ASISTENT MEDICAL GENERALIST

STRUCTURA REFERATULUI:

1. Introducere
2. Componenţa unei true de prim ajutor
3. Entorele: • Definiţie
• Clasificare
• Simptomatologie
• Acordarea primul ajutor
4. Luxaţiile: • Definiţie
• Clasificare
• Simptomatologie
• Acordarea primul ajutor
5. Fracturile: • Definiţie
• Clasificare
• Simptomatologie
• Complicaţii
• Acordarea primul ajutor
• Tratamentul diverselor tipuri de fracturi

MATERIALE UTILIZATE:
- BIBLIOGRAFIE
- CALCULATOR
- INTERNET
- FILME CU FRACTURI

Materiale necesare prezentării:

- Calculator/leptop
- CD-Prezentare Power-Point
- Videoproiector
 ARGUMENT: Educaţia pentru sănătate este o preocupare de maximă importanţă
a medicinii omului sănătos care constă în dezvoltarea nivelului de cultură sanitară al
diferitelor grupuri de populaţie, precum şi mijloacelor şi procedeelor educativ-sanitare
necesare formării unui comportament sanogenic.
Obiectivul de bază al educaţiei pentru sănătate constă în formarea şi dezvoltarea
în rândul populaţiei, începând de la vârstele cele mai fragede, a unei concepţii şi a unui
comportament igienic, sanogenic, în scopul apărării sănătăţii, dezvoltării armonioase şi
fortificării organismului, adaptării lui la condiţiile mediului ambiental natural şi social,
cât şi al participării active a acesteia la opera de ocrotire a sănătăţii populaţionale. În acest
sens, este necesară formarea unei opinii de masă, fundamentată ştiinţifică, faţă de igiena
individuală şi colectivă, faţă de alimentaţie, îmbrăcăminte, muncă şi odihnă, faţă de
utilizarea raţională a timpului liber şi a factorilor naturali de călire a organismului, faţă de
evitarea factorilor de risc, precum şi a modului de solicitare a asistenţei medicale şi a
diferitelor mijloace de investigaţie şi tratament.

ACORDAREA PRIMULUI AJUTOR ÎN CAZ DE ENTORSE, LUXAŢII ŞI

FRACTURI

INTRODUCERE:
Primul ajutor reprezintă un complex de măsuri de urgenţă şi se aplică în cazul
accidentelor înainte de intervenţia cadrelor medicale.
Pentru obţinerea rezultatelor dorite în acordarea primului ajutor, salvatorul
trebuie:
♦ să cunoască toate regulile de acordare a primului ajutor;
♦ să-şi păstreze calmul, să fie eficace şi rapid în luarea deciziilor şi măsurilor de acordare
a primului ajutor.
În fiecare şcoală trebuie ă existe cel puţin o trusă de prim ajutor. Aceasta trebuie
să conţină:
INSTRUMENTAR:
- foarfece
- dispozitiv pentru respiraţie gură la gură
- pipă Guedel pentru adult
- pipă Guedel pentru copil

MATERIALE SANITARE:
- plasture
- leucoplast
- comprese de tifon sterilizate
- faşă tifon
- bandaj triunghiular din pânză
- vată medicinală sterilizată
- garou
- mănuşi de unică folosinţă
MEDICAMENTE:
- soluţie dezinfectantă cu alcool sanitar
- pansament cu rivanol

MATERIALE DIVERSE:
- ace de siguranţă - 6 buc
- broşura cu instrucţiunile de prim ajutor
- listă conţinut trusă sanitară

