Istoria Psih 1 - 12 ID 18 Oct 2013

ISTORIA PSIHOLOGIEI
Mariela Pavalache-Ilie
2013
1
Cuprins
UI 1. Istoria psihologiei: paradigme, abordări 3

UI 2. Originile filosofice ale psihologiei 13
UI 3 Psihologia ştiinţifică în secolul al xix-lea 21
UI 4 Introspecţionismul – psihologia conştiinţei 30
UI 5 Asociaţionismul 37
UI 6 Structuralismul 44
UI 7 Funcţionalismul 50
UI 8 Gestaltismul 57
UI 9 Behaviorismul 71
UI 10 Psihanaliza 86
UI 11 Şcolile moderne de psihologie şi Cognitivismul 96
UI 12 Incursiuni în psihologia românească 103
2
Unitatea de învăţare 1.
ISTORIA PSIHOLOGIEI: PARADIGME, ABORDĂRI
Cuprins
1. Introducere................................................................................................................................. 3
2. Obiective ....................................................................................................................................3
3. Durată ........................................................................................................................................3
4. Conţinutul
1. Paradigme şi revoluţii ştiinţifice ……………………………………………………... 4
2. Organizarea prezentării istoriei psihologiei ………………………………………...... 7
5. Test de evaluare ........................................................................................................................11
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare 1 abordează problematica generală a evoluţiei ştiinţei prin
parcurgerea succesivă de cicluri paradigmatice, în care vechile modele de gândire
şi explicare a lumii sunt înlocuite de altele noi, sub impulsul descoperirilor
ştiinţifice sau sub presiunea spiritului timpului. Istoria psihologiei poate fi
abordată din perspective diferite, în funcţie de plasarea în centrul atenţiei a
persoanei remarcabile, a obiectului investigat sau a curentului de gândire.
1.2. Obiective
După parcurgerea acestei unităţi de curs, studenţii vor fi capabili:
• să descrie ciclul paradigmatic al evoluţiei cunoaşterii ştiinţifice;
• să analizeze comparativ criteriile de organizare a istoriei psihologiei.
1.3. Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.
3
Psihologia s-a desprins ca ştiinţă din trunchiul generos al filosofiei, interesul pentru
suflet, originea sa şi relaţia sa cu corpul fiind obiect de interogare pentru gânditorii mileniilor
trecute. Chiar dacă până în secolul al XIX-lea cuvântul psihologie 1 era rar utilizat,
preocupările legate de suflet existau şi au suscitat atenţia şi interesul multor filosofi; astfel, se
poate vorbi deja de psihologie în scrierile lui Descartes, Leibnitz, Spinoza, Locke şi Hume.
Denumirea de psihologie a intrat în circulaţie odată cu scrierile lui Christian Wolff la
începutul secolului al XVIII-lea.
Cuvântul psihologie a fost folosit în universităţile protestante din Marburg (Germania)
şi Leyda (Olanda) pentru a desemna studiul sufletului legat de teologie şi anatomie
deopotrivă. Cititorul contemporan este uimit de varietatea temelor abordate în epocă sub acest
nume: fantomele, natura şi transmiterea păcatului originar. De altfel, însuşi sufletul era dificil
de definit; unii îl considerau realitatea nemuritoare şi distinctă de corp, studiată de teologia
creştină; alţii vedeau în el principiul vital care animă orice corp. Consensul era departe,
echivocul şi controversele traversând istoria domeniului chiar şi după primele cristalizări ale
secolului al XIX-lea.
Alături de tradiţia savantă a universităţilor europene, a existat şi o tradiţie mistică a
îngrijirii sufletului (Carroy et al., 2006, p. 6-8); pot fi considerate psihologice practicile de
investigare, acţiune şi tratament al sufletului, aşa cum le practică filosoful care meditează şi
creştinul care îşi scrutează conştiinţa cu scopul de a-şi descoperi, a înţelege şi a ameliora
dimensiunea interioară a existenţei. Dar psihologi sunt şi cei care se preocupă de sufletul
aproapelui; magistrul care îi învaţă pe ceilalţi, oratorul care vrea să convingă, preotul care
spovedeşte şi dirijează conştiinţe, medicul care vindecă şi sfătuieşte, toţi sunt într-un fel sau
altul precursori ai psihologilor practicieni. Astfel, psihologie este deopotrivă o eticheta
verbală, o sumă de concepte şi una de practici specifice.
1. Paradigme şi revoluţii ştiinţifice
Thomas Kuhn, filosof al istoriei ştiinţelor, propune în 1962 în lucrarea Structura

revoluţiilor ştiinţifice, conceptul de paradigmă şi un model al dezvoltării ştiinţei de-a lungul
timpului. Paradigmele reprezintă ansamblul descoperirilor ştiinţifice universal recunoscute de
comunitatea de cercetători, care, pentru o perioadă de timp, oferă repere teoretice (principiile
explicative) şi investigative (metodologia) într-un domeniu de cunoaştere.
Evoluţia unei ştiinţe nu este similară cu cea a unei specii. În biologie, de exemplu,
evoluţionismul explică apariţia unei specii noi ca urmare a adaptării unei specii anterioare la
condiţii diferite de mediu şi existenţă. În ştiinţă însă, o nouă paradigmă nu este rezultatul
modificării adaptative a alteia anterioare. Kuhn afirmă că o ştiinţă avansează parcurgând
cicluri paradigmatice succesive. Se începe printr-o perioadă pre-paradigmatică în care
coexistă şi se confruntă mai multe şcoli de gândire. Apoi, toată comunitatea ştiinţifică
recunoaşte şi acceptă argumentarea teoretică şi metodologică propusă de o singură şcoală,
1
Etimologic, psihologie îşi are originea în limba greacă veche: psyche = suflet, respitaţia vieţii; logos = ştiinţă.
4
concretizat într-un model – paradigma – care, timp de multă vreme, va constitui cadrul
explicativ al fenomenelor domeniului – faza paradigmatică. Paradigma, în ciuda maximei
acceptări de care se bucură, nu este veşnică. Foarte discret, ca efect al unor cauze externe
(modificarea aşteptărilor de la acea ştiinţă) şi a altora interne (se acumulează noi fapte
experimentale şi anomalii care contrazic teoria unanim acceptată) paradigma este şubrezită şi
intră în declin. O nouă paradigmă se impune şi este acceptată de comunitatea ştiinţifică, de
multe ori cu aceeaşi forţă ca a unei revoluţii politice, negând cu argumente incontestabile ceea
ce fusese anterior acceptat ca valid - perioadă post-paradigmatică. De multe ori, noua
paradigmă dominantă este produsul unei foste şcoli minoritare a domeniului. Părăsirea unei
paradigme în favoarea alteia înseamnă traversarea unei revoluţii ştiinţifice.
Tab. 1. Ciclul paradigmatic (Sursa: adaptat după Kuhn, 1962)
perioadă pre-paradigmatică Confruntare între şcoli de gândire şi modele explicative

perioadă paradigmatică Acceptarea de către comunitatea ştiinţifică a celei mai
convingătoare paradigme = noi teorii
perioadă de declin Descoperiri noi nu mai pot fi explicate prin vechea
paradigmă
perioadă pre-paradigmatică …….
Exemple
Una dintre cele mai spectaculoase schimbări de paradigmă în astronomie o
reprezintă trecerea de la concepţia geocentrică (pământul se află în centrul
universului) la cea heliocentrică (soarele este centrul sistemului nostru solar).
Aplicaţii
Valorificând cunoştinţele de cultură generală, inventariaţi 3-4 cicluri
paradigmatice din diverse domenii ale cunoaşterii.
În istoria psihologiei au existat paradigme paralele (moduri diferite de a explica

fenomene din acelaşi domeniu) şi destul de multe rupturi epistemologice, provocate mai ales
de contradicţiile dintre paradigmele existente la un moment dat. Exemple de contradicţii:
• sufletul este spirit sau materie?,
• introspecţionism / behaviorism / cognitivism
Principalele puncte de controversă se referă la natura psihicului, la relaţia psihic –
corp, la mecanismele proceselor psihice, geneza structurilor de personalitate, geneza
structurilor de cunoaştere.
În tabelul 2 sunt prezentate câteva dintre principalele rupturi epistemologice din

evoluţia psihologiei.
5
Tab. 2. Rupturi epistemologice în istoria psihologiei
Anul Evenimentul/conceptul Documentul Exponenţi

1860 Apariţia psihofizicii Elemente der Psychophysic Gustav Theodor
Fechner
1879 Psihologia conştiinţei Laboratorul de psihologie Wilhelm Wundt
experimentală de la Leipzig -
introspecţia
1890 Principiile psihologiei William James
1890 Teste mintale James McKeen
Cattell
1905 Scala metrică a inteligenţei Binet Alfred,
Theodore Simon
1905 - 1908 Introspecţia Şcoala de la
experimentală Würtzburg: Oswald
Külpe, Karl Marbe,
Narziß Kaspar Ach,
Karl Bühler
1907 Psihologia obiectivă Vladimir Behterev
1908 Primul congres de
psihanaliză la Salzburg
1913 Behaviorismul „Psihologia aşa cum o vede un James Watson
behaviorist”
1924 Psihologia William Dilthey
comprehensivă
1936 Cercetarea factorială Les aptitudes des hommes. Paris Charles Spearman
1967 Psihologia cognitivă Ulrich Neisser
Istoria psihologiei apare ca un lung şir de negări, dar şi de filiaţii, în care o nouă şcoală
sau un nou psiholog au deschis drumuri noi valorificând în mod revoluţionar uneori idei
anterioare. Structuralismul s-a fundamentat pe ideile formulate de filosofi şi fiziologi
deopotrivă. I-a urmat funcţionalismul, behaviorismul şi gestaltismul care au exploatat sau,
dimpotrivă, au contestat principiile structuralismului. În paralel s-a cristalizat doctrina
psihanalitică din gândirea filosofică asupra inconştientului şi eforturile psihiatrilor de a trata
bolile psihice. Atât behaviorismul, cât şi psihanaliza au fost zgomotos contestate de adversari,
dar şi radical modificate de adepţi dizidenţi, toţi animaţi de dorinţa de a găsi explicaţii mai
valide pentru viaţa psihică, explicaţii pe baza cărora să poată formula predicţii corecte asupra
comportamentului şi, de asemenea, să îl poată modifica. Fiecare curent sau orientare
psihologică a avut o determinare istorică, filosofică şi socială deopotrivă. Deşi cu origini în
aceeaşi filozofie greacă şi ev mediu european, paradigmele la nivel continental se deosebesc
fundamental; Europa s-a dovedit a fi de-a lungul timpului contemplativă, pasivă, speculativă
şi academică, în timp ce America a generat psihologi dinamici şi pragmatici, orientaţi spre
concret şi finalism teleologic.
Evoluţia dialectică a cunoaşterii

A cunoaşte înseamnă a găsi răspunsuri la întrebări, a rezolva probleme, a adăuga noi
soluţii la cele deja existente. Dar evoluţia cunoaşterii nu este lineară, căci rareori o problemă a
fost rezolvată definitiv; o soluţie considerată satisfăcătoare la un moment dat s-a dovedit
6
ulterior imperfectă şi a fost nevoie să fie reluat procesul de căutare; de aceea se consideră că
dezvoltarea cunoaşterii şi ştiinţei este un proces în spirală.
Raportându-se la un anumit cadru teoretic conceptual, cercetătorii îşi formulează
întrebările în ipoteze pe care apoi le testează; unele dintre ele se dovedesc a fi valide, altele
nu. Invalidarea unei ipoteze este foarte folositoare progresului cunoaşterii deoarece ea
sugerează altă ipoteză, adeseori opusă celei dintâi, a cărei testare şi validare va aduce soluţia
aşteptată.
Filosoful german Georg Hegel caracterizează evoluţia cunoaşterii ca fiind dialectică;
aflarea adevărului se realizează progresiv, prin trecerea de la teza iniţială (formularea unui
punct de vedere ce urmează a fi argumentat) prin antiteză (punct de vedere diferit sau chiar
opus celui dintâi) la sinteză (combinaţie selectivă a tezei şi antitezei), care devine teză pentru
un viitor proces.
Raţionalism versus Empirism

Disputa, nesoluţionată nici azi, între cei care susţin primatul ideilor înnăscute
(raţionalismul) şi adepţii experienţei senzoriale şi observaţiei ca surse ale cunoaşterii
(empirismul 2 ) a început în Grecia antică, încă de la Platon şi Aristotel. Empiriştii afirmă că
observaţia şi experienţa nemijlocită sunt principalele surse ale cunoaşterii, care primează
asupra raţiunii. Această orientare este adeseori considerată nucleul ştiinţei moderne, adepţii
săi considerând că teoriile trebuie să îşi aibă originea în faptele reale şi nu în intuiţie, să se
bazeze pe raţionamentul inductiv şi nu pe cel deductiv (Aniţei, 2007, p. 69).
Ca reacţie la filozofia empiristă, raţionalismul consideră că raţiunea este izvor şi bază
a cunoaşterii (Şchiopu, 1997), iar ideile înnăscute există a priori. Raţionaliştii susţin că mintea
omenească este capabilă filtreze şi să organizeze informaţiile obţinute pe cale senzorială pe
baza unor principii deja existente la momentul naşterii. Astfel, psihicul este considerat activ în
activitatea de cunoaştere, capabil să discrimineze, să selecteze şi să organizeze informaţia,
funcţionând pe baza raţionamentelor deductive. Gânditorii raţionalişti critică perspectiva
empiriştilor asupra psihicului, văzut ca pasiv, loc de depozitare a informaţiei şi plastic sub
influenţa experienţei.
Fiecare dintre cele două perspective asupra dobândirii cunoaşterii – raţionalismul şi
empirismul - are merite ce nu pot fi negate, căci teoriile raţionaliste lipsite de validarea
empirică sunt caduce, iar tonele de datele empirice neorganizate într-un sistem teoretic de
referinţă sunt inutilizabile. Disputa privind originea ideilor conduce spre dezbateri asupra
originii aptitudinilor: sunt ele înnăscute sau dobândite prin experienţă şi sub influenţa
mediului?; mai departe, poate fi adusă în discuţie natura personalităţii: este ea înnăscută sau
dobândită? Răspunsul psihologiei contemporane se află la confluenţa celor două abordări,
într-o sinteză a influenţei moştenirii genetice şi a condiţiilor de mediu.
Şcolile psihologice ale secolului al XX-lea se originează în una din cele două orientări
de gândire, raţionalismul şi empirismul, fără a exclude însă şi abordări mixte; acestea din
urmă reprezintă sinteze ale tezei raţionaliste şi antitezei empiriste (tab. 2).
2
Empeiria: experienţă (gr.)
7
Deducţie versus inducţie
Deducţia este raţionamentul prin care, plecând de la o premisă majoră referitoare la o
clasă de evenimente (general) şi o premisă minoră, sunt formulate consecinţele pentru un
eveniment particular; dacă premisele sunt adevărate atunci şi concluzia este adevărată.
Filosofia platoniciană este prin excelenţă deductivă. Abordarea deductivă a fost criticată
pentru că nu generează progresul cunoaşterii, căci conţinutul concluziei este cuprins în
premise.
În opoziţie, demersul intelectual bazat pe inducţie este orientat de la particular spre
general, concluzia fiind formulată în termeni probabilistici, uneori fiind adevărată, alteori
falsă. Prin inducţie se formulează legi plecând de la fapte observate.
Tab. 2. Principalele curente raţionaliste şi empiriste

(Adaptat după Sternberg, 1995; Marx şi Hillix, 1963)
Raţionalism (Platon, Déscartes) Empirism (Aristotel, Locke, Hume)

Primatul teoriei Primatul datelor senzoriale
Gramatica transformaţională (Naum Structuralism (Wilhelm Wundt, Edward Titchener)
Chomsky)
Structuralismul/ Teoria echilibrului Funcţionalism (William James, John Dewey, Angell,
(Jean Piaget) James McKeen Cattell, R.S. Woodworth, Harvey Carr)
Universalismul cultural (Claude Levi- Asociaţionism (Thomas Hobbes, John Locke, David
Strauss) Hume, Hermann Ebbinghaus, Ivan Pavlov, Vladimir
Behterev, Edward Lee Thorndike)
Teoria inteligenţei (Francis Galton) Behaviorism (James Watson, Edward Tolman, Burrhus
Skinner, Clark Hull, Edwin Guthrie)
Psihanaliza (Breuer, Sigmund Freud, Psihologia umanistă (Carl Rogers, Abraham Maslow,
Alfred Adler, Carl G. Jung, Otto Rank, Gordon Allport, Viktor Frankl)
Ferenczi, Karen Horney, Erich Fromm)
Cognitivism (Ulrich Neisser, George Miller)
Să ne reamintim...
• Dezvoltarea ştiinţei se desfăşoară în cicluri.
• Un ciclu paradigmatic este compus din trei perioade: pre-paradigmatică,
paradigmatică şi post-paradigmatică.
• Evoluţia cunoaşterii este un proces în spirală, prin confirmarea şi apoi
infirmarea unor ipoteze.
• Cunoaşterea este dialectică, adevărul ştiinţific fiind cunoscut progresiv, prin
trecerea de la teza iniţială prin antiteză la sinteză.
• Raţionalismul susţine cunoaşterea prin raţionamente deductive.
• Şcolile psihologice contemporane sunt fundamentate fie pe raţionalism, fie pe
empirism, fie pe abordarea mixtă.
8
2. Organizarea prezentării istoriei psihologiei
Elaborarea unei istorii a oricărei discipline ridică de la început două probleme: în ce

moment să înceapă prezentarea şi în ce mod să fie structurat parcursul istoric? Privitor la
prima întrebare, dat fiind că psihologia se originează în filozofie, unii autori optează să
înceapă demersul în antichitatea greacă, atât de fecundă în idei filozofice şi ilustrată prin
gânditori precum Socrate, Platon şi Aristotel. Alţii în schimb, mai numeroşi, consideră că
momentul zero este cel în care psihologia s-a rupt de filosofie pentru a intra în câmpul
ştiinţelor empirice.
În alegerea modului de a organiza o istorie a psihologiei pot fi avute în vedere diverse
opţiuni. În continuare sunt prezentate patru opţiuni posibile pentru organizarea unei incursiuni
în istoria psihologiei (Schultz şi Schultz, 1987, p. 9 şi u.; Mariné şi Escribe, 1998, p. 21):
• marii reprezentanţi;
• contextului istoric şi social;
• şcoala de gândire;
• problema de studiu.
Din perspectiva marilor reprezentanţi (personalistă), istoria ştiinţei este o succesiune
de realizări şi descoperiri realizate de personalităţi remarcabile. Progresul şi schimbarea sunt
atribuite proeminenţei unei persoane ale cărei calităţi unice au generat uriaşi paşi înainte.
Această concepţie susţine că marile evenimente ştiinţifice nu s-ar fi produs dacă nu ar fi
existat persoana excepţională care să le iniţieze; din această perspectivă se poate afirma că
„omul face istoria”. Adeseori, numele unei persoane devine reper pentru o întreagă epocă;
astfel se vorbeşte despre „sculptura după Michelangelo”, „fizica după Einstein”, „psihologia
după Watson”. Prezentarea istoriei psihologiei ca o succesiune de mari reprezentanţi
înseamnă indicarea reperelor biografice, cu precădere a acelor evenimente de viaţă care au
influenţat activitatea ştiinţifică a autorului, a principalelor lucrări ştiinţifice, ca şi a rolului
jucat în instituţionalizarea domeniului prin crearea de institute şi asociaţii sau prin fondarea
unor publicaţii de referinţă.
Exemple de autori şi câteva dintre conceptele propuse de aceştia
Watson: comportamentalism (behaviorism), stimul – răspuns, psihologie fără

conştiinţă.
Freud: psihanaliză, sine, eu, supraeu, libido.
Fromm: conformitate automată, libertate – securitate, fuziune simbiotică.
Allport: proprium, comportament de înfruntare, comportament expresiv.
Rogers: centrare pe client, acceptare necondiţionată
Wertheimer: psihologia formei (gestaltism), legea pregnanţei bunei forme
Kelly: constructe personale, complexitate cognitivă.
Tolman: hărţi cognitive
Bandura: eficacitate de sine, învăţare observaţională.
9
O astfel de abordare face însă dificilă înţelegerea domeniului, căci oferă o viziune
fragmentată asupra psihologiei; sunt greu de explicat filiaţiile, controverselor şi dinamica
dezvoltării psihologiei.
Receptarea favorabilă a unor idei novatoare este condiţionată de aşa numitul „spirit al
timpului”. Acceptarea şi aplicarea sau, dimpotrivă, negarea şi rejectarea unei descoperiri
depind de tiparul de gândire al unei anumite culturi, regiuni sau epoci; ceea ce pare straniu la
un moment dat, devine foarte uşor de acceptat după 50 sau 100 de ani, atunci când
comunitatea ştiinţifică devine pregătită să recepteze ca valid. Cercetătorul scoţian Robert
Whytt, în 1763, a făcut prima referire la răspunsul condiţionat, fără să atragă însă atenţia
confraţilor. Abia la începutul secolului al XX-lea, Pavlov impune lumii ştiinţifice conceptul
de reflex condiţionat, deoarece dezvoltarea psihologiei îi făcuse mult mai sensibili pe
cercetători la problematica comportamentului.
De aceea, concepţia naturalistă (a contextului istoric şi social) asupra evoluţiei ştiinţei
afirmă că doar atunci când spiritul timpului o îngăduie, apare o idee revoluţionară şi ea este
receptată favorabil; această concepţie se rezumă în afirmaţia „istoria naşte oamenii”. Se poate
spune că o nouă idee, lege sau descoperire apare doar atunci când condiţiile sunt pregătite în
epocă, când s-a acumulat masa critică de elemente novatoare care să permită saltul calitativ.
Fără a încerca afirmarea primatului personalităţii asupra contextului istoric al ştiinţei sau
invers, trebuie acceptat că marii savanţi ce devin eponime 3 au nevoie de un climat propice
pentru a-şi impune realizările. Munca de creaţie ştiinţifică seamănă mai mult cu o prismă ce
captează şi refractă spiritul intelectual al epocii, decât cu un far călăuzitor. Adeseori, este greu
de precizat data naşterii unui experiment şi este artificial să atribuim unei singure persoane
paternitatea unei idei, a cărei apariţie este pregătită, în general, de un complex de factori.
Abordarea naturalistă caută determinanţii evoluţiei psihologiei în relaţie cu alte
discipline şi sub presiunea contextului istoric şi social. Printre neajunsurile majore ale acestui
demers se numără riscul neglijării determinanţilor interni (caracteristicile de personalitate ale
omului de ştiinţă), precum şi repunerea în chestiune a unei teorii ca urmare a unor rezultate
empirice ulterioare.
Exemple
• Din perspectivă naturalistă, teoria privind evoluţia speciilor ar fi fost
formulată chiar dacă Darwin ar fi murit prematur înainte de a o propune, din
cauză că spiritul timpului cerea o astfel de explicaţie pentru dezvoltarea vieţii
pe pământ. De altfel, viziunea lui Russel Wallace a fost foarte asemănătoare,
chiar dacă nu la fel de completă, cu cea a lui Darwin.
• Tot spiritul timpului poate fi invocat pentru a explica descoperiri ştiinţifice
efectuate simultan de către savanţi care nu îşi cunosc reciproc activitatea.
Aparatul de radio a fost descoperit simultan de italianul Marconi şi rusul
Popov, insulina de către Paulescu şi Banting, acesta din urmă fiind laureat cu
premiul Nobel alături de Mac Leod.
3
Eponim: persoană care dă numele său unui oraş, unei localităţi, unei instituţii etc. (Dicţionar enciclopedic. Vol.
II. Bucureşti: Ed. Enciclopedică).
10
Şcoala de gândire este o un alt criteriu de analizare a evoluţiei unei ştiinţe. Şcoală
este numele generic acordat unei grupări de oameni de ştiinţă care se asociază în jurul unui
curent teoretic, uneori chiar şi geografic, în jurul unui iniţiator. Membrii unei şcoli sau curent
de gândire sunt preocupaţi de investigarea unor probleme înrudite prin raportarea la acelaşi
cadru teoretic şi elaborarea unor demersuri metodologice similare. Iniţiatorul unei noi mişcări
îi atrage pe cercetătorii preocupaţi de aceleaşi probleme şi modalităţi de investigare, cărora le
propune o nouă perspectivă; dacă în jurul său se coagulează un colectiv convins de valoarea
noii perspective, pe care o dezvoltă şi o consolidează, se naşte o nouă şcoală de gândire în
domeniu. O nouă şcoală rareori i-a convins şi atras alături de ea pe exponenţii vechiului
sistem. De cele mai multe ori, liderii vechii şcoli şi-au continuat munca şi au contestat noua
şcoală. Uneori, adepţii mai tineri şi-au părăsit maeştrii, devenind susţinători ai noului sistem
teoretic.
Evoluţia ştiinţei, iar a psihologiei nu face excepţie, apare ca o afirmare, urmată
supremaţia trecătoare şi apoi de declinul şcolilor de gândire, fiecare dintre ele aducând un plus
de cunoaştere prin formularea de noi întrebări şi punerea în discuţie a soluţiilor anterior
propuse. Fiecare nouă şcoală de gândire a afirmat un protest faţă de abordarea anterioară, a
identificat punctele slabe ale vechiului sistem de gândire şi a propus în schimb noi definiţii şi
strategii de cercetare care să corecteze deficienţele şi să susţină progresul cunoaşterii.
Exemple de şcoli psihologice

• psihanaliza;
• psihologia formei (Gestaltismul);
• şcoala de la Leipzig;
• şcoala de la Würtzburg
• comportamentalismul (behaviorism)
• cognitivismul
Istoria psihologiei poate fi văzută şi ca o suită de probleme distincte studiate pe

parcursul timpului (memorie, percepţia, reprezentările sociale etc.) în care sunt prezentate
evoluţia conceptelor, a metodelor de studiu, a cercetărilor efectuate şi a rezultatelor acestora.
Neajunsul major al acestei abordări este riscul redundanţei, din cauza similarităţii etapelor
parcurse în investigarea fiecărei probleme de studiu.
Să ne reamintim ...
• Printre criteriile posibile pentru organizarea istoriei psihologiei se numără:
marii reprezentanţi, contextul istoric şi social, şcoala de gândire şi problema de
studiu.
• Prezentarea istoriei psihologiei ca o succesiune de mari reprezentanţi înseamnă
indicarea reperelor biografice, cu precădere a acelor evenimente de viaţă care au
influenţat activitatea ştiinţifică a autorului, a principalelor lucrări ştiinţifice, ca şi
a rolului jucat în instituţionalizarea domeniului prin crearea de institute şi
11
asociaţii sau prin fondarea unor publicaţii de referinţă.
• Abordarea naturalistă caută determinanţii evoluţiei psihologiei în relaţie cu alte
discipline şi sub presiunea contextului istoric şi social, care poate oferi climatul
propice pentru progresul domeniului.
• Şcoala de gândire afirmă un protest faţă de abordarea anterioară, identifică
punctele slabe ale vechiului sistem de gândire şi propune noi definiţii şi strategii
de cercetare care să corecteze deficienţele şi să susţină progresul cunoaşterii.
• Fiecare dintre abordările istoriei psihologiei are deopotrivă avantaje şi
neajunsuri.
În prezenta introducere în istoria psihologiei, am optat pentru o abordare hibridă, în

care pentru cele mai importante şcoli de gândire psihologică sunt descrise paradigma,
principalii reprezentanţi, contribuţiile la dezvoltarea domeniului, ca şi limitele inerente.
Test de evaluare a cunoştinţelor
1. Folosind cuvintele proprii, definiţi conceptele revoluţie ştiinţifică, ciclu

paradigmatic, empirism şi raţionalism.
2. Comparaţi diferitele abordări posibile ale istoriei ştiinţei.
3. Indicaţi, folosind informaţii din bibliografie şi webografie, numele a trei şcoli
de gândire în psihologie şi numele a trei dintre membrii lor.
Bibliografie
Aniţei, M. (2007). Istoria psihologiei. Sibiu: Psihomedia.

Carroy, J., Ohayon, A., Plas, R. (2006). L’histoire de la psychologie en France. Paris: La
Découverte.
Kuhn, T. (1962). Structura revoluţiilor ştiinţifice. Bucureşti
Mariné, C., Escribe, C. (1998). Histoire de la psychologie générale. Paris: In Press Editions.
Marx, M.H., Hillix, W.A. (1963). Systems and theories in psychology. New York: McGraw-
Hill Book Company.
Pavelcu, V. (1972). Drama psihologiei. Bucureşti: EDP.
Sternberg, R.J. (1995). In search of human mind. Fort Worth: Harcourt Brace & Company.
Schultz, D.P., Schultz, S.E. (1987). A history of modern psychology. San Diego: Harcourt
Brace & Company.
12
ORIGINILE FILOSOFICE ALE PSIHOLOGIEI
Cuprins
1. Introducere ………………………………………………………………………… 13
2. Obiective …………………………………………………………………………… 13
3. Durată ………………………………………………………………………………. 13
4. Conţinutul
4.1. Antichitatea greacă ……………………………………………………………. 14
4.2. Evul mediu, înainte şi după Renaştere ………………………………………. 17
4.3. Empirismul englez …………………………………………………………….. 18
4.4 Pozitivismul lui Auguste Comte ………………………………………………… 19
5. Test de evaluare …………………………………………………………………….. 20
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare 2 prezintă orientările filosofice care şi-au pus
amprenta asupra evoluţiei concepţiilor despre spirit. Parcursul este început cu
gânditorii din antichitatea greacă, continuă cu un scurt popas în Evul mediu, apoi
este subliniată contribuţia lui René Descartes atât la consolidarea metodei ce îi
poartă numele, cât şi la formularea modelului anatomo-psihofiziologic.
Sunt prezentate contribuţiile empiriştilor englezi din secolele al XVII-lea
şi al XVIII-lea la înţelegerea rolului experienţei nemijlocite în cunoaşterea lumii,
dar şi critica formulată de Auguste Comte la aspiraţia psihologiei de a fi ştiinţă.
1.2. Obiective
• să evidenţieze contribuţiile filosofilor la dezvoltarea psihologiei din
perspectiva orientării lor moniste sau dualiste, empiriste sau
raţionaliste;
• să argumenteze în favoarea monismului şi dualismului, raţionalismului
şi empirismului.
1.3. Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.
13
În fiecare dintre vechile civilizaţii ale lumii se găsesc dovezi ale preocupărilor de a
explica şi înţelege comportamentul uman, normal şi patologic, de a stabili cauzele tulburărilor
psihice şi comportamentale. În multe civilizaţii antice a existat interesul pentru cunoaşterea
unor realităţi umane precum memoria, senzaţiile, emoţiile, motivaţia şi adaptarea (vezi Viney,
1993, cap. 3). Chiar dacă lipsite uneori de coerenţă şi rigoare, aceste demersuri au propus
explicaţii atât de natură ineistă, cât şi ambientalistă privind dezvoltarea fiinţei umane şi starea
ei de sănătate fizică şi psihică. Majoritatea gânditorilor antichităţii au invocat, într-un fel sau
altul, intervenţia divină în starea de bine sau boală a omului, ca şi în calitatea relaţiilor
stabilite între oameni.
1 Antichitatea greacă
Civilizaţia greacă din epoca de maximă înflorire, cuprinsă între anii 600 şi 300 î.e.n.,
reprezintă una dintre cele mai fecunde şi creative perioade din istoria umanităţii. Este
incontestabil că grecii au fost influenţaţi de sistemele de gândire care au existat anterior în
bazinul mediteranean, şi că unele dintre ideile atribuite lor îşi au originea în alte culturi mult
mai timpurii. Cu toate acestea, curentele de gândire ale lumii occidentale contemporane îşi au,
poate, cel mai important izvor în tradiţiile intelectuale ale Greciei antice.
Originile psihologiei se află în două abordări distincte ale problematicii umane:
filosofia, care caută să înţeleagă lumea prin intermediul introspecţiei, a reflecţiei asupra
ideilor înnăscute şi a propriei experienţe, şi fiziologia, studiul ştiinţific al materiei vii şi al
funcţiilor sale, utilizând cu precădere observaţia. Dezvoltarea psihologiei a fost marcată de
preocupările filosofilor de a găsi răspuns la întrebările: mintea şi sufletul sunt entităţi
distincte?; cunoaşterea este înnăscută sau dobândită ca rezultat al experienţei?; cum se
produce învăţarea şi care sunt mecanismele memoriei?; care este ponderea speculaţiilor
teoretice şi a colectării riguroase de date în aflarea adevărului ştiinţific?
Natura sufletului
Nu numai filosofii, ci şi medicii, astronomii, matematicienii, toţi gânditorii acestei
epoci erau preocupaţi şi de interogaţii filosofice. Ei au sesizat diferenţa dintre materia animată
şi materia ne-animată, care nu posedă „animus” (suflet); materia „animată” este caracterizată
prin percepţie şi mişcare, de unde rezultă că plantele sunt ne-animate. Este subliniată, în
această concepţie timpurie, funcţia fundamentală a psihicului, aceea de a asigura viaţa de
relaţie a organismului cu mediul său – schimbul informaţional şi intervenţia activă.
De numele lui Democrit (460 – 370 î.e.n.) şi Leucip (secolul al V-lea î.e.n.) se leagă
teoria atomistă ca modalitate de a explica lumea. Ei considerau că realitatea înconjurătoare
este formată din atomi, element indivizibil şi inaccesibil percepţiei umane la care poate fi
redus orice obiect prin secţionări succesive. Democrit considera că sufletul este un fel de foc,
un element cald, compus din „atomi sferici”, cei mai uşor de mişcat; de asemenea, identifica
sufletul cu raţiunea. Leucip, ca şi alţi filosofi, asocia sufletul cu respiraţia; atomii sferici, aflaţi
în continuă mişcare, intră, prin respiraţie, în corp, unde sunt ţinuţi laolaltă şi împiedicaţi să se
împrăştie. Atomii sufletului se dispersează atunci când survine moartea. Atomii formează nu
numai toate obiectele lumii înconjurătoare, dar şi procesele psihice, precum senzaţiile şi
gândirea, sunt de asemenea rezultatul combinaţiei atomilor.
Hipocrates (cca 460-377 î.e.n.), părintele medicinii, a contribuit deopotrivă la reflecţia
filosofică şi la descifrarea tainelor fiziologiei. A utilizat observaţia ca metodă de cunoaştere şi
a studiat anatomia umană şi animală prin disecţii şi vivisecţii. A comis însă eroarea de a
generaliza rezultatele observaţiilor efectuate pe animale şi la om. Căutând sursa gândirii, a
afirmat că mintea, numită şi suflet sau spirit, este o entitate distinctă de corp, dovedindu-se un
14
exponent al dualismului suflet - corp. El considera că sufletul, lipsit de corporalitate fizică,
este localizat în creier, concepţie înrudită cu afirmaţia netăgăduită astăzi că psihicul este
funcţie a creierului. Gânditor neortodox 4 şi vizionar, el considera că bolile nu sunt o pedeapsă
trimisă de zei, contrar credinţei epocii, ci rezultatul funcţionării defectuoase a creierului;
astfel, controlul funcţionării psihice se află în interiorul corpului, nu în forţe externe.
Dualism Monism
Concepţia conform căreia sufletul şi doctrină care nu admite decât un
corpul se deosebesc calitativ; sufletul are principiu constitutiv al fenomenelor sau
natură necorporală, în timp ce corpul este reduce totul la acest principiu (ex.:
compus din substanţă. materialismul, idealismul, panteismul)
Ulterior, Platon a argumentat şi el în favoarea dualismului, opunând corpul sufletului,

