ILARIE DE POITIER

S-a născut în Abisinia în anul 315. Nefiind mulţumit de filozofia vremii

de atunci (în legătură cu destinaţia omului) se converteşte la creştinism după
citirea Evangheliei Sf. Ioan. Se botează pe la 345 când era căsătorit şi avea o
fiică. Devine un creştin zelos, iar episcopul locului l-a hirotonit preot prin 353
şi prin 355 devine episcop de Poitier. Ca episcop a dus o viaţă curată.
Arianismul atunci provoca tulburări în Răsărit dar se răspândea şi în
Apus. Arienii ajung să îi determine pe episcopii apuseni din Galia să
formuleze o mărturie de credinţă în care reuşesc să impună şi precepte ariene.
Această mărturisire a fost aprobată în 355 la Milano. În 356 se ţine un sinod la
Besier unde episcopul Saturnin de Arles a căutat să atragă de partea sa la
arianism şi pe alţi episcopi din apus. Ilarie nu semnează mărturisirea de
credinţă ariană. Datorită acestui fapt a fost exilat în anul 356 (pentru 4 ani) în
Frigia, dar nu a fost depus din preoţie.
El trimite scrisori în eparhia sa îndemnându-şi credincioşii să nu treacă
la arianism. Într-o scrisoare spune că exilul i-a fost de folos deoarece s-a
familiarizat cu literatura greacă şi a reuşit să se iniţieze în discuţii cu arienii.
Acest lucru s-a văzut în lucrările alcătuite în exil unde aduce probe decisive
despre zdrobirea arianismului. Atunci s-a alcătuit lucrarea „De trinitate”.
Altă lucrare „De Sinodis” (358), alcătuită la cererea episcopilor din
Galia în care prezintă spiritul creştin răsăritean. În această lucrare sunt
prezentate documente despre sinoadele din răsărit. Arienilor nu le-a fost pe
plac scrisul lui Ilarie şi încearcă să-l convingă pe împăratul Constanţius să-l
depună din episcopat. La Constantinopol, Ilarie cere lui Constanţiu să aibă o
confruntare cu Saturnin. Impăratul nu acceptă, dar îi permite reîntoarcerea în
scaun. Întors, scrie împotriva împăratului un pamflet. Odată întors i-a
combătut pe arieni în 361 la un sinod de la Paris iar hotărârea sinodului de la
Niceea devine biruitoare.
În 362 ajunge în Italia unde 2 ani se luptă pentru adevărata credinţă. La Milano
discută public cu Auxenţiu (despre arianism). Auxenţiu îi cere împăratului să
îl trimită pe Ilarie înapoi în episcopia sa.
Moare pe 13 ianuarie 368. Este supranumit Atanasie cel Mare al
Apusului datorită luptei cu arienii.
Opera lui se constituie din tratate dogmatice, memorii şi scrisori.
Lucrări dogmatice. „De trinitate” unde vorbeşte despre dumnezeirea
Fiului. „De sinodis” în doua cărţi. Prima cu conţinut istoric este un memoriu
adresat episcopilor din Occident, pin care îi informează despre luptele cu
arlienii în Răsărit. A doua carte are un conţinut semiarian.
Lucrări istorice şi polemice. „fragmente din opere istorice” unde sunt
prezentate 15 documente de bază ale arienilor.
 Lucrări apologetice. „Apologetica”; „Către Constanţiu”; „Pamflet
împotriva lui Constanţiu”; „Împotriva lui Auxenţiu”. A mai făcut comentarii la
cărţile de Noul Testament şi Vechiul Testament (Ps., Iov)

Scrisori nici una nu ni se mai păstrează. Se crede că ar fi purtat

corespondenţe multe cu episcopii Bisericilor răsărizene.
Doctrina lui este ortodoxă. El încearcă împăcarea curentului latin
(Novaţian, Tertulian, Ciprian) cu cel grecesc. În apus Fericitul Augustin,
Ambrozie i-au folosit scrierile lui.
Chiar dacă doctrina Biserici nu este prezentată sistematic, el rămâne
unul dintre cei mai mari scriitori ai Apusului. Doctrina trinitară este tributară
lui Atanasie cel Mare. El vorbeşte despre consubstanţialitatea Tatălui cu Fiul
fără să vorbească şi despre Duhul Sfânt.
În lucrarea „De Sinodis ” – susţine că Tatăl şi Fiul sunt două persoane
distincte, că Fiul este născut din veci, dar vorbim de un singur Dumnezeu.
Aminteşte şi de Sf. Duh şi spune că nu trebuie confundat cu Tatăl şi cu Fiul. În
lucrarea De Trinitate susţine că Duhul Sfân are natura de la Fiul. El mai spune
că Hristos este piatra din capul unghiului. Logosul s-a dezbrăcat de haina
dumnezeirii pentru a se face om. De aici el trage concluzia că Logosul şi-a
pierdut natura divină. Chenoza o înţelege ca o stare de decădere din gloria
divină.
După moartea sa a fost acuzat de dochetism pentru că în scrierile lui
spune că Hristos nu a cunoscut durerea fizică. Vorbeşte despre Taine (Botez,
Euharistie- pâinea şi vinul sunt Trupul şi Sângele Domnului). Greşeşte când
spune că păcatul strămoşesc în urmaşi lui Adam s-a transnis prin naştere.