1. ENTORSELE
Leziuni traumatice la nivelul articulaţiilor, datorate acţiunii unor forţe divergente,
fără modificarea raportului anatomic normal dintre suprafeţele intraarticulare.
Entorsa este un accident comun, ca urmare a unei supratorsionări. Capsula
articulaţiilor şi ligamentelor pot fi afectate. De obicei, entorsa afectează mai des
membrele inferioare, în special glezna. Uneori, entorsa este însoţită de o fractură şi, în
aceste situaţii, se acorda primul ajutor fracturii. Persoana accidentată are dureri şi mişcări
reduse. Articulaţia afectată se umflă.
• Clasificare:
- gradul I (E. uşoare): întindere ligamentară;
- gradul II (E. medii): ruptură ligamentară parţială; diminuarea stabilităţii articulare;
- gradul III (E. grave): rupere ligamentară totală; stabilitatea articulară este complet
compromisă;
• Simptomatologie:
- durere: imediat după traumatism; are caracter sincopal;
- tumefiere locală: datorită procesului inflamator local;
- impotenţa funcţională: apare imediat după traumatism; poate fi parţială
(gradul I şi II) sau totală (gradul III);
- echimoza: apare la 24 de ore după traumatism;
- examenul radiologic – gradul I: aspect normal;
- gradul II: lărgire a spaţiului articular;
- gradul III: mărire exagerată a spaţiului articular; în cazul smulgerii inserţiei ligamentare,
se pot evidenţia mici fragmente osoase intraarticular. (Igienă şi evaluare biologică, 2000,
Vâjâială, G.E.)
Entorsele gleznei se produc prin răsucirea forţată a articulaţiei tibio — tarsiene cu
lezare de ligamente. Fenomenul se complică atunci când se fac smulgeri osoase, fisuri
sau fracturi maleolare.
În entorsele de genunchi se lezează în deosebi ligamentul intern şi în cazuri mai
grave ligamentele încrucişate.
În articulaţia şoldului, entor
Entorsele se produc foarte greu, dar sunt dureroase şi greu de tratat.
Entorsele articulaţiilor coloanei vertebrale sunt extrem de rare, dar foarte serioase.
Entorsele degetelor nu au un caracter grav, se produc prin supraextensie.
Entorsele pumnului se produc prin mişcări violente, prin forţarea articulaţiei în
flexie, în extensie sau torsiune
Entorsele cotului sunt fie contuzionale, fie provocate de căderi sau eforturi
violente (aruncări cu discul, suliţa, mingea, etc).
 În entorsele umărului, tendonul bicepsului poate ieşi temporar din şanţul său,
rupând ţesuturile bursei şi tecii tendinoase.
Evolutia ulterioara
   Cele usoare si moderate se vindeca bine, fara a necesita vreun tratament deosebit.
Entorsele grave se vindeca bine cu tratament de specialitate. Daca nu, e risc sa apara
sechele si chiar recidive: unde ai avut o entorsa medie / grava, articulatia e slabita si mai
usor mai apare o noua entorsa!
Primul ajutor în cazuri de entorse ale gleznei:
– ridicaţi piciorul în sus
– aplicaţi un bandaj elastic strâns
– scădeţi temperatura prin aplicarea pachetelor cu gheaţă pe bandaj
– repaus articular, prin imobilizare provizorie;
– combaterea durerii;
– limitarea edemului si a hemartrozei (sângerare intraarticulara).
– Contraindicat masajul (poate agrava leziunile partilor moi).

