Sistemul unităţilor patrimoniale pentru care se organizează

contabilitatea

Conform Legii contabilităţii, obligaţia de a organiza şi conduce contabilitatea proprie

revine regiilor autonome, societăţilor comerciale, organizaţiilor cooperatiste, societăţilor
bancare, instituţiilor publice de subordonare centrală sau locală, fundaţiilor, sindicatelor,
altor organizaţii obşteşti, precum şi persoanelor fizice care prestează activităţi
independente sau efectuează acte de comerţ şi sunt înmatriculate la Registrul
Comerţului. Acestea sunt entităţi patrimoniale denumite unităţi patrimoniale.
În funcţie de specificul activităţii desfăşurate, contabilitatea este organizată pentru
următoarele categorii de unităţi patrimoniale:
a. unităţi economice sunt persoane juridice care dispun de patrimoniu propriu,
adecvat profilului de activitate, având drept obiect producerea de bunuri, circulaţia
mărfurilor, banilor şi titlurilor de valoare, servicii bancare, lucrări executate, prestări de
servicii de transport şi asigurare. Specific acestor unităţi patrimoniale este faptul că se
conduc după principiul gestiunii economice, respectiv îşi acoperă cheltuielile din
veniturile proprii şi realizează profit.
După forma juridică de constituire şi funcţionare, unităţile economice se prezintă astfel:
- regii autonome sau societăţi naţionale se înfiinţează pentru domenii strategice ale
economiei naţionale şi anume producerea de energie electrică, industria de armament,
transporturi feroviare, exploatarea resurselor subsolului;
- societăţi comerciale pe acţiuni sunt unităţi economice la care capitalul social este
împărţit în acţiuni, iar proprietarii acestora, persoane fizice sau juridice, poartă numele
de acţionari; obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul, iar acţionarii răspund în
limita capitalului subscris. Acţiunile sunt titluri negociabile, adică pot fi transmise liber
altor persoane, fără a fi necesar acordul celorlalţi acţionari.
- societăţi comerciale cu răspundere limitată sunt unităţi economice la care capitalul
social este divizat în părţi sociale, iar proprietarii acestora, persoane fizice sau juridice,
poartă numele de asociaţi; obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul, iar asociaţii
răspund numai în limita participării lor la capitalul social. În principiu, părţile sociale sunt
transmisibile altor persoane doar cu acordul celorlalţi asociaţi şi nu reprezintă titluri
negociabile.
- societăţi cooperatiste sunt unităţi economice care reunesc persoane ce administrează
bunurile comune şi muncesc împreună, după reguli de administrare şi repartizare a
rezultatelor stabilite conform statutului de funcţionare.
După forma de proprietate, unităţile economice pot fi:
- de stat sau publice;
- private sau particulare;
- cu capital mixt, de stat şi privat, autohton sau străin.
b. instituţii publice (bugetare) sunt instituţii de stat înfiinţate pentru desfăşurarea unor
activităţi neproductive, cu caracter social-cultural şi pot fi:
- în administraţia publică: guvern, prefecturi, primării;
- în învăţământ: universităţi, licee, şcoli generale;
- în sănătate: policlinici, spitale, dispensare;
- în cultură: teatre, muzee, filarmonici, biblioteci, cămine culturale;
- în armată: unităţi militare, inspectorate de poliţie şi jandarmerie.
c. organizaţii obşteşti sunt constituite pe principiul asocierii sau participării libere şi
reprezentate de partide politice, sindicate, culte, fundaţii, asociaţii profesionale.
Organizaţiile obşteşti îşi acoperă cheltuielile de funcţionare prin contribuţia membrilor,
sponsorizări, venituri proprii din unele activităţi economice.

