4.

Definirea şi clasificarea întreprinderilor de alimentaţie publică

Întreprinderea de alimentaţie publică este o unitate economică specifică in reţeaua comercială,
care are ca obiect ansamblul activităţilor interdependente de aprovizionare, desfacere şi de
asigurare a condiţiilor necesare consumului unor produse alimentare superior prelucrate, în
scopul satisfacerii nevoilor de consum ale populaţiei.
Principalele caracteristici ale întreprinderilor de alimentaţie publică:
a) în cadrul lor se desfăşoară o activitate de producţie, care constă în transformarea unor materii
prime alimentare în preparate şi semipreparate culinare sau de cofetărie. O parte a materiilor
prime achiziţionate sunt în acelaşi timp şi bunuri de consum ce pot fi folosite fără prelucrări
prealabile, iar altele devin comestibile numai după prelucrări. Procesele de producţie pot fi
artizanale, similare cu cele din gospodăriile casnice, altele sunt mecanizate sau chiar
automatizate, organizate pe baza principiilor producţiei industriale.
b) aceste întreprinderi desfăşoară o intensă activitate comercială clasică, pe măsură ce
preparatele de bucătărie şi de cofetărie, precum şi alte produse, semipreparate sau chiar
nepreparate, sunt puse la dispoziţia cumpărătorilor şi transferate în sfera consumului prin
intermediul actului de vânzare-cumpărare. Caracterul comercial al activităţii de alimentaţie
publică este argumentat şi prin structura activităţii unor unităţi care nu dispun de spaţii de servire
(chioşcuri) care vând şi produse alimentare ce nu au trecut prin nici un proces de prelucrare
prealabilă. în acelaşi timp, unele unităţi de comerţ cu produse alimentare vând unele preparate
sau semipreparate specifice alimentaţiei publice.
c) întreprinderile de alimentaţie publică oferă o serie de servicii specifice legate de vânzarea
produselor şi servirea mesei în incinta unităţii. Prestaţiile de servicii din alimentaţia publică au în
vedere asigurarea unor condiţii corespunzătoare şi civilizate de consum, cum sunt: pregătirea
mesei, servirea preparatelor şi a produselor complementare, aceste servicii completând armonios
cele privind condiţiile de confort, de divertisment etc.
În acest context se poate aprecia că unităţile de alimentaţie publică sunt componente ale
comerţului cu amănuntul care realizează transferarea mărfurilor şi preparatelor obţinute în cadrul
întreprinderilor producătoare sau din activitatea proprie în sfera consumului, asigurând în acelaşi
timp, şi prestarea serviciilor necesare consumului in incinta proprie a unităţii.
Clasificarea şi încadrarea în categorii a unităţilor de alimentaţie publică se face de către
Comisiile de clasificare şi încadrare organizate la nivelul judeţelor, pe baza solicitării agentului
economic care desfăşoară activitate de alimentaţie publică, atât pentru unităţile existente cât şi
pentru cele nou înfiinţate.

5. Definirea şi clasificarea întreprinderilor de turism

Întreprinderea turistică reprezintă unitatea organizatorică, care reuneşte resurse umane,
materiale şi financiare destinate nevoilor turistice ale populaţiei în vederea obţinerii unui profit.
În economia naţională aceasta apare ca o unitate de bază organizată pentru satisfacerea nevoilor
turistice ale persoanelor fizice. întreprinderile de turism au în structura lor organizatorică, ca
element principal, unitatea de cazare turistică.
În unităţile de cazare turistică sunt cuprinse localurile de utilitate publică, clasificate şi
amenajate astfel încât să permită cazarea turiştilor şi prestarea unor servicii specifice, potrivit
categoriei de încadrare.
Principalele activităţi ce se desfăşoară în unitatea de cazare turistică sunt:
 cazarea propriu-zisă a turiştilor;
 servirea mesei şi alte activităţi legate de aceasta;
 activităţi de agrement pe perioada sejurului;
 tratamente medicale;
 comerţul cu amănuntul pentru unele grupe de mărfuri specifice activităţii de turism.

2
Toate aceste activităţi - părţi componente ale produsului turistic — constituie un tot unitar, fiind
obligatorie asigurarea unei corelaţii între categoria de confort a unităţii de cazare turistică şi
calitatea celorlalte servicii prestate.
Pentru asigurarea protecţiei sociale a turiştilor unităţile de cazare turistică se clasifică pe stele, în
funcţie de caracteristicile constructive, calitatea dotărilor, a instalaţiilor aferente şi a serviciilor
prestate. Unităţile de alimentaţie publică aferente se clasifică, în corelaţie cu unităţile de cazare,
pe categorii
Potrivit normei metodologice şi criterii de clasificare, în ţara noastră funcţionează următoarele
tipuri de unităţi de cazare turistică:
1. Hoteluri de 5 - 1 stele;
2. Hoteluri apartament de 5 - 2 stele;
3. Moteluri de 3 - 1 stele;
1. Vile de 5 - 1 stele;

d. Clienţii sunt formaţi din persoanele fizice sau juridice consumatori sau utilizatori al
produselor, lucrărilor sau serviciilor executate de întreprinderea de comerţ şi turism;
e. Concurenţii sunt reprezentaţi de firme sau persoane particulare care îşi dispută aceleaşi
categorii de clienţi şi, uneori, aceiaşi furnizori sau prestatori de servicii;
f. Organismele publice care sunt reprezentate de asociaţiile profesionale, ale consumatorilor,
organele de stat etc. faţă de care întreprinderea de comerţ şi turism are obligaţii legale.

Macromediul cuprinde ansamblul factorilor de ordin general, cu acţiune indirectă pe termen

lung asupra activităţii întreprinderii de turism şi comerţ.
a) Mediul demografic influenţează activitatea întreprinderii de turism şi comerţ prin unii
indicatori specifici ca: numărul populaţiei, structura acesteia pe vârste şi sexe, repartizarea
teritorială, determinând cererea, volumul şi structura mărfurilor şi serviciilor ce fac obiectul
activităţii întreprinderii;
b) Mediul economic este format din ansamblul elementelor care compun spaţiul economic în
care acţionează întreprinderea de turism şi comerţ, ca de exemplu, structura pe ramuri a
economiei, gradul de ocupare a forţei de muncă, situaţia financiar-valutara etc. Acesta îşi pune
amprenta asupra volumului şi structurii ofertei, posibilitatea acoperirii cu mărfuri şi servicii a
cererii;
c) Mediul tehnologic implică întreprinderea de turism şi comerţ, atât ca beneficiar cât şi ca
prestator de noi servicii prin intermediul pieţei. El se concretizează în apariţia unor noi produse
şi tehnologii comerciale, eliminarea acestora sau restrângerea efectelor poluante ale unor
tehnologii;
d) Mediul cultural format din elemente referitoare la nivelul cultural al salariaţilor, tradiţii,
norme de convieţuire, existenţa unei suprastructuri adecvate etc. influenţează comportamentul
consumatorilor şi implicit al activităţii întreprinderii de comerţ şi turism;
e) Mediul politic influenţează activitatea întreprinderii prin unele componente, cum ar fi:
structura societăţii, forţele politice, gradul de stabilitate al climatului politic intern etc;
f) Mediul juridic este constituit, din ansamblul reglementărilor de natură juridică, care
influenţează activitatea întreprinderii. Legislaţia existentă, prin prevederile referitoare la
asigurarea concurenţei loiale, condiţiile de muncă, fiscalitate impune anumite reguli şi restricţii
pe care întreprinderea trebuie să le respecte în organizarea şi conducerea activităţilor ce au loc în
cadrul ei;
g) Mediul natural influenţează activitatea întreprinderii de turism şi comerţ prin mijloacele de
comunicaţii existente, existenţa unor zone turistice, condiţiile climaterice etc.

2. Definirea conceptului de întreprindere

Abordarea modernă a problemelor de conducere şi organizare a întreprinderilor de comerţ şi
turism se bazează într-o tot mai mare măsură pe aplicarea conceptului de sistem economic.

2
Sistemul economic este un ansamblu ordonat de elemente caracterizate prin interacţiune şi
interconexiune, capabil să realizeze sub acţiunea a diverşi stimuli anumite obiective cu
performanţe economice.
Unităţile de comerţ şi turism sunt colectivităţi umane constituite în vederea prestării unor
servicii sau producerii unor produse (preparate) urmărind realizarea unui profit.

Componentele principale ale unui sistem economic pot fi grupate astfel:

 Ieşirile sunt formate din produse, operaţii comerciale, servicii şi constituie, de regulă,
puncte de plecare în constituirea, proiectarea şi organizarea sistemelor economice. Studierea
pieţei şi a evoluţiei acesteia evidenţiază o anumită necesitate a consumatorului, care nu este
satisfăcută în întregime. Existenţa unui capital sau dispunerea de unul suplimentar de către
întreprinderile de comerţ şi turism orientează activitatea întreprinzătorilor spre crearea de
noi întreprinderi sau spre dezvoltarea celor existente, care să satisfacă aceste nevoi şi
obţinerea pe această bază a unui profit.
 Intrările sunt constituite din materiale, produse, forţă de muncă, informaţii etc. şi
cuprind acele elemente care, de regulă, formează cheltuielile variabile. În unele situaţii şi
intrările pot constitui puncte de plecare în proiectarea sistemelor economice. Astfel,
descoperirea unui nou material poate conduce la executarea unor noi produse sau servicii,
superioare calitativ, aducătoare de profituri suplimentare.
 Procesul asigură transformarea intrărilor în produse şi servicii. Executarea lui necesită
anumite elemente determinate de tehnologia adoptată, cum sunt: clădiri, maşini, utilaje,
instalaţii. Exploatarea lor generează anumite cheltuieli fixe, invariabile, in anumite limite,
faţă de volumul de activitate.
 Conducerea întreprinderii este responsabilă pentru transformarea intrărilor în ieşiri,
în conformitate cu cererea în condiţii de eficienţă economică.
Pe lângă aceste componente de bază ale sistemelor economice din comerţ şi turism, funcţionarea
lor este influenţată de clienţi, care receptează ieşirile si care determină evoluţia cererii, precum şi
de mediul socio-economic în care întreprinderea funcţionează.

Definirea conceptului de întreprindere

Întreprinderea reprezintă o unitate economică de bază în cadrul economiei naţionale,
constituită în vederea realizării unor activităţi specifice, în scopul obţinerii de bunuri, executării
de lucrări şi servicii destinate pieţei, fiind organizată printr-un centru de decizie care dispune de
o anumită autonomie. Ea are trei caracteristici de bază:
 Este o organizaţie economică, utilizând resurse materiale şi umane pentru realizarea
obiectului ei de activitate. Organizarea execuţiei activităţilor ce au loc in cadrul ei impune o
anumită repartiţie a sarcinilor, existenţa unei anumite structuri organizatorice;
 Are o finalitate economică, având ca obiectiv principal satisfacerea pieţei. în contextul
relaţional economic client — furnizor ea joacă alternativ unul sau altul din aceste roluri.
Folosind resurse materiale, umane şi financiare întreprinderea execută bunuri şi senarii,
efectuând anumite cheltuieli şi obţinând un anumit volem de venituri, toate acestea
determinând fluxuri reciproce ele bunuri şi fluxuri financiare;
 Are autonomie decizională, dispunând de o conducere care asigură organizarea şi
coordonarea tuturor activităţilor existând şi posibilitatea unei anumite descentralizări în
luarea deciziilor.
Întreprinderile de comerţ şi turism se prezintă sub o mare diversitate de forme, cu probleme
specifice de organizare şi conducere.

În raport cu forma de proprietate, deosebim:

a) întreprinderi din sectorul privat individuale. Sunt acelea la care proprietatea aparţine unei
singure persoane fizice şi care desfăşoară activităţi economice, ajutată de un număr redus de
salariaţi. Creatorul unei astfel de întreprinderi, denumit şi antreprenor, este responsabil asupra

2
bunurilor sale proprii, întreprinderea făcând parte din patrimoniul său. Din această categorie de
întreprinderi fac parte cele ce activează în turismul rural, comerţul cu amănuntul etc.
b) întreprinderi private societare Funcţionează sub formă de societăţi în cadrul cărora
capitalul social este împărţit pe mai multe persoane sub formă de părţi sociale sau de acţiuni.
Potrivit statutului de funcţionare, asociaţii au dreptul să participe la conducere şi să primească o
parte din profit sub formă de dividende.
c) întreprinderile din sectorul public au rolul de a asigura statului posibilitatea de a avea o
anumită influenţa majoră în unele domenii ale economiei de interes naţional. Prin intermediul
acestor întreprinderi statul asigură anumite servicii publice cum sunt cele din domeniul
transporturilor, al telecomunicaţiilor ş.a.

În funcţie de gradul de mărime, deosebim:

a. întreprinderi mici şi mijlocii, diferenţiate în funcţie de capitalul social, cifra de afaceri,
numărul de salariaţi, mărimea profitului obţinut etc.
Întreprinderile mici şi mijlocii se caracterizează prin faptul că proprietatea asupra bunurilor şi
conducerea activităţii acestora sunt concentrate în cadrul unui grup relativ mic de persoane.
Întreprinderile mici şi mijlocii din cadrul comerţului şi turismului se caracterizează printr-un
puternic dinamism, înregistrând o rată înaltă de dezvoltare, fiind creatoare de cele mai multe
locuri de muncă. De regulă, acestea au, însă, un grad înalt de specializare, care poate constitui în
anumite situaţii un punct slab în dezvoltarea în timp a acestora.
b. întreprinderi mari, au o mare putere financiară, fructificând resursele financiare pe diferite
pieţe, valorificând potenţialul organizatoric de care dispune şi experienţa câştigată.
Sub raport organizatoric ele se caracterizează printr-o ierarhie bine delimitată, cu funcţiuni bine
precizate şi cu cadre specializate pe domenii.
Ele au o vulnerabilitate mică şi ca urmare a puterii lor economice exercită o influenţă puternică
asupra pieţei.

În raport cu gradul de continuitate a funcţionării, deosebim:

 întreprinderi cu funcţionare continuă, specifice celor din comerţul cu amănuntul, cu
ridicata şi alimentaţie publică, volumul de activitate fiind relativ constant de la o perioadă la
alta a anului.
 întreprinderile cu activitate sezonieră, caracteristică celor din turism, în cadrul
acestora existând probleme specifice de conducere şi organizare, cum sunt: folosirea
capacităţii de cazare, permanentizarea salariaţilor, aprovizionarea cu mărfuri, materii prime
pentru sezonul turistic. Diversificarea activităţilor şi serviciilor contribuie la reducerea
perioadei de nesezon.

3. Definirea şi clasificarea întreprinderilor de comerţ

Întreprinderea de comerţ este o unitate economică în care au loc un complex de activităţi
tehnico-economice şi relaţii sociale, organizate pentru a realiza operaţiuni comerciale în scopul
obţinerii unui profit.
Obiectul activităţii întreprinderilor comerciale îl constituie achiziţionarea mărfurilor de la diverşi
furnizori: întreprinderi industriale, agricole, producători individuali, din ţară şi din străinătate, în
vederea re-vânzării acestora, fie populaţiei fie altor unităţi economice.
Caracteristica principală a întreprinderilor de comerţ constă în efectuarea operaţiunilor de
cumpărare - vânzare a aceloraşi mărfuri, acestea constituind activitatea principală şi permanentă.
În calitatea lor de intermediar între producţie şi consum, întreprinderile de comerţ asigură
ajungerea la consumatori a bunurilor necesare, în conformitate cu cererea. De aici rezultă că, pe
baza studierii cererii de mărfuri a consumatorilor, întreprinderile comerciale pot influenţa
favorabil activitatea întreprinderilor producătoare, în scopul orientării producţiei spre sortimentul
de mărfuri care să satisfacă cererea populaţiei.

2
Clasificarea întreprinderilor comerciale se face după mai multe criterii, astfel:
1. După forma de proprietate, deosebim:
 societăţi comerciale de stat care au la bază proprietatea publică asupra mijloacelor
economice de care dispun. Ele deţin o pondere importantă în volumul total al circulaţiei
mărfurilor realizat prin comerţul interior;
 societăţi comerciale pe acţiuni, cooperatiste, care au la bază proprietatea de grup,
cooperatistă, asupra mijloacelor fixe şi circulante cu care îşi desfăşoară activitatea;
 societăţi comerciale mixte, constituite prin reunirea unor persoane fizice şi juridice,
române sau străine, al căror capital este public şi/sau privat.
2. După felul operaţiunilor efectuate în cadrul obiectului lor de activitate, societăţile
comerciale se clasifică în trei grupe:
a) societăţi comerciale pentru desfacerea cu ridicata a mărfurilor, care asigură legătura dintre
producătorii şi comercianţii cu amănuntul. Ele achiziţionează mărfuri în cantităţi mari de la
întreprinderile producătoare şi din import, pe care le revând tot în cantităţi relativ mari,
întreprinderilor de comerţ cu amănuntul sau altor societăţi comerciale. Aceste întreprinderi
realizează prima etapă în mişcarea mărfurilor către consumator, şi în principiu nu au legături
directe cu aceştia, mărfurile revândute continuă să rămână, de regulă, in sfera circulaţiei;
b) societăţi comerciale pentru desfacerea cu amănuntul a mărfurilor, care cumpără produse
pentru a le revinde consumatorilor sau utilizatorilor finali, în general în cantităţi mici şi în stare
de a putea fi folosite. Alături de vânzarea propriu-zisă, în cadrul acestor întreprinderi se
realizează şi unele servicii care să ducă la satisfacerea mai bună a nevoilor consumatorilor.
Aceste servicii se pot realiza fie direct de către întreprinderea comercială cu amănuntul:
consulting, ajustajul unor mărfuri, fie împreună cu alte societăţi specializate, cum
sunt cele privind asigurarea transportului mărfurilor ia domiciliu, instalarea lor şi garanţiile
post-cumpărare;
c) societăţi comerciale care execută simultan operaţiuni comerciale cu ridicata şi cu
amănuntul. Ele achiziţionează şi revând mărfuri în partizi mari, pe de o parte, iar pe de altă parte
efectuează vânzarea mărfurilor către consumatorii finali prin unităţile subordonate.

3. După felul mărfurilor comercializate, deosebim:

a) întreprinderi comerciale care desfac produse alimentare a căror cerere este curentă,
cumpărarea se realizează de către consumatori cu o frecvenţă relativ constantă pe tot parcursul
anului. Mărfurile din această categorie se asociază în consum, majoritatea dintre ele sunt
alterabile sau implică existenţa unor termene de garanţie;
b) întreprinderi comerciale care desfac mărfuri nealimentare, care reprezintă sectorul cel mai
important al comerţului, realizând aproximativ 50% din volumul total al desfacerilor şi deţinând
35% din reţeaua de comerţ cu amănuntul.

4. Definirea şi clasificarea întreprinderilor de alimentaţie publică

Întreprinderea de alimentaţie publică este o unitate economică specifică in reţeaua comercială,
care are ca obiect ansamblul activităţilor interdependente de aprovizionare, desfacere şi de
asigurare a condiţiilor necesare consumului unor produse alimentare superior prelucrate, în
scopul satisfacerii nevoilor de consum ale populaţiei.
Principalele caracteristici ale întreprinderilor de alimentaţie publică:
d) în cadrul lor se desfăşoară o activitate de producţie, care constă în transformarea unor materii
prime alimentare în preparate şi semipreparate culinare sau de cofetărie. O parte a materiilor
prime achiziţionate sunt în acelaşi timp şi bunuri de consum ce pot fi folosite fără prelucrări
prealabile, iar altele devin comestibile numai după prelucrări. Procesele de producţie pot fi
artizanale, similare cu cele din gospodăriile casnice, altele sunt mecanizate sau chiar
automatizate, organizate pe baza principiilor producţiei industriale.
e) aceste întreprinderi desfăşoară o intensă activitate comercială clasică, pe măsură ce
preparatele de bucătărie şi de cofetărie, precum şi alte produse, semipreparate sau chiar

2
nepreparate, sunt puse la dispoziţia cumpărătorilor şi transferate în sfera consumului prin
intermediul actului de vânzare-cumpărare. Caracterul comercial al activităţii de alimentaţie
publică este argumentat şi prin structura activităţii unor unităţi care nu dispun de spaţii de servire
(chioşcuri) care vând şi produse alimentare ce nu au trecut prin nici un proces de prelucrare
prealabilă. în acelaşi timp, unele unităţi de comerţ cu produse alimentare vând unele preparate
sau semipreparate specifice alimentaţiei publice.
f) întreprinderile de alimentaţie publică oferă o serie de servicii specifice legate de vânzarea
produselor şi servirea mesei în incinta unităţii. Prestaţiile de servicii din alimentaţia publică au în
vedere asigurarea unor condiţii corespunzătoare şi civilizate de consum, cum sunt: pregătirea
mesei, servirea preparatelor şi a produselor complementare, aceste servicii completând armonios
cele privind condiţiile de confort, de divertisment etc.
În acest context se poate aprecia că unităţile de alimentaţie publică sunt componente ale
comerţului cu amănuntul care realizează transferarea mărfurilor şi preparatelor obţinute în cadrul
întreprinderilor producătoare sau din activitatea proprie în sfera consumului, asigurând în acelaşi
timp, şi prestarea serviciilor necesare consumului in incinta proprie a unităţii.
Clasificarea şi încadrarea în categorii a unităţilor de alimentaţie publică se face de către
Comisiile de clasificare şi încadrare organizate la nivelul judeţelor, pe baza solicitării agentului
economic care desfăşoară activitate de alimentaţie publică, atât pentru unităţile existente cât şi
pentru cele nou înfiinţate.

5. Definirea şi clasificarea întreprinderilor de turism

Întreprinderea turistică reprezintă unitatea organizatorică, care reuneşte resurse umane,
materiale şi financiare destinate nevoilor turistice ale populaţiei în vederea obţinerii unui profit.
În economia naţională aceasta apare ca o unitate de bază organizată pentru satisfacerea nevoilor
turistice ale persoanelor fizice. întreprinderile de turism au în structura lor organizatorică, ca
element principal, unitatea de cazare turistică.
În unităţile de cazare turistică sunt cuprinse localurile de utilitate publică, clasificate şi
amenajate astfel încât să permită cazarea turiştilor şi prestarea unor servicii specifice, potrivit
categoriei de încadrare.
Principalele activităţi ce se desfăşoară în unitatea de cazare turistică sunt:
 cazarea propriu-zisă a turiştilor;
 servirea mesei şi alte activităţi legate de aceasta;
 activităţi de agrement pe perioada sejurului;
 tratamente medicale;
 comerţul cu amănuntul pentru unele grupe de mărfuri specifice activităţii de turism.
Toate aceste activităţi - părţi componente ale produsului turistic — constituie un tot unitar, fiind
obligatorie asigurarea unei corelaţii între categoria de confort a unităţii de cazare turistică şi
calitatea celorlalte servicii prestate.
Pentru asigurarea protecţiei sociale a turiştilor unităţile de cazare turistică se clasifică pe stele, în
funcţie de caracteristicile constructive, calitatea dotărilor, a instalaţiilor aferente şi a serviciilor
prestate. Unităţile de alimentaţie publică aferente se clasifică, în corelaţie cu unităţile de cazare,
pe categorii
Potrivit normei metodologice şi criterii de clasificare, în ţara noastră funcţionează următoarele
tipuri de unităţi de cazare turistică:
4. Hoteluri de 5 - 1 stele;
5. Hoteluri apartament de 5 - 2 stele;
6. Moteluri de 3 - 1 stele;
2. Vile de 5 - 1 stele;
3. Cabane de 3 - 1 stele;
4. Sate de vacanţă de 3-2 stele;
5. Campinguri de 4 - 1 stele;
6. Pensiuni de 3 - 1 stele;

2
10. Nave fluviale şi maritime de 5 - 1 stele:
11. Vagoane de dormit de 2 - 1 stele.
Aceste norme sunt obligatorii, atât pentru unităţile in funcţiune, cât şi pentru cele ce se
înfiinţează. Agenţii economici sunt obligaţi să solicite Comisiei de clasificare din cadrul
Ministerului Turismului atestarea tipului de unitate de cazare turistică, atât pentru cele în
funcţiune cât şi pentru cele ce urmează a se construi.

6. Funcţiunile întreprinderii de comerţ şi turism

Activităţile ce au loc în cadrul întreprinderilor de comerţ şi turism se pot grupa astfel:
a. Achiziţionarea mărfurilor de la diferiţi agenţi economici în partizi mari, în care scop încheie
contracte economice, programează execuţia acestora, recepţionează şi păstrează mărfurile ce
urmează să se comercializeze.
b. Vânzarea mărfurilor altor societăţi comerciale sau populaţiei, în care scop pregătesc mărfurile
pentru comercializare, formează sortimentul comercial, organizează această, activitate, fac
publicitate, contribuind astfel la reluarea procesului de producţie în întreprinderile industriale.
c. Activităţi de producţie şi prestarea unor servicii specifice, întâlnite în unităţile de turism şi de
alimentaţie publică, dar şi în cele ale comerţului cu ridicata.
Pentru a-şi realiza obiectul activităţii lor, întreprinderile de comerţ şi turism îndeplinesc o serie
de funcţiuni, asemănătoare cu cele ale unităţilor economice din alte ramuri, dar prezentând unele
particularităţi determinate de specificul activităţii lor.

