A doua jumătate a secolului al XIX-lea înregistrează pentru istoria României,

inclusiv a Bisericii Ortodoxe Române evenimente esenţiale:Unirea

Principatelor (1859), războiul de independenţă (1877-1878), proclamarea
Regatului (1881) şi obţinerea, în 1885, a autocefaliei Bisericii Ortodoxe
Române.
Le urmează Marea Unire din 1918 moment fundamental în istoria poporului
român. Toate aceste schimbări, în plan intern şi extern, reclamau schimbările
politice de la începutul secolului al XX-lea reclamând afirmarea unui statut
corespunzător şi Bisericii Ortodoxe Române, adică ridicarea acesteia la rang de
Patriarhie.

Un pas important: autocefalia

Multă vreme au existat în lumea creştină numai cinci Patriarhate (numite şi
apostolice):al Ierusalimului, al Antiohiei, al Alexandriei, al Constantinopolului şi
al Romei. Cu timpul au dobândit acest titlu şi alte Biserici, constituindu-se în
Patriarhate:Biserica Gruziei, apoi Bisericile din Bulgaria, Serbia şi Rusia. La
începutul secolului al XX-lea, două Biserici ortodoxe îşi restabiliseră Patriarhatul,
cea rusă, în 1917 şi cea sârbă, în 1920.
Întemeierea Ţării Româneşti şi asigurarea independenţei sale, sub Nicolae
Alexandru Basarab, au adus cu sine organizarea Mitropoliei Ungrovlahiei (1359),
după cum, la fel, întemeierea Moldovei şi asigurarea independenţei sale, sub
Alexandru cel Bun, au adus cu sine organizarea Mitropoliei Moldovei şi a Sucevei
(1401). Biserica Ortodoxă Română, astfel organizată, a devenit una dintre
instituţiile fundamentale ale statului, sprijinind întărirea puterii domneşti, căreia îi
conferea legitimitatea spirituală.

Lupta Bisericii Ortodoxe Române pentru autocefalie a fost îndelungată şi dificilă.

Ea a cunoscut o nouă etapă după Unirea Principatelor, din 1859, Domnitorul
Alexandru Ioan Cuza şi Mitropoliţii Nifon al Munteniei şi Sofronie al Moldovei au
stăruit şi au acţionat pentru recunoaşterea autocefaliei Bisericii noastre. Primul pas

1
a fost făcut prin Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale
pentru afacerile religiei române, din 3 Decembrie 1864, care prevedea în primul
articol că "Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne independentă de orice
autoritate bisericească streină în tot ceea ce priveşte organizaţia şi disciplina". Era
pentru prima dată în istoria Bisericii şi a Statului Român când o lege prevedea în
mod oficial autocefalia adică independenţa canonică a Bisericii Ortodoxe Române
faţă de Patriarhia Ecumenică.
Doi ani mai târziu, în Constituţia de la 1866 avea să se prevadă în articolul 21, ca
principiu al viitoarei organizări bisericeşti "neatârnarea ierarhică a Bisericei
Române de orice chiriarhie streină şi conducerea ei sinodală".
A urmat Legea organică pentru alegerea mitropoliţilor şi a episcopilor eparhioţi,
precum şi a constituirii Sfântului Sinod al Bisericii autocefale Ortodoxe Române
din 1872, care prevedeau autocefalia Bisericii. Chiar în acelaşi an a fost instituit
Sfântul Sinod, în relaţie cu Patriarhia ecumenică şi cu celelalte Biserici Ortodoxe
în ceea ce priveşte unitatea dogmelor şi a canoanelor, iar mitropolitul Ungrovlahiei
este declarat Primat al României. După războiul de independenţă, de la 1877-1878
şi proclamarea independenţei de stat, la 9 mai 1877, care a fost recunoscută de
Congresul de pace de la Berlin din 1878, a fost decretată şi obţinută, la 25 aprilie
1885, autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, cerută Patriarhiei Ecumenice în
repetate rânduri, dar refuzată până atunci de aceasta.