16
 Structura organizatorică a unităţilor economice
Domeniul principal de aplicare a contabilităţii îl reprezintă unităţile economice. Pentru
realizarea obiectivelor contabilităţii este necesară cunoaşterea structurii organizatorice
a unităţilor economice.
Organizarea internă a fiecărei unităţi economice se delimitează pe două structuri
importante, şi anume:
- structura de producţie, legată de obiectul de activitate, alcătuită din ateliere sau
secţii de producţie, montaj, service, proiectare, laboratoare de control şi cercetare,
fabrici, uzine, alte unităţi economice fără personalitate juridică;
- structura funcţională constituită din compartimente de muncă, birouri sau servicii,
denumite diviziuni organizatorice.
Aceste două structuri se delimitează şi particularizează de către fiecare agent
economic în funcţie de volumul, complexitatea, importanţa şi specificul activităţii pe
care o desfăşoară.
În funcţie de importanţa şi specificul activităţilor desfăşurate, secţiile de producţie se pot
clasifica astfel:
- secţii de bază sau principale;
- secţii auxiliare sau ajutătoare;
- secţii anexe.
Secţiile de bază reprezintă componentele cele mai importante din structura de
producţie; ele asigură fabricarea produselor, executarea lucrărilor sau prestarea
serviciilor pentru care a fost înfiinţată unitatea economică în cauză. În cadrul acestor
secţii se utilizează cea mai mare parte a mijloacelor de producţie (utilaje, forţă de
muncă, materii prime, bani) iar rezultatele economice obţinute de secţiile principale
influenţează rezultatele de ansamblu ale agentului economic.
Secţiile de bază au denumiri şi profiluri diferite de la un agent economic la altul şi de la
o ramură economică la alta. Astfel:
• în industrie secţiile de bază, în funcţie de ramura industrială, pot avea
următoarele denumiri: secţia prelucrări mecanice, secţia montaj general, secţia cutii de
viteză, secţia vopsitorie, secţia confecţii pentru copii, secţia conserve din fructe, secţia
pastă de tomate, secţia tricotaje din lână;
• în agricultură secţiile de bază se numesc ferme: pentru producţia vegetală,
creşterea animalelor, prelucrarea produselor agricole;
• în transporturi secţiile de bază sunt depouri, autobaze, aerogări, porturi;
• în construcţii secţiile de bază sunt şantiere, brigăzi, puncte de lucru;
• în comerţ secţiile bază sunt magazine, depozite, restaurante.
Secţiile auxiliare se organizează în mod distinct şi sunt de mai mică importanţă,
însă activitatea pe care o desfăşoară este necesară şi condiţionează în bună măsură
activitatea din secţiile de bază. În secţiile auxiliare se obţin produse şi se execută lucrări
prin care sunt deservite secţiile de bază: secţia întreţinere şi reparaţii, centrala termică,
secţia sculărie, secţia transporturi, centrala electrică.
În anumite situaţii, o parte din producţia secţiilor auxiliare este valorificată prin vânzarea
către alţi agenţi economici.
Secţiile anexe asigură realizarea unor activităţi cu caracter social. Din această
categorie fac parte cantine, cămine de nefamilişti, grădiniţe, creşe, cămine culturale,
baze sportive. Uneori se înfiinţează secţii anexe pentru recuperarea şi valorificarea
deşeurilor rezultate din secţiile de bază şi auxiliare.
Structura funcţională este alcătuită din compartimente funcţionale care se
constituie la fiecare agent economic pe grupe omogene de lucrări, în raport de volumul
şi complexitatea fiecărui grup de probleme. Atunci când volumul lucrărilor este mai
mare, se constituie birouri sau servicii. De exemplu, serviciul financiar-contabilitate,
biroul de marketing, biroul administrativ, serviciul resurse umane, biroul de registratură,
serviciul comercial.