Funcţiunea întreprinderii reprezintă un domeniu de activitate al acesteia fiind formată dintr-un

grup de activităţi omogene, complementare sau convergente orientate asupra exercitaţii uneia sau
mal multor tehnici şi metode, în vederea realizării unor obiective derivate, rezultate din
obiectivul general al unităţii.
1. Funcţiunea comercială cuprinde ansamblul activităţilor desfăşurate în vederea vânzării
mărfurilor şi asigurării mijloacelor materiale necesare proceselor legate de aceasta. În cadrul ei
se pot distinge trei grupe de activităţi.
a. Vânzări, care include atribuţiile:
 încheie contracte cu furnizorii, respectiv beneficiarii;
 urmăreşte îndeplinirea obligaţiilor contractuale (cantităţi, sortimente, calitate şi
termene);
 distribuirea raţională şi la timp a mărfurilor către subunităţile din subordine şi
aprovizionarea ritmică a acestora;
 reclama şi promovarea vânzării mărfurilor;
 organizarea comercializării mărfurilor prin cele mai moderne şi eficiente forme.
b. Aprovizionare, cu atribuţiile:
 încheie contracte de aprovizionare cu furnizorii pentru asigurarea fondului de marfă în
raport cu cererea populaţiei şi a mijloacelor materiale şi tehnice necesare desfăşurării
activităţii;
 stabilirea normelor de stoc pentru mărfuri şi materii prime într-un volum şi structură
corespunzătoare cererii;
 efectuează recepţia cantitativă şi calitativă a mărfurilor şi ambalajelor;
 crearea condiţiilor optime pentru formarea şi păstrarea stocurilor de mărfuri;
 organizarea activităţilor din depozite.
c. Marketing, cu atribuţiile:
 elaborează studii complexe în vederea fundamentării strategiei de dezvoltare;
 culegerea şi prelucrarea informaţiilor necesare elaborării şi fundamentării programelor
de activitate;
 elaborează studii privind cererea de mărfuri şi servicii a populaţiei.

2
2. Funcţiunea de cercetare-dezvoltare cuprinde ansamblul activităţilor desfăşurate prin care se
concepe şi se implementează progresul tehnic şi ştiinţific în vederea înnoirii sistematice a
unităţii. în cadrul ei deosebim trei grupe de activităţi principale:
a) Planificarea, care cuprinde atribuţiile:
 elaborează studii de prognoză pentru a evidenţia alternativele posibile de dezvoltare;
 stabileşte strategia de dezvoltare a unităţii;
 întocmeşte programe de modernizare şi re-tehnologizare;
 elaborează studii cu privire la amplasarea noilor unităţi comerciale;
 elaborează variante de programe de activitate.
b) Organizarea, cu atribuţiile:
 elaborează şi aplică studii de fezabilitate;
 elaborează şi aplică studii şi măsuri cu caracter tehnic şi organizatoric;
 stabileşte norme şi normative specifice activităţilor din întreprindere;
 efectuează studii privind perfecţionarea structurii organizatorice.
c) Investiţii, cu atribuţiile:
 elaborează planuri de investiţii, de finanţare şi creditare a acestora;
 stabileşte indicatorii tehnico-economici prin obiectivele de investiţii;
 încheie contracte de antrepriză pentru executarea lucrărilor de investiţii;
 stabileşte împreună cu furnizorii grafice pentru livrarea unor utilaje şi instalaţii;
 realizează recepţia obiectivelor ie investiţii.

3. Funcţiunea de producţie este specifică întreprinderilor de alimentaţie publică şi celor

comerciale cu ridicata şi cuprinde ansamblul activităţilor desfăşurate în vederea asigurării
condiţiilor tehnice şi materiale necesare. Această funcţiune cuprinde cinci grupe de activităţi
principale:
a) Conducerea operativă a producţiei:
 defalcarea în timp şi spaţiu (pe subunităţi şi locuri de muncă) a sarcinilor cuprinse în
planul de producţie al unităţii;
 organizează aprovizionarea ritmică a unităţilor de producţie cu cele necesare realizării
produselor, preparatelor şi semipreparatelor;
 asigurarea cadrului informaţional necesar lansării şi controlului îndeplinirii
programelor de producţie.
b) Fabricaţia:
 pregătirea maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor pentru exercitarea sarcinilor programate;
 asigurarea condiţiilor necesare respectării tehnologiei şi reţetelor de fabricaţie;
 asigurarea încărcării şi folosirii raţionale a maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor;
 organizarea aprovizionării ritmice a locurilor de muncă cu cele necesare executării
produselor;
 asigurarea condiţiilor pentru respectarea normelor de protecţie şi igienă a muncii.
c) Controlul tehnic de calitate:
 stabileşte formele şi metodele de control a calităţii produselor, preparatelor şi semi-
preparatelor;
 organizează controlul de calitate inter-operaţional;
 organizează activitatea de control a calităţii materiilor prime şi materialelor.
d) Întreţinerea şi repararea maşinilor şi utilajelor:
 elaborează planuri de revizii şi reparaţii;
 organizează activitatea în compartimentul propriu de întreţinere şi reparaţii;
 organizează execuţia lucrărilor ele modernizare a unor maşini şi utilaje şi a celor de
autoutilare.
e) Producţia auxiliară:
 determină necesarul de utilităţi în corelaţie cu activitatea de bază;
 organizează activităţile în subunităţile auxiliare proprii.

2
4. Funcţiunea financiar-contabilă integrează activităţile prin care se asigură fondurile
financiare necesare desfăşurării activităţii, precum şi cele privind evidenţa în expresie valorică a
resurselor consumate. în cadrul ei deosebim trei grupe de activităţi principale.
a) Activitatea financiară:
 elaborează bugetul de venituri şi cheltuieli;
 elaborează propuneri pentru planul de credite şi de casă;
 efectuează studii şi analize privind eficienţa fondurilor unităţii, evoluţia cheltuielilor şi
a profitului;
 asigură efectuarea la termen a vărsămintelor cuvenite bugetului statului şi acţionarilor;
 repartizează profitul pe destinaţii.
b) Contabilitatea:
 asigură evidenţa analitică şi sintetică a mărfurilor, preparatelor, ambalajelor, materiilor
prime şi auxiliare;
 asigură evidenţa vânzărilor şi încasărilor precum şi a rezultatelor economice pe baza
bilanţului şi a contului de profit şi pierderi;
 asigură evaluarea patrimoniului unităţii;
 creează sistemul informaţional care să permită controlul economico-financiar operativ
al tuturor activităţilor.
c) Controlul financiar:
 organizează şi execută controlul financiar preventiv;
 execută controlul financiar de fond privind gospodărirea mijloacelor materiale şi
băneşti;
 organizează activitatea de inventariere a bunurilor din patrimoniul întreprinderii.

5. Funcţiunea de personal concentrează activităţile prin care se asigură resursele umane

necesare întreprinderii, stimularea şi folosirea raţională a acestora. Principalele activităţi ale
acestei funcţiuni sunt:
 stabileşte necesarul de personal pe categorii, meserii, profesii etc. şi a fondului de
salarii necesar;
 organizează recrutarea, repartizarea şi promovarea personalului;
 stabileşte formele de salarizare şi cointeresare a lucrătorilor;
 organizează perfecţionarea pregătirii profesionale a salariaţilor;
 îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, prevenirea accidentelor şi respectarea disciplinei
muncii.

Sfera de cuprindere şi conţinutul funcţiunilor întreprinderilor de comerţ şi turism au un caracter

dinamic şi diferă de la o unitate la alta în raport cu specificul activităţii acestora.

2
 MODULUL 2
CONSTITUIREA ÎNTREPRINDERILOR DIN COMERŢ ŞI TURISM

Tematica cursului
2.1. Formele juridice de constituire a întreprinderilor din comerţ şi turism.
2.2. Etapele şi documentele necesare pentru constituirea înfiinţarea întreprinderilor din
comerţ şi turism.
2.3. Resursele întreprinderii de comerţ şi turism

2.1. Formele juridice de constituire a întreprinderilor din comerţ şi turism.

Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor de stat în regii autonome şi societăţi
comerciale, precum şi Legea nr.31/1990 privind organizarea şi funcţionarea societăţilor
comerciale şi alte acte legislative în vigoare precizează că agenţii economici din activitatea de
comerţ şi turism se pot organiza, înfiinţa şi constitui ca societăţi comerciale.
Societatea comercială este o persoană juridică ce ia fiinţă pe baza unui contract de societate,
prin care două sau mai multe persoane, fizice sau juridice, convin să-şi aducă aportul în bani sau
natură pentru a constitui un capital social menit să servească la înfăptuirea unor activităţi
aducătoare de câştig, în scopul împărţirii între ele a profitului realizat.
Capitalul social este partea din patrimoniul societăţii comerciale care reprezintă aportul în bani
sau natură adus de membrii societăţii la constituirea acesteia pentru a servi la înfăptuirea
activităţii ei şi la atingerea scopului urmărit. El constituie garanţia pentru creditori.

Unităţile de comerţ şi turism se pot constitui în următoarele forme juridice.

1. Societatea în nume colectiv (S.N.C.) este o firmă în care predomină elementul personal,
asocierea unor persoane care s-au acceptat reciproc şi îşi recunosc diverse calităţi individuale.
Aportul la constituirea capitalului social se face sub forma părţilor sociale. Obligaţiile sociale
sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor.
Principalele particularităţi ale acestor societăţi sunt:
 obligaţia asociaţilor de a nu lua parte la nici o decizie dacă au interese contrare cu ale
societăţii;
 obligaţia de a restitui societăţii profiturile rezultate şi de a plăti despăgubiri pentru
daunele cauzate în cazul folosirii capitalului, bunurilor etc. fără consimţământul scris al
celorlalţi asociaţi;
 interdicţia de a nu lua parte, fără consimţământul celorlalţi asociaţi, ca asociat cu
răspundere nelimitată în alte societăţi concurente.
2. Societatea în comandită simplă (S.C.S.)

2
A comandita înseamnă a participa cu o sumă de bani la o întreprindere şi a asuma răspunderea
faţă de creditori pentru eventualele pierderi. Persoana asociată care comanditează (finanţează)
afacerea şi răspunde în limita capitalului (aportului) adus se numeşte comanditar.
Persoana sau întreprinderea care se asociază la câştig şi la pierdere cu comanditarul şi răspunde
nelimitat faţă de creditori pentru capitalul societăţii se numeşte comanditat.
La constituire, aportul se face sub forma părţilor sociale. Principalele caracteristici ale acestei
societăţi sunt:
 obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi
solidară a asociaţilor comanditaţi;
 comanditarii răspund numai până la concurenţa aportului adus de fiecare;
 se înfiinţează prin contract de societate încheiat in formă autentică;
 conducerea societăţii este încredinţată unuia sau mai multor asociaţi comanditaţi.
3. Societatea în comandită pe acţiuni (S.C.A.) prezintă următoarele caracteristici:
 se înfiinţează prin contract de societate şi statut
 capitalul social este împărţit pe acţiuni
 obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi
solidară a asociaţilor comanditaţi
 comanditarii răspund numai în limita aportului adus
 capitalul social nu poate fi mai mic de 25.000 euro
 numărul acţionarilor nu poate fi mai mic de 2
4. Societate pe acţiuni (S.A) este o societate comercială de capitaluri la care cotele de
participare ale asociaţilor sunt reprezentate prin acţiuni. Valoarea nominală a unei acţiuni nu
poate fi mai mică de 0,1 lei. Ele sunt de valoare egală, acordând posesorilor drepturi egale.
Se constituie prin contract de societate şi statut, iar capitalul societăţii nu poate fi mai mic de
25.000 euro. Numărul minim de acţionari este 2.
Poate emite obligaţiuni la purtător sau nominative pentru o sumă care să nu depăşească ¾ din
capitalul existent. Valoarea nominala a unei obligaţiuni nu poate fi mai mica de 2,5 lei.
Obligaţiunile din aceeaşi emisiune trebuie sa fie de o valoare egala si acorda posesorilor lor
drepturi egale. Obligaţiunile pot fi emise în formă materială, pe suport hârtie, sau in forma
dematerializata, prin înscriere în cont.
5. Societatea cu răspundere limitată ( S.R.L ) este o societate de capitaluri. Capitalul este
divizat în părţi sociale . Principalele caracteristici ale organizării şi conducerii acestor societăţi
sunt:
 se constituie prin contract de societate şi statut; la societăţile cu asociat unic
constituirea se face numai pe bază de statut;
 capitalul social nu poate fi mai mic de 200 lei, divizat în părţi sociale egale care nu pot
fi mai mici de 10 lei;
 nu poate emite obligaţiuni;
 în caz de aporturi în natură acestea nu pot reprezenta mai mult de 60% din capitalul
social;
 numărul asociaţilor nu poate fi mai mare de 50;
 este condusă de unul sau mai mulţi administratori numiţi prin contractul de societate
sau de Adunarea Generală.

2.2 Etapele şi documentele necesare pentru constituirea înfiinţarea întreprinderilor din

comerţ şi turism.
Pentru fiecare din formele în care se poate organiza o societate comercială, prin lege sunt
reglementate căile de constituire-înfiinţare, modalităţile de funcţionare şi organizare a
activităţii.
Principalele etape şi documente necesare pentru constituirea înfiinţarea unei întreprinderi de
comerţ şi turism sunt:
I. Elaborarea studiului de fezabilitate;

2
II. Alegerea formei juridice;
III. Întocmirea documentelor necesare.

I. Elaborarea studiului de fezabilitate.

Studiile de fezabilitate au rolul de a oferi o bază tehnică, economică şi financiară pentru
fundamentarea deciziei de a investi. Un studiu de fezabilitate trebuie să stabilească necesitatea,
oportunitatea şi eficienţa realizării unei investiţii.
Necesitatea elaborării unui studiu de fezabilitate apare în următoarele cazuri:
 construirea de noi întreprinderi;
 să extinderea unităţilor existente;
 modernizarea unităţilor în funcţiune.
Informaţiile principale ce trebuie să se obţină prin elaborarea unui studiu de fezabilitate sunt:
 mărimea efortului investiţional;
 rezultatele previzibile, economice şi financiare;
 principalele probleme legate de realizarea obiectivului de investiţii, cum sunt: utilajele
şi instalaţiile necesare, furnizorii principali, durata construcţiei şi etapizarea acesteia;
 asigurarea surselor de finanţare: proprii şi atrase (credite);
 volumul vânzărilor, respectiv al încasărilor din activitatea de comerţ şi turism:
 alte informaţii specifice activităţii viitoarei întreprinderi.
Studiile de fezabilitate se întocmesc pentru obiective de investiţii mari. În cazul întreprinderilor
de comerţ şi turism, de dimensiuni mici şi mijlocii, se recomandă să se apeleze la o formă mai
simplă şi redusă a studiului care se constituie într-un STUDIU DE PREFEZAB1LITATE.
Concluziile acestui studiu trebuie să cuprindă o serie de informaţii, dintre care cele mai
importante sunt:
 activităţile ce vor forma obiectul noii întreprinderi şi structura acestora;
 resursele agentului economic: proprii şi atrase;
 rezultatele economice prognozate pe termen scurt şi mediu;
 factorii de risc ce pot interveni;
 evidenţierea părţilor tari şi slabe ale agentului economic în contextul mediului
concurenţial.
Conţinutul cadru al unui studiu de prefezabilitate cuprinde:
Cap I. Date generale
 denumirea obiectivului de investiţii;
 ordonatorul de credite, beneficiar al investiţiei;
 amplasamentul: judeţul, localitatea;
 necesitatea şi oportunitatea investiţiei.
Cap II. Date tehnice ale investiţiei
 suprafaţa şi situaţia juridică a terenului ce urmează a fi ocupată de obiectiv;
 caracteristicile geofizice ale terenului din amplasament: zona seismică, natura terenului
de fundaţie, nivelul maxim al apelor freatice;
 caracteristicile principale ale construcţiilor: aria construită, număr de nivele, lungimea
diferitelor reţele;
 principalele utilaje şi instalaţii care dotează construcţia: cazane de abur sau apă
fierbinte, hidrofoare. ascensoare etc;
 utilităţile necesare şi modul de asigurare a acestora.
Cap. III. Evaluarea costului investiţiei stabilită prin devizul general, defalcat pe categorii de
cheltuieli:
 cheltuieli de proiectare: pentru studiul de pre-fezabilitate, pentru documentele de
licitaţii, pentru asistenţă tehnică in timpul execuţiei etc;
 valoarea de construcţii-montaj cu evaluarea fiecărui obiect din componenţa
obiectivului;
 valoarea utilajelor necesare;

2
  valoarea dotărilor obiectivului de investiţii.
Cap. IV. Principalii indicatori tehnico-economici
 valoarea totală a investiţiei, din care construcţii montaj;
 eşalonarea in timp a investiţiei (pe ani);
 durata de realizare a investiţiei (în luni de zile);
 capacitatea, în unităţi fizice, a noului obiectiv.
Cap. V. Finanţarea investiţiei
 ponderea surselor proprii şi a celor din credite bancare;
 ponderea surselor din credite externe garantate de stat, a celor din fonduri speciale
extrabugetare şi a celor din alocaţii de la buget.
La studiul de prefezabilitate se vor ataşa piesele desenate:
 Planul de amplasament în zonă;
 Planul general al obiectivului.
Conţinutul cadru al studiului de prefezabilitate se va completa, după caz, cu date privind:
 condiţiile financiare de realizare a obiectivului: rata impozitului, perioada de scutire de
impozit, influenţa variaţiei în timp a preţurilor, rata dobânzii la credite, rata de schimb
valutar etc;
 producţia şi desfacerea: lista produselor, preţuri, cheltuieli de producţie şi de circulaţie,
volum vânzări, cote de adaos comercial etc;
 materii prime, materiale combustibili şi energie necesare desfăşurării activităţii;
 forţa de muncă necesară;
 cheltuielile generale ale noii întreprinderi.

Decizia de a investi trebuie să aibă la bază o serie de calcule care să ateste eficienţa alocării
capitalului. Efortul investiţional trebuie să asigure un plus de rezultate faţă de câştigul ce s-ar
obţine prin plasarea capitalului în circuitul bancare sau în alte obiective.
Principalii indicatori ce trebuie calculaţi în acest scop sunt:
a) Rata profitului net calculată la capitalul social care trebuie să fie mai mare decât rata
dobânzii la depozitele bancare:
Pn
Rpc = Cps x 100 > Rd

Unde:
Rpc – rata profitului net calculată la capitalul social
Pn – mărimea profit net anual
Cps – valoarea capitalului social
Rd – rata dobânzii la depozitele bancare

b) Rata profitului net calculată la venituri sau încasări trebuie să fie mai mare decât rata
dobânzii la contul curent:

Pn
Rpv = Vn x 100 > Rc

Unde:
Rpv – rata profitului net calculată la venituri
Vn – veniturile totale anuale
Rc – rata dobânzii la contul curent

c) Cheltuieli la 1000 lei venituri sau încasări. Pe baza acestui indicator se poate calcula profitul
brut şi net ce revine la 1000 de lei încasări. Impunându-se un profit net anual ce se doreşte a se

2
obţine, se poate stabili volumul total, minim, al vânzărilor sau încasărilor ce trebuie să fie
realizat în cadrul noii întreprinderi:

Veniturile sau încasările anuale totale dorite a fi realizate vor servi la dimensionarea mărimii noii
unităţi de comerţ şi turism: suprafaţa sălii de vânzare, număr locuri la mese, număr locuri de
cazare.
În cazul dezvoltării întreprinderilor existente sau unor modernizări ale acestora ce nu necesită
fonduri relativ mari de investiţii se recomandă întocmirea unui PLAN DE AFACERI.
Planul de afaceri este un instrument prin care un agent economic prezintă sub formă scrisă
obiectivele dorite a fi realizate, etapele şi resursele necesare.
Necesitatea elaborării unui plan de afaceri este determinată de avantajele pe care acesta le
conferă:
 asigură o imagine de ansamblu asupra întregii activităţi a agentului economic;
 ajută la evaluarea unei idei noi de afacere;
 constituie un instrument care asigură o conducere eficientă a afacerii şi a firmei
 permite comunicarea ideilor de afaceri persoanelor din afara firmei, dacă este necesar
să se obţină surse de finanţare atrase.

Conţinutul unui plan de afaceri cuprinde:

1. Date de identificare a agentului economic.
 denumirea şi forma juridică;
 domeniul de activitate şi natura capitalului social;
 principalii acţionari sau asociaţi.
2. Conducerea si personalul firmei.
 personalul de conducere: studii, experienţă;
 totalul salariaţilor, din care productivi.
3. Descrierea activităţii curente.
 produsele sau serviciile realizate;
 furnizorii de materii prime;
 descrierea procesului tehnologic şi a stării tehnice a mijloacelor fixe proprii.
4. Date privind produsele (serviciile) realizate în prezent
 clienţii principali, forma de proprietate şi ponderea lor;
 concurenţii principali şi poziţia produselor sau serviciilor firmei comparativ cu ale
acestora.
5. Descrierea proiectului "Planului de afaceri":
 produsele sau serviciile ce vor fi realizate;
 principalii furnizori de materii prime şi materiale;
 descrierea procesului tehnologic, furnizorii de maşini,echipamente tehnologice,
utilităţi etc;
 impactul asupra mediului înconjurător.
6. Date privind piaţa şi promovarea produselor (serviciilor):
 clienţii şi concurenţii potenţiali;
 avantajul noilor produse (servicii) faţă de ofertele similare de pe piaţă;
 modul de realizare a desfacerii produselor;
 acţiunile de promovare a produselor (serviciilor)
7. Informaţii financiare privind activitatea trecută a firmei:
 bilanţul contabil;
 contul de profit şi pierderi;
 situaţia creditelor la zi;
 principalii indicatori financiari.
8. Planul de finanţare a investiţiei şi proiecţiile financiare pentru următorii 3-5 ani.
 sursele de finanţare: proprii şi credite;

2
  veniturile şi cheltuielile previzionale;
 fluxul de numerar.
9. Informaţii financiare pentru activitatea viitoare.
 eşalonarea rambursării creditelor;
 principalii indicatori financiari.
După întocmirea "Planului de afaceri" acesta va fi prezentat într-o sinteză care va cuprinde:
 o scurtă descriere a afacerii;
 o succintă prezentare a produselor şi serviciilor şi a segmentelor de piaţă;
 o scurtă prezentare a echipei de conducere;
 sinteza previziunilor financiare.

Elaborarea studiilor de fezabilitate, de prefezabilitate sau a planului de afaceri are ca scop

obţinerea unor informaţii care, în principal, se referă la:
 mărimea efortului investiţional;
 rezultatele probabile, economice şi financiare;
 conturarea principalelor probleme în legătură cu realizarea obiectivului de investiţii:
materiale, utilaje, furnizori, construcţii şi dotări;
 asigurarea surselor de finanţare proprii şi atrase;
 desfacerea produselor (realizarea serviciilor);
 rambursarea creditelor.

II. Alegerea formei juridice a noii întreprinderi.

În ţara noastră, potrivit legislaţiei actuale, pot fi adoptate diferite forme juridice pentru o viitoare
întreprindere, flecare având caracteristici proprii, precum şi avantaje şi dezavantaje. Forma cea
mai simplă de constituire este a creării unei asociaţii familiare sau a unei întreprinderi cu
activităţi individuale.
Asociaţiile familiale reprezintă un tip de firmă comercială constituită din membrii unei familii cu
gospodărie comună. Activitatea lor se desfăşoară pe baza autorizaţiei emise de prefecturi sau
primăriile municipale.
Persoane cu activităţi individuale pot activa în domeniile serviciilor sau al realizării unor
produse. Autorizarea pentru prestarea de servicii sau realizarea unor produse se asigură ca şi în
cazul precedent, de prefecturi sau primării municipale. Ea se dă pe baza atestării capacităţii
profesionale a întreprinzătorului solicitant.
În cazul în care se doreşte înfiinţarea unei întreprinderi cu formă juridică mai evoluată se alege
una din cele cinci tipuri de societăţi comerciale reglementate prin Legea nr.31/1990.

