Metafora și povestea terapeutică

Despre metafore și povești terapeutice

Poveștile au existat din totdeauna și au fost singura modalitate de educa și socializa oamenii
din cele mai vechi timpuri. Pe parcursul timpului și în toate culturile, poveștile au fost
folosite ca formă de comunicare și educație eficientă, transmițând de la o generație la alta
atitudinile, valorile și comportamentele necesare pentru a supraviețui și a avea succes în
viață. Noi, ca specie, am folosit poveștile pentru a ne explica lumea și originile ei. Aceste
povești ne ajută să definim și să înțelegem mare parte din ceea ce altfel ar rămâne neexplicat.
Metafora terapeutică reprezintă o formă de comunicare (alături de povești, basme și
anecdote) în cadrul genului povestirii, în care o expresie este mutată dintr-un câmp al
experienței și este folosită pentru a comunica ceva despre un alt câmp de experiență. A-l
descrie pe un bătăuș ca fiind furios ca un urs cu laba rănită nu înseamnă că bătăușul și ursul
sunt literalmente la fel, ci că descrierea, expresia sau povestea despre urs și comportamentul
lui comunică o imagine sugestivă despre bătăuș și comportamentul său. Aceasta asociație
simbolică e cea care oferă metaforelor forța lor literară și terapeutică.

Exemplu: : “Mă lovesc de un zid când vreau să ajung la profesorii mei”

Poveștile terapeutice au multe din caracteristicile importante ale comunicării eficiente:

• • Sunt interactive;
• • Educă prin atracție;
• • Scurtcircuitează rezistența;
• • Trezesc și hrănesc imaginația;
• • Dezvoltă abilități de rezolvare a problemelor;
• • Creează posibilități pentru îndeplinirea obiectivelor;
• • Invită la o luare a deciziilor independentă.

Cei 6 pași importanți pentru a spune o poveste:

• • Selectați-vă stilul de povestire (energic, obosit, etc.);
• • Alegeți-vă ritmul de pronunțare (variați ritmul vorbirii când spuneți povestea, faceți-
l mai rapid, mai lent, observați cum percepeți diferențele);
• • Modulați-vă intonația (intonația se referă la accentul și tonul vocii în cazul unui
cuvânt);
• • Reglați-vă ritmul vocii (șoptind anumite cuvinte, le veți capta atenția);
• • Utilizați implicarea afectivă;
• • Potriviți afectul cu povestea (emoția din glasul povestitorului trebuie să fie aceeași
cu emoția din poveste).
Urmărind pașii prezentați mai sus vom spune povești terapeutice împreună. Vom alege pe rând
câte o persoană, care va fi povestitorul, iar ceilalți care vor asculta, vor trebui să urmărească
dacă povestitorul a parcurs toți pașii.

Povestea furnicuței Maria

Problema vizată: lipsa motivației de a învăța sau munci;

Obiectiv: valorizarea sarcinilor cotidiene; prevenirea abandonului școlar; încurajarea efortului
de dezvoltare personală;
Grupul țintă: copii; adulți;
A fost odată o furnicuță care nu voia să muncească. Furnicuța Maria prefera să stea toată ziua
lungită, să se joace sau să alerge. În toate momentele zilei, toate scuzele erau bune pentru a nu
munci. Din această cauză, ea se juca mai mult singură, deoarece colegele sale erau ocupate să
muncească.
Într-o zi, în timp ce Maria era plecată în pădure să se joace, o zână veni la furnicar. Ea explică
tuturor furnicilor că lansează un concurs pentru desemnarea celei mai bune furnici din lume.
Fiecare furnică va putea acumula puncte dacă muncește atunci când trebuie, se joacă în cel mai
potrivit moment și, bineînțeles, are o mulțime de prieteni. Astfel, micuțele furnici se puseră pe
treabă pentru că fiecare voia să câștige. Când Maria se întoarse acasă, văzu că nimeni nu o
bagă în seamă. Toate furnicile cântau, zâmbeau și transportau provizii. Maria se simți puțin
dată la o parte. Până să se culce, reuși totuși să afle care era pricina acestei schimbări și de ce
toată lumea era atât de grăbită. Atunci, Maria își zise că trebuie să câștige concursul, că este
capabilă să fie prima. Dis de dimineață, furnicuța noastră se alătură suratelor sale. Lăbuțele
sale erau foarte obosite pentru că Maria, nu era obișnuită cu munca, dar ea nu se descurajă
deoarece voia să câștige concursul și să devină cea mai bună furnică din lume. Ea se juca acum
împreună cu celelalte furnicuțe și acest lucru era deosebit de plăcut. La sfârșitul concursului a
constatat că avea o mulțime de prieteni. În așteptarea rezultatului concursului, toate furnicuțele
erau anxioase. Zâna a anunțat în sfârșit marea câștigătoare: “Pentru că a făcut multe eforturi și
ameliorat rezultatele, o declar pe furnicuța Maria, câștigătoarea concursului”.
Toată lumea a aplaudat, iar Maria era foarte mândră de ea. Zâna i-a dat și o diplomă, precum și
următoarele sfaturi: “Rămâi întotdeauna o furnicuță muncitoare și conștiincioasă. Când îți vei
simți lăbuțele obosite sau când curajul te va părăsi, respiră adânc de trei ori și vei vedea cum o
lumină albastră te va înconjura și-ți va da forță și curajul de a continua. Această lumină va fi
invizibilă pentru ceilalți, doar TU o vei putea vedea”.