viaţa biologică, celei spirituale, afirmând supremaţia sufletului asupra materiei corporale. De
asemenea, considera că există o ierarhie a părţilor componente ale corpului, în care capul
reprezintă partea cea mai importantă, chiar divină.
Platon (427-347 î.e.n.), raţionalist ca şi dascălul său Socrate, considera că pentru a
ajunge la cunoaştere, omul trebuie să analizeze conceptele, iar adevărul nu poate fi cunoscut
decât graţie raţiunii. În viziunea lui Platon, realitatea este formată nu din obiectele de care
suntem înconjuraţi şi de care devenim conştienţi graţie simţurilor, ci din reprezentările
abstracte şi atemporale ale acestora care există în mintea noastră - ideile. Obiectele pe care le
percepem sunt doar copii imperfecte şi pasagere ale formelor pure şi adevărate care sunt
ideile.
În „psihologia” platoniciană, un loc important îl ocupă elementele de morală şi
judecăţile de valoare, cunoaşterea fiind inseparabilă de morală. Astfel, pasiunile, a căror sursă
este corpul, se opun căutării Binelui. Sufletul nemuritor are drept vehicul corpul muritor, de
care sunt legate pasiuni redutabile; printre pasiuni se numără plăcerea – o momeală a
păcatului; durerea, îndrăzneala şi frica –consilieri imprudenţi; încrâncenarea, surdă la orice
sfat, speranţa, deschisă oricărei seducţii (în dialogul Timae). Judecăţile de valoare sunt
formulate şi referitor la vise (în dialogul Republica), care sunt văzute de Platon ca
manifestări ale motivaţiei inconştiente. Astfel, în toate sufletele omeneşti există plăceri şi
trebuinţe „necesare, acceptabile“ şi altele „nelegiuite”, unele cu o puternică tentă animalică.
La unii indivizi ele sunt controlate de raţiune, la alţii sunt necontrolate şi îi domină. Controlul
este realizat fie în direcţia slăbirii acestor pulsiuni (animalice), fie în direcţia reprimării lor;
cei care nu pot să-şi stăpânească pulsiunile sunt dominaţi de ele. Atunci când raţiunea doarme,
aceste trebuinţe (inconştiente) ies la iveală şi îşi găsesc o satisfacere fictivă în vis. De dorit
este ca trebuinţele să fie ţinute în frâu pe cale raţională, permiţând o satisfacere „cumpătată” a
lor. Căci doar stând departe de nebunia trupului, omul poate se poate apropia prin cunoaştere
de adevăr.
Meritele viziunii lui Platon asupra sufletului
În lumea occidentală modernă, dualismul iniţiat de Platon a favorizat dezvoltarea
ştiinţei şi tehnicii, prin separarea studierii fenomenelor fizice de consideraţiile metafizice.
Totodată, a deschis drum studiilor psihologice, valorizând cercetarea vieţii mentale, în fond a
activităţii psihice. „Lăsaţi-mă să găsesc frumuseţea interioară” implora Socrate zeii, citat de
Platon în dialogul Phedra. De asemenea, Platon a elogiat stăpânirea de sine, prin care partea
cea bună a sufletului o domină pe cea supusă viciilor, şi triumful raţiunii asupra trebuinţelor
condamnabile ale omului (Braunstein şi Pewzner, 2005, p. 14-16).
4
Neortodox: care se abate de la doctrina sau concepţia împărtăşită de majoritate
15
Aristotel (384-322 î.e.n.), elev al lui Platon, naturalist şi filosof, s-a distanţat de
maestrul său în multe privinţe. Referitor la raportul suflet – corp, Aristotel este monist,
considerând că sufletul (mintea) nu poate exista ca entitate distinctă de corp, dintr-o substanţă
diferită, ci doar ca un produs al anatomiei şi fiziologiei; cunoaşterea sufletului nu este posibilă
decât prin studierea corpului.
În viziunea lui Aristotel, sufletul este „forma corpului”, că el reprezintă „entelehia”-
tendinţa fiinţei de a-şi actualiza potenţialităţile. Astfel, funcţiile psihice sunt funcţii ale
complexului corp – suflet; fenomenele mentale sunt însoţite de funcţionări corporale
specifice. Atunci când sunt realizate condiţiile corporale necesare, apare şi emoţia specifică
lor. Sufletul, localizat de Aristotel în inimă, este considerat ca „o imagine spirituală a
realităţii”.
Raţiunea apare astfel prelungirea superioară a celor două niveluri precedente. Peste
secole, distincţia dintre ceea ce este evident, sensibil, şi ceea ce este latent, derivat din
elementele sensibile va fi valorificată de şcolile de gândire psihologică (Parot şi Richelle,
1995, p. 15). Un prim exemplu este teza freudiană (formulată de către Sigmund Freud)
privind distincţia între conţinutul conştient al visului, evident pentru cel care doarme, şi
conţinutul latent, care nu poate fi verbalizat decât printr-un efort, pornind de la conţinutul
evident. Un al doilea exemplu este demersul lui Piaget, care va prelua şi dezvolta ideea
trecerii de la sensibil la raţional afirmând că inteligenţa este o prelungire a adaptării biologice.
Un al treilea exemplu de valorificare a viziunii lui Aristotel asupra nivelurilor sufletului se
regăseşte în lucrările privind cogniţia, unde comportamentul manifest şi observabil este un
indiciu al structurilor sau operaţiilor cognitive, latente şi neobservabile.
În ceea ce priveşte natura realităţii înconjurătoare, Aristotel consideră că ea constă în
obiectele concrete accesibile cunoaşterii prin simţuri, încadrându-se în curentul empirist de
gândire; realitatea, ca obiect al cunoaşterii, este independentă de spirit, are o existenţă
obiectivă. El consideră că sursa ideilor este experienţa şi afirmă că există categorii de
obiecte şi fenomene care pot fi percepute prin simţuri specifice (de exemplu culoarea poate fi
percepută numai cu ochii); ele formează „obiecte ale percepţiei” (simţirii).
Ca metodă de aflare a adevărului, Aristotel apelează la inducţie care permite
formularea de principii generale pe baza observării unor fapte particulare. De exemplu, prin
inducţie se pot formula legile învăţării pornind de la observarea modului în care învaţă
studenţii.
Aristotel este cel mai remarcabil promotor al asociaţionismului; el a semnalat faptul că
senzaţiile se asociază prin: contiguitate în timp şi spaţiu, asemănare şi contrastul dintre
elementele asociate. Pentru a explica activitatea psihică, Aristotel susţine că ea are un suport
material, iar experienţa se constituie prin însumarea unor fenomene psihice elementare
(senzaţii). Fiecare treaptă superioară de cunoaştere rezultă din asocierea fenomenelor psihice
imediat subordonate.
Tab. 1 Raţionalism versus empirism

Raţionalism Empirismul
Primatul ideilor înnăscute. experienţa senzorială şi observaţia ca surse
ale cunoaşterii. Empeiria = experienţă
Platon Aristotel
Pentru a ajunge la cunoaştere, omul trebuie să Funcţiile psihice sunt funcţii ale complexului
analizeze conceptele, iar adevărul nu poate fi corp – suflet.
cunoscut decât graţie raţiunii.
Ideile sunt forme pure şi adevărate. Sursa ideilor este experienţa
16
2 Psihologia înainte şi după Renaştere
Psihologia în Evul mediu
Prin intermediul reflecţiei teologilor catolici, cunoaşterea psihologică va avansa în
Evul mediu. Biserica catolică a preluat din lumea antică ideea de raţional şi iraţional ca
fundamente ale interpretării lumii, iar preoţii asigurau terapia bolilor sufletului prin practica
confesiunii.
Începând din secolul al VI-lea şi până în secolul al XI-lea, modelul de gândire al
Sfântului Aurelius Augustin (354-430 e.n.) a dominat lumea creştină. El afirmă că mintea
omului nu este substanţială (materială), ci o rezultantă a modului în care funcţionează părţile
corpului, în interacţiune unele cu altele. Recomandă cu insistenţă coborârea în sine,
introspecţia fiind considerată o veritabilă valoare morală. El vede trei procese (psihice)
fundamentale: memoria, înţelegerea şi voinţa, care se cuprind unul pe altul (interacţionează) şi
formează, împreună, mintea.
Psihologia europeană după Renaştere

René Descartes (1596-1650)
Acest filosof raţionalist a fost un remarcabil exponent al clasicismului francez, alături
de Moliere, Racine şi Corneille. A scris în 1650 „Les passions de l’âme”. Face distincţia între
activitatea corpului şi sufletului, respectiv între acţiune şi pasiune, fiecare dintre cele două
entităţi având propriile sale reguli de funcţionare afirmând explicit ideea de dualism. Pentru
corp - maşina umană - el propune un veritabil model anatomo-psihofiziologic; corpul
funcţionează ca un automat şi beneficiază de o logică internă. Metafora maşinii umane este
rezultatul dezvoltării tehnicii şi ştiinţei la sfârşitul perioadei renascentiste (orologiile marilor
catedrale europene, mecanismele care puneau în mişcare figurinele din grădinile publice etc.).
Medicul englez Harvey contestă existenţa spiritelor vitale sau animale, considerate până
atunci responsabile de funcţionarea corpului omenesc, şi afirmă că inima este pompa care
mişcă sângele în ciclul artere – vene – plămâni – artere.
Descartes este un dualist care face distincţia netă între corp (material) şi gândire
(imaterială), aceasta din urmă fiind un produs al minţii. Gânditorul francez afirmă
interacţiunea mutuală spirit-corp şi asociază sufletul de creier, dar nu de ansamblul său, ci
doar de glanda pineală. Sediul sufletului nu este creierul în ansamblul său, deoarece toate
celelalte părţi ale creierului sunt duble, numai glanda pineală este unică. Trebuie menţionat şi
că Descartes consideră că sufletul este legat de toate părţile corpului la un loc, întrucât corpul
este un tot unitar, a cărui deteriorare alterează funcţionarea psihică.
Metoda de cunoaştere a lui Descartes, numită şi metoda carteziană, constă în folosirea
raţiunii; doar cu mintea, şi nu cu imaginaţia, memoria sau simţurile, poate fi cunoscută lumea.
Descartes este unul dintre exponenţii de marcă ai raţionalismului. El afirmă că există idei
care permit intelectului să gândească pentru că le găseşte în interiorul său; ideile înnăscute
sunt ca o facultate de înţelegere, care pot fi descoperite datorită îndoielii metodice, şi care
exclud orice referire la calităţi sensibile ale lumii exterioare. Ideile înnăscute, susţine
Descartes, sunt de origine divină, au fost puse în mintea noastră de către Dumnezeu „clare şi
distincte” pentru a-l cunoaşte atât pe el, cât şi pe noi înşine.
Descartes are contribuţii importante şi în domeniul percepţiei vizuale şi al opticii („La
Dioptrique”, 1637). Printre obiectele sale de studiu, specifice astăzi psihologiei, s-au numărat
memoria, imaginaţia şi pasiunile.
17
3 Empirismul englez
Empiriştii au accentuat determinismul riguros în funcţionarea planului raţional al
comportamentului.
Thomas Hobbes (1588 – 1679)

În 1651, publică o carte (de psihologie) despre natura umană şi elementele
fundamentale ale acţiunii şi o altă carte despre „materie, formă şi putere”, în care încearcă să
explice mecanismele proceselor cognitive.
Premisa fundamentală a concepţiei sale este că în mintea umană nu există
conţinuturi care să nu fi fost anterior în simţuri. Toate celelalte conţinuturi psihice sunt
derivate din aceste elemente de experienţă directă, experienţă care devine noul criteriu de
adevăr. La naştere, mintea umană nu are nici un fel de conţinuturi a priori. În consecinţă, tot
ceea ce este formaţie psihologică (personalitate) este rezultatul influenţelor mediului asupra
minţii.
Pentru pasionaţi
Expresia Nihil est in intellectu quod non prius fuerit in sensu – Nu există
nimic în minte dacă nu a fost anterior în simţuri, rezumă o idee atribuită lui
Aristotel. Astfel, se produce definitiv ruptura cu tradiţia ideilor înnăscute (curent
numit ineism) afirmat anterior şi de către Descartes. Hobbes contestă astfel dogmele
bisericii, este prieten cu Descartes şi Galilei, motiv pentru care incendiul devastator
al Londrei din 1666 este considerat de credincioşi o pedeapsă divină pentru ateismul
lui Hobbes (Nicola, 2001, p. 78).
John Locke (1632-1704)
Apărută în 1690, lucrarea lui John Locke „Eseu asupra înţelegerii umane” este
considerată textul canonic al empirismului; în el lansează conceptul de „tabula rasa” (white
paper) pentru a explica absenţa oricăror cunoştinţe a priori în mintea noastră şi a sublinia
rolul hotărâtor al experienţei în formarea ideilor. Critică curentul ineist - credinţa în existenţa
ideilor înnăscute - apărat de Descartes şi adepţii săi. Pentru Locke, ideile provin din
experienţa directă, modalităţile de a cunoaşte lumea fiind percepţia şi reflecţia. Prin
percepţie, omul ia contact cu obiectele sensibile ale lumii externe, iar prin reflecţie
(introspecţie) se apleacă asupra operaţiilor interne prin care înţelegem senzaţiile. Premisa
implicită a concepţiei sale este că omul este capabil să cunoască atât lumea externă (prin
senzaţie), cât şi pe cea internă (prin auto - reflecţie). Pledează pentru o ştiinţă a psihicului
distinctă de metafizică, fapt ce conferă experienţei statutul de sursă unică a cunoştinţelor.
Locke face distincţia între ideile simple, bazate pe înţelegerea directă a experienţei
sensibile (percepţii) şi ideile complexe, bazate pe înţelegerea unui număr mare de idei simple
şi complexe. Ideile simple pot fi, la rândul lor, categorizate în idei ale senzaţiilor rezultate din
experienţa nemijlocită (ideea de „moale”, „dur”) şi idei ale reflecţiei, rezultat al experienţei
interne de examinare a propriilor operaţii interne (ideea de „bucurie” sau „tristeţe”). Ca şi
Hobbes, Locke îmbrăţişează ideile contemporanului lor Newton privind mecanica şi
construieşte o ştiinţă mecanicistă a lumii ideilor în care principiul de bază este asocierea.
Astfel, cunoaşterea devine, în concepţia lui John Locke, o construcţie piramidală, bazată pe
datele din simţuri şi cu grade tot mai mari de complexitate pe verticală (azi am zice
abstractizare şi generalizare).
18
Locke consideră, asemenea altor oameni de ştiinţă ai epocii, că obiectele lumii fizice
sunt caracterizate de două tipuri de calităţi. Calităţile primare sunt independente de percepţia
subiectului cunoscător şi caracterizează în mod obiectiv obiectul cunoaşterii; acestea sunt:
mărimea, forma, mobilitatea şi soliditatea. Calităţile secundare sunt rezultatul senzaţiilor pe
care le are subiectul observând obiectul. Printre calităţile secundare se numără culoarea,
sunetul, temperatura şi gustul. Ele sunt influenţate de condiţiile în care are loc percepţia şi
caracteristicile personale ale celui care percepe. Acelaşi obiect galben este perceput în nuanţe
diferite de persoane diferite sau dacă intensitatea luminii variază.
David Hume (1711-1776)

Filozof scoţian de formaţie juridică, Hume va desăvârşi opera empiristă bazată pe
convingerea că toate cunoştinţele provin din experienţă şi se construiesc prin asocierea
senzaţiilor şi a ideilor. Mai jos sunt enumerate legile asocierii formulate de către Hume:
- asocierea prin asemănare: ideile se asociază deoarece se aseamănă într-o oarecare
măsură; în acest fel se construiesc conceptele şi clasele abstracte de obiecte;
- asocierea prin contiguitate spaţio-temporală: evocarea mentală a unei idei tinde să
provoace evocarea alteia care s-a produs pe parcursul aceleiaşi experienţe;
- asocierea prin cauzalitate: două idei se asociază atunci când subiectul cunoscător
consideră că una este cauza celeilalte. Această cauzalitate nu este în mod obligatoriu reală.
De aceea, cauzalitatea nu este un fapt obiectiv, ci unul subiectiv, pentru că el provine din
perceperea contiguităţii evenimentelor.
Chiar dacă filozofii empirişti practică o psihologie introspecţionistă a faptelor de

conştiinţă, concepţia lor asupra modului de formare a cunoştinţelor este germenele legitimării
demersului experimental în psihologie. Pe de o parte, a afirma că ideile complexe pot fi
descompuse în idei simple este primul pas în abordarea analitică a psihologiei, ştiut fiind că
demersul analitic este dominant în ştiinţă. Pe de altă parte, a afirma originea senzorială a
cunoştinţelor îl scuteşte pe cercetător să mai reflecteze asupra conştiinţei, lăsând loc
observării fenomenelor din lumea exterioară. În sfârşit, afirmaţia că observaţia stă la baza
cunoaşterii subliniază nevoia ca cercetătorul să investigheze mediul, să analizeze ceea ce a
observat şi experimentat. Aceste principii implicite ale abordării empiriste vor fi puse în
practică abia în secolul al XIX-lea.
4 Pozitivismul lui Auguste Comte
Auguste Comte (1798-1857), autor al celebrului Cours de philosophie positive (1842),

invocă nevoia de obiectivitate în demersul de cunoaştere ştiinţifică, negând abordarea
metafizică de căutare a explicaţiilor pentru fenomene în entităţi abstracte. Consideră că doar
certitudinile oferite de ştiinţele experimentale contribuie la progresul cunoaşterii.
În 1845 a exclus fără drept de apel psihologia din ansamblul ştiinţelor pozitive,
convins fiind că nu poate exista o ştiinţă a naturii umane (Parot şi Richelle, 1995, p. 83). Se
impune precizat că excluderea operată de el se referea la psihologia epocii sale, a cărei
metodă principală era introspecţia (autoobservaţia). Comte sesizează că observaţia este un act
care, în această împrejurare, modifică chiar starea obiectului observat, adică sinele. Ea aduce
doar informaţii fragmentare şi nu poate să ne înveţe nimic despre dezvoltarea şi patologia
naturii umane. Totuşi, el crede că un anumit ansamblu de fapte ar trebui să facă obiectul unei
discipline ştiinţifice aparte cu un fundament fiziologic, pe care a numit-o fiziologie
intelectuală şi afectivă. Înainte ca psihologia să se nască conform cerinţelor lui Comte, era
19
necesar ca omul, obiectul ei de studiu, să fie pregătit pentru a fi privit din punctul de vedere al
ştiinţelor naturale, să devină un obiect al biologiei.
Comte propune ca psihologia să fie înlocuită prin două discipline, mai potrivite pentru
a surprinde esenţa umană. Prima dintre ele este frenologia, centrată pe studierea organului
gândirii sau al sufletului, creierul. Este de fapt vorba de un creier social, organ care pune în
relaţie omul şi societatea (Braunstein şi Pewzner, 2005, p. 79). Cea de a doua disciplină este
sociologia, căreia Comte îi găseşte numele; el consideră că omul nu există ca individ, ci ca
fiinţă socială, de aceea pentru cunoaşterea sa este mult mai adecvată sociologia decât
psihologia.
Una dintre consecinţele criticii sale virulente la adresa psihologiei a fost întârzierea
demersurilor experimentale în psihologia franceză, compensată prin dezvoltarea
psihopatologiei de către Hippolyte Taine şi Theodule Ribot. Comte susţinea că studierea
manifestărilor patologice ale psihicului este cea mai potrivită cale de acces spre cunoaşterea
stării de normalitate, maladiile psihice fiind considerate experimente spontane, deci
susceptibile de a fi numite ştiinţifice.
4. Folosind informaţiile din suportul teoretic, argumentaţi-vă opţiunea

pentru dualism sau monism, raţionalism sau empirism, cunoaştere
înnăscută sau cunoaştere dobândită.
5. Indicaţi contribuţiile gânditorilor prezentaţi în curs la evoluţia ideilor
despre spirit (suflet).
6. Argumentaţi în favoarea afirmaţiei lui Auguste Comte că psihologia
nu poate aparţine câmpului ştiinţelor pozitive.
Bibliografie
rBraunstein, J.-F., Pewzner, E. (2005). Histoire de la psychologie. Paris: Armand Colin.
Mariné, C., Escribe, C. (1998). Histoire de la psychologie générale. Paris: In Press
Editions.
Nicola, G. (2001). Istoria psihologiei. Bucureşti: Ed. Fundaţiei România de Mâine.
Parot, F., Richelle, M. (1995). Introducere în psihologie. Bucureşti: Humanitas.
Viney, W. (1993). A history of psychology. Boston: Allyn and Bacon.
20
PSIHOLOGIA ŞTIINŢIFICĂ ÎN SECOLUL AL XIX-LEA
Cuprins
1. Introducere ………………………………………………………………………… 21
2. Obiective …………………………………………………………………………… 21
3. Durată ………………………………………………………………………………. 21
4. Conţinutul ……………………………………………………………………………. 22
4.1. Modelul fiziologic ……...………………………….………………………. 22
4. 2. Modelul experimental ………………………………..…………………… 25
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare 3 prezintă contribuţiile modelului fiziologic şi ale celui
experimental din secolul al XIX-lea, ca demersuri care au conferit psihologiei
obiectivitate şi precizie. Gall propunea o psihofiziologie a facultăţilor mentale,
care, deşi nesusţinută prin date de cercetare, a stimulat eforturile de localizare
cerebrală a funcţiilor psihice. Între anii 1820-1830, fiziologia a devenit o ştiinţă
experimentală graţie cercetărilor fiziologului german Johannes Müller, continuate
cu rezultate remarcabile de către Weber, Fechner şi Helmholz.
1.2. Obiective
• să analizeze contribuţiile psihofiziologilor din secolul al XIX-lea la
conturarea obiectului de studiu şi a metodei psihologiei;
• să discute critic demersurile frenologiei.
21
Germania a oferit un sol mai fertil progresului tuturor ştiinţelor decât alte ţări ale
Europei. Premisele sunt numeroase, începând cu interesul cercetătorilor pentru toate ariile de
cunoaştere, explorate atât cantitativ, cât şi calitativ: filologie, fonetică, estetică, logică,
arheologie, critică literară, zoologie, fiziologie etc. (Schultz şi Schultz, op. cit., p. 42-44). O
altă condiţie favorizantă a fost spiritul german, caracterizat prin minuţiozitate, precizie,
pasiunea pentru a descrie, ordona şi clasifica. În acelaşi timp, demersul inductiv de construire
a ştiinţei s-a dovedit a fi mai fructuos decât cel deductiv, îmbrăţişat de comunităţile ştiinţifice
din Franţa şi Anglia. În sfârşit, existau mult mai multe universităţi, care ofereau posturi bine
plătite celor ce doreau să se dedice ştiinţei. Universităţile erau organizate după principiului
libertăţii academice, în care profesorii nu erau în nici un fel constrânşi în opţiunile lor de
predare şi cercetare. Profesorii nu doar vorbeau ex catedra, ca în majoritatea spaţiilor
academice europene, ci alături de studenţii lor, desfăşurau cercetări experimentale în
laboratoare bine echipate.
Consecinţa tuturor acestor avantaje a fost evoluţia rapidă a cunoaşterii în numeroase
domenii, recunoscută la nivel european şi american. În aceste condiţii favorabile, psihologia
s-a impus ca o nouă ştiinţă, apariţia ei fiind legată de numele unor profesori de la cele mai
prestigioase universităţi germane.
4.1. Modelul fiziologic
În anul 1795, astronomul curţii regale a Marii Britanii, Nicholas Maskelyne, constata
existenţa unor diferenţe între înregistrările pe care el şi asistentul său le efectuau asupra
timpului de deplasare al astrelor dintr-un punct în altul al bolţii cereşti; timpul măsurat de el
era mai mare decât cel înregistrat de asistent. L-a admonestat pe asistent pentru neatenţie, dar
diferenţele au persistat, ba chiar s-au accentuat în lunile următoare. În consecinţă, asistentul a
fost concediat (Schultz şi Schultz, 1987, p. 39). Faptul a fost dat uitării timp de 20 de ani,
până când alt astronom, germanul F.W. Bessel, interesat de erorile de măsură, a avansat
ipoteza că greşelile asistentului lui Maskelyne erau cauzate nu de neatenţie, ci de existenţa
unor diferenţe individuale la nivel perceptiv; ipoteza s-a confirmat, astfel de diferenţe fiind
identificate între măsurătorile realizate de astronomi foarte renumiţi şi experimentaţi. Aceste
erori aparente de observaţie au fost considerate de fiziologul olandez Donders (Braunstein şi
Pewzner, 2005, p. 96) ecuaţia personală în domeniul perceptiv. Ulterior, se consideră că
ecuaţia personală este de natură psihologică şi depinde mai ales de orientarea atenţiei.
Constatarea că unele caracteristici personale ale observatorului uman influenţează
calitatea actului perceptiv în cercetările astronomice a condus spre presupunerea că diferenţele
individuale trebuie luate în considerare în orice alt domeniu care implică activitatea omului.
După cum spunea Kirsch (Schultz şi Schultz, op. cit., p. 39-40), problema de metodologie din
astronomie i-a convins pe oamenii de ştiinţă că pentru a cunoaşte cât mai complet lumea
fizică este necesar să se preocupe de înţelegerea proceselor psihice implicate în activitatea de
observaţie. Ştiinţa era astfel obligată să studieze mecanismele fiziologice prin intermediul
cărora se efectuează receptarea stimulilor din mediul fizic, iar fiziologii au început să studieze
22
sistematic senzaţiile. Totodată, abordarea de tip naturalist, cu ecouri materialiste, urmărea
localizarea cerebrală a diferitelor funcţii psihice.
Gall şi frenologia
Franz Joseph Gall (1758-1828) a părăsit Austria natală, unde cursurile sale erau
interzise pentru că susţineau materialismul, pentru a se stabili la Paris. Aici, el deschide, în
sfârşit, era localizărilor cerebrale, după cum spunea cu admiraţie unul dintre urmaşii săi
spirituali (Lecadet şi Mehanna, 2006, p. 64). Gall propunea o psihofiziologie a facultăţilor
mentale şi urmărea să identifice funcţiile diferitelor zone ale creierului, construind hărţi ale
creierului. El susţinea că la nivel cerebral există 27 de organe, responsabile pentru tot atâtea
facultăţi cerebrale; modelul propus de el era o organologie cranioscopică. 10 dintre organele
cerebrale asigurau manifestarea instinctelor, celelalte a facultăţilor intelectuale (inferioare şi
superioare). Instinctele şi facultăţile intelectuale inferioare sunt prezente atât la om, cât şi la
animal, în timp ce facultăţile superioare constituie caracterul esenţial şi distinctiv al
umanităţii; în completarea modelului său, Gall a enunţat cinci principii menite să explice
funcţionarea cerebrală. Facultăţile psihice sunt prescrise ereditar din cauză că organele care le
determină sunt înnăscute; astfel, modelul psihofiziologiei facultăţilor este evident ineist.
Ca urmare localizărilor propuse, Gall considera că pot fi descoperite dispoziţiile şi
înclinaţiile cuiva pe baza indicilor oferiţi de geografia protuberanţelor cutiei craniene (Lélut,
1858, apud Lecadet şi Mehanna, 2006, p. 68). El considera că oasele cutiei craniene reproduc
cu fidelitate forma cortexului, ele fiind straturile superioare ale cortexului osificate pe
parcursul dezvoltării embrionare. Cu cât un organ din creier este mai activ, cu atât el este mai
dezvoltat şi vizibil în forma craniului.
Pentru cei care doresc să ştie mai mult

Ideile lui Gall privind posibilitatea de a cunoaşte caracterul fuseseră
anticipate de către filosoful şi teologul elveţian Jean-Gaspar Lavater (1741-1801)
părintele fiziognomiei, care era convins că fizionomia oferă informaţii despre
calităţile morale ale persoanei. Faţa omenească şi capul animalelor erau
considerate oglinda sufletului. Adepţii lui Lavater recomandau ca în selecţia
candidaţilor pentru un post public, alături de rezultatul examenului profesional să
fie evaluată şi fizionomia candidatului.
La mijlocul secolului al XIX-lea, frenologia este deja criticată în mod pertinent şi

numită pseudoştiinţă de către Francois Magendie şi Louis Francisque Lélut, acesta din urmă
remarcând meritele lui Gall ca medic şi anatomist. Fiziologul Pierre Flourens, plecând de la
experienţele pe porumbei decerebraţi 5 susţine unitatea creierului, ca întreg ce nu poate fi
descompus, deci nu poate fi suma sediilor diverselor facultăţi mentale (Braunstein şi Pewzner,
2005, p. 76). Se poate conchide fără drept de apel că frenologia nu este nici posibilă, nici
fundamentată.
5
Cărora le-a fost extirpat creierul.
23
În ciuda condamnării sale în istoria ştiinţei, frenologia s-a bucurat de un remarcabil
succes la timpul său, mai ales pe pământ american. Frenologia americană a avut, în bună
măsură, funcţia unei psihologii aplicate. Ambele aveau acelaşi scop: cunoaşterea diferenţelor
individuale şi a personalităţii. Conferinţe ale unor medici europeni în SUA între 1830 şi 1850
au generat o autentică mişcare frenologică manifestată prin prelegeri şi publicaţii pe această
temă. În paralel cu deschiderea de cabinete de frenologie, s-au editat broşuri care învăţau
publicul larg cum să se autoexamineze frenologic pentru a se autocunoaşte.
O posibilă explicaţie a interesului stârnit de frenologie este legată de mitul self-made
man (omul care se autoconstruieşte), căci ea vizează o valoare fundamentală a naţiunii
americane: individualismul. Omul este perfectibil, liber, capabil de progres, deci cunoscându-
se mai bine se poate construi pe sine mai eficient (Paicheler, 1992, apud Lecadet şi Mehanna,
2006, p. 69 şu.). Frenologia a contribuit la cristalizarea ideii de orientare profesională, căci
fiecare va putea să îşi aleagă meseria pentru care este mai bine dotat intelectual. La mijlocul
secolului al XIX-lea, procedurile de selecţie în companiile feroviare, aflate în plină
expansiune, se îmbogăţesc cu practici frenologice destinate să îi identifice pe cei mai potriviţi
conductori de tren, în scopul reducerii numărului de accidente.
Una dintre principalele critici ce pot fi formulate la adresa frenologiei este legată de
accentele ereditariste şi eugeniste care susţineau nevoia reproducerii selective pentru a
îmbunătăţi rasa umană, ca şi de minimalizarea rolului educaţiei.
Gall a inaugurat cercetările privind localizarea cerebrală, continuate cu rezultate
valoroase şi azi de către Paul Broca, care a identificat pe baza observaţiei clinice şi anatomo-
patologice centrul limbajului articulat, iar mai târziu, în 1870, de către Fritsch şi Hitzig
folosind tehnici de excitare electrică a cortexului.
Broca şi fiziologia experimentală

Paul Pierre Broca (1824-1880), medic, biolog şi antropolog francez, abordează în
manieră ştiinţifică intuiţiile lui Gall. În 1861, localizează sediul limbajului articulat în a treia
circumvoluţiune frontală a emisferei stângi. Primul său pacient cu această afecţiune, numit
„Tan” pentru că nu mai putea pronunţa decât acest cuvânt, suferea de afazie expresivă 6 . Prin
miniexperimente cu pacientul său, Broca a eliminat alte posibile cauze ale afaziei, iar autopsia
a permis să se descopere leziunea cerebrală care provocase abolirea vorbirii în aria numită azi
aria Broca.
Pentru prima dată fusese localizată cerebral o funcţie psihică, pornind de la constatări
clinice. Au urmat multe alte descoperiri care au permis cartografierea diverşilor centri în
creier; notabile sunt localizarea centrilor motori de către Fritsch şi Hitzig în 1874 şi, respectiv,
identificarea centrului afaziei senzoriale de către Wernicke (Braunstein şi Pewzner, 2005, p.
80-81).
6
Afazie: tulburare a vorbirii produsă de leziuni ale creierului; în afazia expresivă sau motorie este împiedicată
producerea vorbirii, iar în afazia senzorială este afectată înţelegerea vorbirii.
24
4.2. Modelul experimental
Între anii 1820-1830, fiziologia a devenit o ştiinţă experimentală graţie cercetărilor

fiziologului german Johannes Müller, care timp de aproape 40 de ani, s-a dovedit deosebit de
productiv ştiinţific, lucrarea sa Handbuch der Physiologie des Menschen (Compendiu de
fiziologie umană) fiind tradusă în limba engleză şi cunoscută şi dincolo de ocean. Printre
numeroasele contribuţii ale lui Müller la progresul cunoaşterii fiziologiei se numără teoria
asupra energiei specifice a nervilor, care susţine că stimularea unui anumit nerv generează o
senzaţie specifică deoarece fiecare nerv posedă o energie specifică. Rezultatele obţinute de
Müller au stimulat cercetările altor fiziologi pentru a identifica ariile din cortex în care se
produc senzaţiile şi pentru a elabora şi rafina metode de investigaţie folosite intens ulterior.
Fondatorul psihologiei ştiinţifice este considerat Wilhelm Wundt, cel care în 1879
deschide la Universitatea din Leipzig primul laborator de psihologie experimentală (Boring,
1963). Laboratorul pentru experimente al lui William James în Statele Unite ale Americii, la
Universitatea Harvard este înfiinţat deja în 1875, dar cel al lui Wundt a avut o existenţă
durabilă şi a fost recunoscut oficial (Lecadet şi Mehanna, 2006, p. 83); mai mult, Wundt a
instituţionalizat psihologia ca disciplină de sine-stătătoare în universităţi. Un alt motiv de
notorietate pentru laboratorul de la Leipzig este prezenţa aici ca studenţi şi doctoranzi a unor
nume celebre ale psihologiei mondiale; majoritatea celor care au creat în ţările lor laboratoare
de psihologie s-au format sub îndrumarea lui Wundt sau au urmat cel puţin un stagiu alături
de acest deschizător de drumuri.
Herbart, Weber, Fechner sau Helmholtz ar putea fi consideraţi şi ei fondatori ai
psihologiei experimentale, căci toţi au încercat să măsoare fenomenele psihologice, convinşi
fiind că nu există ştiinţă fără măsurare.
Herbart şi emergenţa psihologiei ştiinţifice

