Metabolismul bazal şi general

Metabolismul bazal – reprezintă cheltuielile minime de energie necesare pentru

menţinerea vitalităţii organismului. Rata metabolismului este rata folosirii energiei
în organism. Unitatea ce exprimă cantitatea de energie eliberată din alimente este
caloria. 1 calorie este cantitatea de căldură necesară pentru a creşte temperatura
apei cu 1oC, 1 kilocalorie = 1000 calorii. În normă metabolismul bazal este:
- la bărbaţi – 1700-1900 kcal
- la femei – 1500-1700 kcal
Metabolismul bazal depinde de:
 Greutatea corpului
 Vârstă – la copii este mai mare ca la bătrâni
 Înălţime
 Sex – la femei este cu 10% mai mic ca la bărbaţi
 Condiţiile mediului extern: timpul zilei – metabolismul bazal este maxim la
orele 16-17 şi minim la orele 3-4 dimineaţa; persoanele ce trăiesc la altitudine au
metabolism bazal mai ridicat.
Metabolismul bazal poate fi calculat cu ajutorul tabelelor standard sau măsurat
în anumite condiţii standard:
 Lipsa efortului fizic şi psihic
 Poziţie culcată
 Temperatura camerei 18-20 oC
 Presiunea atmosferică – 760 mmHg
 În stare de veghe
 După administrarea hranei (peste 12-16 ore.
Pentru determinarea metabolismului bazal este necesar de respectat strict aceste
condiţii. Rata metabolismului creşte considerabil în timpul efortului fizic.
Metabolismul bazal plus energia necesară pentru a efectua efort fizic se numeşte
metabolism general. Rata metabolismului depinde de activitatea desfăşurată.
Respectiv toate persoanele în dependenţă de activitatea desfăşurată pot fi
repartizate în 4 grupe profesionale:
1. Intelectualii – ei necesită zilnic 3000-3500kcal
2. Muncitorii de la întreprinderi complet automatizate – 3500 – 4000 kcal
3. Muncitorii de la întreprinderi parţial automatizate – 4000-4500 kcal
4. Persoanele ce îndeplinesc o muncă fizică grea – 4000-4500 kcal
Cantitatea de kcal necesară fiecărei grupe profesionale trebuie cunoscută pentru a
calcula cantitatea de produse alimentare administrate zilnic în dependenţă de
conţinutul de kcal pentru a satisface pe deplin cerinţele organismului.
Rata metabolismului bazal poate creşte şi sub influenţa unor hormoni:
1) Hormonii tiroidieni – pot creşte rata metabolismului bazal de la 60% până la
100% peste normă. Absenţa acestor hormoni duce la scăderea ratei metabolismului
la 50-60% faţă de normă.
2) Catecolaminele (adrenalina, noradrenalina) măresc rata metabolismului bazal în
majoritatea ţesuturilor.

1
 CALORIMETRIA
Calorimetria este o metodă de calculare şi determinare a metabolismului bazal.
Există două metode calorimetrice:
- calorimetrie directă
- calorimetrie indirectă
Calorimetria directă este bazată pe calculare directă a căldurii cedată de organism
în anumită perioadă de timp. Această metodă se efectuiază cu ajutorul unor camere
speciale numite – calorimetre. Există camere calorimetrice pentru animale de
laborator sau pentru persoanele examinate. Prin aceste camere circulă apa prin
anumite ţevi şi căldura cedată de organism va fi captată de apa circulantă prin ţevi
care se va încălzi. Calculând temperatura apei iniţial şi după ce individul s-a aflat
un timp în camera calorimetrică putem determina metabolismul bazal, cu ajutorul
unor formule speciale:
Q = cm(t2-t1)/MT
Q – metabolismul bazal (în kcal)  
m – masa apei din calorimetru
c – capacitatea termică a apei
t1 t2 – temperatura iniţială şi finală a apei
M – masa corpului animalului
T – timpul care animalul s-a aflat în
camera calorimetrică
Calorimetria indirectă Drept sursă de
energie în organism servesc reacţiile
oxidative, în cadrul cărora se formează CO 2 şi se consumă O2, cheltuielile
energetice pot fi calculate pe baza studierii metabolismului gazos. Această metodă
bazată pe analiza gazelor (O2 şi CO2) se numeşte calorimetrie indirectă. Există două
metode de analiză a gazelor pentru a determina metabolismul bazal:
1. Analiza gazoasă completă
2. Analiza gazoasă incompletă
Analiza gazoasă completă (metoda Duglas-Holdane). Persoana examinată inspiră
aer atmosferic timp de 10-15 minute şi expiră aerul în sacul Duglas fixat pe spatele
acestuia. Se măsoară volumul gazului din sac şi cu ajutorul gazoanalizatorului
Holdane se determină procentul de O2 şi CO2 care apoi se transformă în unităţi de
volum.