III. Elaborarea documentelor şi întocmirea operaţiunilor necesare transpunerii in practică a

deciziei de înfiinţare a societăţii comerciale. Sub raport juridic pentru o nouă întreprindere,
înfiinţarea acesteia se realizează pe baza următoarelor documente şi operaţiuni:

1. Întocmirea contractului de societate şi a statutului. Contractul de societate este obligatoriu la

înfiinţarea tuturor celor cinci tipuri de societăţi comerciale. El se întocmeşte după un conţinut
cadru pentru fiecare tip de societate comercială.
Statutul societăţii comerciale este obligatoriu la înfiinţarea societăţilor comerciale în comandită
simplă şi pe acţiuni, la cele pe acţiuni şi la cele cu răspundere limitată (la cele cu asociat unic
este documentul de bază). Contractul de societate şi statutul se semnează de către toţi membrii
asociaţi.
Autentificarea contractului de societate şi a statutului. Autentificarea se face de către Notariatul
de Stat, pentru toate tipurile de societăţi comerciale. Notarul face încheierea de autentificare pe
ultima pagină a contractului de societate sau a statutului (în cazul S.R.L. cu asociat unic).
Autorizarea de funcţionale. Aceasta se face de către instanţa judecătorească în raza căreia îşi va
avea sediul societatea comercială.

2
Pentru obţinerea Autorizaţiei de funcţionare agentul economic depune următoarele documente:
 Cererea de autorizare;
 Contractul de societate autentificat;
 Dovada efectuării vărsămintelor;
 Actele privind proprietatea asupra altor aporturi la capitalul social decât cele în
numerar;
 Actele constatatoare ale operaţiilor încheiate în contul societăţii şi aprobate de
adunarea generală constitutivă;
 Chitanţa C.E.C. reprezentând taxa de autorizare.
2. Publicarea în Monitorul Oficial. Pentru aceasta agentul economic va depune următoarele
documente:
 Sentinţa definitivă a instanţei de judecată privind autorizarea de funcţionare a societăţii
comerciale;
 Contractul de societate;
 Statutul societăţii;
 Chitanţa privind achitarea taxei de publicare.
înmatricularea în Registrul Comerţului. Conform Legii nr.26/1990 toate tipurile de societăţi
comerciale înainte de începerea activităţii sunt obligate să ceară înmatricularea la Registrul
Comerţului după obţinerea sentinţei judecătoreşti privind autorizarea de funcţionare.
Societatea comercială devine persoană juridică din ziua înmatriculării ei în Registrul Comerţului.
Pentru înmatriculare în Registrul Comerţului agentul economic va depune o Cerere tip, însoţită
de o serie de acte doveditoare.
înregistrarea societăţii comerciale în Registrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice. Pentru
aceasta agentul economic va depune următoarele documente:
 Hotărâre judecătorească definitivă;
 Contractul de societate;
 Statutul societăţii;
 Certificatul de înmatriculare în Registrul Comerţului.

2.3. Resursele întreprinderii de comerţ şi turism

Pentru desfăşurarea activităţii, întreprinderile de comerţ si turism dispun de un potenţial material,
uman şi financiar denumit resurse economice. Ele sunt forma de concretizare a capitalului social
al unităţii şi a forţei de muncă angajată în comerţ şi turism. Mărimea acestor resurse determină
potenţialul economic al fiecărei întreprinderi.
1. Resursele materiale cuprind bunurile-capital pentru desfăşurarea activităţilor de bază,
auxiliare şi de servire, denumite mijloace fixe şi bunuri capital destinate vânzării (stocuri de
mărfuri), proceselor de producţie (materii prime si materiale) şi nevoilor administrative, formând
o parte importantă a mijloacelor circulante.
Resursele materiale ale întreprinderilor de comerţ şi turism constituie baza tehnico-materială
concretizată la nivelul acestora, în totalitatea mijloacelor fixe şi a obiectelor de inventar, necesare
desfăşurării activităţilor specifice din cadrul acestor sectoare.
Terenurile şi mijloacele fixe sunt denumite contabil imobilizări corporale.
Terenurile reprezintă pentru întreprinderile de comerţ şi turism o componentă a clădirilor pe
care sunt situate, a depozitelor de tip deschis şi a altor spaţii necesare desfăşurării activităţii.
Mijloacele fixe sunt constituite din bunuri materiale de valoare mare şi durată îndelungată de
funcţionare. Ele îşi transmit treptat valoarea asupra mărfurilor vândute sau serviciilor prestate şi
sunt recuperate pe seama amortizării cuprinsă în cheltuielile de circulaţie sau de producţie.
Mijloacele fixe au o exprimare cantitativă în unităţi fizice de mărime (număr, suprafaţă etc.), şi
unităţi valorice (valoare de inventar, valoare neamortizată etc.) şi una calitativă prin parametrii
tehnico-economici realizaţi în exploatare.

2
Obiectele de inventar sunt bunuri de valoare mică, indiferent de durata de serviciu, sau cu o
durată mai mică de un an, indiferent de valoarea lor. Valoarea lor se recuperează integral la darea
în folosinţă sau eşalonat pe mai mulţi ani, pe seama cheltuielilor de circulaţie sau de producţie.
Ponderea cea mai mare în structura bazei tehnico-materiale a întreprinderilor de comerţ şi turism
o constituie clădirile, respectiv spaţiile amenajate şi dotate corespunzător destinaţiei acestora cu
utilaje şi echipamente specifice, cum sunt:
 spaţii pentru cazare în reţeaua hotelieră;
 spaţii pentru vânzare şi depozitare în reţeaua comercială;
 spaţii pentru producţie şi servire în alimentaţia publică.
Mărimea şi structura elementelor ce compun baza tehnico-materială determină potenţialul
unităţilor de comerţ şi turism şi influenţează în mod hotărâtor nivelul calitativ al serviciilor ce se
realizează de către acestea. În acelaşi timp, spre deosebire de alte sectoare productive, în reţeaua
hotelieră şi de alimentaţie publică, structura şi calitatea bazei tehnico-materiale sunt supuse unor
restricţii severe care trebuie îndeplinite pentru încadrarea unităţile respective în tipuri şi categorii
conform Normelor de clasificare şi încadrare.
Înlocuirea elementelor tehnice ale bazei tehnico-materiale ieşite din uz, modernizarea celor
existente, dezvoltarea acesteia pe măsura creşterii activităţi: întreprinderii şi promovarea
progresului tehnic se face prin investiţii.
Problema principală care se pune este legată de modernizarea bazei tehnico-materiale existente
pentru aducerea ei la nivelul standardelor internaţionale şi creşterea nivelului de eficienţă a
gospodăririi capacităţilor existente
Ca resursă economică baza tehnico-materială se corelează cu volumul activităţii întreprinderii,
între ele: existând un raport de intercondiţionare.
Corelaţia dintre nivelul de dezvoltare a bazei tehnico-materiale şi cel al activităţii economice se
poate aprecia prin două grape de indicatori economici:
a. indicatori ce exprimă raportul dintre mărime^ bazei tehnico-materiale şi volumul activităţii
desfăşurate, ca de exemplu:
 suprafaţa sălii de vânzare la un milion lei vânzări;
 suprafaţa de depozitare la un milion lei vânzări;
 suprafaţa sălii de servire la un milion lei încasări în alimentaţia publică.
b. Indicatori ce exprimă raportul dintre dinamici, mijloacelor lize utilizate şi cea a activităţii
economice. Creşterea mai rapidă a activităţii economice.
Baza tehnico-materială a întreprinderilor de comerţ şi turism se perfecţionează ca urmare a
progresului tehnic, direcţiile principale de acţiune fiind:
 modernizarea bazei tehnico-materiale, care reprezintă un proces de adaptare continuă a
elementelor componente la cerinţele clienţilor şi a funcţionalităţii unităţii;
 perfecţionarea tehnologiilor comerciale şi de servire, care constă în raţionalizarea
lanţului de procese şi activităţi ce au loc în întreprindere;
 organizarea fluxurilor de circulaţie a mărfurilor şi clienţilor, dotarea locurilor de
muncă, asigurarea cu forţă de muncă calificată etc.
2. Resursele umane. Întreprinderile de comerţ şi turism folosesc pentru realizarea activităţilor ce
au loc în cadrul lor un important potenţial de forţă de muncă, denumit resurse umane. Resursele
umane din cadrul fiecărei întreprinderi reprezintă factorul de bază pentru folosirea resurselor
materiale.
Atât în turism cât şi în comerţ factorul uman este elementul principal care asigură satisfacerea
cerinţelor clienţilor. În acest context, formarea, specializarea şi perfecţionarea personalului din
turism şi comerţ reprezintă problema esenţială a prestării unor servicii de calitate de către
unităţile din aceste sectoare.
Personalul ocupat în turism şi comerţ deţine o pondere importantă în totalul populaţiei active, în
continuă creştere datorită sporirii masei de bunuri şi servicii oferite clienţilor, precum şi a
diversificării lor.

2
După natura muncii prestate personalul din întreprinderile de comerţ şi turism se grupează în
două categorii:
a) Personal operativ, care execută procese legate direct de obiectul activităţii întreprinderii:
vânzarea mărfurilor, depozitare, cazare etc.
b) Personalul tehnico-administrativ, care efectuează activităţile ce revin aparatului de
conducere, cele auxiliare şi de servire, care contribuie la buna desfăşurare a proceselor de bază.
Eficienţa cu care este cheltuită munca în întreprinderile de comerţ şi turism, reflectată în numărul
şi structura salariaţilor folosiţi, volumul activităţii realizate şi cheltuielile cu salariile, depinde de
productivitatea muncii, considerată ca unul din indicatorii calitativi ai activităţii desfăşurate.
Productivitatea muncii se exprimă fie prin cantitatea sau valoarea mărfurilor vândute sau
serviciilor prestate de un lucrător în unitatea de timp, fie prin consumul le muncă (ore, zile)
pentru desfacerea unui volum de marfă sau prestarea unor servicii.
Din conţinutul şi modul de exprimare a productivităţii muncii rezultă că ea este determinată de
capacitatea salariatului de a vinde o cantitate mai mare de produse sau de a presta un volum mai
mare de servicii.
Factorii care influenţează nivelul productivităţii muncii pot avea influenţă directă asupra mărimii
ei, alţii au acţiune indirectă.
a) Factorii principali cu influenţă directă sunt:
 Progresul tehnic, influenţează rodnicia muncii, cantitatea de mărfuri vândute sau
volumul serviciilor prestate prin tehnologia şi mijloacele tehnice folosite la activităţile
desfăşurate de salariaţi;
 Organizarea muncii, care priveşte toate activităţile şi procesele ce au loc într-o
întreprindere de comerţ şi turism. Aceasta se referă la organizarea interioară a magazinelor,
diviziunea muncii salariaţilor, aprovizionarea unităţii, pregătirea mărfurilor pentru vânzare,
vânzarea propriu-zisă, prestarea serviciului etc;
 Calificarea personalului contribuie la obţinerea unor rezultate economice superioare cu
acelaşi număr de personal. Ridicarea calificării contribuie la îmbunătăţirea nivelului de
servire şi pe această bază la creşterea vânzărilor şi serviciilor prestate;
 Cointeresarea materială este factorul care motivează interesul fiecărui salariat pentru
creşterea productivităţii muncii. Această dependenţă se asigură prin sistemul de salarizare,
dinamica salariilor trebuie să fie corelată cu cea a productivităţii muncii.
b) Factorii cu influenţă indirectă sunt de natură eterogenă, influenţând volumul activităţii din
întreprinderea de comerţ şi turism independent de procesul muncii şi implicit a productivităţii
muncii:
 profilul economico-social al zonei în care este amplasată unitatea de comerţ şi turism
influenţează activitatea acesteia prin veniturile băneşti ale populaţiei, comportamentul
consumatorilor privind mărimea şi structura cererii, atracţia unor turişti spre anumite unităţi;
 proprietăţile mărfurilor, caracterizate prin unele însuşiri fizico-chimice care determină
consumuri de muncă (timp) diferite pentru desfacerea unei unităţi fizice sau valorice. De
aceea, schimbarea sortimentului de mărfuri poate avea influenţă asupra productivităţii
muncii;
 nivelul şi dinamica preţurilor şi tarifelor influenţează expresia valorică a vânzărilor şi
încasărilor, determinând o diferenţiere între ritmul modificării productivităţii muncii
exprimată în unităţi fizice şi valorice;
 mărimea unităţii de comerţ şi turism creează condiţii pentru mai buna organizare a
muncii, promovarea progresului tehnic, precum şi pentru atragerea unui număr mai mare de
clienţi, contribuind astfel la sporirea volumului activităţii.
Realizarea obiectivelor privind creşterea productivităţii muncii lucrătorilor din întreprinderile de
turism prezintă şi unele particularităţi, cum ar fi:
 caracterul sezonier al unor unităţi de turism, care se transmite şi asupra personalului;
 diversitatea mare a personalului operativ, mai cu seamă în unităţile amplasate în zone
turistice: agrement, tratamente medicale etc;

2
  grad diferit de ocupare a unor categorii de personal, determinat de sezonalitatea
diferitelor activităţi;
 ponderea mare a personalului angajat ir. activităţile auxiliare şi de servire.
In comerţ, problema privind folosirea resurselor umane este mai puţin legată de sezonalitate, dar
ridică multe aspecte privind nivelul de pregătire profesională, de servire şi de organizare a
muncii, atât în marile magazine cât şi în unităţile mici ce compun reţeaua comercială.
Perfecţionarea continuă a pregătirii profesionale este impusă şi de deprecierea tot mai rapidă a
cunoştinţelor dobândite, precum şi datorită introducerii progresului tehnic în sectoarele de
comerţ şi turism.
3. Resursele financiare. Demararea activităţii întreprinderii de comerţ şi turism necesită un
volum de resurse financiare necesare pentru realizarea investiţiilor privind crearea capacităţilor
preconizate şi asigurarea unor mijloace circulante necesare începerii activităţilor.
Dacă avem în vedere existenţa bazei termico-materiale din reţeaua turistică şi de comerţ,
necesarul de resurse financiare poate fi analizat în raport cu obiectivele urmărite, astfel:
 necesar de resurse pentru privatizarea unităţii de comerţ şi turism;
 necesar de resurse pentru dezvoltarea unităţilor existente din turism şi comerţ;
 necesar de resurse pentru crearea de noi unităţi în reţeaua de comerţ şi turism.
Mărimea resurselor financiare necesare realizării acestor obiective se stabileşte pe baza unor
studii şi proiecte ce se elaborează de către unităţi specializate.
Întreprinderile de comerţ şi turism folosesc în activitatea lor, pe lângă baza tehnico-materială şi
salariaţi, un important volum de mijloace băneşti pentru înfăptuirea circuitului economic: bani-
marfă-bani din cadrul schimbului sau prestării serviciilor, precum şi a celorlalte relaţii băneşti cu
mediul instituţional extern.
Agenţii economici, persoane fizice şi juridice, pentru formarea resurselor financiare pot apela la
diverse căi, astfel:
 sursele proprii care cuprind, în primul rând, capitalul deţinut de fiecare întreprinzător
şi/sau capitalul social aparţinând societăţilor comerciale constituite;
 surse atrase, ce se constituie sub forma pasivelor stabile: furnizori, salarii, impozite şi
taxe datorate statului etc;
 surse împrumutate ce se constituie pentru acoperirea unor nevoi suplimentare de
capital ale agenţilor economici care nu pot fi asigurate din surse proprii sau atrase.
La înfiinţarea lor societăţile comerciale îşi constituie capitalul prin aport in bani sau în natură al
persoanelor care se asociază sau prin emiterea de acţiuni de către întreprinzător pentru atragerea
disponibilităţilor băneşti ale unor persoane fizice sau juridice care doresc să investească într-o
activitate profitabilă.
O parte a capitalului astfel constituit se incorporează, prin investiţii, în mijloace fixe şi obiecte de
inventar, iar altă parte se foloseşte pentru demararea activităţii.
Din vânzarea mărfurilor sau prestarea serviciilor se obţin venituri (încasări) care sunt folosite
pentru acoperirea cheltuielilor efectuate şi se asigură un excedent ce reprezintă profitul brut al
unităţii. O parte din acesta se varsă la bugetul statului ca impozit pe profit iar restul este folosit
de societatea comercială pentru dezvoltarea ei, diverse acţiuni sociale prevăzute în statutul de
funcţionare şi pentru plata dividendelor către acţionari.
Resursele financiare sunt o componentă a patrimoniului societăţii comerciale. Acesta reprezintă
totalitatea drepturilor şi obligaţiunilor ce pot fi exprimate în banii aparţinând unei persoane fizice
sau juridice, ale cărei nevoi sunt destinate să le satisfacă, precum şi bunurile la care se referă.
Patrimoniul este evidenţiat în bilanţul contabil al societăţii comerciale sub formă de mijloace
economice, în activ, şi surse de constituire în pasiv.
Nevoia de resurse financiare suplimentare poate fi asigurată prin împrumuturi făcute de
societatea comercială şi poate lua două forme: obligaţiuni şi credite bancare.
Obligaţiunile sunt titluri de credit pe termen mediu sau scurt, emise, de obicei, de societăţile
comerciale mari, garantate ou patrimoniul acestora. Ele se rambursează la termenul înscris în
condiţia de împrumut, deţinătorii primind pentru perioada împrumutului dobândă.

2
Folosirea obligaţiunilor este motivată de societatea comercială de nivelul mai avantajos al
dobânzii plătite celui care cumpără obligaţiunea decât cea plătită către bancă pentru un împrumut
acordat.
Creditele bancare sunt împrumuturi acordate de băncile comerciale pentru nevoile suplimentare
de capital, de obicei pe termen scurt şi mediu. Aceste nevoi apar datorită variaţiei în timp a
activităţii întreprinderii de comerţ şi turism ca urmare a caracterului sezonier al cererii sau al
ofertei, a necesităţii formării unor stocuri sezoniere la unele produse.
Posibilitatea utilizării creditelor ca sursă temporară de finanţare a unor obiective de investiţii sau
pentru completarea surselor financiare curente trebuie analizată cel puţin din două puncte de
vedere: garantarea creditului şi eficienţa creditului şi rambursării lui, inclusiv a dobânzii
aferente.
Esenţial în utilizarea creditului bancar este de a-l utiliza în activităţi în care rata rentabilităţii
realizată să fie superioară ratei dobânzii.

MODULUL 3
ORGANIZAREA ACTIVITĂŢILOR DE BAZĂ ÎN UNITĂŢILE COMERŢULUI CU
AMĂNUNTUL

3.1. Reţeaua comerţului cu amănuntul. Definire şi tipuri de unităţi

3.2. Organizarea proceselor operative în cadrul magazinelor comerţului cu amănuntul
3.3. Dimensionarea elementelor tehnice de capacitate ale magazinelor comerţului cu
amănuntul
3.4. Modernizarea magazinelor comerţului cu amănuntul

3.1. Reţeaua comerţului cu amănuntul. Definire şi tipuri de unităţi

Reţeaua comerţului cu amănuntul reprezintă totalitatea - unităţilor comerciale de pe o anumită
rază teritorială în cadrul cărora are loc actul de vânzare-cumpărare, mărfurile trecând din sfera
circulaţiei în sfera consumului individual.
Factorii care impun necesitatea organizării şi dezvoltării reţelei comerţului cu amănuntul sunt:
 sporirea şi diversificarea continuă a producţiei bunurilor de consum prin îmbunătăţirea
structurii sortimentale şi a calităţii produselor oferite de întreprinderile industriale;
 evoluţia continuă a necesităţilor de consum ale populaţiei, respectiv a cererii de
produse
 creşterea gradului de urbanizare a localităţilor, ceea ce determină modificarea structurii
cererii de produse şi a reţelei comerciale, în reţeaua comerţului cu amănuntul, unitatea
operativă funcţională, cu sau fără personalitate juridică, este magazinul comercial. El
reprezintă veriga principală în comercializarea mărfurilor, având proprietatea de a funcţiona
independent sau ca subsistem a unei întreprinderi comerciale.
Magazinul comercial este o unitate operativă a comerţului cu amănuntul, care funcţionează într-
un spaţiu propriu bine delimitat, dotat şi amenajat special pentru primirea, păstrarea şi vânzarea
mărfurilor.
Din punctul de vedere al stabilităţii unităţilor comerciale cu amănuntul deosebim:
a) Reţeaua comercială fixă sau stabilă;
b) Reţeaua comercială ambulantă sau mobilă.

a) Reţeaua stabilă cuprinde unităţile comerciale care îşi desfăşoară activitatea în locuri fixe şi
care sunt special amenajate. Această reţea cuprinde o serie de tipuri de magazine comerciale,
precum şi unele unităţi mai mici. ca de exemplu chioşcuri, tonele şi automate.

2
Magazinele comerciale oferă o serie de avantaje cumpărătorilor, dintre care cele mai importante
sunt:
 oferă posibilitatea cunoaşterii amănunţite a caracteristicilor mărfurilor;
 creează condiţii pentru stocarea şi păstrarea mărfurilor într-un sortiment variat,
menţinând calitatea lor;
 permite practicarea unor forme moderne de servire a cumpărătorilor;
 oferă unele servicii comerciale, ca de exemplu transportul mărfurilor la domiciliu,
reparaţii în termenul de garanţie etc.

În cadrul magazinelor principalele forme de vânzare a mărfurilor sunt:

Vânzarea clasică, prin intermediul vânzătorilor, care are încă ponderea cea mai mare în volumul
total al desfacerilor şi care prezintă caracteristicile:
 se poate folosi la comercializarea tuturor sortimentelor de produse;
 vânzătorul este elementul principal în procesul de vânzare a mărfurilor, oferind
informaţii cumpărătorilor privind caracteristicile produselor;
 materializarea vânzărilor se face fie în magazine fie prin deplasarea lucrătorilor
comerciali la domiciliul potenţialilor cumpărători.

Autoservirea reprezintă o formă de vânzare care a cunoscut în ultima perioadă o largă dezvoltare,
folosită pentru comercializarea unor grupe de produse şi care are următoarele caracteristici:
 relativa absenţă a vânzătorilor, cumpărătorii având libertatea de a-şi alege singuri
marfa;
 mărfurile sunt ambalate şi prezentate corespunzător, astfel încât cumpărătorul să poată
afla caracteristicile şi modul de folosire a produselor;
 fluxul de mărfuri şi al cumpărătorilor este astfel organizat încât să se elimine
încrucişările.
Unităţile mici (tonete, chioşcuri) se caracterizează printr-o mare mobilitate, putând fi amplasate
mai aproape de clienţi decât reţeaua de magazine necesitând suprafeţe de amplasare foarte mici.
Ele sunt folosite pentru comerţul sezonier al unor mărfuri alimentare şi nealimentare şi asigură o
vânzare rapidă şi, în acest fel, economisirea timpului cumpărătorilor. Eficienţa economică a
folosirii acestor unităţi mici constă şi în faptul că construirea şi amenajarea lor necesită investiţii
reduse.
Automatele au un rol de completare în cadrul activităţii de ansamblu a comerţului cu amănuntul.
Caracteristicile principale sunt:
 oferă un sortiment foarte redus de produse, accentul principal cade pe cele de strictă
necesitate, de uz curent;
 întregul proces de vânzare: prezentare, distribuire şi încasarea valorii mărfurilor este
automatizat;
 funcţionează continuu şi pot fi amplasate fără restricţii în locurile cu trafic maxim.

b). Reţeaua ambulantă cuprinde un număr mai mic de unităţi comerciale ce se deplasează mai
operativ în apropierea cumpărătorilor. Ea completează reţeaua stabilă fiind formată din tonete şi
chioşcuri mobile, autobuze magazin etc. care se deplasează pe străzi sau în alte locuri apropiate
de cumpărători (târguri, zone turistice etc.)
Principalele variante privind organizarea şi desfăşurarea activităţii comerciale sunt:
 deplasarea unor vânzători ambulanţi pe trasee fixe, itinerante care oferă un sortiment
foarte redus de produse pentru satisfacerea unor cerinţe întâmplătoare ale unor persoane;
 gruparea unor unităţi comerciale mobile în anumite perioade în cadrul pieţelor de
mărfuri ce au un program cotidian oferind anumite produse sezoniere;
 concentrarea unităţilor mobile în anumite zone turistice şi în anumite perioade de
sezon;

2
  organizarea unui comerţ mobil itinerant, realizat cu ajutorul unor mijloace de transport
special amenajate, pe baza unui program bine stabilit pentru fiecare localitate într-o anumită
zonă.