Johann Friedrich Herbart a fost filosof şi pedagog, considerat de unii autori ca
adevăratul fondator al psihologiei ştiinţifice germane. Ca şi maestrul său Immanuel Kant,
Herbart este de acord că este ştiinţă doar ceea ce poate fi cuprins în formule matematice.
Combate însă teza kantiană privind imposibilitatea psihologiei de a fi ştiinţă, susţinând că ea
poate deveni o veritabilă ştiinţă în măsura în care realităţile pe care le investighează pot fi
articulate în expresii matematice .
Pentru Herbart, reprezentărilor psihice le pot fi asociate forţe (concept preluat din
fizica newtoniană); aceste forţe au intensităţi diferite, deci pot fi măsurate. El dezvoltă o
concepţie dinamică şi matematică a reprezentărilor psihice care se opun sau se consolidează
reciproc. Dacă două idei aflate în conflict au aceeaşi forţă, atunci intensitatea fiecăreia va fi
diminuată la jumătate (de ex. dulce şi amar). O reprezentare poate fi refulată de către o alta
atunci când cea de a doua are o forţă mai mare şi o împiedică pe prima să treacă de pragul la
care devine conştientă (Braunstein şi Pewzner, 2005, p. 82-83). Formalizarea matematică a
reprezentărilor rămâne pur teoretică la Herbart şi nu are nici un fundament experimental.
Totuşi, pledează pentru posibilul caracter ştiinţific al psihologiei şi introduce ideea unui
25
psihism inconştient şi a energiei psihice, pe care Freud îşi va construi o bună parte din
modelul său.
Psihofizica, paradigmă a cunoaşterii

Poate fi comparată lumea fizică cu cea psihică? Întrebarea formulată cu sute de ani în
urmă în forma interogaţiei asupra relaţiei dintre suflet şi corp revine în secolul al XIX-lea sub
numele de psihofizică, ramură a ştiinţei care caută să surprindă relaţiile existente între mintal
şi lumea materială.
Autorii care vor fi prezentaţi în continuare au în comun preocuparea pentru
cuantificarea fenomenelor psihice. Măsurarea este o modalitate valoroasă pentru ordonarea
manifestărilor aceluiaşi fenomen (de exemplu înălţimea oamenilor), exprimarea legilor de
evoluţie a unui fenomen (modificarea înălţimii odată cu vârsta) şi covariaţia între două
fenomene (evoluţia înălţimii şi a masei corporale).
Psihofizica vizează relaţia dintre stimuli şi senzaţii ca stări psihice corespondente,
neglijând toate instanţele psihice intermediare. Psihofizicienii au efectuat primele măsurători
riguroase ale unor fenomene psihice pentru a pune în evidenţă relaţia dintre intensitatea
stimulării fizice şi intensitatea senzaţiei; stimulul are o mărimea obiectivă, iar senzaţia
exprimă evaluarea perceptivă a acesteia. Psihicul, mai ales componenta sa senzorială
(procesele senzoriale), funcţionează ca un instrument de recepţie, măsură şi analiză a
informaţiilor, reflectând variaţiile unor parametri ai stimulilor cum sunt calitatea, intensitatea,
durata, succesiunea. Senzaţia, percepţia, atenţia, durata proceselor psihice erau măsurate prin
cronoscoape şi cronografe, utilizate deja în epocă pentru măsurarea fenomenelor fizice.
Aşa cum proceda şi Wundt, cercetătorii psihofizicienii apelau la exprimările verbale
ale subiecţilor, dar nu le cereau să îşi scruteze conştiinţa, ci să relateze senzaţii produse în
condiţii riguros controlate.
Ernst Heinrich Weber (1795-1878)

Weber a fost profesor de anatomie şi fiziologie la Leipzig. Este, alături de Fechner,
cofondator al fiziologiei senzoriale şi al psihofizicii. A efectuat cercetări asupra vederii şi
auzului fără să ajungă la rezultate notabile. În schimb, studiile asupra simţului tactil şi
muscular i-au permis evaluarea cantitativă a relaţiilor dintre intensitatea stimulilor termici, de
masă şi de presiune şi răspunsul organismului. A introdus în limbajul psihofizicii conceptul de
prag senzorial, identificat iniţial ca prag spaţial tactil cu ajutorul esteziometrului (fig. 1).
Împreună cu fizicianul francez P. Bouguer a lansat conceptul de prag diferenţial, egal
cu diferenţa minimă între intensitatea a doi stimuli care poate fi detectată de către subiectul
percepător sub forma unor senzaţii diferite. A folosit metoda înregistrării celor mai mici
diferenţe perceptibile între intensităţile stimulilor, considerată prima metodă psihofizică.
Graţie acestei metode a constatat că sensibilitatea senzorială variază în funcţie de intensitatea
stimulilor şi este mai fină în cazul stimulilor de intensitate redusă decât în cazul celor de
intensitate ridicată.
26
Fig. 1 Esteziometru
Weber a formulat prima lege care leagă fizica de psihologie sub forma: ΔS/S = K în
care ΔS este mărimea pragului diferenţial care aplicat stimulului de intensitate S produce o
senzaţie nouă. K este o constantă.
Exemplu
În cazul greutăţii, pragul diferenţial este 1/40 din greutatea standard.
Să presupunem că o persoană poate să discrimineze între o greutate de 40
g şi una de 41 g. Dacă evaluează o greutate de 80 g, pentru a putea
discrimina o nouă senzaţie nu este suficient să se adauge 1 g, ci 2 g.
ΔS1/ S1 = K, dar şi ΔS2/ S2 = K,
Dacă ΔS1 este 1 şi S1 este 40, iar 1/40 = K
Atunci pentru S2 = 80 g rezultă că ΔS2 = 2 g
Gustav Theodor Fechner (1801-1887) biolog, fiziolog, filozof german, a studiat

medicina la Leipzig, unde a dobândit titlul de doctor. Urmează apoi studii universitare de
fizică, efectuează cercetări în domeniul electricităţii, traduce în germană cel mai important
manual de electricitate din limba franceză. În 1834, la numai 33 ani, este numit profesor
titular de fizică la Universitatea din Leipzig.
Fost elev al lui Weber, susţinea în 1850 că mintea poate fi studiată prin înregistrarea
reacţiilor organismului la modificarea caracteristicilor stimulilor fizici. Pentru el, adept al
monismului, corpul şi spiritul sunt aspecte ale aceleiaşi realităţi. El a demonstrat că nu există
o corespondenţă biunivocă între modificările lumii fizice (stimuli) şi schimbările induse de
acestea la nivel psihic (perceperea stimulilor). Faptele psihologice şi cele fiziologice de
desfăşoară ca serii de evenimente paralele, fără a se putea afirma că una dintre ele este cauza
celeilalte. Acest paralelism psihofiziologic permite psihologiei să îşi păstreze o anumită
autonomie ca domeniu de cercetare, dar şi să o ancoreze de câmpul deja ştiinţific al
fiziologiei.
27
Deşi relaţia dintre stimuli şi reacţia organismului nu este liniară, ea este totuşi
predictibilă; de aceea, se pot stabili legi cantitative (matematice) între valorile stimulilor şi
intensitatea reacţiei. Astfel, el stabileşte, independent de E. H. Weber şi P. Bouguer, legea
intensităţii: „intensitatea senzaţiei creşte proporţional cu logaritmul intensităţii stimulului”.
S = k log R, în care S este mărimea senzaţiei, iar R intensitatea stimulului.
Exemplu rar în ştiinţă, Fechner numeşte relaţia dintre stimul şi senzaţie pe care a
formulat-o foarte similar cu cea a lui Weber şi Bouguer, „legea Weber”. Posteritatea le va
recunoaşte amândurora meritele de pionieri în fundamentarea ştiinţifică a psihologiei, relaţia
matematică descoperită de fiecare primind numele de legea Weber- Fechner.
Bazându-se pe această lege, Fechner fondează disciplina pe care o numeşte psihofizică
şi ale cărei principii le expune în lucrarea sa Elemente der Psychophysik (Elemente de
psihofizică), publicată în 1860, considerată esenţială în fundamentarea domeniului psihologiei
experimentale. În paginile ei, Fechner formulează concepte care pun în legătură realitatea
fizică cu universul psihic şi descrie procedee şi metode de măsură a intensităţii senzaţiilor.
În variantele moderne ale psihofizicii, viziunea asupra psihicului s-a lărgit, în sensul
că sunt luate în considerare şi procesele complexe, de natură intelectivă, prin care stimulii
sunt identificaţi şi evaluaţi.
Alături de Weber şi Fechner, foarte relevant pentru dezvoltarea psihologiei în secolul
al XIX-lea este şi Herman von Helmholtz.
Hermann von Helmholtz (1821 – 1894) fiziolog, fizician, matematician german.

- A studiat mecanismele auzului şi ale vederii cromatice.
- A măsurat viteza influxului nervos (1860) utilizând tehnica timpului de reacţie.
- Considera că organele de simţ au o energie specifică, demonstrând că în urma
contracţiilor musculare creşte temperatura.
- Refuza ideea că procesele fiziologice şi psihice sunt influenţate de energii misterioase.
- Senzaţiile sunt semne ale stimulilor din lumea externă, dar nu o copie / reflectare a lor.
- Este întemeietorul psihometriei - tehnici de măsurare a percepţiei vizuale şi auditive.
- A construit aparate: oftalmoscopul pentru examinarea retinei, stereoscopul pentru
producerea efectului de tridimensionalitate prin prezentarea simultană de imagini uşor
diferite ochiului drept şi celui stâng.
Tema de control nr. 1

Descrieţi unui experiment clasic din psihologie, indicând de asemenea, numele
experimentatorului, anul efectuării şi importanţa experimentului pentru evoluţia
cunoaşterii psihologice.
Tema se va efectua pe 2 - 3 pagini A4, font 12 la 1,5 rânduri şi se va

transmite cadrului didactic conducător de seminar pe suport hârtie.
28
Bibliografie

Boring, E. (1963). History, psycxhology and science. Selected papers. New York:John Wiley
and Sons.
Braunstein, J.-F., Pewzner, E. (2005). Histoire de la psychologie. Paris: Armand Colin.
Découverte.
Lecadet, C., Mehanna, M. (2006). Histoire de la psychologie. Paris: Belin.
Marx, M.H., Hillix, W.A. (1963). Systems and theories in psychology. New York: McGraw-
Hill Book Company.
Mook, D. (2009). Experimente clasice în psihologie. Bucureşti: Ed. Trei.
Nicola, G. (2001). Istoria psihologiei. Bucureşti: Ed. Fundaţiei România de Mâine.
Brace & Company.
29
INTROSPECŢIONISMUL – PSIHOLOGIA CONŞTIINŢEI
Cuprins
1. Introducere …………………………………………………………………..30
2. Obiective ………………………………………………………………….30
3. Durată 30
4. Conţinutul
4.1. Introspecţia – concepţie şi metodă de cunoaştere …………………………. 31
4.2. Wilhelm Wundt şi introspecţia experimentală ………………..…………… 32
4.3. Şcoala de la Würzburg şi problematica gândirii …………………………... 35
5. Test de evaluare 39
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare 3 abordează curentul introspecţionist, atât din perspectiva
principiilor, cât şi a metodei de cercetare. Numită psihologie a conştiinţei,
şcoala introspecţionistă a afirmat posibilitatea analizării propriilor stări de
conştiinţă prin autoreflecţie şi verbalizare.
În ciuda entuziasmului promotorilor săi, introspecţionismul a avut numeroşi
contestatari care au pus la îndoială posibilitatea de a descrie şi interpreta
obiectiv stările interioare fără a fi influenţat de propriile ipoteze.
1.2. Obiective
• să analizeze critic curentul introspecţionist;
• să compare introspecţionismul cu ideile şcolii de la Würzburg.
30
1. Introspecţia – concepţie şi metodă de cunoaştere
Pentru introspecţionişti, psihologia înseamnă studierea fenomenelor conştiente, motiv pentru

care această şcoală s-a numit şi psihologia conştiinţei. Promotorii acestei viziuni văd
conţinutul psihicului ca fiind pur, fără nici o legătură cu lumea externă, materială (Zlate,
2000, p. 83).
Promotorii introspecţionismului considerau că dimensiunea „internă” este o dimensiune reală

a cunoaşterii, iar în orice act de cunoaştere „externă” este implicată conştiinţa de sine.
Omul este capabil de „autoreflecţie”, conştiinţa de sine şi conştiinţa de lume fiind
indisociabile în cunoaşterea lumii externe.
Definiţie: introspecţia = autopercepere prelungită şi conceptualizarea datelor analizei
fenomenelor subiective şi transpunerea lor în cuvinte.
• Introspecţia presupune o disociere, o dedublare a cercetătorului pe plan intern, între
obiectul cunoaşterii (subiectivitatea internă) şi subiectul cunoscător, care ţine tot de sfera
subiectivă. Prin dedublare, cercetătorul îşi poate investiga doar propriile funcţii psihice, de
aceea, pentru a studia alte persoane este necesară empatia, adică transpunerea
cercetătorului în stările psihice ale celuilalt.
• Introspecţia este calea cunoaşterii de sine, dar ea presupune raportarea datelor obţinute
prin introspecţie la cele provenite din observarea şi analiza conduitei celorlalţi, comparare
între cele 2 serii de date.
• Oamenii sunt preponderent „extrospectivi” şi nu „introspectivi”, deşi ar fi de aşteptat ca
introverţii să fie mai înclinaţi spre introspecţie.
• Introspecţia a fost folosită iniţial ca metodă de cunoaştere în filozofie (meditaţie şi
contemplare speculativă).
• În psihologie, introspecţia se bazează pe indici empirici (autopercepţie), dar şi înţelegerea
şi conceptualizarea datelor de observaţie este realizată pe calea deductivă.
• Prin introspecţie se realizează conştientizarea senzaţiilor interne, a trăirilor afective, a
demersurilor cognitive complexe (raţionamente, procedee imaginative, mnemoscheme
etc.), dar ele sunt conceptualizate cu ajutorul gândirii şi al limbajului.
Limitele introspecţiei
Immanuel Kant
• psihicul uman este un “lucru în sine”, inclusiv structurile sale apriorice de cunoaştere;
• el nu poate fi cunoscut în sine, ci numai pentru sine.
Auguste Comte
A. Comte contestă capacitatea metodei introspecţioniste de a permite cunoaşterea autentică şi
ştiinţifică. Pentru aceasta, el formulează mai multe critici, prezentate în continuare.
- Faptele relevante introspectiv sunt superficiale, fugare, inconsistente şi nu pot fi
validate prin criterii externe. De aici rezultă că ele nu pot constitui obiectul
cunoaşterii ştiinţifice, deci psihologia este contestabilă ca ştiinţă.
- Cunoaşterea ştiinţifică în psihologie urmăreşte descoperirea legităţilor obiective
ale vieţii psihice, or acest lucru nu este posibil pe baza unor fapte subiective
singulare.
- Actul de dedublare în subiect cunoscător şi obiect al cunoaşterii (actor şi spectator)
este dificil şi limitat, dacă nu chiar imposibil, după unii (este imposibil să priveşti
pe fereastră pentru a te vedea trecând pe drum).
- Folosirea metodei introspective presupune antrenarea specială a cercetătorului.
31
- Datele de introspecţie sunt conştientizate şi înţelese prin verbalizare şi sunt relatate
verbal, dar nu toate fenomenele psihice sunt susceptibile de a fi exprimate verbal
(ex. procesele afective) deoarece nu sunt conştiente sau conştientizabile (vezi
psihanaliza).
- Verbalizare introduce în datele de cunoaştere conotaţii suplimentare, care nu
aparţin faptelor / fenomenelor supuse introspecţiei.
- Fiind handicapat de necognoscibilul din sine şi de cel de dinafară, subiectul este
tentat să completeze lacunele cu plăsmuiri fanteziste → procedeu foarte rodnic în
literatură (Dostoievski, Proust, Sthendal), dar impropriu cunoaşterii ştiinţifice.
- Fundamentarea cunoaşterii ştiinţifice pe introspecţie este periculoasă pentru că
autoreflecţia este inevitabil influenţată de propriile ipoteze, observaţia şi
interpretarea fiind dirijate înspre aspectele concordante cu ipoteza prin
autosugestie.
Criticile formulate la adresa introspecţiei de către Lalande (apud Zlate, 2000, p. 85) sunt:
• Faptul observat prin introspecţie se alterează prin însuşi actul observaţiei.
• Stările afective intense sunt mai puţin accesibile introspecţiei.
• Nu se pot cunoaşte decât stări psihice conştiente.
• Setul mintal modifică interpretarea datelor de auto-observaţie într-o măsură mai mare
decât în observarea altei persoane.
4.2. Wilhelm Wundt şi introspecţia experimentală

(1832- 1920) psiholog german.
- A fost elevul lui Johannes Müller şi Hermann von Helmholtz; lucrat cu Ernst Heinrich
Weber şi Gustav Theodor Fechner.
- Fondează primul laborator de psihologie experimentală la Leipzig, în 1879, moment
considerat data de naştere a psihologiei moderne şi, în sfârşit, ştiinţifice.
- Încearcă să constituie psihologia ca ştiinţă pornind de la fiziologie, filozofie şi psihologia
existentă în epocă.
- Obiectul de studiu al psihologiei este trăirea directă şi imediată. Psihologia
experimentală are ca obiect „faptele de conştiinţă pe care trebuie să le descompună în
senzaţiile şi sentimentele elementare”. Viziunea asupra psihicului este similară cu a
chimiştilor care văd materia ca pe o sumă de particule elementare sau a anatomiştilor
pentru care organismul este ansamblul celulelor vii.
- Psihologia presupune analiza elementelor conştiinţei, determinarea modului în care aceste
elemente sunt conectate şi determinarea legilor de conexiune.
- Wundt admite totuşi că există o activitate de sinteză pe parcursul formării imaginii
perceptive.
Laboratorul de psihologie
32
• Se desfăşoară cercetări asupra senzaţiilor şi percepţiilor considerate elementele
componente ale tuturor cunoştinţelor şi activităţilor mentale; analiza proceselor de
conştiinţă şi a modului în care evenimentele sunt asociate unele cu altele prin
intermediul asocierii impresiilor senzoriale despre ele;
• Prin tehnicile de măsurare a fenomenelor psihice, create de el, Wundt este socotit
părintele psihologiei experimentale. Foloseşte instrumente împrumutate din
laboratoarele de fiziologie, dar şi multe construite de el şi elevii săi: tahistoscoape
(variază timpul şi măsoară precis timpul de expunere la stimuli vizuali), cronoscoape,
poligrafe, esteziometre (măsoară senzaţiile tactile).
Exemplu de instrument din laboratorul lui Wundt
• Studenţii sunt subiecţi şi experimentatori. Ca subiecţi, sunt antrenaţi pentru a verbaliza

cât mai bine experienţele pe care le traversează. Vocabularul utilizat îşi pierde
caracterul concret, devenind din ce în ce mai riguros standardizat.
• considera că psihologia este o ştiinţă care studiază experienţa, trăirile şi principala sa
metodă trebuie să fie cea experimentală
• avea următoarele obiective de cercetare:
¾ analiza proceselor conştiente ca elemente ale structurii (studiul experimental)
¾ descoperirea modului în care aceste elemente se leagă unele de altele în formaţiuni
complexe - legi în psihologie, deduse pe baza acestei analize.
• În laboratorul său s-au specializat psihologi, care ulterior au răspândit introspecţia şi
experimentalismul în toată lumea: englezul Edward Titchener, care îi va traduce
lucrările în limba engleză, americanul G. Stanley Hall, rusul Vladimir M. Bechterev,
românii Eduard Gruber, Florian Ştefănescu Goangă.
Metodele principale: - experimente psiho-fiziologice

- introspecţie (autoobservaţie)
- analiza produselor culturale ale minţii umane
Contribuţiile lui Wundt

A identificat caracteristicile senzaţiilor: calitate şi intensitate
33
Teoria tridimensională a afectivităţii: orice trăire afectivă poate fi descrisă prin raportarea
la 3 dimensiuni independente:
plăcut- neplăcut
activator- inhibitor
tensionant - relaxant
Cauzalitatea psihică şi activitatea mintală
mintea este o sumă a trăirilor interne conştiente
experienţa conştientă este directă, aici şi acum, şi nu are nevoie de un substrat
aprioric
doar experienţele evocate au nevoie de un astfel de substrat şi acesta este posibil
datorită fenomenului de post-efect la nivelul sistemului nervos.
Teoria apercepţiei
Apercepţia este procesul prin care percepţiile sunt integrate în experienţa cognitivă
individuală anterioară.
reprezentare intrată prin introspecţie în câmpul conştiinţei este percepută;
dacă este în „punctul de privire al conştiinţei” (maxima claritate), este apercepută;
atenţia şi voinţa sunt cele care realizează legăturile active între datele cunoaşterii;
funcţia de sinteză este specifică psihicului uman;
face diferenţa între
♦ noţiuni generale provenite din repetarea trăsăturilor comune mai multor
obiecte (la nivel de percepţie)
♦ concepte → noţiuni ştiinţifice
Meritele lui Wundt

- Crearea laboratorului,
- Instituţionalizarea psihologiei prin editarea manualului de psihologie Physiologischen
Psychologie, a unei revistei de referinţă Philosophische Studien (1881).
- Îndrumarea a 200 de studenţi pentru elaborarea de teze de doctorat; printre ei s-au numărat
viitori promotori ai psihologiei americane. Majoritatea elevilor săi au manifestat atitudini
dizidente, afirmând diverse alte concepţii psihologice.
- Propunerea metodei introspecţiei experimentale.
- Aport considerabil în domeniul ştiinţelor sociale – tratatul în 10 volume despre
„Psihologia popoarelor”.
Discuţie critică:
- Wundt era conştient de limitele introspecţiei, de aceea considera necesară combinarea
ei cu metoda experimentului.
- Studiul prin introspecţie experimentală este posibil numai la nivelul proceselor psihice
elementare, cele superioare putând fi studiate numai prin analiza produselor culturale.
- Considera că “mintea” nu este un obiect, ca sufletul, ci un proces în derulare de care
devenim conştienţi (prin introspecţie).
- Elementele procesului conştient sunt ideile (care vin dinafară) şi afectele şi impulsurile
(care vin dinlăuntru).
- Ideile sunt compuse din senzaţii (care au calitate şi intensitate).
- Apercepţia este factorul unificator al conştiinţei proceselor mintale = constă în
asimilarea noilor senzaţii şi sistematizarea lor în totalitatea conştienţei.
- Voinţa (intenţionalitatea) este răspunsul activ la stimulii externi.
- Aşadar psihologia experimentală trebuie să se limiteze la senzaţii, afecte, răspunsuri
intenţionale. (vezi şi Structuralismul)
34
4.3. Şcoala de la Würzburg şi problematica gândirii
Oswald Külpe, Karl Marbe, A. Mayer
Concepţia lui Wundt despre psihologie a fost criticată de Oswald Külpe (1862-1915), care a
sesizat că în plan mintal există „obiecte”, dar şi „funcţiuni”, care nu se pretează la
conştientizare şi analiză.
Orientarea şcolii de la Würzburg era raţionalistă :
¾ contestă factura senzorială a gândirii (se opun astfel empirismului), contestă factura
verbală a gândirii;
¾ există gândire fără imagini şi fără limbaj;
¾ influenţaţi de Brentano şi Husserl (fenomenologie), care postulează experienţa pură a
gândirii, teoreticienii Şcolii de la Würzburg considerau că gândirea este o trăire a
relaţiilor, indiferent de conţinuturi;
¾ principiul explicativ al dinamicii spirituale este intenţionalitatea
• gândirea este un proces de rezolvare de probleme
• orice problemă este un sistem de întrebări
• întrebarea orientează gândirea spre găsirea unui răspuns – sarcină (căutarea
răspunsului) → scop
• sarcina generată de întrebare dirijează procesele asociative
• cele două segmente ale sarcinii sunt - reprezentarea scopului
- tendinţa determinantă
• efectele tendinţei determinante constau în ordonarea şi orientarea gândurilor
către scop.
Metodă
Subiecţii erau puşi să rezolve probleme şi să relateze modul cum gândesc, fie în timpul
rezolvării (introspecţie), fie după aceea (retrospecţie) a unor probleme de calcul, de
interpretarea unor texte abstracte etc.
• Gândul pur = concept disociat de imagine şi neformulat verbal, realizat prin trăirea
directă a relaţiilor.
• Cunoştinţele = gânduri = relaţii trăite dincolo de senzorial (imagine) = concepte
senzoriale.
W. Wundt a criticat modul în care au fost realizate experimentele – eroare metodologică:

subiecţii erau victimele autosugestiei, se montau selectiv şi ignorau ceea ce era contrar
tezei teoretice (erau psihologi, adepţi ai teoriei conceptului senzorial) – nu înregistrau
conştient crâmpeiele de imagini şi cuvintele pe care le foloseau în procesul rezolutiv.
Otto Selz – teoria operaţiilor intelectuale

- a încercat să evidenţieze modul în care sarcina şi procesele asociate scopului devin
accesibile introspecţiei.
“Stabilirea scopului, de obicei, nu antrenează după sine reproducerea unor stări de conştiinţă
şi actualizarea unor operaţii intelectuale mai mult sau mai puţin generale, care sunt
adecvate pentru îndeplinirea acestui scop. Se detaşează anticipări generale ale întregului
complex al problemei şi scheme anticipative potenţiale, cu valoare tactică.”
- Între anticipare şi operaţie este un raport de reciprocitate, similar celui mijloace /
scop.
- Sarcina nu realizează numai funcţia de anticipare a scopului şi de declanşare a
operaţiilor, ci şi funcţia de control a derulării acestora în direcţia atingerii scopului.
35
- Prin această concepţie Selz se apropie de gestaltism.
Importanţa Şcolii de la Würzburg

- A relevat specificul gândirii: operează abstract şi generic, la nivelul relaţiilor.
- Ignoră constituirea operaţiilor intelectuale şi formarea abstracţiilor pe baza
experienţei senzoriale (chiar dacă ulterior produsul abstractizării, conceptul, se
opune senzorialului) şi prin intervenţia limbajului (absenţa viziunii diacronice a
operaţiilor mintale).
- În timp, poziţia radicală a Şcolii de la Würzburg s-a atenuat şi membrii ei au admis
imaginea şi cuvântul în procesul gândirii.
7. Descrieţi metoda introspecţionistă, indicând limitele care o fac

imposibil de admis ca metodă ştiinţifică de cunoaştere.
8. Comparaţi activitatea din laboratorul lui Wundt cu cea a şcolii de
Würzburg.
Bibliografie

Luca, M.R. (2003). Istoria psihologiei. Note de curs.
Editions.
Schultz, D.P., Schultz, S.E. (1987). A history of modern psychology. San Diego:
Harcourt Brace & Company.
Zlate, M. (2000). Introducere în psihologie. Iaşi: Polirom.
36
ASOCIAŢIONISMUL
Cuprins
1. Introducere 37
2. Obiective ….…………………………………………..………………………… 37
3. Durată …………………………………………………………………….…….. 37
4. Conţinutul
4.1. Asociaţionismul ca doctrină sistematică …………………….……………….... 38
4.2. Conexionismul: Edward L. Thorndike …………...…………………..…….…. 38
4.3. Teoria reflexelor: Ivan Pavlov, Vladimir M. Bechterev ……………….………. 40
4.4. Analiza critică a asociaţionismului ……….…………………………………….. 42
5. Test de evaluare ……………………………………………………………………43
6. Tema de control nr. 2 ……………………………………………………………… 43
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare 5 abordează un curent cu contribuţii importante la
cristalizarea psihologiei. Conexionismul lui Thorndike şi teoria reflexelor
propusă de Pavlov au fundamentat behaviorismul, dezvoltat ulterior în
formele sale clasică, radicală sau moderată, toate însă având comportamentul
în centrul preocupărilor.
1.2. Obiective
• să analizeze critic asociaţionismul secolului al XIX-lea;
• să descrie modalitatea de învăţare prin încercare şi eroare;
• să justifice importanţa întăririi pentru consolidarea reflexului
condiţionat.
37
4.1. Asociaţionismul ca doctrină sistematică
Principalele progrese produse în secolul al XIX-lea în fiziologie care au favorizat apariţia

psihologiei ca ştiinţă sunt:
• organizarea celulară Remak, 1833
• ţesuturile nervoase Cajal, 1889
• ariile corticale Broca, 1822
• distincţia între nervii motori şi senzitivi: Bell, 1811; Magendie, 1822
• studiul influxului nervos şi al vitezei sale de transmitere Helmholtz, 1850
Aceste descoperiri care priveau mai ales natura şi proprietăţile influxului nervos au
favorizat dezvoltarea fiziologiei senzaţiilor, prin lucrările lui Müller şi Weber. Astfel,
fiziologia deschide calea studierii unui fenomen psihic, senzaţiile, printr-un demers
experimental şi cu instrumente obiective, proprii ştiinţei.
Hermann Ebbinghaus (1850 – 1909) psiholog german

- Iniţiatorul studiilor experimentale şi cantitative ale proceselor psihice superioare. Prima
investigaţie de laborator asupra memoriei şi uitării. Studiul memoriei a condus spre
construirea curbei uitării;
- a propus spre memorare 2300 silabe fără sens (compuse din 2 consoane şi o vocală: wop,
xam, cir). Le-a prezentat pentru că frazele presupuneau asociaţii necontrolabile între
cuvinte (variabile de la un subiect la altul) → silabele sunt un material mai omogen;
- curba de retenţie (a uitării) este de tip „acceleraţie negativă” pentru intervalul de timp
imediat următor. Forma curbei se menţine indiferent de natura conţinutului;
- Contribuţie:
o abordarea lui Ebbinghaus este foarte riguroasă (a eliminat variabile experimentale
necontrolabile);
o metodele propuse pentru studiul memoriei sunt utilizate şi în prezent, chiar dacă
materialul nu mai este format din silabe fără sens;
o a descoperit efectul poziţiei elementului în seria de memorat asupra randamentului
memorării, ca şi variaţiile circadiene 7 ale capacităţii mnezice.
4.2. Conexionismul
Edward Lee Thorndike (1874 – 1949) Asociaţionist clasic, precursor al behaviorismului
A studiat inteligenţa animală, în mod deosebit învăţarea la găină şi la câine a unor
comportamente care nu fac parte din repertoriul lor instinctiv. A construit „cuşti cu probleme”
din care animalul înfometat nu putea ieşi la hrană decât dacă învăţa să le deschidă. A folosit
metode riguros ştiinţifice de studiu: măsura la fiecare încercare timpul necesar animalului
pentru a deschide cuşca şi a construit primele curbe de învăţare, timp care scădea de la o
încercare la alta. Thorndike considera că animalul asociază răspunsul bun stimulării vizuale
reprezentate de mecanismul uşii = conexiune. Conexionismul afirmă că învăţarea se
7
Circadian: care are o alternanţă de 24 de ore.
38
realizează dacă sunt stabilite anumite legături între stimuli (mecanismul uşii) şi răspunsuri
(comportamentul de a o deschide). Aceste conexiuni erau întărite (consolidate) prin obţinerea
hranei. „Oricât de complex ar fi un comportament, el poate fi analizat ca serii de conexiuni
care pot fi cuantificate.”
Pe baza acestor experienţe a formulat două legi (valabile şi azi) ale învăţării:
- legea efectului: „comportamentele recompensate vor fi menţinute, cele pedepsite sau
nerecompensate vor fi abandonate”; recompensa întăreşte relaţia S – R; Astfel a fost
evidenţiat caracterul selectiv al comportamentului;
- legea exerciţiului: repetarea (prin încercare şi eroare) consolidează legătura S – R.
- Thorndike a studiat învăţarea dintr-o perspectivă behavioristă, încercând să explice natura
relaţiei dintre stimul şi răspuns.
Thorndike este primul care se referă existenţa relaţiei dintre stimul şi răspuns, ceea ce
va constitui inima psihologiei americane în secolul al XX-lea şi prima formulare a legii
întăririi. Câteva decenii mai târziu, Burrhus Skinner va relua şi dezvolta la nivel experimental
legea întăririi unei legături între stimul şi răspuns printr-o recompensă (Parot şi Richelle,
1995, p. 131).
Thorndike admitea că oamenii sunt selectivi în modul în care răspund perceptiv la
stimuli, existând mari variaţii de la un individ la altul, dar consideră că aceste variaţii nu pot fi
atribuite unei misterioase entităţi interne (personalitatea), ci pot fi explicate în termeni de
exerciţiu, experienţe anterioare de învăţare, întăriri, asociaţii, chiar atunci când este vorba de
procese complexe (ca gândirea, creativitatea).
Învăţarea prin încercare şi eroare

- Considera psihologia ca pe o ştiinţă care trebuie să studieze aspectele obiectiv
observabile şi măsurabile ale comportamentului.
- Comportamentul poate fi analizat la nivelul asociaţiilor.
- Procesele comportamentale sunt cuantificabile şi, ca atare, pot constitui obiectul
cunoaşterii ştiinţifice: “dacă ceva există, trebuie să existe într-o anumită cantitate şi,
dacă există într-o anumită cantitate, poate fi măsurat”.
- Problema fizic (corp) / psihic (minte): nu era preocupat de acest aspect, ci doar de
cuantificarea manifestărilor.
- Referitor la cele 2 legi (efect + exerciţiu), Thorndike a subliniat că succesul întâmplător
este factorul determinant în cazul învăţării prin încercare şi eroare. Animalele învăţau
drumul printr-un labirint în acest fel: încercare / eroare → succes întâmplător →
consolidarea răspunsului care a fost întărit. Sintagma „Învăţarea prin încercare şi
eroare” a fost propusă de Alexander Bain în secolul al XIX-lea.
- Exerciţiul în sine, fără recompensă, nu are aceeaşi putere de consolidare a răspunsului
ca recompensa singură; combinate, ele au un efect mai mare.
- După ce a studiat învăţarea la oameni, Thorndike a ajuns la concluzia că pedeapsa are
efecte mai slabe decât recompensa. A reformulat legea efectului, acordând rol
primordial recompensei şi subliniind că pedeapsa nu duce la disocierea totală de
comportament, ci la căutarea altei variante, similare, de comportament.
39
- A explicat, într-o manieră asociaţionistă, mecanismul transferului între deprinderi care
au elemente asemănătoare: cu cât similaritatea este mai mare, cu atât transferul este
mai facil.
Critica experimentelor pe animale din perspectivă gestaltistă