După acordarea primului ajutor, pentru reducerea durerilor, zona afectată se ţine
în repaus. Este necesar un examen medical.
Evolutia ulterioara
   Cele usoare si moderate se vindeca bine, fara a necesita vreun tratament deosebit.
Entorsele grave se vindeca bine cu tratament de specialitate. Daca nu, e risc sa apara
sechele si chiar recidive: unde ai avut o entorsa medie / grava, articulatia e slabita si mai
usor mai apare o noua entorsa!
2. LUXAŢIILE
Capul unei articulaţii poate ieşi din lăcaşul său. Acesta se poate întâmpla uneori în
cazul unei fracturi şi atunci capsula este afectată. Trataţi-o ca pe o fractură şi nu încercaţi
să puneţi la locul ei articulaţia dislocată.
Leziuni traumatice la nivel articular, datorate acţiunii unor forţe care produc
dislocarea capetelor osoase articulare (deci pierderea raporturilor normale dintre
suprafeţele intraarticulare)
• Clasificare:
– în funcţie de timpul scurs de la producerea traumatismului:
a) L. recente (încă nu s-a instalat contractura musculară);
b) L. vechi (există contractura musculară);
c) L. recidivante (sunt luxaţii cronice care apar din ce în ce mai frecvent la aceeaşi
articulaţie, producându-se cu foarte mare uşurinţă, la microtraumatisme);
– în functie de deplasarea suprafetelor intraarticulare:
a) L. complete (anatomia articulaţiei este distrusă, capetele osoase migrând mult);
b) L. incomplete, sau subluxaţii (doar unul dintre capetele osoase se deplasează);
– în funcţie de gravitatea leziunilor:
a) L. simple;
b) L. complicate (se asociază leziuni de vase, nervi ăi chiar fracturi).
• Simptomatologie:
– durere: este foarte intensă, cu caracter sincopal;
– deformarea regiunii respective;
– impotenţa funcţională: este totdeauna prezentă în luxaţii.
• Prim ajutor:
– reducerea luxaţiei (repunerea capetelor osoase în poziţie normală);
– imobilizarea provizorie a segmentului respectiv;
– combaterea durerilor;
– limitarea edemului şi a hemoragiei;
– transportul la o secţie de ortopedie.
(A.B.C.-ul primului ajutor medical, 1998, Creţu, A).
Luxaţiile membrului superior:
- clavicula se luxează mai des la nivelul extremităţii acromiale (luxaţia lui
Galileu), decât la extremitatea sternală;
- humerusul, capătul proximal se luxează frecvent în jos şi înăuntru şi mai rar în
sus şi înapoi;
- cotul se luxează la extremităţile proximale ale celor două oase ale antebraţului,
cubitus şi radius şi mai rar izolat;
- la mână şi degete cele mai întâlnite luxaţii se produc în articulaţia radio -
carpiană.
 Luxaţiile membrului inferior:
- capul femural se poate luxa mai frecvent înapoi;
- la articulaţia genunchiului, tibia se luxează mai des înainte şi mai rar înapoi. Au
loc tulburări serioase, genunchi deformat, tumefiat, se produc ruperi de ţesuturi moi de
capsulă, vase sanguine, urmate de revărsări seroase în articulaţie, meniscuri
lezate;
luxaţia rotulei (patelei) se produce când genunchiul este în extensie; la unii indivizi, cu
genunchiul în valg, contracţia muşchiului cvadriceps este capabilă să producă luxaţia
rotulei în afară;
- în articulaţia gleznei, cea mai frecventă luxaţie este a astragalului.
Luxaţiile coloanei vertebrale sunt destul de rare, dar foarte grave, iar luxaţiile
maxilarului inferior datorate traumatismelor se manifestă prin reducerea mişcărilor
mandibulei, îngroşarea vocii, gura rămânând întredeschisă. (http://www.famouswhy.ro/).

Ce-i de facut in caz de entorse, luxaţii sau întinderi ?