Etapele analizei gazoase complete:
1. Determinarea volumului de O2 ţi CO2 în aerul inspirat şi expirat. Pentru a
determina volumul O2 consumat de organism şi a CO2 eliminat din organism.
VO2consumat = VO2inspirat – VO2 expirat
VCO2eliminat = VCO2 expirat –VCO2inspirat
2. Determinarea coeficientului respirator (CR). CR – este raportul dintre cantitatea
de CO2 eliminat şi O2 consumat
CR=VCO2eliminat /VO2 consumat
CR depinde de produsul supus oxidării şi anume: pentru glucide CR=1, pentru
proteine CR= 0,8 pentru lipide CR=0,7 Pentru hrana mixtă CR=0,85

2
3. Determinarea echivalentului caloric unui litri de oxigen(EK). EK este cantitatea
de energie eliminată la oxidarea oricărui produs în 1 litru de O2. Se calculează după
tabele speciale, unde se şine cont de coeficientul respirator sau
EK = CR + 4 respectiv:
pentru glucide EK = 5 kcal
pentru proteine EK = 4.8 kcal
pentru lipide EK = 4.7 kcal
pentru hrana mixtă EK = 4.85 kcal
EK nu depinde de cantitatea de substanţă care a fost oxidată, deoarece procesul de
oxidare va fi determinat de VO2, adică oxidarea va decurge până se va termina tot
O2, respectiv ard 2 g de proteine sau 4 g de proteine în 1 litru de O 2 se elimină
aceiaşi cantitate de kcal.
4. Determinarea metabolismului bazal timp de 1 minut. Dacă cunoaştem volumul
de oxigen consumat de persoana examinată timp de 1 minut şi EK putem
determina câte kcal se vor elimina timp de 1 minut la consumul cantităţii
respective de oxigen.
Q1 = VO2 consumat x EK = Kcal / min
5. Determinarea metabolismului bazal timp de 24 ore
Q2 = Q1 x 24 x 60 = kcal/zi
Datele metabolismului bazal calculat prin analiza gazoasă completă se compară cu
datele obţinute după tabelele standard. Devierea de la standard se permite în limite
de 10%.
Analiza gazoasă incompletă. Persoana examinată inspiră O2 din rezervuar şi
expiră în rezervuar O2 neconsumat, CO2 şi vapori de apă. Concomitent se
înregistrează spirograma Crog. (Spirograma – înregistrarea volumelor respiratorii).
Cu ajutorul spirogramei Crog se calculează VO2 consumat timp de 1 minut.
Următoarele etape coincid cu analiza gazoasă completă.
