. Chine: 40 ans de changements, Editions Nouvelle Etoile, Pekin, 1989, p.21

53
nivel mondial, o speranţă pentru poporul oprimat şi jignit, un răspuns la încercarea puterilor
mondiale de a-şi impune şovinismul de mari puteri.
Pe plan internaţional, China după o lungă perioadă de izolare, obţine în 1971-1972 ca
prestigiul să-i fie restabilit şi Adunarea Generală a ONU îi recunoaşte drepturile. Ea devine unul
dintre cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate al ONU.
În perioada ce urmează, China, încheie tratatul de pace cu Japonia, stabileşte relaţii
diplomatice cu SUA (care recunosc guvernul chinez ca singurul legal, iar Taiwanul ca parte
componentă a Chinei), iar declaraţia comună semnată cu Marea Britanie a intrat în vigoare la 1
iulie 1997, dată la care China îşi exercită din nou puterea asupra Hong-Kong-ului, sub deviza “un
stat-două sisteme”.
În aceeaşi perioadă, în istoria Chinei se mai înscriu şi alte evenimente care-i marchează
evoluţia: normalizarea relaţiilor cu URSS-ul, cu Vietnamul şi Coreea de Sud; apariţia în 1993 a
unei noi constituţii; reînnoirea de către SUA a clauzei naţiunii celei mai favorizate.
Dar impresionantele rezultate economice au la bază şi politici mai puţin democratice,
reflectate de continuarea regimului autoritar şi de represiunea asupra dezidenţilor politici.
Organizaţiile internaţionale de apărare a drepturilor omului plasează China în eşalonul
fruntaş al celor ce încalcă aceste drepturi şi chiar încearcă să convingă lumea să aplice sancţiuni
economice pentru a le stopa.
Cu o suprafaţă de 9.595.961 km pătraţi, care o plasează pe locul trei pe glob, cu o populaţie
de circa 1,3 miliarde locuitori, adică peste 20% din populaţia globului, China ocupă primul loc
între statele lumii. Populaţia Chinei este foarte numeroasă şi de aceea problema demografică
constituie o prioritate. Prin politica de scădere a natalităţii pusă în aplicare de câteva decenii s-a
obţinut o reducere a creşterii cu 1% pe an. Pentru a accede la un loc fruntaş în ierarhia mondială,
China avea nevoie să educe această populaţie.
În ceea ce priveşte diplomaţia chineză după 1980, aceasta a fost supusă mai multor
schimbări prin care s-a încercat perfecţionarea şi realizarea unui stil propriu şi original. Ea a reuşit
a salvgarda suveranitatea Chinei, a se opune hegemoniei, a apăra pacea în lume şi a-şi aduce o
contribuţie adecvată la dezvoltarea prieteniei şi cooperării internaţionale, la promovarea
progresului uman. Astfel ideea fundamentală ce a stat la temelia activităţii diplomatice este aceea
că o ţară trebuie să-şi menţină suveranitatea, demnitatea sa naţională şi indepedenţa în politica
externă.
Totodată China încurajează cooperarea cu alte state în vederea utilizării paşnice a energiei
nucleare. Ea se opune ferm ocupării de către o ţară a unei alte ţări sau teritoriu, amestecului în
afacerile interne ale altei ţări sau oricărei altei agresiuni. Deschiderea spre exterior, dezvoltarea
cooperării economice cu străinătatea şi promovarea dezvoltării comune sunt misiunile importante
ale diplomaţiei chineze.
După cel de-al doilea război mondial, China a susţinut şi a ajutat politic, moral şi economic,
ţările din Asia, Africa şi America Latină care luptau pentru libertate şi indepedenţa lor. Astăzi ea
întreţine relaţii de cooperare economică, comercială, ştiinţifică, tehnică şi culturală cu peste 180 de
state şi teritorii şi participă, de asemenea, în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi a altor
organizaţii internaţionale, la activităţi economice de anvergură.
54
Prin cooperarea economică şi schimburile comerciale ea întreţine relaţii cu ţări dezvoltate,
ţări socialiste sau ţări în dezvoltare. Cooperarea cu ţările dezvoltate se dovedeşte foarte eficace
pentru importurile de tehnologie şi bunuri, atragerea de capital străin şi dezvoltarea comerţului
exterior ca şi a schimburilor ştiinţifice, culturale şi sportive. Cooperarea economică şi tehnologică a
Chinei cu ţările în dezvoltare are noi şi vaste orizonturi. Continuând a acorda ajutor, China practică
avantajul mutual sub forma întreprinderilor mixte, schimbului de lucrări, servicii tehnice şi comerţ
compensatoriu, toate acestea în vederea promovării dezvoltării unei cooperări regionale şi Sud-sud.
În virtutea conceptului “un stat, două sisteme” şi ţinând seama de situaţia din Hong Kong şi
Macao, China va menţine sistemul capitalist în aceste două regiuni administrative asigurând
prosperitatea, stabilitatea şi dezvoltarea. Multe tratate oferă exemple noi de soluţionare paşnică a
problemelor moştenite şi vor contribui, ca model semnificativ, la salvgardarea păcii în Asia şi în
ansamblul economiei mondiale. Pentru a realiza returnarea paşnică şi a Taiwanului în patrie, China
va aplica acelaşi concept “un stat, două sisteme”. Dar, deocamdată, Taiwanul nu este dispus să
accepte, ci doreşte mai întâi o schimbare politică în China.
Experienţa diplomatică acumulată de către China, în ultimii ani, şi situaţia internaţională
actuală determină China să rămână fidelă politicii sale externe de indepedenţă şi pace şi să continue
reforma de deschidere. Ea joacă un rol din ce în ce mai important în afacerile internaţionale şi are o
contribuţie remarcabilă în lupta contra hegemoniei şi pentru pace în lume.

4.1 Stadiile reformei economice – schimbări îndrăzneţe de orientare

Începutul procesului de reformă economică şi de deschidere puternică a economiei chineze


spre exterior s-a produs în anul 1978, la doi ani după încetarea Revoluţiei culturale care adusese
economia chineză la marginea prăpastiei. La cel de-al XI-lea Congres Naţional al Partidului
Comunist Chinez s-a hotărât schimbarea profundă de orientare a efortului naţional de pe făgaşul
politic al luptei de clasă spre cel al dezvoltării economice, realizată prin “reformă profundă şi
deschidere”.
Din acel moment, economia chineză a cunoscut o dezvoltare neîntreruptă şi în ritmuri
înalte, mult superioare celor înregistrate de alte ţări recunoscute pentru ritmul alert al creşterii
economice.
Efortul la scară naţională de identificare a celor mai bune şi eficiente căi de dezvoltare a
economiei chineze, după dezastrul provocat de Revoluţia culturală, a permis conturarea treptată a
coordonatelor pe care trebuie să se înscrie procesul de reformă, precum şi a orientărilor majore ale
măsurilor destinate să transpună în fapt coordonatele respective. Viziunea strategică cu privire la
coordonatele esenţiale ale dezvoltării şi la orientările de politică economică s-a perfecţionat treptat,
a cunoscut schimbări de fond, a determinat, în funcţie de judiciozitatea ei, accelerări sau încetiniri
ale ritmului reformei. După peste două decenii de reformă, viziunea lui Deng Xiaoping, artizanul
recunoscut al reformei profunde a Chinei, s-a dovedit corectă, pe drumul urmat potrivit acestei
viziuni asigurând economiei chineze un ritm rapid de dezvoltare, printre cele mai înalte din lume,
premise solide pentru modernizare şi creştere a competitivităţii.
55
Două trăsături majore pot fi desprinse din analiza modului în care s-a înfăptuit până în
prezent reforma economiei chineze. Prima este cea a realizării unei reforme graduale, în care,
potrivit cuvintelor lui Deng Xiaoping, “se tatonează pietrele pentru a trece râul”. Abordarea
graduală a reformei a fost indicată întrucât – la această idee subscriind numeroşi specialişti - China
se găseşte şi va rămâne multă vreme în stadiul socialist primar, având o economie de piaţă
specifică caracterizată printr-un nivel redus al productivităţii, mult inferior celui înregistrat de
economia de piaţă consolidată din ţările dezvoltate; standardul redus de viaţă al populaţiei, care îi
diminuează mult capaciatea de a face faţă durităţilor reformei, precum şi ritmul lent al schimbării
mentalităţilor fac deci imperios, necesară efectuarea reformei “pas cu pas”, într-un ritm mai lent
dar cu o avansare sigură şi neîntreruptă.
A doua trăsătură este aceea că orice schimbare majoră produsă de reformă este mai întâi
temeinic experimentată în unităţi pilot (întreprinderi, forme instituţionale noi etc), după care, pe
baza învăţămintelor trase din încercările soldate cu succes, schimbarea respectivă se difuzează cu
şanse sporite de reuşită în întreaga economie.

• Primul stadiu, 1978-1984: Realizarea unei economii precumpănitor planificate însoţite de o


economie de piaţă

Reforma a început la nivelul microeconomic şi, mai ales, la cel al gospodăriilor din
domeniul rural, prin înlăturarea “comunelor poporului” şi introducerea unui sistem de contractare a
responsabilităţii gospodăriilor, care lucrau pământul aflat în propritate publică, de a furniza statului
o anumită cantitate de produse agricole pe bază de remunerare echitabilă, proporţională cu
cantitatea oferită; sistemul, simplu şi logic, constituia însă o ruptură netă cu vechiul sistem
egalitarist şi nestimulativ specific economiei planificate. Potrivit acestui sistem, surplusul de
producţie faţă de cantitatea contractată cu statul putea fi vândut pe piaţa liberă. Rezultatele aplicării
sistemului au fost spectaculoase şi rapide, producţia agricolă crescând semnificativ, iar standardul
de viaţă al unei bune părţi a populaţiei rurale îmbunătăţindu-se vizibil.
În paralel cu măsurile luate în ceea ce priveşte economia rurală, guvernul central a iniţiat
reforma managementului întreprinderilor prin reducerea controlului de stat al activităţii acestora,
creşterea puterii lor decizionale în gestionarea propriilor afaceri, introducerea în întreprinderile de
stat a sistemului de reţineri pentru nevoile proprii din profit proporţionale cu mărimea acestuia,
introducerea de stimulente pentru obţinerea de performanţe economico-financiare superioare. Cu
sprijinul guvernului central, au început să se dezvolte întreprinderi orăşeneşti şi comunale, acestea
din urmă extinzându-se rapid şi cunoscând un succes deosebit.
Preţurile majorităţii mărfurilor, cu excepţia celor esenţiale (cereale, bumbac, cărbune) au
început să fie liberalizate treptat, fluctuaţiile lor fiind de acum încolo determinate exclusiv de
echilibrul cererii şi ofertei de pe piaţă.
Au fost create în regiunile Guangdong şi Fujian primele patru zone economice speciale
(ZEE) – Shenzen, Zhuhai, Shantou, Xiamen, considerate drept arii pilot pentru experimentarea
mecanismelor economiei de piaţă şi adevărate ferestre deschise către comerţul internaţional şi
economia mondială.
56
În general, în acest prim stadiu al reformei schimbările produse au fost limitate ca extindere
şi profunzime, nereuşindu-se rezolvarea contradicţiilor fundamentale ale economiei chineze dar
producându-se breşe apreciabile în mecanismele de funcţionare ale economiei planificate.
”Economie precumpănitor planificată” semnifica faptul că mecanismele planificării centralizate se
menţineau în partea principală a economiei naţionale, cea care determina esenţialmente ritmul şi
direcţiile de dezvoltare ale acesteia; economia de piaţă, care avea rol complementar, era acceptată
în partea mai puţin importantă a activitaţii economice.

• Al doilea stadiu, 1984-1992: Realizarea economiei de mărfuri planificate socialiste

În cursul acestui stadiu, concentrarea acţiunilor de reformă s-a deplasat de pe sectorul rural
spre cel urban. A treia Sesiune Plenară a celui de al 12-lea Comitet Central al Partidului Comunist
Chinez, desfăşurată în octombrie 1981, a adoptat Decizia asupra Restructurării Economice,
adoptată la cel de al 13-lea Congres National al Partidului Comunist Chinez, care a statuat ideea
esenţială potrivit căreia economia planificată socialistă reprezintă un sistem consensual între plan şi
piaţă, controlul dezvoltării economice făcându-se prin instrumentele adecvate ale ajustărilor
planului şi pieţei. Complementul necesar şi cu profitabilitate superioară al economiei socialiste îl
reprezintă, de acum încolo, întreprinderile aflate în proprietatea ne-publică, precum şi noile
întreprinderi create cu participarea capitalului străin.
În noul sistem în care “economia integrează planul şi piaţa”- în sensul că economia
socialistă este una de mărfuri planificată pe baza proprietăţii publice, dar care nu este exclusiv
planificată ca în trecut şi nici una de piaţă complet reglementată de mecanismele pieţei - Statul
controlează piaţa, iar piaţa ghidează întreprinderile.
Principalele direcţii de acţiune în cadrul acestui stadiu au fost reforma sistemului de preţuri
şi reforma întreprinderii. În domeniul preţurilor mijloacelor de producţie s-a aplicat ”sistemul cu
două căi”, potrivit căruia pentru o bună parte a acestor mijloace, evident cea mai consistentă şi cu
mijloacele cele mai importante, preţurile se stabilesc planificat, pentru restul preţurile fluctuând
liber în funcţie de jocul cererii şi al ofertei de pe piaţă.
Cel de al doilea pilon al reformei înfăptuite în acest stadiu, reforma întreprinderii, a constat
în creşterea puterii decizionale a managementului în domeniile producţiei, aprovizionării,
vânzărilor, gestiunii financiare şi a personalului. S-a introdus, pe baza colaborării strânse între
guvernul central şi guvernele locale, un nou sistem de contractare care garanta Statului posibilitatea
de a colecta profiturile, întreprinderile începând să plătească taxe Statului în loc de a-i ceda
profitul.
A continuat deschiderea economiei chineze spre exterior, în acest scop principalele măsuri
fiind:
 Desemnarea în mai 1984 a 14 oraşe deschise de pe coasta de est, printre care Shanghai,
Tianjin, Guangzhou şi Dalian, care să permită accesul investitorilor străini în zonele respective
pentru iniţierea de afaceri;

57
 Crearea în 1984 a zonelor de dezvoltare economică şi tehnologică în 11 oraşe, printre care
Dalian, Tianjin şi Guangzhou;
 Crearea în 1985 a zonelor economice deschise în zona costală a deltelor Fluviului
Yangtze şi Fluviului Perlei;
 Înfiinţarea în perioada mai 1988 - martie 1991 a 27 noi zone de dezvoltare de înaltă
tehnologie în Beijing şi Shanghai;
 Construirea şi înfiinţarea în iunie 1990 a Noii Arii Pudong, în Shanghai, cea mai
cunoscută şi competitivă zonă economică specială.
Cel de-al doilea stadiu a reprezentat un progres pe calea reformei mult mai consistent decât
cel înregistrat în stadiul precedent, principala coordonată a efortului fiind aceea de a crea şi
consolida o breşă largă în constrângerile specifice vechilor concepte tradiţionale şi antireformiste.
Iniţierea unui nou suflu în activitatea economică prin dinamizarea întreprinderilor de stat pe baza
contractării responsabilităţilor acestora, adoptarea sistemului cu două căi în stabilirea preţurilor şi
deschiderea puternică a economiei chineze spre exterior au constituit direcţiile majore de acţiune
care au dat conţinut celui de al doilea stadiu al reformei economice. Trebuie menţionată totodată,
iniţierea măsurilor de reformare a politicilor macroeconomice, a sistemului de taxare şi a
instituţiilor financiare, menite să susţină eforturile de dezvoltare accelerată a activităţii economice,
de modernizare şi eficientizare a acesteia.