Premise ale înfiinţării Patriarhiei Române

Propuneri în vederea înfiinţării Patriarhatului s-au făcut încă de la sfârşitul sec. al
XIX-lea. De o însemnătate esenţială în acest sens au fost Propunerile făcute în
Parlamentul ţării, la 9 martie 1882, privitor la înfiinţarea Patriarhiei Ortodoxe
Române.
În şedinţa Camerei Deputaţilor, întrunite în sesiune ordinară, în data de 9 (21)
martie 1882, s-a dat citire unui document semnat de 9 deputaţi, prin care se
propunea, printre altele, ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la treapta de
Patriarhie. Documentul consta dintr-o Expunere de motive şi un Proiect de lege
pentru modificarea legii Sinodale din 1872.

2
În expunerea de motive se arăta că în veacurile trecute, din cauza popoarelor
migratoare, a luptei pentru apărarea hotarelor şi a tuturor drepturilor neamului, apoi
din cauza domniilor fanariote, noi nu am avut răgazul necesar şi condiţiile necesare
pentru organizarea Bisericii noastre în Patriarhat.
În timp ce în Camera Deputaţilor se făcea propunerea pentru înfinţarea Patriarhiei
Române şi în presă era discutată oportunitatea ei, se făceau şi pregătiri pentru
Sfinţirea Marelui Mir la Bucureşti, fapt ce s-a împlinit în ziua stabilită de tradiţia
bisericească, în Joia Mare, din Săptămâna Patimilor, pe 25 martie (6 aprilie) 1882.
Între cele două evenimente, propunerea din Cameră şi sfinţirea Sfântului şi Marelui
Mir era o strânsă legătură.
Au avut loc, însă, mai multe evenimente care au împiedicat pentru o perioadă
îndelungată reluarea propunerii de înfiinţare a Patriarhiei Române. La 10 iulie
1882, Patriarhul ecumenic din Constantinopol a trimis Mitropolitului Primat o
scrisoare prin care-şi exprima nemulţumirea în legătură cu discuţiile referitoare la
înfiinţarea Patriarhiei Române. Patriarhia ecumenică avea atunci mai multe
nemulţumiri:secularizarea averilor mânăstireşti, făcută de Cuza, declararea
Bisericii noastre ca autocefală, fără Tomos special de la Constantinopol, declararea
Bisericii Bulgare ca autocefală, autocefalia Bisericii din Serbia (1879), ca şi ştirile
că Biserica Rusiei se va organiza din nou în patriarhat.
În acelaşi timp, capii Bisericii Ortodoxe Române, care au urmat mitropolitului
Primat Calinic Miclescu, ce avusese bucuria de a vedea recunoaşterea autocefaliei
Bisericii Române, de către Patriarhia Ecumenică, -dar care a trecut la cele veşnice
în anul 1886-este vorba de patru arhipăstori ai Bisericii Ortodoxe Române:Iosif
Gheorghian (1829-1909), Ghenadie Petrescu (1836-1918), Atanasie Mironescu
(1858-1931) şi Conon Arămescu-Donici, care au ocupat scaunul de Mitropolit
Primat până la Miron Cristea-, ca şi deputaţii sau miniştrii cultelor din acea
perioadă, au avut diferite probleme de rezolvat, astfel încât problema Patriarhatului
se va relua abia în anul 1919, în condiţii cu totul deosebite şi mult mai prielnice.