Având în vedere baza materială şi modul de organizare comerţul mobil prezintă caracteristicile:
 în diferite localităţi şi/sau perioade ale anului poate fi considerat ca formă de bază in
comercializarea mărfurilor sau ca un comerţ de completare a reţelei stabile;
 asigură aprovizionarea cu un sortiment relativ mare de produse a populaţiei din
localităţile izolate sau a unor centre turistice în timpul sezoanelor de maximă solicitare; are o
mare capacitate de acoperire a zonelor în care acţionează, putând deplasa operativ
sortimente diferite de mărfuri, contribuind, astfel la creşterea gradului de satisfacere a
cerinţelor populaţiei respective;
 asigură gruparea flexibilă şi rapidă a unor unităţi mici, de diverse profiluri, ce pot oferi
un sortiment larg de mărfuri în anumite zone turistice si perioade de sezon.
Reţeaua comerţului cu amănuntul este compusă din unităţi operative ce se deosebesc între ele
prin structura sortimentului de mărfuri oferit, dimensiunile spaţiilor comerciale, formele de
vânzare practicate etc.
Prin tipizare se înţelege un ansamblu de măsuri cu caracter tehnic şi organizatoric prin care se
stabilesc cele mai funcţionale şi eficiente tipuri de magazine pe baza combinării raţionale a
factorilor şi criteriilor ce caracterizează fiecare tip de unitate.

Elementele de bază care caracterizează şi determină tipul unităţii comerciale sunt:

 structura sortimentului de mărfuri prin care se stabilesc grupele de mărfuri ce se vor
comercializa:
 dimensiunea unităţii comerciale privind suprafaţa sălii de vânzare şi a spaţiilor
auxiliare şi anexe, avându-se în vedere volumul vânzărilor preconizat a se obţine.

Pentru stabilirea tipurilor de unităţi comerciale cu amănuntul ce desfac mărfuri alimentare

trebuie avute în vedere unele caracteristici ale acestora, astfel:
 mărfurile sunt de primă necesitate, cererea este curentă, cumpărarea se realizează cu o
frecvenţă relativ constantă;
 majoritatea mărfurilor alimentare sunt înrudite între ele prin cererea de consum a
populaţiei, ceea ce face ca acestea să fie cumpărate împreună (pâine, mezeluri);
 fiind produse perisabile necesită condiţii speciale de păstrare şi o vânzare rapidă a
produselor;
 marea majoritate a mărfurilor alimentare se pretează la ambalare şi, drept urmare, la
comercializarea lor prin autoservire sau prin reţeaua mobilă.

Tipul de unitate comercială reprezentativă in cadrul reţelei pentru mărfurile alimentare este
magazinul cu autoservire care prezintă unele avantaje, astfel:
 oferă un sortiment bogat de mărfuri alimentare şi nealimentare complementare;
 prin modul de expunere şi prezentare a mărfurilor se asigură reducerea timpului de
cumpărare;
 cumpărătorii pot să-şi aleagă mărfurile dorite;
 necesarul de personal comercial operativ este redus;
 creează condiţii pentru o mai bună prezentare şi etalare a mărfurilor.

Comercializarea produselor alimentare, ţinând cont de tipurile de unităţi comerciale, prezintă

unele caracteristici, astfel:
 existenţa unor magazine mari cu autoservire care comercializează un sortiment larg de
produse, oferind cumpărătorilor posibilitatea procurării mărfurilor într-un timp redus;

2
  combinarea marilor magazine cu autoservire cu existenţa unor unităţi specializate şi de
completare, cu vânzare clasică, care asigură prezenţa permanentă a unor produse proaspete;
 desfacerea pe lângă sortimentul general de mărfuri alimentare în stare naturală şi a
unor mărfuri complementare sau a unor produse prelucrate industrial.

Comerţul cu mărfuri nealimentare are domenii foarte variate necesitând o vastă şi eterogenă
reţea de desfacere cu amănuntul. Mărfurile sunt de sortiment complex ce prezintă o serie de
caracteristici de care trebuie să se ţină seama la stabilirea tipului de magazin, astfel:
 se cumpără pe baza unei atente alegeri din partea cumpărătorilor, uneori solicitându-se
anumite mărci sau tipuri de produse;
 mărfurile sunt cerute la anumite intervale de timp;
 unele produse sunt dependente de modă, ceea ce face ca acestea să se uzeze moral
rapid;
 necesitatea prezentării şi popularizării caracteristicilor noilor produse.

Se apreciază că magazinul universal este tipul cel mai răspândit şi eficient pentru desfacerea
mărfurilor nealimentare, având caracteristicile:
 dimensionarea şi repartizarea raţională a raioanelor, in funcţie de afluenţa
cumpărătorilor, de volumul desfacerilor şi structura sortimentului de mărfuri;
 separarea fluxului de mărfuri de cel al cumpărătorilor;
 asigurarea circulaţiei rapide a mărfurilor şi cumpărătorilor, atât pe orizontală cât şi pe
verticală;
 asigurarea aprovizionării şi depozitării corespunzătoare a mărfurilor;
 asigurarea spaţiilor pentru parcarea autoturismelor cumpărătorilor.
Alături de aceste mari unităţi comerciale, comerţul cu produse nealimentare foloseşte o reţea de
unităţi mai mici care desfac diferite grupe de produse care necesită o prezentare deosebită,
consultaţii de specialitate, ambianţă în procesul de cumpărare, ca de exemplu: articole muzicale,
electronice, foto etc.

3.2. Organizarea proceselor operative în cadrul magazinelor comerţului cu amănuntul

În cadrul magazinelor se desfăşoară variate procese a căror organizare contribuie la creşterea
eficienţei economice. Ele cuprind totalitatea operaţiunilor efectuate în legătură cu primirea,
prezentarea şi vânzarea mărfurilor.
Dacă se are în vedere succesiunea efectuării proceselor operative pe parcursul fluxului de
mărfuri, de la intrare până la vânzare, acestea pot fi grupate astfel:
a aprovizionarea cu mărfuri, organizarea primirii şi recepţia produselor:
 constituirea şi păstrarea stocurilor de mărfuri în vederea asigurării continuităţii
vânzărilor şi a varietăţii sortimentale;
 pregătirea prealabilă a mărfurilor, a spaţiilor şi utilajelor comerciale corespunzătoare în
vederea desfăşurării rapide şi ia un nivel calitativ superior a procesului de vânzare;
 vânzarea mărfurilor, care este activitatea de bază căreia îi sunt subordonate toate
celelalte activităţi. Este procesul operativ cel mai complex care cuprinde o varietate de
operaţiuni cu caracter economic, tehnic şi organizatoric.

1. Organizarea proceselor operative în cadrul magazinelor alimentare este influenţată de unele

particularităţi ale acestor mărfuri, astfel:
 necesită suprafeţe anexe mai mari pentru păstrare, sortare şi ambalarea mărfurilor;
 păstrarea şi comercializarea mărfurilor necesită utilaje şi instalaţii comerciale specifice
de tăiat, de cântărit, vitrine frigorifice etc;
 realizarea proceselor operative necesită o anumită dexteritate şi efort fizic din partea
lucrătorilor comerciali;

2
  păstrarea calităţii şi prospeţimii mărfurilor alimentare presupune asigurarea unui
anumit regim de păstrare: temperatură, umiditate, vecinătate etc.
Principalele elemente care influenţează organizarea interioară a unui magazin, sunt:
 încăperile magazinului, pentru a asigura primirea, păstrarea, prezentarea şi vânzarea
mărfurilor magazinele au nevoie de o construcţie specială şi de încăperi necesare
desfăşurării în bune condiţii a activităţii comerciale,
 numărul şi mărimea încăperilor, dispunerea lor în cadrul construcţiei, dotarea şi
organizarea acestora sunt determinate de specificul mărfurilor comercializate, volumul şi
complexitatea proceselor operative.

Organizarea interioară a proceselor operative ce au loc în încăperile magazinului trebuie să

asigure respectarea unor principii de bază, astfel:
 deplasarea mărfurilor în interiorul magazinului să se realizeze pe căile cele mai scurte;
 efectuarea operaţiunilor de recepţie, dezambalare. prelucrare a mărfurilor să se facă cu
utilaje şi instalaţii moderne, corespunzătoare;
 crearea condiţiilor necesare pentru păstrarea, conservarea şi prezentarea mărfurilor;
 ridicarea nivelului de servire a cumpărătorilor prin evitarea aglomerărilor;
 crearea unor condiţii optime de muncă pentru lucrătorii magazinului.

Pentru asigurarea unui grad ridicat de funcţionalitate suprafaţa magazinului se structurează

astfel:
a. sala comercială sau de vânzare, care este elementul structural de bază şi care cuprinde spaţiile
unde se efectuează vânzarea mărfurilor, servirea cumpărătorilor, respectiv suprafaţa pentru
etalarea mărfurilor, pentru circulaţia interioară, precum şi spaţiile pentru intrarea şi ieşirea
clienţilor din unitate. Ea reprezintă 50 - 70% din suprafaţa totală a magazinului.
b) încăperile auxiliare, care sunt necesare pentru primirea, recepţia mărfurilor, păstrarea
stocurilor, preambalarea unor produse şi păstrarea ambalajelor.
Suprafaţa sălii comerciale şi cea auxiliară reprezintă suprafaţa utilă a magazinului, care poate fi
de 80 - 90% din suprafaţa totală a marilor magazine şi 100% la unităţile mici.
c) încăperile administrative şi cu caracter social, cuprind spaţiul şefului de unitate, a
personalului administrativ, vestiarele şi grupurile sanitare;
d) încăperile tehnice, care asigură servirea cu diferite utilităţi a magazinului: spaţii frigorifice,
instalaţii de încălzit şi aer condiţionat etc.

2. Fluxurile de circulaţie in magazin. Fluxul circulaţiei într-un magazin este determinat de

mărimea unităţii, forma de vânzare a mărfurilor, volumul vânzărilor etc. fiind format din:
a) Fluxul mărfurilor, care reprezintă drumul pe care mărfurile îl parcurg din momentul intrării
lor în magazin până în cel al vânzării lor. Lungimea parcursă depinde de amplasarea încăperilor
auxiliare în raport cu sala de vânzare, de existenţa unor căi de circulaţie între diversele încăperi.
b) Fluxul cumpărătorilor, reprezintă drumul pe care aceştia îl parcurg de la intrare pană la
ieşirea din magazin. Organizarea fluxului cumpărătorilor se recomandă a fi făcută în aşa fel încât
cei ce au intrat în magazin să parcurgă, pe cât posibil, întreaga sală de vânzare pentru a vedea
toate mărfurile expuse. Un asemenea flux se realizează prin modul de amplasare a mobilierului şi
a utilajelor în sala de vânzare sau prin modul situării raioanelor în cadrul magazinelor cu vânzare
clasică.
c) Fluxul lucrătorilor comerciali corespunde, în general, cu fluxul mărfurilor.

Principalele cerinţe ce trebuie avute în vedere pentru organizarea acestor fluxuri sunt:
 evitarea încrucişărilor şi a întreruperilor;
 realizarea unei circulaţii fluente şi rapide;
 reducerea duratei fluxurilor parţiale şi a fluxului general;
 realizarea în bune condiţii a proceselor operative ce au loc în magazin.

2
3. Organizarea sălii de vânzare. Sala comercială a unui magazin este formată din două părţi
principale:
 a suprafaţa ocupată cu mobilier şi utilaje comerciale pentru expunerea mărfurilor;
 spaţii destinate circulaţiei cumpărătorilor.

În cadrul magazinului comercial, suprafaţa sălii de vânzare reprezintă elementul tehnic principal
de capacitate a unităţii.
În cazul magazinelor cu servire tradiţională prin vânzători, suprafaţa destinată prezentării
mărfurilor este organizată pe raioane şi locuri de muncă, separate prin mobilier comercial şi prin
spaţii destinate circulaţiei cumpărătorilor.
Suprafaţa unui raion de prezentare a mărfurilor sau a unui loc de muncă este structurată astfel:
 spaţiul destinat prezentării şi păstrării stocului de marfă existent în sala de vânzare;
 suprafaţa necesară desfăşurării în bune condiţii a muncii de către vânzător.

În magazinele cu autoservire, suprafaţa sălii de vânzare este sectorizată, gruparea mărfurilor în

vederea prezentării şi vânzării se face ţinând cont de:
 folosirea intensivă a spaţiilor comerciale;
 promovarea vânzării mărfurilor;
 condiţiile de aprovizionare a fiecărui sector;
 capacitatea mobilierului şi utilajului comercial

Problemele generale ce se pun, indiferent de forma de vânzare folosită în magazin, sunt:

a. Stabilirea suprafeţei pe raioane sau grupe de mărfuri, ţinând seama de posibilitatea introducerii
unor modificări impuse de schimbarea sortimentului de mărfuri, de sezon sau de anumite cerinţe
ale cumpărătorilor;
b. Stabilirea raţională a locului de expunere a fiecărei grupe de mărfuri şi a modului de
prezentare.

Cerinţele ce trebuie avute în vedere la alegerea locului de expunere sunt:

 caracterul şi frecvenţa cererii;
 vecinătatea admisă sau neadmisă a unor produse;
 expunerea să ofere alternative după caracterul cererii;
 spaţiul repartizat să ofere posibilitatea separării diferitelor produse;
 mărfurile să poată fi observate cu uşurinţă si se atragă atenţia asupra produselor noi;
 să se asigure o informare completă a cumpărătorilor privind calitatea, preţul şi modul
de folosire a produselor.

Raioanele sunt organizate pentru prezentarea şi vânzarea mărfurilor în magazinele cu servire

clasică dar şi în unităţile cu autoservire, când acestea sunt amplasate distinct faţă de sala de
autoservire. De regulă acestea sunt organizate pentru vânzarea unor produse alimentare, ca de
exemplu: pâine, mezeluri etc.
Locul de muncă reprezintă suprafaţa de activitate a unui vânzător sau grup de vânzători,
delimitată în cadrul sălii de vânzare, dotată cu mobilier şi utilaje comerciale corespunzătoare în
vederea păstrării unor stocuri de mărfuri şi efectuării unor operaţiuni ce intervin pentru
desfăşurarea procesului tehnologic al vânzării.
Organizarea şi dotarea locului de muncă al vânzătorilor impun respectarea unor cerinţe, astfel:
 dimensionarea corectă şi stabilirea profilului corespunzător fiecărui loc de muncă;
 stabilirea corectă a numărului de lucrători;
 dotarea fiecărui loc de muncă cu mobilier, utilaje şi instalaţii adecvate;
 dimensionarea şi dotarea corespunzătoare a casieriilor, pentru a nu crea locuri înguste.

2
Dimensionarea locurilor de muncă se face în funcţie de:
 felul şi caracteristicile dimensionale ale mărfurilor;
 mărimea stocurilor ce trebuie să se găsească la locul de muncă pentru a asigura
continuitatea vânzărilor într-o anumită perioadă de timp;
 dimensiunea şi felul utilajelor şi instalaţiilor comerciale folosite;
 necesitatea creării unor condiţii optime de muncă şi servire a clienţilor.
Din punctul de vedere al modului de amenajare şi al contactului cu cumpărătorii, locurile de
muncă pot fi închise, semi-deschide şi deschise.
Locurile de muncă închise se caracterizează prin aceea că stocul de mărfuri şi vânzătorii sunt
separaţi de cumpărători şi de restul sălii de vânzare prin utilaj şi mobilier comercial adecvat.
Cumpărătorul nu are acces şi nu poate cunoaşte caracteristicile mărfurilor decât prin intermediul
vânzătorului.
Locurile de muncă semiînchise sunt astfel amenajate încât cumpărătorii au acces parţial la
mărfurile expuse pentru vânzare, ele fiind despărţite de sala de vânzare prin mobilier de mică
dimensiune sau cu porţiuni de comunicare directă cu sala de vânzare şi cu căile de acces ale
cumpărătorilor.
Locurile de muncă deschise permit accesul deplin al cumpărătorilor la mărfurile expuse pentru
vânzare, nefiind despărţite de mobilier sau utilaj comercial de sala de vânzare.

4. Amenajarea sălii de vânzare presupune o anumită modalitate de amplasare şi succesiune a

sectoarelor, raioanelor, mărfurilor şi aparatelor de încasat în concordanţă cu fluxul mărfurilor, al
cumpărătorilor şi cu completarea spaţiilor anexe.
Principalele forme de amenajare interioară a sălii de vânzare sunt: liniară, insulară şi sub formă
de expoziţie permanentă.
 Amplasarea liniară presupune că raioanele sau locurile de muncă, mobilierul şi
utilajele comerciale pentru păstrarea şi prezentarea mărfurilor sunt amplasate de-a lungul
unuia sau mai multor pereţi ai magazinului, în funcţie de forma sălii de vânzare, de
amplasarea încăperilor auxiliare, formând un front liniar, continuu de raioane.
 Amplasarea insulară constă în amplasarea locurilor de vânzare, a mobilierului şi
utilajelor comerciale în mijlocul sălii de vânzare sub forma unor "insule". în acest caz
locurile de muncă sub formă de inel, ovală sau dreptunghiulară sunt separate de cumpărători
prin mobilierul şi utilajul comercial folosite pentru prezentarea mărfurilor.
 Amenajarea sub formă de expoziţie care îmbină cele două forme amintite. în acest caz,
mărfurile sunt expuse în vitrine acoperite sau neacoperite sau în diferite utilaje comerciale
specifice, cumpărătorul are acces direct pentru a examina şi alege singur produsul dorit.

Datorită ambianţei estetice superioară pe care o creează această formă de amenajare a sălii de
vânzare, cât şi posibilităţii de a alege nemijlocit mărfurile expuse, aceasta este preferabilă
celorlalte.
Amenajare generală a sălii comercială cuprinde şi alte elemente ale funcţionării magazinelor,
comune tuturor unităţilor, ca de exemplu: amplasarea aparatelor de încasat, cabinelor de probă, a
spaţiilor pentru ambalarea mărfurilor etc.

5. Încăperile anexe ale magazinului. Exceptând chioşcurile, toate unităţile comerciale cu

amănuntul au diferite spaţii anexe ale căror număr, capacitate şi dotare sunt determinate de
mărimea şi tipul magazinului, felul mărfurilor comercializate şi forma de vânzare practicată.
Depozitul de mărfuri reprezintă spaţiul în care au loc toate procesele operative ce au loc înafara
sălii de vânzare: primirea mărfurilor, recepţia, despachetarea, sortarea. stocarea şi pregătirea lor
pentru vânzare.
Diversitatea spaţiilor anexe depinde de felul mărfurilor comercializate, astfel:

2
  magazinele cu autoservire au încăperi distincte pentru preambalarea sau ambalarea
mărfurilor;
 magazinele ce desfac mărfuri nealimentare au spaţii pentru efectuarea unor operaţii
necesare restabilirii valorii de întrebuinţare a unor mărfuri. Se recomandă ca acestea să fie
amplasate cât mai aproape de spaţiile unde se păstrează stocurile mărfurilor respective, în
încăperile anexe ale magazinelor se păstrează stocuri relativ mici de mărfuri care să
asigure continuitatea vânzărilor între două aprovizionări succesive. Ele pot fi destinate unei
singure grupe de mărfuri care necesită un regim de păstrare deosebit sau pentru mai multe
grupe, cu respectarea regulilor de vecinătate.
 încăperile administrative şi cu caracter social se recomandă a fi amplasate într-o
zonă distinctă a clădirii

3.3. Dimensionarea elementelor tehnice de capacitate ale magazinelor comerţului

cu amănuntul
Elementele tehnice care determină capacitatea de vânzare a unui magazin comercial pot fi
grupate astfel:
1. Suprafaţa sălii de vânzare;
2. Suprafaţa încăperilor care servesc magazinul

Dimensionarea şi structura elementelor tehnice de capacitate sunt determinate, in principal, de

următorii factori:
 numărul estimat ai cumpărătorilor ce vor fi serviţi; n volumul anual al vânzărilor şi
desfacerea medie pe metru pătrat sală de vânzare;
 structura şi particularităţile fizico-chimice şi de comercializare a mărfurilor;
 forma de vânzare;
 volumul şi structura serviciilor ce vor fi oferite cumpărătorilor.

1. Suprafaţa sălii de vânzare se poate determina cu ajutorul relaţiei:

D
Sv = d * Kd * Ks

unde:
D - reprezintă volumul anual al desfacerilor estimat a se realiza;
d - desfacerile medii pe metru pătrat sală de vânzare pe an la un regim de funcţionare de 8 ore/zi;
Kd - coeficientul de discontinuitate în funcţionarea unităţii comerciale, calculat ca raport între
numărul zilelor de funcţionare şi 365 zile pe an;
Ks - coeficientul numărului de schimburi în care va funcţiona unitatea, calculat ca raport între
numărul de ore de funcţionare pe zi şi durata normală a unui schimb (8 ore).

Suprafaţa sălii de vânzare poate fi calculată ţinând cont şi de timpul mediu de păstrare şi
prezentare a mărfurilor în diferitele raioane şi spaţii comerciale aferente, astfel:

D * Tmp
Sv = 365 * np * Kus

în care:
Tmp - reprezintă timpul mediu de prezentare;
np - norma medie de prezentare a mărfurilor pe un metru pătrat;
Kus - coeficientul de folosire a suprafeţei sălii de vânzare pentru expunerea mărfurilor.
Mărimea suprafeţei comerciale a sălii de vânzare calculată prin această relaţie de calcul va
rezulta prin însumarea suprafeţelor necesare diferitelor raioane organizate pentru comercializarea
unor grupe de mărfuri.
2
Calculul suprafeţei totale necesară pentru un magazin al comerţului cu amănuntul se poate
determina şi prin folosirea unor metode mai simple dar mai puţin exacte, cu ajutorul unor
indicatori privind vânzările realizate de unităţi similare. Iniţial se estimează volumul anual al
desfacerilor de mărfuri, ţinând cont de structura sortimentală a acestora. Pe baza acestor
elemente suprafaţa comercială a unităţii se poate stabili astfel:
 volumul anual al vânzărilor se raportează la desfacerea medie anuală pe metru pătrat
suprafaţă sală de vânzare, obţinându-se suprafaţa totală a sălii de vânzare. Pe baza unor
indicatori ce caracterizează alte unităţi similare şi ţinând cont de profilul magazinului se
aproximează necesarul de suprafeţe anexe obţinându-se suprafaţa totală a magazinului
comercial;
 volumul anual estimat al vânzărilor se raportează la desfacerea medie pe suprafaţă
comercială (sala de vânzare şi spaţii anexe) obţinându-se suprafaţa totală;
 volumul anual al vânzărilor pe magazin şi grupe de mărfuri se raportează la vânzările
medii pe raioane şi locuri de muncă, obţinându-se numărul de raioane ce urmează a
funcţiona. Numărul de raioane rezultat înmulţit cu suprafaţa necesară funcţionării fiecăruia
va determina suprafaţa sălii de vânzare.

2. Suprafaţa încăperilor care servesc magazinul. în cazul magazinelor ce comercializează

produse alimentare, uşor alterabile, se impune calculul spaţiilor frigorifice în care se păstrează
mărfurile înaintea vânzării propriu-zise.

Dl * Tmp * K
Sf = np * 30

unde:
Dl - reprezintă desfacerea medie lunară;
Tmp - timpul mediu de păstrare a mărfurilor în spaţiul frigorific;
K - coeficientul de majorare a suprafeţei frigorifice pentru distanţele la pereţi, coridoare de
trecere etc;
np — norma medie de păstrare pe metru pătrat spaţiu de depozitare.

Agregatele şi instalaţiile specifice acestor spaţii frigorifice se amplasează, fie direct în camerele
frigorifice sau în cele mai frecvente cazuri alături de acestea.
În marile magazine se amenajează încăperi speciale cu organizarea şi prestarea unor servicii
clienţilor, ca de exemplu: birou de informaţii, spaţii pentru expedierea mărfurilor la domiciliu
etc. Suprafaţa acestor încăperi se stabileşte distinct şi se include în suprafaţa totală a săli:!
comerciale.
Încăperile cu caracter administrativ şi social depind de mărimea magazinului comercial, de
profilul acestuia şi de numărul lucrătorilor. Suprafaţa medie ce revine fiecărui lucrător se
apreciază că trebuie să fie de 5-6 mp.

3. Numărul utilajelor comerciale specifice. Necesarul de maşini, utilaje şi instalaţii specifice se

stabileşte în funcţie de mărimea magazinului şi felul mărfurilor comercializate, pe tipuri, astfel
încât să se asigure folosirea cât mai eficientă a acestora, astfel:

 Numărul de vitrine, dulapuri frigorifice, frigidere etc:

Dz * Tmp
Nuf = qp * 24

2
unde:
Dz - reprezintă desfacerea medie zilnică;
Tmp - timpul mediu de păstrare a mărfurilor în vitrina frigorifică;
qp - capacitatea medie de păstrare a mărfurilor în vitrina frigorifică.

 Numărul de maşini de tăiat mezeluri şi a altora de prelucrat (dozatoare, maşini de tocat

carne, maşini de râşnit cafea etc):
Dz
Nm = qh * 5

în care:
qh - reprezintă capacitatea de lucru orară a maşinii;
5 - constantă care arată durata minimă de lucru a maşinii pe zi.

 Numărul aparatelor de încasat:

No No * to
Nm = Rz = Tfz

unde:
No - reprezintă numărul operaţiunilor de încasat, pe zi;
Rz - randamentul zilnic al unui aparat;
to - timpul mediu necesar pentru o operaţiune de încasat;
Tfz - timpul de funcţionare, pe zi, a magazinului.