• Al treilea stadiu, după 1992: Edificarea economiei socialiste de piaţă

La cel de al 14-lea Congres Naţional al Partidului Comunist Chinez, desfăşurat în


octombrie 1992, Deng Xiaoping a afirmat că principalul obiectiv în cadrul reformei economice
chineze este crearea şi consolidarea economiei socialiste de piaţă. După 14 ani de experimentări,
conducerea Chinei a confirmat hotărârea de a continua şi consolida reforma economică prin
menţinerea poziţiei dominante a proprietăţii publice în activitatea economică, paralel cu
dezvoltarea altor forme de proprietate; unităţile economice din cele două forme juridice vor
colabora strâns şi vor contribui cu mijloace specifice la creşterea competitivităţii activităţii
economice şi la deschiderea în continuare a acesteia spre economia mondială.
În februarie 1993, două modificări de o importanţă deosebită în Constituţia Republicii au
fost propuse celui de al VII-lea Congres Naţional al Poporului, şi anume, schimbarea sintagmei ”
economie planificată pe baza proprietăţii publice” în economie socialistă de piaţă”, ceea ce a
asigurat fundamentul juridic pentru înfăptuirea în continuare a reformei orientate spre piaţă,
precum şi a sintagmei ”întreprinderi conduse de stat” în ”întreprinderi în proprietatea statului”,
ceea ce semnifică faptul că întreprinderile aflate în proprietate publică pot fi conduse şi în alte
forme decât întreprinderile conduse nemijlocit de către stat .
În decembrie 1993, guvenul chinez a stabilit cadrul de bază al creării şi consolidării
economiei socialiste de piaţă, care are drept coordonate:

58
 Crearea unui sistem modern de întreprinderi caracterizat prin “forma de proprietate clar
stabilită, puterea decizională şi responsabilităţile precis definite, separarea întreprinderii de
administraţiei, management ştiinţific”;
 Stimularea şi dezvoltarea sistemului de piaţă ca mijloc principal de alocare a resurselor,
construirea unei pieţe unificate şi deschise bazată pe concurenţă;
 Perfecţionarea sistemului de control macroeconomic şi îmbunătăţirea funcţiilor
guvernamentale.
În ceea ce priveşte prima coordonată, Legea Corporaţiei a fost promulgată în 1993,
reglementând formele şi mijloacele prin care caracteristicile menţionate sunt transpuse în practica
organizării şi funcţionării întreprinderilor. În scopul conturării sistemului de organizare şi
funcţionare a întreprinderilor, 100 de mari întreprinderi de stat au fost desemnate drept unităţi pilot
pentru experimentarea măsurilor preconizate şi eventuala reconsiderare a acestora în funcţie de
rezultatele experimentului; ulterior, experimentul s-a extins la alte 2000 de întreprinderi în acelaşi
scop al îmbunătăţirii modului de funcţionare a întreprinderilor de stat, 18 oraşe-pilot au fost
desemnate în anul 1994 pentru “optimizarea structurii capitalurilor întreprinderilor”, ce avea ca
obiectiv reducerea datoriilor întreprinderilor de stat şi capitalizarea acestora pentru a face faţă cu
succes presiunilor concurenţiale; şi acest experiment s-a extins ulterior la 111 oraşe-pilot. În anul
1995 au fost iniţiate experimente privind falimentarea sau fuziunea întreprinderilor ale căror datorii
depăşeau activele lor, supravieţuirea fiindu-le până atunci asigurată cu subvenţii substanţiale de la
bugetul de stat.
În domeniile vizate de cea de a doua şi a treia coordonată, este de menţionat, printre
principalele măsuri iniţiate, reformarea sistemului financiar prin adoptarea în anii 1994 şi 1995 a
Legii Băncii Populare a Chinei, Legea Băncilor Comerciale, Legea Documentelor Bancare etc,
care înscriu funcţionarea sistemului pe coordonatele specifice unei economii moderne şi separă
activitatea de stabilire a politicilor financiare de cea a finanţelor comerciale. În acest ultim sens, au
fost create trei bănci responsabile cu definirea politicilor financiare în domeniile lor specializate –
Banca de Export-Import a Chinei, Banca Chineză de Dezvoltare şi Banca Chineză de Dezvoltare
Agricolă -, precum şi alte bănci cu vocaţie comercială dintre care unele au rezultat din
transformarea unor foste bănci de stat ( Banca Industrială şi Comercială a Chinei, Banca Agricolă a
Chinei, Banca Chineză de Construcţii).
În domeniul monetar, în scopul asigurării definirii şi urmării unei politici coerente a fost
creat, de către Consiliul de Stat, Comitetul de Politică Monetară.
În domeniul fiscal, taxele destinate bugetului de stat au fost separate de cele destinate
bugetelor gestionate de guvernele locale; totodată, au fost experimentate sisteme de transfer al
plăţilor.
În domeniul schimburilor comerciale economice externe, Legea Comerţului Exterior a fost
adoptată în 1994, ceea ce a determinat o adevărată explozie a numărului întreprinderilor înfiinţate
cu capital străin – peste 200 000 în 1996, precum şi a capitalului străin cumulate din economia
chineză, care a atins 283,4 miliarde dolari în perioada 1979-1996. Aceasta a contribuit alături de

59
alţi factori, la creşterea rezervelor valutare ale Chinei la 120 miliarde dolari în anul 1996, plasând-o
pe locul al doilea în lume.
Trecerea sintetică în revistă a principalelor orientări şi măsuri specifice economice
demonstrează că eforturile de identificare, fundamentare, reconsiderare şi adoptare finală a celor
mai potrivite căi de urmat pentru modernizarea economiei chineze şi creşterea competitivităţii
acesteia .

4.2 Reforma întreprinderilor – un resort puternic al dezvoltării economice

Pentru corectarea primului efect nefavorabil, autorităţile centrale au orientat cea mai mare
parte a împrumuturilor guvernamentale externe spre realizarea unor proiecte ample de dezvoltare a
infrastructurilor şi a unor industrii de bază în regiunile centrală şi vestică ( în anul 1996 de
exemplu, potrivit statisticilor, 47% din împrumuturile de la guvernele străine şi 40% din
împrumuturile de la organizaţii financiare internaţionale au fost orientate spre realizarea unor
asemenea proiecte în regiunile menţionate).
Un alt domeniu în care reforma economică chineză s-a afirmat pregnant este cel
microeconomic, în care restructurarea întreprinderilor de stat a cunoscut progrese semnificative,
sensibil mai mici.
Principiul esenţial care a guvernat restructurarea întreprinderilor a fost cel al îmbunătăţirii
semnificative a conducerii întreprinderilor mari de stat - prin transformarea lor în unităţi economice
care dispun de deplină autoritate de conducere şi responsabilitate pentru propriile profituri şi
pierderi – şi al relaxării concomitente a controlului asupra întreprinderilor mici, în paralel cu
asigurarea condiţiilor favorabile pentru dezvoltarea lor accelerată, respectiv adoptarea unor forme
organizatorice potrivite, de natură să le permită revigorarea şi dezvoltarea.
Acordarea facilităţilor fiscale întreprinderilor cu capital străin le-a plasat pe acestea într-o
poziţie net avantajoasă în raport cu întreprinderile autohtone, ceea ce a distorsionat în mod
manifest concurenţă pe piaţa internă. Din această cauză, numeroase întreprinderi orăşeneşti şi
comunale (IOC), care de la înfiinţare cunoscuseră o dezvoltare accelerată şi îşi amplificaseră forţa
competitivă, nu au rezistat totuşi presiunii concurenţiale firmelor cu capital străin, ceea ce a creat
situaţii îngrijorătoare în industriile spre care s-a îndreptat cu predilecţie capitalul străin.
Pentru a corecta aceste imperfecţiuni ale funcţionării pieţei, autorităţile centrale au adoptat
politica acordării “tratamentului naţional” şi întreprinderilor cu capital străin, punându-le deci pe
picior de egalitate cu cele autohtone în ceea ce priveşte regimul de impozitare, şi au continuat
eforturile de îmbunătăţire a mediului de afaceri şi de introducere a noi stimulente pentru atragerea
capitalului străin. Deşi conform acestui principiu s-au iniţiat anumite măsuri judicioase de reformă
a întreprinderilor în perioada 1978-1991, sistemul întreprinderilor de stat a continuat să-şi păstreze
configuraţia şi mecanismele de funcţionare, în sensul că cele care intrau în dificultăţi economico-
financiare continuau să se bazeze pe sprijinul statului, acordat în noile condiţii nu sub formele
obişnuite înainte de 1978, ci sub forma nouă a “politicilor preferenţiale”. Drept urmare, reforma

60
întreprinderilor de stat efectuată în perioada menţionată a fost şovăelnică şi nu a dat rezultatele
aşteptate.
Un succes neîndoelnic au înregistrat însă întreprinderile orăşeneşti şi comunale (IOC),
create îndeosebi în industria uşoară şi în alte sectoare ale industriei prelucrătoare caracterizate prin
posibilitatea desfăşurării activităţii productive la scară mică; aceste întreprinderi, aflate în
proprietate colectivă şi desfăşurând activităţi productive de nivel tehnologic modest, cu intensitate
redusă a capitalului, au funcţionat însă în condiţiile efective ale economiei de piaţă, în sensul că nu
primeau nici un fel de subvenţii şi supravieţuiau numai dacă erau profitabile. Succesul lor este
ilustrat de faptul că valoarea brută a producţiei industriale realizate de aceste întreprinderi a crescut
de la 49,3 miliarde yuani în 1978 la 5553,7 miliarde yuani în 1996, ponderea lor în valoarea totală
a producţiei industriale crescând în aceeaşi perioadă de la 11,6% la 55,8%
În iulie 1992 au intrat în vigoare ” Prevederile asupra transformării mecanismelor
operaţionale ale întreprinderilor industriale de stat”, a căror esenţă consta în transformarea acestor
unităţi în entităţi juridice indepedente în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile lor, orientarea
producţiei de bunuri şi servicii şi conducerea lor de către manageri responsabili deplini pentru
profiturile şi pierderile realizate, capabile să se autodezvolte şi autoadapteze potrivit cerinţelor
competiţiei de pe piaţă. Prevederile nu făceau referire la problema determinată a schimbărilor
instituţionale în materie de drepturi de proprietate, dar puneau accent pe cerinţele îmbunătăţirii
sistemului de contractare a responsabilităţilor manageriale şi subliniau necesitatea asigurării
condiţiilor corespunzătoare pentru experimentări privind organizarea şi funcţionarea
întreprinderilor pe acţiuni.
Lipsa definirii clare a drepturilor de proprietate a determinat însă adâncirea contradicţiilor
generate de reforma întreprinderilor, evidenţiind clar faptul că aceasta nu se va putea finaliza cu
succes fără rezolvarea corespunzătoare a problemei sale centrale – realizarea schimbărilor
instituţionale privind drepturile de proprietate.
S-a menţionat anterior iniţiativa din februarie 1993 de modificare a Constituţiei ţării în ceea
ce priveşte transformarea “economiei planificate pe baza proprietăţii publice”, în economie
socialistă de piaţă, precum şi a întreprinderilor conduse de către stat în întreprinderi aflate în
proprietatea statului.
Reforma întreprinderilor a continuat prin adoptarea unor reglementări de natură să asigure
îmbunătăţirea funcţionării întreprinderilor de stat în condiţiile pieţei, printre acestea putându-se
evidenţia:
 Transformarea mecanismelor operaţionale ale întreprinderilor şi orientarea puternică a
activităţii acestora spre piaţă;
 Întărirea macrocontrolului activităţii economice curente;
 Reglementarea contabilităţii întreprinderilor şi a finanţării acestora;
 Reforma sistemului de preţuri şi a controlului asupra nivelului preţurilor.
Privatizarea şi proprietatea cooperativă a capitalului a fost adoptată de unele guverne locale
pentru a pune capăt pierderilor crescânde înregistrate de numeroase întreprinderi de stat, datorită
eficienţei reduse a activităţii lor economice. Aceasta a fost autorizată de către guvernul central în

61
cazul întreprinderilor mici, cele a căror privatizare nu pune problema schimbării formei de
proprietate pentru volume apreciabile de active. În China producţia şi productivitatea unităţilor
agricole au crescut mult, aproape peste noapte, numai după un proces de privatizare.12
Ca urmare a măsurilor iniţiate în anul 1994, considerat un punct de cotitură în reforma
întreprinderilor, s-au pus bazele unui sistem sensibil îmbunătăţit de funcţionare a acestora prin care
s-au creat numeroase întreprinderi mari cu portofolii de activităţi multi-regionale şi multi-
industriale şi s-au restructurat drepturile de proprietate în care proprietatea de stat este considerată
ca cea mai importantă formă. În sinteză, principalele îmbunătăţiri aduse prin reforma
întreprinderilor şi în domeniul mediului de acţiune al acestora au constat în:
 Introducerea unui sistem clar de responsabilităţi manageriale în ceea ce priveşte gestiunea
patrimoniului încredinţat de stat, precum şi de autoritate largă în exercitarea prerogativelor
decizionale;
 Crearea unui mediu deschis, favorabil desfăşurării unei competiţii corecte pe piaţă, prin
aplicarea unui sistem de impozitare nediscriminatoriu pentru întreprinderile autohtone şi pentru
cele cu capital străin;
 Întărirea capacităţii de operare a întreprinderilor chinezeşti pe pieţele externe şi a celei de
angajare a acestor întreprinderi în ample acţiuni de cooperare în producţie şi comercializare prin
adoptarea sistemului dual de control al cursului de schimb, precum şi a celui de flotare liberă a
acestui curs între anumite limite peste sau sub cursul anunţat de banca centrală.
Interesantă în reforma întreprinderilor aşa cum a fost realizată în China este diversitatea de
forme adoptate în vederea dinamizării şi flexibilizării activităţii economice a acestor unităţi.
Formele organizatorice şi funcţionale adoptate se referă atât la organisme cu prerogative specifice
în asigurarea funcţionării corespunzătoare a întreprinderilor, cât şi la întreprinderi propriu-zise,
restructurate astfel încât să poată acţiona eficient pe piaţă. Principalele forme experimentate şi-au
probat oportunitatea, contribuind la instaurarea unui climat de ordine şi randament în activitatea
unităţilor economice respective.
Fenomenul închirierii în sistem leasing sau vânzării integrale a întreprinderilor de stat de
dimensiuni mici a căpătat amploare după 1995, generând necesitatea găsirii unor forme de
conducere a activităţii economice adecvate noilor condiţii. Această formă de funcţionare constă, în
esenţă, în încheierea unui contract de leasing între autorităţile publice şi persoanele fizice, prin care
acestea din urmă sunt împuternicite să folosească şi să administreze activele statului din
întreprinderile respective, dar şi să beneficieze de o parte din profitul realizat.
În capitala ţării, Beijing, aplicarea acestui sistem s-a făcut pe două căi: prin închiriere în
sistem leasing unor persoane particulare, în octombrie 1993, a peste 3400 magazine comerciale
aflate în proprietate publică; prin contractarea de către autorităţile publice cu întreprinderi a
responsabilităţii de obţinere a unui profit; când profitul realizat depăşeşte nivelul contractat,
autorităţile returnează taxele suplimentare pe venituri întreprinderilor, care pot reţine 5% din
valoarea imobilizărilor iniţiale şi 20% din profitul net pentru creşterea activelor publice şi a
producţiei proprii.

12
Peter F. Drucker, Realităţile lumii de mâine, pg. 61

62
Sistemul de funcţionare a întreprinderilor publice cu management privat s-a dovedit anul de
succes în cazul întreprinderilor mici care l-au adoptat. Extinderea acestuia la întreprinderile de
dimensiune mijlocie şi mare a generat dezbateri în rândul oamenilor de ştiinţă şi a specialiştilor,
toţi raliindu-se la ideea că o asemenea extindere reclamă adoptarea unor politici adecvate.
Privatizarea şi proprietatea cooperativă a capitalului a fost adoptată de unele guverne locale
pentru a pune capăt pierderilor crescânde înregistrate de numeroase întreprinderi de stat, datorită
eficienţei reduse a activităţii lor economice. Ca şi calea precedentă, aceasta a fost autorizată de
către guvernul central în cazul întreprinderilor mici, cele a căror privatizare nu pune problema
schimbării formei de proprietate pentru volume apreciabile de active.
Pe lângă cele 100 de întreprinderi de stat de importanţă naţională alese pentru
experimentare de către guvernul central, au mai fost ulterior desemnate de către guvernele
provinciale şi locale alte 1700 de întreprinderi de stat de importanţă mai redusă, experimentul
transformării acestora continuând şi extinzându-şi aria de cuprindere. Diversitatea căilor şi
formelor de înfăptuire a reformei întreprinderilor de stat, evidenţiază dorinţa guvernului central şi a
guvernelor locale de a identifica cele mai potrivite modalităţi de eficientizare a activităţii
întreprinderilor şi de creştere, astfel, a forţei lor competitive. Nu toate experimentările au condus
însă la rezultate concludente şi încurajatoare şi nu au putut fi, în aceste condiţii, extinse la scară
naţională. Experimentările, încheiate cu succes sau nereuşită, au evidenţiat însă dificultăţile majore
cu care se confruntă întreprinderile de stat şi care trebuie rezolvate prin continuarea reformei:
 Managementul ineficient şi gestiunea defectuoasă a activelor statului, concretizate în eficienţa
economică redusă a activităţii desfăşurate în unele întreprinderi, investiţii nejustificate în active
care nu sunt imperios necesare, apelarea excesivă la “companii de servicii”, proliferarea
birocratismului şi chiar a corupţiei; problema esenţială care trebuie rezolvată pe acest plan este cea
a delimitării prerogativelor administraţiei guvernamentale de cele ale managementului
întreprinderilor reorganizate;
 Situaţia financiară precară şi accesul limitat la creditele băncilor de stat, concretizate în
ponderea redusă a capitalului propriu în pasive, capacitatea slabă de plată a datoriilor, dificultatea
în recuperarea creanţelor, tendinţa de scăpare de datorii prin falimentare;
Cu toate dificultăţile relevate, reforma întreprinderilor şi-a demonstrat însă cu prisosinţă
oportunitatea şi orientarea corectă, concretizate în paşii semnificativi care au fost făcuţi înainte în
urmatoarele direcţii:
 Crearea sectorului nepublic al economiei a avut un puternic efect de demonstraţie pentru
sectorul de stat în ceea ce priveşte adoptarea unor forme noi de redistribuire a drepturilor de
proprietate, forme care s-au dovedit mult mai dinamice, eficiente şi competitive comparative cu
cele existente înainte de începerea procesului de reformă economică în 1978;
 Generarea unei “culturi de întreprindere” de factură nouă chiar în întreprinderile de stat,
pentru a nu vorbi de noile corporaţii, în care lucrătorii capătă conştiinţa capacităţii lor de
autodepăşire, de ieşire din tiparele tradiţionale specifice culturii de inactivitate şi dependenţă de
bunăvoinţa statului;

63
 Succesele înregistrate în domeniul reformei întreprinderilor au fost facilitate de
dezvoltarea puternică a sectorului bancar, de crearea treptată a pieţelor de capital, de acţiuni, de
tranzacţionare a drepturilor de proprietate, de instituţii financiare de intermediere care au creat un
mediu din ce în ce mai favorabil expansiunii economice şi desfăşurării normale a activităţii
întreprinderilor.
Guvernul chinez a iniţiat, pe lângă reforma din anii 1978 şi o altă serie de măsuri specifice
pentru întreprinderile de stat în anul 2003 pentru a accelera restructurarea lor.
Mai mult de 3000 de întreprinderi de stat care aveau datorii în valoare de 200 miliarde
yuani au fost închise, 5,3 milioane salariaţi au fost concediaţi. Statisticile oficiale chineze
precizează că 8% din firmele private chineze au cumpărat deja acţiuni sau deţin acţiuni la
întreprinderile de stat şi aproximativ 14% din firmele private se pregătesc să facă acelaşi lucru.
De la lansarea politicii de reformă, în urmă cu 28 de ani, sectorul privat chinez a înregistrat
o creştere de 20% comparativ cu o creştere de 9% înregistrată de ansamblul economiei chineze.
În acest context, chinezii au pledat pentru concentrarea statului chinez pe sectoare
strategice, “exceptând sectoarele vitale pentru economie şi securitatea naţională partea deţinută de
stat în alte sectoare în care rolul pieţei este important, fiind încă prea mare”13.