 se pun comprese cu gheata. Nu se va pune niciodata punga cu gheata direct pe
piele. Intotdeauna se inveleste mai intai intr-un prosop si abia apoi se aplica, altfel
se poate provoca o degerare a pielii si in loc sa se atenueze problema, mai mult se
complica.
 se tine piciorul mai sus decat restul corpului.
 se pun comprese cu decoct din radacina de tataneasa. Se fierb 4 linguri de
radacina maruntita in doua cani de apa timp de 15 minute, se strecoara, iar cand se
raceste se foloseste sub forma de compresa.
 se va consuma ananas proaspat, deoarece este un foarte bun antiinflamator.
 se curata si se zdrobeste o capatana de usturoi si se freaca bine cu 150 ml ulei de
masline. Se pune mujdeiul astfel obtinut intr-un borcan, se astupa cu un capac si
se lasa la macerat 2-3 zile. Cu acesta se maseaza sau se frectioneaza zona afectata.
 se pun cataplasme cu frunze de varza oparite sau inmuiate cu ciocanul de snitele.
 se unge zona afectata cu unguent de tataneasa sau de arnica. Unguentul de arnica
se va folosi numai in cazul in care pe piele nu exista crapaturi, julituri sau alte
leziuni.
 se unge zona cu unguent de marar si se acopera cu un pansament. Pentru a prepara
unguentul cu marar aveti nevoie de 4 linguri marar proaspat tocat fin, doua linguri
 ulei de masline si o lingura de ceara de albine. Se pune mararul tocat intr-un
borcan, se adauga peste el uleiul de masline, se astupa si se lasa la macerat pana a
doua zi. Se filtreaza, se adauga ceara topita, amestecand bine cu o spatula, pana se
obtine o compozitie spumoasa. Unguentul se toarna in cutiute de plastic sau
borcanele si se pastreaza la rece.
 se unge zona cu unguent de maghiran. Pentru a prepara unguentul de maghiran
aveti nevoie de doua linguri pulbere de maghiran, o lingura alcool de 90° si doua
linguri de untura nesarata sau unt nesarat. Se pune pulberea de maghiran intr-un
ibric emailat, se stropeste cu alcool, se acopera si se lasa la macerat cateva ore. Se
adauga untura sau untul, se incalzeste ibricul pe baie de aburi pana se topeste
grasimea, apoi se filtreaza printr-un tifon, iar cand se raceste se intinde pe zona
afectata si se acopera cu un pansament.
(http://pentrufamilie.ro)
Tratarea unei luxaţii se numeşte reducerea luxaţiei. Ea constă în repunerea
corectă, adică readucerea în articulaţie a celor două capete osoase, pe aceeaşi cale pe care
s-a facut luxaţia. Această reducere trebuie făcută cît mai urgent posibil. Se face de
preferinţă sub anestezie generală de scurtă durată sau anestezie locală (obţinută prin
infiltraţii periarticulare cu novocaină, xilină) care permit cel mai bine executarea
manevrelor de reducere fără mari tracţiuni şi fără leziuni sau distrugeri osoase, articulare,
musculare, vasculare sau nervoase.
Metodele de reducere a luxaţiei de umăr sînt multiple. Cele mai întrebuinţate sunt:
 Metoda Hipocrate: bolnavul este în decubit dorsal pe o masă sau o canapea;
medicul prinde antebraţul în treimea distală şi face o tracţiune, în timp ce
călcîiul introdus în axilă face o mişcare inversă. (Fig. 1). Repunerea capului
humeral în glenă este simţită şi auzită printr-un zgomot caracteristic.
 Metoda von Artl: accidentatul stă pe un scaun cu spătar înalt, medicul prinde
treimea proximală a braţului cu o mînă şi articulaţia cotului cu altă mînă,
efectuînd o tracţiune progresivă în jos (axul braţului cu axul spătarului de la
scaun formînd un unghi de 30°); (Fig. 2).
 Metoda Mothes: constă dintr-o tracţiune susţinută a membrului superior luxat,
membrul fiind adus în abducţie de aproximativ 110°— 120° şi extensie, iar
corpul fiind fixat cu o chingă trecută peste toracele bolnavului, pentru a
asigura contraextensia (Fig. 3).
Dacă luxaţia s-a redus corect, durerile dispar aproape complet şi mişcările din
articulaţie se reiau cu amplitudinea lor normală. Este obligatoriu să se facă întotdeauna şi
un control radiografic, care dă asigurări asupra calităţii repunerii şi arată dacă nu există o
leziune osoasă concomitentă. Dacă există o astfel de leziune, şi ea n-a existat anterior,
înseamnă că s-a produs în timpul executării manevrelor de repunere.

-Chirurgical
Dacă nu reuşeşte reducerea luxaţiei pe cale ortopedică (nesîngerîndă), ea va fi
redusă pe cale chirurgicală (sîngerîndă). În luxaţiile vechi, aproape întotdeauna este
obligatoriu să se intervină chirurgical.
Dacă bănuim că s-au produs rupturi importante capsulare, de ligamente, sînt
necesare intervenţii chirurgicale de specialitate. Cu atît mai mult sînt necesare
intervenţiile chirurgicale în caz de leziuni vasculare şi nervoase.
 După reducere, ortopedică sau chirurgicală (sîngerîndă), articulaţia se
imobilizează pentru o perioadă de cel puţin 2—3 săptâmîni, pentru ca extremităţiie
osoase să fie menţinute în contactul lor normal şi pentru ca rupturile capsulare şi
ligamentare să se repare. După acest interval se reiau mişcări susţinute, dar fine.
După scoaterea aparatului gipsat, se reiau progresiv mişcările active şi se începe
programul de recuperare funcţională.
În caz de luxaţii deschise se va face de urgenţă intervenţie chirurgicală, care
constă în toaleta locală, debridarea ţesuturilor care nu au vitalitate suficientă, repunerea
segmentului luxat în articulaţie, sutura capsulei şi a articulaţiei. Operaţia este urmată de
imobilizare, urmărirea atentă postoperatorie (eventual antibioterapie) şi apoi tratament
fizioterapic.
Recidivele. De multe ori o luxaţie se poate repeta, mai ales dacă prima oară nu s-a
aplicat un tratament corect. În luxaţia scapulo-humerală apar cele mai frecvente recidive.
De obicei aceste luxaţii recidivante, denumite şi ,,habituale" se repun uşor (uneori chiar
de către pacient). Fără îndoială că recidivele determină o invaliditate mai mult sau mai
puţin accentuată, fapt care obligă a se face tot ceea ce este necesar la prima luxaţie pentru
a nu expune la recidive. Pentru aceste luxaţii recidivante sînt indicate şi intervenţii
chirurgicale, adevărate intervenţii plastice ortopedice, prin care se repară capsula
articulară şi se întăresc ligamentele de menţinere în contact a celor două segmente osoase.
3. FRACTURILE
Scheletul uman este compus din aproximativ 206 oase, legate între ele prin
articulaţii şi muşchi. Totul este aşa de bine asamblat, încât chiar o traumatizare sau
fracturare neînsemnată a unuia dintre cele mai mici componente poate conduce la
incapacitate. Un os este compus astfel încât cu un minimum de material se realizează
maximum de rezistenţă.