17
 Sistemul informaţional economic
Existenţa şi dezvoltarea societăţii omeneşti se bazează pe procesul de producere a
bunurilor materiale (activităţi productive). Progresul societăţii impune însă şi
desfăşurarea unor activităţi social-culturale, educative, administrative (activităţi
neproductive).
Pentru a asigura condiţii de viaţă din ce în ce mai bune, este necesară creşterea
producţiei materiale, respectiv accesul la produse şi servicii diversificate şi de calitate,
în volumul optim individului sau comunităţii. Creşterea producţiei se bazează în primul
rând pe cercetarea ştiinţifică din domeniul tehnic respectiv prin apariţia de noi produse,
metode, tehnologii. Un domeniu care contribuie substanţial la creşterea producţiei îl
reprezintă organizarea şi conducerea ştiinţifică a producţiei.
În condiţiile unei activităţi economice complexe, caracterizate prin apariţia unor unităţi
economice mari şi foarte mari, din necesităţi practice s-a diferenţiat procesul de
execuţie de procesul de conducere a activităţii. Pe plan teoretic, aceasta s-a concretizat
în apariţia ,,managementului” sau ,,ştiinţei conducerii”.
Dacă procesul de execuţie, folosind tehnologii specifice obiectului de activitatea a
unităţii economice, are drept scop fabricarea de bunuri, execuţia de lucrări sau
prestarea de servicii, procesul de conducere are drept scop reglarea desfăşurării
procesului economic, controlul comportării sistemului economic, ţinând seama de
perturbaţiile care îl afectează, urmărindu-se menţinerea sau schimbarea unei anumite
stări.
Procesul de conducere coordonează elementele constitutive ale procesului economic,
integrându-le într-un efort comun şi unitar în vederea realizării obiectivelor organismului
economic. Pentru dirijarea procesului economic sunt necesare informaţii care, folosind
mijloace tehnice adecvate, trebuie culese, prelucrate şi transmise, ansamblu care
alcătuieşte un sistem informaţional economic.
S-a trecut astfel de la conducerea intuitivă, bazată pe informaţii disparate, la
conducerea ştiinţifică, respectiv la elaborarea deciziilor numai în urma studierii analitice
a proceselor tehnice, economice şi organizatorice, lucru posibil numai în condiţiile unui
sistem informaţional economic care să asigure furnizarea tuturor informaţiilor necesare.
Studierea organismelor economice din punct de vedere informaţional este realizată de
cibernetica economică. O particularitate a organismelor economice o constituie faptul
că deciziile de reglare a proceselor economice sunt luate deliberat pe baza
informaţiilor.
Informaţia reprezintă o comunicare, o ştire despre un eveniment, obiect, proces, o
persoană etc. capabilă să aducă elemente noi pentru utilizatori.
Sistemul informaţional economic poate fi definit ca un ansamblu de oameni (analişti
programatori, operatori, contabili, statisticieni), de mijloace (calculatoare, echipamente
multimedia, sateliţi) şi procedee (programe, scheme logice, algoritmi, organigrame)
folosit pentru culegerea, păstrarea, prelucrarea, transmiterea, analiza şi valorificarea
informaţiilor economice.
Sistemul informaţional economic, din punct de vedere funcţional, poate fi
structurat în trei componente:
• evidenţa economică care furnizează informaţii privind operaţiile şi procesele
economice efectuate într-un anumit loc şi timp;
• planificarea şi prognoza economică care furnizează informaţii privind dinamica
şi proporţiile fenomenelor economice într-o perioadă viitoare;
• legislaţia economică pe baza căreia se organizează evidenţa economică şi se
elaborează prognozele.
Evidenţa economică reprezintă componenta cea mai importantă a sistemului
informaţional economic, întrucât furnizează cea mai mare parte a informaţiilor care se
prelucrează şi vehiculează în cadrul sistemului informaţional economic.