4.3 Reforma sistemului fiscal şi al sistemului financiar

În ceea ce priveşte reforma sistemului fiscal, direcţia principală a înfăptuirii acesteia în anii
1980 a constat în descentralizarea puternică a competenţelor decizionale şi de gestiune a fondurilor,
în sensul transferării unei bune părţi a acestora de la autoritatea financiară a guvernului central
către guvernele locale. Importanţa acestora din urmă a crescut semnificativ în dezvoltarea
economiei locale a unei cote crescânde a fondurilor; către sfârşitul deceniului al noulea, veniturile
aflate în administrarea guvernelor locale reprezentau circa jumătate din veniturile totale fiscale.
Drept urmare, fluxurile financiare către guvernul central s-au redus simţitor, ceea ce a determinat
creşterea deficitului bugetar şi a împiedicat angajarea la nivel naţional a unor lucrări de amploare,
îndeosebi în domeniul infrastructurii. De asemenea, capacitatea guvernului central de a orienta
corespunzător dezvoltarea economică de ansamblu şi de a controla funcţionarea economiei
naţionale s-a redus pe măsură.
Replica prin politica fiscală la această tendinţă negativă a fost reforma profundă a
sistemului de taxare prin introducerea în anul 1994 a unui “sistem de împărţire a taxelor” potrivit
căruia responsabilităţile erau mai bine delimitate între guvernul central şi guvernele locale, iar
transferul plăţilor şi restituirea plăţilor tarifare şi altor taxe pentru bunurile importate şi reexportate
au fost reglementate pe baze noi. Noul sistem a contribuit substanţial la revigorarea forţei
financiare a guvernului central, ale cărui venituri fiscale a crescut în acelaşi interval de timp de la
22,0% la 48,8%.
Reforma sistemului de taxe realizată în anul 1994 s-a înscris într-o suită de cicluri de
încordare şi de relaxare a politicii fiscale după anul 1978. Astfel, controlul “supraîncălzirii”
economiei şi a creşterii alarmante a inflaţiei s-a realizat prin înăsprirea politicii fiscale, în scopul
13
Ioan Bari, Globalizaarea economiei, Bucureşti, 2005, p.35

64
controlului investiţiilor şi a reducerii consumului, în perioada 1980-1981, anii 1985 şi 1987,
perioadele 1989-1991 şi 1995-1997. Pe ansamblu însă, cu toate aceste perioade de încordare,
politica fiscală a guvernului chinez s-a dovedit mai curând a fi una destinsă, fapt ilustrat de mai
multe aspecte semnificative: ponderea veniturilor fiscale ale guvernului din taxe, impozite şi alte
surse în venitul naţional, în ultimii ani fiind chiar negativă; deficitul fiscal a fost permanent şi
ridicat, atât în anii de creştere economică accelerată cât şi în cei în care politica fiscală a fost
înăsprită; efortul investiţional s-a intensificat rapid, rata medie anuală de creştere a investiţiilor
fiind în perioada 1981-1997 una ridicată, de 23%; veniturile individuale au crescut de asemenea, în
măsură apreciabilă, rata medie anuală de creştere a salariilor find de 16% în perioada 1978-1997.
Reforma sistemului financiar a demarat pornindu-se de la situaţia de “depresiune
financiară” existentă înainte de 1978, caracterizată prin existenţa Băncii Poporului a Chinei care
juca concomitant rolul de bancă centrală şi de bancă comercială, lipsa unei pieţe financiare
puternice şi dinamice, locul restrâns al finanţării directe. S-a statuat rolul exclusiv al Băncii
Poporului a Chinei de bancă centrală şi s-a lărgit semnificativ piaţa financiară prin înfiinţarea de
bănci specializate menţionate şi anterior – Banca Chinei, Banca Agricolă a Chinei, Banca
Industrială şi Comercială a Chinei, Banca Poporului de Construcţie, precum şi prin înfiinţarea de
numeroase instituţii financiare nebancare – companii de asigurări, companii financiare, corporaţii
de investiţii, corporaţii de titluri de valoare etc. În 1985 au fost stabilite numeroase pieţe
interbancare, în anul următor Banca Poporului a Chinei a început să efectueze operaţii de
rediscount pentru bănci specializate şi s-a creat o piaţă de recreditare interbancară la scară
naţională.
În anul 1994 s-au mai înfiinţat trei bănci specializate cu rol major în dezvoltarea economică
a ţării: Banca de Stat de Dezvoltare (al cărei domeniu de creditare îl constituie marile proiecte de
infrastructură), Banca de Export şi Import a Chinei, Banca de Dezvoltare a Agriculturii, care şi-au
stabilit politici proprii de acordare a creditelor în domeniile corespunzătoare, preluând această
responsabilitate de la cele patru bănci de stat care au fost reorganizate în bănci comerciale. În anul
1995 a fost adoptată o lege privind Banca Poporului a Chinei, căreia i s-a întărit rolul de bancă
centrală cu responsabilităţi de stabilizare a cursului monedei naţionale şi de supraveghere a
instituţiilor financiare. Începând din anul 1997, în zonele economice speciale Shanghai şi Shenzhen
a fost acordat unor numeroase bănci străine dreptul de a efectua afaceri limitate cu monedă
naţională.
În anul 1984 s-a înfiinţat prima companie pe acţiuni, în 1990 şi 1991 s-au înfiinţat bursele
din Shanghai şi Shenzhen, iar la sfârşitul anului 1997 existau peste 800 de companii cotate la bursă,
valoarea totală de piaţă a acţiunilor tranzacţionate ridicându-se la peste 2000 miliarde yuani, de la
5% în 1979 la peste 20% în 1997.
În 10 ani din perioada analizată volumul importurilor a fost superior celui al exporturilor,
iar în 9 ani situaţia a fost inversă, înregistrându-se excedente ale balanţei comerţului exterior.
Politica dobânzilor, instrument important în asigurarea stabilităţii macroeconomice, a
prezentat, în general pe parcursul procesului de reformă, caracteristicile contradictorii ale
menţinerii unui nivel relativ scăzut al ratelor dobânzilor: pe de o parte, a redus valenţele benefice

65
ale aplicării unei politici monetare adecvate şi, pe de o parte, a dus la folosirea în măsură
insuficientă a acestui instrument pentru stimularea activităţii economice.
După ce, începând din anul 1980, Banca Poporului a Chinei a majorat în repetate rânduri
nivelul dobânzilor, în 1996 guvernul central a reglementat acest nivel, care nu se stabileşte de către
banca centrală prin operaţiuni de piaţă deschisă şi nici de către băncile comerciale pe baza cererii şi
ofertei; băncile centrale au posibilitatea să-şi fluctueze propriile dobânzi în cadrul unei zone de
abateri de la nivelul dobânzii stabilite oficial. Este de menţionat faptul că nivelul reglementat al
dobânzilor s-a situat, în general, sub cel al pieţei potenţiale, având chiar, în perioada 1994-1995,
valori negative. În anul 1996 s-a deschis însă piaţa interbancară, s-a liberalizat complet nivelul
dobânzilor la creditele pe termen scurt şi s-au iniţiat emisiunile de obligaţiuni naţionale licitate pe
piaţă, toate acestea corectând disfuncţionalităţile menţionate şi îmbunătăţind simţitor condiţiile de
funcţionare a pieţelor financiare.
Pe planul politicii monetare, refacerea capitalului băncilor comerciale la nivelul reglementat
s-a favorizat prin emisiuni lansate de guvernul central de obligaţiuni naţionale speciale, acţiune la
care s-a adăugat reducerea în cinci etape, în perioada 1996-1998, a nivelului dobânzilor; în mod
corespunzător, şi nivelul rezervelor bancare şi cel al ratei de scont au fost reduse.
Reformele profunde ale sistemelor fiscal, financiar şi monetar, realizate pe baza
învăţămintelor rezultate din evoluţiile anterioare ale acestor sisteme, au permis folosirea mai
eficace a instrumentelor fiscale şi monetare în cadrul strategiei de dezvoltare macroeconomică.
Reformele au fost înfăptuite progresiv, pe măsura creşterii capacităţii guvernului central de
a stabili politici specializate coerente şi de a mânui adecvat o gamă din ce în ce mai largă de
instrumente în conducerea economiei naţionale.

4.4 Dezvoltarea regională – adâncirea disparităţilor şi noi provocări

Un alt plan pe care s-a afirmat pregnant reforma economică este cel al dezvoltării regionale,
politicile specifice adoptate în această direcţie după 1978 având ca obiective corectarea
disparităţilor preluate de la regimul economiei planificate şi realizarea în continuare a unei
dezvoltări echilibrate. Natura acestor obiective şi coordonatele politicilor de dezvoltare regională
sunt determinate de existenţa a trei regiuni majore în care se împarte vastul teritoriu al ţării:
regiunea estică, de coastă, cea mai dezvoltată, în care activităţile dominante sunt cele industriale şi
comerciale; regiunea centrală, mai puţin dezvoltată, cu profil dominant agricol; regiunea vestică,
cea mai puţin dezvoltată, bogată în zăcăminte ale subsolului.
În condiţiile sistemului economiei centralizate, guvernul central urmărea realizarea unei
dezvoltări echilibrate a celor trei regiuni prin directive de plan pe două căi principale:
 Prin dirijarea unei părţi însemnate din veniturile realizate în regiunea de est spre
subvenţionarea activităţilor din celelalte două regiuni, mult mai puţin eficiente din punct de vedere
economic
 Prin orientarea investiţiilor publice în construcţii capitale amplasate precumpănitor în
regiunea vestică şi mai puţin în cea centrală

66
O asemenea orientare a determinat înregistrarea unor rate de creştere economică în
regiunile centrală şi vestică la nivelul sau superioare celor din regiunea de coastă, situaţie
neconformă însă cu potenţialul real de dzvoltare al celor trei regiuni. Este evident că politica de
dezvoltare regională adoptată înainte de începerea procesului de reformă a fost benefică pentru
regiunile centrală si vestică, contribuind la îmbunătăţirea într-o oarecare măsură a bazei lor
economice şi că a împiedicat valorificarea integrală a potenţialului apreciabil pe care îl poseda
regiunea de coastă. După anul 1978, guvernul central iniţiat o politică de descentralizare
economică semnificativă, acordând largi prerogative decizionale guvernelor locale, care au început
să joace un rol continuu crescând în conceperea şi aplicarea politicilor de dezvoltare regională,
orientate tot mai accentuat în prima fază, unele disfunţionalităţi majore, cu efecte negative asupra
dezvoltării economice ulterioare atât a regiunilor în cauză, cât şi la nivel naţional:
 Orientarea la nivel local a investiţiilor în proiecte rentabile pe termen scurt, fără a ţine
seama de cerinţele dezvoltării în perspectivă a regiunilor respective; drept urmare, unele industrii
prelucrătoare au cunoscut o dezvoltare rapidă, ceea ce a intensificat excesiv concurenţa pe plan
regional şi local, amplificând falimentele de întreprinderi şi şomajul. Iar investiţiile în
infrastructură şi în industria extractivă au fost neglijate;
 Intensificarea măsurilor protecţioniste la nivel regional şi chiar local, prin crearea unor
bariere comerciale între regiuni; aceasta a determinat comportamente ale întreprinderilor
neconforme cu funcţionarea normală a pieţei naţionale şi a întârziat semnificativ modernizarea
necesară a activităţii întreprinderilor respective;
 Creşterea disparităţilor regionale în raport cu situaţia dinaintea începerii procesului de
reformă, pe fondul dezvoltării economice susţinute la nivel regional. În perioada 1980-1994 rata
medie de creştere economică anuală a celor trei regiuni - de coastă, centrală şi vestică - au fost de
10,69%, 8,72% şi respectiv 8,68%, ceea ce a determinat creşterea semnificativă a decalajului între
niveluri de dezvoltare economică ale lor; aceeaşi concluzie rezultă şi din compararea nivelurilor
PIB/locuitor. Diferenţele apreciabile de eficienţă economică a activităţii desfăşurate în cele trei
regiuni reies clar din faptul că regiunea de coastă producea, în ultimul an al perioadei menţionate,
circa 60% din totalul PIB, reprezenta 40% din populaţia ţării şi acoperea 20% din teritoriu.
Accentuarea disparităţilor în regiuni s-a făcut sub impactul puternic al politicilor adoptate pe alte
planuri ale dezvoltării economice, aflate însă în conexiune strânsă cu cel al dezvoltării regionale a
fost Politica deschiderii largi a economiei chineze spre exterior. Principala beneficiară a acestei
deschideri a fost regiunea de coastă, cea care era conectată puternic la circuitele financiare şi
comerciale internaţionale încă din perioada interbelică, care dispunea la începutul procesului de
reformă de avantaje de locaţie apreciabile. Caracterul preferenţial pentru regiunea de coastă al
politicii de deschidere a economiei chineze spre exterior apare clar dacă se iau în considerare
principalele zone de amplasare a investiţiilor, care au constituit primele ”ferestre deschise” spre
economia mondială:
 Noul district Pudon-Shanghai creat în1990, care beneficia de facilităţile stabilite prin
politica privind zonele economice speciale.

67
Drept urmare a acestei politici preferenţiale, investiţiiile s-au orientat rapid spre regiunea de
coastă, această tendinţă accentuându-se pe parcursul procesului de reformă, aşa cum relevă datele
din tabelul următor:
Tabelul 10. Evoluţia distribuţiei geografice pe regiuni a investiţiilor în active fixe, în
perioada 1991-1996 .

ANUL REGIUNEA REGIUNEA REGIUNEA


ESTICA CENTRALA VESTICA
1991 57,0 24,2 14,7
1992 59,7 22,9 13,8
1993 62,9 21,8 12,4
1994 63,4 20,9 12,0
1995 63,8 21,0 12,0
1996 62,9 21,5 12,2

Sursa: Li Wuwei, An Analysis of China’s Regional Economic Development Policy, ‘SASS


Papers’, 8, Shanghai Academy of Social Sciences, 2000, p. 181.