Tipuri de fracturi:
Traumatisme în care se produce întreruperea totală sau parţială a continuităţii unui
os, sub acţiunea directă sau la distanţă a unui agent cauzal.
• Clasificare:
– în funcţie de fragmentele osoase din focarul de fractură:
a) F. simple (traiect de fractură unic, cu două fragmente osoase);
b) F. cominutive (există cel puţin două traiecte de fractură şi minim trei fragmente
osoase);
– în funcţie de comunicarea focarului de fractură cu exteriorul:
a) F. Închise (fragmentele osoase sunt acoperite integral de tegument);
b) F. deschise;
– în funcţie de traiectul de fractură:
a) F. complete (ambele corticale osoase sunt lezate);
b) F. incomplete (este lezată doar o corticală);
– în funcţie de deplasarea capetelor osoase în focarul de fractură:
a)F. cu deplasare;
b) F. fără deplasare;
– în funcţie de acţiunea agentului traumatic:
a) F. directe (leziunea se produce la locul de acţionare a agentului traumatic):
b) F. indirecte (leziunea osoasă se produce la distanţă).
• Simptomatologie:
– semne generale: scăderea tensiunii arteriale; tulburarea termoreglării; posibil stop
cardio-respirator;
– semne locale: – de probabilitate: durere foarte intensă, în punct fix; apare imediat după
traumatism; tumefiere locală; echimoză; impotenţă funcţională; poziţie nefirească
– de certitudine: mobilitate anormală; crepitaţii osoase (zgomote caracteristice datorate
frecării capetelor osoase fracturate); lipsa transmiterii mişcării dincolo de focarul de
fractură; deformare regională (când este sub forma unui unghi apărut pe un segment cu
formă liniară în mod normal);
examenul radiologic;
– în cazul fracturilor deschise, la semnele de mai sus se asociază: plaga; hemoragie
locală. (Igienă şi prim ajutor, 2000, Doina Mureşan).
O fractură sau ruptură poate fi cauzată de suprasolicitare, violenţă externă sau
presiune. Persoana care acordă primul ajutor trebuie sa fie în stare să deosebească o
fractură închisă de una deschisă. Pielea peste o fractură închisă nu este străpunsă, în timp
ce pielea din jurul unei fracturi deschise este strâpunsă. Rana poate fi cauzată de o forţă
externă sau de fragmentele osului care forţează ieşirea prin piele.
Complicaţii în cazul fracturilor:
Sângerarea:
O fractură deschisă poate cauza sângerarea pielii, muşchilor şi a vaselor mari de
sânge. Chiar şi o fractură închisă poate cauza sângerare majoră, dar, deoarece sângerarea
este internă, aceasta va fi vizibilă numai o dată cu umflarea zonei accidentate. În
fracturarea oaselor mari (osul şoldului), hemoragia poate provoca o pierdere a sângelui de
până la 1-2 litri, accidentatul riscând o întrerupere a circulaţie.
Infecţia:
În cazul oricărei fracturi deschise, există pericol de infectare. Persoana care
acordă primul ajutor trebuie să facă totul pentru a reduce posibilitatea unei infectări, prin
tratarea fracturii în mod corect şi rapid. O infecţie a articulaţiilor, mai ales, este adeseori
dificil de tratat. Vindecarea improprie şi complicaţiile pot conduce la o posibilă amputare.
O fractură închisă se poate agrava dacă un fragment ascuţit de os străpunge
pielea, cauzând o fractură deschisă. Acest lucru se poate întâmpla în timpul tratamentului
de urgenţă sau al transportului.
Afectarea vaselor de sânge şi a nervilor:
Fragmente ascuţite de os pot atinge nervii adiacenţi, ceea ce poate avea drept rezultat
parallizia sau pierderea simţurilor. La aceasta trebuie să se gândească persoana care
acordă primul ajutor, în timpul tratamentului sau al transportului.