18
 Etaloane de evidenţă
Pentru realizarea obiectivelor specifice în furnizarea informaţiilor, evidenţa economică
se foloseşte de etaloane de evidenţă.
Etalonul de evidenţă reprezintă o modalitate de măsurare, evaluarea şi exprimare,
cantitativă şi valorică a bunurilor, proceselor, fenomenelor economice.
După natura unităţilor de măsură folosite pentru exprimarea şi măsurarea elementelor
patrimoniale, etaloanele de evidenţă se pot clasifica astfel:
- etalonul natural (cantitativ);
- etalonul muncă;
- etalonul valoric (bănesc).
Etalonul natural permite exprimarea şi măsurarea cantitativă, folosind unităţi de măsură
adecvate proprietăţilor fizice ale obiectelor şi anume: metrul cub pentru volum, metrul
pătrat pentru suprafaţă, metrul liniar pentru lungime, kilogramul pentru greutate, litrul
pentru capacitate, bucata pentru a exprima o unitate a unui obiect etc.
Pentru a avea sens exprimarea în etalonul natural, trebuie să se menţioneze şi felul
obiectului măsurat - de exemplu 5 kg. căpşuni, 20 l. alcool, 20 kg. tablă, 6 buc. măşti de
sudură. De aici rezultă concluzia că prin etalonul natural nu pot fi grupate decât bunuri
omogene, adică de acelaşi fel.
Etalonul natural are un rol deosebit de important privind controlul cantitativ al
consumurilor de materiale, obţinerea produselor finite, vânzarea mărfurilor în unităţile
comerciale, situaţia stocurilor din depozite etc.
O variantă a etalonului natural este etalonul natural-convenţional care se bazează pe
coeficienţi de echivalenţă şi permite exprimarea întregii producţii de un anumit fel prin
echivalenţă cu un produs principal luat ca bază de echivalare. De exemplu,
apartamentul convenţional este apartamentul cu două camere, tractorul convenţional
este cel de 15 c.p., hantrul înseamnă hectar de arătură normală respectiv executarea
arăturii cu tractorul pe un hectar, la o adâncime de 18-20 cm. şi pe un sol cu rezistenţă
medie.
Etalonul muncă permite exprimarea cantităţii de muncă folosită pentru producerea unor
bunuri sau desfăşurarea unei activităţi, folosind unităţi de timp adecvate şi anume ore-
muncă, zile-muncă, om-ore etc. Acest etalon este utilizat la măsurarea timpului de
muncă prestat de lucrători în procesul de producţie şi pentru determinarea exactă a
drepturilor băneşti cuvenite, adică a salariilor. Împreună cu etalonul natural, etalonul
muncă este utilizat pentru stabilirea normelor de producţie precum şi pentru
determinarea productivităţii muncii.
Etalonul valoric sau bănesc permite exprimarea şi măsurarea obiectelor şi fenomenelor
în unităţi monetare (în lei). Etalonul valoric este cel mai utilizat, fiind folosit în toate
formele de evidenţă economică. Importanţa acestui etalon provine din faptul că el dă
posibilitatea grupării unor bunuri neomogene. Cu ajutorul acestui etalon se stabilesc
preţurile şi tarifele bunurilor, lucrărilor, serviciilor, se calculează salariile, se urmăresc
veniturile, cheltuielile şi se determină rezultatele, se centralizează informaţiile
economice în profil teritorial sau pe ramuri ale economiei naţionale, se calculează
indicatori macroeconomici. Pentru contabilitate etalonul valoric este obligatoriu.

Evidenţa economică şi formele sale

Evidenţa economică - noţiune, clasificare
Evidenţa economică asigură înregistrarea şi urmărirea continuă şi sistematică a
obiectelor, fenomenelor şi proceselor economice care există şi se produc într-un anumit
loc şi într-un anumit moment (timp).
Evidenţa economică reflectă şi controlează întreaga activitate economico-financiară
desfăşurată de agenţii economici, de exemplu, aprovizionarea cu materii prime,
obţinerea produselor finite din procesul de producţie, expedierea produselor şi