Amplificarea dezechilibrului economic între cele trei regiuni a indus, firesc, dezechilibre
sociale şi frustrări pshihologice pe care politicile macroeconomice şi de control al dezvoltării
iniţiate în a doua jumătate a anului 1993 au încercat să le diminueze, cu ocazia trasării celui de al
noulea plan cincinal de dezvoltare economico-socială a ţării şi a stabilirii obiectivelor de atins în
perspectiva anului 2010.
Principalele orientări ale politicii de dezvoltare regională adoptate de guvernul central şi
urmate începând din anul 1994 au fost următoarele:
 Orientarea precumpănitoare a investiţiilor publice spre regiunile centrală şi vestică şi
stimularea localizării activităţilor economice în acestea, prin intensificarea construcţiei de
infrastructuri şi favorizarea dezvoltării industriei extractive şi a industriilor intensive în resurse şi în
forţă de muncă în regiunile respective. Pot fi citate în acest sens câteva aspecte semnificative:
dintre cele 153 de proiecte majore de investiţii publice iniţiate în anul 1994, 91 au fost localizate în
regiunile centrală, şi vestică; în anul 1995, localizarea investiţiilor publice în active fixe făcută în
favoarea regiunilor centrală şi vestică a redus decalajul dintre acestea şi regiunea estică, iar în anul
1996 rata de creştere a investiţiilor în primele două regiuni a depăşit-o pe cea din regiunea estică,
ceea ce a dovedit că noua politică de dezvoltare regională a început să dea roade; sub presiunea
creşterii apreciabile a costurilor terenurilor şi forţei de muncă în regiunea de coastă, unde există o
concentrare economică puternică şi o concurenţă pe măsură, numeroase unităţi economice din
această regiune au început să migreze spre celelalte regiuni, valorificând avantajele de locaţie
oferite de acestea.
 Folosirea instrumentelor fiscale pentru îmbunătăţirea distribuţiei activităţilor economice
pe teritoriul ţării, în favoarea regiunilor care înregistrează decalaje economice negative de
dezvoltare. Reforma sistemului de impozite înfăptuită în anul 1994 a schimbat modelul de
distribuţie a veniturilor între guvernul central şi guvernele locale, primul primind responsabilităţi
68
sporite în ceea ce priveşte colectarea şi controlul impozitelor. Ca urmare a reformei sistemului de
impozite, raportul dintre veniturile guvernului central şi cele ale guvernelor locale, care în anul
1993 era de 1:3,55, a devenit în anul 1994 de 1:0,80, ceea ce a permis autorităţilor centrale să
trateze problema dezvoltării regionale dezechilibrate prin transferuri masive de plăţi financiare.
 Continuarea deschiderii spre exterior a regiunilor centrală şi vestică s-a făcut atât prin
declararea ca ”deschise” a numeroase localităţi din aceste regiuni, cât şi prin schimbarea politicii de
atragere a investitorilor străini de la una centrală pe deschiderea anumitor zone la una orientată spre
stimularea dezvoltării anumitor industrii, prin înlăturarea diferenţelor zonale în materie de
impozitare. Investiţiile străine în industria extractivă, agricultură, infrastructură, proiecte de înaltă
tehnologie, în industriile orientate puternic spre export sau substituirea importurilor vor continua să
fie stimulate prin tratamente fiscale preferenţiale; aceasta va avea, de asemenea, efecte benefice
pentru dezvoltarea mai rapidă a regiunilor centrală şi vestică, care vor putea astfel să-şi valorifice
superior resursele naturale pe care le posedă, precum şi avantajele de locaţie pe care le prezintă;
 Încurajarea legăturilor de cooperare economică şă tehnologică dintre unităţile
economice din regiunea de coastă şi cele din regiunile centrală şi vestică. Cooperarea vizează
combinarea resurselor tehnologice şi financiare, a abilităţilor manageriale şi comerciale apreciabile
din unităţile aflate în regiunea de est cu resursele apreciabile de forţă de muncă, energetice şi de
materii prime de care dispun unităţile economice din regiunile centrală şi de vestică. Stimularea
puternică a acestei cooperări a determinat încheierea, în numai doi ani de la adoptarea noii politici
de dezvoltare regională, a peste 30 000 de proiecte de cooperare între unităţi economice din
regiunea estică pe de o parte, şi din regiunea centrală şi din cea vestică, pe de altă parte.
 Sprijinirea regiunilor defavorizate din regiunile centrală şi vestică pentru eradicarea
sărăciei până la sfârşitul secolului. Sprijinul s-a materializat în suplimentarea, începând din anul
1994, a fondurilor de bază destinate regiunilor defavorizate cu 1 miliard yuani, precum şi în
acordarea de împrumuturi cu dobândă redusă în valoare de 1 miliard yuani pentru stimularea
afacerilor în acele regiuni. Actiunile conjugate întreprinse în cele cinci direcţii menţionate au
determinat accelerarea vizibilă a dezvoltării regiunilor centrală si vestică, începerea reducerii
decalajului apreciabil ce le desparte de regiunea estică, care a atins în numeroase zone un grad de
prosperitate economică ce impresionează orice vizitator străin. Deja din anul 1996 rata de creştere
a investiţiilor în regiunile centrală şi vestică a depăşit-o pe cea înregistrată în regiunea de est. În
acelaşi an, primele trei regiuni din ierarhia stabilită la nivelul întregii ţări în funcţie de ritmul de
creştere economică au fost din regiunea centrală: Anhui, Hubei şi Jiangxi, care au înregistrat
ritmuri de creştere de 20,9%, 20,4% şi respectiv 19,7%.
Experienţa chineză în materie de dezvoltare regională a demonstrat clar că mecanismele de
piaţă, care au început să fie funcţionale în mediul economic dezvoltat şi consolidat îndeosebi
economice, au accentuat, în acelaşi timp, decalajele existente în dezvoltarea socio-economică la
nivel regional. Aceasta a impus intervenţia fermă a statului pentru corectarea disfuncţionalităţilor
mecanismelor de piaţă, stoparea adâncirii disparităţilor regionale şi înlăturarea surselor unor
conflicte sociale potenţiale.

69
4.5 China şi Organizaţia Mondială a Comerţului

După 15 ani de eforturi, China a obţinut în cele din urmă intrarea în O.M.C în noiembrie
2001. pentru a obţine aprobarea finală a membrilor organizaţiei, China a fost de acord să îşi
liberalizeze comerţul exterior şi să reducă multe din restricţiile pentru investiţiile străine directe.
Sintetic, liberalizarea comerţului exterior, realizată sau programată pentru viitorul apropiat este
prezentată mai jos:
1. Reducerea taxelor medii de import de la 24,6% la 9,4%:
 De la 22% la 17,5% pentru produsele agricole; eliminarea subvenţiilor pentru exportul de
produse agricole.
 De la 25% la 8,9% pentru produsele industriale; de la 100% la 25% pentru autovehicule şi
10% pentru piese pentru până în 2007 şi de la 12,5% la 3,4% şi 0% pentru produse de tehnologie a
informaţiei.
2. Plafonarea subvenţiilor agricole la 8,5% din valoarea producţiei.
3. Eliminarea taxelor de import pentru computere, semiconductori şi alte produse de
tehnologie.
4. Eliminarea cotelor.
5. Deschiderea semnificativă a sectorului servicii, inclusiv activitate bancară, asigurări,
telecomunicaţii:
 Până la 49% proprietate străină în telecomunicaţii şi asigurări, după trei ani.
 Importatorii vor putea să aibă propriile reţele de distribuţie.
 Acces complet pe piaţă pentru băncile străine în termen de cinci ani.
În ultimii doi ani a fost făcut un mare efort pentru adaptarea legislaţiei şi pentru respectarea
angajamentelor luate. Desigur că mai sunt probleme nerezolvate în diverse domenii, interpretate de
unii ca neînţelegeri, iar de alţii ca piedici în calea deschiderii.
Noi reglementări privind exporturile şi importurile au intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004 şi
înlocuiesc reglementări care funcţionau încă din 1985. Este specific modul în care se face
estimarea valorii mărfurilor în vamă şi taxele vamale prevăzute sunt, conform declaraţiilor,
corespunzătoare prevederilor O.M.C. şi practicilor internaţionale. Prin noile reglementări s-a redus
valoarea medie a taxelor vamale de import de la 11% la 10,4%.
TVA de bază este în China de 17%, dar există produse pentru care taxa pe valoarea
adăugată este doar 13%, iar firmele mici plătesc numai 6%. Prin noile prevederi, TVA returnat
firmelor de stat pentru producţia exportată a fost micşorată cu trei puncte procentuale. De fapt, la
sfârşitul 2003 au fost schimbate prevederile privind TVA pentru multe produse de export.
Aderarea Chinei la organismul de reglementare a comerţului mondial a accelerat integrarea
economiei chineze în economia mondială
Conform datelor publicate de “Le Figaro economie” ponderea Chinei în producţia mondială
la anumite produse este următoarea:
 Tractoare 83%;

70
 Ceasuri 75%;
 Jucării 70%
 Aparate de fotografiat 55%;
 Telefoane 50%;
 Televizoare 29%;
 Mobilă 16%;
 Oţel 15%.
Observatorii mai puţin binevoitori, inclusiv Camera de Comerţ americano-chineză
consideră însă că entuziasmul manifestat de China s-a mai răcit şi, alături de angajamentele onorate
în termen, altele au fost întârziate. De exemplu în industria de automobile, noile reglementări care
permit constructorilor străini să ofere credite pentru cumpărarea de maşini nu au fost promulgate
decât în decembrie 2003, cu aproape doi ani întârziere faţă de calendarul iniţial.
La rândul său, Camera de Comerţ europeană, care pe ansamblu se declară satisfăcută de
modul cum şi-a respectat China angajamentele, subliniază înmulţirea barierelor netarifare care
frânează expansiunea comerţului şi implatarea societăţilor străine. Într-o carte albă, apărută în
octombrie 2003, este menţionată menţinerea preferinţelor naţionale în detrimentul străinilor, lipsa
de transparenţă sau problemele legate de proprietatea intelectuală. China nu este desigur o excepţie,
deoarece, ca majoritatea altor ţări, este formată dintr-un ansamblu de grupuri de interese, dintre
care unele nu foarte încântate de deschiderea adusă de aderarea la O.M.C.
Autorităţile chineze sunt, cel puţin după părerea reprezentaţilor unor grupuri de afaceri,
foarte inventive în născocirea unor reglementări noi, care să nu încalce flagrant obligaţiile asumate,
dar care să protejeze piaţa proprie. Spre exemplu, produsele cosmetice importate trebuie să fie
înregistrate la două agenţii guvernamentale diferite, ceea ce îngreunează accesul pe piaţă.
În urma intrării în O.M.C. China a beneficiat de cinci schimbări pozitive în politica sa de
deschidere. Gradul de deschidere a Chinei a evoluat de la deschiderea limitată a unui număr de
sectoare şi regiuni spre o deschidere către toate orizonturile, mai largă şi pe mai multe nivele, şi a
trecut de la o deschidere ghidată de autorităţile politice la una garantată de un sistem de drept.
Dacă anterior deschiderea era unilaterală, acum ea are loc în conformitate cu acorduri
bilaterale, încheiate între China şi alte ţări membre O.M.C. Este apreciată şi posibilitatea de a
participa la elaborarea reglementărilor din comerţul internaţional, în comparaţie cu rolul pasiv din
trecut.
Se apreciază că aceste schimbări privesc şi capacitatea Chinei de a-şi ajusta relaţiile
economice şi de a rezolva diferendele cu alte ţări pe calea mecanismelor de negociere bilaterale şi
multilaterale, ceea ce va avea un impact evident şi profund asupra ţării, creând noi oportunităţi de
dezvoltare a comerţului exterior şi a cooperării economice, deschizând calea Chinei spre
participarea la mondializarea economiei.
China s-a integrat oficial în O.M.C. la 11 decembrie 2001. Respectându-şi angajamentele,
China a trebuit să reducă drastic unele taxe vamale şi să elimine o seamă de bariere netarifare. Au
trebuit modificate sau anulate circa 2300 de acte normative privind activitatea de comerţ exterior şi
cooperare economică.

71
La şaşe ani de la intrarea sa în Organizaţia Mondială pentru Comerţ, China este deja
subiectul a cinci plângeri înaintate de SUA, Uniunea Europeană, Canada şi Mexic, privind diferite
aspecte ale politicii comerciale chineze. Printre aceste, se pot enumera acordarea de „subvenţii
ilegale“ unor sectoare industriale, rambursarea unei părţi din TVA aplicată circuitelor integrate
fabricate în China şi taxele vamale chineze, pe piesele detaşate de automobile străine, egale cu cele
puse pe întreaga maşină.
Perspectivele Chinei la O.M.C. sunt umbrite de probleme economice şi politice. Tema
abuzurilor împotriva drepturilor omului a fost intens dezbătută: mulţi americani şi vest europeni au
considerat că refuzul Chinei de a acorda poporului său drepturi politice şi libertăţi fundamentale
este o preocupare legitimă şi autentică. Există şi alte probleme cum ar fi statutul de membru OMC
al Taiwanului.
Odată cu admiterea în O.M.C., China a reuşit să-şi îndeplinească îndatoririle asumate. În
cursul anului 2002, diferite sectoare, de la nivelele centrale la cele locale şi de la instituţii
guvernamentale la întreprinderi, toate au depus eforturi susţinute pentru îndeplinirea acestui ţel.
Începând cu luna februarie, au fost organizate numeroase cursuri de pregătire pentru funcţionarii
publici de la nivel central şi local, pentru a-şi însuşi regulile care guvernează activitatea O.M.C. În
acelaşi timp, forurile de conducere de la nivel central şi local, au accelerat ritmul îndeplinirii
reformelor în sistemul administrativ şi al modificărilor aduse atribuţiilor care revin organelor
statului. La începutul lunii noiembrie, Consiliul de Stat a hotărât desfiinţarea susţinerii examenelor
în administraţie şi a aprobat ca promovarea în acest sector să se facă pe baza rezultatelor obţinute la
completarea unor teste cu 789 de indicatori. China a început să aplice reglementările O.M.C. şi în
scopul apărării drepturilor sale. Sprijinindu-se pe reglementările impuse de O.M.C., China a rezolvat
favorabil disputele sale de ordin comercial cu celelalte ţări, privind unele probleme, cum sunt
dumpingul de export sau import, măsurile de protecţie şi barierele tehnologice. De exemplu, ea a
recurs la mecanismul reglementării disputelor, ca membru al O.M.C., pentru soluţionarea unei
probleme de ordin comercial cu Statele Unite, care au impus 201 măsuri de protecţie privind
produsele din oţel. China a participat activ la dezbaterile O.M.C. privind politicile din sfera
comerţului, specifice celorlalţi membri O.M.C. şi s-a angajat în negocieri bilaterale cu unele ţări
asupra cererii lor de a deveni membre O.M.C.
China a participat activ la noua rundă de negocieri asupra comerţului multilateral în cadrul
O.M.C., participând cu un număr de peste 20 de delegaţi la convorbirile care s-au desfăşurat la
Geneva. În timpul negocierilor, delegaţii Chinei au avansat propuneri asupra problemei majore
privind mărfurile, serviciile, drepturile asupra proprietăţii intelectuale şi agricultura, făcând
cunoscute punctele de vedere şi poziţia Chinei în cadrul noii runde de dezbateri. Acestea s-au
bucurat de sprijinul delegaţiilor din ţările în curs de dezvoltare.
Măsurile eficiente adoptate de China au contribuit la crearea unei conjuncturi favorabile, prin
continuarea politicii de deschidere a pieţelor agricole, de servicii şi de autoturisme, îndată după
admiterea ei în O.M.C. Sectorul agricol s-a dezvoltat neîntrerupt. Deschiderea sectoarelor
financiare, de asigurări şi garanţii, de telecomunicaţii, logistică şi alte servicii a avansat tot mai mult
în timp, dând un puternic impuls reformelor şi dezvoltării în aceste sectoare. Ritmul reorganizării şi
al modernizării tehnologice în industria de autoturisme a fost mai viu decât în anii precedenţi.
72
Reorganizarea şi cooperarea dintre producătorii chinezi de autoturisme şi giganţii străini au adus
beneficii ambelor părţi.
Sectorul de presă şi publicaţiile au trecut la reorganizare în scopul adoptării lui la noua
situaţie creată în urma intrării Chinei în O.M.C. China a aprobat existenţa a şapte companii
editoriale, cinci grupuri de difuzare de publicaţii şi 38 de grupuri de presă. În plus, reorganizarea
industriei aeronautice a condus la apariţia a trei companii de linii aeriene. Monopolul
telecomunicaţiilor a fost desfiinţat, sectorul mărindu-şi în acest fel puterea competiţională. Odată cu
intrarea Chinei pe piaţa mondială ea a păşit într-o nouă etapă.
Încă de la începutul anului 2002, China a redus tarifele vamale pentru 5.300 de bunuri de
import, de la 15% la 12%. Tarifele medii pentru bunurile manufacturiere s-au redus de la 14,7% la
11,3%, iar cele pentru produsele agricole (cu excepţia produselor acvatice) au scăzut de la 18,8% la
15,8%. China a desfiinţat, de asemenea, contingenţele autorizate şi licitaţiile pentru opt tipuri de
produse, dintre care cerealele, lâna, bumbacul şi îngrăşămintele chimice.
În acord cu angajamentele asumate, China a trecut la revizuirea şi anularea unui număr de
legi şi reglementări care contravin reglementărilor O.M.C. şi a promulgat altele noi, în care
figurează reglementările privind contracararea dumpingului, cele referitore la subvenţii şi la
măsurile de protecţie, care au început să intre în vigoare încă de la începutul anului trecut. Legea
patentelor, a mărcii comerciale, a drepturilor de autor şi alte legi şi reglementări de interes au fost
revizuite, iar legile şi reglementările interne referitoare la profitul investitorilor străini au fost
modificate. Aproximativ 30 de departamente din subordinea Consiliului de Stat au revizuit 2.300
documente privind reglementările, anulând 830 şi amendând 325 dintre ele. Toate localităţile au
rectificat, de asemenea, documentele regulatorii în conformitate cu cerinţele guvernului central.
În acelaşi timp, creşterea competiţiei a condus treptat la desfiinţarea monopolurilor în
sectoare ca telecomunicaţiile, aeronautica şi sectorul energetic. Reforma politicii de taxe şi impozite
a condus la uniformizarea suprataxelor, atât pentru societăţile chineze cât şi pentru cele străine.
Taxele ridicate pentru societăţile cu capital străin au fost desfiinţate, odată cu practicarea taxelor
standard duale pentru călătoriile aeriene, feroviare şi navale, tichetele de admitere şi taxele de
folosire a facilităţilor publice.