ECHILIBRUL ALIMENTAR
Din produsele alimentare fac parte aşa compuşi ca: proteinele, lipidele, glucidele,
sărurile minerale, vitaminele şi apa. Aceşti compuşi trebuie administraţi zilnic în
aşa cantităţi care pot satisface cerinţele organismului. Cantitatea de produse
introdusă în organism va depinde de compoziţia acestor, de gradul de asimilare a
compuşilor şi de valoarea energetică a fiecărui compus chimic. Cantitatea de
energie degajată depinde de substanţa nutritivă oxidată în organism:
1 g proteine – 4,1 kcal
1 g lipide – 9,3 kcal
1g glucide – 4,1 kcal
Dar ţinând cont de faptul că substanţele nutritive se pot substitui reciproc în
corespundere cu valoarea energetică, raportul dintre proteine:lipide:glucide = 1:1:4
Acest fapt se ia în consideraţie la întocmirea raţiei alimentare. Respectiv, un om
adult, care exercită o muncă fizică de intensitate mijlocie are nevoie pe zi de: 120 g
proteine; 60 g lipide; 450 g glucide. În timpul unei munci grele această cantitate va
fi majorată cu 30% respectiv. La administrarea produselor alimentare este necesar
de ţinut cont şi de gradul de asimilare a acestora: diferenţa dintre conţinutul de
proteine, lipide, glucide în hrană şi conţinutul lor în mesele fecale. Gradul de
3
asimilare depinde de originea produselor, pentru alimentele de origine animală
constituie 95%; de origine vegetală 80%; iar în cazul alimentaţiei mixte 82-90%. În
afară de conţinutul necesar de substanţe nutritive, produsele alimentare trebuie să
conţină cantităţi optimale de vitamine şi săruri minerale. Pentru întocmirea raţiei
alimentare se ţine cont de:
1. Calorajul raţiei trebuie să recupereze cheltuielile energetice (respectiv grupei
profesionale)
2. Gradul de asimilare a hranei 90%
3. Raportul între conţinutul de proteine : lipide : glucide = 1:1:4
4. Conţinutul substanţelor nutritive pentru omul adult ce efectuiază efort fizic redus
sau mediu proteine = 100-120g; lipide=60-100g; glucide = 400-500g.
5. cantitate de produse alimentare trebuie respectată în felul următor: dejun = 30%,
prânz = 50%, cină = 20%. În aşa fel se repartizează cantitatea de kcal respectiv
efortului fizic efectuat.
Reglarea aportului alimentar. Aportul alimentar este reglat în întregime de
sistemul nervos şi anume de centrul foamei şi saţietăţii care sunt localizaţi la
nivelul nucleilor intermediaro ai hipotalamusului: centrul foamei - nucleul lateral,
centrul saţietăţii – nucleul ventromedial. Excitarea centrilor daţi provoacă senzaţii
respective: foame sau saţietate. Centrul saţietăţii fiind excitat poate inhiba centrul
foamei. De asemenea în reglarea aportului alimentar mai participă şi alte structuri
nervoase ca:
1) Partea inferioară a trunchiului cerebral – excitarea acesteia provoacă mişcări
caracteristice procesului de alimentaţie, iar centrul de foame controlează cantitatea
produselor ingerate.
2) Amigdala şi unele arii corticale ale sistemului limbic – controlează apetitul
împreună cu hipotalamusul.
3) Girus hipocampic şi girus cingulat determină animalul de a căuta hrana când îi
este foame. De asemenea aceşti centri împreună cu amigdala şi hipotalamusul
permit alegerea calităţii hranei.
Excitarea acestor structuri are loc în momentul transmiterii excitaţiei de la
receptorii din cavitatea bucală şi alte regiuni ale tractului digestiv, precum şi de la
receptorii patului sanguin care se excită la modificarea conţinutului de glucoză sau
alţi produşi în sânge.
Obezitatea apare în excesul de energie şi anume la fiecare 9,3 kcal surplus se
depozitează 1g de grăsime. Obezitatea apare ca rezulta al dereglării aportului
alimentar şi efortului fizic. Este dovedit faptul că obezitatea este transmisă genetic.
REGLEREA TEMPERATURII CORPULUI
Temperatura corpului se menţine relativ la parametri constanţi în cazul
modificărilor esenţiale a temperaturii mediului extern. Această stare se numeşte
izotermie şi este determinată de echilibrul dintre două procese: producerea şi
pierderea de căldură. Producerea de căldură se numeşte termogeneză şi este
determinată de nivelul reacţiilor oxidative din ţesuturi. Pierderea de căldură numită
termoliză se realizează prin următoarele căi:

4
 Iradiere – cedarea căldurii sub formă de raze infraroşii, atunci când
temperatura mediului extern este mai joasă de cât temperatura corpului, prin
această cale se cedă 60% din temperatura corpului.