1. Animalele lui Thorndike învăţau prin încercare şi eroare şi păreau lipsite de inteligenţă
deoarece erau puse într-o situaţie stupidă: nu puteau vedea întregul labirint, aşa cum se
întâmplă în situaţiile similare din realitate.
2. Replica partizanilor lui Thorndike: este vorba de acte inteligente deoarece animalele
folosesc experienţa trecută şi se îndreaptă spre ieşirea din labirint şi nu spre direcţia în
care le ghidează experimentatorul.
3. Chiar behavioriştii i-au reproşat ca implică în legea învăţării o variabilă emoţională →
plăcerea, Thorndike a răspuns că este vorba de efect şi nu de afect, deoarece legea explică
tendinţa individului de a ajunge într-o stare în care nu are nimic de evitat.
4. I s-a reproşat caracterul automat al întăririi. Thorndike considera că întărirea survine
independent şi în afara controlului conştient şi dădea ca exemplu persistenţa greşelilor (pe
care le explica prin legea iradierii efectului).
Contribuţia lui Thorndike

- Considera psihologia ca pe o ştiinţă care trebuie să studieze aspectele obiectiv
observabile şi măsurabile ale comportamentului.
- În 50 de ani de carieră, a publicat peste 500 de lucrări, mai ales în domeniul învăţării.
- A oferit o teorie formalizată a învăţării.
- Teoria lui despre învăţare şi-a găsit o largă aplicabilitate în psihologia educaţională,
căci a fost preocupat de aplicarea principiilor behavioriste la procesul de învăţare
şcolară.
- A creat primele scale de evaluare a desenului şi scrisului şcolarilor.
- A participat la elaborarea bateriei de teste de selecţie Army alfa şi beta.
- A propus şi realizat studii cantitative riguroase ale unor aspecte sociale (300 de
indicatori, cuantificabili într-un scor global, pentru măsurarea calităţii vieţii în oraşele
americane).
- A efectuat analize statistice ale datelor experimentale.
4.3. Teoria reflexelor

• Ivan Petrovici Pavlov (1849 - 1936)
- Teoria reflexelor propusă de Pavlov este o variantă fiziologică a conexionismului.
- A studiat cu Wundt la Leipzig.
- Punctul de plecare al cercetărilor sale este studiul mecanismelor de control al secreţiei
glandelor salivare (factori glandulari şi neurali implicaţi în salivaţie). A luat premiul
Nobel în 1904 pentru medicină pentru lucrarea sa despre reflexul condiţionat.
40
- Experimentul cronic practicat de Pavlov se opune vivisecţiei pure (intervenţii brutale
asupra animalelor vii). Scopul acestui experiment este studierea desfăşurării reale a
proceselor fiziologice în organismul normal, sănătos şi integral morfologic al animalului;
intervenţiile experimentale constau în executarea de fistule la nivel bucal sau în stomacul
animalelor.
- Ideea de bază a noii direcţii de cercetare – fiziologia sistemului nervos central – a fost
identificarea mecanismelor neurofiziologice de formare a răspunsurilor adaptative (s-a
limitat la un nivel foarte simplu – reflexul salivar – dar a realizat o bună conceptualizare a
fenomenelor).
- El a introdus în psihologie noţiunile de reflex necondiţionat şi condiţionat, pentru a face
distincţia între răspunsurile instinctive şi cele învăţate.
- A demonstrat că, asociind în mod repetat un stimul condiţionat (neutru) cu unul
necondiţionat (asociat unui reflex necondiţionat / instinctiv) se poate provoca un stimul
reflex (specific) la stimulul neutru = reflexul condiţionat care este un reglaj de tip
anticipativ de ordin superior.
- Condiţiile formării reflexului condiţionat:
• Precedenţa sau simultaneitatea în timp a stimulului condiţionat cu cel
necondiţionat.
• Coincidenţa: stimulul condiţionat trebuie să acopere un anumit interval de timp
acţiunea stimulului necondiţionat. Fiind asociat în mod repetat cu stimulul
necondiţionat, stimulul neutru (condiţionat) provoacă acelaşi răspuns ca şi cel
necondiţionat.
• Repetarea asocierii celor doi stimuli.
- Reflexul condiţionat poate fi pozitiv/de apropiere dacă stimulul necondiţionat a avut o
valoare pozitivă, sau negativ/de evitare dacă stimulul necondiţionat a avut o valoare
negativă.
- Pentru a nu se stinge, răspunsul condiţionat trebuie întărit prin repetarea asocierii dintre
cei doi stimuli; în absenţa întăririi, se produce inhibiţia internă. Dacă însă stimulul
condiţionat este asociat cu un altul aversiv (şoc electric), reflexul condiţionat dispare mai
rapid prin inhibiţie externă. Chiar dacă s-a produs inhibiţia internă, reflexul condiţionat nu
dispare fără a lăsa urme, astfel că ulterior condiţionarea va fi facilitată (Braunstein şi
Pewzner, 2005, p. 153-156).
- Nevroza experimentală: se asociază hrana cu desenul unui cerc, în timp ce la prezentarea
unei elipse hrana lipseşte. Progresiv, Pavlov modifică forma elipsei spre cerc şi a cercului
spre elipsă, până când câinele dă semne de nevroză, manifestate prin agitaţie şi lătrat.
Nevroza este rezultatul conflictului dintre procesele cerebrale de excitaţie şi inhibiţie.
Pavlov constată că nu toţi câinii reacţionează la fel la experienţă, fapt explicat prin
diferenţe de personalitate, ce pot fi întâlnite şi la om, numite tipuri nervoase –
temperamente.
- Contribuţia lui constă în comutarea cercetării asociaţiei de la senzaţii şi idei (subiective),
la răspunsuri măsurabile cantitativ (secreţia salivară, răspunsul motor) şi în deschiderea
41
perspectivei pentru behaviorismul american. A demonstrat raportarea activităţii psihice la
activitatea nervoasă superioară (a emisferelor cerebrale).
- Ironia face ca influenţa lui în psihologie (ştiinţă faţă de care nu avea prea multă
consideraţie!) sa fie mai mare decât în medicină.
- Alături de laboratorul în care şi-a desfăşurat experimentele a ridicat un monument dedicat
CÂINELUI cu inscripţia: „Prietenul şi ajutorul omului din timpuri preistorice, sacrificat
pe altarul ştiinţei, să nu fie niciodată torturat inutil.”
• Vladimir M. Bechterev (1857-1927)

- A studiat cu Wundt la Leipzig şi Charcot la Paris, s-a dedicat psihiatriei.
- A fost preocupat de răspunsurile condiţionate motorii de la nivelul musculaturii
striate:
- Stimulii asociaţi: sonerie + şoc electric la mână; după un număr de repetări ale
asocierii, contractura musculară apărea la auzul soneriei, fără şoc electric.
- Deşi paradigma lui de cercetare era mai practică decât a lui Pavlov (erau rivali…),
americanii au preluat numai teoria şi metoda lui Pavlov.
4.4. Analiza critică a asociaţionismului
Merite
Asociaţionismul este un demers ştiinţific, în sensul că orice ştiinţă are sarcina de a
stabili relaţiile dintre fenomene şi, în această privinţă se apropie de funcţionalism. Obiectivul
său principal este de a explica comportamentul şi face acest lucru într-un mod mai îngust
decât funcţionalismul, folosind mai puţine concepte (relaţia S-R, indiferent dacă este înnăscut
sau învăţată – asociaţionismul clasic - Thorndike).
Zlate (2000, p. 335) subliniază contribuţiile asociaţionismului la progresul cunoaşterii
psihologice arătând că această abordare depăşeşte simpla descriere a fenomenelor psihice,
apropiindu-se de surprinderea funcţionalităţii, a mecanismelor psihice şi, chiar a celor
neurologice care explică această funcţionalitate. Spre deosebire de curentul empirist, care
disocia şi pulveriza intelectul, asociaţionismul accentuează ideea corelării elementelor
componente ale psihicului.
Limite
Deşi corectă în privinţa explicării unor forme de învăţare, paradigma asociaţionistă nu
poate explica toate formele de învăţare. Reducând adaptarea la comportament şi căutând în
ultimă instanţă sursa acesteia în exterior (stimul), asociaţionismul presupune o viziune pasivă
asupra omului şi ignoră problema structurilor de cunoaştere, a proceselor cognitive, a
trăsăturilor de personalitate şi a altor variabile interne care iniţiază dinăuntru sau mediază
procesul adaptativ.
Viziunea atomistă decupează artificial funcţiile psihice, oferind o imagine de
conglomerat a vieţii psihice, lipsită de organizare interioară. Limita majoră a
42
asociaţionismului este ignorarea diferenţelor calitative dintre fenomenele psihice, abordate
doar cantitativ (o sumă de senzaţii formează o percepţie, mai multe percepţii o reprezentare,
mai multe reprezentări generează un concept sau o idee). Această limită a impus fie renovarea
asociaţionismului, fie înlocuirea sa cu o teorie capabilă de o mai mare putere explicativă.
Reprezentanţii contemporani ai curentului sunt mai puţin reducţionişti şi acceptă şi alte
principii explicative. Direcţiile actuale de dezvoltare a asociaţionismului:
- cercetarea sistematică a reflexelor condiţionate ca formă elementară de învăţare (Razran);
- extinderea conceptelor de S-R la comportamentul social şi anormal (Dollard & Miller);
- dezvoltarea teoriei asociaţiei statistice în învăţare (contiguitatea stimulilor) – Guthrie şi
Estes;
- conexiune cu behaviorismul în teoriile învăţării (Skinner şi Tolman).
1. Utilizând propria experienţă, descrieţi un act de învăţare prin

încercare şi eroare.
2. Descrieţi teoria reflexelor condiţionate propusă de Pavlov.
3. Indicaţi limitele asociaţionismului în explicarea funcţionării psihice.
Tema de control nr. 2

Realizaţi portretul unui psiholog din secolul al XIX-lea: schiţă bibliografică,
activitate ştiinţifică, contribuţii la dezvoltarea domeniului, limite ale
demersului ştiinţific.
Tema se va efectua pe 3 - 4 pagini A4, font 12 la 1,5 rânduri şi se va transmite

tutorilor pe suport hârtie.
Aprecierile vor fi postate pe platforma electronică. Nota obţinută la tema nr.
1 are o pondere de 15% în nota finală.
Bibliografie
Carroy, J., Ohayon, A., Plas, R. (2006). L’histoire de la psychologie en France. Paris:
La Découverte.
Editions.
Parot, F., Richelle, M. (1995). Introducere în psihologie. București: Humanitas.
Reuchlin, M. (1977). Psychologie. Paris: PUF.
43
STRUCTURALISMUL
Cuprins
1. Introducere ................................................................................................................. 44
2. Obiective .................................................................................................................... 44
3. Durată ........................................................................................................................ 44
4. Conţinutul
4.1. Paradigma structuralistă; ……………………………………………….. 45
4.2. Principalii reprezentanţi: Franz Brentano, Edward Bradford Titchener, Jean
Piaget ………………………………………………………………………...…. 46
5. Test de evaluare.......................................................................................................... 49
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare 6 abordează curentul structuralist profesat de către Titchener
care afirma că doar conştiinţa este obiect de studiu al psihologiei.
1.2. Obiective
• să descrie contribuţia structuraliştilor la evoluţia psihologiei;
• să construiască argumente pentru a respinge abordarea structuralistă.
44
Paradigma structuralistă
Relaţiile dintre fenomenele psihice ca şi cele dintre fenomenele realităţii obiective au

fost sesizate încă din antichitate de gânditorii preocupaţi de problematica cunoaşterii
(conexioniştii şi asociaţioniştii). Structuralismul s-a dezvoltat din psihologia conştiinţei
iniţiată în Germania de Wundt şi exportată în America prin intermediul elevilor lui Wundt.
Structura (în latina: struere = a clădi, a construi) = construcţie, totalitate organizată în
care părţile sunt dependente de întreg şi, în consecinţă, solidare unele cu altele.
Structura psihică
• Din punct de vedere psihologic, structura psihică este o totalitate de relaţii, între anumite
operaţii şi procese psihice, care îndeplineşte o anumită funcţie.
• Structura şi funcţiile îndeplinite de ea sunt inseparabile.
• Organizarea structurilor psihice poate fi modulară sau ierarhică.
• Structurile psihice sunt sisteme organizate care provoacă comportamentele = structuri de
cunoaştere, structuri de personalitate. Ele explică relativa stabilitate în timp a
comportamentelor, a căror organizare (ordonare a datelor) este dictată de organizarea
structurii → comportamentele depind de relaţiile dintre componentele structurii psihice.
Structura obiectului cunoaşterii

• Tot ceea ce constituie obiect al cunoaşterii are o organizare a raporturilor dintre
elementele componente, dintre caracteristici, organizare care este reflectată în plan psihic
în cunoaştere.
• La „cunoştinţa” noastră despre acel „obiect” (percepţie, noţiune, idee) contribuie nu numai
structura lui (obiectivă), ci şi structurile de cunoaştere (subiective) prin intermediul cărora
are loc procesul de cunoaştere. Nu cunoaştem obiectul „in sine”, ci „pentru sine”, aşa cum
afirma Imanuel Kant.
• Structura obiectivă a unei cunoştinţe / fapt de cunoaştere este evidenţiată de faptul că
indiferent de instrumentul cu care este căutată o melodie, raporturile dintre sunete se
păstrează de asemenea, indiferent cine (ca timbru, registru de voce) citeşte un enunţ,
înţelesul şi valoarea lui de adevăr rămân aceleaşi.
• Forma „evoluată” a structuralismului - gestaltismul - pune accentul pe relaţiile dintre
elemente mai mult decât pe elementele înseşi (vezi percepţia).
Structuralismul ca paradigmă
• Obiectul cunoaşterii psihologice = psihicul omului adult normal (nu disfuncţii, nu diferenţe
interindividuale)
• Metoda = studiul analitic prin introspecţie
• Postulate:
- adevărurile (psihologice) sunt de natură empirică
- gândirea şi conştiinţa constituie domeniu de studiu experimental
45
- introspecţia este o metodă validă de studiu
- spiritul şi corpul sunt sisteme paralele, iar legile psihologice trebuie să remarce
această distincţie
- experienţa (cunoaşterii) exprimă celor două sisteme de mai sus → paradoxul
dualism // monism.
• Principii:
- conexiunea prin contiguitate este esenţială în înţelegerea structurii.
- sinteza - înţelegerea structurii este dată de modul în care sunt receptate/ prelucrate
conexiunile
- selecţia informaţiilor şi a experienţelor este realizată prin atenţie (nativă /
involuntară, secundară / învăţată = voluntară şi postvoluntară = automatizată).
Structuraliştii aparţin şcolii germane de psihologie. Ambiţia lor era de a face din
psihologie o „Ştiinţă exactă”, cu o organizare a sistemelor conceptuale şi de inferenţă
similare cu cele din chimie sau fizică. În încercarea de a organiza cât mai riguros studiul
fenomenelor psihice, structuralismul a fost curentul care a pus bazele psihologiei
experimentale, pe care o considera calea spre cunoaşterea elementelor şi relaţiilor în procesul
relaţionării cu lumea.
I. Kant (1724-1804) era de părere că psihologia nu poate fi decât o ştiinţă empirică,
deoarece ea se ocupă de studiul fenomenelor psihice, dar nu poate transpune fenomenele
studiate în relaţii matematice şi nu poate folosi metoda experimentală. Ambiţiile
structuralismului de a descrie fenomenele psihice la nivelul elementelor şi interdependenţelor
sunt o reacţie la această viziune kantiană.
Pe de altă parte, Kant a opus viziunii empiriste a lui J. Locke (tabula rasa) o concepţie
radical diferită: mintea posedă „structurii apriorice de cunoaştere”, care sunt scheme
cognitive preexistente oricărui act de cunoaştere; rolul lor este de a organiza informaţiile
furnizate de organele de simţ. De fapt, şi Locke admitea existenţa unui „simţ intern” cu rol în
organizarea mintală a informaţiilor, dar considera că acest „simţ” nu este aprioric, ci că el se
constituie în procesul interacţiunii cu mediul.
4.2. Principalii reprezentanţi ai structuralismului

Franz Brentano (1838-1917)
- face distincţia dintre fenomene, studiate de ştiinţele naturii şi acte, studiate de
psihologie. Actele pornesc de la subiect, care are nevoi, interese, scopuri proprii.
- orice act de cunoaştere are un obiect (conţinut) şi o acţiune specifică cu actul conţinut;
obiectul şi acţiunea sunt solidare.
- conştiinţa este un fenomen subiectiv de „cunoaştere a cunoaşterii”, are ca obiect ceva
real (psihicul), dar, în acelaşi timp, fenomenal (manifestările prin care îl cunoaştem) în
sensul că subiectul cunoscător vede obiectul din perspectiva abordării lui.
46
Edward Bradford Titchener (1867-1927) psiholog american, născut în Anglia
- A fost elevul lui Wundt, care l-a influenţat foarte mult, i-a tradus opera în limba
engleză. A plecat în SUA şi a fondat ramura americană a structuralismului. A publicat
în 1898 „The Postulates of a Structural Psychology”.
- Considera că psihicul poate fi explicat prin elementele sale structurale şi funcţionale.
- Concepe conştiinţa ca pe o structură globală subiacentă tuturor conduitelor, ea fiind
unicul obiect de studiu al psihologiei, autentic şi pur.
- Conştiinţa - definită ca sumă a experienţelor individului la un moment dat, la care
individul are acces prin introspecţie. Experimentarea este punctul de plecare al oricărei
construcţii teoretice în psihologie. Pune pe plan secund metodele obiective de măsură
(al timpului de reacţie, al tremurului mâinilor etc.).
- Personalitatea = identificată cu „mintea”, este o sumă a experienţelor persoanei pe
parcursul existenţei sale (idei, afecte, impulsuri); experienţele depind de persoană dar,
într-un moment ulterior, influenţează persoana.
- Făcea distincţia dintre stimul şi senzaţia produsă de el subiectului; subiectul nu-şi dă
seama de relativitatea cogniţiei (cunoaştere pentru sine, nu în sine), şi atribuie imaginii
sale despre obiect o existenţă obiectivă şi nu subiectivă (imaginea este în mintea
noastră, nu în afara ei), comiţând stimulus error. Când oamenii îşi relatează trăirile,
senzaţiile sau ideile, ei comit eroarea de a se referi la obiectul percepţiei, deci la
stimul, în loc de a-şi descrie trăirea provocată de acel stimul.
- Unităţile elementare de analiză: senzaţiile, percepţiile, afectele.
- Atributele senzaţiilor: calitate, intensitate, claritate şi durată (a imaginii). Wundt
descrisese doar calitatea şi intensitatea.
Introspecţia permite analiza fluxului conştiinţei, pe care Titchener îl consideră un
material fragil şi trecător pe care experimentatorul şi subiectul trebuie să îl abordeze cu
infinită precauţie. Introspecţia presupune atenţie, memorie şi verbalizare, căci subiectul
trebuie să îşi traducă şi consemneze experienţa în cuvinte; de aceea, introspecţia nu poate fi
practicată decât de observatori antrenaţi (Lecadet şi Mehanna, 2006, p. 189). Conform
afirmaţiilor lui Titchener, introspecţia este o metodă ştiinţifică ce permite efectuarea de
observaţii exacte la fel ca şi în fizică. Considera că psihologia nu trebuie să îşi formuleze
scopuri practice, unica ei finalitate fiind rafinarea cunoaşterii conştiinţei prin introspecţie
(Zlate, 2000, p. 84). Concepţia sa, pe care Titchener însuşi a numit-o structuralism, era
îndreptată împotriva altei orientări a epocii în SUA, funcţionalismul, particularizare a
pragmatismului.
Abordarea lui Titchener, bazată pe concepţia empirist asociaţionistă, urmăreşte
identificarea naturii şi numărului de elemente care compun conţinuturile conştiinţei, asupra
cărora să se efectueze apoi o sinteză cu scopul de a înţelege legile ce conferă regularitate
conexiunilor. Criticilor privind variaţiile rezultatelor experimentale ale psihologiei
structuraliste de la un individ la altul, Titchener le răspunde invocând asemănările existente
47
între experienţele relatate de subiecţi diferiţi şi ignorând neconcordanţele. Mai mult, apără
ideea unui spirit colectiv, capabil să ofere un criteriu de validare a experimentelor, ce
depăşeşte contingenţa caracteristicilor pur individuale.
Jean Piaget (1896 - 1980)

- Fondează structuralismul genetic al cărui postulat fundamental se referă la corelaţia şi
interdependenţa dintre structură şi geneză: „orice structură împinge mai departe
dezvoltarea şi orice dezvoltare înseamnă elaborarea unor structuri superioare”.
- Structura = sistem de transformări, bazat pe legi proprii, care se conservă şi se dezvoltă
prin însăşi transformările pe care le generează.
- Considera că subiectul uman este un constructor de structuri mintale (sisteme de
operaţii).
- Aportul său principal = viziunea dinamică asupra modului în care se formează
sistemele de operaţii ale gândirii = structuri fundamentale ale cunoaşterii umane.
Anterior lui, viziunea psihologilor asupra acestor structuri era statică: sistemele de
operaţii erau considerate ca raporturi şi interdependenţe între elemente, văzute în mod
abstract şi atemporal.
- Meritul lui este acela că a depăşit opoziţia dintre empirismul lui Locke şi apriorismul
kantian, demonstrând că sistemele de operaţii (transformări) care fac posibilă reflectarea
lumii în grade diferite de abstractizare şi generalizare, nu sunt categorii apriorice aşa
cum afirmase Kant, Deşi se sprijină pe modalităţi prestabilite de funcţionare a
creierului, ele se constituie stadial, conform unor mecanisme de adaptare continuă a
sistemelor de operaţii la natura informaţiei procesate (asimilare - acomodare).
- Structurile anterioare stau la baza dezvoltării celor ulterioare (ex. operaţiile senzorio-
motorii pentru cele preoperaţionale), dar la trecerea în stadiul următor nu-şi pierd
identitatea, ci sunt încorporate în structurile studiului superior.
- activitatea structurilor = funcţionare
- funcţia = ansamblul de structuri şi funcţionarea lor (funcţie cognitivă, funcţie
simbolică).
Contribuţiile structuralismului la dezvoltarea psihologiei

- Şcoala structuralistă germană şi cea americană au dus la dezvoltarea metodelor
experimentale în psihologie, contribuind substanţial la consolidarea statutului său de
ştiinţă.
- J. Piaget a deplasat accentul abordării structuraliste de la viziunea statică la cea
genetică. El are o contribuţie importanta în studiul dezvoltării structurilor cognitive.
48
9. Prezentaţi principalele elemente ale teoriei lui Titchner.

10. Care sunt principalele caracteristici ale structuralismului genetic propus
de Piaget?
11. Argumentaţi în favoarea contribuţiei structuralismului la dezvoltarea
psihologiei.
Bibliografie
Découverte.
Parot, F., Richelle, M. (1995). Introducere în psihologie. Bucure ti: Humanitas.
Brace & Company.
49
FUNCŢIONALISMUL
Cuprins
1. Introducere ………………………………………………………………….…………… 50
2. Obiective …………………………………………………………………….…………… 50
3. Durată ……………………………………………………………………………………..50
4. Conţinutul
4.1. Paradigma funcţionalistă ……………………………………………………..…..……. 51
4.2. Precursorii funcţionalismului: William James, Granville Stanley Hall, James McKeen
Cattell ……………………………………………......................................................... 53
4.3. Principalii reprezentanţi: John Dewey …………………………………………..…… 55
4.4. Evaluarea critică a funcţionalismului ………………...……………………………..… 56
5. Test de evaluare …………………………………………………………………………..57
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare 7 abordează curentul funcţionalist, derivat din pragmatismul
american, care aduce comportamentul în centrul preocupărilor psihologilor din
şcoala americană, prefigurând apariţia comportamentalismului.
1.2. Obiective
• să descrie contribuţia funcţionaliştilor la evoluţia psihologiei;
• să construiască argumente pentru a respinge abordarea funcţionalistă;
• să compare curentul structuralist şi cel funcţionalist.
50
4.1. Paradigma funcţionalistă
La sfârşitul secolului al XIX-lea, convergenţa factorilor istorici, instituţionali, sociali şi

teoretici au dat psihologiei americane o nouă orientare. Realităţi precum încheierea războiului
civil, industrializarea, reformarea clasei de mijloc erau însoţite de o cerere crescândă de
educaţie. Declinul colegiilor, în care formarea bazată pe învăţământul teologic era de calitate
mediocră, a determinat în anii 1880 numeroşi studenţi să plece să studieze în Germania.
Ulterior, întorşi în ţară, au creat marile şi prestigioasele universităţi americane cu ajutorul
statului şi fondurilor filantropice: John Hopkins din Baltimore (1876), Clark din Worcester
(1887), Stanford (1891), Chicago (1891). În activitatea lor, se combina idealul de cercetare al
psihologiei germane (Wundt) şi biologiei engleze (Darwin) cu idealul educaţional al epocii
care trebuia să răspundă cerinţelor pieţii şi să satisfacă aşteptările profesionale şi tehnice ale
societăţii. Astfel, psihologia devine în SUA o disciplină pragmatică, orientată spre experiment
şi cercetare aplicativă, pusă în serviciul idealului individualist.
Din filosofia pragmatică s-a dezvoltat funcţionalismul, o critică a structuralismului,
fundamentat ca sistem de către John Dewey şi James R. Angell, profesori la Universitatea din
Chicago. James Angell, în alocuţiunea rostită cu prilejul alegerii sale la conducerea Asociaţiei
Americane de Psihologie, afirma că funcţionalismul este un pod între filozofie şi biologie.
Titchener, structuralistul, este cel care a calificat poziţia pragmatică a lui James sau Dewey
drept funcţionalism.
De altfel, englezul Herbert Spencer, teoretizează darwinismul în manieră filosofică,
insistând asupra consecinţelor pozitive ale evoluţiei asupra dezvoltării cunoaşterii, datorită
supravieţuirii celui mai adaptat. Totodată, el transpune principiile darwiniste în viaţa socială,
propunând sintagma de darwinism social, care rezumă credinţa că la nivel societal vor
supravieţui numai oamenii adaptaţi mediului social, fapt ce va conduce spre perfecţiunea
umană (Schultz şi Schultz, 1987, p. 130). A consolidat ideea de individualism şi laissez-faire
economic ca premise ale dezvoltării naţiunii, şi a combătut intervenţia statului în asigurarea
bunăstării cetăţenilor considerând-o o violare a legilor naturii. Adoptat de America aflată în
plină expansiune spre vestul sălbatic, cu oameni intrepizi şi ambiţioşi, Spencer impune
expresii precum supravieţuirea celui mai adaptat şi lupta pentru existenţă, care vor deveni
parte a conştiinţei poporului american.
Sistemul filosofic al lui Herbert Spencer, bazat pe aplicarea principiilor evoluţioniste la
întreaga cunoaştere şi existenţă umană, postula dezvoltarea universului prin procese succesive
de diferenţiere şi integrare, orice realitate parcurgând un traseu de la omogenitatea iniţială
înspre eterogenitate. Particularizată în psihologie, această viziune se concretizează în
afirmarea dezvoltării sistemului nervos spre o tot mai accentuată complexitate, care permite
valorificarea superioară a experienţelor pe care individul le traversează.
Scopul abordării funcţionaliste este de a răspunde următoarelor întrebări:

1) Ce funcţie îndeplineşte comportamentul (uman şi animal)?
2) Cum se realizează adaptarea la mediu?
3) Care este funcţia conştiinţei în procesul de adaptare?
51
Influenţe din alte domenii:
- biologie - teoria evoluţiei speciilor (Charles Darwin)
- etologie (Ramanes şi Lloyd Morgan )
- studiul diferenţelor individuale (Francis Galton)
Concepţia funcţionalistă
• Viziunea asupra psihicului
- funcţia psihicului şi a comportamentului este de a realiza adaptarea la mediu;
- actul adaptativ este unitatea de baza a adaptării;
- psihologia trebuie să studieze componentele actului adaptativ:
1. stimularea motivaţională
2. situaţia senzorială
3. răspunsul
• Funcţionalismul operează o distincţia între fiziologie, centrată pe studiul activităţilor
subiacente actelor psihice şi psihologie, interesată de studiul proceselor implicate direct în
adaptare.
• Funcţionalismul considera conştiinţa ca pe o abstracţie artificială şi inutilă, la fel ca alte
concepte (inteligenţa, puterea voinţei).
• Funcţionaliştii au o viziune monistă asupra raportului psihic-corp; orice modificare la
nivelul psihic se reflectă în procesele fiziologice.
• Postulatele funcţionalismului
- orice activitate este determinată de stimuli;
- stimulii motivaţionali şi senzoriali sunt izofuncţionali;
- comportamentul este intrinsec, adaptativ şi intenţional;
- orice răspuns modifică situaţia-stimul, comportamentul fiind un proces continuu.
Obiectul perceput de subiectul cunoscător este o construcţie, un ansamblu de informaţii
selecţionate şi structurate în funcţie de experienţa anterioară şi nevoile subiectului implicat
activ într-o anumită situaţie (Reuchlin, 1977 apud Mariné şi Escribe, 1998, p. 131).
• Studiul experimental al adaptării
- studiul relaţiei stimul-răspuns // motiv-comportament în situaţii de învăţare şi
rezolvare de probleme, stres etc.
- cuantificarea datelor (analiza factorială).
• Explicarea dezvoltării comportamentelor complexe
- procesul de bază = învăţarea
- baza învăţării: conexiunile şi transferul
- comportamentele adaptative sunt selectate şi reţinute în funcţie de imperativul
mediului.
52
4.2. Precursorii funcţionalismului
William James, Granville Stanley Hall, James McKeen Cattell,
William James (1842-1910)
- Părintele psihologiei în SUA, aşa cum Wundt este în Europa. Nu l-a preţuit pe
Wundt. Opera sa de referinţă, Principles of Psychology (1891), trebuia să fie un
manual pentru studenţii la psihologie, dar a fost elaborată pe parcursul a 12 ani
dintr-o perspectivă filosofică şi a influenţat evoluţiei psihologiei americane.
- A propus teoria monismului neutru: natura este alcătuită dintr-o substanţă care
nu este nici corporală, nici spirituală, dar este capabilă atât de atribute corporale,
cât şi spirituale, în funcţie de modul de dispunere a materialului „neutru”.
- A studiat chimia, biologia, medicina, apoi s-a specializat cu tehnicile fiziologiei
experimentale cu ocazia unui sejur în Germania, când l-a întâlnit pe Helmholtz.
- În 1873, susţine la Harvard un curs despre relaţia dintre psihologie şi fiziologie,
delimitându-se de psihologia facultăţilor, aşa cum era abordată în colegiile
americane. Obiectul de studiu al psihologiei este comportamentul. Vede
comportamentul ca pe o rezultantă a influenţelor interne şi exterioare.
- Abordare pragmatică în studiul fenomenelor psihice.
- A afirmat diferenţa dintre memoria de scurtă durată (numită memorie primară –
MSD) şi cea de lungă durată (memorie secundară – MLD). James consideră că
memoria primară înregistrează evenimentele recente, considerând că este asociată
cu precădere experienţei perceptive; în memoria secundară sunt stocate informaţii
care nu sunt utilizate în acel moment pentru gândire (Viney, 1993, p. 266).
- Datele sunt validate în funcţie de consecinţe, valori, utilităţi.
- L-a criticat pe W. Wundt pentru că este prea „cantitativ” – „reduce grandoarea
psihicului uman la scale numerice”.
- A înfiinţat un laborator pentru experimente la Harvard în 1875, în care se utilizau
introspecţia, tehnicile experimentale derivate din psihofizică şi cercetările asupra
timpului de reacţie, ca şi metoda comparativă. Ulterior, conducerea laboratorului
este preluată de către psihologul Hugo Müsterberg, venit din Germania.
- Contribuţia majoră: studiul conştiinţei, a cărei funcţie majoră este în
supravieţuire şi adaptare, învăţare şi rezolvarea de probleme. Conştiinţa
realizează unitatea psihică a individului; este întotdeauna subiectivă şi personală,
este continuă, selectivă, supusă schimbării, orientată spre scopuri, fiind un proces
neîntrerupt (fluxul conştiinţei). Înlocuieşte termenul de succesiune dintre
conţinuturile mentale (de sorginte asociaţionistă) cu metafora curentului de
conştiinţă (stream of thought). În studiul fluxului conştiinţei recomanda, la fel ca şi
Wundt, instrospecţia.
- Considera că una din marile probleme ale psihologiei este studiul condiţiilor
conştientizării.
- Introduce conceptele de memorie primară (memoria de scurtă durată) şi memorie
secundară (memoria de lungă durată) (Viney, 1993)
53
- Nu a avut discipoli, a părăsit relativ repede domeniul psihologiei, pentru a se
dedica rafinării gândirii sale filosofice. Rămâne însă un reper pentru numeroşi
psihologi americani care au preluat şi valorificat ideile sale.
Granville Stanley Hall (1844-1924)

- A fost un veritabil om de ştiinţă, stăpânit de interese puternice în domenii variate
ale cunoaşterii, chiar dacă a lăsat altora sarcina de a le aprofunda.
- În psihologia americană, a fost cel mai important deschizător de drumuri în foarte
multe direcţii: primul american doctor în psihologie (1878 sub coordonarea lui
William James), primul student american al lui Wundt în primul laborator de
psihologie al lumii, iniţiatorul primului laborator de psihologie din America de la
Universitatea John Hopkins, fondatorul primei reviste americane de psihologie,
primul preşedinte al Asociaţiei Americane de Psihologie (1892).
- Cu ocazia aniversării a 20 de ani de la înfiinţarea Universităţii Clark din
Worcester, în 1909, i-a invitat pe Freud şi pe Jung să susţină conferinţe, în ciuda
neîncrederii cu care numeroşi psihologi americani priveau psihanaliza.
- Adept al teoriei evoluţioniste. Preocupări legate de dezvoltarea şi adaptarea umană
şi animală. A studiat copii şi adolescenţi utilizând metoda chestionarelor, pe care o
învăţase în Europa. Utilizarea extensivă a chestionarelor i-a legat numele de
această metodă, chiar dacă mult înaintea sa o folosise Galton.
- Propune conceptul de dezvoltare psihologică. Rezultatele studiilor de psihologia
copilului s-au bucurat de succes în rândul publicului larg şi au contribuit astfel la
creşterea şi vizibilitatea psihologiei. Cea mai renumită lucrare a lui Hall are ca
temă dezvoltarea (Adolescence: Its Psychology, and its Relations to Physiology,
Anthropology, Sociology, Sex, Crime, Religion, and Education, 1904). Considera
că dezvoltarea individuală repetă istoria dezvoltării rasei (ontogeneza repetă
filogeneza).
- A generat multe controverse din cauza includerii temelor sexuale în prelegerile
sale, printre critici numărându-se şi E. Thorndike.
- La vârsta de 78 de ani a publicat o lucrare despre senectute (Senescence, 1922),
prima dedicată acestui ultim stadiu al vieţii.
James McKeen Cattell (1860-1944)