Capitolul 5

73
HONG KONG

Ocupă un teritoriu minuscul de numai 1045 km2, cu 7 mil. Loc. Compus din două părţi:
insula Hong Kong şi partea continentală Kowloon – legate prin două tunele submarine.
Densităţile umane sunt foarte mari, cu valori de peste 6 500 loc./km2 . Structura
populaţiei active reflectă orientarea economică a ţării şi statutul de freeport: 72,3% servicii, 26%
industrie, 0,7% agricultură. În aceste condiţii de penurie de terenuri şi mari densităţi şi-au permis
amenajarea unui parc naţional.
Ocupat de britanici la 30 iunie 1898, teritoriul a cunoscut un început economic prosper,
graţie poziţiei geostrategice excepţionale, rolului de avanpost chinez în relaţiile cu restul lumii şi nu
în ultimul rând spiritului riguros al britanicilor. Între 25 decembrie 1941 şi 30 August 1945, ocupaţia
japoneză a însemnat o perioadă de recesiune şi chiar de colaps economic. După război şi-a reluat
rolul de bază militară ştrategică britanică şi de port liber deosebit de important. La 1 iulie 1997 a fost
retrocedat Chinei, dar conform politicii chineze “o ţară cu două sisteme” şi-a păstrat o autonomie
aproape totală. Investiţiile de capital american, englez, japonez (favorizată de o politică financiară şi
fiscală extrem de avantajoasă – poate mai bine zis de lipsa unei politici fiscale) au condus la apariţia
unuia dintre focarele expansiunii economice asiatice.
Hong Kong şi-a propus dezvoltarea rapidă a următoarelor ramuri industriale: textilă
(locul IV pe Glob), bunuri de larg consum (mai ales produse electronice şi electotehnice), ciment,
reparaţii nave, produse chimice, montaj auto. În paralel, a devenit o forţă financiară activă, cu mari
concentrări de capital şi cu o bursă eficace. Acestea au fost implantate cu precădere în arealul
continental Tsuen Wan.
Industria este extrem de activă, dar practic necontrolată şi nemăsurată. Nu e o dezvoltare
haotică, ci una de conjunctură comercială. Se produce ceea ce se cere la un moment dat pe piaţa
mondială. Este o adaptare extraordinară la mecanismele economiei de piată. Forţa financiară permite
rapid asimilarea de produse noi. Industria este concentrată în proporţie de 2/3 în întreprinderi mici
(67% din întreprinderi au sub 10 muncitori ).
După un uşor relanti între 1989 – 1991, economia acestui stat-atelier a reintrat într-o
perioadă nouă de creştere, 5-6%/an, datorată între altele şi stânselor legături cu zona liberă Shenzen
din China sudică. În zonele libere chineze salariul mediu este de cca 75 $, faţă de 400 $ în Hong
Kong şi 1600 $ în Franţa. Simbioza economică cu aceste zone libere este profundă: 60% din
investiţiile Hong Kong-ului în afară sunt în China. Reciproca este de acelaşi rang: China este primul
investitor în prezent în Hong Kong cu peste 12 mld. $ annual. În anul 2000 a avut o creştere record
de 10% şi şi-a propus construirea unui Cyberport, conform formulei “Hong Kong centru de
inovaţie”. Este un proiect de 2,2 mld. $, care va cuprinde 200 de întreprinderi specializate în
tehnologii de vârf. Sunt aşteptate grupuri de mare prestigiu mondial: IBM, Microsoft, Cisco,
Legend, Helwett Packard, care, pe lângă producţia de serie vor realiza şi teste inovatoare de
producţie.
Hong Kong ocupă locul 9 în comerţul mondial, cu 3,3% din schimburile mondiale.
Statisticile economice relevă producţii industriale însemnate:
- bumbac fire, pe bază de import de bumbac brut (250 000 t/an);
74
- energie electrică, produsă pe filiera termocentralelor (35 mld. kW/h );
- montaj automobile (0,5 mil. buc./an);
- ciment (2,5 mil. t/an);
- ceasuri (70 mil. Buc./an, producţie de ceasuri cu cuarţ şi electronice);
- aparate radio (peste 50 mil. Buc./an, locul I pe Glob);
- aparate foto (5 mil. Buc./an, inclusiv aparate digitale );
- televizoare (3 mil.buc./an);
- confecţii şi textile (printre cei mai mari producători mondiali de confecţii).
La nivelul anului 1996 funcţionau în total peste 20 000 de întreprinderi, din care: 9 677
de confecţii, 5 365 de textile, 2 160 de electronice.
Este a treia piaţă mondială a aurului şi deţine o enormă putere financiară. După unele
statistici ar fi a treia mare piaţă financiară, cu 400 de aşezăminte financiare, 140 bănci, 4 mari burse
(cea mai importantă bursă ocupă locul III pe Glob ca volum al tranzacţiilor).
Deţine primul loc în ierarhia mondială la volumul de mărfuri vehiculat prin trafic
containerizat, şi un volum total al traficului portuar de 132 mil. t/an. Chek Lap Kok este al doilea
aeroport al Asiei (după cel de la Kansai – Tokyo), ca dotări şi trafic, construit în Kowloon pe o
insulă artificială şi care a atins un trafic total de 35 mil. pasageri în 1998.
Raporturile cu China sunt extrem de strânse (de fapt 98% din populaţie este formată din
chinezi). Anual se consemnează cca 30 mil. de intrări din Hong Kong în China şi peste 5 mil. din
China în Hong Kong. Relaţiile cu China au la bază complementaritatea: Hong Kong oferă capital,
management, reţele de marketing, iar China oferă teren pentru construcţii, forţă de muncă şi facilităţi
de producţie. Integrarea economică este utilă şi benefică de ambele părţi, iar temerile privind
modificările structurale după revenirea acestui teritoriu la China s-au dovedit nejustificate. Ţara este
vizitată de peste 9 mil. turişti/an, cu un aport de devize de peste 7 mld. $.

5.1 Istoric

Hong Kong, oficial Hong Kong Special Administrative Region (Hong Kong Regiune
Administrativă Specială) , este una din cele două regiuni speciale administrative din Republica
Populară Chineză, cealelaltă fiind Macao.
Teritoriul se află pe partea de est a Pearl River Delta,la graniţă cu provincia Guangdong din
nord şi se învecinează cu Marea Chinei de Sud, în est, vest şi sud. Întemeiat iniţial ca un port
comercial în secolul al 19-lea, Hong Kong, a devenit unul dintre cele mai importante centre
financiare.
Hong Kong a fost o colonie a Coroanei Regatului Unit din 1842 până în 1981 şi a fost un
teritoriu dependent de Regatul britanic din 1981, până la transferul de suveranitate către Republica
Populară Chineză în 1997. Declaraţia comună sino- britanică şi Legea de bază din Hong Kong
stipulează ca Hong Kong operează cu un grad înalt de autonomie, cel puţin până în 2047, cincizeci
de ani de la data transferului.
În conformitate cu politica de "o ţară, două sisteme", Guvernul Popular Central este
responsabil pentru apărarea şi afacerile externe ale teritoriului său, în timp ce guvernul din Hong
75
Kong este responsabil pentru propriul sistem juridic, a forţelor de poliţie, de sistemul monetar,
vamal, politica de imigrare politică, şi poate avea delegaţi la organizaţiile internaţionale şi alte
evenimente.
Aşezările umane în locaţia cunoscută acum ca Hong Kong, dateaza din era paleolitică.
Regiunea a fost prima oară încorporată în China Imperială în timpul dinastiei Qin, si a servit ca post
de comercializare şi bază navală în timpul dinastiei Tang şi Dinastia Song. Înregistrarea cea mai
timpurie a unui vizitator european în zonă a fost a unui marinar portughey, Jorge Alvarey care a
ajuns în acel port în 1513.
În 1839, refuzul autorităţilor Dinastiei Qing să importe opiu a rezultat în primul Război al
Opiului între China şi Marea Britanie. Insula Hong Kong a fost ocupată de către forţele britanice în
1841, şi cedată apoi formal în conformitate cu Tratatul de la Nanking la sfârşitul războiului.
Britanicii au stabilit o Colonie a Coroanei în următorul an, prin construirea oraşului Victoria. În
1860, după ce China a câştigat al doilea Război al Opiului, Peninsula Kowloon şi Insula Stonecutter
au fost cedate Marii Britanii conform Convenţiei de la Peking. În 1898 Marea Britanie a obţinut o
concesionare a Insulei Lantau pentru o perioadă de 99 de ani dar şi a teritoriilor nordice adiacente,
formându-se astfel Noile Teritorii.

În campania militara din al doilea rayboi mondial a Japoniei, Imperiul japoniei a invadat
Hong kong pe 8 decembrie 1941. Bătălia de la Hong Kong s-a terminat cu predarea coloniei către
Japonia de către britanicii şi canadienii învinşi pe data de 25 decembrie. În timpul ocupaţiei
japoneze, civilii au fost privaţi de mâncare datorită raţionalizării şi de asemenea s-a înregistrat o
hiper inflaţie datorită schimbului forţat de monedă cu bancote militare. Hong Kong a pierdut
jumătate din populaţia sa în perioada dintre invazie şi predarea Japoniei în 1945, când marea
Britanie a reluat controlul aspura coloniei.
Populaţia Hong Kongului şi-a revenit rapid datorită unui val de imigranţi continentali care se
refugiau din cauza Razboiului Civil Chiney de la momentul respectiv. Odata cu proclamarea
Republicii Populare Chineze în 1949, mai mulţi imigranţi au intrat în Hong Kong fugind de
persecuţia Partidului Comunist. Multe corporaţii din Shanghai şi Guangzhou şi-au mutat activitatea
în Hong Kong. Colonia a devenit astfel singurul loc de contact între China continentală şi lumea
occidentală deoarece guvernul comunist izola tot mai mult ţara de influenţele exterioare. Comerţul
cu partea continentală a fot întrerupt în timpul Războiului Coreean, când Statele Unite ale Americii
au impus un embargou guvernului comunist.
Industriile textile si de manufactură au crescut datorită creşterii populaţiei si a forţei de
muncă ieftine. Pe măsură ce Hong Kongul se industrializa rapid şi economia sa devenea din ce în ce
mai mult bazată pe exporturile căatre pieţele internaţionale. Nivelul de trai a crescut constnt odată cu
creşterea industrială. Construcţia complexului de apartamente Shek Kip Mei în 1953 a marcat
începutul programelor de construcţie a locuinţelor sociale.
Comisia Independentă Anticorupţie , formată în 1974, a redus dramatic corupţia în cadrul
guvernului. Când Republica Populară Chineză a iniţiat reforme economice în 1978, Hong Kong a
devenit principala sursă de investiţii străine către partea continentală. O Zonă Economică Specială a
fost formată în anul următor în oraşul chinez Shenyhen, localizat imediat la nord de graniţa
76
caontinentală cu Hong Kong. Serviciile au înlocuit treptat industria textilelor şi manufacturii în
economia Hong Kongului din moment ce sectoarele bancare şi financiare deveneau tot mai
dominante.
Cum concesionarea Noilor Teritorii trebuia să expire în două decenii, guvernul Marii
Britanii şi guvernul Republicii Populare China au avut discuţii în legătură cu problema suveranităţii
Hong Kongului în anii 1980. în 1984 cele două ţări au semnat Declaraţia Comună Sino- Britanică
prin care se cădea de acord asupra ttransferului de suveranitate asupra Hong Kongului către
Republica Populară China în 1997. declaraţia stipula că Hong Kong va fi guvernat ca o regiune
administrativă specială, menţinându-şi legile şi un grad înalt de autonomie pentru cel puţin 50 de ani
după transfer. Din lipsă de încredere în acest aranjament, unii rezidenţi au ales să emigreze, în
special după evenimentele de protest din Piaţa Tiananmen din 1989.
Legea de Bază a Hong Kongului, care a servit drept document constituţional după transfer, a
fost ratificată în 1990. în ciuda a obiscţii puternice din partea Beijingului, guvernatorul Chris Pattern
a introdus reforme democratice referitoare la procesul de elecţie pentru Cosiliul Legislativ.
Transferul de suveranitate s-a înfăptuit la mieyul nopţii în data de 1 iulie 1997, şi a fost marcat de o
ceremonie la Centrul de Convenţii şi Expoziţii din Hong Kong. Atunci Tung Chee Hwa a fost numit
Prim Ministru al Hong Kongului.

5.2. Politica şi guvernul

În concordanţă cu Declaraţia Comună Sino- Britanică, şi reflectând politica „o ţară, două


sisteme” a Republicii Populare Chineye, Hong Kong se bucură de autonomie ca regiune
administrativă specială exceptând domeniul apărării şi a afacerilor externe. Declaraţia stipulează că
regiunea îşi menţine sistemul economic capitalist şi garantează drepturile si libertăţile cetăţenilor
pentru cel puţin 50 de ani de la tarnsferul suveranităţii. Legea de Bază este documentul
constituţonal care trasează autoritatea executivă, legislativă şi judiciară a guvernului.
Prim Ministrul este şeful guvernului şi principalul reprezentant al regiunii. El este ales de
către Comitetul de Elecţie şi stă în funcţie nu mai mult de două mandate de câte 5 ani. Cei 800 de
membri ai Comitetului servesc 5 ani şi includ foşti membri ai guvernului şi delegaţi aleşi de indivizi
calificaţi şi entităţi legale ce aparţin unor sectoare sociale variate cum ar fi cele industriale,
coemrciale, profesionale, academice şi religioase. Candidatul ales de către Comitet trebuie să
primească avizul Guvernului Republicii Populare pentru a putee ocupa postul. Primul Ministru
numeşte ofiţeri seniori şi stabileşte politicile guvernamentale cu consultaţia Comitetului executiv,
corpul de cabinet. Pe lângă acestea, Primul Ministru numeşte judecători, semnează legi şi poate
acorda graţieri sau amâna sentinţe.
Consiliul Legislativ este unicameral şi conţine 60 de membri care servesc mandate de 4 ani.
Jumătate din membrii săi sunt aleşi direct din districtele electorale geografice prin sistemul de
reprezentare proporţională a listelor de partid, în timp ce cealaltă jumătate de membri sunt cei care
se întorc din alte funcţii. Preşedintele Consiliului Legislativ este ales de către şi dintre membri şi are
rol de purtător de cuvânt. Proiectele de lege guvernamentale sunt votate cu majoritate simplă, în

77
timp ce poriectele de lege private necesită majorităţi separate din membrii împărţiţi pe regiuni
geografice.

Serviciul Civil al Hong Kongului este un corp neutru din punct de vedere politic. Acesta
implementează politicile şi furnizează servicii guvernamentale. Numirea şi promovarea
funcţionarilor publici se bazează pe calificare, experienţă şi abilităţi. Secretarul permanent este cel
mai înalt post din fiecare birou guvernamental, fiind subordonat secretarului care este numit pe
criterii politice. Cele douăsprezece birouri opereaza din clădiri guvernamentale localizate în
teritoriu, cu sediul în Clădirea Centrală a Guvernului.
Legea de Bază şi sufragiul universal sunt subiecte majore de dezbatere de când s-a efectuat
trabsferul de suveranitate. În 2002 guvernul a încercat să implementeze Articolul 23 al Legii de
Bază, care cerea legiferearea legilor care interziceau actele de trădare şi rebeliune împotiva
guvernului chinez. Propunerea a ăntâmpinat o opoziţie puternică datorită îngrijorărilor că submina
libertăţile civile. Propunerea a fost amânată după ce a devenut clar că îi lipsea susţinerea legislaturii.
Discuţii au existat şi în jurul subiectului reformării sistemului elecţional pentru Primul Ministru si
Consiliul Legislativ, dar şi a momentului oportun pentru aceste reforme. Legea de Bază declară că
scopul ultim este de alegere a Primului Ministru şi a tuturor membrilor legislaturii prin sufragiu
universal. Politica Hong Kongului este deseori caracterizată de dezbateri între grupurile pro-
guvernamentale şi grupurile pro- democratice, care susţin o democratizare într-un ritm alert. O
asemenea propunere pentru reformarea politicii a fost respinsă de legislator în 2005.