Povestea vânătorii de comori

Problema vizată: dezinteres față de lecții;

Obiectiv: suscitarea unui interes crescut pentru lectură; stimularea curiozității pentru
cunoaștere;
Grupul țintă: copii;
Jojo era o veveriță foarte jucăușă și sprintenă. Într-o frumoasă zi de toamnă, verișorii săi, care
locuiau în Pădurea Fermecată, au invitat-o să participe la o vânătoare de comori, cu ocazia
Sărbătorii Frunzelor. Foarte bucuroasă că-și va reîntâlni rudele dragi, Jojo se gândea că nu i-ar
strica să cucerească marele premiu, adică să găsească prima comoara. Ziua întrecerii a sosit.
Conducătorul veverițelor dădu ultimele instrucțiuni și, după ce alinie toți concurenții la linia de
plecare, dădu startul.
Din păcate, după nici o sută de metri, Jojo se retrase din cursă pentru că nu era în stare să
citească panourile indicatoare, întrucât până acum nu i se păruse important cititul. “Nu-i nimic,
voi găsi comoara și fără să mă orientez după aceste panouri idioate” zise Jojo. Apoi, porni din
nou la drum, dar într-o direcție greșită. Când ajunse în fața unei mlaștini de netrecut, o
cuprinse disperarea și începu să plângă. Deodată, îi apăru în fața ochilor un spiriduș îmbrăcat
în haine multicolore. Spiridușul, care știa tot, înțelese disperarea amicei noastre și-i zise: “Eu
cunosc un secret care te va ajuta să găsești comoara, dar mai întâi va trebui să treci de câteva
probe. Pentru început trebuie să înveți să recunoști literele fermecate pe care ți le voi arăta.
Apoi, te vei reîntoarce la linia de plecare și dacă vei plasa corect câte una din literele mele
magice sub fiecare panou, vei găsi indicații care te vor apropia de comoară.” Jojo urmă
instrucțiunile primite, astfel încât ajunse să știe alfabetul magic și în final să intre în posesia
comorii. Jojo a fost tare mândră de ea, dar cea mai mare comoară pe care a descoperit-o, a fost
să realizeze importanța cunoașterii cititului.

Cât valorez?

Problema vizată: lipsa încrederii în sine;

Obiectiv: valorizarea propriilor calități;

Grupul țintă: copii; adulți;

Un tânăr s-a dus la un bătrân înțelept pentru a-l ajuta cu un sfat.

- Înțeleptule, am venit la tine pentru că mă simt atât de mic, de neînsemnat, nimeni nu dă doi bani pe mine și
simt că nu mai am forța să fac ceva bun. Ajută-mă, învață-mă cum să fac să fiu mai bun? Cum să le schimb
oamenilor părerea despre mine? Fără ca măcar să se uite la el, bătrânul îi spuse:

- Îmi pare rău, băiete, nu te pot ajuta acum, am de rezolvat o chestiune personală. Poate după aceea. Apoi, după
o mică pauză adăugă:
- Dacă însă m-ai putea ajuta tu pe mine, atunci poate ca aș rezolva problema mea mai repede și aș putea să mă
ocup și de tine.

- Aaa...încântat să vă ajut – bâigui tânărul cam cu jumătate de gură, simțind că iarăși e neluat în seamă și
amânat.

- Bine – încuviință bătrânul învățat. Își scoase din degetul mic un inel și-l întinse băietanului adăugând: Ia calul
pe care-l găsești afară și du-te degrabă la târg. Trebuie să vând inelul acesta pentru că am de plătit o datorie. E
nevoie însă ca tu să iei pe el cât se va putea de mulți bani, dar ai grijă că nici în ruptul capului să nu-l dai pe mai
puțin de un bănuț de aur. Pleacă și vino cu banii cât mai repede.