Unificarea bisericească

3
Actul de la 1 decembrie 1918, care consfinţea unirea Transilvaniei cu România, a
adus în viaţa Bisericii Ortodoxe Române premisele necesare organizării ei unitare,
sub conducerea Sfântului Sinod din Bucureşti. Unificarea organizării bisericeşti se
impunea atât în interesul Bisericii, cât şi al Statului, fiindcă felul în care era
condusă Biserica într-o parte şi alta a ţării era cu totul diferit. În urma revenirii, în
1918, la patria mamă, a provinciilor Basarabia, Bucovina şi Transilvania, acestea
aduseseră cu ele şi propria organizare bisericească. Existau practic, patru "regimuri
de organizare bisericească":Biserica Ortodoxă Română din Vechiul Regat, condusă
de Mitropolitul Primat, Mitropolia Ortodoxă Română autonomă a Transilvaniei,
Mitropolia Autonomă a Bucovinei şi Arhiepiscopia Chişinăului şi a Hotinului,
situaţie, desigur, greu acceptabilă.
În aceste condiţii la scurt timp după desăvârşirea Unirii din 1918, au început să se
formuleze cereri, nu numai din partea oamenilor Bisericii, ci şi a mirenilor,
referitoare la o organizare unitară a Bisericii Ortodoxe Române, tendinţele şi
discuţiile referitoare la unificarea bisericească desfăşurându-se în paralel cu
discuţiile pentru întemeierea Patriarhiei Române.
O contribuţie însemnată în direcţia unificării bisericeşti şi a ridicării Bisericii
Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie au avut Congresul preoţesc de la Sibiu,
(6-8 martie 1919) şi Consfătuirea bisericească de la Sinaia(12-15 iunie 1919), unde
s-a stabilit ca, la baza viitoarei organizări a Bisericii, să stea Statutul şagunian şi s-
a continuat discutarea ideii de la Sibiu, ca Biserica noastră să fie încoronată cu
treapta de Patriarh.
Problema înfiinţării Patriarhiei a fost ridicată pentru prima oară de către Preotul
Gh. Ciuhandu (1875-1947), consilier eparhial la Arad, preşedintele Asociaţiei
Clerului "Andrei Şaguna", din Transilvania, autorul multor lucrări de istorie
bisericească.
În cuvântarea pe care a rostit-o la Congresul preoţesc de la Sibiu, preotul Ciuhandu
propunea mai multe măsuri în vederea unificării bisericeşti. "Unitatea spirituală ce
a existat şi până azi între Bisericile Ortodoxe Române din România şi provinciile ei
noi, arăta el trebuie concretizată prin unificarea Bisericii Ortodoxe Române,

4
particulare şi sub raport canonic, prin primaţia din Bucureşti, ca centru de unitate
canonică a Bisericii tuturor românilor ortodocşi, ori păstrându-se şi pe mai departe
demnitatea primaţială a Mitropolitului de Bucureşti, ori creându-se, conform,
tradiţiilor şi practicilor Orientului Ortodox, demnitatea patriarhală, la care să fie
ridicat scaunul mitropolitan primaţial, de Bucureşti ".
La 13 (26) decembrie 1919, toţi mitropoliţii, episcopii eparhioţi şi arhiereii vicari
din ţară s-au întrunit în şedinţă comună a Sfântului Sinod al Bisericii Autocefale
Române. În sesiunea sinodală de atunci s-a hotărât ca Statutul şagunian să stea la
baza noii legi de organizare a Bisericii Ortodoxe Române.
La 18 (31) decembrie 1919 dr. Miron Cristea, episcopul Caransebeşului, a fost ales
în scaunul de mitropolit primat, vacant încă de la 1 ianuarie 1919, prin demisia lui
Conon-Arămescu Donici. A doua zi, 19 decembrie 1919 (1 ianuarie 1920) dr.
Miron Cristea a fost învestit şi înscăunat în noua demnitate. Sub el au continuat
lucrările pregătitoare pentru unificarea bisericească. Alegerea unui ierarh
transilvănean în scaunul de mitropolit primat al Bisericii Ortodoxe Române a fost
primită drept un simbol al unităţii statale şi bisericeşti, mai ales că Miron Cristea
făcuse parte din delegaţia trimisă de românii transilvăneni la Bucureşti, să prezinte
"Actul unirii" de la 1 decembrie 1918.
Un alt eveniment decisiv pentru înfiinţarea Patriarhiei a fost întrunirea
Constituantei bisericeşti de la Bucureşti, 1920-1921. La 18 septembrie 1920 s-a
întrunit la Bucureşti aşa-numita "Constituantă bisericească", formată din membrii
Sfântului Sinod, foştii miniştri de Culte, profesori de teologie şi preoţi de mir.
Aceasta a ales o comisie de 15 membri (ierarhi, profesori de teologie şi mireni), în
frunte cu mitropolitul primat Miron, care să întocmească un proiect de Statut de
organizare şi de funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române. Astfel s-a ajuns la
unificarea, şi din punct de vedere bisericesc, a neamului nostru, după primul război
mondial.
În şedinţa Constituantei din 21 noiembrie 1920, delegaţii Arhiepiscopiei Basarabiei
au prezentat, în calitate de membri ai Comisiei pentru unificare din cadrul
Constituantei, un Proiect de organizare superioară a Bisericii Autocefale Române,