19
încasarea preţului de vânzare, determinarea rezultatelor financiare finale (profitul sau
pierderea).
În raport cu sfera de cuprindere, volumul de informaţii transmise şi modalităţile de
înregistrare şi prezentare a informaţiilor, s-au conturat următoarele forme ale evidenţei
economice:
- evidenţa operativă sau tehnico-operativă;
- evidenţa statistică;
- evidenţa contabilă.
Cele trei forme ale evidenţei economice, deşi se deosebesc între ele sub aspectul
obiectivelor şi al instrumentelor, metodelor şi tehnicilor de prelucrare a datelor, sunt
strâns legate între ele, se completează reciproc în cadrul sistemului informaţional
economic.
Evidenţa operativă
Evidenţa operativă se organizează la nivelul agenţilor economici şi instituţiilor publice
precum şi a subunităţilor acestora, adică secţii sau ateliere. Evidenţa operativă
înregistrează fenomenele şi procesele economice în mod operativ, adică în cel mai
scurt timp de la producerea lor şi la locul apariţiei acestora.
Evidenţa operativă este folosită îndeosebi pentru a urmări consumul de materiale,
prezenţa la lucru a salariaţilor, folosirea timpului de lucru, derularea contractelor cu
furnizorii şi beneficiarii, circulaţia numerarului, consumul de energie etc.
Evidenţa operativă foloseşte un sistem propriu de instrumente care sunt adaptate
scopului urmărit:
- registre de comenzi şi contracte;
- registre de corespondenţă intrată şi ieşită;
- condici de prezenţă la lucru a personalului;
- fişe de magazie care oferă informaţii în legătură cu existenţa şi mişcările
stocurilor în depozite;
- situaţii, tabele, grafice;
- aparate şi instalaţii de măsurare şi înregistrare automată a proceselor
economice: contoare de apă, energie electrică, gaze naturale, ceasuri de
pontaj etc.
Deşi furnizează informaţii diverse şi utile necesare conducerii, evidenţa operativă are
un caracter limitat, în sensul că nu urmăreşte întreaga activitate a unei organizaţii, ci
doar anumite aspecte selectate după criterii subiective.
Un alt neajuns al acestei forme de evidenţă îl reprezintă faptul că nu dispune de o
metodologie unitară de înregistrare şi prelucrare a informaţiilor; evidenţa operativă are
un caracter neunitar, în sensul că fiecare agent economic înfiinţează evidenţa operativă
după cum crede de cuviinţă, fără a exista reglementări unice şi obligatorii, asumate şi
respectate. Aceasta înseamnă că la diferiţi agenţi economici, aceleaşi fenomene şi
procese economice sunt înregistrate în evidenţa operativă în mod specific, particular. În
consecinţă, nu este posibilă gruparea şi raportarea informaţiilor furnizate de evidenţa
operativă.
În literatura economică, evidenţa operativă este denumită şi evidenţă tehnico-operativă
întrucât utilizează mijloace tehnice de măsurare şi înregistrare automată şi urmăreşte
procese şi operaţii cu caracter tehnic.
Evidenţa statistică
Evidenţa statistică are ca obiect studierea fenomenelor social-economice de masă,
în interdependenţa lor, cărora le determină mărimea, structura, gradul de răspândire,
factorii de influenţă, ritmul de dezvoltare. Comparativ cu celelalte forme de evidenţă
economică, statistica studiază fenomene diverse: economice, naturale, demografice,
culturale, sportive.
Sub aspectul datelor pe care le foloseşte, statistica este dependentă de celelalte
două forme ale evidenţei economice, dar un anumit volum din datele necesare statisticii

20
sunt obţinute prin metode proprii: recensăminte, observări selective, anchete, sondaje,
chestionare şi bugete de familie.
Informaţiile prelucrate prin metode statistice sunt prezentate prin tabele, grafice,
scheme, situaţii comparative.
Informaţiile care se obţin prin intermediul statisticii sunt utile în procesul conducerii dar,
la nivel microeconomic, au un rol redus comparativ cu cele furnizate de contabilitate.
Statistica prezintă de asemenea, neajunsul cunoaşterii parţiale a activităţilor
desfăşurate de un agent economic, respectiv cu ajutorul statisticii pot fi urmărite doar
anumite aspecte, deci şi statistica are un caracter limitat, informaţiile furnizate fiind
insuficiente pentru fundamentarea deciziilor.

Pentru coordonarea şi normarea statisticii, la nivel naţional există o organizaţie numită