- A fost funcţionalist ca spirit, chiar dacă numele său nu a fost explicit legat de
funcţionalism (Schultz şi Schultz, 1987, p. 146).
- A fost primul doctorand american al lui Wundt la Leipzig, tema principală fiind
timpul de reacţie. Nu a împărtăşit concepţia maestrului asupra introspecţiei ca
metodă de cunoaştere.
- După obţinerea doctoratului, a predat la Cambridge, unde l-a întâlnit pe Francis
Galton, de care l-au apropiat interesele pentru evaluarea diferenţelor individuale.
Aprofundează aspectele măsurării, cuantificării şi rangării, fiind primul psiholog
54
american care va efectua analize statistice ale datelor experimentale; elaborează
metoda rangurilor.
- S-a preocupat de dezvoltarea testelor, pe care le-a numit teste mentale (termen
propus în 1890), dar care nu erau valide pentru identificarea abilităţilor mentale
aşa cum spera. Spre deosebire de viitoarele teste de inteligenţă (realizate la
începutul secolului al XX-lea de către Alfred Binet şi Theodore Simon) testele sale
permiteau măsurarea vitezei de mişcare a braţului, senzaţiile, discriminarea
diferenţelor de greutate, numărul de litere memorate după o singură prezentare.
- Eşecul în elaborarea de teste valide l-a îndepărtat de psihologia experimentală, iar
excesul de independenţă şi dificultăţile de relaţionare i-au afectat cariera
universitară. A reuşit să cultive studenţilor săi interesul pentru teste, Thorndike
devenind una dintre figurile proeminente în domeniu.
- Părăsind cariera academică, a continuat să promoveze psihologia ca editor al mai
multor publicaţii.
3. Principalii reprezentanţi:
Principala caracteristică a funcţionalismului este orientarea către scop a individului.
Accentul este pus pe utilitatea proceselor mentale pentru adaptarea organismului la solicitările
mediului. Procesele mentale sunt văzute ca având consecinţe în plan practic şi nu ca simple
elemente ale unei construcţii complexe.
Fără a se fi constituit ca şcoală de gândire clar definită, cu o identitate distinctă a
practicanţilor săi, funcţionalismul a influenţat un mare număr de psihologi ai sfârşitului
secolului al XIX-lea. În mod paradoxal, susţinătorul structuralismului – Titchner – este cel
care fundamentează funcţionalismul şi nu cei care l-au profesat. Într-un articol publicat în
1898, el afirmă opoziţia dintre psihologia structurală şi cea funcţională, dând astfel nume unui
mod de gândire până atunci implicit (Schultz şi Schultz, 1987, p. 155).
Şcoala de la Chicago este numele sub care sunt reuniţi cei mai proeminenţi
reprezentanţi ai funcţionalismului. Chemaţi să organizeze tânăra universitate în 1994, John
Dewey şi James Rowland Angell vor genera un nou mod de a înţelege psihicul, valorificând
moştenirea lăsată de profesorii lor Stanley Hall şi, respectiv, William James (Viney, 1993, p.
272).
John Dewey (1859-1952)

- A fost filosof, pedagog, psiholog, profesor la Universitatea din Chicago, capitala
funcţionalismului (Viney, 1993, p. 72).
- Autor al primului tratat american de psihologie (Psychology, 1886).
- A criticat concepţia asociaţionistă asupra arcului reflex (în articolul The reflex arc
concept in psychology), pe care o calificat-o ca moleculară şi reducţionistă. În loc
de a descompune arcul reflex, este mai productiv să fie considerat ca un proces de
adaptare a organismului la mediu.
55
- A considerat că behaviorismul (din acea epocă), simplifică excesiv explicaţia
adaptării, reducând-o la schema S - R, pentru că este vorba, de fapt, de o
coordonare globală a comportamentului, mult mai complexă decât un răspuns la
un stimul. Un act uman nu este rezultatul acţiunii unui stimul, ci al unui context
multifactorial.
- Este adeptul teoriei evoluţioniste şi a echivalentului său în viaţa socială; subliniază
rolul conştiinţei şi al comportamentului în a asigura dezvoltarea şi supravieţuirea.
Finalitatea oricărui comportament este adaptarea, finalitatea ultimă a adaptării
individului este perpetuarea speciei. De aceea, obiectul psihologiei trebuie să fie
organismul ca ansamblu funcţionând în mediul său.
- Devine conducătorul mişcării educaţiei progresive, o aplicare cu succes a
pragmatismului în domeniul învăţământului. Contestă învăţarea de tip scolastic 8 ,
pledând pentru formula experienţă şi educaţie, educaţie şi acţiune, acţiune şi
gândire, gândire şi cunoaştere.
- Susţine nevoia de a centra predarea pe student, mai degrabă decât pe disciplina de
studiu. Propune pentru învăţare modelul „learning by doing” urmată de reflecţia
asupra consecinţelor. Subliniază importanţa învăţării democraţiei de către elevi, ca
o condiţie necesară pentru a refuza ca cetăţeni totalitarismul.
4.4. Evaluarea critică a funcţionalismului

Contribuţia funcţionalismului
- Accentul explicaţiei fenomenelor psihice este pus pe scop şi utilitate.
- Metodologia folosită este foarte diversă: de la introspecţie la metode
experimentale riguroase. A adăugat metoda testelor, a chestionarelor, a descrierii
obiective a comportamentului. A stimulat dezvoltarea psihologiei experimentale.
- Avânt al studierii comportamentului animal.
- Domeniul psihologiei este redus la funcţiile psihice în procesul general al adaptării
organismului la mediu.
- Fără a fi un curent distinct în psihologie, a fost o filozofie şi un mod de gândire
care a stimulat afirmarea altor şcoli de gândire, precum behaviorismul.
Limitele funcţionalismului
- Definirea insuficientă şi ambiguă definire a conceptului funcţie. Pe de o parte, a
fost utilizat pentru a indica un proces sau o activitate deopotrivă (percepţie,
memorare). Pe de altă parte, funcţia a fost definită cu referire la utilitatea unei
activităţi a organismului ca digestia sau respiraţia.
- Structuraliştii au reproşat îndepărtarea de la ştiinţa pură şi preocupare modestă
pentru conceptualizare, în favoarea identificării aplicaţiilor practice, considerate
inutile pentru ştiinţă.
8
Scolastic (sens restrâns): livresc, pedant, rupt de realitate.
56
Uneori, funcţionalismul s-a manifestat ca anti-structuralism, condamnând ignorarea
întregului în favoarea părţilor, aşa cum făceau structuraliştii. Traducerea echivocă şi
interpretarea inacurată a ideilor lui Wundt realizată de către Titchener în SUA au contribuit în
bună măsură la atitudinea anti- structuralistă a funcţionaliştilor târzii. După cum arată Zlate
(2000), structuralismul şi funcţionalismul, orientări în multe privinţe divergente
(structuralismul este abstract şi teoretic, avându-şi modelul în chimie, funcţionalismul este
concret şi practic, cu modelul în biologie, în interacţiunea dintre organism şi mediu), au ca
punct de convergenţă concepţia şi metoda introspecţionistă pe care amândouă le practicau.
1. Descrieţi pe scurt paradigma funcţionalistă.

2. Care sunt principalele preocupări ale precursorilor funcţionalismului?
3. Evaluaţi critic contribuţia funcţionalismului la dezvoltarea
psihologiei.
Bibliografie
Carroy, J., Ohayon, A., Plas, R. (2006). L’histoire de la psychologie en France. Paris:
La Découverte.
Editions.
Parot, F., Richelle, M. (1995). Introducere în psihologie. București: Humanitas.
57
GESTALTISMUL
Cuprins
1. Introducere ……………………………………………………………….…………… 58
2. Obiective ………………………………………………………………….……………. 58
3. Durată …………………………………………………………………………………. 58
4. Conţinutul
4.1. Paradigma gestaltistă …………………………………………………………..… 59
4.2. Etape în evoluţia psihologiei formei: Preistoria psihologiei formei, Şcoala de la Berlin,
psihologia formei în SUA ……………………………………………………..…….… 60
4.3. Perspectivă critică asupra gestaltismului …………………..……………………….. 69
5. Test de evaluare ………………………………………………………………….….… 70
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare 8 abordează problematica psihologiei formei,
originile sale în studiul percepţiei şi paradigma sa. Mutat din Europa pe
continentul american, Gestaltismul va cunoaşte, pe de o parte, dezvoltări în
câmpul social, iar, pe de alta, va pregăti, alături de cibernetică şi lucrările lui
Piaget şi Chomsky, apariţia cognitivismului.
1.2. Obiective
• să evidenţieze contribuţiile precursorilor la dezvoltarea psihologiei
formei;
• să găsească exemple pentru a ilustra principiile gestaltismului;
• să găsească exemple pentru a ilustra legile percepţiei;
• să analizeze critic teoria gestaltistă
58
4.1. Paradigma gestaltistă
Gestaltismul (Gestaltteorie, Gestalt = formă) apare la începutul secolului al XX-lea, în

Austria şi Germania, ca o reacţie amplă împotriva asociaţionismului, care era considerat o
abordare atomistă a realităţii psihice, incapabilă să surprindă datele esenţiale ale procesului
adaptării organismului la mediu. Noul curent de gândire nu se limitează la domeniul
psihologic, ci este împărtăşit şi de filosofi, care îl consideră o nouă concepţie asupra lumii
(Weltanschauung). De altfel, însăşi noua psihologie, a formei, apare mai curând ca o mişcare,
decât ca o şcoală, fiind legată de criza culturală pe care o traversa Germania la acea epocă.
Primele cercetări datează de la sfârşitul secolului al XIX-lea, apoi şcoala se dezvoltă
puternic la Berlin în anii ’20, pentru a se muta în SUA în anii ’30, din cauza expansiunii
nazismului, unde cunoaşte o înflorire remarcabilă până recent, mai ales în domeniul
psihologiei sociale. Köhler şi Koffka înşişi emigrează în SUA, unde vor publica, în deceniile
3 şi 4, operele lor fundamentale. Gestaltismul devine o alternativă la behaviorism, pe atunci
dominant în universităţile americane. Mai mult, se vor produce chiar interferenţe între unii
comportamentalişti, precum Tolman, şi şcoala gestaltistă.
Se consideră că momentul apariţiei gestaltismului este anul 1910, când Wertheimer a
iniţiat experimentele asupra mişcării aparente. Ulterior, avându-i pe Köhler şi Koffka ca
subiecţi a continuat cercetările în laboratorul Universităţii din Frankfurt (1912). Pe un suport
orizontal au fost plasate două becuri care se aprindeau alternativ, cu viteză din ce în ce mai
mare, până când subiecţii nu au mai văzut două surse distincte de lumină, ci o singură lumină
în mişcare. Mişcarea aparentă a fost numită de Wertheimer fenomenul phi. Asociaţioniştii
susţineau că percepţia mişcării se bazează pe percepţia iniţială a obiectului în mişcare şi a
diferitelor sale poziţii intermediare. Wertheimer a afirmat că această iluzie nu este urmarea
faptului că percepţiile sunt rezultatul însumării unor senzaţii, iar perceperea globală, a formei
mişcării este independentă de componentele elementare ale percepţiei.
Într-o variantă a experimentului, cu ajutorul tahistoscopului, erau proiectate imagini cu
viteze foarte mari, astfel că apărea senzaţia de mişcare, ca în cinematografie. Dacă într-o suită
de imagini se inserează o imagine intrusă, percepţia mişcării iniţiale nu este alterată.
Fenomenul phi se explică prin fuziunea imaginilor remanente care se produc la nivel cerebral.
Astfel, se confirmă prioritatea formei în percepţie şi la nivel vizual, similar cu structura
formală a melodiei (Lecadet şi Mehana, 2006, p. 158).
Concepţia Gestaltismului este înrudită cu ceea structuralistă, care înţelege faptele
psihice în funcţie de raporturile lor cu un întreg şi cu semnificaţia lor pentru complexul
funcţional al acestui întreg. Fiecare parte a întregului poate fi înţeleasă numai în
interdependenţele sale cu celelalte părţi şi cu întregul. Asocierea unor elemente simple în
ansambluri complexe, aşa cum propuseseră asociaţioniştii, nu poate explica gândirea logică şi
nici adaptarea comportamentului la o situaţie complet nouă. Ea poate să explice doar
fenomene simple cum sunt stereotipul dinamic, deprinderile, memoria mecanică. Teoria
gestaltistă poate fi rezumată în propoziţia „Întregul este mai mult decât suma părţilor”.
În articolul manifest Experimentelle Studien über das sehen von Bewegungen (Studii
experimentale asupra perceperii mişcării) publicat în revista Psychologische Forschung
59
(Cercetări psihologice) în 1921, Wertheimer enunţă poziţia de principiu a noului curent.
Gestaltismul propune o abordare a psihicului dintr-o perspectivă inversă asociaţionismului,
care definea atomist conştiinţa, reconstituind cu ajutorul legilor asociaţiei lanţul unităţilor ce o
compun – senzaţii, idei. Teoreticienii gestaltişti pornesc de la studierea globală a întregului
pentru a explica părţile, de la complexitate spre explicarea elementelor, de la percepţie spre
explicarea senzaţiilor.
Înţelegerea întregului implică modelarea (Gestaltung), adică constituirea unui model
mintal care să reproducă configuraţia fenomenului fizic, raporturile şi interdependenţele
existente între componentele sale. Prin studierea globală a formei ca întreg pot fi înţelese
relaţiile structurante ce există între părţi în interiorul acestei forme. Forma organizează
structurarea câmpului perceptiv. Exemplul cel mai bun la îndemână este imaginea perceptivă
vizuală, care conţine elemente în plus faţă de imaginea retiniană (tridimensionalitate),
elemente care reproduc configuraţia reală a obiectului, sau percepţia auditivă a melodiei
cântate de diferite instrumente.
Fenomenele de configurare sunt primare şi originare. Experienţa şi atenţia joacă un rol
secundar în percepţie:
- O figură compusă din două litere nu este văzută ca un compus al acestor litere,
cum ar fi natural pe baza experienţei, ci ca o figură specială supusă legii bunei
configuraţii.
- Dacă atenţia ar juca un rol central în percepţie, în caz de oboseală, când atenţia
scade, ar trebui să percepem numai fragmente şi senzaţii izolate.
- Percepţiile cele mai bine organizate (configuraţiile tari) se impun de la sine, fără o
concentrare a atenţiei.
- Atenţia intervine mai ales în cazul configuraţiilor slabe, fiind îndreptată spre
surprinderea întregului (configuraţiei).
4.2. Etape în evoluţia psihologiei formei
Preistoria psihologiei formei

Christian von Ehrenfels şi Şcoala austriacă
Studiul percepţiei în domeniul muzical este emblematic pentru emergenţa şi
dezvoltarea psihologiei formei. Psihologii şi precursorii lor filosofi, mulţi cu o solidă cultură
muzicală, considerau că „muzica oferă un teren experimental fecund şi reprezintă o metaforă
a unităţii şi armoniei pe care ştiinţele o caută” (Lecadet, Mehanna, 2006, p. 151).
La sfârşitul secolului al XIX-lea, precursori ca Christian von Ehrenfels şi Alexius von
Meinong susţineau că, în orice act perceptiv, coexistă „calităţi sensibile” (albastru, înălţimea
sunetului), semnalizate prin senzaţii şi „calităţi ale formei” obiectului (pătrat, rotund, linia
melodică). Ei considerau că senzaţiile sunt pure abstracţii, însuşirile obiectului fiind
„configurate“, adică impunându-se împreună într-o „formă".
La audierea unei melodii subiectul nu percepe o succesiune de note, de sunete
elementare izolate din a căror însumare apare linia melodică. Ceea ce se percepe este o
60
structură, o formă temporară, în care sunt organizate informaţiile furnizate de fiecare notă.
Chiar transpusă în altă tonalitate, melodia va fi recunoscută dacărelaţiile dintre note, adică
structura, se vor păstra. Percepţia este globală şi sintetică, înainte de a fi analitică.
Meinong susţine că în procesul de percepţie există două faze: prima de acţiune a
stimulilor asupra analizatorilor, a doua de percepere a formei, adică de construire a formei de
către subiectul percepător. Întrebarea este de unde vin aceste calităţi ale formei cărora nu le
corespunde nici un stimul specific. Răspunsul formulat de Ehrenfels şi Şcoala austriacă de la
Graz (Ernst Mach, Vittorio Benussi, Carl Strumf) constă în a admite că forma este un produs
al spiritului, de origine supra-fiziologică, care se adaugă senzaţiilor elementare. Psihologul
danez Edgar Rubin, prin studiul asupra relaţiei formă – fond şi a relaţiei de reversibilitate
dintre ele, deschide calea investigării modului de organizare a câmpului perceptiv de către
psihologii formei. În desenele sale duble (1915), aceeaşi stimuli pot fi organizaţi perceptiv
astfel încât să fie văzute alternativ o vază sau două profiluri umane, în funcţie de elementele
considerate obiect al percepţiei sau fond perceptiv.
Imaginea din Imaginea din

stânga dreapta poate fi a
reprezintă o unei femei tinere
vază pe fond sau a uneia
negru sau foarte bătrâne, în
profilul unui funcţie de
bărbat şi al elementele
unei femei grafice pe cale le
pe fond alb. considerăm
obiect şi,
respectiv, fond al
percepţiei
Fig. 1 Imagini duble
Şcoala de la Berlin va respinge această explicaţie şi va arăta că obiectul percepţiei nu

are două tipuri de calităţi, ci constituie un tot omogen şi uniform (Braunstein şi Pewzner,
2005, p. 174).
61
Şcoala de la Berlin
Cei mai importanţi trei reprezentanţi ai acestei şcoli, sunt Max Wertheimer, Wolfgang
Köhler şi Kurt Koffka. Max Wertheimer este fondatorul psihologiei formei, elev al lui C. von
Ehrenfels.
Domenii abordate de gestaltiştii Şcolii de la Berlin
a) percepţia, b) inteligenţa, c) filosofia fizicii şi a naturii
a) Legile organizării perceptive (Max Wertheimer şi Kurt Koffka)

Max Wertheimer (evreu de origine cehă) (1880 - 1943)
Plecând de la constatarea că în perceperea stimulilor se produc grupări bazate pe
calităţi intrinseci ale formei, Wertheimer formulează în 1923 legea pregnanţei bunei forme.
Excitaţiile venite dinafară sunt receptate ca forme unitare, bine închegate. Orice bună formă
este pregnantă şi se impune subiectului ca atare sub acţiunea unor factori obiectivi
(configuraţia însuşirilor obiectului), la care se adaugă factorii subiectivi, preexistenţi
momentului percepţiei (atitudinea, starea de pregătire sau setul perceptiv, interesele şi
preocupările). Legea pregnanţei exprimă tendinţa indivizilor de a identifica cea mai bună
formă într-un câmp perceptiv, mai ales sub acţiunea stimulilor ambigui, când se impune o
alegere ca în cazul figurilor incomplete sau în detaşarea formei de fondul perceptiv
(Braunstein şi Pewzner, 2005, p. 176). Forma este construită în minte, plecând de la
elementele care o alcătuiesc; forma rezultă dintr-o activitate a spiritului.
Criteriile pregnanţei (după Kofka) (1886 - 1941):
- regularitatea
- simetria
- simplitatea
- inclusivitatea
- continuitatea
- unificarea
Ö pe baza lor se dezvoltă legi de organizare a câmpului, care explică segregarea formei de
fond.
Există două categorii de legi de organizare:
a) Legi intrinseci sau de constatare - ţin de organizarea obiectului-stimul.
b) Legi extrinseci obiectului - explică contribuţia specifică adusă de subiect în organizarea
câmpului perceptiv.
Legi intrinseci:
• Legea închiderii: există tendinţa de a completa contururile şi a ignora lacunele dintr-un
ansamblu de stimuli. Conturul subiectiv este un fenomen de percepere a unei forme
inexistente în plan fizic.
62
Exemple
Percepem în imaginea din stânga trei cercuri negre şi un triunghi negru acoperite
de un triunghi alb, în cea din mijloc conturul unui cerc, iar în cea din dreapta
conturul unui pătrat.
• Legea continuităţii: formele cu contur continuu sunt mai bune, mai uşor perceptibile decât
cele cu contur discontinuu (ex. figurile Ishihara). De asemenea, există tendinţa de a
organiza stimulii în configuraţii continue.
Exemple
Figură Ishihara Cele două linii încrucişate Figura este percepută ca

sunt mai uşor de distins un cromozom, două linii
decât cele patru cercuri curbe încrucişate, şi nu ca
negre. un U deasupra unui ∩.
• Legea proximităţii: elementele învecinate sunt percepute ca părţi ale aceluiaşi obiect. În
cazul unui şir de figuri (cercuri) egal distanţate, dacă se creează condiţii de proximitate /
distanţare (cercurile sunt apropiate două câte două, unitatea şirului se sparge, unitatea trece
asupra grupelor (de câte două cercuri).
Exemple
Percepem trei şiruri de Percepem şase cercuri aşezate la întâmplare în

cercuri în stânga şi stânga, iar în dreapta şase cercuri care formează
alte două şiruri în un triunghi.
dreapta.
63
• Legea asemănării: elementele asemănătoare sunt percepute ca părţi ale aceluiaşi întreg. În
cazul aceluiaşi tip de figuri (bile), dacă intervalele se menţin, dar intervin deosebiri de
luminozitate, elementele se regrupează şi apar alte configuraţii.
Exemple
Percepem mai degrabă şiruri orizontale de cercuri albe şi negre (stânga)

sau şiruri de cercuri şi pătrate (dreapta), decât şiruri verticale de cercuri
alternativ albe şi negre sau de pătrate şi cercuri.
• Legea simetriei: figurile cu axe de simetrie sunt considerate „forme bune”.
Legi extrinseci:
• Legea montajului perceptiv: în cazul formelor slab structurate, pregătirea subiectului
pentru ceea ce urmează să perceapă îi ghidează fenomenul de închidere în sensul
organizării sugerate de montaj („Vezi norul acela în forma de cămilă? ”)
• Legea lui G. Murphy: în urma experimentelor cu mohicani şi americani s-a constatat
preferinţa fiecărui grup pentru scene din mediul lor cultural. Percepţia este interpretată
prin prisma experienţei proprii (schemelor perceptive preexistente).
b) Studiul inteligenţei
Wolfgang Köhler (evreu) (1887 - 1967)
- a realizat între 1913 şi 1920 experimente pe cimpanzei în insulele Teneriffe
(Sultan este cel mai cunoscut dintre cimpanzei), apoi a publicat cartea „Mintea
maimuţelor” în 1924;
- obiectivul: studiul percepţiei şi al inteligenţei cimpanzeilor;
- sarcina cimpanzeilor: rezolvarea unor probleme practice prin depăşirea unui
obstacol: să ajungă la hrana atârnată prea sus folosind diferite obiecte ca
“instrumente” (mijloc)
- rezolvare = lăzi puse una peste alta când hrana este prea sus
= beţe legate unul în prelungirea celuilalt.
= descuierea unor cutii complicate
- condiţii = animalul trebuia să vadă toate „datele problemei” → înţelegea posibile
interdependente atunci când vedea ansamblul; rezolvarea problemei era posibilă
graţie restructurării datelor.
64
- etape: încercări succesive, din care animalul învaţă, nu o selecţie automată de
reacţii aleatoare, aşa cum susţin behavioriştii; gestaltiştii afirmă că explicaţia
învăţării în termeni de încercare şi eroare este inadecvată.
- actul inteligent apare ca o intuiţie sau înţelegere imediată (einsicht), prin care
animalul are o privire de ansamblu asupra situaţiei şi percepe configuraţia care i se
prezintă în realitate, văzând soluţia → fenomen de închidere a bunei forme.
- alţi psihologi precum Karl Bühler vorbiseră de „experienţa Aha!” (Aha Erlebnis).
- Se subliniază importanţa explorării în conduitele inteligente: maimuţa dă ocol
grilajului care o desparte de hrană, în timp ce găina priveşte de pe loc mâncarea.
Conduita de explorare îi permite maimuţei o viziune de ansamblu asupra tuturor
datelor problemei şi o restructurare a lor, care va permite apoi găsirea soluţiei.
Max Wertheimer consideră că şi oamenii acţionează similar în rezolvarea de

probleme; studenţii găseau brusc soluţia unei probleme matematice. Wertheimer consideră că
explicaţia constă în recentrarea asupra datelor problemei şi în modul în care subiecţii îşi
reprezintă problema.
Principala lucrare a lui Wertheimar apărută în 1945 în SUA după moartea sa este
Productive thinking (Gândirea productivă), în care făcea distincţie între două tipuri de
gândire. Gândirea reproductivă se dezvoltă prin exerciţii cu caracter repetitiv şi exersarea unor
acţiuni cunoscute, în timp ce gândirea productivă se dezvoltă pe baza unor idei şi rezultate ale
intuiţiei. Spre a exemplifica gândirea productivă, Wertheimer relatează cazul lui Gauss,
matematicianul care a descoperit distribuţia normală a caracteristicilor într-o populaţie. Acesta
a trebuit să rezolve la 6 ani problema de adunare 1 + 2 + … + 9 + 10. În mod reproductiv,
adunarea trebuia efectuată progresiv; Gauss însă a observat că adunând cele 5 perechi de
numere egal depărtate de capetele şirului (1+10, 2+9, 3+8 …) obţine suma 11, astfel că suma
totală este 11 x 5 = 55 (Aniţei, 2009, p. 178).
c) Filosofia fizicii şi a naturii - Conceptul de câmp şi postulatul izomorfismului psihofizic

Kurt Lewin şi Wolfgang Köhler
În timp ce comportamentaliştii se reclamau ca avându-şi originea în ştiinţele exacte,
fără a fi însă foarte familiarizaţi cu acestea, gestaltiştii, deşi par să critice uneori abordarea
analitică şi cauzală tipică ştiinţei, sunt mult mai preocupaţi şi informaţi în domeniul ştiinţific;
Köhler îi fusese elev fizicianului Max Planck, iar Wertheimer era prieten cu Einstein. Köhler
insistă asupra importanţei studiilor sale de fizică asupra dezvoltării convingerii că realitatea
obiectivă nu există ca atare, ci că ea „depinde de anumite procese din organismul meu”.
Fizicianul Maxwell folosise în secolul al XIX-lea conceptul de câmp în domeniul
electromagnetismului, concept dezvoltat apoi de Einstein, care considera că fenomenele sunt
mai degrabă rezultatul unui câmp de forţe, decât al unor determinări strict cauzale.
Gestaltiştii adoptă conceptul de câmp şi îl reinterpretează pentru a explica
determinările multiple ale comportamentului uman (Teoria câmpului - Lewin) şi raporturile
65
dintre procesele psihice şi procesele cerebrale pe care cele dintâi se sprijină (Izomorfismul
psihofizic - Köhler).
Kurt Lewin şi teoria câmpului
Kurt Lewin s-a născut în 1890 în Prusia, apoi familia sa s-a mutat la Berlin unde
tânărul Kurt a obţinut doctoratul în psihologie. În 1933, de teama nazismului, emigrează în
SUA şi îşi începe activitatea de cercetător la universitatea din Iowa. Atraşi de ideile sale
novatoare, mulţi psihologi sociali i se alătură; printre aceştia se numără Floyd Allport,
Abraham Maslow, Ron Lippitt, Doc Cartwright, Leon Festinger, J.F. French şi Alex Bavelas
(Coghlan şi Brannick, 2003). Din 1944, până la moartea sa în 1947, Lewin este membrul
comunităţii academice de la Massachusetts Institute of Technology, unde fondează în 1945
Centrul de cercetări asupra dinamicii grupului (Research Center for Group Dynamics).
Teoria câmpului, numită şi Teoria topologică (topos, gr. = loc, spaţiu), iniţial limitată
la percepţie, a fost extinsă de Lewin la comportamentul uman. Câmpul (psihologic) este un
spaţiu de viaţă format din totalitatea elementelor (interne şi externe) care afectează la un
moment dat comportamentul unui individ (sau al unui grup): aceste elemente sunt variabile
psihologice – trebuinţe, motive, scopuri, percepţii, şi variabile externe - fizice şi sociale
(Braunstein şi Pewzner, 2005, p. 179).
⇒ Spaţiul de viaţă este constituit din două zone; una aparţinând persoanei, cealaltă mediului.
⇒ Diferite regiuni pot fi separate de bariere (interdicţii, inhibiţii), au valenţe pozitive şi
negative, exercitând o forţă de atracţie (regiuni, scopuri) sau de respingere asupra
persoanei (tabuuri, inhibiţii).
⇒ Un comportament este determinat de repartizarea forţelor în ansamblul câmpului; el poate
fi modificat prin destabilizarea acestor forţe (vectori).
66
Exemple
Efectul de câmp (în percepţia vizuală) = impresie perceptivă rezultată din
interacţiunea proprietăţilor stimulilor aflaţi în câmpul vizual, prin inducţie
reciprocă rezultând iluziile perceptive. Exemple: iluzia Müller – Lyer (liniile
cu săgeţi inverse)
Teoria câmpului a cunoscut o amplă dezvoltare în psihologia socială (teoria câmpului

social), dar şi în alte domenii (câmp de conştiinţă, câmp conceptual) etc. Între elementele
câmpului psihologic relaţiile sunt dinamice, de unde şi denumirea propusă pentru abordarea
care psihologia dinamică.
Ulterior, filosoful Ernst Cassirer valorificând ideea de relaţie între lumea interioară şi
cea exterioară subiectului, va critica în Substance et fonction disjuncţia tradiţională între
subiect şi obiect şi va deschide perspective pentru o psihologie a relaţiilor (Braunstein şi
Pewzner, 2005, p. 180).
Postulatul izomorfismului psihofizic (W. Köhler)

Câmpul este o distribuţie dinamică de energie între părţile care îl compun.
Postulat: există trei feluri de câmpuri în care poziţia relativă a elementelor este izomorfă:
⇒ câmp fizic - raporturile dintre elementele obiectelor (poziţie, mărime, tridimensionalitate)
care îl compun;
⇒ câmp cerebral - proiecţia influxurilor nervoase, produse de stimulările exercitate de
însuşirile obiectelor din câmpul fizic pe scoarţa cerebrală;
⇒ câmp perceptiv - imaginea perceptivă rezultată din decodificarea acestor influxuri.
Izomorfismul acestor trei câmpuri constă în faptul că imaginea perceptivă reproduce
topologia elementelor câmpului fizic şi nu simpla imagine retiniană.
Köhler: „Organizarea experienţială în spaţiu este întotdeauna structural identică cu
organizarea funcţională în distribuţia proceselor cerebrale de bază”. Această concepţie a fost
frecvent asimilată unei poziţii moniste, deoarece ea anulează distincţia dintre dinamica psihică
şi procesele cerebrale.
Psihologia formei în SUA