Tânărul luă inelul, încălecă și plecă. Odată ajuns în târg începu să arate inelul în stânga și-n dreapta, doar-doar
va găsi cumpărătorul potrivit. Cu toții manifestau interes pentru mica bijuterie, până când le spunea cât cere pe
ea. Doar ce apuca să le zică de bănuțul de aur și unii râdeau, alții se încruntau sau îi întorceau imediat spatele.
Un moșneag i-a explicat cât de scump este un ban de aur și că nu poate să obțină un asemenea preț pe inel.
Altcineva s-a oferit să-i dea doi bani, unul de argint și unul de cupru, dar tânărul știa ca nu poate vinde inelul pe
mai puțin de un bănuț de aur, așa că refuză oferta. După ce bătu târgul în lung și-n lat, răpus nu atât de oboseală,
cât mai ales de nereușită, luă calul și se întoarse la bătrânul înțelept. … Flăcăul și-ar fi dorit să aibă el o monedă
de aur pe care s-o poată da în schimbul inelului, ca să-l poată scăpa pe învățat de griji și, astfel, acesta să se
poată ocupa și de el. Intră cu capul plecat.

- Îmi pare rău – începu el – dar n-am reușit să fac ceea ce mi-ați cerut. De-abia dacă aș fi putut lua doi sau trei
bănuți de argint pe inel, dar nu cred să pot păcăli pe cineva cu privire la adevărata valoare a inelului.

- Nici nu-ți imaginezi cât adevăr au vorbele tale, tinere prieten! spuse zâmbitor înțeleptul. Ar fi trebuit ca mai
întâi să cunoaștem adevărata valoare a inelului. Încalecă și aleargă la bijutier. Nimeni altul n-ar putea spune mai
bine cât face. Spune-i că ai vrea să vinzi inelul și întreabă-l cât ți-ar da pentru el. Dar, oricât ți-ar oferi, nu-l
vinde. Întoarce-te cu inelul!

Flăcăul încălecă și plecă în goană. Bijutierul examina atent micul inel, îl privi atent prin lentila prinsă cu ochiul,
îl răsuci și apoi zise:

- Spune-i învățătorului că dacă ar vrea să-l vândă acum, nu-i pot oferi decât 58 de bani de aur pentru acest inel.

- Cuuum, 58 de bani de aur?!? exclamă năucit tânărul.

- Da, răspunse bijutierul. Știu că-n alte vremuri ar merita și 70, dar dacă vrea să-l vândă degrabă, nu-i pot oferi
decât 58. Tânărul mulțumi și se întoarse degrabă la învățat, povestindu-i pe nerăsuflate cele întâmplate.

- Ia loc, te rog, îi spuse acesta după ce-l ascultă. Tu ești asemenea acestui inel, o bijuterie valoroasă și unică. Și,
ca și în cazul lui, doar un expert poate spune cât de mare este valoarea ta.

Spunând acestea, luă inelul și și-l puse din nou pe degetul mic.

- Cu toții suntem asemenea lui, valoroși și unici, perindându-ne prin târgurile vieții și așteptând ca mulți oameni
care nu se pricep să ne evalueze.