Comisia Naţională de Statistică care are reprezentanţe teritoriale şi are drept obiective

elaborarea de norme statistice, metode de calcul pentru diferiţi indicatori, colaborarea

cu alte organisme centrale de sinteză pentru perfecţionarea evidenţei economice,
publicarea principalilor indicatori statistici, elaborarea anuarelor statistice.
Contabilitatea - componentă principală a evidenţei economice
Particularităţi ale contabilităţii
Evidenţa contabilă este o formă a evidenţei economice căreia, pe plan teoretic, îi
corespunde ştiinţa contabilităţii. Contabilitatea reprezintă componenta cea mai
importantă a evidenţei economice şi totodată a sistemului informaţional economic.
Locul evidenţei contabile în cadrul sistemului informaţional economic este determinat
de volumul foarte mare de informaţii pe care le furnizează, aproximativ 2/3 din total,
precum şi de calitatea acestora.
Principalele caracteristici ale contabilităţii sunt:
• are un caracter global în sensul că urmăreşte toate operaţiunile, fenomenele şi
procesele determinate de activitatea unui agent economic sau unei instituţii publice;
• are un caracter unitar în sensul că se organizează după reguli unice elaborate de
Ministerul Finanţelor, obligatorii pentru toţi agenţii economici şi instituţiile publice;
• foloseşte obligatoriu etalonul valoric sau bănesc şi numai în completare
foloseşte etalonul natural sau cantitativ;
• în contabilitate se pot înregistra numai operaţiunile economice efectuate pentru
care s-au întocmit documentele justificative corespunzătoare;
• se bazează pe un principiu fundamental, şi anume principiul dublei reprezentări
a patrimoniului, ceea ce determină specificul obiectului şi metodei contabilităţii.
Funcţiile contabilităţii
Pentru realizarea obiectivelor sale, contabilitatea îndeplineşte următoarele funcţii:
a. Funcţia de înregistrare şi prelucrare a datelor constă în consemnarea, potrivit
unor principii şi reguli proprii, a proceselor şi fenomenelor economice ce apar în cadrul
unităţilor patrimoniale şi se pot exprima valoric.
b. Funcţia de informare constă în furnizarea de informaţii privind structura şi dinamica
patrimoniului, a situaţiei financiare şi rezultatelor obţinute în scopul fundamentării
deciziilor. Contabilitatea are o funcţie de informare internă (pentru conducerea unităţii)
şi o funcţie de informare externă (a terţilor).
Contabilitatea furnizează informaţii privitoare la gospodărirea resurselor materiale,
financiare şi de muncă, dinamica producţiei obţinute, costurile de producţie, veniturile
realizate, etc. Prin reflectarea tuturor activităţilor desfăşurate, datele contabilităţii permit
stabilirea eficienţei economice.
c. Funcţia de control gestionar constă în verificarea cu ajutorul informaţiilor contabile
a modului de păstrare şi utilizare a valorilor materiale şi băneşti, de gospodărire a
resurselor, controlul respectării disciplinei financiare etc.