Conducţie – transmiterea căldurii către obiectele reci ce vin în contact cu
corpul – se cedă aproximativ 3% din căldură.
Convecţie – cedarea căldurii prin curenţii de aer din jurul corpului (15% din
căldură)
Evaporare – cedarea căldurii în timpul transpiraţiei ca rezultat are loc
evaporarea apei de pe suprafaţa corpului. Pierderile de apă prin sudoraţie pot să
ajungă la 1,5 l/oră. Acest mecanism devine principalul atunci când temperatura
mediului extern devine mai mare de 37 oC şi mecanismul de iradiere nu este
suficient.
Reglarea temperaturii corpului. Temperatura corpului este relativ constantă
(36.4-36.7 oC măsurată în fosa axilară). Izotermia este relată în întregime prin
mecanisme nervoase de către centrul termoreglării din hipotalamus. În regiunea
preoptică din hipotalamus sunt neuroni sensibili la cald. De asemenea, receptorii
termici pentru cald şi rece se găsesc în piele, măduva spinării şi abdomen.
Semnalele de la aceşti neuroni periferici şi de la neuronii termosensibili din zona
preoptică ajung în hipotalamusul posterior unde se află termostatul hipotalamic.
Acest termostat declanşează mecanismele de termogeneză sau termoliză necesare
pentru a menţine temperatura constantă a corpului.
Stimularea receptorilor pentru cald declanşează mecanismele de termoliză în
două moduri:
1) Stimularea sudoraţiei şi cedarea căldurii prin evaporarea sudorii.
2) Inhibarea centrilor simpatici din hipotalamusul posterior şi ca urmare a
vasodilataţiei vaselor cutanate creşte pierderea de căldură.
La micşorarea temperaturii centrale a corpului mai jos de 37 oC se declanşează
mecanismele de conservare a temperaturii prin următoarele efecte:
1. Vasoconstricţia cutanată duce la micşorarea debitului sanguin prin vasele pielii
şi pierderile de căldură se reduc.
2. Piloerecţia – ridicarea firelor de păr între care se reţine un strat de aer izolat ce
nu permite cedarea de căldură.
3. Oprirea sudoraţiei duce la scăderea cheltuielilor de temperatură.
4. Se includ mecanismele de termogeneză:
a. Frisonul muscular – reprezintă contracţii involuntare asincrone a fibrelor
musculare care duc la formarea căldurii.
b. Termogeneza chimică – creşte rata metabolismului la stimularea
simpaticului, ca rezultat al acţiunii adrenalinei secretată din suprarenale.
c. Creşte secreţia tiroxinei care intensifică metabolismul bazal şi ca urmare
se degajă mai multă căldură necesară pentru a menţine izotermia.
FEBRA – creşterea temperaturii corpului peste limita normală. Poate fi
determinată de diferita patologii ca rezultat al acumulării în sânge a diferitor toxine
secretate de bacterii, care afectează termostatul hipotalamic. Aceste substanţe care
provoacă febra se numesc pirogene. Pirogenii pot apărea ca rezultat al degradării
ţesuturilor organismului afectate de diferiţi agenţi patogeni. Creşterea temperaturii
5
corpului la limitele de peste 41-42.5 oC provoacă şocul termic, până la pierderea
cunoştinţei şi deces.
Hipertermia – trebuie diferenţiată de febră, apare din cauza modificării
termoreglării în condiţii extreme: timp îndelungat organismul se află la temperaturi
ridicate cu umiditate mare, când evaporarea devine neefectivă.
Hipotermia – este o stare când temperatura corpului scade sub 35 oC, atunci când
organismul se află timp îndelungat la temperaturi joase şi mecanismele de
termogeneză devin insuficiente de a menţine izotermia. Apare o stare asemănătoare
narcozei: inhibiţia reacţiilor reflexe, scăderea intensităţii proceselor metabolice, a
respiraţiei şi a contracţiilor cardiace. Aceasta duce la hipoxia tuturor ţesuturilor şi
la deces.
La oamenii vârstnici temperatura corpului este mai joasă din cauza modificării
centrului termoreglator care şi menţine temperatura la acest nivel.