Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Armonie Anul 3 Spiru Haret
Armonie Anul 3 Spiru Haret
Facultatea de Arte
Specializarea Pedagogie muzicală
Disciplina ARMONIE
CURS DE ARMONIE
Anul II I
Obiective
• Asimilarea de către studenţi a problematicii modulaţiei diatonice
şi a tipurilor sale.
• Cunoaşterea noţiunilor legate de cromatică şi modulaţie cro-
matică.
• Însuşirea noţiunilor de enarmonie şi modulaţie enarmonică.
Modulaţia diatonică
Modulaţia diatonică se realizează prin mersuri/relaţii strict
diatonice, pe baza unui acord (acord punte) comun tonalităţii de bază şi
celei către care se face modulaţia. Tabelele din Armonia de Al.Paşcanu
arată clar polivalenţa (din punct de vedere tonal) a acordurilor. Astfel,
acordul major do – mi – sol poate fi treaptă I în Do, treapta a V-a în Fa,
a IV-a în Sol etc.
În structura unei melodi modulante întâlnim trei cazuri:
a) linia melodică (sopranul) aduce toate elementele noii tonalităţi.
(Exemplul 1):
1)
662)
c) Sopranul dat nu conţine nici un indiciu privitor la noua
tonalitate. (Exemplul 3):
3)
4)
5)
dominantă ar fi folosirea treptei a VI-a din Do, care devine a II-a din
Sol. (Exemplul 5):
6)
7)
68
Având un material sonor comun (mai puţin sensibila lui la –
sol), modulaţia la relativă se face, de obicei, pe două trasee (acorduri
punte) – treapta a VI- a din Do = treapta I din la minor, sau II din
Do = IV din la. (Exemplul 8):
8)
9)
10)
Modulaţii îndepărtate
(la mai mult de două cvinte ascendente sau descendente)
Între tonalităţile aflate la o distanţă mai mare de două cvinte
nemaiexistând (în varianta naturală) acorduri comune, se apelează la
varianta armonică. În majorul armonic, acordul punte îl vom găsi pe
treapta a IV-a (devenită din acord major – minor).
69
Dacă mergem în sens ascendent (de la Do la La, de exemplu),
acordul punte este treapta a II-a din tonalitatea de bază (Do) – re- fa- la
devine treapta a IV-a din La major armonic (re- fa becar- la). (Exemplul 11):
11)
12)
13)
14)
De rezolvat:
Temele: 144,145
pag. 38-41 „Armonia”, Valentin Petculescu
15)
71
16)
17)
72
18) 19)
Prin folosirea alteraţiilor simple, dar mai ales duble sau triple, se
obţin uneori acorduri cu o structură diferită de cea a acordurilor dia-
tonice studiate până acum (adică acorduri majore, minore, micşorate
sau mărite), acorduri pe care Al. Paşcanu le numeşte acorduri alterate
absolut. Ele conţin intervale noi, precum terţa micşorată, cvarta dublu
mărită etc. (Exemplul 20):
20)
21)
73
Falsa relaţie
Numim falsă relaţie, raportul dintre două acorduri în care un
sunet diatonic din primul apare cromatizat în cel de al doilea, la altă
voce. (Exemplul 22):
22)
23)
74
În cazul de mai sus (preluat după Hugo Riemann), explicaţia
plauzibilităţii relaţiilor constă în faptul că, în ambele cazuri, acordul al
doilea, foarte îndepărtat de primul (ca apartenenţă tonală), creează un
şoc, o surpriză, ce deplasează interesul urechii de la percepţia orizontală
la cea verticală.
Aceeaşi explicaţie avem şi pentru următoarele două exemple,
din Bach si Mozart: acordul care creează falsa relaţie este un acord de
septimă micşorată, cel mai ambiguu şi mai încărcat de intervale
instabile dintre toate conglomeratele armonice din spaţiul tonal. Forţa
lor specială este accentuată şi de faptul că sensibila este plasată la bas,
cea mai importantă voce din punct de vedere armonic.
În exemplul 24, falsa relaţie se explică prin logica melodică, do
diez apare ca o apogiatura a lui re, în timp ce do becar este sunet real.
(Exemplul 24):
24)
Cazul unanim acceptat este acela în care unul din sunetele falsei
relaţii este sunet melodic (broderie, apogiatura etc.). (Exemplul 25):
25)
75
(cromatism defăşurat). Practica muzicală, creaţia, deci, temperează
însă severitatea vocilor „teoretice”.
Două exemple din Bach şi Mozart vor fi suficiente, credem.
(Exemplele 26-27):
26)
27)
28)
76
Relaţiile armonice de mai sus pot fi interpretate şi ca modulaţii
cromatice dacă tonalităţile Sol şi re ar fi reconfirmate prin ceea ce
urmează (repetarea sensibilei noi, o altă cadenţă V – I etc.).
Treapta I
Alterarea suitoare a treptei I modifică structura a patru acorduri,
orice sunet diatonic sau cromatic putând avea funcţiile de fundamentală,
terţă, cvintă sau septimă. (Exemplul 29):
29)
30)
31)
Treapta a IV-a
Treapta a IV-a aduce o binevenită sensibilizare a dominantei.