21
d. Funcţia juridică - datele furnizate de contabilitate şi documentele de evidenţă
servesc ca mijloc de probă în justiţie, pentru a dovedi realitatea unor operaţii
economice şi a stabili răspunderea patrimonială pentru pagubele produse.
e. Funcţia previzională - informaţiile furnizate de contabilitate sunt utilizate la stabilirea
tendinţelor viitoare ale fenomenelor şi proceselor economice, la fundamentarea
programelor, la elaborarea bugetelor unităţii patrimoniale.
Felurile contabilităţii
Conform legii, fiecare unitate patrimonială trebuie să-şi organizeze contabilitatea.
Numărul şi complexitatea lucrărilor contabile depind de mărimea unităţii patrimoniale şi
de domeniul în care îşi desfăşoară activitatea. Lucrările contabile sunt efectuate în
cadrul unor compartimente specializate numite servicii sau birouri de contabilitate.
Din punct de vedere al momentului, locului şi modului de realizare, contabilitatea
este de două feluri:
a. Contabilitatea curentă înregistrează zilnic operaţiile economice, pe baza
documentelor justificative privind existenţa şi mişcarea elementelor patrimoniale.
Contabilitatea curentă se poate realiza în trei variante:
• centralizat - toate lucrările contabilităţii se efectuează într-un singur loc, mai precis
într-un compartiment central de contabilitate al unităţii patrimoniale. Această variantă
permite coordonarea şi controlul, însă dată fiind distanţa faţă de locul producerii
fenomenelor economice, dă posibilitatea transmiterii unor informaţii eronate;
• descentralizat - lucrările contabile sunt efectuate la nivelul subunităţilor din
structura de producţie şi anume secţii, sectoare, ateliere. Această variantă este
operativă în sensul înregistrării exacte în contabilitate a operaţiilor economice în cel mai
scurt timp de la producerea lor, dar prezintă dificultăţi în privinţa coordonării şi
controlului;
• mixt - unele lucrări de contabilitate curentă se execută la nivelul subunităţilor (secţii
sau ateliere), iar alte lucrări contabile sunt efectuate de un compartiment specializat de
contabilitate, la nivel central.
b. Contabilitatea periodică se referă la lucrări contabile efectuate la
încheierea exerciţiului financiar, moment în care se întocmesc lucrări de sinteză,
centralizatoare, cum sunt bilanţul contabil, situaţia patrimoniului, contul de profit
şi pierdere. Lucrările de sinteză se întocmesc la anumite termene, pe baza datelor
din contabilitatea curentă care sunt prelucrate conform instrucţiunilor elaborate
de Ministerul Finanţelor.
Lucrările contabile periodice (de sinteză) satisfac nevoile de informare ale agentului
economic sau instituţiei publice şi reprezintă totodată raportări către Direcţiile Judeţene
ale Finanţelor Publice sau conducerea departamentelor şi ministerelor. Pe baza
lucrărilor contabile periodice, sunt efectuate analize complexe şi se elaborează decizii
importante atât la nivel microeconomic cât şi la nivel macroeconomic.
Din punct de vedere al nivelului organismelor pentru care se înfiinţează,
contabilitatea poate fi de trei feluri:
a. Contabilitatea întreprinderii (firmei) se organizează la nivelul întreprinderilor care
produc bunuri, execută lucrări, prestează servicii. Contabilitatea firmei (întreprinderii)
este organizată în România în dublu circuit, şi anume:
• contabilitatea financiară are un caracter unitar pentru toţi agenţii economici, se
organizează pe baza unor norme elaborate de Ministerul Finanţelor. Contabilitatea
financiară are drept obiect urmărirea, controlul şi prezentarea fidelă a patrimoniului, în
ansamblu şi pe structură, a situaţiei financiare şi rezultatului exerciţiului, prin intermediul
documentelor de sinteză, în scopul furnizării informaţiilor necesare elaborării deciziilor
economice. Contabilitatea financiară furnizează informaţii atât pentru managerii unităţii
patrimoniale cât şi pentru asociaţi, acţionari, furnizori, clienţi, bănci, bugetul statului,
salariaţi.
• contabilitatea internă de gestiune are ca scop gestiunea internă a

22
unităţii, calcularea costurilor de producţie, stabilirea rentabilităţii pe produse, lucrări,
servicii, întocmirea bugetelor pe feluri de activităţi, furnizarea de informaţii necesare în
procesul decizional.
b. Contabilitatea publică este organizată la nivelul instituţiilor publice din
administraţie, învăţământ, sănătate, apărare, cultură şi artă etc. şi urmăreşte execuţia
de casă a bugetului statului, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat,
gestiunea datoriilor publice şi alte operaţii financiare specifice sectorului neproductiv.
c. Contabilitatea naţională este organizată la nivelul economiei naţionale şi prezintă
sintetic activitatea economică a unei naţiuni urmărind evoluţia indicatorilor
macroeconomici, modificările în structura de ramură şi teritorială a economiei, mărimea
şi structura avuţiei naţionale, relaţiile financiare şi fluxurile monetare. Contabilitatea
naţionala se obţine pe alte cai decât prelucrarea documentelor justificative, apelându-
se la statistica,serii matematice,centralizări de situaţii financiare ale entităţilor juridice si
multe alte proceduri,toate insa respectând regulile contabile.