METODA CEA MAI SIGURA DE DIAGNOSTIC ÎN CAZUL SUSPICIONARII

UNEI FRACTURI ESTE EFECTUAREA RADIOGRAFIEI.
Fracturile se pot însotii de o serie de complicatii:
Complicatii imediate:
 transformarea unei fracturi închise într-o fractura deschisa
 lezarea vaselor sau a nervilor aflate în vecinatate
 infectia focarului de fractura
Complicatii tardive (întârziate):
 cicatrizarea anormala a plagii osoase (în unele boli cronice)
 pseudartroza (întârzierea consolidarii fracturii)
 calusul vicios
        Imobilizarea provizorie a fracturilor se face în scopul împiedicarii miscarilor
fragmentelor osoase fracturate, pentru evitarea complicatiilor care pot fi provocate prin
miscarea unui fragment osos. Mijloacele de imobilizare sunt atelele speciale sau cele
improvizate, de lungimi si latimi variabile, în functie de regiunile la nivelul carora se
aplica. Pentru a avea siguranta ca fractura nu se deplaseaza nici longitudinal si nici lateral
imobilizarea trebuie sa cuprinda în mod obligatoriu articulatiile situate deasupra si
dedesubtul focarului de fractura. Înainte de imobilizare se efectueaza o tractiune usoara,
nedureroasa a segmentului în ax. Acest lucru este valabil numai în cazul fracturilor
închise. Fracturile deschise se imobilizeaza în pozitia gasita, dupa pansarea plagii de la
acel nivel, fara a tenta reducerea lor prin tractiune.
Tipuri de atele speciale:
 atele Kramer (confectionate din sârma)
 atele pneumatice (gonflabile)
 atele vacuum
Atele improvizate: din scândura, crengi de copac...
 Primul ajutor în cazul fracturilor:
- Acoperiţi rana şi opriţi sângerarea.
- Imobilizaţi, pe cât posibil, partea accidentată.
- Preveniţi întreruperea circulaţiei.
- Transportaţi cu atenţie accidentatul la spital sau medic.
- Dacă fractura este deschisă, acoperiţi rana şi încercaţi să opriţi sângerarea. Este necesară
cât mai puţină mişcare.
- combaterea durerii
- reducerea fracturii (repunerea în contact a capetelor osoase fracturate)
- în fracturile deschise: hemostaza si primul ajutor al plagii deschise
- imobilizarea provizorie a focarului de fractura
- protectia termica a accidentatului
Fractura unor oase şi rupturi în apropierea încheieturilor se produce din cauza
rezistenţei insuficiente. Este vorba, în mod special, de fracturile oaselor lungi, cum ar fi
cele ale piciorului sau coapsei, braţului şi antebraţului. Este necesar să se menţină
fractura cât mai fixă. De asemenea, poate fi nevoie de ajutor suplimentar, pentru
imobilizare cu atele, dacă accidentatul trebuie transportat altfel decât cu ambulanţa.
Imobilizarea cu atele:
O atelă funcţionează ca un suport. Dacă persoana rănită trebuie să fie transportată
pe o distanţă lungă până la maşină, atela trebuie să fie adaptată acestei situaţii.
Criteriile de care trebuie să se ţină cont la imobilizarea cu atele:
- atela trebuie să fie suficent de lungă, pentru a acoperi atât zona de deasupra, cât şi cea
de sub fractură.
- pentru a evita strânsoarea şi frecarea, captuşiţi atela
- evitaţi întreruperea circulaţiei
- atela trebuie să fie rigidă
- atela nu trebuie să fie prea grea
În situaţia în care lipseşte echipamentul necesar, persoana care acordă primul
ajutor trebuie să facă apel la fantezie şi să improvizeze.
Ca material pentru atelă, se poate folosi: cartonul, metalul, plasticul, ziarele,
păturile (înfăşurate).
În afară de oprirea hemoragiei, este, de asemenea, important să prevenim
întreruperea circulaţiei.
Persoana care acordă primul ajutor trebuie să aibă grijă ca accidentatul să se
mişte cât mai puţin în timpul transportului.
Reguli de efectuare a imobilizarii provizorii:
- iniţial, se execută imobilizarea manuală a zonei lezate, cu ambele mâini introduse
simultan de-o parte şi de alta a fracturii; apoi, accidentatul este aşezat în
poziţia optimă;
- totdeauna se imobilizează si cele două articulaţii „de siguranţă”: cea distală şi cea
proximală faţă de focarul de fractură;
- montarea atelelor: – se aşază perpendicular una pe cealaltă;
- se capitonează cu vată (sau alte materiale moi);
- prima se aşază atela care menţine greutatea segmentului lezat, apoi salvatorul îşi retrage
simultan ambele mâini;
- toate spaţiile goale dintre segmentele corporale şi atelă se capitonează cu vată sau alte
materiale moi (fulare, prosoape etc.);
- dacă există o deformare angulară a osului fracturat, prima se aşează atela de partea
concava (spaţiul gol fiind umplut cu un rulou), iar a doua atelă se poziţionează pe partea