5
în care se arăta că "reprezentantul şi cârmuitorul suprem al Bisericii Ortodoxe
Române este Patriarhul ales de către Congresul general bisericesc, pe toată viaţa,
cu reşedinţa în capitala ţării".
În februarie 1921, la Congresul bisericesc din Basarabia se lua hotărârea,
prin Proiectul de unificare bisericească(art. 4-10), de a susţine ideea înfiinţării
Patriarhiei Ortodoxe Române. Acest Proiect de statut a fost înaintat Sfântului
Sinod de la Bucureşti şi Ministerului Cultelor. În şedinţa Constituantei bisericeşti
din 25 mai 1921, reprezentaţii din Basarabia au solicitat din nou să se hotărască cât
mai urgent înfiinţarea Patriarhiei Române, aceasta fiind dorinţa întregii preoţimi.
Memorii speciale pentru înfiinţarea Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române au
înaintat atunci Mitropolitului primat şi conducerii Statului atât arhiepiscopul Gurie,
cât şi episcopul său vicar, Dionisie.
Fapt semnificativ, în art. 22 al Constituţiei aprobate de şeful statului în martie 1923
erau înscrise atât autocefalia, cât şi autonomia Bisericii Ortodoxe Române.

Redeschiderea chestiunii înfiinţării Patriarhiei

În toţi aceşti ani, nici viaţa bisericească, nici cea politică nu ajunseseră la o stare de
echilibru. S-au schimbat des şi miniştrii de Culte şi chiar guvernele în întregime.
Politica bisericească a statului nu era nici ea destul de precisă şi de consecventă,
oscilând de la un guvern la altul.
Însă în a doua jumătate a anului 1924, când problema înfiinţării Patriarhiei române
s-ar fi crezut uitată, apare din nou la ordinea zilei. În cursul anului 1924, mai ales
spre sfârşitul acestuia, posibilitatea înfiinţării Patriarhiei Române era un zvon care
începea să devină realitate. Personalităţi de seamă ale neamului nostru, printre care
se aflau primul ministru, Ionel I. C. Brătianu, profesorii Nicolae Iorga, Simion
Mehedinţi, preotul Ioan Lupaş, miniştrii Costantin Argetoianu, Dr. C. Angelescu,
Al. Lapedatu, ca şi membri ai Sfântului Sinod, erau favorabili înfiinţării Patriarhiei
Române.
Nicolae Iorga şi-a expus opinia în acest sens într-un articol al ziarului "Universul",
invocând în special argumente de ordin istoric-bisericesc în sprijinul înfiinţării

6
patriarhiei:"Suntem singurul popor ortodox cu un simplu mitropolit primat în
fruntea unei Biserici autonome." Şi tot în paginile aceluiaşi ziar, Al. Lapedatu,
ministrul Cultelor, scria:"Crearea Patriarhatului Român e reclamată de situaţiunea
actuală, de superioritate numerică şi morală a Bisericii Ortodoxe Române faţă de
celelalte Biserici Ortodoxe străine, de rolul mai însemnat uneori decât al tuturor
Patriarhiilor împreună pe care Biserica noastră l-a avut în trecut, timp de secole."
Biserica Ortodoxă Română număra acum peste 14 milioane de credincioşi, cu 5
mitropolii şi 18 eparhii, fiind cea mai numeroasă Biserică Ortodoxă, după cea rusă.
Se impunea, deci, ca Biserica Ortodoxă, socotită de Constituţia din 1923 ca
"dominantă" şi ca Biserică "oficială" a Statului să fie ridicată la suprema treaptă în
Biserica Ortodoxă.
În afară de aceasta, Biserica Ortodoxă Română avea acum două Facultăţi de
Teologie (în 1926 a fost creată şi a treia), cinci academii teologice, numeroase
Seminarii, în care studiau nu numai tineri ortodocşi români, ci şi tineri de peste
hotare. Teologii români deveneau şi ei tot mai cunoscuţi în toată lumea creştină,
atât prin lucrările lor, cât şi prin participarea lor la diferite întruniri teologice
internaţionale. De asemeni, în 1925 era proiectat un sinod panortodox, la Ierusalim,
în vederea aniversării a 1600 de ani de la primul Sinod ecumenic. S-a cerut
stăruitor în presa românească a vremii ca Biserica Ortodoxă Română să ia parte la
acel proiectat sinod, ca Patriarhie.