5.3. Sistemul legal

Spre deosebire de sistemul civil de legi al Chinei continentale, Hong Kong continuă să
urmeze tradiţia comună de legi stabilită pe baza regulilor coloniale britanice. Articolul 84 din Legea
de Bză a hong Kongului îi permite curţii din Hong Kong să îşi ia deciziile şi pe baza precedentelor
altor curţi din alte jurisdicţii. Articolele 82 şi 92 permit judecătorilor din alte jurisdicţii să participe
la proceduri ale Curţii de Apel Final din Hong Kong şi să ocupe posturi de judecători în Hong Kong.
Structural, sistemul judecătoresc din Hong Kong este format dn Curtea Finală de Apel care a
înlocuit Comitetul Judiciar al Consiliului Privat, Curtea Înaltă care este formată din Curtea de Apel
şi Prima Insanţă, şi Curtea Districtuală, care include Curtea de Drept Civil.

5.4. Economia

Hong Kong este unul dintre centrele financiare mondiale de top. Economia sa capitalistă
foarte dezvoltată, construită pe o politică de piaţă liberă, taxele mici si neintervenţia guvernamentală
a fost caracterizată ca cea mai liberă economie din lume în Indexul Libertăţii Economiei timp de 14
ani consecutivi. Este un centru important pentru comerţul si finanţele internaţionale, cu cea mai
mare concentrare de sedii corporatiste din regiunea Asia- Pacific, şi este cunoscut ca unul din cei 4
Tigrii Asiatici pentru ratele sale de dezvoltare mari şi industrializarea rapidă între anii 1960 şi 1990.
bursa de Valori din Hong Kong este a şasea ca mărime din lume, cu o capitalizare a pieţei de 2,97
78
trilioane de dolari pana în octombrie 2007, şi a doua după Londra ca mărime a valorii iniţiale de
ofertă publică. Moneda folosită în Hong Kong este dolarul Hong Kong care a fost corelat cu cel
american din 1983.
Continuând practica stabilită sub administraţia Britanică, guvernul din Hong Kong joacă în
general un rol pasiv în industria financiară lăsând în general ca economia sa urmeze direcţia indicată
de forţele pieţei şi de către sectorul privat. Sub politica oficială de non- intervenţionism pozitiv,
Hong Kong a fost deseori dat exemplu ca având un capitalism „laissez faire”. După al doilea război
mondial, Hong Kong s avut un ritm rapid de industrializare aceasta şi datorită exporturilor, şi apoi a
urmat o tranziţie rapidă către o economie bazată pe sectorul serviciilor în anii 1980. Hong Kong a
ajuns la un nivel matur devenind centru financiar în anii 1990, dar a fost grav afectat de criza
financiară din Asia din 1998, şi apoi din nou de epidemia SARS. O revitalizare a cererii externe şi
domestice a dus la o recuperare puternică în următorii ani. Aceasta s-a datorat costurilor care erau în
scădere pentru că exporturile Hong Kongului creşteau în competitivitate şi perioada deflaţionară de
68 de luni s-a terminat cu o inflaţie a preţuriolor aproape de 0.
La sfârşitul lui 2007 Hong Kongul avea 3,46 milioane de oameni angajaţi cu normă
îintreagă, cu o rată a şomajului de 4,1%. Economia Hong Kongului este dominată de sectorul
serviciilor care constituie 90% din PIB-ul său, în timp ce industria doar 9%. Industria turismului din
Hong Kong a beneficiat de o creştere a numărului turiştilor din continent datorită investiţiilor mari
făcute de multe companii străine în Hong Kong. Inflaţia a fost de 2% în 2007 iar cele mai mari pieţe
de export ale sale sunt China, Statele Unite ale Americii şi Japonia.
Până în anul 1971 nu a fost înregistrat oficial niciun PIB, tot ce se ştia până atunci în legătură
cu PIB-ul era preluat din statistica internaţională a comerţului.
În următorul tabel se găseşte tendinţa de creştere a PIB-ului real al Hong Kongului, în
milioane de dolari Hong Kong. În anul 2007 PIB-ul 2007 a ocupat locul 40 cu 253,1 miliarde de
dolari americani. PIB-ul nominal a ocupat locul 15 cu valoarea de 36 500 de dolari americani,
depăşind ţări ca Japonia, Elveţia, Marea Britanie, Canada şi fiind cu mult înaintea Republicii
Populare Chineze.

Tabelul 11. Produsul Intern Brut şi Variaţia sa în perioada 1980- 2005 Hong Kong

An Produsul Intern Brut Variaţia %


1980 437,580
1985 574,710 5.60%
1990 845,493 8.02%
1995 1,110,240 5.60%
2000 1,314,790 3.44%
2005 1,619,980 4.26%

Sursa Government of Hong Kong

79
După cum se observă PIB-ul a înregistrat creşteri variate de peste 3%. Deşi în primii ani creşterea a
fost mai evidentă, în următorii ani aceasta nu a fost atât de semnificativă, însă s-a menţinut peste
pragul de 3%.

Resurse

Hong Kong are o suprafaţă arabilă mică şi doar câteva resurse naturale, de aceea trebuie să
recurgă la importarea majorităţii alimentelor şi a materiei prime. Hong Kong este pe locul 11 din
punct de vedere al comerţului datorită calorii mari ale importurilor şi exporturilor.
Economia Hong Kongului s+a transformat şi adaptat la diferitele perioade prin care a trecut.
În perioada colonială sectorul principal era comerţul. În 1985, portul comercial din Hong Kong era
al patrulea ca mărime din lume. Economia sa era bazată pe comerţul internaţional.
Din 1950 pâna în 1960 industria textilelor în special a dominat economia ajutând la
dezvoltarea sa.
Pe măsura trecerii anilor, sectorul financiar a devenit din ce în ce mai imprtant şi era
responsabil pentru perioada cu creşterea economică cea mai mare din istoria Hong Kongului.
Din 1990 până în prezent, sectrul serviciilor este sursa a 85% din PIB. Componentele majore
ale sectorului de servicii comerciale sunt: transporturile, aviaţia civilă, turismul şi diferite servicii
financiare.
Una dintre caracteristicile speciale ale comerţului din Hong Kong este că din 500 000 de
firme, 98% din firmele locale angajează mai puţin de 50 de oameni si majoritatea au angajaţi cu
normă îtreagă mai puţin de 10 persoane.
Din 1999 economia din Hong Kong a început să crească tot mai mult. În viitor se aşteaptă ca
Hong Kong să prezinte cifre statistice tot mai mari cu fiecare an care trece.

Pe măsura trecerii timpului se aşteaptă ca Hong Kong să prezinte cifre statistice tot mai
mari.principalii parteneri în relaţiile comerciale ale Hong Kongului sunt: China, Statele Unite ale
Americii, Japonia, Taiwan, Germania, Singapore şi Coreea de Sud..

Tabelul 12. Produsul Intern Brut şi Deflatorul PIB în Hong Kong în perioada 2000-
aprilie 2008

Produsul Intern Brut(PIB) şi Deflatorul PIB

An Trimestru PIB Deflatorul PIB


Pentru În dolari

80
preţulrile pieţei
Variaţia
HK$ Variaţia HK$ anuală Variaţia
million anuală % million trimestrială 2006=100 Variaţia anuală %
2000 Q1 315.359 6.7 265.512 10.7 3,0 118,8 -3.6
Q2 320.103 3.0 271.743 7.5 0,2 117,8 -4.1
Q3 338.072 4.2 290.153 7.6 1,6 116,5 -3.2
Q4 344.117 2.4 298.871 6.3 0,9 115,1 -3.7
2001 Q1 314.557 -0.3 272.594 2.7 - 0,4 115,4 -2.8
Q2 317.779 -0.7 275.840 1.5 - 0,2 115,2 -2.2
Q3 331.215 -2.0 289.775 -0.1 - 0,4 114,3 -1.9
Q4 335.666 -2.5 293.671 -1.7 - 1,1 114,3 -0.7
2002 Q1 302.981 -3.7 269.893 -1.0 0,3 112,3 -2.7
Q2 310.943 -2.2 277.315 0.5 2,2 112,1 -2.7
Q3 328.762 -0.7 297.866 2.8 1,7 110,4 -3.4
Q4 334.627 -0.3 307.644 4.8 0,4 108,8 -4.8
2003 Q1 299.502 -1.1 281.058 4.1 - 0,3 106,6 -5.1
Q2 287.670 -7.5 274.944 -0.9 - 2,2 104,6 -6.7
Q3 317.747 -3.4 309.298 3.8 6,3 102,7 -6.9
Q4 329.842 -1.4 322.069 4.7 0,8 102,4 -5.8
2004 Q1 308.143 2.9 302.713 7.7 2,5 101,8 -4.5
Q2 310.687 8.0 307.938 12.0 2,0 100,9 -3.6
Q3 327.651 3.1 329.710 6.6 1,1 99,4 -3.3
Q4 345.442 4.7 347.539 7.9 1,9 99,4 -2.9
2005 Q1 321.331 4.3 321.358 6.2 0,9 100,0 -1.8
Q2 331.485 6.7 329.778 7.1 3,0 100,5 -0.4
Q3 356.460 8.8 356.328 8.1 1,9 100,0 0.7
Q4 373.314 8.1 371.646 6.9 1,0 100,4 1.1
2006 Q1 349.220 8.7 350.335 9.0 2,7 99,7 -0.3
Q2 350.756 5.8 350.155 6.2 0,6 100,2 -0.3
Q3 375.643 5.4 379.261 6.4 1,8 99,0 -1.0
Q4 400.292 7.2 396.159 6.6 1,3 101,0 0.6
2007 Q1 373.615 7.0 369.581 5.5 1,7 101,1 1.4
Q2 380.113 8.4 371.931 6.2 1,5 102,2 2.0
Q3 413.787 10.2 404.872 6.8 2,1 102,2 3.2
Q4 448.700 12.1 423.506 6.9 1,5 105,9 4.9
2008 Q1 409.303 9.6 395.820 7.1 1,8 103,4 2.3

După cum se observă Hong Kong are un PIB ridicat iar variaţia sa deşi negativă la în anii
2001- 2003 este mică. În decursul celorlalţi ani se observă o variaţie pozitivă şi relativ mare. Dacă
iniţial PIB-ul Hong Kongului era în 2000 de 315.359 în primul trimestru ela junge să fie de 409.303
în primul trimestru al anului 2008.

Graficul 8. Produsul Intern Brut din perioada 2002- 2008


81
Sursa Government of Hong Kong

Produsul Intern Brut este un indicator macroeconomic care reflectă suma valorii de piaţă a
tuturor mărfurilor şi serviciilor destinate consumului final, produse în toate ramurile economiei în
interiorul unui stat în decurs de un an.
Deoarece PIB-ul combină suma tuturor activităţilor care se pot evalua în bani şi nu a
folosinţei acestora (sau chiar a distrugerii acestora) este un mijloc condiţionat de măsurare a
bunăstării şi a calităţii vieţii.În cazul nostru datele din tabel susţin ideea de creştere a nivelului de
trai din Hong Kong.
Deflatorul PIB este procentul obţinut din PIBul nominal si cel real. Deflatorul PIB se
foloseşte de exemplu pentru a descoperi proporţia de dezvoltare economică influenţată de inflaţie
într-o perioadă anume de timp.
Economia Hong Kongului a continuat să se extindă cu tărie în primul trimestru din 2008, în
ciuda adversităţilor în creştere prezente în mediul exterior. Cu PIB-ului real în creştere de 7,1%, şi
astfel s-a observat o rată a creşterii economice ce depăşeşte tendinţele intrându-se în al
optsprezecelea trimestru cu această caracteristică.
După cum spuneam Hong Kongul are o economie bazată în mare parte pe export. Partenerii
săi principali de export au fost China continentală – 47%, Japoini – 4,9%, Taiwan -8%, Statele Unite
ale Americii – 15%, Coreea de Sud – 5% şi Singapore – 3%.
Domeniile în care s-au realizat exporturi în Hong Kong sunt textile, încălţăminte, aparatură
electro- casnică, ceasuri, jucării, mase palstice şi pietre preţioase.

Graficul 9. Exportul din Hong Kong în perioada 2003- 2008

82
Sursa Government of Hong Kong

Comerţul exterior a rămas rezistent şi elastic faţă de creşterea adversităţilor în mediul de


tranzacţionare în primul trimestru din 2008. Totalul exporturilor de mărfuri a înregistrat o creştere
remarcabilă de 8,3% în termeni reali în primul trimestru faţă de cel înregistrat cu un an mai devreme
în aceeaşi perioadă, sprijinit de puternica evoluţie a multor pieţe emergente, precum şi datorită
extinderii solide pe piaţa UE. Pe primul trimestru al anului 2008, valoarea totală a exporturilor de
bunuri a crescut cu mai mult de 1,4% în termeni reali.
Exporturile de servicii şi-au menţinut o puternică creştere economică de 10,8% în termeni
reali în primul trimestru din 2008. Exporturile de servicii de turism s-au extins în tandem cu
turismul, comerţul şi exportul de servicii legate de turism a continuat să beneficieze de fluxurilor
comerciale mari provenite de pe continent. Fără a fi atinse de turbulenţele financiare globale,
exporturile de servicii financiare a crescut puternic , deşi uşor moderat faţă de ritmul său anterior de
expansiune. Exporturile de servicii au crescut cu 1,1% faţă de valorile înregistrate în primul
trimestru din 2008.
Din moment ce Hong Kong este o regiune săracă în resurse naturale, aceasta se bazează
foarte mult pe importuri pentru a-şi asigura necesarul atât in economie cât şi pentru populaţie.
Exporturile sunt relativ mai mari decât importurile însă nu cu mult. Partenerii principali de la care
Hong Kong importă sunt: China continentală (46%), Japonia (10%), Statele Unite ale Americii
(4,8%), Taiwan (7.5%), Coreea de Sud (7,3%), Singapore (4,6%). Domeniile cele mai importante în
care se realizează importuri sunt: alimentaţie, echipament de transport, materie primă, produse
petroliere. O mare parte a acestor produse sunt însă re- exportate.

Graficul 10. Importurile în Hong Kong în perioada 2003-2008

83
Sursa Government of Hong Kong

Statisticile de comerţ exterior de marfuri ale Hong Kongului sunt bazate pe informaţiilor
conţinute de declaraţiile de import / export. Regiunea Administrativă Specială Hong Kong este
separată ca teritoriul vamal, în conformitate cu "Legea de bază din Hong Kong din Republica
Populară Chineză". Declaraţia de import / export, este necesară în Hong Kong pentru schimburilor
comerciale cu marfă din China continentală, şi statisticile referitoare la aceasta sunt incluse în
statisticile de comerţ exterior de mărfuri ale Hong Kongului.
Importurile de bunuri sunt bunuri care au fost produse sau fabricate în afara jurisdicţiei Hong
Kongului şi aduse în Hong Kong pentru uz casnic sau export ulterior. Valorile lor sunt înregistrate
pe c.i.f. (cost, asigurare şi navlu).
Bunurile importate care sunt păstrate se referă la acele bunuri care sunt reţinute pentru
utilizare în Hong Kong, mai degrabă decât să fie re-exportate în alte locuri. Valoarea păstrată
importurile de bunuri se calculează prin scăderea valoarii estimată a bunurilor importate destinate să
fie re-exportate din valoarea importurilor de bunuri. Departamentul de Statistică şi recensământ
desfăşoară cu regularitate un studiu asupra produselor re-exportateşi asupra comerţului. Pe aceste
studii se bazează estimările ratelor de re-export pentru diferite categorii de bunuri. Statistici
importurilor reţinute sunt supuse unor revizuiri ulterioare, când estimările privind ratele de re-
export, devin disponibile.