laterală a segmentului lezat;
- se încearcă obţinerea unei axări relative a segmentului fracturat, prin tracţiune
atraumatică şi progresivă în ax (o persoană apucă şi fixează cu putere articulaţia
proximală, iar a doua persoană trage în sens contrar prinzând distal de fractură) (manevra
de axare nu se execută în fracturile deschise);
- fixarea atelelor printr-o tehnică de bandajare începe totdeauna de la focarul de fractură,
apoi merge spre proximal şi în final spre distal;
- atelele trebuie să depăşească cu minim 4-5 cm cele doua articulaţii „de siguranţă”.
(Igienă şi prim ajutor, 2000, Doina Mureşan)
Tratamentul diverselor tipuri de fracturi:
Fractura şoldului:
Dacă transportul la medic sau spital este lung şi dificil, atela trebuie fixată pe
partea laterală exterioară a piciorului, de la zona axilară până la talpa piciorului. Partea
laterală interioară a piciorului trebuie să fie imobilizată, de la rădăcina coapsei până la
talpă. Este important să capitonaţi bine atela. Când transportul este scurt şi simplu, sau
când aşteptaţi sosirea ambulanţei este suficient să sprijiniţi persoana accidentată cu pături
sau perne, astfel încât piciorul să fie intr-o poziţie firească şi stabilă (uşor îndoit).
Hemoragia la un şold fracturat poate fi substanţială. Chiar şi o fractura închisă
poate provoca o pierdere de sânge, de până la 1-2 litri, determinând astfel pericolul unei
întreruperi a circulaţiei.
Fractura pelviană:
- Şolduri: fracturi bilaterale - frecvent
- Palparea locală: evidenţiază instabilitatea marcată
- Sânge la nivelul meatului urinar (evidenţiat iniţial prin compresii succesive de-
a lungul uretrei) - necesită uretrografie şi cistografie - Nu se va introduce sonda
vezicală înainte de verificare!
- Examinare neurologică atentă
- Examinarea vaginală/rectală - dacă mucoasa este violacee, pacientul trebuie
trimis la sala de operaţie pentru colostomie
- Fixatorul extern poate fi necesar imediat în cazul unei
fracturi instabile
- Evaluarea pelvisului se efectuează în cadrul examinării secundare
- Se vor trata leziunile asociate
- Se vor efectua la nevoie: reumplerea vasculară, montarea pantalonilor antişoc,
intervenţii chirurgicale (laparotomie sau fixarea externă a fracturilor), în cazul
hemoragiilor necontrolabile cauzate de o fractură de bazin
- Se va examina cu atenţie pacientul pentru a descoperi eventuale leziuni
asociate ale tractului genito-urinar, rectului sau femurului.
Fracturile membrului inferior:
 Fracturile femurului se produc prin traumatism direct sau indirect. Pentru
imobilizare se folosesc doua atele inegale. Atela mai lunga se aplica pe fata
laterala externa a membrului inferior si se întinde de deasupra oaselor bazinului
pâna la calcâi. Atela mai scurta se aplica pe partea interna si se întinde de la
regiunea inghinala pâna la calcâi. Când femurul este fracturat în apropierea
genunchiului imobilizarea se poate realiza folosind o singura atela trecute prin
partea din spate a membrului din regiunea fesiera pâna la calcâi.
 Fracturile gambei sunt foarte frecvente iar imobilizarea poate fi facuta cu orice
tip de atela.
 Fracturile labei piciorului şi a gleznei imobilizate de la degete până la genunchi.
Nu este întotdeauna necesar să imobilizăm o gleznă ruptă cu o atelă rigidă. Un
bandaj gros poate constitui un suport suficent.
 Fractura de rotula se produce prin cadere în genunchi, se imobilizeaza în atele
posterioare.
Fracturile membrului superior:
 Fracturile claviculei se produc mai frecvent prin traumatisme indirecte si mai rar
directe, sediul de predilectie constituind-ul zona medie a claviculei. Pozitia în care
trebuie sa se efectueze imobilizarea provizorie este cu cotul de partea bolnava
împins catre spate si în sus.
 Fracturile humerusului (bratului) se produc mai frecvent prin traumatism direct.
La imobilizarea fracturii drept atela putem folosi chiar toracele de care se fixeaza
segmentul fracturat cu ajutorul unei esarfe.
 Fracturile antebratului şi a încheieturii mâinii se produc mai frecvent prin
traumatism direct. Imobilizarea fracturii se poate face cu oricare tip de atela
speciala sau folosind atele improvizate.
Dacă distanţa până la medic sau spital este mică, aşezaţi braţul într-o eşarfă şi
imobilizaţi-l strâns lângă corp. Dacă distanţa este mare, aşezaţi o rolă de bandaj în palma
mâinii, astfel încât să rămână într-o poziţie firească, iar braţul prindeţi-l cu o eşarfă.