3.4. Modernizarea magazinelor comerţului cu amănuntul

Având în vedere că în prezent în ţara noastră există importante suprafeţe comerciale constituite
în unităţi de diferite mărimi în care majoritatea cazurilor sunt în proprietatea statului, problema
care se pune este de ridicare a nivelului de funcţionalitate şi de eficienţă a acestora. Căile de
realizare a acestor obiective sunt restructurarea şi modernizarea unităţilor comerciale existente,
alături de construirea de noi unităţi.
Funcţionalitatea exprimă corelaţia dintre dimensiunea, structura şi dotarea tehnică a unui
magazin şi procesele operative ce au loc în cadrul acestuia. Funcţionalitatea superioară a
unităţilor comerciale impune folosirea raţională a capacităţii acestora: fizică şi economică.
Capacitatea fizică este dată de parametrii tehnici ai unităţii: suprafaţa totală, suprafaţa sălii de
vânzare, capacitatea utilajelor comerciale etc.
Capacitatea economică caracterizează puterea de vânzare a unei unităţi exprimată în volum de
desfacere, depinzând de capacitatea fizică, gradul de solicitare a magazinului de către
cumpărători, de organizarea raţională a proceselor operative ce au loc etc.
Funcţionalitatea unui magazin se poate exprima cu ajutorul unor indicatori, ca de exemplu:
 ponderea suprafeţei sălii de vânzare în suprafaţa totală a magazinului;
 ponderea vânzărilor fiecărui raion în volumul total al desfacerilor unităţii;
 gradul de ocupare a sălii de vânzare cu mobilier şi utilaje comerciale pentru
prezentarea şi expunerea mărfurilor;
 numărul cumpărătorilor serviţi într-o unitate de timp;
 desfaceri ce revin pe un metru pătrat sală de vânzare.

Din punct de vedere funcţional, modernizarea înseamnă adaptarea activităţii magazinului la

cerinţele progresului economic şi social, organizarea întregii activităţi după principii ştiinţifice.
Obiectivele principale ale modernizării magazinului sunt:
2
a) Lărgirea suprafeţei sălii de vânzare prin soluţii constructive avantajoase, atunci când
elementele constructive ale clădirii permit acest lucru şi încadrarea ei în ansamblul arhitectural al
zonei;
b) Redimensionarea şi reprofilarea spaţiilor comerciale existente;
c) Reamenajarea sălii de vânzare printr-o reamplasare a raioanelor;
d) Introducerea unor noi forme de etalare şi prezentare a mărfurilor potrivit tehnicilor moderne
de promovare a vânzărilor;
e) Crearea unor condiţii optime pentru păstrarea produselor şi pentru buna desfăşurare a muncii
lucrătorilor;
f) Stabilirea unui număr şi a unei structuri optime de personal care să asigure creşterea
eficienţei economice a magazinului şi o servire superioară a cumpărătorilor;
g) Executarea unor lucrări pentru îmbunătăţirea unor parametrii tehnici şi funcţionali ai
utilajelor şi instalaţiilor comerciale existente şi dotarea locurilor de muncă cu mobilier şi
echipamente tehnice corespunzătoare.

Aprecierea nivelului de eficienţă a efortului financiar pentru modernizare se poate face cu

ajutorul unor indicatori tehnico-economici, analizaţi comparativ, înainte şi după modernizare.
În următorul tabel sunt prezentaţi cei mai importanţi indicatori ce trebuie calculaţi şi analizaţi în
vederea fundamentării deciziei de modernizare a unităţilor comerciale cu amănuntul.

Înainte de După
Nr. crt. INDICATORI U.M.
modernizare modernizare
1. Suprafaţa sălii de vânzare m,p.
2. Valoarea maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor comerciale lei
Gradul de ocupare a sălii de vânzare cu mobilier şi
3. %
utilaje
4. Volumul anual al vânzărilor lei
5. Desfaceri medii pe metru pătrat sală de vânzare lei
6. Desfaceri medii pe vânzător lei
7. Desfacerii medii pe lucrător comercial lei
8. Vânzări suplimentare ce revin fiecărui leu investit lei/an
9. Cota medie de adaos comercial %
10. Volumul total al adaosului comercial lei
11. Total cheltuieli de circulaţie lei
12. Nivelul relativ al cheltuielilor de circulaţie %
13. Profitul lei
14. Rata rentabilităţii %
15. Durata de recuperare a investiţiei ani

Elaborând mai multe variante de modernizare, aceşti indicatori, împreună cu alţii specifici
activităţii magazinului, vor servi la alegerea variantei optime ţinând cont şi de creşterea eficienţei
sociale a activităţii unităţii comerciale.

2
 MODULUL 4
ORGANIZAREA ACTIVITĂŢILOR DE BAZĂ ÎN DEPOZITELE
ÎNTREPRINDERII COMERCIALE CU RIDICATA

Tematica:
4.1. Necesitatea, funcţiile şi clasificarea depozitelor de mărfuri ale întreprinderii comerciale cu
ridicata.
4.2. Procesele operative din depozitele întreprinderii comerciale cu ridicata.
4.3. Dimensionarea elementelor tehnice de capacitate din depozite.

4.1. Necesitatea, funcţiile şi clasificarea depozitelor de mărfuri ale întreprinderii comerciale

cu ridicata
Depozitul de mărfuri, subunitate de bază a întreprinderii comerciale cu ridicata, poate fi definit
din două puncte de vedere:
1.Din punct de vedere economic este o unitate comercială operativă cu sau fără personalitate
juridică, care prin funcţiile pe care le îndeplineşte transformă sortimentul de mărfuri industrial în
unul comercial.
2.Din punct de vedere tehnic este o clădire, construcţie sau suprafaţă special amenajată,
împreună cu utilajele, instalaţiile şi dispozitivele necesare pentru efectuarea operaţiunilor de
primire, recepţionare, stocare, prelucrare şi livrare a mărfurilor către beneficiari.

Necesitatea depozitelor comerţului cu ridicata este determinată de o serie de factori tehnici şi

economici care impun ca această verigă să fie intermediarul între producţie şi comerţul cu
amănuntul astfel:
a) Separarea în spaţiu şi timp a producţiei faţă de consum.
 În spaţiu, unităţile producătoare de bunuri de consum sunt amplasate în anumite
localităţi ale ţării iar consumatorii se regăsesc în toate zonele şi localităţile. în aceste

2
 condiţii este necesară existenţa fondului de marfă în depozitele comerţului cu ridicata,
pentru a asigura distribuirea lui la unităţile comerţului cu amănuntul.
 În timp, producţia poate avea un caracter sezonier (conserve de legume şi fructe, produse
agricole) iar consumul este continuu sau, dimpotrivă, producţia este continuă iar cererea
este periodică. Toate acestea impun crearea şi păstrarea unor stocuri de mărfuri la
întreprinderile comerciale cu ridicata, depozitele comerţului cu amănuntul neavând
condiţii corespunzătoare pentru păstrarea acestor stocuri.
b) Specializarea imitaţilor producătoare face ca acestea să aibă o capacitate de producţie
mare, ce nu poate fi absorbită de întreprinderile comerciale cu amănuntul, care nu pot achiziţiona
mărfuri în partizi mari. În plus, livrarea mărfurilor de către întreprinderile producătoare spre cele
comerciale cu amănuntul, în cantităţi mici, ar genera cheltuieli de transport mari cu implicaţii
nefavorabile asupra nivelului preţului de vânzare.
c) Formarea sortimentului comercial, prin alegerea şi sortarea mărfurilor pe mărimi, calităţi,
modele etc., conform solicitării clienţilor ar impune aprovizionarea unităţilor comerciale cu
amănuntul de la un număr foarte marc de agenţi industriali răspândiţi pe întregul cuprins al ţării.
d) Executarea unor operaţiuni pregătitoare, ca de exemplu, preambalarea, sortarea,
asamblarea unor mărfuri livrate pentru a intra în consumul populaţiei. Deoarece executarea
acestor activităţi necesită anumite condiţii şi o dotare tehnică, ele nu pot fi realizare în condiţii de
eficienţă economică în unităţile comerciale cu amănuntul.

Având în vedere rolul pe care-l au depozitele întreprinderilor comerciale cu ridicata în procesul

circulaţiei mărfurilor, acestea îndeplinesc o serie de funcţii, astfel:
1. Concentrarea şi acumularea unor stocuri normale de mărfuri, care se realizează în două căi:
 primirea unor partizi mari de mărfuri care urmează să fie distribuite în loturi mici
unităţilor comerciale cu amănuntul (textile, încălţăminte etc);
 primirea unor partizi mici de mărfuri în vederea prelucrării iniţiale, a sortării şi
pregătirii lor pentru a ii distribuite apoi reţelei comerciale cu amănuntul (produse agricole).
2. Controlul cantitativ şi calitativ al mărfurilor primite şi expediate, depozitul cu ridicata fiind
una din verigile importante prin care se împiedică pătrunderea mărfurilor necorespunzătoare în
reţeaua comerţului cu amănuntul şi, implicit, la consumatori.
3. Depozitarea mărfurilor în vederea păstrării şi menţinerii integrităţii cantitative şi calitative a
lor, iar în unele cazuri, crearea condiţiilor pentru îmbunătăţirea calităţii lor (coacerea fructelor,
învechirea vinului etc).
4. Pregătirea prealabilă a mărfurilor în vederea vânzării lor unităţilor comerciale cu amănuntul,
ca de exemplu, preambalarea, îmbutelierea etc.
5. Formarea sortimentului comercial în vederea satisfacerii cerinţelor unităţilor comerciale cu
amănuntul, satisfacerii cererii diversificate a consumatorilor.
6. Distribuţia mărfurilor către reţeaua comerţului cu amănuntul, după ce în prealabil au fost
recepţionate şi pregătite în partizi conform cerinţelor beneficiarilor.

Deoarece o serie de operaţiuni ca păstrarea, prelucrarea şi ambalarea mărfurilor reprezintă o

continuare a procesului de producţie în sfera circulaţiei, unele funcţii ale depozitelor au un
caracter productiv, munca lucrătorilor comerciali contribuind la creşterea valorii de întrebuinţare
a mărfurilor.
Dezvoltarea circulaţiei mărfurilor cu ridicata, precum şi diversificarea sortimentală a produselor
executate de întreprinderile industriale, determină existenţa a numeroase şi variate depozite, fapt
ce impune o clasificare a lor.

a. După funcţia principală pe care o îndeplinesc, deosebim:

 depozite de colectare, care primesc partizi relativ mici de la diverşi furnizori, le
acumulează pentru a forma partizi mari care să fie livraţi diferiţilor beneficiari;

2
  depozite de repartizare, care primesc mărfuri în cantităţi mari pentru a le livra
beneficiarilor în partizi mici conform cererilor acestora. Din această categorie fac parte
depozitele de repartizare propriu-zise care acumulează, în general, mărfuri de sortiment simplu
(sare, zahăr etc.) şi cele de sortare şi repartizare, unde procesul repartizării este precedat de cel al
formării sortimentului comercial;
 depozite de tranzit şi transbordare, amplasate în gări şi porturi, pentru păstrarea
provizorie a unor mărfuri sosite cu diferite mijloace de transport;
 depozite pentru păstrarea sezonieră sau de lungă durată, care sunt construcţii obişnuite
sau silozuri pentru depozitarea unor mărfuri a căror producţie este sezonieră.

b. După sortimentul de mărfuri care face obiectul operaţiunilor de depozitare, deosebim:

 depozite strict specializate, care au ca obiect de activitate păstrarea unui singur produs, de
sortiment simplu (sare, cartofi etc.);
 depozite specializate, care primesc, păstrează şi livrează o anumită grupă de produse
(textile, încălţăminte);
 depozite combinate, pentru grupe de mărfuri alimentare, nealimentare şi mixte, categoria
cea mai des întâlnită.

c. După caracteristicile construcţiei şi dotare, deosebim:

 depozite speciale, care necesită condiţii deosebite pentru păstrarea, conservarea şi
manipularea mărfurilor, ca de exemplu cele frigorifice, pentru legume şi fructe etc.
 depozite generale, folosite pentru păstrarea unor mărfuri ce nu impun anumite condiţii
deosebite.

d. După felul construcţiei clădirii, distingem:

 depozite închise, destinate să păstreze mărfuri cu valoare mare şi a celor ce sunt expuse
alterării sau degradării;
 depozite semiînchise;
 deschise, sub forma unor platforme.

4.2. Procesele operative din depozitele întreprinderii comerciale cu ridicata

Sarcina principală a oricărui depozit a întreprinderii cu ridicata o constituie aprovizionarea
continuă şi la timp, cu sortimentele de mărfuri cerute, a reţelei comerciale cu amănuntul.
Procesele operative ce se desfăşoară în orice depozit de mărfuri sunt: primirea, păstrarea şi
livrarea produselor.
Eficienţa activităţii depozitelor impune ca procesele operative ce compun fluxul mişcării
mărfurilor să se efectueze rapid şi cu cheltuieli cât mai mici. Acest lucru se poate realiza prin
coordonarea intrărilor de mărfuri cu livrarea lor, folosirea timpului de lucru al lucrătorilor
comerciali, precum şi prin utilizarea deplină a suprafeţelor de depozitare şi a utilajelor din
dotare.

Organizarea raţională a proceselor operative ce au loc în depozite presupune respectarea unor

cerinţe, astfel:
 determinarea şi înregistrarea exactă a cantităţii şi calităţii mărfurilor primite şi livrate;
 procesele operative să se desfăşoare în succesiunea lor, în vederea servirii operative a
beneficiarilor;
 asigurarea condiţiilor optime de păstrare a mărfurilor, ţinând cont de însuşirile calitative
ale acestora, în scopul reducerii pierderilor şi evitării degradării acestora;
 pregătirea prealabilă a loturilor de mărfuri în conformitate cu cerinţele beneficiarilor.

2
1. Primirea mărfurilor. La primirea mărfurilor în depozite se efectuează recepţia acestora,
verificându-se dacă corespund cu documentaţiile de livrare şi cu contractele încheiate cu
furnizorii, pentru a constata în ce măsură aceştia şi-au respectat obligaţiile asumate în ceea ce
priveşte: sortimentul, cantitatea, calitatea şi preţul.
Recepţia mărfurilor este cantitativă şi calitativă.
 Recepţia cantitativă se face în funcţie de natura mărfurilor şi constă în determinarea
acestora după greutate, volum, număr bucăţi etc. şi pe sortimente. Identificarea şi
verificarea cantitativă a mărfurilor livrate de furnizor se face în mod complet şi definitiv,
în depozitul întreprinderii comerciale cu ridicata, când acestea intră în gestiunea şefului
de depozit.
 Recepţia calitativă se face, de regulă, în paralel cu cea cantitativă, comparând unele
caracteristici cu cele prevăzute în contractele încheiate sau documentele privind
prescrierea şi certificarea calităţii mărfurilor.
Mărfurile care nu corespund calitativ pot fi returnate furnizorului pentru înlocuirea lor cu altele
corespunzătoare sau sunt recondiţionate, dacă acest lucru este posibil, sau sunt acceptate cu
reducerea corespunzătoare a preţului de vânzare. în caz contrar ele sunt refuzate dacă sunt
improprii folosirii în consum.

2. Păstrarea mărfurilor cuprinde o gamă variată de activităţi, ca de exemplu:

 stabilirea suprafeţelor de depozitare necesare fiecărei grupe de mărfuri;
 alegerea procedeelor şi tehnicilor aşezării mărfurilor, ţinând seama de modul în care se
păstrează: vrac, ambalate, pe stelaje etc;
 crearea şi menţinerea condiţiilor necesare unui regim de păstrare adecvat.
Condiţiile păstrării trebuie să asigure integritatea cantitativă şi calitativă a mărfurilor primite şi,
în limita posibilităţilor, să contribuie la îmbunătăţirea calităţii unor mărfuri. Prin regim de
păstrare se înţelege totalitatea factorilor fizici, chimici, şi organizatorici care, dacă sunt
respectaţi, asigură conservarea cantitativă şi calitativă a mărfurilor

3. Livrarea mărfurilor din depozite se face pe baza graficelor stabilite împreună cu beneficiarii,
avându-se în vedere aprovizionarea ritmică a unităţilor comerciale cu amănuntul, folosirea
raţională a mijloacelor de transport şi a forţei de muncă.
Pentru livrarea mărfurilor din depozit la beneficiari se efectuează unele operaţiuni pregătitoare,
astfel:
 reasortarea mărfurilor în funcţie de sortimentul cerut de beneficiari;
 alegerea mărfurilor de către lucrătorii din depozit, cu sau fără participarea
reprezentantului beneficiarului;
 ambalarea mărfurilor în vederea expedierii;
 marcarea şi etichetarea coletelor.

După pregătirea partizilor de mărfuri în raport cu cerinţele beneficiarilor urmează expedierea

acestora, fie cu mijloace de transport auto, - când depozitul cu ridicata este situat în aceeaşi
localitate sau în localităţi apropiate cu unităţile comerciale cu amănuntul pe care le
aprovizionează -, fie pe cale ferată în condiţiile unor cantităţi şi distanţe mari.
Raţionalizarea proceselor operative ce se desfăşoară într-un depozit de mărfuri trebuie să
corespundă următoarelor cerinţe de funcţionalitate şi eficienţă:
 efectuarea tuturor operaţiunilor de mişcare a mărfurilor pe căile cele mai scurte, fără
întoarceri în flux şi cu cheltuieli minime;
 înzestrarea fiecărui sector, proces, operaţie şi loc de muncă cu utilaje moderne, instalaţii
şi mobilier adecvat;
 asigurarea celui mai bun regim de păstrare a mărfurilor, potrivit cerinţelor fiecărei grupe
în vederea reducerii pierderilor şi degradărilor;

2
  organizarea tuturor proceselor operative din depozit, astfel încât să se asigure folosirea
intensivă a spaţiilor de depozitare, precum şi a utilajelor şi forţei de muncă.

4.3.Dimensionarea elementelor tehnice de capacitate din depozite

În funcţie de procesele operative ce au loc, suprafaţa totală a unui depozit poate fi structurată
astfel:
a. Suprafaţa pentru păstrarea efectivă a mărfurilor care au cea mai mare pondere şi care
determină elementul principal de capacitate a depozitului. Ea este destinată pentru depozitarea
stocurilor de mărfuri şi se prezintă sub forma unor încăperi separate, compartimentate pe grupe
de mărfuri şi gestiuni distincte. Amenajarea în formă de sală unică de depozitare este
recomandată pentru mărfurile nealimentare care nu necesită condiţii speciale de păstrare.
Amenajarea spaţială sub formă de încăperi separate, compartimentate, este indicată pentru
mărfurile alimentare ce necesită un regim diferenţiat de păstrare.
b. Suprafaţa auxiliară necesară efectuării unor operaţiuni cum sunt: dezambalarea,
recepţionarea şi sortarea mărfurilor, preambalarea mărfurilor, formarea partizilor etc.
c. Suprafaţa ocupată de încăperi administrative, şi cu caracter social.
d. Suprafaţa destinată încăperilor tehnice, care în funcţie de dotarea depozitului poate
cuprinde: staţii de redresori, centrala telefonică, remize pentru mijloacele de transport etc.
e. Suprafaţa de circulaţiei în interiorul şi exteriorul depozitului.
f. Suprafaţa ocupată de elementele constructive ale depozitului (stâlpi, ziduri interioare).
g. Suprafeţe destinate unor activităţi specifice, ca de exemplu: expoziţii, negocieri, prezentări
de produse etc.
Dispunerea acestor suprafeţe trebuie astfel realizată încât să se asigure condiţii pentru
desfăşurarea raţională a fluxului general de mărfuri şi a celor adiacente.
În depozitele mici, organizarea interioară se face după principiul circular, mărfurile intră şi ies
printr-un singur punct de primire-expediere, depozitul având o singură rampă de încărcare-
descărcare.
Organizarea interioară a fluxurilor de circulaţie în depozitele mari se face după principiul frontal,
rampa de primire fiind separată de cea care asigură expedierea mărfurilor.
Elementele tehnice care determină capacitatea unui depozit de mărfuri sunt:
 suprafaţa construită şi modul de structurare a acesteia;
 utilaje şi instalaţii specifice funcţionării depozitului

Pentru dimensionarea suprafeţei unui depozit de mărfuri se iau în considerare o serie de factori,
dintre care cei mai importanţi sunt:
 volumul, structura şi oscilaţiile sezoniere ale cererii mărfurilor ce urmează a fi depozitate;
 extinderea tranzitului la unităţile comerciale cu amănuntul care reduce suprafeţele de
depozitare ale întreprinderii comerciale cu ridicata;
 stocurile de mărfuri: minime, medii şi maxime, stabilite pe grupe de mărfuri;
 norma de depozitare a mărfurilor, stabilită diferenţiat pe grupe, subgrupe şi chiar pe
articole, exprimată în t/m2 sau m2/t în funcţie de natura mărfurilor.

Suprafaţa pentru depozitarea efectivă a mărfurilor se determină pe grupe de mărfuri, în funcţie de

caracteristicile de păstrare, cu ajutorul relaţiei:

Qj * Tmpj
Sdj = 365 * qdj

unde:
Sdj - reprezintă suprafaţa necesară depozitării grupei de mărfuri j
Qj - cantitatea totală de mărfuri ce urmează a fi depozitată
Tmpj - timpul mediu de păstrare în depozit;

2
qdj - norma medie de depozitare.

Suprafaţa necesară pentru recepţia mărfurilor se poate calcula cu ajutorul relaţiei:

Q * Tmr * Knr
Sr = 365 * qr * Kur

unde:
Q - reprezintă cantitatea totală de mărfuri ce urmează a fi recepţionate;
Tmr - timpul mediu de recepţie a mărfurilor;
Knr - coeficientul de neuniformitate a recepţiei
qr - norma medie de depozitare la recepţie;
Kur - coeficientul de utilizare a suprafeţei pentru recepţie.

Pentru desfăşurarea activităţilor din depozit, pe lângă suprafeţele calculate, pentru primirea şi
păstrarea mărfurilor, trebuie să se asigure o serie de alte spaţii şi dotări necesare, cum sunt:
 spaţii pentru efectuarea operaţiilor de ambalare;
 spaţii pentru formarea partizilor de mărfuri în raport cu cererile beneficiarilor;
 spaţii pentru depozitarea şi repararea ambalajelor;
 spaţii pentru manipulare şi transport interior;
 spaţii şi remize pentru mijloacele de transport;
 spaţii administrative şi sociale.
Mărimea acestor suprafeţe se stabileşte prin proiectarea depozitului, urmărindu-se realizarea
unor corelaţii cu suprafaţa de depozitare efectivă, care reprezintă elementul tehnic de capacitate.
Prin însumarea tuturor categoriilor de suprafeţe se obţine suprafaţa totală a depozitului, ce
urmează a fi construită şi amenajată.
Soluţiile constructive şi încadrarea depozitului în cerinţele arhitecturale şi urbanistice sunt
probleme ce se rezolvă în cadrul activităţilor de proiectare-execuţie.

Pentru a analiza gradul de folosire a construcţiilor proiectate sau existente se pot folosi următorii
indicatori:
I. Coeficientul de utilizare a suprafeţei depozitului (Kus):

Sd
Kus = St
în care:
Sd - reprezintă suprafaţa de depozitare efectivă;
St - suprafaţa totală a depozitului.

II. Coeficientul de utilizare a înălţimii (Kui):

Im ed
Kui = Iu
unde:
Imed - reprezintă înălţimea medie de depozitare;
Iu - înălţimea utilă a depozitului.

III. Coeficientul de utilizare a volumului (Kuv):

Kuv = Kus * Kui

2
IV. Suprafaţa necesară pe unitatea de volum (V) de depozitare (su):

St
Su = V

V. Coeficientul folosirii în timp a capacităţii de depozitare (Kt):

Tone marfuri depozitate * Nr zile efective

Kt = Tone capacitate de dezpozitare * 365 zile

VI. Costul total pe unitatea de marfă depozitată (Cud)

I * A  Ced
Cud = R

în care:
I - reprezintă cheltuielile totale de investiţii pentru construcţia şi dotarea depozitului;
A - cota medie de amortizare;
Ced - cheltuieli totale pentru exploatarea depozitului;
R - rulajul anual al mărfurilor depozitate.