Kurt Lewin, ca şi mulţi alţi psihologi evrei ai epocii (printre care cei trei fondatori ai
gestaltismului), emigrează din Germania în SUA, unde deplasează centrul de interes şi
aplicabilitate a teoriei câmpului spre social şi politic, depărtându-se în bună măsură de
versiunea ortodoxă a gestaltismului. În concepţia lui K. Lewin, gestaltul este un sistem, ale
cărui părţi sunt astfel conectate, încât o schimbare într-o parte produce schimbări în toate
celelalte părţi. El extinde concepţia configuraţionistă de la percepţie la persoana în situaţie, la
grupuri, pentru a construi modele explicative ale interacţiunilor dinamice.
67
A abandonat postulatul izomorfismului şi a elaborat un model dinamic al câmpului
psihologic, abordând întâi conduitele individuale, apoi pe cele sociale, în care a integrat
reprezentările şi scopurile individului.
Lewin (Tucicov-Bogdan, 1981) identifică trei tipuri de situaţii conflictuale în care este
plasat individul: între două forţe pozitive de forţe sensibil egale, între două valenţe negative
echivalente ca intensitate, între o forţă pozitivă şi una negativă. La nivel intrapersonal, aceste
variante se concretizează în conflictul dintre două tendinţe de atracţie (care dintre cele două
posturi la fel de atractive ar trebui ales), două tendinţe de respingere (trebuie să alegi între
variante care au toate câte un neajuns) şi dintre o tendinţă de atracţie şi una de respingere (să-
ţi păstrezi actualul post, care este sigur, dar nu prea atractiv şi lipsit de perspective pentru
dezvoltarea carierei, sau să rişti să pleci pentru a găsi un post mai interesant, dar nesigur?). În
relaţiile interpersonale, între parteneri se stabilesc relaţii de apropiere-apropiere, de
apropiere-depărtare şi de evitare-evitare.
Demersurile sale ştiinţifice au fost preţuite în ţara care l-a adoptat, astfel că este numit
în 1945 directorul Centrului de Cercetare pentru Dinamica Grupurilor (Research Center for
Group Dynamics) de la celebrul Massachusetts Institute of Technology.
Gestaltiştii refugiaţi în SUA începând cu 1933 au avut o influenţă majoră asupra
psihologiei americane, ideile lor găsind ecou mai ales în lucrările lui Tolman, care opunea
elementarismului din behaviorismul watsonian o concepţie molară. El considera
comportamentul diferit de suma compuşilor săi şi având proprietăţi precum intenţionalitatea.
Când se vor adăuga rezultatele lui Piaget, ale lui Chomsky, ale ciberneticienilor, lucrările
gestaltiştilor despre activitatea intelectuală vor constitui un punct de ancorare teoretică a
noului curent – cognitivismul (Parot şi Richelle, 1995, p. 125).
Continuatorii gestaltismului
Chiar dacă studiile lui Köhler sunt celebre, principalul obiect de studiu al gestaltiştilor
nu au fost animalele, ci oamenii. Karl Dunker (1903 – 1940) propune conceptul de fixitate
funcţională definită ca incapacitatea indivizilor a restructura datele problemei este numită de
gestaltişti fixitate funcţională (opusul ei este flexibilitatea).
Exemplu
Experimentul lui Karl Duncker (1945)
Situaţia A: subiecţii primesc cutii cu lumânări, cu pioneze şi cu chibrituri;
Situaţia B: subiecţii primesc cutii goale, lumânări, pioneze şi chibrituri;
Sarcina este să fixeze o lumânarea pe perete astfel încât să nu curgă ceară pe jos.
Subiecţii din situaţia A încearcă să fixeze lumânarea pe perete cu pioneze,
cei din situaţia B fixează cutia pe perete ca suport pentru lumânare.
Situaţia A diferă de B prin tipul de structură asociat cutiei: conţinător
(situaţia A) sau suport (situaţia B). A trece de la o structură la alta este echivalent
cu a efectua o restructurare a informaţiilor. Această trecere este dificilă deoarece,
în mod similar cu pregnanţa perceptivă, există o pregnanţă funcţională: obiectul
şi utilizarea sa obişnuită formează un tot.
68
Numai pentru pasionaţi...
Încercaţi să uniţi cele 9 puncte de mai jos folosind doar patru linii, fără a ridica
creionul de pe hârtie.
● ● ●
● ● ●
● ● ●
Analizaţi ce v-a împiedicat să găsiţi soluţia mai repede.
4.3. Perspectiva critică asupra gestaltismului
Pentru Gestaltişti, obiectul psihologiei este studiul experienţei imediate a întregului

organism. Gestaltiştii - cognitivişti „avant la lettre” - au început studiul experienţei imediate la
nivelul proceselor de recepţie a informaţiei, pentru a extinde apoi acest concept de gestalt la
celelalte componente ale proceselor de cunoaştere (gândire, rezolvare de probleme,
creativitate), la personalitate în ansamblul sau (G. W. Allport) sau la structuri afective şi
voliţionale.
Piaget şi Chomsky pot fi asimilaţi şi la curentul gestaltist, în măsura în care au văzut în
„structurile generative” configuraţii mintale care se formează unele din altele, într-o
interacţiune dinamică.
• Contribuţii
- concepte rămase sau dezvoltate în psihologie: forma / fond, câmp, organizare
perceptivă, organizare, intuiţie, gândire productivă.
- contestarea abordării mecaniciste şi reducţioniste în psihologie. Gestaltistii s-au
opus abordărilor elementariste ale reprezentanţilor psihologiei conştiinţei (Wundt
şi Titchener);
- abordare de tip structuralist care va pregăti apariţia cognitivismului.
Teoriile gestaltiste au generat studii experimentale atât în domeniul percepţiei, cât mai ales în
cel al rezolvării de probleme. Pe baza gestaltismului au fost dezvoltate ramuri ale
psihoterapiei – gestalttherapy.
• Limite:
- grup eterogen de teorii, care nu s-au asamblat într-o teorie integrativă;
- nu toate conceptele sunt bine definite;
- conceptul de „întregul este mai mult decât suma părţilor” (1+1 nu este egal cu 2) a fost
confirmat abia după dezvoltarea ciberneticii şi a teoriei generale a sistemelor (structuri
ierarhizate, cu autoreglare, comandă şi control);
Transpunerea prin simplă analogie a modelului câmpului fizic la nivel psihic afirmă
organizarea percepţiilor şi amintirilor în mod autonom, fără implicarea şi intervenţia
organizatoare a subiectului uman. Astfel, „nu raţiunea descrie legile universului, ci există o
69
armonie naturală între raţiune şi univers deoarece amândouă sunt guvernate de aceeaşi legi
generale de organizare” (Mariné şi Escribe, 1998, p. 115).
5. Test de evaluare a cunoştinţelor
1. Prezentaţi critic contribuţia şcolii austriece la formularea principiilor

gestaltismului.
2. Folosind cuvintele proprii, descrieţi fenomenul phi şi importanţa sa pentru
dezvoltarea psihologiei formei.
3. Enumeraţi legile organizării câmpului perceptiv.
4. Identificaţi trei situaţii din experienţa personală în care puteţi explica
percepţiile avute prin acţiunea unei legi intrinseci sau extrinseci a organizării
câmpului perceptiv.
5. Comentaţi afirmaţia lui Köhler: „Organizarea experienţială în spaţiu este
întotdeauna structural identică cu organizarea funcţională în distribuţia
proceselor cerebrale de bază”.
6. Realizaţi o evaluare critică a curentului gestaltist, prezentând contribuţiile
sale la dezvoltarea psihologiei, dar şi limitele sale.
Bibliografie
Coghlan, D., Brannick, T. (2003). Kurt Lewin: the „practical theorist” for the 21st century.
Irish Journal of Management, 24(2), 31-37. Retrieved from ABI-INFORM Global, doi:
650633441.
Brace & Company.
Tucicov-Bogdan, A. (coord.) Dicţionar de psihologie socială. Bucureşti
70
BEHAVIORISMUL
Cuprins
1. Introducere ............................................................................................................... . 71
2. Obiective . .................................................................................................................. 71
3. Durată …………… .................................................................................................... 71
4. Conţinutul
4.1. Precursori ai behaviorismului ……………………………………………. 72
4.2. Behaviorismul clasic – paradigma, metoda …………………………...... 72
4.3. Pionierul behaviorismului clasic J. B. Watson …………………………… 77
4.4. Neobehaviorismul - paradigma, metoda, reprezentanţi ………………….. 76
4.5. Evaluarea critică a behavorismului: merite, limite, contribuţiile
neobehaviorismului în psihologia învăţării şi în psihologia experimentală ……. 83
5. Test de evaluare a cunoştinţelor …………………………………………………… 85
6. Tema de control nr. 3 ………………………………………………………………. 85
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare 9 prezintă atât behaviorismul clasic, cât şi dezvoltările
neobehavioriste, care i-au contrabalansat exagerările. Sunt prezentate implicaţiile
behaviorismului în dezvoltarea unor modele ale învăţării, în fundamentarea
demersurilor practice de modificare a comportamentului prin sistemul de întăriri
prin recompensă şi pedeapsă.
1.2. Obiective
• să descrie paradigma behavioristă;
• să evalueze critic behaviorismul;
• să descrie modificările de paradigmă propuse de neobehaviorşti;
• să indice contribuţia behaviorismului la progresul psihologiei învăţării.
71
4.1. Precursori ai behaviorismului
Noua şcoală de gândire în psihologie se întemeia pe realizările unor cercetători care
favorizaseră prin activitatea lor cristalizarea ideilor behavioriste. Printre aceşti precursori se
numără:
- Max Wertheimer, unul dintre fondatorii gestaltismului, afirma că deşi behaviorismul s-a
născut în America, predecesorii săi au fost mai degrabă europeni, decât americani.
- René Descartes şi La Mettrie care concep organismul ca pe o maşină; model mecanicist
care interpretează viaţa psihică ca o funcţie a organismului integral.
- Auguste Comte – părintele pozitivismului, care afirmă că numai cunoştinţele provenite
din observaţia directă sunt valide.
- Charles Darwin: evoluţia se bazează pe selecţia comportamentelor celor mai mari reuşite
din punctul de vedere al adaptării prin accesul la reproducere al celor ce le performează.
- Psihologia funcţionalistă a lui John Dewey care se referise la rolul adaptiv pe care îl
îndeplineşte arcul reflex.
- Ivan Pavlov este considerat de Watson ca un maestru ale cărui lucrări pot servi ca „cheie”
pentru înţelegerea propriilor sale lucrări. Consideră însă neesenţială cunoaşterea şi analiza
modalităţilor fiziologice de producere a reflexului, behaviorismul fiind afiziologic.
Concepţia behavioristă valorifică studiile lui Pavlov (condiţionare clasică) şi cele de
reflexologie ale lui Bechterev.
4.2. Behaviorismul clasic

Paradigma şi metoda behavioristă
La începutul secolului al XX-lea, după treizeci de ani de psihologie experimentală, era

foarte răspândită opinia că psihologia nu efectuase nici o descoperire remarcabilă şi că îşi
irosea eforturile în măsurători şi experimente cu rezultate irelevante. Această reacţie faţă de
psihologia experimentală exista şi în SUA, unde elevii lui Wundt o instituţionalizaseră prin
cursuri în universităţi şi publicaţii; William James, în Principii ale psihologiei, publicate în
1890, afirma cu amărăciune că psihologia nu este o ştiinţă elaborată, ci în curs de elaborare,
care îşi aşteaptă un Galileo Galilei (Braunstein şi Pewzner, 2005, p. 158).
În acest context se produce revoluţia behavioristă, iniţiată şi fundamentată doctrinar de
către John Broadus Watson, care rupe cu tradiţia psihologică de până atunci. Sosit în 1900 la
Universitatea din Chicago, aflată în plină mişcare funcţionalistă, Watson intenţionează să
realizeze un doctorat în filozofie şi audiază cursurile lui John Dewey. Repede, interesul său se
stinge, deplasându-se spre cursurile de psihologie ale lui James Angell, pe care îl alege ca
îndrumător al cercetării sale doctorale. Subiectul studiat este Animal education: the psychical
development of the white rat, consecinţă a cercetărilor pe care le-a efectuat pe pui de şobolan
de vârste diferite cu scopul de a identifica modificările comportamentale induse de
dezvoltarea neurologică (Benjamin, 2009).
72
Şobolanul a devenit animalul predilect al psihologiei americane începând de la
jumătatea secolului al XIX-lea. În epocă se domesticeau şobolani folosiţi în
popularele lupte dintre ei. Crescătorii au constat că şobolanii albinoşi, născuţi
întâmplător, erau mult mai uşor de domesticit şi erau mai puţin agresivi decât cei
bruni. Mai mulţi cercetători, urmând exemplul medicului elveţian Adolf Meyer,
au folosit şobolani albi pentru experienţe în aşa de mare măsură încât oponenţii
noului curent au acuzat psihologia americană că ar fi o psihologie a
comportamentului şobolanului.
Psihologia animală s-a lipsit de introspecţie, de conştiinţă, de limbaj şi totuşi a permis

să se prevadă şi să controleze conduitele animalelor. Mintea animalului era considerată o cutie
neagră, preocuparea pentru tratamentul pe care stimulul îl suportă înainte de a produce
răspunsuri nefiind interesant de cunoscut.
Paradigma behavioristă derivă din pragmatism, curent de gândire prin care adevărul
este identificat cu utilul (vezi tema Funcţionalismul).
- psihologia studiază reacţiile, adaptările, mişcările, acţiunile şi comportamentele
(Watson, 1924, apud Viney, 1993, p. 306);
- mintea umană, în mod analog minţii animalului, este o „cutie neagră” (black box) în care
se petrec procese ce nu pot fi studiate direct, aşadar psihologia nu-şi poate extinde
domeniul asupra lor atâta timp cât are pretenţia de a fi o ştiinţă;
- conştiinţa şi viaţa psihică sunt deducţii pe care le facem, pornind de la datele de
observaţie, fără a fi siguri de validitatea lor;
- singurele date ce pot fi studiate cu o metodologie riguros ştiinţifică sunt stimulii (externi!)
şi răspunsurile produse de aceşti stimuli, rezumate în formula S → R;
- aceste două categorii de fenomene pot fi măsurate (au o natură cantitativă, nu numai
calitativă).
Principiile explicative ale behaviorismului şi obiectivele sale

- comportamentul este o reacţie de răspuns la un stimul din mediu; răspunsurile pot fi
motorii sau verbale;
- datele psihice ce pot fi luate în considerare sunt numai cele referitoare la relaţia S-R;
- obiectivele psihologiei sunt de a emite predicţii asupra răspunsului pornind de la stimul şi
de a explica natura stimulului pornind de la răspuns.
Comportament = activitate a unui organism în interacţiune cu mediul său (sens larg);

= manifestări direct observabile ale interacţiunii organism – mediu
73
(sens restrâns).
Comportament = totalitatea reacţiilor pe care o fiinţă vie le exprimă în mod
organizat faţă de incitaţiile incluse în factorii de mediu. (U. Şchiopu)
- Comportamentul se constituie de fiecare dată prin alegerea unei reacţii
dintr-un evantai de reacţii posibile.
- Comportamentul are structură dinamică, dimensiuni, durată, intensitate.
Postulate teoretice
- în sfera comportamentului (uman şi animal) determinismul este strict;
- comportamentul se reduce la procese psihomecanice – musculare şi glandulare;
- orice comportament, indiferent de complexitate, este analizabil în termeni de secvenţe ale
răspunsului;
- procesele de conştiinţă, dacă există, nu pot fi studiate ştiinţific, de aceea a apărut
denumirea „Psihologie fără conştiinţă”;
- comportamentele sunt învăţate;
- învăţarea este condiţionată (limitată) de disponibilităţile prescrise ereditar.
Metodologia
- Watson enumeră patru metode: 1) observaţia, cu sau fără instrumente , 2) testele, 3)
relatările verbale, 4) reflexul condiţionat (Schultz şi Schultz, 1987, p. 208).
- experimente de învăţare pe animale;
- a fost studiată importanţa exerciţiului pentru învăţare, a stării de pregătire şi a efectului
sau întăririi;
- treptat, în experimente au fost introduse şi variabile intermediare;
- s-a acordat importanţă designului experimental şi izolării variabilelor.
4.3. Pionierul behaviorismului clasic J. B. Watson (1878 – 1958)
Devenit profesor la Universitatea John Hopkins din Baltimore, J. B. Watson publică în

1913, în Psychological Review articolul – manifest „Psychology as the behaviorist views it”,
în care defineşte psihologia ca o ştiinţă experimentală care are ca scop controlul şi predicţia
comportamentului. Prin acest articol, Watson urmăreşte să scoată definitiv psihologia
introspecţionistă din cadrul ştiinţelor obiective. Psihologia este „ştiinţa comportamentului”,
afirmă Watson; behaviorismul exclude din sfera comportamentului manifestările psihice
interne, cum ar fi motivaţia, procesele de gândire, stările de conştiinţă. Lipsa de interes pentru
procesele psihice are două temeiuri; primul este metodologic – mecanismele mentale nu pot fi
observate şi măsurate direct şi obiectiv, al doilea este de natură practică: cunoaşterea şi
explicarea proceselor psihice nu sunt necesare pentru predicţia şi controlul comportamentului,
observaţia şi descrierea fiind suficiente (Parot şi Richelle, 1995, p. 137).
74
- prin observaţii zilnice a 100 de nou-născuţi, a întocmit un „repertoriu comportamental la
naştere”;
- studii asupra condiţionării fricii la copiii mici;
- a demonstrat că frica, furia, ataşamentul sunt rezultate ale condiţionării – terapia de
condiţionare şi decondiţionare a fobiilor.
Exemple
Experimentul cu micul Albert
Albert avea 11 luni, era foarte curios, se juca fără frică cu obiecte şi animale mici
(iepuri, cobai). Se temea doar de zgomotul produs de lovirea unei bare metalice.
Watson a produs în mod repetat zgomotul atunci când Albert încerca să atingă un
şoarece alb de pluş. Copilul tresărea şi începea să plângă. După mai multe
reprize, Albert începea să plângă de îndată ce vedea şoarecele; devenise fobic la
cobai. La cinci zile după această achiziţie, în faţa copilului au fost plasate pe
rând: 1) cuburi, cu care s-a jucat ca de obicei, 2) cobaiul, Albert plânge, 3) din
nou cuburile, joc liniştit, 4) cobaiul, semne de teamă, 5) cuburi, linişte, 6) un căţel
care îl face să tresară şi să se retragă. Pe rând, au fost urmărite reacţiile la o haină
de blană, un pachet deschis de vată, părul lui Watson, masca de Moş Crăciun. Pe
nici unul dintre aceste obiecte Albert nu vrea să le atingă.
- a explicat formarea abilităţilor manuale prin învăţarea realizată în interacţiunea cu

obiectele din mediu;
- a acceptat totuşi că gândirea este un „proces ascuns”, în care sunt implicate mişcări
musculare şi secreţii glandulare – teoria motrică a gândirii;
- a studiat învăţarea limbajului prin prisma relaţiei S – R (copiii surzi sunt şi muţi, deoarece
nu au stimulare auditivă şi nu-şi pot controla răspunsul vocal);
- învăţarea limbajului (pasiv) este bazată pe repetarea asociaţiei dintre un obiect (percepţie
vizuală) şi numele sau (percepţie auditivă – cuvânt);
- învăţarea limbajului activ presupune repetarea (răspuns) cuvântului auzit (stimul) şi auto-
corectarea (răspuns) la auzul propriei pronunţări (stimul), printr-un mecanism de reacţie
circulară;
- considera că toţi copiii normali au potenţiale de învăţare similare, diferenţierea fiind
cauzată de educaţie;
Exemple
Cu „o duzină de copii sănătoşi (…) şi o lume guvernată de principii indicate de
mine, garantez că iau pe orice, la întâmplare, şi îl pregătesc să devină orice fel de
specialist – doctor, avocat … şi, da, chiar şi cerşetor şi hoţ, fără să ţin cont de
talentul său, de înclinaţii, de afinităţi, de capacităţi, de vocaţii, de rasa
predecesorilor săi” (Watson, 1924).
75
- şi-a pus în practică ideile behavioriste referitoare la educaţie în creşterea propriilor copii,
pe care i-a numit chiar copii behaviorişti (Braunstein şi Pewzner, 2005, p. 159).
Meritele activităţii lui John Watson

Pentru numeroase concepte, a formulat definiţii operaţionale în termeni de operaţii care să
permită măsurarea lor (de exemplu, foamea este definită ca fiind numărul de ore în care
subiectul nu a ingerat hrană, sau ca o anumită reducere a greutăţii corporale a subiectului).
A fost considerat, după Freud, cea mai importantă figură a gândirii psihologice din
prima jumătate a secolului al XX-lea. A propus un sistem conceptual obiectiv al
behaviorismului; a desfăşurat cercetări experimentale de psihologie comparată, învăţare şi
condiţionare a reacţiilor emoţionale ale copiilor; a fundamentat dezvoltarea terapiilor
comportamentaliste. Aceste realizări s-au produs într-o perioadă scurtă de timp, între 1908 şi
1920 în timpul activităţii sale la universitatea John Hopkins.
Limite
A absolutizat importanţa învăţării şi a educaţiei în determinarea comportamentului, fiind un
continuator al concepţiei lui John Locke. Este criticat pentru perspectiva caricatural
mecanicistă, deterministă asupra omului.
Lucrări cu caracter ştiinţific:

• Behavior: an introduction to comparative psychology (1914).
• Psychology from the standpoint of a behaviorist (1919).
• Behaviorism (1924).
A scris numeroase lucrări de popularizare a psihologiei care au contribuit la
sensibilizarea publicului larg faţă de problematica acestei ştiinţe.
4.4. Neobehaviorismul : paradigma şi metoda
Cea de a doua etapă în dezvoltarea behaviorismului este numită neobehaviorism şi începe în

anii ’60. Principalii săi exponenţi sunt Edward Chase Tolman, Edwin Guthrie, Clark Leonard
Hull şi Burrhus Frederic Skinner.
Foarte mulţi dintre psihologii experimentalişti ai epocii, indiferent de abordarea
teoretică şi metodologică pe care o foloseau, au împărtăşit punctele de vedere behavioriste. În
primul rând au contribuit la constituirea unei bogate baze de date rezultate din experimentele
pe animale bazate pe condiţionare şi învăţarea prin discriminare. În al doilea rând,
neobehavioriştii au depus eforturi pentru valorificarea datelor culese în experimente în scopul
elaborării unor sisteme explicative, foarte diferite de la un autor la altul. Astfel, Hull a propus
76
o abordare ipotetico-deductivă, Skinner a afirmat un behaviorism radical, iar Tolman a
acceptat existenţa unor variabile intermediare între stimul şi răspuns 9 .
Principalele direcţii de îmbogăţire a paradigmei behavioriste:
¾ flexibilizarea paradigmei behavioriste clasice prin renunţarea la schema simplistă S – R;
¾ admiterea unor variabile intermediare între S şi R (evenimentele interne organismului),
fapt ce a creat premise pentru o apropiere de alte curente (cognitivism).
¾ procesele cognitive si reglatorii sunt incluse în schema aplicativă a comportamentului, ca
variabile intermediare;
¾ variabilele de natură fiziologică sunt şi ele luate în considerare ca variabile intermediare,
renunţându-se la paralelismul psihofiziologic profesat de către Wundt;
¾ comportamentul şi procesele psihice incluse în el sunt considerate un tot unitar;
¾ direcţii de evoluţie teoretică înspre convergenţa cu alte curente teoretice (asociaţionism,
funcţionalism, structuralism, gestaltism, psihologie cognitivă);
¾ extinderea concepţiei behavioriste le nivel social, de către psihologul Albert Bandura şi
antropologul George H. Mead.
Reprezentanţi ai neobehaviorismului
Edward Chase Tolman (1866 – 1959)

Înainte de a se dedica psihologiei, Tolman a studiat ingineria la Institutul tehnologic din
Massachusetts. Formarea ca psiholog a fost influenţată de stagii îndrumate de către
gestaltistul Kurt Koffka, de structuralistul Titchner şi, decisiv, de părintele behaviorismului
James Watson. Devenit profesor la Universitatea a desfăşurat studii cercetări pe cobai asupra
învăţării.
Tolman îşi numeşte succesiv teoria ca behaviorism intenţional, molar, operaţional,
teleologic şi cognitiv 10 . Opune abordarea sa molară a comportamentului celei moleculare
adoptate de către Watson, care susţinea că răspunsul la un stimul este o simplă asociere de
elemente fiziologice. Tolman defineşte comportamentul molar din perspectivă gestaltistă ca
fiind un fenomen emergent, ce nu poate fi redus la suma componentelor sale.
Ca behaviorist, Tolman considera că atât cauzele comportamentului, cât şi
comportamentul ca atare pot fi observate în mod obiectiv şi definite operaţional. A susţinut că
există cinci variabile independente din a căror combinare rezultă comportamentul (C)–
variabila dependentă. Dacă în cazul experimentelor pe animale aceste variabile pot fi precis
controlate, în cazul oamenilor controlul este foarte dificil. Expresia relaţiei dintre variabile
este prezentată mai jos.
C = f(S, I, E, A, V)
unde S este stimulul provenit din mediu
9
Schultz şi Schultz, 1987, p. 228 ş.u.
10
Lecadet şi Mehanna, 2006, p. 208.
77
I este impulsul fiziologic
E este ereditatea
A este antrenamentul anterior
V este vârsta individului
Între variabilele cauză şi comportamentul generat de ele se interpun factori

neobservabili, care pot fi doar inferaţi, deduşi, factori numiţi de Tolman variabile
intermediare. Încă din 1929, Robert Sessions Woodworth, care a studiat la Universitatea
Columbia sub îndrumarea lui James McKeen Cattell, a propus expresia stimul – organism –
răspuns, menită să evidenţieze activitatea organismului între momentul receptării stimulului
şi cel al emiterii răspunsului. Nu este suficient să cunoşti stimulul pentru a anticipa răspunsul,
este de asemenea necesar să se ţină seama de funcţionarea organismului între cele două
momente, dată fiind interacţiunea permanentă dintre individ şi mediu. Variabilele
intermediare, în concepţia lui Tolman erau atât de natură cognitivă, cât şi motivaţională.
Variabilele intermediare pun accentul pe rolul proceselor psihice în geneza comportamentului.
Conceptualizarea acestui nou tip de variabile este legată de noţiunea de structură din teoria
gestaltistă.
Printre variabilele intermediare se numără intenţionalitatea, Tolman considerând că
orice comportament este orientat spre un scop: al pisicii care încearcă să iasă din cutie, al
cobaiului care învaţă să străbată labirintul pentru a ajunge la mâncare, al omului care studiază
muzica. Tolman a utilizat termenul gestaltist de insight (preluat de la Köhler în urma
experimentelor asupra maimuţelor din Teneriffe) pentru a arăta că în explorarea labirintului
cunoaşterea de către cobai a configuraţiei acestuia le facilitează accesul la mâncare. Pentru a
demonstra această afirmaţie, el a construit un labirint supraînălţat care i-a permis cobaiului să
perceapă în ansamblu structura labirintului înainte de a alege drumul spre mâncare. 14 cobai
din cei 15 implicaţi în experiment au ales calea cea mai scurtă 11 , dovedind că au învăţat să
răspundă nu la stimuli izolaţi, ci la stimuli aflaţi în relaţie cu alţii, într-un context dat;
învăţarea a fost generată de nevoi care l-au condus pe cobai spre urmărirea scopului. Învăţarea
implică elaborarea unor structuri mentale formate din informaţii furnizate de senzaţii şi
percepţii, un scop şi o modalitate de legătură între ele reprezentată de comportament. Prin
repetare, indicii perceptivi, iniţial neutri, dobândesc semnificaţie pentru subiect şi îi vor
orienta răspunsurile comportamentale în vederea atingerii scopului.
Un alt concept propus de Tolman (1948) este harta cognitivă: în timpul învăţării se
elaborează o structură mentală cu organizare şi activitate proprie. Ea se organizează în jurul
unor aşteptări şi anticipări în raport cu scopul urmărit; conţin modalităţi de acţiune pentru
atingerea scopului, ca şi avantajele şi dezavantajele implicate de fiecare dintre ele. Această
reprezentare este similară formei propuse de gestaltişti (Viney, 1993, p. 336; Lecadet şi
Mehanna, p. 208).
11
Vauclair, 1980, p. 332.
78
Tolman a descris modul în care şoarecii învaţă să cartografieze mediul dintr-o cuşcă
de experiment. După ce antrena şoarecii să folosească un anumit culoar al cuştii pentru a
ajunge la hrană, bloca acel culoar. Şoarecii descopereau uşor un alt culoar, necunoscut şi
neutilizat până atunci pentru a ajunge la hrană. Concluzia era că şoarecii au învăţat planul
cuştii, şi-au elaborat o „hartă cognitivă” pe care sunt localizate atât recompensei în raport cu
punctul lor de plecare, cât şi posibilele trasee de a ajunge la ea.
Exemplu de hartă cognitivă

Pentru a ajunge dintr-o clădire în alta a universităţii, subiectul trebuie să parcurgă
un traseu care seamănă cu un labirint. El conţine un anumit număr de viraje spre
dreapta, spre stânga, urcarea unor scări etc., pe care însă subiectul nu le
memorează ca atare, ci îşi construieşte o reprezentare a ansamblului de imobile, a
posibilelor alei pe care se poate deplasa, scări, ascensoare etc. Pe această hartă
mentală subiectul imaginează mai multe combinaţii de trasee, într-o manieră
flexibilă, alegând preferenţial o rută sau alta.

Metoda locurilor (Ars memoriae)
Harta cognitivă propusă de Tolman îşi are originea în metoda locurilor, metodă
mnemotehnică practicată încă din antichitate, descrisă într-un manual latin de
retorică, anonim, intitulat Rhetorica ad Herennium scris în anul 85 î.Hr. Timp de
secole, a fost predată în universităţi, ca parte a retoricii sau a dialecticii, fiind utilă
pentru memorarea unei liste lungi de elemente ordonate, cum ar fi un discurs sau
un jurământ.
Metoda era numită şi plimbare cu gândul, în care se folosea vizualizarea pentru a
organiza şi reactualiza informaţiile. Se recomanda descompunerea materialului de
memorat în părţi cărora li se asocia un simbol sau o imagine relevantă, care erau
apoi asociate în ordine cu un punct dintr-un loc familiar, foarte bine cunoscut:
propria cameră, piaţă, biserică, stradă, numit în secolul al XVI-lea palatul
memoriei. Pe parcursul plimbării imaginare prin acel loc, pe traseul prestabilit,
erau regăsite rapid şi precis în fiecare punct elementele memorate.
În multe limbi, astăzi, există formulări care derivă din metoda locurilor: în primul
rând, în al doilea rând, sau în franceză „en premier lieu”, en „second lieu” sau în
engleză „in the first place” etc.
Învăţarea latentă a fost observată la cobai, dar se manifestă şi la oameni, atunci când
învăţarea nu se obiectivează imediat într-un nou comportament şi nu este influenţată de
aplicarea unei recompense. În experimentul clasic prin care Tolman şi Honzik (1930) au
demonstrat existenţa acestei forme de învăţate s-au folosit trei grupuri de cobai plasaţi în
labirint şi având libertate de mişcare. Primul găsea zilnic hrană la capătul labirintului, al
doilea nu a găsit niciodată recompensa, iar la grupul al treilea hrana a fost introdusă doar în a
11-cea zi. Viteza de explorare a crescut şi numărul greşelilor a scăzut puternic astfel că în a
79
12-cea zi grupul al treilea a ajuns la aceeaşi performanţă ca şi grupul recompensat constant cu
hrană.
Concepte de bază propuse de Tolman:

- Comportamentul este o activitate adaptativă, intenţionată prin care organismul îşi
organizează elementele ambientului din perspectiva mijloacelor şi scopurilor sale.
- Cogniţia = rezultatul unui proces fundamental de învăţare a indicilor perceptivi (“sign
learning”), prin care individul dobândeşte o cuno3aştere intuitivă a mediului.
- Constructul cognitiv = stare de pregătire în care scopurilor le sunt asociate mijloace;
este un set relativ independent de starea motivaţională: ştiu cum să-mi procur un
anumit lucru, chiar dacă nu am în prezent nevoie de el (expectanţe).
- Dimensiunea majoră orientării într-un mediu este a şti “ce duce la ce” - organizarea
acelui mediu în termeni de mijloace – scop.
- Disponibilităţi mijloace – scopuri sunt reprezentări mentale, care facilitează
comportamente afective viitoare, interconectate.
- Situaţiile de adaptare sunt diferite şi necesită tipuri de învăţare diferite în care sunt
cuprinse aspecte motivaţionale, perceptive, expectanţe, abilităţi de comportare
(patternuri motrice).
- Învăţarea latentă
Viziune asupra adaptării:

- Nu întărirea este factorul de bază în învăţare, ci înţelegerea („insight”).
- Neogestaltismul defineşte adaptarea prin prisma proceselor cognitive.
- Orice fiinţă are trebuinţe de cunoaştere, evidente din primele clipe de viaţă (reflexul de
orientare = reflex necondiţionat), care îi asigură supravieţuirea prin sesizarea
stimulilor neaşteptaţi şi orientarea flexibilă a răspunsului.
- Împacă behaviorismul cu conceptul de scop.
- Lărgeşte viziunea asupra comportamentelor adaptative, de la cele de răspuns (stimuli
externi), la cele intenţionale (premeditate, iniţiate dinăuntru şi orientate spre scop).
- Aproprie behaviorismul de gestaltism şi cognitivism prin introducerea conceptului de
„învăţare cognitivă”.
- Face distincţia dintre învăţare şi performanţă.
- Introduce conceptul de „învăţare latentă” = cunoaşterea anterioară a
comportamentului, neavând legătură directă cu scopul, dar care, prin actualizare,
facilitează performanţe (şobolanul care învaţă, fără întărire).
- Graţie lui Tolman, behavioriştii au acceptat ideea „variabilei intermediare” (între
stimul şi răspuns) care influenţează comportamentul de răspuns.
80
Clark Leonard Hull (1884 – 1952)
- propune o reconstrucţie sistematică a behaviorismului
- contribuţii în domeniul învăţării şi al psihologiei experimentale;
- a introdus în schema clasică S → R constructe ipotetice sau variabile intermediare:
noţiunea de impuls (drive) pentru motivaţiile primare (foame, sete, somn) şi
deprindere (habit) pentru reacţia întărită are tendinţa de a fi repetată; modifică
schema behavioristă clasică S → R în forma relaţiei S → O → R;
- a sistematizat cunoştinţele din domeniu pentru a da o explicaţie unitară
comportamentului ca sistem S – O – R.
- Cu cât este mai mare amânarea întăririi într-un lanţ comportamental dat, cu atât este
mai slab potenţialul de reacţie la stimulul respectiv”
Burrhus Frederic Skinner (1904 –1990) Behaviorismul radical

- apărător fervent al obiectivităţii şi pozitivismului în psihologie, ca şi Watson;
- a criticat concepţia watsoniană a achiziţiei comportamentelor (răspunsurilor) conform
schemei condiţionării clasice;
- a explicat învăţarea prin condiţionare operantă (instrumentală);
- modelul skinnerian al comportamentului: componente:
• stimulul de discriminat
• răspunsul operant
• consecinţe ale comportamentului, numite şi agenţi de întărire
Exemple
Dispozitivul experimental standard (Cutia Skinner) 12
Cutie în care este închis un animal înfometat (porumbel, şoarece). Atunci când
animalul atinge o pârghie, i se administrează o porţie de hrană. La început,
animalul apasă pârghia doar din întâmplare, apoi din ce în ce mai des. Animalul
învaţă să atingă pârghia pentru a primi hrana.
Procedura de condiţionare a animalelor a permis învăţarea de comportamente
complexe: discriminarea figurilor geometrice, a culorilor.
- admite caracterul activ al învăţării: individul iniţiază secvenţa comportamentală pentru a

obţine efectul dorit;
- eficienţa întăririlor este dată de situaţia în care are loc răspunsul, de natura răspunsului, de
consecinţele comportamentului (efectele cu rol de întărire); valorifică lucrările
experimentale ale lui Thordike asupra învăţării şi, în special, a legii efectului;
- pentru a consolida comportamentele dorite se pot aplica diferite programe de întărire
prezentate în caseta de mai jos.
12
Mariné, C., Escribe, C. (1998). Histoire de la psychologie. Du behaviorisme au cognitivisme. Paris: In Press,
p. 85-87.
81
-
Programe de întărire
Întărire continuă: fiecare răspuns corect este recompensat.
Întărire cu rată fixă: fiecare recompensă este administrată după un anumit număr de
răspunsuri corecte.
Întărire cu rată variabilă: recompensa este administrată după un număr de răspunsuri
corecte care variază în jurul unei valori centrale.
Întărire la interval fix: recompensa este administrată la un anumit interval de timp.
Întărire la interval variabil: recompensa este administrată la intervale de timp variabile
(în acest mod se condiţionează dependenţii de jocurile de noroc)
- învăţarea unor comportamente complexe poate fi descompusă în secvenţe de învăţare mai

simple;
¾ Exemplu: formarea deprinderilor motrice – faze de învăţare analitice sau elemente
şi sintetice sau organizarea, sistematizarea, perfecţionarea;
- pe baza teoriei sale au fost dezvoltate metode de învăţare programată;
- a evidenţiat aspectele comune ale învăţării prin condiţionare operantă la om şi la animale;
- considera că obiectul psihologiei nu este comportamentul provocat, ci cel emis, prin care
subiectul urmăreşte anumite afecte (scopuri);
- personalitatea este o istorie (rezultantă) a recompenselor sau pedepselor unui individ.
- nu neagă existenţa stărilor interne (mentale sau fiziologice), dar consideră că nu au nici o
utilitate funcţională în determinarea şi controlul comportamentelor. Stările interne pot fi
considerate curele de transmisie între stimul şi răspuns, însă nu modifică în nici un fel
relaţia S – R. De aceea, este contraproductiv să se consume timp cu analiza acestor stări.
Raportul recompensă-pedeapsă
Experimentele pe animale i-au permis lui Skinner să descopere că uneori cobaii evitau
pedeapsa fără a abandona comportamentul care o provocare. De aceea, el a propus trei
mecanisme reglatorii ale comportamentului:
Întărirea pozitivă: consecinţa comportamentului aşteptat de experimentator este apariţia unui
stimul agreabil (cobaiul este recompensat pentru comportamentul său).
Întărirea negativă: consecinţa comportamentului este întreruperea sau absenţa stimulului
negativ
Pedeapsa: consecinţa comportamentului nedorit de experimentator este aplicarea unui stimul
aversiv cu scopul de opri acest comportament.
Albert Bandura (1925 - ) promotor al socio-behaviorismul
82
Teoria învăţării sociale este o abordare socio-behavioristă a procesului de învăţare.
Este mai puţin radicală decât perspectiva lui Skinner, fiind puternic influenţată de revoluţia
cognitivistă. Bandura cercetează comportamentul subiecţilor aflaţi în interacţiune, foloseşte
metoda observaţiei şi subliniază rolul întăririi în modificarea comportamentelor.
Aspectul cognitivist al perspectivei sale constă în faptul că răspunsul subiecţilor nu
este automat emis la un anumit stimul (ca în cazul roboţilor), ci ca urmare a unei auto-activări;
subiectul este conştient ce comportament a fost recompensat şi anticipează că va primi aceeaşi
recompensă dacă se va comporta la fel. Deşi este de acord cu Skinner că modificările de
comportament sunt rezultatul întăririlor, Bandura consideră, şi demonstrează empiric, că
modificarea apare chiar şi în absenţa experienţei nemijlocite a subiectului, prin întărire
vicariantă: subiectul observă consecinţele comportamentului la o altă persoană şi este
capabil să se comporte similar pentru a primi o recompensă similară.
Exemple
Experimentul cu păpuşa Bobo
http://www.scientia.ro/blogul-scientiaro/1025-albert-bandura-si-experimentul-
bobo-doll-papusa.html
Capacitatea de a învăţa imitând modelul (învăţare prin modelare) presupune că

subiectul apreciază şi anticipează consecinţele unui comportament chiar dacă nu l-a
experimentat el însuşi. Astfel, individul este capabil să îşi regleze comportamentul, adică să
decidă în mod conştient dacă să execute sau nu un comportament doar pe baza cunoaşterii
consecinţei suferite de o altă persoană pe care o observat-o. În viziunea lui Skinner, cine
controlează administrarea întăririlor controlează învăţarea, în timp ce în viziunea lui Bandura,
cine controlează modelele în societate controlează învăţarea.
Bandura propune conceptul de eficacitate de sine percepută (engl. self-efficacy) care
exprimă convingerea subiectului că este capabil să îndeplinească cu succes o anumită sarcina,
starea de eficacitate punându-şi amprenta asupra performării comportamentelor.
Un argument în plus pentru importanţa acordată de Bandura proceselor cognitive în
determinarea comportamentelor, este afirmaţia sa că mai important decât programul de
întărire în sine este ceea ce crede subiectul despre tipul de program.
4.5. Evaluarea critică a behavorismului