Înfiinţarea ...
Dând urmare numeroaselor glasuri (aparţinând deopotrivă clericilor şi
credincioşilor), care cereau ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de
Patriarhie, în ultimele zile ale anului 1924, mitropolitul Pimen al Moldovei, ca
membru senior al episcopatului românesc de atunci, a făcut propunerea
ca:"Mitropolia Ungrovlahiei (sau a Munteniei), cu scaunul mitropolitan din
Bucureşti, să fie ridicată la rangul de Patriarhie; iar mitropolitul Ungrovlahiei, ca
Primat al României, care, de drept e şi Preşedinte al Sfântului nostru Sinod, să
poarte titlul de: PATRIARH AL BISERICII ORTODOXE NAŢIONALE
ROMÂNE (cu reşedinţa la Bucureşti)".
7
Această propunere s-a adus în plenul Sfântului Sinod în sesiunea de toamnă din
anul 1924, care, prorogată în ziua de 4 decembrie acelaşi an, şi-a reluat lucrările la
4 februarie 1925, zi în care a şi fost pusă în discuţie.
În aceeaşi zi de 4 februarie 1925, Sfântul Sinod a hotărât înfiinţarea Patriarhatului
Ortodox Român pentru Biserica Ortodoxă Română. În urma discuţiilor purtate, a
expunerilor de motive prezentate şi a citirii "actului de înfiinţare", Sfântul Sinod,
"în unanimitate şi cu însufleţire" a hotărât în aceeaşi şedinţă următoarele: 
"Se înfiinţează în Ţara Românească, pentru Biserica Ortodoxă Autocefală
Română, demnitatea de Patriarh" (art. 1). "Arhiepiscopul şi mitropolitul
Ungrovlahiei se ridică, în calitatea sa de Primat al României, la rangul de
patriarh al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române" (art. 2). "Înalt Prea Sfinţitul D.
D. Miron, actualul Arhiepiscop şi mitropolit al Ungrovlahiei, devine în calitatea
sa de Primat al României, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române" (art.
3)şi:"Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române se va bucura de toate drepturile
recunoscute de Sfintele canoane şi legile ţării" (art. 4).

Sfântul Sinod a comunicat Ministerului Cultelor, la 7 februarie, hotărârea adoptată,

de înfiinţare a Patriarhiei Române, care a fost prezentată Guvernului. Acesta a
alcătuit un proiect de lege, care a fost aprobat de Senat, la 12 februarie 1925, apoi
de Parlament, la 17 februarie 1925. Ulterior, la 25 februarie 1925, s-a promulgat
Legea pentru ridicarea scaunului arhiepiscopal şi mitropolitan al Ungrovlahiei, ca
primat al României, la rangul de Scaun patriarhal.
După toate acestea, urma să aibă loc şi ultimele acte ale unui astfel de eveniment
bisericesc:învestitura şi înscăunarea. Acestea, însă, din cauza bolii Regelui
Ferdinand I, n-au putut avea loc în primăvara anului 1925, cum se planificase, ci s-
au amânat în toamnă, pentru data de 1 noiembrie 1925. Înainte de această dată,
Sfântul Sinod a trimis scrisori tuturor Bisericilor Ortodoxe surori, rugându-le să
participe la "ceremonia învestiturei".
Apoi, în ziua de 29 octombrie 1925, regele Ferdinand I, pe baza "legii pentru
ridicarea Scaunului Arhiepiscopal şi Mitropolitan al Ungrovlahiei, ca Primat al
României, la rangul de scaun patriarhal", prin decret regal, "a întărit" pe
8
arhiepiscopul şi mitropolitul Ungrovlahiei, Dr. Miron Cristea, Primatul României,
în scaunul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