Desfăşurarea activităţilor din cadrul depozitelor necesită, pe lângă spaţiile de păstrare, şi o dotare
adecvată cu utilaje şi instalaţii specifice. În raport cu operaţiile ce urmează a fi efectuate în
depozite acestea se pot grupa astfel:
 utilaje şi mecanisme de încărcare-descărcare;
 utilaje de stivuit;
 utilaje de transport a mărfurilor:
 instalaţii pentru păstrarea mărfurilor;
 utilaje de prelucrare şi ambalare a mărfurilor.
Alegerea utilajelor şi instalaţiilor ce urmează a fi folosite pentru efectuarea diferitelor operaţii
din depozite trebuie să fie precedată de analize de specialitate, urmărindu-se satisfacerea unor
cerinţe, astfel:
 folosirea raţională a spaţiilor de depozitare;
 asigurarea condiţiilor pentru păstrarea integrităţii cantitative şi calitative a mărfurilor;
 creşterea productivităţii muncii personalului;
 reducerea timpului pentru primirea, manipularea şi livrarea mărfurilor;
 reducerea cheltuielilor de exploatare a depozitului.
Pentru dimensionarea necesarului de mecanisme, maşini, utilaje şi instalaţii necesare desfăşurării
activităţii depozitului sunt necesare o serie de informaţii astfel:
 volumul mediu zilnic sau anual al mărfurilor ce urmează a se manipula cu diverse tipuri
de maşini şi utilaje;
 gradul de uniformitate a intrărilor şi ieşirilor de mărfuri;
 caracteristicile tehnice ale maşinilor şi utilajelor ce urmează a fi folosite;
 normele de utilizare a capacităţii maşinilor şi utilajelor;
 timpul disponibil stabilit în funcţie de regimul de lucru al depozitului.

Calculul necesarului de mecanisme, maşini, utilaje şi instalaţii se face în funcţie de natura

activităţilor ce le realizează şi de caracteristicile tehnice ale acestora, astfel:

a) Pentru mecanismele de încărcare-descărcare şi de stivuit

2
 Q
Nm = Ro * td
unde:
Nm - reprezintă necesarul de mecanisme;
Q - cantitatea de mărfuri ce trebuie manipulate;
Ro - randamentul orar;
Td - timpul disponibil.

b) Pentru mijloacele de transport

Q * dc
Nmt = 60 * q * Ku * td

în care:
Nmt - reprezintă necesarul de mijloace de transport;
de - durata unei curse;
q - capacitatea mijlocului de transport;
Ku - coeficientul de utilizare a capacităţii.

c) Pentru utilajele ce efectuează diferite operaţii de prelucrare sau ambalare:

n

 Q * NT
j 1
j ij

NuI = tdi

unde:
Nui - reprezintă numărul de utilaje necesare efectuării operaţiei „i”
Ntj - norma de timp pentru efectuarea operaţiei la grupa de mărfuri „j”

d) Pentru liniile de îmbuteliere a unor produse. Acestea au caracteristicile liniilor în flux din
întreprinderile industriale care se caracterizează prin faptul că operaţiile necesare sunt repartizate
pe anumite locuri de muncă care la rândul lor sunt amplasate în conformitate cu fluxul
tehnologic.
Transmiterea obiectelor muncii, de la o operaţie la alta, se face, de regulă, cu ajutorul instalaţiilor
de transport mecanizate (benzi rulante), imediat ce s-a executat operaţia tehnologică precedentă.

Principalele caracteristici ale liniilor în flux sunt:

 procesul de producţie este divizat în operaţii tehnologice egale sau multiple din punctul
de vedere al timpului normat;
 la fiecare loc de muncă se repartizează, pentru execuţie, o operaţie tehnologică sau un
număr redus de operaţii;
 maşinile sau locurile de muncă se amplasează în concordanţă cu succesiunea operaţiilor;
 pentru deplasarea obiectelor muncii de la o operaţie la alta se folosesc mijloace sau
instalaţii de transport mecanizate.

Eficienţa economică a liniilor în flux poate fi caracterizată prin:

 creşterea productivităţii muncii, datorită atât specializării locurilor de muncă în
efectuarea unei operaţii tehnologice, cât şi executării mecanizate a acestora;
 îmbunătăţirea folosirii capacităţii de producţie, prin reducerea sau chiar eliminarea
întreruperilor în funcţionarea locurilor de muncă;
 reducerea costului produselor, atât pe seama cheltuielilor directe cât, mai ales, pe seama
celor convenţional-constante, datorită volumului mare ai producţiei.

2
Principalul dezavantaj al organizării proceselor de producţie pe linii în flux îi constituie
inflexibilitatea acestora.
Inflexibilitatea liniilor în flux constă în:
 Imposibilitatea creşterii peste un anumit prag a volumului producţiei
 Dificultăţi în cazul schimbării sortimentale a producţiei sau a tehnologiei în cazul
apariţiei uzurii morale.

După caracteristicile constructive şi funcţionale liniile în flux pot fi realizate în variantele:

 linii în flux cu utilaj principal în linie, caracterizate prin faptul că datorită tehnologiei de
execuţiei a procesului de producţie, a caracteristicilor unor utilaje, a normelor de
protecţia muncii etc. pe linie se poate amplasa un singur utilaj (instalaţie);
 linii in flux fără utilaj principal, când la nici o operaţie tehnologică de pe linie nu există
aceste restricţii.

Pentru fiecare din aceste variante trebuie să se calculeze o serie de parametrii necesari
organizării procesului de producţie, astfel:
1. Cadenţa liniei reprezintă intervalul de timp cuprins între execuţia a două produse succesive
de acelaşi tip. La determinarea ei se ţine seama de timpul de funcţionare a liniei, care se
stabileşte pe baza timpului disponibil, conform regimului de lucru, din care se reduce timpul
necesar efectuării unor operaţii de reglare sau pentru unele întreruperi programate.
td  tir
C= Q

td - timpul disponibil al liniei în flux;

tir - timpul de întreruperi pentru reglare;
Q - volumul producţiei ce urmează a se executa.

2. Numărul de utilaje şi locuri de muncă. Pentru liniile în flux cu utilaj principal, numărul
acestora determină şi numărul de linii ce urmează a se construi:

Q * NTp
Nup = td
în care:
Nup - reprezintă numărul de utilaje principale (linii în flux);
NTp - norma de timp a operaţiei ce se execută la utilajul principal.

3. Lungimea liniei sau a benzii de transport care serveşte linia in flux se calculează pe baza
numărului de utilaje şi locuri de muncă din structura liniei, ţinând seama de modul de dispunere
a acestora, pe o latură sau pe două laturi ale benzii:

L = dc *  Nu i

dc *  Nui
L= 2

unde:
L - reprezintă lungimea benzii de transport;
dc - distanţa dintre centrele a două locuri de muncă;
Nui - numărul de utilaje (locuri de muncă) la care se execută operaţia tehnologică „i”

2
În procesul funcţionării liniei în flux banda serveşte mai multor scopuri, astfel:
 transportul obiectelor muncii de la un loc de muncă la altul;
 menţinerea cadenţei, respectiv al unui ritm de lucru stabilit;
 uşurarea muncit şi reducerea manipulărilor.

4. Viteza benzii reprezintă ritmul de deplasare a unui produs aflat pe bandă între centrele a două
locuri de muncă succesive. Benzile de transport pot fi cu mişcare continuă sau intermitentă. Cele
cu mişcare continuă oferă avantajul asigurării unui ritm constant şi a unei producţii uniforme în
unitatea de timp, costul acestora fiind mai redus.
dc
V= C

5. Suprafaţa necesară amplasării maşinilor şi utilajelor se obţine, fie din cartea tehnică a
acestora sau pe baza unor elemente caracteristice, determinate de servirea şi exploatarea lor.
Mărimea suprafeţei totale pentru amplasarea unui anumit tip de utilaj se determină cu ajutorul
relaţiei:
St = Ss + Sg + Se
unde:
St - reprezintă suprafaţa totală de amplasare;
Ss - suprafaţa statică, respectiv suprafaţa pe care o ocupă un utilaj, determinată de proiecţia
pe orizontală a cotelor de gabarit;
Sg - suprafaţa de gravitaţie, respectiv spaţiul utilizat de muncitor în jurul locului de muncă,
având în vedere cel necesar pentru depozitarea materialelor şi semifabricatelor, precum şi
numărul de poziţii

Sg = Ss × Nps

Se - suprafaţa de evoluţie, respectiv spaţiul care trebuie asigurat între locurile de muncă pentru
deplasarea muncitorilor şi pentru efectuarea transporturilor inter-operaţionale:

Se = (Se + Sg) × K

Unde:
K – reprezintă un coeficient de amplasare, stabilit experimental, având valori cuprinse între 0,05
- 3, în funcţie de caracteristicile constructive şi funcţionale ale utilajelor.
În lipsa elementelor menţionate, pentru stabilirea suprafeţelor necesare amplasării maşinilor şi
utilajelor comerciale se pot utiliza şi suprafeţe medii pe categorii sau grupe de utilaje, astfel:
 10 - 12 mp pentru utilaje cu cote de gabarit mici de 1500 x 750 mm;
 15 - 25 mp pentru utilaje şi instalaţii mijlocii;
 30 - 45 mp pentru utilaje la care una din cotele de gabarit depăşeşte 3500 mm;
 50 - 150 mp pentru utilajele şi instalaţiile cu cote de gabarit foarte mari.

2
 MODULUL 5
ORGANIZAREA ACTIVITĂŢILOR DE BAZĂ
ÎN UNITĂŢILE DE ALIMENTAŢIE PUBLICĂ

5.1. Tipuri de unităţi de alimentaţie publică

5.2. Organizarea proceselor operative în unităţile de alimentaţie publică
5.3.Dotarea şi dimensionarea subunităţilor de producţie-preparare din alimentaţie publică

5.1. Tipuri de unităţi de alimentaţie publică

Activitatea de alimentaţie publică reprezintă îmbinarea într-un ansamblu armonios a
operaţiunilor de pregătire şi prezentare a preparatelor culinare, de cofetărie, patiserie, a băuturilor
cu serviciile specifice determinate de desfacerea şi consumul acestora, precum şi crearea unei
ambianţe de destindere şi bună dispoziţie în unităţile destinate acestor scopuri.
Activitatea în sectorul de alimentaţie publică se diferenţiază faţă de celelalte sectoare ale
comerţului cu amănuntul prin particularitatea proceselor de muncă. Astfel, în cadrul unităţilor de
alimentaţie publică vânzarea şi consumul produselor se face, de regulă, pe loc şi se îmbină cu
procesul de producţie a preparatelor culinare şi de cofetărie-patiserie.
Preparatele culinare şi produsele de cofetărie-patiserie se realizează în cadrul unităţilor cu bază
proprie de producţie sau în unităţi independente de producţie.
Se poate spune că unităţile de alimentaţie publică au trei caracteristici de bază:
a) în cadrul lor se desfăşoară o activitate de producţie, care constă în transformarea unor
materii prime alimentare în preparate culinare sau de cofetărie;
b) unităţile de alimentaţie publică desfăşoară o intensă activitate comercială clasică,
preparatele obţinute din producţia proprie, precum şi alte produse fiind puse la dispoziţia
cumpărătorilor şi transferate în sfera consumului prin intermediul actului de vânzare-cumpărare;
c) unităţile de alimentaţie publică prestează o serie de servicii specifice legate de vânzarea
preparatelor şi băuturilor, în vederea consumului pe loc a acestora.

1. RESTAURANTUL
Este un local public în care se servesc preparate culinare, produse de cofetărie-patiserie. alte
mărfuri alimentare primite de la industrie, băuturi şi produse din tutun. în cadrul lui se îmbină

2
activitatea de producţie cu cea de desfacere, punând la dispoziţia consumatorilor o gamă
diversificată de preparate şi băuturi.
a. Restaurantul clasic - este o unitate gastronomică în care clienţii sunt serviţi cu un larg
sortiment de preparate culinare, băuturi alcoolice şi nealcoolice, produse din tutun etc. Pentru
crearea unei atmosfere distractive, poate dispune de formaţie muzicală care să susţină programe
în orele de afluenţă mare.
b. Restaurant cu specific - este o unitate de alimentaţie publică pentru recreere şi divertisment
care prin dotare, profil, ţinuta lucrătorilor, momente recreative şi structură sortimentală trebuie să
prezinte obiceiuri gastronomice locale sau naţionale, tradiţionale şi specifice diferitelor zone.
 Crama - unitate care desface o gamă largă de vinuri îmbuteliate sau neîmbuteliate -
împreună cu unele preparate culinare adecvate: tochitură, preparate din carne la grătar
etc. Vinurile se servesc în carafe sau căni din ceramică. Este dotată cu mobilier din lemn
masiv, iar pereţii sunt decoraţi cu scoarţe şi ştergare. Poate avea program muzical,
tarafuri de muzică populară.
 Restaurantul cu specific local - este o unitate gastronomică destinată să pună în valoare
bucătăria românească, având caracteristici specifice unei zone geografice (moldovenesc,
dobrogean etc.) sau reprezentând tipuri tradiţionale de unităţi (colibe, hanuri etc).
Sunt servite vinuri şi alte băuturi din regiunea respectivă, utilizându-se ulcioare, carafe, căni etc.
Efectul original al acestor unităţi este realizat prin îmbinarea cadrului natural cu cel arhitectural
ai sistemului constructiv, al finisajelor inspirate după modelul popular, de gama sortimentală a
mâncărurilor pregătite şi prezentate personalului.
 Restaurant naţional - imitate de alimentaţie publică specifică ţarii respective (chinezesc,
vienez etc.) în care se servesc o gamă diversificată de preparate culinare, băuturi
alcoolice şi nealcoolice tradiţionale ţării respective. Ambianţa interioară şi exterioară a
saloanelor, programul muzical, uniformele personalului de servire sunt specifice ţării
respective.
c. Restaurant cu program artistic - unitate de alimentaţie publică cu caracter de recreere şi
divertisment în care se desfăşoară spectacole complexe cu valoare artistică deosebită.
d. Restaurant specializat - este o unitate gastronomică în care consumatorii sunt serviţi cu un
sortiment: specializat de preparate culinare şi băuturi care se află permanent în lista-meniu a
unităţii, în condiţiile unor amenajări şi dotări clasice sau adecvate structurii sortimentale care
face obiectul specializării.
 Restaurant pescăresc - este o unitate gastronomică ce se caracterizează prin desfacerea,
în principal, a unui sortiment variat de preparate culinare din peşte. Este decorat cu
obiecte sugestive din activitatea de pescuit şi de prelucrare a peştelui.
 Restaurant lacto-vegetarian - este o unitate în care se desfac în exclusivitate sortimente
de preparate culinare pe bază de lapte şi produse lactate, ouă, paste făinoase, orez,
legume, precum şi dulciuri de bucătărie, lactate proaspete, produse de patiserie, îngheţată
şi băuturi nealcoolice calde sau reci.
 Restaurant dietetic - este o unitate gastronomică care oferă consumatorilor sortimente
culinare dietetice, pregătite sub îndrumarea unui cadru medical dietetician şi băuturi
nealcoolice.
 Restaurant-pensiune - unitate de alimentaţie publică care oferă în mai multe variante
meniuri complete la preţuri accesibile. Băuturile sunt limitate la sortimente de răcoritoare
şi ape minerale. Poate funcţiona şi pe bază de abonament, contingentul de clienţi fiind, în
general, stabil.
 Restaurant-autoservire - unitate gastronomi că cu desfacere rapidă în care consumatorii
îşi aleg şi servesc singuri preparatele culinare calde şi reci şi băuturi alcoolice (bere) şi
nealcoolice sunt aşezate in linii de autoservire cu flux dirijat şi cu plata după alegerea
produselor.

2
  Restaurant tip expres — este o unitate gastronomică cu desfacere rapidă in care fluxul
consumatorilor nu este dirijat, servirea se face de către vânzător iar plata se face anticipat
la casă. Unitatea este dotată cu mese tip "expres".

2. BERĂRIE
Unitate gastronomică specifică pentru desfacerea berii de mai multe sortimente, îmbuteliată sau
neîmbuteliată în recipiente specifici (halbă, cană) şi a unor produse şi preparate care se asociază
in consum cu aceasta (mititei, crenvurşti, alune etc.)

3. BAR
Unitate de alimentaţie publică cu program de zi sau noapte în care se desfac băuturi alcoolice şi
nealcoolice şi un sortiment restrâns de produse culinare. Cadrul ambiental este completat cu
program artistic, audiţii muzicale, vizionare TV etc.
 Bar de zi - este o unitate care funcţionează, de regulă, în cadrul hotelurilor şi
restaurantelor sau ca unitate independentă. Oferă consumatorilor o gamă variată de
băuturi alcoolice şi nealcoolice simple sau în amestec şi gustări în sortiment restrâns,
precum şi posibilităţi de distracţie (muzică, jocuri mecanice etc.).
 Bar de noapte - este o unitate cu caracter distractiv, cu orar de noapte, care prezintă un
program variat de divertisment, de music-hall şi dans pentru consumatori şi oferă o gamă
variată de băuturi alcoolice fine, băuturi nealcoolice, fructe şi salate de fructe, cafea. De
obicei, este realizat sub formă de amfiteatru pentru ca de la toate mesele să se poată
viziona programul artistic-muzical. Este dotat cu instalaţii de amplificare a sunetului,
orgă de lumini, de proiecţie a unor filme.
 Café-bar - este o unitate care îmbină activitatea de desfacere a cafelei cu cea recreativă.
Oferă consumatorilor şi gustări calde şi reci, minuturi, produse de cofetărie-patiserie,
băuturi nealcoolice calde (cafea, cacao, ciocolată, ceai etc), băuturi alcoolice fine
(lichioruri, coniac etc).
 Pati-bar - unitate de alimentaţie publică care oferă consumatorilor un sortiment variat de
produse de patiserie servite în stare caldă. Băuturile sunt, în principal, nealcoolice. Se
utilizează mobilier de dimensiuni mici (măsuţe). Ambianţa unităţii este completată prin
derularea de discuri, benzi, casete muzicale şi video.
 Snack-bar - este o unitate gastronomică caracterizată prin existenţa unei tejghele-bar, cu
un front de desfacere care să permită accesul unui număr mare de consumatori, aşezaţi pe
scaune înalte. Consumatorii sunt serviţi direct cu sortimente pregătite total sau parţial in
faţa lor. Oferă în tot timpul zilei o gamă de 10-15 sortimente: crenvurşti, pui fripţi,
cârnăciori, unele preparate cu specific, precum şi băuturi nealcoolice calde şi reci şi un
sortiment redus de băuturi alcoolice.
 Disco-(video)-bar - este o unitate cu profil de divertisment pentru tineret, activitatea
comercială fiind axată pe desfacerea de gustări, produse de cofetărie-patiserie, îngheţată
şi în special pe amestecuri de băuturi alcoolice şi nealcoolice. Divertismentul este realizat
prin intermediul muzicii de audiţie şi de dans, înregistrată şi difuzată prin instalaţii
speciale şi prin "disc-jokey" care asigură organizarea şi desfăşurarea întregii activităţi.
Videoteca este special amenajată cu instalaţii de redare şi vizionare în care se prezintă video-
programe şi filme.

4. CANTINA RESTAURANT
Unitate de alimentaţie publică, amplasată, de regulă, în incinta sau în apropierea uzinelor,
fabricilor, întreprinderilor şi instituţiilor mari, care serveşte masa de prânz iar uneori şi de seară a
personalului muncitor şi eventual a membrilor de familie.
Majoritatea unităţilor aplică sistemul autoservirii în front liniar. Poate avea bufet de incintă,
secţii pentru desfacerea preparatelor şi semipreparatelor culinare cu consum la domiciliu. în

2
funcţie de condiţiile create şi de numărul de abonaţi poate organiza şi micro-cantine, la care să se
transporte mâncarea şi se asigură servirea mesei ia locurile de muncă.
 Bistro - unitate cu servire rapidă in care se desfac minuturi, gustări, produse de patiserie
-cofetărie, băuturi alcoolice, bere, cafea, sucuri răcoritoare.
 Pizzerie - unitate specializată în desfacerea sortimentelor de pizza. Se mai pot desface
gustări, salate, produse de patiserie, răcoritoare, bere sau băuturi slab alcoolizate.
 Ceainărie - unitate specializată în pregătirea şi servirea unei game largi de ceaiuri,
inclusiv medicinale, alături de care se oferă produse de cofetărie-patiserie.
 Cafenea - unitate în care, concomitent cu vânzarea sortimentelor de cafea, se oferă şi
posibilităţi de activităţi recreative şi distractive: biliard, jocuri electronice şi mecanice,
audiţii muzicale etc.
 Bodega - este o unitate de alimentaţie publică cu spaţiu restrâns de servire în care
consumatorii sunt serviţi direct de barman sau vânzător cu un sortiment specific de
gustări calde şi reci, produse de patiserie, băuturi alcoolice la pahar, nealcoolice şi cafea.
 Rotiserie - este o unitate gastronomică de suprafaţă mică (20 - 25 de locuri la mese) în
care consumatorii sunt serviţi, de regulă, prin ospătari, cu produse din carne la frigare-
rotisor, precum şi unele gustări reci, pe bază de ouă, brânză, legume etc. Spaţiul de
producţie se află chiar în interiorul sălii de consum, şi este dotat cu rotisor sau frigărui şi
vitrine frigorifice în care se află expuşi pui şi alte specialităţi de carne pentru fript în faţa
consumatorilor.
 Bufet - unitate de alimentaţie publică ce se organizează, în principal, în incinta şi sediul
societăţilor comerciale, instituţiilor publice, şcolilor, teatrelor etc. sau la cabane, nave
aeriene, fluviale şi maritime, care în funcţie de condiţiile concrete de desfăşurare a
activităţii, poate desface o gamă mai restrânsă de preparate culinare calde şi reci,
pregătite In bucătăria proprie sau aduse din afară, precum şi băuturi alcoolice şi
nealcoolice.

5. UNITĂŢI DE COFETĂRIE/PATISERIE
Sunt unităţi de alimentaţie publică pentru desfacerea unor preparate în completarea meniului de
bază, consumul se face pe loc sau se vând produse pentru consumul la domiciliu.
 Cofetăria - este o unitate de alimentaţie publică specializată pentru vânzarea produselor
de cofetărie prăjituri, torturi, cozonac, diferite feluri de îngheţata, băuturi nealcoolice
calde şi reci şi unele băuturi alcoolice fine.
 Bomboneria - unitate specializată în vânzarea produselor zaharoase realizate în
laboratoarele proprii sau de unităţi industriale, a sucurilor şi a unor băuturi alcoolice fine.
 Patiseria - este o unitate gastronomică specializată în desfacerea pentru consum pe loc
sau la domiciliu, a producţiei proprii specifice în stare caldă (plăcinte, pateuri, gogoşi,
cornuri etc). Sortimentul de băuturi include berea la sticlă, băuturi nealcoolice calde,
precum şi diferite sortimente de produse lactate. Are bază proprie de producţie.
 Plăcintăria - unitate care realizează şi desface o gamă variată de plăcinte calde (cu
brânză, cu carne etc.) şi produse de patiserie (pateuri, ştrudele etc).
 Gogoşăria - unitate destinată producerii şi vânzării de gogoşi, langoş simpli sau umpluţi
cu brânză sau gemuri. Aceste produse se vând în stare caldă.

6. CHIOŞCUL
Unitate amplasată în zonele de afluenţă pietonală, în apropierea sau incinta unităţilor economice
şi instituţiilor publice. Este destinat întâmpinării consumatorilor cu unele produse de patiserie,
zaharoase, băuturi răcoritoare, îngheţată etc. Desfacerea se face prin vânzător, pentru consum pe
loc.

5.2. Organizarea proceselor operative în unităţile de alimentaţie publică

2
Unităţile de alimentaţie publică, spre deosebire de unităţile comerciale, prezintă unele
caracteristici, cum sunt:
 îmbină procesele de preparare culinară cu cel de desfacere a produselor obţinute din
producţia proprie şi a mărfurilor în stare neprelucrată;
 oferă cadrul corespunzător pentru servirea mesei în incinta unităţii de alimentaţie publică;
 preparatele culinare şi produsele de cofetărie-patiserie se realizează, fie în cadrul
unităţilor care au bază proprie de producţie sau în unităţi de producţie independente.
Ţinând seama de aceste particularităţi procesele operative din unităţile de alimentaţie publică pot
fi grupate astfel:
 activităţi de producţie-preparare:
 activităţi de servire.