Principalele contribuţii la dezvoltarea psihologiei
În domeniul teoretic:
• a modificat reprezentarea fiinţei umane;
• enunţuri precise de principii, definiri clare ale conceptelor, rigoarea inferenţelor,
delimitarea obiectului de studiu;
83
• a lărgit studiul fenomenelor psihice de la uman la infrauman şi a folosit concluziile
sau cunoştinţelor dobândite în studiile făcute pe animale la nivel uman;
• a opus rezistenţă concepţiei introspecţioniste.
• au accentuat importanţa activităţii nervoase superioare în procesul învăţării, fără a
o studia însă în mod direct (EEG încă nu era dezvoltată la complexitatea de azi);
• factorii sociali sunt consideraţi răspunzători pentru conţinutul comportamentelor
învăţate;
• aplicaţii în domenii de psihologie aplicată: comportament organizaţional,
comportament de consum, comportament al grupurilor, analiza comportamentală.
În domeniul metodologic:
• rigoare în proiectarea experimentelor – experimentul devine principala metodă de
studiu şi evitarea speculaţiilor sterile → psihologia devine astfel ştiinţifică.
Extinderi ale behaviorismului:

Dintre toate curentele psihologice, behaviorismul şi neobehaviorismul a fost cele mai
preocupate de fenomenele învăţării: mecanisme, factori, legităţi.
Contribuţii importante în domeniul şcolar: învăţarea programată a luat o amploare
deosebită în anii 1950 – 1960. Au apărut “maşini de învăţat” şi “manuale programate”. Azi, în
buna tradiţie “pragmatistă” sunt la modă softurile educaţionale interactive care au la baza
acelaşi principiu al descompunerii activităţii de învăţare în secvenţe simple. Asimilarea
fiecărei unităţi este verificată imediat şi întărită (dacă răspunsul solicitat este cel corect) sau
secvenţa este reluata până la obţinerea răspunsului bun. Secvenţele de învăţare sunt organizate
succesiv, în paşi, după un plan logic; învăţarea este asigurata prin întărire.
Alte aplicaţii ale behaviorismului şi neobehaviorismului: formarea deprinderilor
motrice, modelarea comportamentului prin recompense si pedepse, psihoterapia
comportamentalistă.
Critica ideilor behavioriste

• behavioriştii concepeau o „psihologie fără conştiinţă”, negând conştiinţa ca obiect de
studiu al psihologiei; Chiar şi neobehavioriştii flexibili au exclus din sfera psihologiei
fenomenul conştiinţei; principalul argument: conştiinţa este un fapt subiectiv,
interpretat diferit de la un om la altul şi imposibil de studiat ştiinţific; chiar dacă ea
există, nu are rol cauzal deci este inutilă în explicarea comportamentului.
• simplificarea excesivă de dragul clarităţii, acurateţei şi preciziei;
• reducerea paletei de fenomene psihice la ceea ce este observabil (behaviorismul
clasic). Se pierdea astfel problema semnificaţiei comportamentelor.
• Comportamentul, devenit obiect al psihologiei, nu mai este considerat expresia
structurilor psihice.
• Behaviorismul este numit de Titchener ştiinţa comportamentului şobolanului.
84
5. Test de evaluare a cunoştinţelor
1. Precizaţi beneficiile pentru educaţie ale poziţiei exprimate de către

John Watson: Cu „o duzină de copii sănătoşi (…) şi o lume guvernată de
principii indicate de mine, garantez că iau pe orice, la întâmplare, şi îl
pregătesc să devină orice fel de specialist – doctor, avocat … şi, da,
chiar şi cerşetor şi hoţ, fără să ţin cont de talentul său, de înclinaţii, de
afinităţi, de capacităţi, de vocaţii, de rasa predecesorilor săi”. Identificaţi
dezavantajele acestui punct de vedere în activitatea educativă.
2. Folosind modelul skinnerian al comportamentului, descrieţi trei
experienţe personale de învăţare.
3. Comparaţi behaviorismul clasic cu neobehaviorismul.
4. Argumentaţi în favoarea afirmaţiei că harta cognitivă este similară
formei propuse de gestaltişti.
5. Realizaţi o evaluare critică a curentului behaviorist, prezentând
contribuţiile sale la dezvoltarea psihologiei, dar şi limitele sale.
6. Tema de control nr. 3

Analizaţi comparativ două curente psihologice sau activitatea a doi psihologi.
Tema se va efectua pe 3 - 4 pagini A4, font 12 la 1,5 rânduri şi se va

transmite tutorilor pe suport hârtie.
Aprecierile vor fi postate pe platforma electronică. Nota obţinută la tema nr.
1 are o pondere de 20% în nota finală.
Bibliografie

Brace & Company.
Vauclair, J. (1980). Le rôle de la propriomotricité dans l’apprentissage d’un labyrinthe chez le
hamster doré. L’année psychologique, 80, 331-351.
85
PSIHANALIZA
Cuprins
1. Introducere ............................................................................................................... . 86
2. Obiective . .................................................................................................................. 86
3. Durată …………… .................................................................................................... 86
4. Conţinutul
4.1. Introducere ……………………..……………………………...…………… 87
4.2. Originile psihanalizei – concepte şi paradigme ………………………….... 88
4.3. Repere ale teoriei şi practicii psihanalitice ………………………………… 90
4.4. Instituţionalizarea psihanalizei …………………………………………….. 91
4.5. Discipoli şi dizidenţi …………………………………………………….…. 92
5. Bibliografie …………………………………………………………………….…... 95
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare 10 constă într-o trecere în revistă, pe de o parte psihanaliza
clasică şi, pe de altă parte, principalele propuneri disidente care au îmbogăţit
teoria şi practica terapeutică. După prezentarea izvoarelor folosite de Freud, a
câtorva repere biografice ale fondatorului, sunt enunţate cele mai importante
trăsături ale teoriei psihanalitice şi un vocabular minimal al psihanalizei.
Succint, sunt descrise contribuţiile novatoare ale dizidenţilor care au contribuit la
îmbogăţirea psihanalizei prin formularea de noi teorii explicative ale psihicului.
1.2. Obiective
• să descrie paradigma behavioristă;
• să evalueze critic behaviorismul;
• să descrie modificările de paradigmă propuse de neobehaviorşti;
• să indice contribuţia behaviorismului la progresul psihologiei învăţării.
86
1 Introducere
Numele lui Sigmund Freud şi termenul psihanaliză sunt extrem de populare publicului
larg, în detrimentul numelor unor fondatori ai psihologiei precum Fechner, Wundt, Watson
sau Rogers. Din păcate, teoria lui Freud este cunoscută de foarte mulţi superficial şi imprecis,
iar adeseori doar din perspectiva conceptelor asociate sexualităţii. Puţini ştiu că Freud nu a
fost psiholog şi că principala sa preocupare a fost tratarea tulburărilor psihice, oamenii
sănătoşi nefiind aproape deloc în câmpul preocupărilor sale.
Considerând debutul curentului de gândire psihanalitic în 1895, anul apariţiei primei
lucrări a lui Freud pe această temă, trebuie semnalat că în acel moment introspecţionismul era
deja consacrat (Wundt avea 63 de ani), structuralismul nu fusese încă formalizat de către
Titchener (care avea 28 de ani), gestaltismul şi behaviorismul aparţineau viitorului
(Wertheimer avea 15 ani, iar Watson 17). La moartea lui Freud în 1939, introspecţionismul,
funcţionalismul şi structuralismul erau deja istorie, gestaltismul înflorea pe pământ american,
iar psihanaliza generase mai multe subcurente prin disidenţii timpurii şi târzii (Schultz şi
Schultz, 2009).
Dacă între celelalte şcoli psihologice pot fi identificate legături, de originare –
introspecţionismul fundamentând structuralismul şi funcţionalismul – sau de raportare critică
– behaviorismul şi gestaltismul contestând viguros concepţia lui Wundt, drumul psihanalizei
a fost relativ paralel cu al celorlalte curente. Toate celelalte şcoli de gândire psihologică
debutaseră prin studii în laborator, abordând domeniul dintr-o perspectivă academică.
Principalele subiecte de cercetare prin metode pe care autorii lor le doreau ştiinţifice erau
senzaţiile, percepţia şi învăţarea, în timp ce psihanaliza era preocupată de inconştient, dificil
de abordat prin metode pozitive.
Termenul de psihanaliză are înţelesuri multiple. Pe de o parte, este considerată o
metodă de cunoaştere şi explicare a vieţii psihice, pe de alta un ansamblu de metode de
tratament, care grupează asociaţia liberă de idei şi interpretarea viselor. La scurt timp după ce
a fost fundamentată de către Freud, psihanaliza a devenit in sistem global de cunoaştere şi
interpretare cuprinzătoare a realităţii umane, cu reverberaţii în antropologie, artă, literatură.
87
Sigmund Freud (1856-1939) – scurtă biografie
Sigmund Freud s-a născut într-o familie de evrei din Freiberg,

Moravia (fosta Cehoslovacie) în 1856. A studiat medicina la
Universitatea din Viena. În cursul celui de al treilea an de studii
a început să lucreze în laboratorul de fiziologie, fiind preocupat,
în special, de funcționarea sistemului nervos central. După
absolvirea facultăţii, lucrează ca medic în spital, în secțiile de
psihiatrie şi dermatologie. După ce, în 1885 obține un post de
docent în neuropatologie la Universitatea din Viena, pleacă la
Paris, ca bursier, pentru a lucra sub îndrumarea lui Jean Martin
Charcot la spitalul Salpêtrière. Sub conducerea lui, Freud stu-
diază isteria, descoperindu-şi interesul pentru psihopatologie. La Viena, deschide un cabinet
privat de psihiatrie în care foloseşte metodele lui Charcot, printre care hipnoza, pe care
confraţii săi le priveau cu reticenţă.
Publică împreună cu Breuer, în 1895, lucrarea Studii asupra isteriei (Studien über Hysterie),
în care formalizează într-o primă variantă teoria sa asupra funcţionării psihice.
Împreună cu familia, în 1938, se refugiază din calea nazismului la Londra, unde moare un an
mai târziu asistat de medicul său, care l-a însoţit în exilul voluntar.
2 Originile psihanalizei – concepte şi paradigme
Ideea de inconştient fusese abordată cu mult timp înaintea lui Freud: în textele sanscrite,
în Biblie, în scrierile Platon (teoria reminiscenţei), la unii gânditori din Evul Mediu şi epoca
modernă. Gottfried Wilhelm Leibnitz (1646-1716), încercând să explice procesele
inconştiente, propune termenul monadă, considerată entitate psihică minimală ce posedă
energie, dorinţe şi un punct de vedere original asupra lumii (Julia, 1996). Procesele psihice
sunt rezultatul activităţii monadelor şi au grade diferite de claritate, între totalul inconştient şi
conştiinţa clară, când este posibilă apercepţia fenomenelor înconjurătoare.
Un secol mai târziu, Johann Friedrich Herbart dezvoltă noţiunea de inconştient şi
propune conceptul de prag al conştiinţei. O idee poate trece acest prag, devenind conştientă,
doar dacă este congruentă cu celelalte idei aflate în câmpul conştiinţei; în caz contrar, ea va fi
inhibată şi va rămâne dincolo de pragul conştiinţei. Ideile se află în permanentă luptă pentru a
depăşi acest prag.
În aceeaşi direcţie a explicării vieţii conştiente din perspectiva relaţiei sale cu
inconştientul se înscrie şi activitatea medicului german Carl Gustav Carus (1789-1869), ale
cărui prime cercetări erau centrate pe psihologia animală. În cărţile sale, găsite în biblioteca
88
lui Freud, dintre care una intitulată chiar Psyche, se defineşte inconştientul ca fiind întreaga
natură, ce constituie principiul activ al vieţii psihice. Carus vede dezvoltarea ca o evoluţie de
la inconştient către conştient. Conştiinţa apare progresiv pe parcursul dezvoltării embrionare a
individului, inconştientul formator dirijând creşterea şi funcţionarea; procesul continuă şi
după naştere, iar conştientul rămâne permanent sub influenţa benefică a inconştientului. În
perioadele de somn şi, mai ales, în timpul viselor inconştientul irupe în conştient. În
permanentă mişcare şi transformare, orientat spre trecut şi viitor, dar niciodată spre prezent,
inconştientul nu are nevoie de odihnă, el alimentează conştientul cu energie în timpul
somnului.
Diferenţa majoră faţă de tabloul clasic freudian al psihanalizei este că la Carus
inconştientul este întotdeauna sănătos, capabil să aline suferinţa, graţie puterii vindecătoare a
naturii. Jung în schimb va prelua această perspectivă asupra inconştientului autonom, creator,
dotat cu o funcţie compensatorie (Braunstein şi Pewzner, 2005, p. 47).
Gustav Fechner dezvoltă ideea de inconştient prin metafora aisbergului; o mare parte a
minţii este ascunsă şi guvernată de forţe imposibil de observat. Fechner a fost singurul
psiholog de la care Freud a preluat în scrierile sale idei şi noţiuni, precum principiul plăcerii,
energie psihică, topografia minţii şi instinctul distructiv, reformulat ca principiu al morţii.
În abordarea bolilor psihice în secolul al XIX-lea s-au confruntat două şcoli de gândire:
cea somatică şi cea psihică. Şcoala somatică identifica sursa bolilor psihice în existenţa
leziunilor cerebrale, funcţionarea defectuoasă a creierului fie prin sub- sau suprastimulare, fie
prin excesiva rigiditate sau laxitate a nervilor, deci cauze fizice şi fiziologice. Abordarea
psihică susţinea că suferinţa emoţională este provocată disfuncţii psihice, fără a putea însă
submina supremaţia abordării somatice. În acest context, psihanaliza se afirmă ca o mişcare
de revoltă împotriva somatismului.
Neurologul francez Jean Martin Charcot, ca director al Spitalului Salpêtrière practica
hipnoza pentru a trata anumite tulburări nervoase ale pacientelor sale. A descris în termeni
medicali isteria şi hipnoza, demers important în acceptarea hipnozei ca fenomen ştiinţific de
către Academia franceză de ştiinţă (Academie des sciences), demn de a fi investigat de către
neurologi.
Pierre Janet, invitat de Charcot în 1889 să conducă Laboratorul psihologic al Spitalului
Salpêtrière, susţine influenţa forţelor inconştiente asupra vieţii psihice şi foloseşte hipnoza ca
metodă terapeutică. Introduce în limbajul psihologic noţiunea de subconştient. Principala
contribuţie a lui Charcot şi Janet a fost răsturnarea balanţei somatic – psihic în favoarea
acceptării largi a cauzelor psihice pentru tulburările comportamentale şi emoţionale, ca şi a
încetăţenirii termenului de psihoterapie.
Nu doar în lumea ştiinţifică medicală pot fi găsite rădăcinile psihanalizei; Darwin,
promotorul evoluţionismului, i-a oferit numeroase elemente constitutive. El a susţinut că
există continuitate în dezvoltarea emoţională a copilului şi adultului, că impulsurile sexuale
apar foarte timpuriu, că visurile au semnificaţii, că există aspecte nonraţionale în procesele
psihice.
89
Spiritul anilor 1880 în Viena era receptiv ideii de inconştient, dovadă fiind marele
succes de care s-a bucurat lucrarea de popularizare a lui Karl Robert Eduard von Hartmann
(1868) Filosofia inconştientului (Die Philosophie des Unbewußten) în rândul publicului larg.
Chiar dacă scrierile lui Freud au fost privite cu reprobare de către clasa de mijloc vieneză, de
unde proveneau majoritatea clientelor sale, spiritul timpului (Zeitgeist) la sfârşitul de secol al
XIX-lea în Viena încuraja discuţiile degajate despre sexualitate în anumite cercuri. Concepte
ce aparţin astăzi limbajului psihanalizei precum libido sau catharsis erau subiecte frecvente în
conversaţiile din unele saloane vieneze ale epocii (Schultz şi Schultz, 2009).
Noţiunea de hedonism, deja folosită în secolele XVIII-lea şi al XIX-lea, afirma că
scopul vieţii este căutarea plăcerii şi evitarea suferinţei, similar în esenţă cu principiul plăcerii
expus de Freud. Problema sexualităţii era abordată în epocă de către oamenii de ştiinţă în
lucrări dedicate patologiei sexuale, sexualităţii infantile, efectului reprimării impulsurilor
sexuale asupra sănătăţii fizice şi psihice.
3 Repere ale teoriei şi practicii psihanalitice
Ca medic, Freud şi-a însuşit orientarea mecanicistă afirmată de fiziologi precum Karl
Ludvig sau Herman von Helmholz, care traslatau în lumea vie principii aplicabile cu succes în
lumea fizică şi chimică. Viziunea sa asupra funcţionării organismului uman este „fiziologică”:
psihicul îndeplineşte anumite funcţii în organismul uman, bazate pe energie psihică şi
funcţionează în interdependenţă cu corpul. Acesta creează energie fizică prin procesele
metabolice, iar mintea (psihicul) utilizează energia derivată din energia fizică a organismului,
cele două forme de energie fiind reciproc transformabile (Luca, 2010).
Prin termenul aparat psihic Freud înţelege un model al psihismului, preluat din
vocabularul mecanicii, menit să facă inteligibilă complexitatea funcţionării psihice, divizând
această funcţionare în componente cărora le sunt atribuite funcţii specifice (Laplanche şi
Pontalis, 1994).
Un tablou succint al teoriei freudiene conţine ca principale trăsături (Braunstein şi
Pewzner, 2005):
• descrierea vieţii psihice ca fiind rezultatul funcţionării aparatului psihic;
• rolul determinant al inconştientului în structura aparatului psihic;
• teoria pulsiunilor, centrată pe noţiunea de libido, este articulată cu teoria
sexualităţii infantile, din perspectiva căreia dezvoltarea individuală este o
succesiune imuabilă de stadii;
• structurarea personalităţii gravitează în jurul complexului Oedip;
• locul visului şi al fantasmei în înţelegerea vieţii psihice;
• rolul transferului şi contratransferului în dinamica relaţională;
90
În explicarea funcţionării aparatului psihic, Freud adoptă mai multe puncte de vedere:
topic, dinamic şi economic. Cel topic susţine diferenţierea aparatului psihic în componente cu
funcţii diferite, dispuse într-o anumită ordine în raport cu celelalte, putând fi reprezentate
metaforic drept locuri psihice care pot fi reprezentate grafic. Din punct de vedere dinamic,
fenomenele psihice sunt prezentate ca rezultat al conflictului dintre forţe psihice aflate în
opoziţie. Punctul de vedere economic trimite spre energia pulsională care circulă între
componentele psihice şi este investită diferit în reprezentările psihice.
Freud nu a ezitat să îşi reformuleze teoriile în încercarea de a găsi o explicaţie cât mai
satisfăcătoare a structurii şi funcţionării psihicului. Astfel, în 1900, în lucrarea Interpretarea
viselor (Die Traumdeutung), este propusă prima topică (schemă/ model) nivelară a aparatului
psihic, compus din trei sisteme : inconştient, preconştient şi conştient. Trecerea conţinuturilor
psihice dintr-o instanţă în alta nu este liberă, ci inhibată prin cenzură. Conţinuturile psihice
cărora le este refuzat de către supraeu accesul în conştient, sunt refulate în inconştient, de
unde vor putea ajunge totuşi în conştient sub forma simptomelor nevrotice, a viselor şi a
actelor ratate.
Completările şi rafinările ulterioare ale acestui model vor conduce la a doua topică
(1923) care este un model structural al personalităţii, format din instanţele sine, eu şi
supraeu. În această topică este accentuată ponderea inconştientului; eul nu este în
întregime conştient, el are şi o parte inconştientă, a cărei existenţă este dovedită prin
prezenţa rezistenţelor inconştiente întâlnite pe parcursul curei psihanalitice.
4 Instituţionalizarea psihanalizei
Demersurile întemeietoare ale psihanalizei ca şcoală de gândire s-au realizat

deopotrivă prin constituirea timpurie de asociaţii ale profesioniştilor domeniului, ca şi prin
editarea de publicaţii care diseminau ideile şi rezultatele terapiei de tip psihanalitic.
Noua viziune asupra psihicului propusă de Freud a suscitat în rândul medicilor vienezi
un interes remarcabil, fapt ce l-a determinat pe Freud în 1902 să invite miercuri seara în casa
sa un număr de aleşi să participe la discuţii pe teme de psihologie şi neuropatologie,
constituind Societatea psihologică de miercuri (Psychologischen Mittwoch-Gesellschaft)
(Schwartz, 1999, p. 100-103). Întâlnirile îi ajutau pe participanţilor să înveţe psihanaliza,
pentru a o practica şi a o răspândi; sub îndrumarea lui Freud, ei aprofundau şi rafinau
conceptelor noii orientări, prin prezentarea de lucrări şi cazuri, urmate de concluziile lui
Freud. Unii dintre cei 17 membri ai grupului au împărtăşit chiar propriile experienţe legate de
dezvoltarea psihologică şi sexuală (Gay, 1988, p. 177–179). Lucrările fiecărei întâlniri erau
conştiincios consemnate de către Otto Rank în aşa numitele „minute”, păstrate şi azi în
arhivele societăţii.
O parte dintre membrii grupului psihanalitic întrunit în casa lui Freud au fost
psihnalizaţi de către acesta, uneori francheţea analizei fiind pretextul unor atacuri personale.
91
Dezbaterile şi schimburile de idei, utile pentru progresul în cunoaşterea domeniului, se
transformau adesea în dispute. Când ele nu au mai putut fi controlate, Freud a decis dizolvarea
grupului, fondând în 1908 Societatea Vieneză de Psihanaliză (Der Wiener Psychoanalytischen
Vereinigung) devenind vocea autorizată a psihanalizei la nivel internaţional. La sugestia lui
Alfred Adler, accesul noilor membri în societate era decis prin vot secret; Adler a fost primul
preşedinte al asociaţiei psihanalitice vieneze, dar a demisionat în 1911. Structura nou createi
societăţi de psihanaliză a devenit mai democratică, iar discuţiile şi-au pierdut o parte din
caracterul eclectic, centrându-se mult pe teoriile psihosexuale formulate de către Freud
(Makari, 2008).
În anul 1909, la invitaţia lui Stanley Hall de la Universitatea Clark din Massachusetts,
SUA, Freud, însoţit de Jung susţine o serie de conferinţe care vor asigura o largă difuziune a
teoriei psihanalitice şi în Lumea nouă, după ce Europa o cunoscuse şi o împărtăşea; în multe
ţări apăruseră asociaţii psihanalitice naţionale.
De aceea, în 1908 se desfăşoară la Salzburg primul Congres internaţional de
psihanaliză, la care Freud prezintă studiul de caz care avea să fie cunoscut mai târziu ca Omul
cu şobolani. În 1910, se organizează la Nüremberg al doilea congres, prilej cu care a fost
fondată Asociaţia internaţională de psihanaliză (International Psychoanalytical Association –
IPA), avându-l ca preşedinte pe Carl Gustav Jung. Obiectivul asociaţiei era coordonarea
asociaţiilor naţionale şi dezvoltarea psihanalizei, respectând tehnicile de tratament şi normele
deontologice (Braunstein şi Pewzner, 2005). În efortul de a consolida noua şcoală de gândire
în conştiinţa contemporanilor, Freud elaborează şi prima istorie a mişcării psihanalitice (Zur
Geschichte der psychoanalytischen Bewegung), publicată în 1914în Jahrbuch der
Psychoanalyse, jurnal care îşi continuă apariţia şi în prezent.
Astăzi există o federaţie internaţională (International Federation of Psychoanalytic
Societies – IFPS) care reuneşte 66 de asociaţii psihanalitice, 16 grupuri de studiu din peste 40
de ţări de pe cele 5 continente. Sunt numeroase publicaţiile care permit schimbul de idei pe
subiecte psihanalitice teoretice şi practice deopotrivă, la nivel european – European Journal
of Psychoanalysis, american – The American Journal of Psychoanalysis – şi internaţional –
The International Journal of Psychoanalysis.
5 Discipoli şi dizidenţi
În ciuda mitului pe care l-a cultivat despre „splendida sa izolare”, Freud a fost
înconjurat de discipoli şi admiratori, fericiţi să fie invitaţi la întâlnirile de miercuri seara.
Printre figurile proeminente ale Societăţii Vieneze de Psihanaliză s-au numărat Otto Rank,
Carl Gustav Jung, Sandor Ferenczi, Isidore Isaak Sadger, Ernest Jones, Hanns Sachs, Paul
Federn, Ludwig Binswanger, Carl Alfred Meier.
Unii dintre admiratori veneau din afara Austriei şi au răspândit ideile noii mişcări în
ţările lor. Karl Abraham, preocupat de nevroza obsesională şi melancolie, a contribuit la
92
îmbogăţirea reflecţiei freudiene, ca şi la câştigarea de noi adepţi în Germania. Înainte de
turneul în SUA din 1909, Freud era deja cunoscut în America de nord graţie traducerilor
realizate de Brill şi propagandei susţinute a lui Ernest Jones, stabilit din Canada.
Aşa cum s-a întâmplat cu Wundt şi psihologia experimentală, Freud a ţinut pentru
relativ puţin timp capul de afiş cu noua sa teorie. După numai 15 ani de la lansarea revoluţiei
psihanalitice, erau mulţi cei care contestau locul central al inconştientului în explicarea
funcţionării psihice, iar abordările lor aveau suficiente argumente pentru a genera dispute
aprige cu fondatorul.
Numirea lui Jung ca preşedinte la congresul din 1910 la insistenţa lui Freud, puternic
contestată de psihanaliştii vienezi, marchează începutul conflictelor şi afirmarea
psihanalizelor reformate. Cele mai celebre rupturi sunt legate de numele a doi discipoli
privilegiaţi, Adler şi Jung, care vor dezvolta fiecare un curent dizident profund diferit de
psihanaliza ortodoxă, atât în teorie, cât şi în practica terapeutică.
Alfred Adler (1870-1937) Psihologia individualităţii
Adler a minimalizat rolul refulării şi al complexului Oedip în dinamica psihică, negând

şi originea sexuală a nevrozelor, pe care le consideră produse de sentimentul de inferioritate.
Negând conflictul intrapsihic dintre instanţele antagonice postulate de Freud, Adler a
accentuat importanţa relaţiilor interpersonale pentru formarea şi dezvoltarea personalităţii.
Una dintre consecinţele acestei modificări în explicarea determinanţilor vieţii psihice a
fost crearea unei metode de psihoterapie mai scurte şi mai flexibile decât cea freudiană, în
care accentul se deplasează de pe căutarea cauzelor tulburării psihice spre vindecarea ei. Mai
pragmatică, terapia adleriană vizează tratarea simptomelor şi reduce rolul paternalist al
terapeutului în favoarea unei relaţii mai egalitare dintre cei doi actori implicaţi.
Adler îmbogăţeşte limbajul psihologiei cu noi concepte. Sentimentul de inferioritate -
miezul abordării teoretice adleriene, este un sentiment normal, prezent la fiecare persoană şi
care împinge comportamentul spre depăşirea condiţiei actuale, în beneficiu personal, dar şi
societal. Acest sentiment este sursa motivaţiei de creştere şi poate fi compensat prin
rezolvarea provocărilor cotidiene. Atunci când încercările de compensare eşuează se
instalează complexul de inferioritate. Modul în care copilul îşi elaborează strategia de
confruntare cu sentimentul de inferioritate se află la originea stilului său de viaţă; odată
consolidat, el va fi dificil de schimbat şi va fasona toate experienţele individuale.
Conceptul cel mai pregnant al teoriei adleriene este puterea creatoare a eului, graţie
căreia aptitudinile şi experienţa individuale, rol al eredităţii şi mediului, sunt valorificate în
măsură mai mare sau mai mică. Aducând în centrul discuţiei puterea creatoare a eului, Adler
susţine că individul se poate implica activ în construcţia personalităţii şi destinului său, în
acord cu stilul său de viaţă.
93
Interesat, ca şi Freud, de relatările despre copilărie ale pacienţilor săi, Adler descoperă
că poziţia în constelaţia familială determină interacţiunile sociale ale copilului în familie şi
stilul de viaţă specific. Astfel, primul născut detronat de un frate mai mic va fi orientat spre
trecut, nostalgic, dominator, conformist, interesat de menţinerea ordinii şi de organizare.
Toate acestea l-au determinat pe Adler să îşi numească abordarea Psihologia individualităţii.
Dacă principala contribuţie a lui Adler constă în refuzul acceptării determinismului
biologic de natură sexuală şi a experienţelor timpurii ca sursă a personalităţii, au existat şi
comentarii critice ale sistemului său. De exemplu, nu a explicat clar cum funcţionează puterea
creatoare a Eului, în ce fel individul poate depăşi sentimentul de inferioritate şi nici care este
raportul între ereditate şi mediu în acest proces (Schultz şi Schultz, 2009).
Carl Gustav Jung (1875-1961) – Psihologia analitică

În Jung, un tânăr şi strălucit psihiatru elveţian s-a alăturat în 1906 grupului care se întrunea în
casa lui Freud, fiind considerat cu multă speranţă de maestru un potenţial diseminator al
teoriilor sale. Speranţele lui Freud erau legate şi de faptul că Jung fiind creştin, detractorii
psihanalizei vor renunţa să mai numească psihanaliza o „ştiinţă evreiască”. Relaţiile dintre cei
doi au fost foarte apropiate, Freud fiind pentru discipolul său o „figură paternă”. Intensitatea
relaţiilor dintre cei doi a trecut relativ curând din registrul colaborării şi încrederii în cel al
contestării şi conflictului făţiş, Jung fiind exclus în 1913 din societatea psihanaliştilor vienezi.
Din punct de vedere al conţinuturilor abordate, Jung a abordat şi propus numeroase
concepte. Inconştientului individual postulat de Freud i-a adăugat conceptul de inconştient
colectiv, sumă a experienţelor sociale ale speciei umane de-a lungul filogenezei. El este
populat de arhetipuri, reprezentări simbolice universale ale prototipurilor umane ce sunt
regăsite în miturile tuturor popoarelor. Controlul pe care inconştientul colectiv îl exercită
asupra personalităţii constituie o legătură cu umanitatea şi cu celelalte specii animale (Luca,
2010).
Patru sunt arhetipurile pe care Jung le-a identificat cel mai frecvent la pacienţii săi şi de
aceea le-a considerat a avea o semnificaţie emoţională esenţială în funcţionarea psihică:
persona, animus şi anima, umbra şi sinele.
Cea mai cunoscută şi importantă contribuţie la psihologia personalităţii vizează
tipologia personalităţii; Jung afirmă existenţa a două atitudini – introversia şi extraversia –
care există în fiecare persoană, una dintre ele fiind dominantă, fapt ce permite clasificarea în
introverţi şi extraverţi. Diferenţe de personalitate sunt generate şi de prezenţa celor patru
funcţii: gândirea şi afectivitatea (funcţiile psihice raţionale), respectiv, percepţia şi intuiţia
(funcţiile psihice iraţionale).
Un punct forte al activităţii lui Jung este varietatea metodelor de investigaţie folosite:
testul asociativ verbal, experimentul, metoda comparativă, comparaţiile transculturale
Testul asociativ verbal, propus ca instrument diagnostic şi terapeutic era destinat
înţelegerii complexelor pacienţilor. A fost dezvoltat prin valorificarea experienţei lui Wundt
în experimentele asupra asociaţiilor. Procedura constă în citirea unei liste de cuvinte,
94
pacientul fiind solicitat să răspundă de fiecare dată cu primul cuvânt care îi vine în minte; se
înregistrează timpul de răspuns şi modificările ritmului respirator şi conductivităţii electrice a
pielii. Valorile mari ale acestor parametri la anumite cuvinte sunt indiciul existenţei unor
probleme emoţionale inconştiente aflate în relaţie cu stimulul verbal.
Bibliografie
Gay, P. (1988). Freud; A life for our time. New York: W. W. Norton, 1988.
Julia, D. (1996). Dicţionar de filozofie. Bucureşti: Ed. Univers enciclopedic.
Laplanche, J., Pontalis, J.B. (1994). Vocabularul psihanalizei. Bucureşti: Ed. Humanitas
Luca, M.R. (2010). Introducere în psihologia personalităţii. Braşov: Editura Universităţii
Transilvania.
Makari, G. (2008). Revolution in Mind: The Creation of Psychoanalysis. New York:
Harper-Collins.
Brace & Company.
Schultz, D.P., Schultz, S.E (2009). Theories of Personality. (9th Ed.). Belmont, CA:
Wadsworth, Cengage Learning.
Schwartz, J. (1999). Cassandra's Daughter: A History of Psychoanalysis. London: Penguin.
95
ŞCOLILE MODERNE DE PSIHOLOGIE ŞI COGNITIVISMUL
Cuprins
1. Introducere ……………………………………………..……………………………….. 96
2. Obiective ………………………………………………………………………………… 96
3. Durată …………………………………………………………………………………….. 96
4. Conţinutul
1. Şcoli moderne de psihologie: şcoala de la Geneva, şcoala rusă, şcoala franceză, şcoala
americană ……………………………………………………………………………..….. 97
2. Cognitivismul: obiect, metodă, precursori, premise ………………………………………. 100
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare 9 prezintă într-o manieră succintă mai multe şcoli moderne
de psihologie (franceză şi rusă), curentul cognitivist, cristalizare a unor
demersuri îndelungate de a identifica obiectul psihologiei.
1.2. Obiective
• să prezinte principalele contribuţii ale şcolii ruse de psihologie la
dezvoltarea domeniului;
• să prezinte principalele contribuţii ale şcolii franceze de psihologie la
dezvoltarea domeniului;
• să explice apariţia cognitivismului în continuarea demersurilor
gestaltiste şi neobehavioriste.
96
1. Şcoli moderne de psihologie (Luca, 2003)
Şcoala de la Geneva - J. Piaget (1896-1980)