... şi recunoaşterea Patriarhiei Române

La 12 martie 1925, Sfântul Sinod trimite o scrisoare irenică (propunere de
unificare) Patriarhiei de Constantinopol, celorlalte Patriarhate Ortodoxe şi
Bisericilor Ortodoxe autocefale, prin care li s-a comunicat ridicarea Bisericii
Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie.
Trimisă după 6 mai 1925, la Patriarhia ecumenică, prin profesorul de teologie
Dragomir Demetrescu, documentata scrisoare irenică a ajuns la Constantinopol, în
timp ce, din pricina evenimentelor politice, patriarhul Constantin al VI-lea (17
decembrie 1924-mai 1925) se afla cu sediul la Tesalonic. Acesta a fost de acord cu
schimbarea făcută în Biserica românească, în ziua de 20 mai 1925 încredinţându-l
pe mesagerul scrisorii că "totul este gata", urmând ca Sinodul patriarhal, care
atunci era la Cospoli să facă toate formalităţile. Dar, fiindcă, după câteva zile,
patriarhul Constantin s-a retras din scaun, lucrările referitoare la Patriarhia
românească nu s-au putut desfăşura.
În luna iulie a anului 1925, la conducerea Bisericii patriarhale din Constantinopol,
a fost instalat noul ecumenic, Vasile al III-lea (13 iulie 1925-29 septembrie 1929).
La 30 iulie 1925 Patriarhul ecumenic Vasile al III-lea al Constantinopolului şi
Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice au emis Tomosul de recunoaştere a
Patriarhiei Române la rangul de Patriarhie.16 Acest Tomos a fost înmânat
patriarhului Miron la Bucuresti, la 27 septembrie 1925, de către o delegaţie a
Patriarhiei Ecumenice. Delegaţia era alcătuită din mitropoliţii Ioachim al
Calcedonului şi Ghermanos al Sardeonului şi primul dragoman al Patriarhiei,
Constantinidis.
La 1 octombrie 1925, Patriarhul Vasile al III-lea al Constantinopolului scrie
Patriarhului Miron că a trimis o scrisoare enciclică (circulară cuprinzând directive
oficiale în probleme religioase) tuturor Bisericilor Ortodoxe, prin care le anunţa
ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie.

9
Totodată, patriarhul Vasile al III-lea le cerea tuturor "să-şi dea consimţământul şi
recunoaşterea lor la cele săvârşite şi să vină în contact şi comuniune cu Prea
Fericitul Patriarh, Domnul Miron, înmulţind astfel bucuria prea Sfintei Biserici a
României şi a obştii evlavioase din care este ea alcătuită".
În urma enciclicei patriarhale, dar mai ales în urma scrisorii irenice a Sinodului
Bisericii Ortodoxe Române, au început să sosească la Bucureşti scrisori din partea
celorlalte Patriarhii şi Biserici autocefale ortodoxe surori, prin care se recunoştea
Patriarhatul român, Biserica Română era felicitată pentru noua reorganizare şi
primului patriarh al României, Miron Cristea i se urau sănătate, fericire şi păstorire
îndelungată şi bogată în roade.
Astfel, s-au primit scrisori de la Ierusalim, Antiohia, Alexandria, Serbia, Cipru,
Grecia, Bulgaria, Polonia, Kiev. De asemeni, s-au mai primit scrisori de felicitare
pentru Biserica Ortodoxă Română în noua ei situaţie şi pentru întâistătătorul ei, de
la Kevork V., patriarh suprem şi catolicos al tuturor armenilor, de la Dr. Adolph
Küry, episcopul Bisericii vechi catolice din Berna (Elveţia) şi de la Primatul
Angliei, Randal Cantuar.
Odată cu ceremonia de învestitură şi înscăunarea primului Patriarh al României, în
persoana Dr. Miron Cristea, care au avut loc la Bucureşti, la 1 noiembrie 1925, se
încheia un lung proces de reafirmare şi recunoaştere a Bisericii Ortodoxe Române
pe plan internaţional, Biserica-fiică a Patriarhiei Ecumenice devenind pentru
totdeauna, o Biserică-soră.

10