Din punct de vedere al conturilor utilizate, în raport de sfera de cuprindere a

acestora:
a. Contabilitatea sintetică - foloseşte conturile sintetice de gradul I şi II;
b. Contabilitatea analitică - foloseşte conturi analitice.
În fiecare unitate patrimonială funcţionează în paralel şi în strânsă legătură
contabilitatea sintetică şi contabilitatea analitică. Orice operaţie economică înregistrată
în contabilitatea analitică este necesar să fie reflectată şi în contabilitatea sintetică.
Pe baza cerinţelor legii contabilităţii, persoanele juridice şi cele fizice care au
obligaţia de a organiza contabilitatea trebuie să realizeze anumite obiective cu acest
conţinut, astfel:
 Întocmirea de documente justificative pentru orice operaţie care afectează
patrimoniul unităţii;
 Înregistrarea în contabilitate a tuturor operaţiilor patrimoniale potrivit
planului de conturi elaborat de Ministerul finanţelor şi a normelor de aplicare a
lui;
 Efectuarea inventarierii patrimoniului;
 Întocmirea bilanţului contabil;
 Efectuarea controlului asupra activităţii patrimoniale;
 Păstrarea informaţiilor cu privire la situaţia patrimoniala şi a rezultatelor
obţinute de unitate.
FUZIUNEA, DIVIZAREA, DIZOLVAREA SI LICHIDAREA SOCIETARILOR
COMERCIALE PRECUM SI RETRAGEREA SAU EXCLUDEREA UNOR ASOCIATI
DIN CADRUL SOCIETARILOR COMERCIALE

Acte normative
-OMF 1376/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice privind reflectarea in
contabilitate a principalelor operaţiuni de fuziune, divizare si lichidare a societăţilor
comerciale, precum si retragerea sau excluderea unor asociaţi din cadrul societăţilor
comerciale si tratamentul fiscal al acestora;
- Legea 31/1990 privind societăţile comerciale, republicata;
- Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.
Fuziunea este operaţiunea prin care doua sau mai multe societăţi comerciale
hotărăsc separat transmiterea elementelor de activ si de pasiv la una din societăţi sau
înfiinţarea unei noi societăţi comerciale in scopul comasării activităţilor;
Divizarea se face prin împărţirea integrala a elementelor de activ si de pasivelor unei
societăţi comerciale care îşi încetează existenta intre doua sau mai multe societăţi
comerciale existente sau care iau fiinţă.

23
Fuziunea sau divizarea are ca efect dizolvarea, fără lichidare a societarilor comerciale
care îşi încetează existenta, si transmiterea universala a elementelor de activ si de
pasiv către societatea sau societăţile comerciale beneficiare, in starea in care se afla la
data fuziunii sau divizării.
Data fuziunii sau divizării reprezintă data înmatriculării la registrul comerţului a noii
societăţi sau ultimei dintre ele in cazul constituirii uneia sau mai multor societăţi, iar in
celelalte cazuri la data înscrierii in registrul comerţului a menţiunii privind majorarea
capitalului social al societăţii absorbante.
O societate nu-si încetează existenta in cazul in care o parte din elementele de
natura activelor si pasivelor se desprind si se transmit către una sau mai multe societăţi
comerciale existente ori care iau fiinţă.
Dizolvarea si lichidarea societarilor comerciale, poate avea loc:
- lichidarea hotărâta de adunarea generala a acţionarilor sau a asociaţilor, in situaţia in
care se obţine profit din lichidare;
- falimentul unei societăţi comerciale, in situaţia in care disponibilităţile băneşti
rezultate in urma lichidării asigura achitarea datoriilor:
Judecătorul sindic si lichidatorul efectuează operaţiuni pentru a asigura
disponibilităţile băneşti in vederea achitării datoriilor;
Falimentul unei societăţi comerciale in nume colectiv, in situaţia in care
disponibilităţile băneşti rezultate in urma falimentului nu asigura plata datoriilor:
Judecătorul sindic si lichidatorul efectuează operaţiuni da vânzare, încasare,
achitarea de obligaţii, depunere de către asociaţi a sumelor necesare achitării
furnizorilor.
În toate cazurile, se efectuează:
- Inventarierea si evaluarea elementelor de activ si de pasiv, conform Legii
contabilităţii nr. 82/1991 si a normelor si reglementarilor contabile, înregistrarea
rezultatelor inventarierii si ale evaluării;
- Întocmirea situaţiilor financiare de către societăţile comerciale care urmează sa se
divizeze, fuzioneze, lichideze;

24