Corespunzător acestor activităţi, atât organizarea proceselor, dotarea unităţii, cât şi pregătirea
personalului trebuie să fie în concordanţă cu specificul întreprinderii de alimentaţie publică.
O cerinţă obligatorie care trebuie asigurată este corelaţia dintre capacitatea unităţii de servire şi
cea a subunităţii de preparare.
Desfăşurarea proceselor operative în unităţile de alimentaţie publică se stabileşte prin soluţiile
constructiv-funcţionale adoptate prin proiectarea şi realizarea unităţilor.
Indiferent de tipul unităţii de alimentaţie publică, de încadrare în categoria de clasificare, Lux, I -
IV, iar procesele operative ce au loc sunt: aprovizionare, depozitare, producţie-preparare,
vânzare, servirea consumatorilor şi procese auxiliare.
Sarcina de bază privind organizarea proceselor în unităţile de alimentaţie publică este aceea de a
spori producţia proprie, de a lărgi gama preparatelor culinare, paralel cu îmbunătăţirea calităţii
servirii consumatorilor.
Unităţile de alimentaţie publică cumulează funcţia de producţie cu funcţia comercială,
organizarea proceselor operative fiind influenţată de o serie de factori specifici, astfel:
 frecvenţa consumatorilor este diferita, atât în cursul zilei cât şi al săptămânii. Afluxul cel
mai mare se înregistrează în timpul prânzului (orele 13 - 16) şi îndeosebi seara (orele 20-
23). în zilele de sâmbăta şi duminica frecvenţa consumatorilor este mult mai ridicată
decât în celelalte ziîe ale săptămânii. Afluxul consumatorilor diferă şi în funcţie de tipul
unităţii de alimentaţie publică, ceea ce determină o intensitate mai ridicată sau mai
scăzută a procesului de producţie şi a servirii clienţilor, ridicând probleme privind
organizarea proceselor operative în vederea satisfacerii cererii în orele şi zilele de vârf;
 desfacerea preparatelor culinare se face, de regulă, imediat ce acestea au fost produse.
Dacă acestea nu se desfac într-un timp scurt ele sunt supuse procesului alterării şi nu mai
pot fi date în consum. Datorită acestui fenomen organizarea proceselor operative
necesare preparării produselor proprii se face pentru cantităţi care să corespundă
frecvenţei consumatorilor;
 producţia de preparate culinare trebuie să fie variată, de calitate, în conformitate cu
cererea consumatorului. Organizarea unei producţii de preparate diversificate impune o
aprovizionare cu materii prime diversificate în cantităţi relativ mici şi un personal cu o
calificare corespunzătoare;
 procesul de producţie îmbină activităţi ce se realizează manual cu cele ce au loc prin
folosirea unor maşini şi instalaţii specifice.
Organizarea proceselor operative în unităţile de alimentaţie publică se face pe baza unui plan-
meniu, care cuprinde felurile de preparate culinare şi numărul de porţii de mâncare ce urmează a
se pregăti ţinând cont de cererile consumatorilor, rezervele de materii prime, de posibilităţile de
preparare şi de tipul unităţii.
În scopul organizării raţionale a proceselor operative in unităţile de alimentaţie publică acestea
dispun de unele subunităţii auxiliare, astfel:
 laboratoare de preparate şi semipreparate care produc diferite sortimente pentru unitatea
de alimentaţie publică şi pentru alte tipuri ce nu au bază proprie de producţie;

2
  carmangerie, care tranşează carnea, pregăteşte semipreparate în stare crudă şi unele
preparate cu care sunt aprovizionate alte unităţi de alimentaţie publică.
Pentru satisfacerea cerinţelor de funcţionale a unităţilor de alimentaţie publică în categoria de
clasificare solicitată (Lux, categoria I-IV) şi pentru asigurarea protecţiei sociale a
consumatorilor, Normele elaborate conform Hotărârii Guvernului nr.805/1990 şi nr.233/1992
stabilesc criterii obligatorii de dotare a fiecărui tip de unitate, atât în ceea ce priveşte spaţiul, cât
şi a mobilierului şi a tuturor obiectelor necesare categoriei aprobate.
Aceste criterii minime sunt grupate în cinci categorii, astfel:
1. Criterii privind construcţiile şi instalaţiile, ca de exemplu:
 existenţa unui parcaj propriu;
 accesul în faţa unităţii (la intrare) pentru mijloacele auto;
 accesul pentru consumatori din holul unităţii de cazare;
 hol de primire şi aşteptare pentru consumatori;
 garderobă amplasată în hol sau în spaţiu alăturat holului;
 instalaţie de aer condiţionat;
 instalaţie de încălzire centrală;
 instalaţie curentă de apă caldă şi rece.
2. Criterii privind amenajarea şi dotarea spaţiilor de servire, dintre care cele mai importante
sunt:
 calitatea pardoselilor şi a zugrăvelii pereţilor interiori;
 calitatea perdelelor şi a draperiilor;
 calitatea şi uniformitatea mobilierului;
 calitatea materialului feţelor de masă şi a şerveţelelor;
 lista pentru mâncăruri, băuturi şi mic dejun, tipărite în limba română şi o limbă de
circulaţie internaţională.
3. Criterii privind dotarea cu inventar de servire pe loc la masă, astfel:
 calitatea şi numărul mediu de pahare, farfurii, ceşti etc. ce revin pe loc la masa de servire;
 calitatea, numărul şi varietatea tacâmurilor ce revin pe loc la masă.
4. Criterii privind personalul unităţii, ca de exemplu:
 felul servirii: prin ospătari, vânzători sau autoservire;
 nivelul de calificare a personalului;
 cunoaşterea unor limbi străine de circulaţie internaţională;
 calitatea uniformelor personalului: portari, ospătari, barmani, formaţia muzicală etc.
5. Criterii privind serviciile suplimentare oferite consumatorilor, astfel:
 comenzi pentru închiriere taximetre;
 oferirea în puncte fixe (garderobă) sau volante a unor produse: tutun, flori, obiecte de
artizanat etc;
 diverse comisioane;
 rezervări locuri la mese.

Criteriile minime ce trebuie îndeplinite sunt diferenţiate în funcţie de categoria de clasificare şi

tipul unităţii de alimentaţie publică, astfel:
 restaurant: clasic, cu specific şi de specialitate;
 bar de noapte;
 bar (de zi, café, pati, snack, disco) şi cafenea;
 cofetărie;
 restaurant autoservire, cantină restaurant, pensiune, expres;
 pizza, braserie, bufet, bodegă, berărie, rotiserie;
 patiserie, plăcintărie, covrigărie, gogoşărie.
Conform celor două hotărâri ale guvernului sunt stabilite criterii minime de încadrare în categorii
a unităţilor de alimentaţie publică organizate în vagoane de călători pe cale ferată şi pe nave
fluviale, maritime şi aeriene.

2
5.3. Dotarea şi dimensionarea subunităţilor de producţie-preparare din alimentaţia publică
Varietatea mare a proceselor ce se realizează în cadrul subunităţilor de producţie-preparare din
cadrul unităţilor de alimentaţie publică necesită şi o varietate mare a utilajelor şi instalaţiilor
tehnologice.
După modul de intervenţie în procesul de fabricaţie se pot constitui trei grupe mari de utilaje şi
instalaţii tehnologice folosite în unităţile de alimentaţie publică, astfel:
1. Utilaje si maşini pentru executarea unor operaţii tehnologice pentru obţinerea unuia sau mai
multor produse, ca de exemplu:
 maşini de tăiat, pâine, mezeluri etc.;
 maşini de tocat sau măcinat carne, nucă, zarzavaturi etc.;
 maşini de fasonat cornuri, covrigi, prăjituri etc.;
 maşini de preparat sucuri, cafea, alte băuturi. Necesarul de utilaje şi maşini din această
grupă se poate calcula astfel:

Ttnij
Nui = tdi =
n
 Qj*NTij
j  1

tdi
unde:
Nui - reprezintă numărul de utilaje necesare;
Ttnij - timpul total necesar executării operaţiilor tehnologice pentru toate produsele;
Tdj - timpul disponibil al utilajului, calculat în funcţie de regimul de lucru stabilit;
Qj - cantitatea de produse j ce urmează a se prelucra.

2. Utilaje si instalaţii tehnologice cu funcţionare pe şarje sau in cicluri, cum sunt:

 malaxoare pentru frământat diferite aluaturi;
 maşini de curăţat cartofi, de spălat vase, rufe;
 utilaje, cazane, recipient pentru prepararea diferitelor produse;
 instalaţii pentru copt pâine, cornuri, covrigi şi alte produse de patiserie;
 cuptoare pentru prepararea fripturilor;
 roboţi de bucătărie care execută lucrări şi operaţii complexe.
Calculul necesarului de maşini şi instalaţii tehnologice se face cu ajutorul relaţiei:

Q
Q tdi
Gmp * Rt *
Nui = qs * ns = ds

în care:
qs - reprezintă producţia ce se obţine ia o şarjă (ciclu);
ns - numărul de şarje (cicluri) ce se pot realiza;
Gmp - greutatea materiilor prime introduse în instalaţia pentru o şarjă;
Rt - randamentul de transformare a materiilor prime in produse;
ds - durata unei şarje (ciclu) care cuprinde timpul de încărcare, cel de proces şi timpul de
descărcare.

3. Maşini şi mijloace de transport, ca de exemplu:

 cărucioare folosite în incinta unităţii;
 electrocare;

2
  camionete, camioane.

Necesarul mijloacelor de transport se calculează cu ajutorul relaţiei:

Q
Nmt = Ro * td

Nmt - reprezintă necesarul de mijloace de transport;

Q - cantitatea totală de materii prime, produse etc. ce urmează a fi transportată;
Ro - randamentul orar al mijlocului de transport;
td - timpul disponibil.

Randamentul orar al mijlocului de transport reprezintă cantitatea de materii prime, produse etc.
ce poate fi transportată într-o oră şi se determină astfel:

60 * q * Kuc
Ro = dc

în care:
q - reprezintă capacitatea mijlocului de transport;
Kuc - coeficientul de utilizare a capacităţii;
dc - durata unei curse.

Calculul duratei unei curse se poate face astfel:

D
Dc = v + tid

unde:
D - reprezintă distanţa totală a unei curse;
v - viteza medie de deplasare;
tid - timpul necesar efectuării operaţiilor de încărcare şi descărcare a mijlocului de transport, în
funcţie de mărimea şi categoria de clasificare a unităţii de alimentaţie publică, dispunerea
spaţiilor, amenajarea şi dotarea acestora reprezintă factori importanţi în funcţionarea la
capacitate şi cu eficienţă a fiecărei unităţi.

Amplasată într-o zonă economică favorabilă profilului ales, într-un cadru natural adecvat,
eficienţa economică a unităţii de alimentaţie publică este direct influenţată de funcţionalitatea şi
ambianţa interioară, de calitatea produselor, de nivelul de calificare a personalului, a prestaţiei
serviciilor.
Capacitatea de servire a unei unităţi de alimentaţie publică se determină în funcţie de:
 numărul locurilor la mese;
 numărul clienţilor ce pot fi serviţi într-o zi la un loc la masă
 numărul zilelor de funcţionare într-un an.

Relaţia de calcul a capacităţii de servire a unei unităţi de alimentaţie publică este:

Tf
Cps = Nlm * ds * Zf

unde:

2
Cps - reprezintă capacitatea de servire;
Nlm - numărul locurilor la mese;
Tf - timpul de funcţionare, pe zi, a unităţii;
ds - durata medie de servire a unui client;
Zf - numărul de zile de funcţionare a unităţii într-un an.

Funcţionalitatea şi eficienţa unităţilor de alimentaţie publică sunt influenţate şi depind în mod

direct şi de existenţa unei construcţii adecvată profilului, cu încăperi corespunzătoare ca mărime,
configuraţie, arhitectură, amplasare şi amenajare. în acest sens, din practica unităţilor de
alimentaţie publică se pot formula o serie de cerinţe ce trebuie respectate, astfel:
 realizarea unei corelaţii cuantificabile între capacitatea diverselor încăperi în vederea
creării condiţiilor pentru desfăşurarea raţională a diferitelor fluxuri ce au loc in interiorul
unităţii. Nu este indicat, de exemplu, să existe o sală de consum (servire) cu o capacitate
mare şi o subunitate de preparare a produselor cu potenţial de producţie mic. La unele
tipuri de unităţi, ca de exemplu cele cu autoservire, spaţiile anexe pot fi mai mari decât
cel lin sala de consum;
 sala de servire (consum) trebuie să ocupe cel mai nare, mai bun şi frumos spaţiu din
unitate.

Numărul şi mărimea celorlalte încăperi se stabileşte în funcţie de numărul locurilor la mese din
sala de consum. Locul de muncă al ospătarilor îl formează numărul de mese la care ei servesc
consumatorii;
 asigurarea unei circulaţii fluente, atât a consumatorilor cât şi a ospătarilor şi a celorlalte
categorii de personal din unitate;
 bufetul trebuie să fie situat în apropierea intrării de la bucătărie în sala de consum, pentru
ca aducerea preparatelor să se facă rapid. El poate fi amplasat în sala de consum, cu
vitrine şi sisteme de răcire, ajutând la promovarea vânzărilor şi la creşterea productivităţii
muncii;
 banii să fie situat într-o încăpere mai mică, în imediata apropiere a sălii de consum, dar
nu în cadrul acesteia;
 în cazul funcţionării unităţii de alimentaţie publică în cadrul unităţilor hoteliere,
amplasarea acesteia trebuie astfel realizată încât să asigure o servire corespunzătoare, cu
precădere, a necesităţilor clienţilor hotelului, inclusiv servirea Ia cameră a
consumatorilor;
 amplasarea şi dotarea spaţiilor din unităţilor de alimentaţie publică trebuie să prezinte un
grad ridicat de elasticitate, pentru a putea fi uşor adaptate la cerinţele consumatorilor
(servire obişnuită, grupuri, festivităţi etc).
Activitatea complexă a unităţilor de alimentaţie publică impune calcularea unor indicatori
specifici care să caracterizeze eficienţa economică, atât a construirii noilor unităţi cât şi
exploatarea celor existente, astfel:

1. Investiţia specifică pe loc la masă (Is):

Valoarea totala a investitiei

Is = numar locuri la mese

1. Coeficientul folosirii capacităţii sălii de consum (Kfc):

Numar locuri la mese folosite

Kfc = nr total de locuri la mese

2. Valoarea desfacerii pe un loc la masă (Dlm):

2
 Desfaceri totale
Dlm = nr locuri la mese

4. Valoarea desfacerilor din producţia proprie pe metru pătrat suprafaţă de producţie (Dmp):

valoarea desfacerilor din prod proprie

Dmp = suprafata totala a spatiilor de productie

5. Încasări medii pe client (Ic):

Total incasari
Ic = nr clienti serviti

6. Profitul pe un loc la masă (Pl.m):

Profit (brut, net)

Pl.m = nr locurilor la mese

În funcţie de specificul unităţii de alimentaţie publică, de necesităţile de analiză a activităţii

economice, se pot calcula şi alţi indicatori. Elementele cele mai frecvente care intervin în
calculele şi analizele ce se efectuează sunt numărul locurilor la mese şi încasările din producţia
proprie.

2
 MODULUL 6
ORGANIZAREA ACTIVITĂŢILOR DE BAZĂ
ÎN ÎNTREPRINDERILE DE TURISM

Tematica:
6.1. Tipuri de unităţi de turism
6.2. Organizarea activităţilor din întreprinderile de turism
6.3. Dimensionarea capacităţii întreprinderilor de turism

6.1. Tipuri de unităţi de turism

Principalele activităţi cuprinse în ansamblul prestaţiei turistice se pot grupa astfel:
 activităţi economice privind serviciile cazare-masă;
 activităţi economice privind transportul turiştilor;
 activităţi economice privind producerea şi vânzarea unor mărfuri specifice;
 activităţi economice privind serviciile de divertisment;
 alte activităţi economice legate de organizarea activităţii de turism.

Activităţile ce compun prestaţia turistică sunt realizate în unităţi turistice organizate şi dotate, fie
sub forma complexelor turistice sau în unităţi specializate in: cazare-masă, transport, agrement,
cură şi tratament balnear-medical etc.
Pentru asigurarea protecţiei sociale a turiştilor, unităţile de cazare se clasifică pe stele (5-1), iar
unităţile alimentaţie publică din turism pe categorii (Lux şi categoriile I-IV).
Normele de clasificare pe stele a unităţilor de cazare turistică, sunt elaborate pe baza Hotărârii
Guvernului nr. 1328/2001 privind clasificarea structurilor de primire turistice, şi a Hotărârii
Guvernului nr. 1412/2002 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr 1.328/2001
privind clasificarea structurilor de primire turistice. Aceste norme constituie şi un instrument de
lucru şi control în ceea ce priveşte proiectarea, dotarea şi funcţionarea unităţilor de cazare
turistică.

Principalele tipuri de unităţi de cazare sunt:

2
 1. HOTELUL
Este unitatea de cazare amenajată în clădiri sau corpuri de clădiri care pune la dispoziţia
turiştilor camere, garsoniere sau apartamente dotate corespunzător şi asigură prestarea de
servicii specifice, dispunând de recepţii şi spaţii de alimentaţie publică în incintă.
Hotelurile compuse din apartamente sau garsoniere, astfel dotate încât să asigure păstrarea,
prepararea alimentelor şi servirea mesei în incinta acestora sunt considerate hoteluri apartament.
Categoria de clasificare a hotelului este determinata de îndeplinirea în totalitate a criteriilor
obligatorii prevăzute în anexa nr. 1.1.a) şi 1.1.b), la Ordinul ministrului pentru întreprinderi mici
și mijlocii, comerț, turism și profesii liberale nr. 636/2008 pentru aprobarea Normelor
metodologice privind clasificarea structurilor de primire turistice, astfel:
- pentru hotel de 5 stele 150 puncte
- pentru hotel de 4 stele 120 puncte
- pentru hotel de 3 stele 70 puncte
- pentru hotel de 2 stele 30 puncte.

Pentru hoteluri-apartament punctajul este următorul:

- 5 stele 100 puncte
- 4 stele 60 puncte
- 3 stele 40 puncte
- 2 stele 20 puncte.

2. MOTELUL
Este unitatea hotelieră situată, de regulă, în afara localităţilor, în imediata apropiere a arterelor
intense de circulaţie, dotată şi amenajată, atât pentru satisfacerea nevoilor de cazare şi masă ale
turiştilor, cât şi pentru parcarea în siguranţă a mijloacelor de transport.

În Monitorul Oficial nr. 379 din 19 mai 2008 a fost publicat Ordinul ministrului pentru
întreprinderi mici și mijlocii, comerţ, turism și profesii liberale nr. 636/2008 pentru aprobarea
Normelor metodologice privind clasificarea structurilor de primire turistice. 
Principalele modificări pe care le aduce acest act normativ, sus menţionat se referă la:
1. introducerea declarației pe proprie răspundere pentru deținerea unor autorizații stabilite prin
lege, în locul depunerii la dosarul de clasificare de copii după respectivele documente (sanitară,
sanitar-veterinară, de mediu);
2. modificarea încadrării pensiunilor turistice, din pensiuni turistice urbane (clasificare pe stele)
și pensiuni turistice rurale (clasificate pe flori) în:
3. pensiuni turistice clasificate pe stele, indiferent de localizarea lor în mediu urban sau rural,
cu o capacitate maximă de cazare de până la 20 de camere, și
4. pensiuni agroturistice, clasificate pe flori, cu o capacitate maximă de cazare de până la 8
camere, cu obligația de a oferi masă din produse naturale, preparate în gospodăria proprie și cu
obligația ca gazdele să se ocupe direct de programul turiştilor pe tot parcursul sejurului. În plus,
pensiunile agroturistice vor desfășura, în mod continuu în cadrul gospodăriei, cel puţin o
activitate legată de agricultură, creșterea animalelor, cultivarea plantelor, etc.

Astfel, structurile de primire turistice se clasifică pe stele şi, respectiv, flori în cazul pensiunilor
agroturistice, în funcţie de caracteristicile constructive, dotările şi calitatea serviciilor pe care le
oferă. În pensiunile agroturistice, turiștilor li se oferă masa preparată din produse naturale,
preponderent din gospodăria proprie sau de la producători autorizaţi de pe plan local iar gazdele
se ocupă direct de primirea turiștilor și de programul acestora pe tot parcursul sejurului, pe care 
îl petrec la pensiune.
În cadrul pensiunilor agroturistice se desfăşoară cel puţin o activitate legată de agricultură,
creșterea animalelor, cultivarea a diferite tipuri de plante, livezi de pomi fructiferi sau se

2
desfășoară o activitate meşteșugărească, cu un atelier de lucru din care rezulta diferite articole de
artizanat. Activităţile în cauză trebuie să se desfășoare în mod continuu sau, în funcție de
specific și sezonalitate, să aibă caracter de repetabilitate.
În cazul în care spaţiile pentru prepararea şi servirea mesei sunt destinate şi pentru consumatori
din afară iar numărul locurilor la mese este mai mare decât al celor de cazare, dar nu mai mic de
40 de locuri la mese, spațiile în cauză se clasifică ca unităţi  de alimentaţie publică, potrivit
normelor specifice elaborate de Ministerul Întreprinderilor Mici și Mijlocii, Comerț, Turism și
Profesii Liberale.

Conform prezentelor norme metodologice, în România pot funcţiona următoarele tipuri de

structuri de primire turistice cu funcţiuni de cazare, clasificate astfel:
1. hoteluri de 5, 4, 3, 2, 1 stele;
2. hoteluri-apartament de 5, 4, 3, 2 stele;
3. moteluri de 3, 2, 1 stele;
4. hoteluri pentru tineret de 3, 2, 1 stele;
5. hoteluri de 3, 2, 1 stele;
6. vile de 5, 4, 3, 2, 1 stele;
7. bungalouri de 3, 2, 1 stele;
8. cabane turistice, cabane de vânătoare, cabane de pescuit de 3, 2, 1 stele;
9. sate de vacanta de 3, 2 stele;
10. campinguri de 4, 3, 2, 1 stele;
11. spatii de campare organizate în gospodăriile populaţiei de 3, 2, 1 stele;
12. popasuri turistice de 2, 1 stele;
13. pensiuni turistice urbane de 5, 4, 3, 2, 1 stele;
14. pensiuni turistice rurale de 5, 4, 3, 2, 1 flori (margarete);
15. apartamente sau camere de închiriat în locuinţe familiale ori în clădiri cu altă
destinaţie de 3, 2, 1 stele;
16. structuri de primire cu funcţiuni de cazare pe nave fluviale şi maritime de 5, 4, 3, 2, 1
stele.

În cadrul tipurilor sus-menţionate poate exista următoarea structura a spaţiilor de cazare:

 camera cu pat individual, reprezentând spaţiul destinat folosirii de către o singură
persoana. Lăţimea paturilor individuale este de minimum 90 cm;
 camera cu pat matrimonial, reprezentând spaţiul destinat folosirii de către una sau două
persoane. Lăţimea patului matrimonial va fi de minimum 140 cm;
 camera cu pat dublu, reprezentând spaţiul destinat folosirii de către doua persoane.
Lăţimea patului dublu este de minimum 160 cm;
 camera cu două paturi individuale, reprezentând spaţiul destinat folosirii de către două
persoane;
 camera cu trei paturi individuale;
 camera cu patru paturi individuale;
 camere comune - cu mai mult de patru paturi individuale. Lungimea patului va fi de
minimum 200 cm în cazul hotelurilor de 3, 4 si 5 stele si de minimum 190 cm în cazul
hotelurilor de 1 si 2 stele;
 garsoniera, reprezentând spaţiul compus din: dormitor pentru doua persoane, salon,
vestibul şi grup sanitar propriu.
 apartament, reprezentând spaţiul compus din unul sau mai multe dormitoare (maximum 5
dormitoare), sufragerie, vestibul, cu echipare sanitară proprie. La categoria 5 stele va exista un
grup sanitar pentru fiecare două locuri, iar la categoria 4 stele, precum şi la restul categoriilor,
minimum un grup sanitar la 4 locuri.

I. Criterii privind construcţiile şi instalaţiile:

2
  numărul minim al spaţiilor de cazare: 20 pentru hoteluri de 5 stele, 10 pentru hoteluri
apartament de 5 şi 4 stele, 10 pentru moteluri de 3 stele etc;
 hol de primire - în suprafaţă minimă exprimată în mp/cameră: 2,5 pentru hoteluri de 5
stele, 2 pentru hoteluri apartament etc. în cazul hotelurilor de mare capacitate (peste 200
de camere) suprafaţa holului poate fi limitată la 500 mp la hotelurile de 5 şi 4 stele;
 existenţa serviciului de recepţie, a spaţiului de aşteptare;
 obligativitatea montării şi funcţionării ascensoare-lor la clădirile P+l pentru hotelurile şi
hotelurile apartament de 5 stele, respectiv P+3 la moteluri;
 existenţa unor saloane multifuncţionale pentru congrese, recepţii, banchete, conferinţe
etc. în suprafaţă minimă de 200 mp pentru hotelurile de 5 stele;
 spaţii proprii pentru agrement şi practicarea de activităţi sportive (piscină, saună, club,
terenuri de sport etc.), minim două pentru asemenea activităţi la hotelurile cu 5 stele;
 număr minim pentru locurile de garare proprii care să asigure parcarea autoturismelor, de
exemplu 30% din numărul camerelor pentru hotelul de 5 stele.