Jean Piaget - marcat de neo-raţionalism
- studii de zoologie şi filozofie;
- la Paris, în laboratorul Binet şi Simon lucrează cu copii;
- i-a avut ca profesori pe Claparede, Janet;
- a fost director al Institutului J.J. Rousseau din Geneva, profesor la universităţile din
Lausanne, Geneva, Paris; director al Centrului Internaţional de Epistemologie Genetică;
- doctor honoris causa al Univesităţii din Bucureşti;
- preocupat de geneza structurilor de cunoaştere;
- publică douăzeci şi patru de volume de studii de epistemologie genetică;
- întemeiază domenii interdisciplinare ale psihologiei:
► psihologia genetică
► epistemologia genetică
- Psihologia genetică se ocupă de modul de constituire al proceselor psihice în ontogeneză -
viziune genetică a psihologiei generale;
Contribuţii importante:
- Descrierea dezvoltării stadiale a inteligenţei şi a percepţiei
- ”psihologizarea” epistemologiei ═ transferul problematicii cunoaşterii şi a
subiectului cunoscător din domeniul filosofiei (reflecţie), în cel al psihologiei
(cunoaştere experimentală);
- a creat concepte şi principii explicative care fac legătura între cunoaşterea şi
adaptarea la nivel uman şi la cel infrauman;
- caracteristici specifice gândirii infantile:
realism infantil - confuzie între obiect şi subiect;
animism - obiectele sunt “vii” şi capabile de intenţionalitate;
artificialism - toate lucrurile sunt fabricate de către om.
- structuralismul genetic uneşte într-o sinteză conceptele structuraliste referitoare la
organizarea şi funcţionarea structurilor psihice (conservatoare), cu cele genetice,
demonstrând că aceste structuri au o evoluţie în sensul organizării tot mai
complexe:
• nu există structuri fără geneză (apriorice);
• nu există geneză “în vid”- ea se aplică numai structurilor
=> orice organizare este o dezvoltare şi orice dezvoltare este o organizare;
=> conservarea propriei organizări nu este statică, ci dinamică (presupune reechilibrări
continue);
- principiile dezvoltării structurilor de cunoaştere sunt asimilarea şi acomodarea sau
adaptare.
97
Şcoala rusă
▪Lev S. Vîgotski (1896-1934)

- studii de medicină, drept, filozofie, psihologie, filologie;
- deputat al Armatei Roşii;
- laborator de psihologia copilului la Institutul Pedagogic Gomel
- din 1924 → Institutul de Psihologie din Moscova;
- împreună cu Leontiev şi Luria au încercat să reformuleze psihologia în
concordanţă cu filosofia marxistă.
Contribuţii:
- teoria istorico-culturală asupra psihismului uman
- gândire şi limbaj;
- a accentuat rolul limbajului ca agent de socializare a copilului;
- distincţie între limbajul extern-intern;
- geneza limbajului intern => internalizarea limbajului extern;
- psihologia copilului şi a dezvoltării;
- ”zona proximei dezvoltări” – relaţia dintre învăţare şi dezvoltare = învăţarea bine
organizată poate accelera dezvoltarea.
Piotr I. Galperin (1902-1988)

- Postulat: tezaurul de gândire creat de omenire poate fi însuşit de către copil în procesul
învăţării;
- Acţiunile mintale şi noţiunile se formează etapizat
- Studii asupra acestor etape în diverse domenii: matematică, fizică, lingvistică;
- ”Teoria acţiunilor mintale” – este un sistem compus din 4 părţi:
1) Definirea obiectului psihologiei gândirii;
2) Abordarea structurală şi funcţională a acţiunii;
3) Teoria bazelor de orientare;
4) Descrierea procesului de interiorizare a acţiunii.
- o dată cu teoria lui Galperin, acţiunea devine unitatea elementară de analiză a
funcţiilor psihice;
Contribuţii:
- polarizarea acţiunii umane→2 laturi → orientativă
→ executivă
- există două tipuri de acţiune: → directă - executarea conform cu un model
→ indirectă - structura situaţiei problematice
- părţile funcţionale ale acţiunii:
→ orientare - reflectarea ansamblului condiţiilor obiective în care se realizează acţiunea;
→ execuţie - transformarea obiectului acţiunii în formă mintală sau materială;
→ control - urmărirea derulării acţiunii şi confruntarea cu modelul dat, realizarea corecţiilor
(în orientare şi execuţie);
- la început, acţiunile mintale sunt acţiuni obiectuale, ulterior sunt evocate mintal ca
reprezentări ale acţiunii (obiectivare) şi ghidate ca desfăşurare de limbajul intern;
- în final, acţiunea se constituie în plan mintal şi se desfăşoară automatizat;
- fiecare acţiune astfel constituită devine punct de plecare pentru o nouă acţiune în
care ea va fi integrată ca operaţie;
- în cazul noţiunilor, ca şi în cel al acţiunilor, reprezentarea este veriga de legătură
între obiectual sau intuitiv şi forma abstract - intelectivă.
98
Şcoala franceză - un amalgam de curente şi tendinţe
J.M. Charcot (1825-1893)

- medic la Salpetriere - studiul isteriei şi al epilepsiei;
- folosea hipnoza ca metodă de cunoaştere şi de terapie;
- teoria sa despre isterie, deşi foarte la modă în epocă, este complet depăşită.
Pierre Janet (1859-1947)
- medic psihiatru;
- psihologia conduitei;
- a introdus conceptul de “tensiune psihică”;
- s-a ocupat de studiul automatismelor psihologice, al nevrozelor şi al ideilor fixe, al
obsesiei şi al psihasteniei;
- ”L’intelligence avant le language” (1936).
Henri Piéron (1881-1964)
- psihologie experimentală şi psihotehnică;
- psihologie diferenţială;
- docimologia;
- procese psihice senzoriale, memorie, psihofiziologie.
Theodule Ribot (1839-1916)
- promotor al psihologiei experimentale;
- studiul proceselor afective.
Henri Wallon (1879-1962)
- concepţie evoluţionistă în psihologia copilului;
- ”Originile gândirii la copil” (1945);
- ”De la act la gândire” (1942).
René Zazzo (1910- )
- debilitate mintală;
- psihologia copilului;
- studii pe gemeni.
Paul Fraisse (1911- )
- împreună cu J. Piaget - “Traité de psychologie expérimentale”;
J.M. Lacan (1901-1981)
- neopsihanalist de factură freudiană.
Şcoala americană
• marcată de pragmatism şi de aspiraţia spre statutul psihologiei de ştiinţă riguroasă;

• introducerea analizei statistice în prelucrarea datelor psihologice → fundamentarea
matematică a tezelor teoretice;
• datele empirice sunt supuse unui proces de analiză şi generalizare riguroasă, urmărindu-se,
pe această cale, descoperirea unor relaţii, legităţi, factori, categorii;
• analiza factorială şi multifactorială - Spearman, Guilford, Thurstone
• analiza tranzacţională ca teorie a personalităţii, formă de terapie, autor: Eric Berne,
dezvoltări ale lui Thomas Harris
99
2. Cognitivismul: Obiectul şi metoda cognitivismului
Watson, în 1913, afirma sentenţios că psihologia trebuie să renunţe la orice referire la

conştiinţă şi, timp de decenii, behavioriştii au eliminat din vocabularul psihologiei termenii
referitori la procesele mentale. Cuvinte precum dorinţă, motiv, imaginaţie, sentiment sau
conştiinţă au devenit tabu, fiind folosite de comportamentalişti doar în deriziune.
Şi totuşi, după decenii în care conştiinţa şi mintea păreau complet uitate, progresele
înregistrate în logica matematică, cibernetică şi teoria informaţiei au readus în atenţia
psihologilor problema conştiinţei, ca punct de plecare pentru explicarea unor comportamente
complexe. Astfel, în anii ’50, interesul psihologilor pentru conştiinţă a reapărut, concretizat în
cercetări asupra memoriei, recunoaşterii, raţionamentului, dezvoltării intelectuale şi
inteligenţei artificiale.
În 1967, Ulrich Neisser definea cogniţia drept procesul prin care inputurile senzoriale
sunt transformate, stocate, reactualizate şi utilizate (apud Viney, 1993, p. 439). Ulterior, în
prestigioasa publicaţie a Asociaţiei Americane de Psihologie (APA) au apărut mai multe
articole care readuceau în atenţia specialiştilor concepte interzise timp de mai mult de o
jumătate de secol: conştiinţă, minte şi introspecţie (Natsoulas, 1978). Chiar şi un preşedinte al
APA, Wilbert J. McKeachie, în 1976, susţinea că lumea ştiinţifică psihologică se afla în faţa
unei schimbări majore de perspectivă prin reconsiderarea conştiinţei ca obiect de studiu, fapt
ce impune reconsiderarea psihicului „ca fiind mai degrabă uman decât mecanic”. În acest fel,
psihologia cognitivă era instituţionalizată, iar gândirea psihologică intra în paradigma
cognitivistă.
Obiectul şi metoda cognitivismului

Divergenţa majoră dintre behaviorism şi cognitivism se află la nivelul obiectului de
studiu al psihologiei. Behavioriştii vizau doar relaţia S-R, ignorând conţinutul cutiei negre, în
timp ce cognitiviştii afirmă că tocmai prin cunoaşterea mecanismelor ce guvernează
manifestările comportamentale se poate oferi o explicaţie validă a comportamentului. Astfel,
se consideră că obiectul psihologiei trebuie să fie conduitele, concept propus şi definit de
Pierre Janet, care încă din a treia decadă a secolului al XX-lea critica abordarea radical
behavioristă, reproşând-ui că abordează doar comportamente elementare, ignorând conştiinţa,
credinţele şi judecăţile individului.
Noua schemă propusă de Paul Fraisse (apud Mariné şi Escribe, 1998, p. 107) pentru
conduite este S → P → R, unde P reprezintă personalitatea sau psihismul subiectului, care, în
interacţiune cu factorii situaţionali, determină răspunsul. Din punct de vedere metodologic,
cercetările au dovedit că graţie relatărilor efectuate de subiecţi, a observării comportamentelor
verbale şi nonverbale, a experimentelor clasice, se pot infera concluzii asupra proceselor
psihice, inaccesibile observaţiei, fără a se mai recurge la introspecţie.
Psihologia cognitivă studiază procese psihice elementare precum senzaţia şi percepţia,
dar şi activităţi mentale complexe, precum memoria, învăţarea, limbajul, rezolvarea de
probleme.
100
Inteligenţă artificială
Cibernetică
Lingvistică
Cognitivism
Tolman Psihologia conduitei
S–P–R
Bruner
Neisser
Bartlett
Ştiinţe cognitive
Prelucrarea informaţiei
Janet Piaget şi şcoala sa
Fig. 1. Contribuţii la constituirea cognitivismului (Sursa: Mariné, C., Escribe, C., 1998, p. 25)
Precursori şi premise ale cognitivismului

Ca şi în cazul altor şcoli psihologice, şi revoluţia cognitivistă s-a desfăşurat lent, pe
parcursul multor ani, cu debut încă din anii ’30. Guthrie, behaviorist convins, a început spre
sfârşitul carierei sale să deplângă mecanicismul modelului comportamentalist, sesizând
eroarea reducerii stimulilor la parametri fizici şi ignorarea dimensiunii lor perceptive sau
cognitive (Viney, 1993, p. 439).
Tolman şi abordarea cognitivă a învăţării

Ulterior Edward Cance Tolman, cu al său behaviorism intenţional, s-a recunoscut
importanţa variabilelor intermediare în schema clasică S – R. Conceptualizarea acestui nou tip
de variabile este legată de noţiunea de structură din teoria gestaltistă. Pentru Tolman,
învăţarea implică elaborarea unor structuri mentale formate din informaţii furnizate de
senzaţii şi percepţii, un scop şi o modalitate de legătură între ele reprezentată de
comportament, aceste structuri au fost numite hărţi cognitive. Prin repetare, indicii
perceptivi, iniţial neutri, dobândesc semnificaţie pentru subiect şi îi vor orienta răspunsurile
comportamentale în vederea atingerii scopului.
Concepţiei asupra comportamentului fondate pe asocierea S – R, Tolman îi opune o
concepţie bazată pe hărţile cognitive. Spre deosebire de modelul gestaltist, structura mentală
propusă de Tolman nu este prestabilită, ci se construieşte pe parcursul activităţii subiectului
orientată spre atingerea scopului. Apare întrebarea, formulată de Mariné şi Escribe (1998, p.
130), de ce Tolman şi-a testat ipotezele doar pe şobolani, nu şi pe oameni, care ar fi fost
capabili de sarcini mult mai complicate decât animalele. Poate pentru că i se părea că teoria sa
va fi a fortiori valabilă şi pentru organisme mai complexe.
Experimentele lui Tolman erau concepute pentru a testa o ipoteză comportamentalistă
şi o alta cognitivă. Confirmările ipotezei cognitive nu puteau fi ignorate, astfel că numeroşi
cercetători behaviorişti ai epocii au replicat experimentele princeps ale lui Tolman, obţinând
rezultate similare.
Rădăcini Gestaltiste ale cognitivismului (Funcţionalismul lui Bruner)
101
Gestaltismul susţinea că percepţia ansamblurilor de stimuli este determinată de
proprietăţile stimulilor (legea bunei forme/a pregnanţei) şi de legile izomorfismului psihofizic.
Funcţionaliştii au contestat această concepţie ce ignora activitatea subiectului cunoscător.
Pentru ei, în percepţie intervin alături de determinanţii structurali ai stimulilor şi determinanţi
comportamentali precum motivaţia, emoţiile, experienţa anterioară a subiectului. Bruner
propune pentru explicarea proceselor perceptive teoria ipotezei, care este de esenţă cognitivă;
ea comportă trei etape: formularea de către subiect a unei ipoteze asupra stimulului, culegerea
de informaţii pentru verificarea ipotezei, acceptarea sau respingerea ipotezei. De exemplu,
dacă subiectului i se prezintă anumiţi stimuli ambigui, el poate formula ipoteza că aceştia
reprezintă o prăjitură; apoi caută activ în imagine indici perceptivi caracteristici pentru o
prăjitură şi, în funcţie de informaţiile descoperite, îşi menţine ipoteza sau formulează alta, pe
care o va verifica în aceeaşi manieră. Alegerea ipotezei iniţiale nu se face la întâmplare, ci
este influenţată de diverşi factori comportamentali. În exemplul anterior, ipoteza prăjitură va
fi mai probabilă dacă subiectului îi este foame (Mariné şi Escribe, 1998, p. 132).
Uneori subiecţii sunt incapabili să verbalizeze coerent modul în care au procedat, deşi
este evidentă existenţa unor reguli de organizare a comportamentelor lor (Bruner apud
Mariné şi Escribe, 1998, p. 135).
Bibliografie

Découverte.
Lieberman, D.A. (1979). Behaviorism and the mind: A (limited) call for a return to
introspectionism. American Psychologist, 34, 319-333.
Natsoulas, T. (1978). Consciousness. American Psychologist, 33, 906-914.
Neisser, U. (1967). Cognitive psychology. New York: Appleton-Century-Crofts, p. 4. apud
Şchiopu, U. (1997). Dicţionar de psihologie. Bucureşti: Ed. Babel.
Viney, W. (1993). A history of psychology. Boston: Allyn and Bacon, p. 439.
102
INCURSIUNI ÎN PSIHOLOGIA ROMÂNEASCĂ
Cuprins
1. Introducere .............................................................................................................. 103
2. Obiective .................................................................................................................. 103
3. Durată ....................................................................................................................... 103
4. Conţinutul
1. Întemeierea psihologiei în România ca ştiinţă experimentală …………………104
2. Avântul psihologiei în România secolului al XX-lea . 106
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare 12 prezintă debuturile psihologiei româneşti ca ştiinţă
experimentală şi avântul înregistrat în perioada interbelică.
1.2. Obiective
• să descrie principalele contribuţii ale gânditorilor români la întemeierea
şcolii naţionale de psihologie.
103
Întemeierea psihologiei în România ca ştiinţă experimentală
Procesul de constituire al unei psihologii ştiinţifice experimentale, detaşate de filozofie
este strâns legată de contribuţia marilor profesori de filozofie Vasile Conta, Titu Maiorescu,
Ştefan Michăilescu şi Constantin Leonardescu. Prin scrierile lor, au marcat trecerea la studiul
psihologiei ca disciplină independentă, accentuând importanţa abordării experimentale a
domeniului pentru a explica apariţia şi manifestarea faptelor psihice. Psihologia experimentală
în România s-a dezvoltat la Bucureşti şi Iaşi mai mult ca ştiinţă experimentală decât ca ştiinţă
generatoare de teorii speculative filosofice. În jurul anilor 1900, la relativ puţin timp după ce
se impuseseră pe plan mondial, încep şi în România studiile de psihologie experimentală.
Principalii pionieri ai psihologiei româneşti sunt Eduard Gruber, Nicolae Vaschide şi
Constantin Rădulescu-Motru, urmaţi apoi de creatori de şcoală precum Florian Ştefănescu şi
Mihai Ralea.
Eduard Gruber (1861 - 1896)

Eduard Gruber s-a format ca psiholog sub influenţa sistemului de gândire a lui
Théodule Ribot care i-a fost profesor în 1886. A realizat primul său studiu de psihologie la
Universitatea din Iaşi în 1886, Audiţia colorată (sinestezia). Utilizând introspecţia, el
urmăreşte procesul de reactualizare în memorie a denumirii unei flori şi ajunge la concluzia că
în procesul reamintirii participă imagini vizuale, auditive şi motorii cu grade diferite de
conştientizare.
A lucrat în laboratorul de la Leipzig al lui W. Wundt în 1889, sub conducerea lui
Oswald Külpe. Şi-a susţinut doctoratul cu Wundt în 1893, având ca temă luminozitatea
specifică a culorilor; teza a fost foarte bine receptată. În 1889 a participat la al doilea congres
de psihologie experimentală de la Londra unde a prezentat o lucrare pe tema audiţiei colorate,
care de asemenea s-a bucurat de succes.
În 1893, Gruber deschide la Universitatea din Iaşi primul curs de psihologie
experimentală şi înfiinţează primul laborator de psihologie experimentală, care se număra
printre primele 10 din lume. Dotările laboratorului erau modeste, după cum reiese din
solicitările adresate Ministerului Învăţământului. Deşi a avut o perioadă scurtă de activitate,
Gruber a avut o activitate intensă care a cuprins studii de psihologia artei şi sinestezie,
comunicări de psihologie experimentală la congresele internaţionale, primul curs de
psihologie experimentală şi primul laborator de psihologie experimentală.
Nicolae Vaschide (1873 - 1907)

Nicolae Vaschide şi-a luat licenţa în psihologie în 1895 la Universitatea din Bucureşti
cu o teză despre senzaţiile vizuale. În acelaşi an a audiat prelegerile de psihologie
experimentală ale lui Alfred Binet, aflat în vizită la Bucureşti, care l-au influenţat mult.
Savantul francez îi oferă posibilitatea de a lucra în laboratoarele de la Sorbona. A rămas în
Franţa până la sfârşitul vieţii, survenit la abia 34 de ani şi a desfăşurat o prodigioasă activitate
ştiinţifică.
104
Vaschide este primul cercetător veritabil în domeniul psihologiei experimentale,
realizând studii şi cercetări metode de investigaţie a proceselor senzoriale împreună cu mari
psihologi din Franţa: Alfred Binet, Edouard Toulouse şi Henri Pieron. A construit aparate
necesare în studiile experimentale psihologice, precum dinamometre, ergografe cu resort,
esteziometre (Şchiopu, 1997). Elaborează metode de investigaţie experimentală a gusturilor şi
a mirosului, studiază influenţa muncii intelectuale şi fizice, a emoţiilor şi a altor procese
psihice asupra presiunii sanguine. Se apropie şi de fenomene mai dificil de studiat precum
somnul, semnificaţia viselor, telepatia.
A dedicat un eseu psihologiei mâinii, considerând că mâna defineşte fiinţa umană mai
mult decât orice alt organ al corpului. A subliniat relaţia dintre gândire şi motricitate pornind
de la mişcările involuntare care însoţesc gândurile. Astfel, Vaschide anticipează cercetările
care vor demonstra modificări de intensitate ale biocurenţilor de la nivel muscular în timpul
activităţii mentale. Pentru Vaschide, mâinile, alături de ochi, gură, faţă aduc informaţii
preţioase despre viaţa psihică, fiind un precursor al afirmării rolului expresivităţii nonverbale
sau limbajului corporal (Aniţei, 2007).
Studiind somnul şi visele, Vaschide interpretează visul ca o modalitate de disociere a
imaginilor reale provenite din starea de veghe şi care se înlănţuie într-o manieră particulară
datorită influenţelor de ordin emoţional. Vaschide apreciază că visele se asemănă cu
halucinaţiile şi de aceea cercetarea halucinaţiilor ar permite analogii experimentale cu visul.
Totodată, a făcut şi asumpţii originale referitoare la modul de lucru al memoriei în timpul
somnului, precum şi referitoare la activitatea propriu-zisă a psihicului în timpul somnului
(Aniţei, 2007).
În ciuda scurtei sale existenţe, Vaschide s-a impus ca un cercetător dedicat muncii
ştiinţifice, recunoscut în lumea europeană a psihologiei, preţuit de colegii săi francezi,
considerat chiar un corifeu al psihologiei experimentale franceze.
Constantin Rădulescu-Motru (1868 - 1957)
Filosof şi psiholog, C. Rădulescu-Motru a studiat la Bucureşti şi s-a specializat la

Paris timp de un an (Collège de France, Hautes Etudes), apoi a lucrat la München şi Leipzig
timp de trei ani cu W. Wundt, unde a obţinut titlul de doctor cu o exegeză a dezvoltării teoriei
lui Immanuel Kant asupra cauzalităţii în natură.
105
La Universitatea Bucureşti, a fost, între anii 1900-1941, profesor de istorie a filosofiei,
de estetică şi de psihologie. A fost membru al Academiei române şi preşedinte al acesteia. A
contribuit la instituţionalizarea psihologiei prin înfiinţarea de reviste dedicate domeniului:
Revista de psihologie experimentala si practica care a apărut numai în 1931, Analele de
psihologie, cu apariţii între 1934 şi 1943, Jurnalul de psihotehnică din 1937 până în 1941.
Prima carte de specialitate, Problemele psihologiei, este publicată în 1898.
În 1897 introduce primul curs de psihologie experimentală la Universitatea din
Bucureşti, iar în 1906 înfiinţează tot acolo primul laborator de psihologie experimentală. Abia
în 1929 laboratorul va funcţiona independent, printre figurile remarcabile care i-au sporit
faima numărându-se I.M. Nestor, Gheorghe Zapan, G. C.Bontila, C. Georgiade, C. Zahirnic,
adevăraţi experimentalişti.
A considerat că psihologia este o ştiinţă exactă şi a subliniat relaţiile de
interdependenţă dintre fiziologie şi psihologie; a acordat un loc important factorilor sociali în
explicarea vieţii şi activităţii psihice, încurajând cercetările de laborator. A elaborat un sistem
explicativ al personalităţii, numit personalismul energetic în care valorifică ideea
energetismului sugerat de W. Oswald (Şchiopu, 1997).
2. Avântul psihologiei în România secolului al XX-lea
Florian Ştefănescu-Goangă (1881 – 1958)

După absolvirea Facultăţii de Filozofie şi Litere din Bucureşti, Florian Ştefănescu-
Goangă studiază între1908 şi 1911 la Leipzig cu W. Wundt şi îşi susţine teza de doctorat pe
tema tonalităţii afective a culorilor (clasificate de autor în culori excitatoare şi calmante)
(Experimentelle Untersuchungen zur Gefühlsbetonung der Farben). Teza sa a fost primită cu
interes de către comunitatea internaţională, fiind publicată în Germania (1911 şi 1964), Franţa
(1932), fosta URSS (1940) şi SUA (1972).
Din 1919, este profesor de psihologie la Universitatea din Cluj (căreia i-a fost şi rector
mai târziu), unde fondează Laboratorul de psihologie experimentală, transformat în 1922 în
Institutul de psihologie experimentală comparată şi aplicată. Laboratorul acestui institut a
fost mult timp cel mai bine dotat din România, graţie eforturilor sale de documentare în
Germania şi susţinerii financiare din partea statului în vederea înzestrării cu aparatură
modernă. În institutul condus de el se vor dezvolta noi secţii şi departamente dedicate ariilor
majore ale psihologiei. Îşi încurajează colaboratorii (Mihai Beniuc, Nicolae Mărgineanu,
Dimitrie Todoran) să se specializeze în universităţi renumite din Europa şi Statele Unite ale
Americii. În 1937 a devenit membru corespondent al Academiei Române.
A fost preocupat de dezvoltarea unor servicii de psihologie aplicată în transporturile
feroviare, armată, justiţie, penitenciare, asistenţă socială etc. Pentru îmbunătăţirea activităţii
educaţionale a făcut eforturi pentru introducerea în toate şcolile din România a fişei personale
de observaţie şi a examenelor psihologice pentru cunoaşterea individualităţii elevilor. În
perioada 1935 și 1940, a coordonat organizarea de cursuri de perfecționare pentru cadrele
didactice care desfășurau activități didactice cu copii cu diferite deficiențe
106
Preocupările sale au fost diverse, abordând atât teme din discipline mai aplicate ca
psihologia muncii, psihologia şcolară (ex. psihologia copilului; psihodiagnostic) şi psihologia
clinică (ex. deficienţa mintală; psihodiagnostic), cât şi teme legate de discipline fundamentale
(ex. psihologie socială). Nu doar teza de doctorat l-a făcut cunoscut lumii ştiinţifice
internaţionale. Spre exemplu, psihologul american Terman a adaptat în 1916 pe populaţia
americană testul psihologic Binet-Simon sub denumirea de testul Stanford-Binet. În 1937
acest test a fost din nou revizuit şi utilizat în SUA sub denumirea de „Scala Terman-Merrill“.
Florian Ştefănescu-Goangă a revizuit, completat şi adaptat în 1940 această variantă a testului
pentru populaţia românească şi a pus-o în aplicare. De asemenea, s-a ocupat de adaptarea şi
etalonarea de teste, chestionare şi fişe de observaţie necesare pentru studierea aptitudinilor şi a
personalităţii.
A înființat și a condus Revista de psihologie, apărută la Cluj între 1938 şi 1949.
Opere principale: Selecţionarea capacităţilor şi orientarea profesională (1928),
Măsurarea inteligenţei (1940).
Mihai Ralea (1896 - 1964)

A fost licenţiat în filozofie şi litere la Bucureşti şi în drept la Iaşi, iar la Paris a obţinut
doctoratul în ştiinţe economice şi politice şi, respectiv, în litere. S-a afirmat ca psiholog,
filosof, estetician şi sociolog, contribuind la pregătirea unui număr însemnat de psihologi între
1926 şi 1938, ca profesor la Universitatea din Iaşi, apoi la Universitatea din Bucureşti. A
susţinut cursuri de psihologie generală, psihologie socială şi psihologie comparată; a fost
preocupat, de asemenea, de psihologia personalităţii şi psihologie diferenţială. Concepţia
psihologică a lui Ralea este dominată de ideea raporturilor dintre psihic şi social.
O contribuţie marcantă la îmbogăţirea psihologiei o reprezintă analiza conceptului de
amânare(Zlate, 2000). Prin conduita amânării, prin întârzierea, suspendarea sau inhibarea
reacţiilor în faţă solicitărilor de mediu, actele psihice umane se diferenţiază fundamental de
cele animale şi, astfel omul îşi depăşeşte condiţia biologică. Această capacitate de reprimare a
impulsului spre acţiune constituie o formă eficientă de autocontrol, care îi permite omului
adaptarea socială. Amânarea nu este manifestarea unui instinct, ci rezultatul unei decizii
conştiente şi voluntare; graţie ei, omul îşi poate atinge realiza scopuri complexe şi îndepărtate
în timp, îşi construieşte actele morale, dezvoltă comportamente de economisire. Amânarea
este expresia autocontrolului, a capacităţii de a interveni în mediu, de a-i modifica structura şi
finalitatea prin acţiuni chibzuite, îndrăzneţe şi, uneori, riscante.
În studiul Psihologie şi viaţă (1938) analizează aplicaţiile psihologiei în domenii
variate precum organizarea ştiinţifică a muncii, orientarea şi selecţia profesională, organizarea
reclamei profesionale, pedagogie, medicină, justiţie. Mihai Ralea a abordat în opera sa şi
problemele psihologiei artei, psihologiei creaţiei şi ale receptării operei de artă.
Eforturile pentru instituţionalizarea psihologiei se concretizează în înfiinţarea
Institutului de Psihologie al Academiei Române în 1956, înfiinţarea Asociaţiei Psihologilor
din România al cărei preşedinte a fost până în 1964, fondarea Revistei de Psihologie în 1955.
107
Opere principale: Relaţiile dintre imagine şi gândire (1916), Formarea ideii de
personalitate – studiu de psihologie genetică (1924), Problema inconştientului (1925),
Psihologie şi viaţă (1938), Explicarea omului (1946), Istoria psihologiei (împreună cu C.I.
Botez, 1958), Schiţa unui sistem de psihologie (1964), Psihologie şi sociologie. Introducere în
psihologia socială (în colaborare cu Traian Herseni, 1966), Psihologia artei.
Bibliografie

Şchiopu, U. (1997). Dicţionar de psihologie. Bucureşti: Ed. Babel.
108

Istoria Psih 1 - 12 ID 18 Oct 2013

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Istoria Psih 1 - 12 ID 18 Oct 2013

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ISTORIA PSIHOLOGIEI

UI 1. Istoria psihologiei: paradigme, abordări 3

ISTORIA PSIHOLOGIEI: PARADIGME, ABORDĂRI

1.3. Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

1. Paradigme şi revoluţii ştiinţifice

Thomas Kuhn, filosof al istoriei ştiinţelor, propune în 1962 în lucrarea Structura

Tab. 1. Ciclul paradigmatic (Sursa: adaptat după Kuhn, 1962)

perioadă pre-paradigmatică Confruntare între şcoli de gândire şi modele explicative

În istoria psihologiei au existat paradigme paralele (moduri diferite de a explica

În tabelul 2 sunt prezentate câteva dintre principalele rupturi epistemologice din

Anul Evenimentul/conceptul Documentul Exponenţi

Evoluţia dialectică a cunoaşterii

Raţionalism versus Empirism

Tab. 2. Principalele curente raţionaliste şi empiriste

Raţionalism (Platon, Déscartes) Empirism (Aristotel, Locke, Hume)

Elaborarea unei istorii a oricărei discipline ridică de la început două probleme: în ce

Exemple de autori şi câteva dintre conceptele propuse de aceştia

Watson: comportamentalism (behaviorism), stimul – răspuns, psihologie fără

Exemple de şcoli psihologice

Istoria psihologiei poate fi văzută şi ca o suită de probleme distincte studiate pe

În prezenta introducere în istoria psihologiei, am optat pentru o abordare hibridă, în

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Folosind cuvintele proprii, definiţi conceptele revoluţie ştiinţifică, ciclu

Aniţei, M. (2007). Istoria psihologiei. Sibiu: Psihomedia.

ORIGINILE FILOSOFICE ALE PSIHOLOGIEI

1.3. Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.

Ulterior, Platon a argumentat şi el în favoarea dualismului, opunând corpul sufletului,

Tab. 1 Raţionalism versus empirism

Psihologia europeană după Renaştere

Thomas Hobbes (1588 – 1679)

John Locke (1632-1704)

David Hume (1711-1776)

Chiar dacă filozofii empirişti practică o psihologie introspecţionistă a faptelor de

4 Pozitivismul lui Auguste Comte

Auguste Comte (1798-1857), autor al celebrului Cours de philosophie positive (1842),

Test de evaluare a cunoştinţelor

4. Folosind informaţiile din suportul teoretic, argumentaţi-vă opţiunea

PSIHOLOGIA ŞTIINŢIFICĂ ÎN SECOLUL AL XIX-LEA

1.3. Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.

4.1. Modelul fiziologic

Pentru cei care doresc să ştie mai mult

La mijlocul secolului al XIX-lea, frenologia este deja criticată în mod pertinent şi

Broca şi fiziologia experimentală

Între anii 1820-1830, fiziologia a devenit o ştiinţă experimentală graţie cercetărilor

Herbart şi emergenţa psihologiei ştiinţifice

Psihofizica, paradigmă a cunoaşterii

Ernst Heinrich Weber (1795-1878)

Gustav Theodor Fechner (1801-1887) biolog, fiziolog, filozof german, a studiat

Hermann von Helmholtz (1821 – 1894) fiziolog, fizician, matematician german.

Tema de control nr. 1

Tema se va efectua pe 2 - 3 pagini A4, font 12 la 1,5 rânduri şi se va

Aniţei, M. (2009). Istoria psihologiei. Sibiu: Psihomedia.

INTROSPECŢIONISMUL – PSIHOLOGIA CONŞTIINŢEI

1.3. Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.

Pentru introspecţionişti, psihologia înseamnă studierea fenomenelor conştiente, motiv pentru

Promotorii introspecţionismului considerau că dimensiunea „internă” este o dimensiune reală

4.2. Wilhelm Wundt şi introspecţia experimentală

Exemplu de instrument din laboratorul lui Wundt

• Studenţii sunt subiecţi şi experimentatori. Ca subiecţi, sunt antrenaţi pentru a verbaliza

Metodele principale: - experimente psiho-fiziologice

Contribuţiile lui Wundt

Meritele lui Wundt

Oswald Külpe, Karl Marbe, A. Mayer