AMBROZIE DE MILANO

S-a născut înainte de 340 (unii spun că probabil în 339) la Treveri, dintr-
o familie creştină nobilă. Tatăl său numit tot Ambrozie (creştin) ajunge prefect
în Galia. Acesta moare tânăr, lăsând în urmă trei copii (Marcelina, Sotir şi
Ambozie). Ei cu mama lor se mută la Roma unde Marcelina se călugăreşte iar
Sotir moare (în 377).
Ambrozie studiază Dreptul şi devine guvernator al provinciilor Emirei şi
Sigurei. Această provincie avea capitala la Milano. Pe vremea lui, episcop de
Milano era Auxenţiu. El moare în 374 şi Ambrozie este delegat să
supravegheze alegerea unui alt episcop. El îi linişteşte pe arienii şi ortodocşii
adunaţi într-o biserică şi în acea linişte un glas de copil s-a auzit: “Ambrozie
să fie episcop”; credincioşi s-au raliat acestei idei. Ambrozie era doar
catehumen de aceea a refuzat numirea ca episcop. Clerul şi credincioşii îl
presează şi astfel el se botează, pe 7 decembrie 374, apoi este hirotonit
episcop. Din acel moment el se străduieşte să dobândească o cultură teologică;
citeşte Biblia şi operele teologilor răsăriteni şi apuseni. Cei ce l-au ajutat au
fost Sf. Atanasie cel Mare, Chiril al Ierusalimului, Didim cel Orb şi Grigorie
de Nazians.
El citeşte şi lucrările lui Ipolit şi dobândeşte o cultură teologică necesară
pentru un episcop.
Activitatea publică ca episcop o începe prin predici. Îi îndemna pe
oameni să nu înveţe semenii doar prin cuvânt ci şi prin faptă. Dă exemplu în
acest sens, şi îşi împarte averea săracilor. Mai târziu vinde vasele Biserici
pentru a răscumpăra câţiva prizonieri. Fericitul Angustin spune că a fost „
omul tuturor”.
El i-a primit pe toţi. Lui Ambrozie i se datorează convertirea Fericitului
Augustin pe care îl scoate din secta maniheilor. El se ridică şi împotriva
arienilor, scriind împotriva lor, apărând şi învăţătura despre Sf. Duh.
Împărăteasa Justina îi sprijinea pe arieni lucru ce nu l-a împiedicat pe
Ambrozie să se ridice împotriva ei. Pentru a-i readuce pe arieni la ortodoxie,
Ambrozie alcătuieste căntări. Pe lângă activitatea Bisericească, Ambrozie este
şi un bun politician, activând sub 4 împăraţi: Valentinian. I, Graţian,
Valentinian II şi Teodor cel Mare (pe acesta din urmă sfătuindu-l în politica sa
bisericească).
Din timpul disputelor cu Justina, au rămas doua cuvântări celebre. Moare în
397 la Milano şi este inmormântat în bazilica ce îi poartă numele. Şi azi mai
există două ruine ale acelei bazilici. Ca episcop a fost un bun cârmuitor şi
sfătuitor
OPERA – lucrări exegetice, morale, scrieri şi imne.
Lucrări exegetice „Comentariu la cele 6 zile ale creaţiei (Hexaimeron)”.
A mai făcut unele comentarii la cărtile Noului Testament şi la Evanghelia de la
Luca.

Lucrări morale „De oficiis ministrorum” scrisă în anul 391 şi se împarte

în trei cărţi. Lucrarea este o adaptare a lucrării „De oficiis” a lui Cicero. În ea
se referă la morala creştină. În această lucrare înlocuieşte elementele păgâne
cu cele creştine.
Lucrări ascetice „Despre văduvie” prin care nu recomandă văduvilor să
se recăsatorească. „Discursuri” cuvântări ţinute la intrarea sa în monarhism şi
în care vorbeşte despre feciorie.
Deşi nu a fost un dogmatist el alcătuieşte unele tratate de dogmatică
împotriva arienilor. Avem trei tratate : 1)”De Fides”- vorbeste despre Sfănta
Treime; 2)”De Spirito Santo” –în ea vorbeşte şi despre consubstanţialitatea
Tatălui cu Fiul; 3)”De incarmartione Domini”- vorbeşte despre infinitatea lui
Dumnezeu şi despre integritatea naturii umane a Domnului.
Cuvântări – împotriva împăraţilor arieni, împotriva lui Auxenţiu.
Fericitul Augustin spune că imnele lui Ambrozie l-au desfătat cu dulceaţa
cuvintelor lor. Ideile principale din aceste imne nu sunt originale în ele se
vorbeşte despre raporturile dintre Biserică şi stat. Biserica trebuie să
colaboreze cu Statul, iar Statul trebuie să protejeze Biserica. Tot aici vorbeşte
despre superioritatea moralei creştine faţă de cea păgână. Cântă modestia,
castitatea, superioritatea căsătoriei, căsătoria a II-a fiind socotită o slăbiciune.
Fecioria este virtutea esenţială şi specifică creştinismului. Ascetismul lui poate
fi suspectat de misticism.