(Exemplul 32):
32)
Treapta a V-a
Alterarea suitoare a treptei a V-a dezechilibrează într-o oarecare
măsură echilibrul tonal ce se sprijină pe pilonii I – V şi creează o posi-
bilă alunecare spre relativă minoră. Treapta a V-a cu septimă devine
treapta a VII-a a relativei la. (Exemplul 34):
34)
Treapta a VI-a
Folosită mai rar, ortografia clasică a cromatizării indicând si
bemol în loc de la diez, alterarea superioară a treptei a VI-a poate fi
uneori întâlnită ca o „sensibilă a sensibilei”. Prin intervalul do – la diez
se ajunge, inevitabil, la o dublare a sensibilei (sexta mărită se rezolvă la
octavă) şi la o ambiguizare a funcţiei ei tonale. Evitarea acestei dublări
atipice poate fi obţinută prin combinarea treptei a VI-a cu I alterat
ascendent. (Exemplul 35):
79
35)
36)
80
37)
Treapta a VI-a
În varianta cromatismului direct, sunetul la bemol se poate
mişca liber (fără rezolvare la sol).
Ca cromatism desfăşurat, se rezolvă la sunetul sol în cadrul
treptelor I sau V. (Exemplul 38):
38)
Treapta a V-a
Deşi se rezolvă treptat descendent la sunetul fa, ea poate păstra
şi grafia consacrată (sol – fa diez – fa becar). (Exemplul 39):
39)
40)
Treapta a III-a
Folosită pe treapta I, alteraţia treptei a III-a aduce atmosfera
omonimei minore (do). Pentru a evita, atunci când e cazul, această
situaţie, mi bemol poate fi combinat cu o alteraţie ascendentă, de
exemplu, cu do diez. (Exemplul 41):
41)
Treapta a II-a
Calitatea de contrasensibilă a tonicii (re bemol – do) face din
treapta a II-a unul din cele mai importante cromatisme. În varianta
armonică, ea formează pe treapta a II-a sexta napolitană (6N), iar pe
treapta a V-a – sexta marită franceză (6 + F). (Exemplul 42):
42)
82
puternica atracţie între cele două acorduri, datorată cvadruplei sensi-
bilizări. (Exemplul 43):
43)
Sexta napolitană
Folosit iniţial în opera napolitană a lui Alessandro Scarlatti şi
preluat de clasici pentru speciala sa forţă expresivă, acordul treptei
a II-a (în varianta armonică) poate fi întâlnită în următoarele variante:
(Exemplul 44):
44)
Cele mai des întâlnite relaţii sunt cu treapta a V-a (cu rezolvarea
figurată a lui re bemol: re bemol – si – do), cu treapta a V-a dublu
întârziată şi cu I. (Exemplul 45):
45)
46)
47)
48)
Cromatizări descendente
Cromatizările treptelor VII şi VI intră în sfera variantelor modale
ale minorului (natural, armonic). Cromatizări descendente propriu-zise
avem pe treptele V (aici, conform ortografiei cromatizării, putem avea,
pe lângă mi bemol, şi pe re diez), IV şi II (unde se formează şi sextă
napolitană, identică în folosire cu cea din major).
84
Treptele se modifică astfel:
Treapta a V-a (Exemplul 49):
49)
50)
51)
Alteraţii multiple
Alteraţiile multiple (duble, triple, cvadruple, sau chiar cvintuple)
creează multe acorduri complexe, puternic tensionate, unele dintre ele
neaparţinând clasicismului sau chiar romantismului, ci ţinând de spaţiul
postromantismului sau chiar modernismului.
Alteraţiile pot fi de acelaşi sens (ascendente sau descendente)
sau combinate.
85
Este posibil ca o treaptă să aibă o dublă prezenţă – cu alteraţie
ascendentă şi descendentă. (Exemplul 52):
52)
De rezolvat:
Trepte cromatice nemodulante in major:
Ascendent:
Treapta I – pag. 47, temele 146, 147
Treapta II – pag. 48, temele 148, 149
Treapta IV – pag. 48, temele 150, 151
Treapta V – pag. 49, temele 152, 153
Treapta VI – pag. 49, temele 154, 155
Descendent:
Treapta VII – pag. 49, temele 156, 157
Treapta VI – pag. 50, temele 158, 159
Treapta V – pag. 50, temele 160, 161
Treapta III – pag. 51, temele 162, 163
Treapta II – pag. 51, temele 164, 165
Trepte cromatice nemodulante in minor:
Ascendent:
Treapta I – temele 166, 167
Treapta III – temele 168, 169
Treapta IV – temele 170, 171
86
Descendent:
Treapta V – temele 172, 173
Treapta IV – temele 174, 175
Treapta II – temele 176, 177
Modulaţia cromatică
Când acordurile amintite anterior (modificate cromatic)
instalează o nouă tonalitate ferm (chiar dacă pentru o durată scurtă),
avem o modulaţie cromatică.
Acordurile – punte, întâlnite şi la modulaţia diatonică, vor fi
folosite în mai multe feluri:
1. Acordul – punte, cromatic în tonalitatea primă este diatonic în
a doua. (Exemplul 53):
53)
54)
87
55)
56)
57)
58)
59)
89
Acordul major cu septima mică. (Exemplul 60):
60)
61)
62)
63)
Bibliografie
1. Paşcanu, Alexandru, Armonia, ediţia a II-a, Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti, 1999.
2. Buciu, Dan, Armonia tonală, Conservatorul „Ciprian Porumbescu”,
Bucureşti, 1988, curs litografiat.
3. Negrea, Marţian, Tratat de armonie, Editura Muzicală, Bucureşti, 1958.
91