Graficul 11. Re-exporturilor din perioada 2003- 2008

84
Sursa government of Hong Kong

În aprilie 2008, volumul re-exportului de mărfuri din Hong Kong a crescut cu 14,7% faţă de
aprilie 2007, întrucât exporturile de piata interna s-au diminuat cu 17,1%. Evaluate împreună,
volumul total al exporturilor de mărfuri a crescut cu 13,4%. Concomitent, volumul importurilor de
mărfuri a crescut cu 8,5%.
Comparând primele patru luni ale anului 2008 cu aceeaşi perioadă din 2007, volumul re-
exportul de mărfuri din Hong Kong a crescut cu 11,0%, în timp ce exporturile din piaţa internă s-au
diminuat cu 8,3%. Evaluate împreună, volumul total al exporturilor de mărfuri a crescut cu 10,2%.
Concomitent, volumul importurilor de mărfuri a crescut cu 9,3%.
Comparând cele trei luni precedente lunii aprilie 2008, folosindu-se o bază ajustată sezonier,
volumul total al exporturilor de mărfuri a crescut uşor cu 0,7%. În acest total, volumul re-exporturile
au crescut cu 1,0%, în timp ce exporturile din piaţa internă s-au diminuat cu 6,2%. Concomitent,
volumul importurilor de bunuri a scăzut cu 3,9%.
Schimbări în volumul de marfă comercializată în exterior sunt derivate din modificări din
valoarea schimburilor externe de mărfuri datorită de modificărilor de preţ.
Comparând luna aprilie 2008 cu luna aprilie 2007, preţurile de re-export de mărfuri au
crescut cu 3,1%, iar cele ale exporturilor domestice au crescut cu 4,8%. Luate împreună, preţurile
din totalul exporturilor de mărfuri au crescut cu 3,2%. Concomitent, preţurile importurilor de
mărfuri au crescut cu 4,5%.
În ceea ce priveşte modificări de preţ în primele patru luni ale anului 2008 faţă de aceeaşi
perioadă din 2007, preţurile re-exportulului de mărfuri au crescut cu 2,8%, iar cele ale exporturilor
domestice au crescut cu 3,7%. Luate împreună, preţurile din totalul exporturilor de mărfuri au
crescut cu 2,8%. Concomitent, preţurile importurilor de mărfuri au crescut cu 3,8%.

85
În aprilie 2008, volumul total al exporturilor către Germania şi China continentală
(Continent) a crescut în mod semnificativ cu 21,7% şi 20,2%, respectiv, peste aprilie 2007. Pe de
altă parte, volumul total al exporturilor în Regatul Unit, Japonia şi SUA au scăzut cu 1,8%, 5,3% şi,
respectiv, 7,2%.
În aceeaşi perioadă de comparaţie, totalul preţurilor exporturilor către toate principalele
destinaţii a crescut: SUA (+6,5%), Germania (+5,4%), Regatul Unit al Marii Britanii (+5,0%),
Japonia (+4,0%) şi în Continent (+1,1%).
În aprilie 2008, a fost înregistrată o creştere de două cifre pentru volumul de importuri din
SUA (15,7%) faţă de aprilie 2007. Simultan, volumul de import din Japonia, Singapore, Taiwan şi
partea continentală a crescut cu 7,9%, 6,2%, 5,3% şi, respectiv, 4,6%.
Comparativ cu luna aprilie 2008 aprilie 2007, preţurile de import de la principalii furnizori
crescut: Singapore (14,8%), Taiwan (5,5%), Continent (3,5%), Japonia (2,5%) şi SUA (1,3 %).

Graficul 12. Balanţa de plăţi a Hong Kongului în perioada 1999- 2007

Sursa Government of Hong Kong

O balanţă de plăţi este integrat de statistică este o declaraţie economică de statistică integrată
a tranzacţiilor cu restul lumii.
Hong Kong înregistrat un excedent în valoare de $ 55,0 miliarde de euro în contul său al
balanţei de plăţi (de 13,4% din PIB) în primul trimestru al anului 2008, comparativ cu un excedent
de 78,3 miliarde $ (de 17,4% din PIB) în al patrulea trimestru din 2007. Activele de rezervă în mod
corespunzător au crescut cu aceeaşi sumă în primul trimestru din 2008.
Dintre cele mai importante componente ale balanţei de plăţi un surplus de cont curent de
52,9 miliarde $ (de 12,9% din PIB) în primul trimestru al anului 2008, mai mic decât cel de $ 63,4
miliarde de euro (de 14,1% din PIB) în al patrulea trimestru din 2007. În acelaşi timp, afluxul net de

86
financiare non-active de rezervă în valoare de $ 18,6 miliarde de dolari ( de 4,5% din PIB) a fost
înregistrat în primul trimestru al anului 2008, mai mare decât cel de $ 1,1 miliarde (de 0,2% din
PIB) în cel de-al patrulea trimestru al anului 2007.

Populaţia

Analiza populaţiei Hong Kongului este importantă datorită impactului pe care îl are
demografia asupra economiei unei ţări sau regiuni. Variaţia demografică este exprimată prin indicii
demografici.

Graficul 13. Populaţia Hong Kongului în perioada 1998- 2007

Sursa Government of Hong Kong


Variaţia populaţiei a fost relativ constantă, ajungându-se de la 6, 5 milioane în 1998 la puţin
peste 7 milioane la sfârşitul lui 2007.
Din august 2000, a fost adoptată abordarea "populaţiei rezidente" în loc de abordarea "extins
de facto" pentru înregistrarea cifrelor populaţiei Hong Kongului. Datele populaţiei în cifre revizuită
până în 1996 au fost compilate. Populatia estimată şi compilată în conformitate cu abordarea
"populaţiei rezidente" este denumită şi "populaţia Hong Kongului". " Populaţia Hong Kongului "
cuprinde " locuitorii uzuali" şi "Locuitorii mobili".
"Locuitorii obişnuiţi" se referă la două categorii de oameni: (1) rezidenţii permanenţi din
Hong Kong care au ramas în Hong Kong timp pentru cel puţin trei luni în cursul celor şase luni
precedente sau pentru cel puţin trei luni în cursul celor şase luni de la punctul de referinţă în timp ,
indiferent dacă acestea sunt în Hong Kong sau nu la punctul de referinţă de timp; şi (2) rezidenţii ne-
permanenţi din Hong Kong care sunt în Hong Kong, la punctul de referinţă de timp.

87
"Locuitorii mobili", sunt rezidenţii permanenţi din Hong Kong care au ramas în Hong Kong
timp de cel puţin o lună dar nu mai mult de trei luni în cursul celor şase luni precedente sau pentru
cel puţin o lună dar mai puţin de trei luni în termen de şase luni – după momentul de referinţă,
indiferent dacă acestea sunt în Hong Kong sau nu . sub numele de „populaţie rezidentă” nu sunt
incuşi vizitatorii.

Graficul 14. Populaţia angajată în perioada 2005- 2008

Sursa Government of Hong Kong

Potrivit ultimelor statistici forţei de muncă lansate pe 17 iunie de către Departamentul de


Statistică şi a recensământului (SD & C), rata şomajului sezonier este de 3,3% (cifra provizorie) în
martie - mai 2008, aceeaşi ca şi în februarie - aprilie 2008 . De asemenea, rata de subocuparea s-a
stabilit la 1,8% în ambele perioade (cifra provizorie pentru luna martie - mai 2008).
Comparând martie - mai 2008, februarie - aprilie 2008, scăderi în rata şomajului (neajustate
sezonier) au fost observate în principal în sectorul de construcţie, sanitar şi al serviciilor de
transport, în timp ce creşterile au fost mai evidente în sectoarele recreaţionale şi al serviciilor de
agrement, restaurante şi comerţul cu amănuntul. În ceea ce priveşte rata de subocupare, scăderi s-au
observat în principal în comunicaţii şi diverse sectoare de servicii personale, compensând creşterile
în sectoarele de servicii şi de agrement.
Totalul ocupării forţei de muncă a scăzut cu aproximativ 2.100, de la 3537300 în februarie -
aprilie 2008 la 3.535.200 (cifra provizorie) în martie - mai 2008. În aceeaşi perioadă, forţa de muncă
a scăzut cu aproximativ 900, 3658200 la 3657300 (cifra provizorie).
88
Numărul persoanelor şomere (neajustate sezonier) a crescut cu aproximativ 1200, de la
120900 în februarie - aprilie 2008 la 122.100 (cifra provizorie) în martie - mai 2008.
Atât forţa de muncă şi ocuparea forţei de muncă totală au arătat o uşoară scădere, în martie -
mai 2008 în timp ce numărul persoanelor şomere (neajustate sezonier) a crescut moderat. Rata
şomajului a rămas la 3,3% în martie - mai 2008. În acelaşi timp, subocuparea a rămas stabilă la
1,8%. Ambele cifre au fost la cel mai mic nivel în ultimii zece ani.
În mai 2008, Departamentul Muncii (LD) a declarat că 56.242 de posturi din sectorul privat
erau libere, cu peste 21,7% mai mult decât în aceeaşi perioadă a anului trecut. În medie,
Departamentul a primit peste 2800 de posturi libere pe zi lucrătoare.
"Cum tot mai mulţi si mai mulţi proaspeţii absolvenţi care intră pe piaţa forţei de muncă în
următoarele câteva luni, oferta de mână de lucru este de aşteptat să se extindă cu un ritm tot mai
rapid. Rata şomajului va rămâne scăzută doar dacă ritmul de creare de locuri de muncă în economie
este suficient de mare pentru a absorbi noi oameni în căutare de locuri de muncă.” A spus priul
ministru în 2008.
Se observă o creştere în numărul celor angajaţi şi aceasta exprimă o dezvoltare economică.

Graficul 15. Populaţia şomeră în perioada 2005-2008

Sursa Government of Hong Kong

S-a observat o scădere constantă în numărul celor şomeri şi aceasta se datorează politicilor
guvernului, a deschiderii economice, a creşterii economice şi a investiţiilor masive ale giganţilor
economici (atât cei statali cât şi cei de talia companiilor transnaţionale).

Hong Kong are o economie de piaţă liberă extrem de dependentă de comerţul internaţional.
În 2006, valoarea totală a bunurilor şi serviciilor comerciale, inclusiv ponderea de reexporturi, a fost
echivalentă cu 400% din PIB.
Teritoriul a devenit din ce în ce mai integrat cu China în ultimii câţiva ani, prin comerţ,
turism,şi legături financiare . Continentul a fost pentru multă vreme cel mai mare partener

89
comercial al Hong Kongului, constând cam 46% din totalul schimburilor comerciale dca valoare în
2006.
Ca rezultat al minimizării restricţiilor de călătorie de către China , numarul de turiştilor de pe
continent pe teritoriul Hong Kongului a urcat de la 4,5 milioane în 2001 la 13,6 milioane în 2006,
atunci când aceştia au surclasat numărul de vizitatori din toate celelalte ţări combinate.
Hong Kongul s-a stabilit, de asemenea, ca bursa numărul unu pentru firmele din China care
vor să fue listate la bursă peste hotare. susţinută de mai multe oferte publice iniţiale încununate de
succes la începutul anului 2007, până în septembrie 2007 companii de pe continent reprezentau o
treime din firmele cotate la Bursa de Valori din Hong Kong, şi mai mult de jumătate din
capitalizarea pieţei de schimb. În decursul ultimului deceniu, cum industria manufacturieră a Hong
Kongului a fost mutată pe continent, sectorul său de servicii a crescut rapid şi acum, furnizează 91%
din PIB-ul pe teritoriul lui.
Hong Kong are resurselor naturale sunt limitate, iar produsele alimentare şi materiile prime
trebuie să fie importate. PIB-ula crescut puternic în medie cu 5% de la 1989 la 2007, în ciuda celor
două recesiuni ale economiei, în timpul crizei financiare din Asia, în 1997-98. Hong Kong, continuă
să menţină o legătură strânsăîntre moneda sa şi dolarul SUA, menţinând un aranjament stabilit în
1983.

Tabelul 13. Rata de schimb a dolarului Hong Kong 2003-2007

Anul Dolarul Hong Kong Dolarul S.U.A.


2003 7,7868 1
2004 7,788 1
2005 7,7773 1
2006 7,7678 1
2007 7,802 1

Sursa Government of Hong Kong

Guvernul Hong Kongului a menţinut cursul monedei naţonale constant faţă de cel al
dolarului american şi asta datorită politicilor fiscale şi monetare pe care le implementează.

5.5. Hong Kong sau Republica Populară China?

Între Hong Kong şi China Continentală existămulte probleme ca cea a identităţii.


Spiritul antreprenorial entuziast din Hong Kong nu pare a fi deloc compaibil cu sobrietatea şi
autoritarismul guvernului de la Beijing. Astfel încât întrebarea este: oare Beijingul va trage Hong

90
Kong-ul în jos sau acesta va reuşi să schimbe China? Locuitorii mai vârstnici ai oraşului se
consideră mai întâi cetăţeni ai Hong Kong-ului, şi de abia apoi ai Chinei, fiind hotărâţi să nu renunţe
la sălbatica lor independenţă. În iunie 2007, revista Time îl cita pe Yan Xuetong, de la Universitatea
Tsinghua din Beijing: „Reîntoarcerea Hong Kong-ului la China s-a realizat doar pe jumătate. Hong
Kong-ul este acel loc aparte din China care continuă să fie privit ca o ţară străină. Hong Kong-ul s-a
întors cu numele, dar nu şi n realitate.”
Interesant, totuşi, acest lucru ar putea să se schmbe mai repede şi mai uşor decât şi-ar fi
putut imagina cineva. În rezent, tânăra generaţie de locuitor ai Hong Kong-ului creşte cunoscând
doar regulile chineze şi învţând după programa impusă de beijing. Mulţi dintre aceşti copii sunt
mândri că sunt chinezi, aşteptând să-şi primească valorile din partea Chinei şi nu a Occidentului, aşa
cum făcuseră părinţii lor. Ei sunt mai mult decât dispuşi să se considere atât chinezi cât şi locuitori
ai Hong Kong-ului. Şi într-adevăr, majoritatea vorbesc doar chineză, mai degrabă decât engleză, iar
în opinia generaţiilor mai vârstnice, aceasta ar putea onstitui o problemă în viitor.
Succesul afacerilor din Hong Kong, argumenteză ei, depinde de abilitatea de a acţiona ca
o poartă spre lumea din afara Chinei dar, în special, de fluenţa englezei vorbite în cadrul comunităţii
de afaceri a oraşului. Dacă cei din Hong Kong îşi pierd engleza, oraşul şi-ar putea pierde atuul în
afaceri. Mai rău, se îngrijorează aceştia, copiii învaţă cantoneza, nu mandarina, aşa că ar putea avea
parte de cele mai rele lucruri din ambele lumi, nefiind capabili să comunice fluent nici în limba
engleză, care ar putea fi folosită în toată lumea, nici mandarină care le-ar putea fi de folos pe
continent. Deloc surprinzător, locurile din şcolile private internaţionale, unde se predă în engleză,
sunt la mare căutare. Însă, chiar dacă copiii familiilor înstărite vor privi spre vechea putere
colonială, viitorul Hong Kong-ului este chinez.

Scenarii pentru viitorul Republicii Populare China

91
Prezicerea viitorului este o sarcină foarte grea în orice condiţii, cu atât mai mult cu cât este
vorba despre o ţară despre care s-a spus odată: „ Singurul lucru sigur despre China este nesiguranţa.”
Subiectul referitor la impactul Chinei este complex. Este multifaţetat, şi implică multipli clienţi în
diferite ţări, cu interese divergente şi ale căror acţiuni nu pot fi prezise întotdeauna. Scenarii viitoare
referitoare la cursul comerţului Chin- SUA sunt de accea greu de trasat., deşi este posibil să se
specifice o arie de acoperire: de la cursul într-o viziune optimistă, unde surplusul comercial al
Chinei scade uşor împreună cu creşterea costurilor materiei prime şi a forţei de muncă şi eşecul ţării
de a ajunge din urmă productivitatea puternică şi dezvoltarea tehnologică a SUA, până la scenariul
mai puţin atrăgător, în care China cu o economie beligerantă, disperată să creeze locuri de muncă în
interiorul ţării, întâlneşte o reacţie protecţionistă tot mai puternică din partea SUA dar şi pe alte pieţe
internaţionale, aducţnd astfel economia mondială pe un curs descendent.
China are un ritm de creştere a exporturilor foarte mare. Problema este dacă este un ritm
care se va menţine având în vedere cometiţia globală şi preferinţa crescândă pentru firmele
domestice.

Scenariul optimist

Acest scenariu este bazat pe viziunea predominantă asupra economiei chineze ca a fi încă o
legătură, za, în lanţul evoluţiei naturale a comerţului internaţional. În timp, salariile chinezilor vor
creşte până vor ajunge la un nivel la care ţara nu va mai fi competitivă din punct de vedere al
industriilor bazate pe forţa de muncă şi astfel va lăsa locul liber pentru Vietnam, Bangladesh şi
altele. China va canaliza tot mai multe resurse în sectorul serviciilor, micşorând presiunea pentru a
atrage mai multă capacitate de producţie.
Acest scenariu cere o schimbare graduală în rata de schimb( sunt semne că guvernul are
deja în vedere acest lucru, pentru a îmblânzi inflaţia în creştere), cuplată cu măsuri de deschidere a
pieţei şi cu o reducere treptată a subvenţiilor şi a altor bariere care pun piedici competitorilor.
Un război împotriva pirateriei, motivat de presiunea internaţională şi de interesul pentru
protecţia inovaţiei, va reda poziţia SUA şi a altor multinaţionale. În acet scenariu, China va face un
efort pentru a cumpăra produse americane, datorită puterii încă mari a guvernului, ceea ce va duce la
o creştere rapidă si constantă a exporturilor SUA. Deficitul balanţei va scădea , mişorând presiunile
protecţioniste în economia restructurată a SUA, ceea ce va duce la aparţia unor noi locuri de muncă.
Este totuşi un număr de proleme cu acest scenariu. Presupune ca producătorii dein SUA
din sectorul cu înzestrare tehnologică slabă şi medie, vor avansa rapid din punct de vedere al
tehnologiei. Problema este că frimele din SUA nu vor fi singurele care vor încerca să avanseze în
ierarhie pentru a scăpa de competiţia vicioasă. Cu alţi pretendenţi, inclusiv China, care ţintesc la o
valoare mare adăugată, viaţa în vârful ierarhiei va fi din ce în ce mai grea..
Se presupune de asemenea, că guvernul chinz va fi dornic şi va putea să diminueze
pirateria şi manipularea pieţei, ceea ce până acum nu a făcut, şi că situaţia gradului de ocupare al
populaţiei se va stabiliza la un punct unde creşterea exporturilor va putea să atingă o constanţă şi o
relaxare.