Poveste de drum
Problema vizată: lipsa încrederii în sine;
Obiectiv: valorizarea propriilor calități;
Grupul țintă: copii; adulți;
Misticismul persan povestește despre un călător care se târa pe un drum aparent fără sfârșit.
Era încărcat cu tot felul de poveri. Un sac greu cu nisip îi atârna pe spate, un burduf gros cu
apă îi era atârnat în jurul corpului. În mâna dreaptă ducea o piatră de formă ciudată, iar în
stânga un bolovan. În jurul gâtului, o piatră de moară se legăna la capătul unei frânghii roase.
Lanțuri ruginite, cu care trăgea mari greutăți prin nisipul prăfos, îi răneau gleznele. Pe cap
omul ținea în echilibru un dovleac pe jumătate putrezit. Cu fiecare pas, lanțurile zăngăneau.
Suspinând și gemând, se mișca înainte pas cu pas, plângându-se de soarta să grea și de
oboseala care îl chinuia. Pe drum, în căldura strălucitoare a miezului zilei, se întâlni cu un
fermier. Acesta îl întrebă:
- O călătorule obosit, de ce te încarci cu bolovanul acesta?
- Groaznic de nătâng sunt, nu-l observasem înainte, răspunse călătorul.
Cu aceasta, aruncă piatra la o parte și se simți mult mai ușor. Iarăși, după ce merse cale lungă
de drum, se întâlni cu un alt fermier, care îl întrebă:
- Spune-mi, călătorule obosit, de ce te chinui cu dovleacul pe jumătate putrezit de pe cap și de
ce tragi acele mari greutăți de fier, legate de lanțuri în urma ta?
- Sunt foarte bucuros că mi le-ai arătat! Nu mi-am dat seama ce-mi făcusem mie însumi,
răspunse călătorul.
Își dădu jos lanțurile și zdrobi dovleacul în șanțul de pe marginea drumului. Încă o dată, se
simți mai ușor. Dar cu cât mergea mai departe, cu atât începea să sufere din nou. Un fermier
venind de pe câmp îl privi cu uimire și spuse:
- O, om bun, cari un sac cu nisip, dar ceea ce vezi până departe e mai mult nisip decât ai
putea tu căra vreodată. Iar burduful tău mare cu apă - e ca și cum ai plănui să treci deșertul
Kawir. Tot drumul, un râu curat curge pe lângă tine și te va însoți în călătoria ta pentru mult
timp.
Auzind acestea, călătorul deschise burduful și goli apa sălcie pe potecă. Apoi, umplu o
groapă cu nisipul din ranița sa. Stătu acolo gânditor și se uită la soarele care apunea. Ultimele
raze își trimiteau lumina spre el. Se uită la sine, văzu piatra de moară atârnând greu de gâtul
său și își dădu brusc seama că piatra era cea care îl făcea încă să meargă atât de încovoiat. O
dezlegă și o aruncă în râu, cât putu de departe. Eliberat de poverile sale, merse mai departe
prin răcoarea serii, să-și găsească adăpost.

Noroc? Ghinion? Cine știe?