II. Criterii privind dotarea cu mobilier şi alte obiecte.

 dimensiunea patului: 1,1 × 2,1 m pentru hotelurile de 5, 4 şi 3 stele;
 fotolii pentru hotelurile şi hotelurile apartament de 5 stele;
 dotarea camerelor cu aparat de radio, televizor şi frigider.

III. Servicii minime oferite turiştilor, ca de exemplu:

 vânzarea unor mărfuri, articole de strictă necesitate, amintiri, ziare, vederi;
 frizerie, coafură, cosmetică;
 servicii poştale şi tel.-fax;
 servicii la cameră (room-service);
 spălat, curăţat, călcat şi reparat îmbrăcăminte şi lenjerie;
 schimbarea lenjeriei şi a prosoapelor se va face după fiecare turist, dar nu mai târziu de 7
zile la lenjerie şi 3 zile a prosoapelor.

3. VILELE
Sunt unităţi de cazare turistică de capacitate relativ redusă, funcţionând în clădiri independente,
cu arhitectură specifică, situate în staţiuni balneoclimaterice sau alte zone de interes turistic, care
asigură cazarea turiştilor sosiţi la odihnă sau tratament şi prestarea unor servicii specifice.

4. BUNGALOWURILE
Sunt unităţi de cazare turistică de capacitate redusă, realizate de regulă din lemn sau alte
materiale similare. în zonele cu umiditate ridicată (munte-mare) acestea pot fi construite şi din
zidărie. Sunt amplasate în perimetrul campingurilor, satelor de vacanţă sau ca spaţii
complementare pe lângă alte unităţi hoteliere. Asigură cazarea turiştilor, precum şi celelalte
servicii prestate în unitatea de bază. Funcţionează, de regulă, cu activitate sezonieră.
Aceste unităţi se clasifică astfel:
 vile: categoria 5-1 stele;
 bungalouri: 3-1 stele.
Pentru încadrarea in gradele de confort (pe stele) se folosesc următoarele criterii de clasificare:
I. Criterii privind construcţiile, instalaţiile şi şotiile de folosinţă comună:
 număr maxim de camere: 10 pentru vilele de 5 stele şi bungalourile de 3 stele;
 salon în suprafaţă minimă de 4 mp/cameră, dar nu mai mic de 30 mp pentru vilele cu 5
stele;
 obligativitatea montării şi funcţionării ascensoarelor la vilele cu 5 stele în cazul clădirilor
cu P+2 nivele;

2
  suprafaţă minimă a camerelor: 16 mp în vilele de 5 stele şi 14 mp la bungalourile de 3
stele;
 număr maxim de paturi: 2 în vilele de 5 stele şi bungalourile de 3 stele;
 spaţii proprii pentru agrement şi practicarea de activităţi sportive (cel puţin două din
instalaţiile: piscină, saună, sală de gimnastică, jocuri distractive, terenuri de sport).

II. Criterii privind dotarea cu mobilier, lenjerie şi alte obiecte, ca de exemplu:

 salon cu canapele şi fotolii;
 sufragerie salon pentru servirea mesei;
 dimensiunea patului 1,1 × 2,1 m pentru vilele de 5 stele şi bungalourile de 3 stele;
 saloanele din apartamente sau garsoniere vor avea dotare similară cu a celor din
hotelurile de aceeaşi categorie;
 intervalele de schimbare a lenjeriei vor fi identice cu cele de la hotelurile de aceeaşi
categorie.

5. CABANELE
Sunt unităţi de cazare de capacitate relativ redusă, funcţionând în clădiri independente, cu
arhitectură specifică care asigură cazarea, alimentaţia şi alte servicii specifice necesare turiştilor
aflaţi în drumeţie sau la odihnă în zone montane, rezervaţii naturale, în apropierea staţiunilor
balneare sau a altor obiective de interes turistic.
În funcţie de amplasament cabanele pot fi situate în zone uşor accesibile (altitudinea sub 1000 m
cu acces auto pe drumuri publice), în zone de creastă, izolate şi greu accesibile.
În raport cu gradul de confort pot fi de 3-1 stele.
Pentru încadrarea în gradele de confort (pe stele) se folosesc următoarele criterii minime.

I. Criterii privind construcţiile, instalaţiile şi spaţiile de folosinţă comună, ca de exemplu:

 asigurarea a cel puţin 3 activităţi sportive şi de agrement: schi, patinaj, terenuri de sport,
jocuri distractive, terenuri de joacă pentru copii, piscină, saună etc. la cabanele de 3 stele;
 unitate de alimentaţie de cel puţin aceeaşi categorie cu a cabanei;
 număr maxim de paturi individuale (0,90/2,0 m) dintr-o cameră: 2 pentru cabanele de 3
stele;
 suprafaţa minimă (în mp] a camerelor cabanelor de 3 stele 12 mp în locuri uşor accesibile
şi 9 mp în cele greu accesibile, pentru camerele cu un pat;
 pentru toate cabanele volumul minim este de 10 mc pentru un loc de cazare.

II. Criterii privind dotarea spaţiilor de cazare, astfel:

 pat cu somieră şi saltea;
 restele pentru uscat echipamentele turiştilor;
 schimbarea lenjeriei de pat şi a prosoapelor după fiecare turist, iar pentru cei cazaţi pe o
perioadă mai mare la 3 zile şi respectiv 2 zile pentru cabanele de 3 stele.
Cabanele situate în locuri greu accesibile din zona de creastă sau alte amplasamente izolate vor
dispune de spaţii suplimentare, minim dotate, pentru adăpostirea turiştilor sosiţi peste capacitatea
de cazare pe timp nefavorabil sau în alte condiţii care nu permit continuarea drumeţiei.

III. Servicii:
 desfacerea mărfurilor de strictă necesitate (cosmetice, ilustrate, hărţi turistice etc.) prin
recepţie;
 informaţii turistice asupra traseelor, obiectivelor, marcajelor, condiţiilor meteorologice
etc;
 păstrarea obiectelor de valoare ale turiştilor;
 închirierea de jocuri distractive, echipament şi material sportiv.

2
 6. CAMPINGURILE
Sunt unităţi destinate să asigure, în principal, terenuri pentru camparea turiştilor veniţi cu
mijloace de transport proprii sau rulote, precum şi cazarea în căsuţe sau bungalowuri.
Terenurile trebuie să fie astfel amenajate şi dotate, încât să permită turiştilor să parcheze
mijloacele de transport, să-şi pregătească masa şi să beneficieze de celelalte servicii specifice
acestor unităţi.

Campingurile sunt unităţi cu caracter sezonier care au caracteristicile:

 Amplasarea campingului trebuie făcută în locuri pitoreşti, cu microclimat favorabil, ferite
de zgomot (inclusiv al arterelor de circulaţie) sau alte surse de poluare, precum şi de orice
elemente care ar putea pune în pericol sănătatea sau securitatea turiştilor (linii de înaltă
tensiune, zone inundabile etc);
 În funcţie de destinaţie, campingurile pot fi amplasate în apropierea principalelor trasee
turistice (campingurile de tranzit), în perimetrul sau în vecinătatea unor staţiuni balneo-
climaterice, în zonele de agrement ale marilor aglomerări urbane sau în alte locuri
pitoreşti de interes turistic {campingurile de sejur).
Terenurile destinate campingurilor trebuie să fie plane şi să nu menţină apa, chiar şi după. o
ploaie de lungă durată.
 Elementul de bază al campingului este "parcela de campare". Aceasta reprezintă o
suprafaţă de teren bine delimitată şi marcată unde se poate parca mijlocul de transport şi
instala cortul sau rulota, asigurându-se totodată, suprafaţa liberă necesară pentru mişcarea
şi odihna a patru turişti.

Turiştii sosiţi fără autoturisme sau fără rulote pot închiria doar o jumătate sau un sfert din
parcelă. Totalitatea parcelelor de campare reprezintă suprafaţa de campare amenajată.
Capacitatea campingului se exprimă în număr de locuri de campare şi se determină prin
înmulţirea cu patru a numărului parcelelor de campare (fiecare parcelă se consideră că are o
capacitate de 4 locuri), la care se adaugă eventualele locuri de cazare în căsuţe tip camping şi/sau
bungalouri amplasate în incinta unităţii.
La dimensionarea dotărilor, instalaţiilor campingurilor se va avea în vedere capacitatea totală de
cazare a campingului (parcele de compare, locuri în căsuţe şi locuri în bungalouri). Cel puţin
15% din suprafaţa campingului trebuie să fie cu arbori sau arbuşti.
Accesul în camping trebuie să fie astfel conceput încât să prevină accidentele de circulaţie în
momentul intrării şi ieşirii vehiculelor.
Mărimea campingului, amplasamentul, stilul constructiv şi coloritul diverselor construcţii din
cadrul acestuia nu trebuie să aducă nici un fel de prejudicii peisajului sau mediului înconjurător.
Toate campingurile trebuie să aibă o împrejmuire care să nu permită accesul în camping decât pe
la intrările stabilite pentru turişti. Campingurile vor avea pază ziua şi noaptea.
 Alimentarea cu apă potabilă trebuie asigurată prin racordarea la reţeaua publică, iar în
lipsa acesteia, prin realizarea de foraje proprii sau a altor lucrări de captare a unor izvoare
din zonă.
 Canalizarea trebuie realizată prin racordarea la reţeaua publică sau la mijloacele proprii
de epurare.
 Grupurile sanitare trebuie să fie amplasate cât mai central posibil, dar nu mai aproape de
20 de metri de cel mai apropiat spaţiu de cazare (parcelă, căsuţă sau bungalou) şi nu mai
departe de 100 in de cel mai îndepărtat spaţiu de campare-cazare.
 În campinguri pot fi amplasate căsuţe tip camping şi bungalouri.
Căsuţele tip camping sunt spaţii de cazare de dimensiuni reduse, realizate din lemn sau alte
materiale similare, compuse, de regulă, dintr-o cameră şi un mic antreu sau terasă şi, uneori,
dotate şi cu grup sanitar propriu.
Distanţa dintre două căsuţe nu poate fi mai mică de 3m, asigurându-se, totodată, spaţiul pentru
parcarea unei maşini.

2
  Turiştii cazaţi în căsuţe şi bungalouri beneficiază de toate dotările şi instalaţiile comune
din cadrul campingului.

Pentru încadrarea în gradul de confort (4-1 stele) se folosesc următoarele criterii minime:
Criterii privind amenajarea terenului, ca de exemplu:
 terenul să fie bine nivelat, acoperit cu gazon şi să permită o drenare rapidă a apelor
rezultate din ploi;
 sa capacitatea de cazare a campingului să fie de cel puţin 80 de locuri la cel de 4 stele;
 ponderea minimă a spaţiilor destinate drumurilor şi aleilor interioare, a zonelor de linişte
şi recreere, a terenurilor de joacă, sport şi agrement din suprafaţa totală a campingului să
fie de 25% pentru cel de 4 stele;
 suprafaţa minimă a unei parcele de campare: 100 mp pe cel de 4 stele şi 80 mp pentru
celelalte.

7. SETUL DE VACANŢĂ
Este un ansamblu de clădiri, de regulă vile sau bungalouri, amplasat într-un perimetru bine
delimitat, care asigură turiştilor servicii de cazare, de alimentaţie publică şi o gamă largă de
prestaţii turistice suplimentare: agrement, sportive, culturale etc.
Amplasamentul trebuie să asigure un microclimat favorabil, ferit de surse de poluare (zgomot,
noxe etc.) şi de alte elemente care ar putea pune în pericol securitatea şi sănătatea turiştilor.
Toate satele de vacanţă vor avea o împrejmuire corespunzătoare, accesul fiind dirijat şi controlat.
Suprafaţa spaţiilor verzi şi a celor destinate pentru agrement şi odihnă reprezintă minim 25% din
suprafaţa totală a satului de vacanţă,

În raport cu gradul de confort satele se clasifică pe categorii (3 şi 2 stele) criteriile principale

folosite fiind enumerate în continuare.
I. Criterii constructive:
 capacitatea minimă de cazare: 300 respectiv 200 de locuri;
 schema satului amplasată la loc vizibil;
 existenţa unor spaţii închise sau deschise pentru organizarea de activităţi distractive;
 puncte de vânzare a unor mărfuri de strictă necesitate, inclusiv alimentare şi specifice
practicării sporturilor sau altor activităţi în aer liber:
 parcarea cu o capacitate de 50% din numărul camerelor.

II. Servicii minime oferite turiştilor

 închirieri de materiale şi echipamente pentru sport şi agrement;
 serviciu de spălătorie şi curăţătorie chimică;
 personalul de la recepţie va cunoaşte cel puţin o limbă de circulaţie internaţională.
Unităţile de alimentaţie vor fi de categorie similară cu cea a satului de vacanţă, iar numărul de
locuri la mese va fi cel puţin egal cu capacitatea de cazare.

8. PENSIUNILE
Sunt unităţi de cazare cu capacitate redusă, funcţionând în clădiri independente sau în locuinţele
cetăţenilor care asigură, pe lângă cazarea turiştilor şi servicii de pregătirea şi servirea mesei.
În raport cu gradul de confort, pensiunile, atât cele din mediul urban cât şi cele din mediul rural,
se clasifică pe stele: 3, 2 şi 1 stea. Principalele criterii folosite sunt:
I. Criterii privind construcţiile, instalaţiile si spaţiile de folosinţă comună:
 spaţii corespunzătoare şi igienice pentru prepararea mesei, dotate cu instalaţii pentru
conservarea alimentelor prin frig;
 spaţiu pentru servirea mesei dotat cu inventar de servire adecvat;
 locuinţele să dispună de instalaţii electrice;

2
  camerele de dormit şi grupurile sanitare să aibă intrare directă din hol, fără a se trece prin
alte camere folosite pentru dormit;
 în sezonul rece se va asigura o temperatură de minimum 21° in camerele de locuit.

II. Criterii privind spaţiile de cazare

 numărul maxim de paturi (locuri) într-o cameră: 2;
 număr persoane pe un grup sanitar în interiorul clădirii: 8, respectiv 8;
 suprafaţa minimă a camerelor: 10 mp pentru cele cu un loc şi 12 mp pentru cele cu două
locuri.

III. Dotare cu mobilier, lenjerie şi alte obiecte necesare într-o cameră, ca de exemplu:
 pat cu somieră cu saltea sau pat cu saltea relaxa;
 masă cu două scaune tapiţate sau semi-tapiţate;
 dulap pentru haine şi umeraşe;

 prosoape pluşate pentru faţă (1 bucată/persoană);

 perdele sau draperii opturante;
 lenjeria de pat şi prosoapele se schimbă, atât în cazul locuinţelor din mediul urban cât şi
al celor din mediul rural, după fiecare turist, iar la cazările pe perioade mai lungi, la 3-5
zile.

9. CABINE DE CAZARE de pe navele de călători fluviale şi maritime

Spaţiile de cazare de pe nave utilizate pentru călătorii sau hoteluri plutitoare ancorate in porturi
fixe vor dispune de o structură a spaţiilor de cazare similară cu a celor din hoteluri.
Criteriile de clasificare pentru hoteluri se aplică în mod corespunzător şi la aceste spaţii de
cazare, cu excepţia celor referitoare la:
 dimensiunile spaţiilor de cazare care pot fi reduse cu până la 50%;
 dimensiunile paturilor, care pot fi 0,80/2,00 m, la paturile individuale şi 1,20/2,00 m la
cele duble;
 dotarea cu piese de mobilier (scaune, mese etc.) va fi în limita spaţiului, cu condiţia
asigurării spaţiului de cazare, funcţionalităţii şi utilizarea în bune condiţii (cât: mai
confortabil) a acestuia de către turişti.

10. VAGOANE DE DORMIT,

Se clasifică pe categorii de 2 stele şi o stea, principalele criterii specifice fiind:
 număr maxim de paturi în cuşetă: 2;
 existenţa sursei de apă caldă şi rece;
 sursă individuală de lumină pentru fiecare ioc;
 sistem de ventilaţie şi încălzire corespunzător;
 schimbarea lenjeriei şi prosoapelor se va face după fiecare turist;
 paturile suprapuse vor fi dotate cu sisteme de protecţie (centuri)

6.2. Organizarea activităţilor din întreprinderile de turism

Problemele privind organizarea activităţilor din întreprinderile de turism sunt similare cu cele
din unităţile de alimentaţie publică şi parţial cu cele ale comerţului cu amănuntul.
Transportul turiştilor este o componentă importantă a prestaţiei turistice care trebuie să asigure:
 deplasarea turiştilor de la locul de rezidenţă la locul de petrecere a vacanţei şi retur, în
cazul turismului de sejur,
 deplasarea turiştilor pe toată durata călătoriei, in cazul turismului itinerant.

Prestarea unui serviciu turistic de calitate presupune îndeplinirea cerinţelor:

2
  să fie operativ şi rapid;
 să asigure un grad ridicat, de confort şi siguranţă;
 să asigure un transfer rapid de la staţia de destinaţie la hotel şi invers a turiştilor şi a
bagajelor acestora;
 să asigure desfăşurarea transportului fără întreruperi şi în cazul folosirii mai multor tipuri
de mijloace de transport;
 să se desfăşoare pe trasee interesante pentru atragerea turiştilor;
 să fie condus de personal calificat (conducători de grup, ghizi etc.) care să satisfacă cât
mai bine cerinţele turiştilor;
 costul transportului în prestaţia turistică să nu reprezinte o pondere ridicată şi să
corespundă cu conţinutul serviciilor ce le oferă turiştilor.

Pentru a răspunde cât mai bine cerinţelor de transport a turiştilor se pot realiza combinaţii şi
variante privind derularea transportului ţinând seama, atât de dotarea cu mijloace de transport
proprii, cât şi a posibilităţilor ce ie oferă sistemele de transport din reţeaua publică şi a unor
agenţi economici de specialitate privaţi.
În acest context, turismul utilizează toate sistemele şi formele de transport intern şi internaţional:
rutier, feroviar, aerian, fluvial şl maritim.
Pentru unităţile de turism problemele cele mai complexe le ridică dotarea şi organizarea cu
mijloace de transport proprii. În acest sens, cea mai răspândită formă de organizare o constituie
transportul rutier care, în principal, se realizează cu autocare, microbuze şi autoturisme.
În funcţie de mărimea unităţii turistice, de amplasamentul şi zona pe care o serveşte, de dotarea
proprie, pot să fie cuprinse şi mijloace de transport fluviale şi chiar maritime.
În ceea ce priveşte organizarea transportului turiştilor, majoritatea unităţilor combină diferitele
forme de transport în funcţie de cerinţe şi în toate cazurile urmăresc completarea necesarului,
faţă de parcul propriu, cu mijloace de transport închiriate fie de la agenţi economici de profil, fie
din reţeaua de transport public.

6.3 Dimensionarea capacităţii unităţilor de turism

Obligaţia de a respecta, fără excepţie, criteriile minime pentru clasificarea pe STELE a unităţilor
de cazare indiferent de locul lor de amplasare, de mărimea capacităţii şi de forma de proprietate
determină rigurozitatea stabilirii fiecărui element ce concură la crearea şi dotarea unităţii
respective.
În acest context, dimensionarea capacităţii unităţii de cazare se poate realiza în funcţie de situaţia
dată, astfel:
a) În unităţile de cazare existente:
 efectuarea unei analize tehnice a spaţiilor pe destinaţii şi încadrarea camerelor pe grade
de confort şi stele, ţinând seama de criteriile minime prevăzute în "Normele de clasificare
pe stele";
 proiectarea şi executarea unor lucrări de amenajare şi modernizare pentru asigurarea
criteriilor minime prevăzute de norme, pentru menţinerea unităţii în clasificarea aprobată
sau pentru trecerea într-o categorie superioară;
 întocmirea fişei pentru încadrarea nominală a camerelor în vederea obţinerii aprobării de
clasificare a unităţii de cazare;
 proiectarea şi realizarea celorlalte suprafeţe auxiliare aferente spaţiilor de cazare şi
dotarea acestora conform normelor cerute.

b) Pentru unităţile de cazare noi.

 efectuarea unei analize tehnico-economice a temei de proiectare, ţinând seama de
condiţiile ce se impun pentru crearea unei unităţi de cazare în zonă;
 elaborarea unor studii specifice de teren pentru încadrarea în zonă şi stabilirea soluţiilor
arhitecturale, de construcţii etc. pentru materializarea temei de proiectare;

2
  elaborarea documentaţiei tehnice de proiectare pentru realizarea unităţii de cazare, ţinând
seama de criteriile prevăzute în normele de clasificare pe stele;
 întocmirea documentaţiilor necesare pentru avizarea unităţii de cazare de către organele
autorizate şi pentru obţinerea aprobării de funcţionare a unităţii, respectiv a certificatului
de clasificare.
Deşi mărimea capacităţii unităţii de cazare este influenţată de o serie de factori, dintre aceştia
determinant este elementul tehnic care compune suprafaţa construită şi modul de structurare a
acesteia pe destinaţii.
În funcţie de mărimea suprafeţei destinate cazării se determină numărul de locuri-paturi, care, de
fapt, reprezintă capacitatea unităţii.
Rezultă, deci, că determinarea capacităţii unităţii de cazare este o problemă de proiectare a
construcţiei care, apoi, se completează cu celelalte elemente necesare, cuprinse în normele de
clasificare pe stele.
Aprecierea eficienţei economice a mărimii capacităţii unităţii de cazare se poate face cu ajutorul
unor indicatori, dintre care cei mai importanţi sunt:

Unităţile de alimentaţie publică aferente unităţilor de cazare turistică se clasifică odată cu

acestea, după criterii specifice, asigurându-se corelaţia :

Categoria unităţii
de cazare de alimentaţie
5 şi 4 stele Lux
3 şi 2 stele Categ.I
1 stea Categ.II şi III

Mărimea unităţilor de alimentaţie publică aferente, sau care servesc unităţile de turism, trebuie să
fie corelată cu capacitatea acestora pentru fiecare categorie de încadrare aprobată. Chiar dacă
aceste unităţi au gestiuni distincte, funcţional ele trebuie să răspundă cerinţelor impuse de
normele de clasificare.

2
Întrebări pentru autoevaluare:
1. Definiţi conceptele de agenţi economici şi întreprindere!
2. În ce constă rolul economic al unei întreprinderi?
3. În ce constă rolul social al unei întreprinderi?
4. Care sunt componentele micromediului în care funcţionează o întreprindere?
5. Care sunt componentele macromediului în care funcţionează o întreprindere?
6. Definiţi componentele principale ale unui sistem economic!
7. Definiţi întreprinderea de comerţ!
8. Definiţi întreprinderea de alimentaţie publică!
9. Definiţi întreprinderea de turism!
10. Enumeraţi şi definiţi funcţiunile întreprinderii!
11. Definiţi şi arătaţi principalele activităţi ce se desfăşoară într-o unitate de cazare turistică!
12. Arătaţi care este conţinutul fiecărei funcţiuni a întreprinderii de comerţ şi turism!
13. Care sunt formele juridice şi caracteristicile principale ale societăţilor comerciale!
14. Ce este un studiu de fezabilitate şi care sunt situaţiile în care este necesar elaborarea lui?
15. Definiţi reţeaua comerţului cu amănuntul!Care sunt componentele reţelei comerciale fixe
sau stabile?
16. Caracterizaţi tipurile de magazine reprezentative întâlnite în comerţul cu mărfuri alimentare
şi respectiv, nealimentare!
17. Enumeraţi principalele elemente care influenţează organizarea interioara a unui magazin!
18. Definiţi raionul comercial şi locul de muncă în cadrul unui magazin!
19. Care sunt formele de amenajare interioară a sălii de vânzare.
20. Definiţi depozitul de mărfuri!
21. Care sunt factorii tehnici şi economici care impun necesitatea depozitelor în întreprinderile
comerciale cu ridicata?
22. Care sunt funcţiile depozitelor de mărfuri?
23. Care sunt procesele operative ca au loc în depozite?
24. Cum se structurează suprafaţa totală a unui depozit?
25. Care sunt caracteristicile principale ale liniilor în flux?

2
26. Care sunt caracteristicile de bază ale unităţilor de alimentaţie publică?
27. Enumeraţi tipurile de unităţi de alimentaţie publică!
28. Care sunt procesele operative ce au loc în unităţile de alimentaţie publică?
29. Factorii care influenţează organizarea proceselor operative din cadrul unităţilor de
alimentaţie publică
30. Enumeraţi subunităţile auxiliare ale unei unităţi de alimentaţie publică!
31. Care sunt grupele de utilaje şi maşini folosite în unităţile de alimentaţie publică?
32. Enumeraţi activităţile cuprinse în ansamblul prestaţiei turistice!
33. Definiţi hotelul, hotelul apartament şi motelul!
34. Care sunt criteriile pentru încadrarea în grade de confort a hotelurilor, hotelurilor apartament
şi motelurilor.
35. Definiţi satul de vacanţă şi precizaţi criteriile pentru încadrarea în grade de confort!
Enumeraţi cerinţele pentru prestarea unui serviciu turistic de calitate