92
În timp China va deveni mult mai eficientă în direcţionarea capitalului şi a resurselor
umane şi va deveni astfel un mai bun competitor.

Scenariul pesimist

Acest scenariu prevede o criză între China şi SUA care va culmina cu un clash economic,politic
şi în cadrul securităţii naţionale. Sub presiunea pierderilor de slijbe în sectorul manufacturier,
administraţia va lua măsuri tarifare protecţioniste, depăşind cotele aprobate de O.M.C.
China va continua să îşi apre industria proprie incluzând măsuri antidumpng. În acelaşi timp se
va apăra de investigaţiile de peste hotare în legătură cu antidumpingul. China va urma exemplul SUA şi
va lansa şi ea un apel referitor la comerţ aşa cum a făcut şi SUA în cazul Chinei. Asia şi Europa nu vor
susţine SUA cum mulţi consideră această ţară ca fiind nedreaptă în relaţile comerciale.
Simţindu-se izolată, SUA se va orienta spre fluxuri domestice decât spre cele intenaţionale. Sub
presiunea uniunlor şi producătorilor, guvernul SUA va lua măsuri unilaterale pentru a-şi proteja industria,
ameninţând sistemul global al comerţului. China va elibera enorma sa rezervă în dolari ceea ce va duce la
prăbuşirea dolarului şi a unei crize financiare globale.
Acest scenariu este posibil dar nu realizabil. Un astfel de scenariu este posibil să fie provocat
mai degrabă de proble interne ale Chinei. China se confruntă cu diferite riscuri: sistemul său financiar este
aproape bancrut dacă guvernul pierde abilitatea de a-l susţine. Un declin în rata de creştere ar putea face
ca rata de şomaj deja mare, să crească şi mai mult. Inegalitatea dintre coastă şi continent şi dintre cei
bogaţi şi cei săraci este în creştere , facând fragilitatea sistemului comunist şi mai puternică. O cădere a
cererii interne ar face ca Republica Populară China să externalizeze capacitatea imensă de producţie şi
având în vedere supraaglomerarea pieţei, impactul va fi devastator. Competitorii străini vor fi obligaţi să
vândă în pierdere şi exporturile vor fi din ce în ce mai mici. Sfârşitul va fi o depresie globală comparabilă
cu cea din 1930.

În ciuda obstacolelor întâlnite, secolul 21 va asista la o revenire a Chinei la numele de „Regatul


central”. Un pivot industrial, comercial şi politic, China se va extinde dincolo de Asia de Est- sfera sa
tradiţionalaă de influenţă- mai întâi în Asia centrală şi de Sud- Est, şi apoi în restl lumii, unde este
destinată să devină unul dintre principalii 2 sau 3 jucători cheie. Este doar o chestiune de timp când va
juca această ţară un rol important în Orientul Mijlociu, ale cărui rezerve de petrol le râvneşte, sau când va
încerca să preia frâiele în ajutarea Africii să iasă din „mlaştină”. În loc să fie o lumină călăuzitoare pentru
„barbarii” care o înconjoară, de data aceasta China va deveni o forţă conducătoare într-o lume competitivă
şi interdependentă. În acest fel, China va putea să rescrie unele din acele reguli pe care alte ţări se aştaptă
ca ea să le respecte, fie că se referă la drepturile de proprietate sau comerţ internaţional, punând state,
firme şi indivizi în poziţia de a îşi tranforma modelele economice şi aşteptările financiare. Mişcarea
masivă a factorilor de producţie pe care China o declanşează, s-ar putea nu numai să modifice teoriile
economice şi schimbe aroganşa politică, dar s-ar putea să testeze baza fundamentală a sociatăţii noastre.
Cum se va manevra apropiata provocare va determina cât de mult vor moşteni urmaşii noştri.
Progresul Chinei este acum o realitate. Sloganul „ când se va trezi China” este înlocuit acum cu
„ cât de mult şi cât de repede se va dezvolta”. Provocarea este acum să ne întrebăm şi apoi să răspundem
93
la întrebarea „ cum vor fi afectate statele, companiile şi indivizii, cum vor reexamina şi ajusta modelele de
afaceri care au dominat decenii, dacă nu secole, în funcţie de noile realităţi. O China prosperă nu e o
ameninţare la adresa altor naţiuni, dar este, ca şi celelalte evenimente tehnologice şi geopolitice majore, o
ameninşare la adresa necunoscătorilor, a celor mulţumiţi de sine, a celor nepregătiţi, şi a celor care au
adoptat mentalitatea „ afacerile şi comerţul ca o obişnuinţă” bazată pe adagii şi proverbe vechi care nu îşi
mai găsesc aplicabilitate în vremurile actuale.

ABREVIERI

APEC - Cooperarea Economică Asia-Pacific

94
ASEAN - Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est
CNPC – Corporaţia Internaţională Petrolieră din China
CTN – Companii transnaţionale
FMI – Fondul Monetar Internaţional
IOC – Întreprinderi orăşeneşti şi comunale
ISD – Investiţii străine directe
ITC – International Trade Center
JETRO – Japan External Trade Organisation
LD – Consiliul Miniştrilor din Hong Kong
OMC – Organizaţia Mondială a Comerţului
PIB – Produdul intern brut
PNB – Produsul Naţional Brut
TEDA – Zona de dezvoltare economică şi tehnologică Tianjin
UE – Uniunea Europeană
UNESCO - United Nations Educational, Scientific and Cultural Organisation
UNCTAD - Conferinţa Naţiunilor Unite de Comerţ şi Dezvoltare

ANEXA NR. 1 Harta Republicii Populare China

95
ANEXA NR. 2 Harta Hong Kong-ului

ANEXA NR. 3. Harta Coreei de Sud

ANEXA NR. 4 Harta Taiwanului

96
ANEXA NR. 5 Harta Singaporeului

ANEXA NR. 6

97
Comerţul Hong Kongului- Exporturile

Valoare Valoare unitară Cantitate


Variaţie Variaţie Variaţie
An Lună Index anuală Index anuală Index anuală
2000 Jan 93,0 +14,1 99,9 -0,5 93,0 +14,8
Feb 72,6 +20,3 99,9 -0,2 72,6 +21,7
Mar 93,7 +26,4 100,0 +0,1 93,6 +26,4
Apr 93,9 +15,5 100,1 0,0 93,7 +16,1
May 101,4 +22,3 99,9 +0,1 101,3 +23,1
Jun 96,3 +14,1 100,3 +0,5 95,9 +14,0
Jul 102,6 +9,6 100,1 +0,5 102,4 +10,0
Aug 112,1 +18,2 100,1 +0,1 111,9 +18,7
Sep 115,4 +25,0 100,3 0,0 114,9 +24,4
Oct 118,2 +23,6 100,1 -0,7 118,1 +24,7
Nov 103,5 +8,7 99,8 -0,8 103,6 +9,7
Dec 98,7 +4,6 99,6 -1,2 99,0 +5,4
2001 Jan 92,6 -0,4 99,4 -0,5 93,2 +0,1
Feb 80,0 +10,1 99,0 -0,9 80,9 +11,4
Mar 92,6 -1,2 98,2 -1,8 94,4 +0,9
Apr 91,7 -2,4 98,0 -2,2 93,6 0,0
May 97,8 -3,5 97,8 -2,0 100,2 -1,1
Jun 88,2 -8,4 97,6 -2,6 90,5 -5,6
Jul 101,8 -0,8 97,7 -2,3 104,2 +1,8
Aug 101,9 -9,1 97,4 -2,7 104,8 -6,3
Sep 102,7 -11,0 97,4 -2,9 105,8 -7,9
Oct 101,7 -13,9 97,1 -2,9 105,0 -11,1
Nov 91,7 -11,3 96,8 -3,0 95,2 -8,1
Dec 88,5 -10,4 96,5 -3,2 92,1 -6,9
2002 Jan 81,3 -12,2 95,6 -3,8 85,3 -8,4
Feb 72,7 -9,1 95,8 -3,3 76,3 -5,6
Mar 94,6 +2,2 95,1 -3,1 100,0 +6,0
Apr 93,9 +2,5 95,2 -2,8 99,2 +5,9
May 96,0 -1,8 95,2 -2,7 101,5 +1,2
Jun 95,3 +8,0 95,2 -2,6 100,5 +11,0
Jul 111,7 +9,8 95,2 -2,5 117,7 +12,9
Aug 107,8 +5,7 95,3 -2,2 113,5 +8,2
Sep 113,0 +10,0 95,0 -2,5 119,5 +12,9
Oct 114,9 +12,9 94,8 -2,4 121,5 +15,7
Nov 107,6 +17,3 94,7 -2,2 114,3 +20,1
Dec 103,3 +16,7 94,2 -2,3 110,1 +19,5
2003 Jan 103,0 +26,7 94,5 -1,2 109,5 +28,3
Feb 80,2 +10,4 94,7 -1,1 86,0 +12,6

98
Mar 109,2 +15,4 94,8 -0,4 116,1 +16,1
Apr 102,4 +9,0 94,1 -1,1 109,7 +10,6
May 109,1 +13,6 94,0 -1,2 117,1 +15,4
Jun 108,6 +14,0 93,5 -1,8 117,3 +16,7
Jul 120,2 +7,6 93,6 -1,7 129,9 +10,4
Aug 115,3 +7,0 93,3 -2,0 124,6 +9,8
Sep 120,2 +6,4 93,4 -1,7 130,6 +9,3
Oct 125,7 +9,4 93,2 -1,8 137,0 +12,8
Nov 117,3 +9,0 93,1 -1,7 127,9 +12,0
Dec 119,6 +15,8 93,3 -1,0 130,0 +18,0
2004 Jan 103,2 +0,2 93,5 -1,1 112,4 +2,7
Feb 102,9 +28,2 94,2 -0,6 110,6 +28,6
Mar 124,3 +13,9 94,2 -0,6 134,7 +16,1
Apr 122,1 +19,3 94,1 0,0 132,0 +20,4
May 126,2 +15,7 94,2 +0,3 136,7 +16,8
Jun 128,4 +18,2 94,5 +1,1 137,4 +17,1
Jul 140,1 +16,5 95,1 +1,6 149,7 +15,3
Aug 139,4 +20,9 95,2 +2,0 148,7 +19,4
Sep 137,1 +14,1 95,4 +2,2 146,4 +12,1
Oct 145,9 +16,1 95,6 +2,7 155,5 +13,5
Nov 137,1 +16,8 95,6 +2,6 146,8 +14,8
Dec 135,0 +12,9 95,7 +2,6 144,5 +11,1
2005 Jan 139,2 +34,8 95,9 +2,6 148,8 +32,4
Feb 97,3 -5,4 96,3 +2,2 104,1 -5,8
Mar 128,7 +3,5 95,9 +1,8 137,6 +2,1
Apr 131,6 +7,8 95,9 +2,0 140,2 +6,2
May 147,5 +16,9 96,1 +2,0 158,5 +15,9
Jun 144,6 +12,6 96,0 +1,6 155,0 +12,7
Jul 151,4 +8,1 96,3 +1,3 161,0 +7,5
Aug 157,1 +12,7 96,2 +1,0 168,4 +13,3
Sep 160,4 +17,0 96,1 +0,7 172,5 +17,8
Oct 162,9 +11,6 96,2 +0,6 175,9 +13,1
Nov 152,9 +11,5 96,0 +0,5 166,2 +13,2
Dec 144,0 +6,7 95,8 +0,1 155,8 +7,9
2006 Jan 145,0 +4,2 95,5 -0,4 158,0 +6,1
Feb 117,2 +20,5 95,7 -0,6 128,5 +23,4
Mar 147,6 +14,7 95,7 -0,1 161,3 +17,3
Apr 144,0 +9,4 96,3 +0,4 156,6 +11,7
May 147,5 -0,1 96,5 +0,4 159,5 +0,6
Jun 154,3 +6,7 97,0 +1,0 166,1 +7,2
Jul 167,5 +10,7 97,4 +1,1 179,6 +11,6
Aug 172,6 +9,9 97,5 +1,3 185,7 +10,2
Sep 167,9 +4,7 97,7 +1,7 181,3 +5,1
Oct 175,8 +7,9 97,7 +1,6 189,8 +7,9

99
Nov 174,6 +14,2 97,7 +1,8 189,2 +13,8
Dec 163,8 +13,7 97,9 +2,3 176,7 +13,4
2007 Jan 158,3 +9,2 98,1 +2,7 169,3 +7,2
Feb 130,8 +11,6 98,2 +2,7 142,5 +10,9
Mar 157,8 +6,9 98,3 +2,7 171,0 +6,0
Apr 162,2 +12,6 98,4 +2,2 174,2 +11,3
May 165,3 +12,1 98,5 +2,1 177,7 +11,4
Jun 171,4 +11,1 98,7 +1,8 184,2 +10,9
Jul 182,0 +8,6 99,2 +1,8 194,8 +8,5
Aug 185,5 +7,5 99,5 +2,0 199,2 +7,3
Sep 182,1 +8,5 99,9 +2,3 195,1 +7,6
Oct 193,1 +9,8 100,2 +2,5 206,0 +8,5
Nov 186,2 +6,6 100,5 +2,9 198,6 +5,0
Dec 177,2 +8,2 100,6 +2,7 188,0 +6,4
2008 Jan 183,2 +15,8 100,6 +2,6 195,3 +15,4
Feb 140,7 +7,6 101,0 +2,8 150,4 +5,5
Mar 169,8 +7,6 100,9 +2,6 180,8 +5,8
Apr 185,7 +14,5 101,5 +3,2 197,5 +13,4

BIBLIOGRAFIE
1. Bari I. – Globalizarea economiei, Ed. Economică, Bucureşti, 2005.
2. Broob C., McGrew A. – Asia- Pacific in the New World Order, The Open University, New York,
2002

100
3. Chirilă M., Creţoiu Gh.- Econimie mondială, Ed. Porto- Franco, Galaţi, 2000.
4. Drucker P.F.- Realitatea lumii de mâine, Ed. Teora, Bucureşti, 2000.
5. Gilpin R. – Economia mondială în secolul XXI – provocarea capitalismului global, Ed. Polirom,
Iaşi, 2004.
6. Farandon J. – Secretele Chinei, ascensiunea unei noi superputeri mondiale, Ed. Litera Internaţională,
Bucureşti, 2008.
7. Gu Z. G. – China΄s Global Reach- Markets, Multinationals and Globalization, Fultus Books, New
York, 2006.
8. Hungtington S. P. – Ciocnirea civilizaţiilor, Ed. Antet, Prahova, 1997.
9. Neculiţă M. – Economie Europeană, Ed. Fundaţiei Universitare Dunărea de Jos, Galaţi, 2006.
10. Pann L. – The New Chinese Revolution, Contemporarz Books, Chicago, 2000.
11. Pomeranz K. – The Great Divergence ( China, Europe and the Making of the Modern World),
Princeton University Press, 2000.
12. Shenkar O. – The Chinese Century, Wharton School publishing, 2005.
13. Stiglitz J. – Globalozarea, Ed. Economică, Bucureşti, 2005.
14. Wilmots A. – La Chine dans le monde ( Les conflicts et différends, le contexte et les moyens), Ed.
L΄Harmattann, 1998.
15. Dethlefsen K. - China΄s Foreign policy in Transition (www.cadranpolitic.ro )
16. Antonescu Al. – China, hegemonul noului mileniu (www.lumeamagazin.ro )
17. Badu A. – China cucereşte lumea (www.cadranpolitic.ro )
18. http://www.atimes.com/atimes/China
19. WWW.TJFTZ.GOV
20. WWW.INTRACEN.ORG
21. http://www.meforum.org
22. http://www.oecd.org
23. http://www.economywatch.com/world_economy/
24. http://www.economist.com/
25. http://www.stats.gov.cn/english
26. http://www.ceicdata.com
27. http://www.made-in-china.com/
28. http://www.mfa.gov.cn
29. http://www.export.gov/china/
30. http://www.tid.gov.hk/english
31. www.hk.gov
32. www.eia.com
33. www.cia.com

101