Problema vizată: lipsa încrederii în sine;
Obiectiv: valorizarea propriilor calități;
Grupul țintă: adolescenți; adulți;
A trăit cândva un fermier sărac, care se îngrijea de gospodăria lui ajutat de unicul său fiu,
abia ajuns la vârsta majoratului. Într-una din zile, tocmai atunci când fiul fermierului se
străduia să înhame calul tatălui său la căruță, un fulger orbitor despică cerul în două, urmat
aproape instantaneu de un tunet năpraznic, care literalmente cutremură pământul.
Înspăimântat calul se ridică în două picioare, cu nechezat sforăitor și profitând de faptul că
băiatul se dădu și el doi pași înapoi, se năpusti mânat de teama ce-l cuprinsese înspre pădurea
deasă ce se învecina cu ferma. Zadarnic încercă băiatul să-l oprească, zadarnic încercă să țină
pasul cu acesta că nu reuși. Așa încât după câteva minute de cursă inegală, pe băiat îl lăsară
picioarele și se prăbuși epuizat pe pământ. Ridică privirea și zări silueta puternicului animal
pierzându-se printre copaci. Disperat, băiatul mai așteptă poate doar un ceas, poate chiar mai
mult, sperând că unica avere a familiei nevoiașe ar putea reveni, dar în cele urmă fu nevoit să
se întoarcă necăjit acasă. Vestea necazului se împrăștie cu repeziciune printre vecinii care se
simțeau datori să-l asigure pe fermier de compasiunea lor, lamentându-se ca de o mare
tragedie:
– Vai ce ghinion pe capul tău! Ziceau frângându-și mâinile.
Fermierul le răspunse însă cu multă seninătate:
– Noroc? Ghinion? Cine știe?
Zilele ce au urmat au fost de muncă grea pentru fermier și fiul său. Cei doi bărbați erau
nevoiți să suplinească prin munca lor lipsa calului și spre lauda lor, o făceau fără să-și
deplângă soarta. Ar fi greu de apreciat câte zile trecuseră de când calul lor dispăruse, pentru
că nu aveau vreme să le numere, până când într-o zi, în zori de zi fură treziți de un tropot de
cai. și doar mirarea le fu mai mare decât bucuria atunci când privind pe fereastra casei văzu în
fața porții calul ce fugise cu ceva timp în urmă. Însă, fugarul nu se întorsese singur ci
împreună cu o mica ceată de cai sălbatici, sănătoși și vânjoși.
Cum aflară vestea vecinii fermierului nu întârziară să treacă prin fața porții acestuia și să
admire frumusețile de cai, adunate în ograda să și nu conteneau să exclame:
– Ce noroc pe capul tău! Ce noroc!
Însă fermierul clatină din nou din cap și le răspunse pe tonul său potolit:
– Noroc? Ghinion? Cine știe?
Treptat lucrurile intrară în normal. Fermierul și băiatul își vedeau liniștiți de treabă, rând pe
rând caii noi veniți se lăsau struniți. Viața fermierilor devenea pe zi ce trece mai prosperă,
asta datorită noilor veniți cât și datorită vremii care se dovedise prielnică pentru recolta din
acel an. Seară de seară după ce termina munca la câmp băiatul se dedica îndeletnicirii lui
favorite: strunirea celui mai frumos și nărăvaș dintre caii sălbatici. În mod cert prietenia era
pe înfiripate, căluțul bucurându-se de mângâierea pe cap și pe spate, dar nesuportând
deocamdată să fie călărit. De câte ori încerca, băiatul fu zvârlit și trântit aproape instantaneu.
Băiatul câștiga secundă cu secundă și știa ca va veni ziua când lupta se va încheia cu victoria
lui. Învățase de la tatăl său ce înseamnă răbdarea și asta îl ajuta mult. În seara cu pricina părea
că în sfârșit eforturile și răbdarea i-au fost răsplătite. Rezistase cu mult peste cât reușise
oricând să stea peste calul pe care tatăl său i-l promisese cadou atunci când îl va struni. Pentru
o clipă, băiatul slabi vigilența, îmbătat de perspectiva succesului, și adormi pentru o clipă.
Suficient însă pentru a fi trântit la pământ și a-și rupe un picior. Piciorul rupt devenise
inutilizabil și nici măcar privirea plină de compasiune a căluțului nu părea că-i dă suficientă
forță pentru a se ridica. Își chemă tatăl pentru a-l ajuta să se ridice astfel încât să primească
îngrijiri medicale. Piciorul îi fu pus în ghips și i se prescrise băiatului ședere la pat timp de
șase săptămâni. Fermierul rămase pe neașteptate fără ajutorul fiului său și din nou vecinii îl
vizitară spunându-i:
– Vai ce ghinion ai putut avea. Acum fiul tău este nevoit să stea la pat iar tu ai rămas fără
ajutor.
Singurul care și de data asta își păstra calmul fu fermierul atât de încercat de soartă:
– Noroc? Ghinion? Cine știe? le răspunse.
Zilele ce au urmat fură extrem de agitate. Țara intră în război cu unul dintre vecini și toți
tinerii apți pentru luptă fură mobilizați. Fiul fermierului, asemeni celor din generația lui,
primise ordin de încorporare, dar datorită piciorului fracturat tânărul a fost lăsat acasă.
Necăjiți, sătenii s-au dus iar la casa fermierului spunându-i:
– Vezi ce noroc a căzut iar peste tine! Băieții noștri au fost luați toți la război și fiul tău a
scăpat, fiind cu piciorul rupt.
Nici de data asta fermierul nu păru să le împărtășească opinia:
– Noroc? Ghinion? Cine știe? le răspunse din nou.
Și pentru că ceilalți îl priveau stupefiați adăugă:
– Vedeți norocul și ghinionul sunt întotdeauna relative și veșnic schimbătoare. Ceea ce azi ți
se înfățișează ca o mare nenorocire, nu mai departe de mâine se poate transforma într-o
adevărată șansă. Cum se întâmplă atunci când ploi abundente se revarsă asupra unui meleag.
Pământul uneia dintre ferme astfel irigat poate da o recoltă record, în timp ce inundațiile
înăbușă toată producția vecinului. În vara următoare însă norocul se poate inversa. Recolta
bogată din anul precedent poate lăsa pământul primei ferme sterp, în timp ce pământul
regenerat care nu a produs nimic, va putea da o recoltă mai abundentă ca oricând. Norocul și
ghinionul nu sunt nimic altceva decât valorile pe care noi oamenii le atribuim unor întâmplări
care în sine nu sunt nici bune, nici rele. Burnes G.V. - “Povești terapeutice pentru adulți”

Cum fabricăm propriile povești?

De cele mai multe ori poveștile terapeutice pe care le găsim nu sunt întocmai ceea ce avem
nevoie. De aceea, ne putem crea propriile povești împreună cu elevii noștri. Folosind Story
Cubes (http://jucarii-vorbarete.ro/categorie-produs/story-cubes/)
puteți creea cu ușurință o poveste. Fiecare participant dă cu zarul și în funcție de imaginea de
pe zar, el o va lega de subiectul poveștii propuse de profesor. Aveți în vedere îndrumarea
poveștii, pentru a nu ajunge în postura de a asista la declarații nepotrivite din partea unor
elevi.