Fractura degetelor:
În cazul fracturării unuia sau a mai multor degete, aşezaţi braţul într-o eşarfă.
 Fracturile costale nu se imobilizeaza. Exceptie situatia voletului costal
Voletul costal este minimum dubla fractura la doua coaste învecinate.
Imobilizarea se face prin înfundarea zonei respective împiedicând astfel miscarile
segmentelor la acest nivel. Semnele si simptomele constau în dificultatea
respiratiei, miscarea paradoxala a segmentului (în inspir când toracele se destinde
fragmentul se înfunda; la expir când toracele se micsoreaza fragmentul se
deplaseaza spre exterior), durere, cianoza.
Fracturile costale provoacă dureri violente în timpul inspiraţiei, tusei etc. O
fractură închisă nu necesită un prim ajutor special, cu excepţia situaţiilor în care există
dureri. Dacă fractura este deschisă, rana trebuie tratată. Fracturile costale, atât cele
deschise, cât şi cele închise pot provoca leziuni ale cutiei toracice, plămânilor şi ale
vaselor de sânge. Acestea s-ar putea să nu fie vizibile, dar accidentatul poate scuipa
sânge şi spumă de sânge, usor colorată. Fractura câtorva coaste poate fi serioasă şi
poate avea drept urmare oprirea respiraţiei.
Asezaţi un bandaj în jurul coşului pieptului, pentru mai multă stabilitate şi pentru
alinarea durerii.
Fracturile la nivelul bazinului. Odata depistata fractura la acest nivel pacientul ramâne
nemiscat, nu se mai permite mobilizarea lui si se tine pe un plan dur în pozitie culcat pe
spate.
Traumatisme ale gâtului:
Traumatismele gâtului pot avea loc ca urmarea a accidentelor de maşină,
căderilor, scufundărilor etc. Persoana care acordă primul ajutor adesea găseşte victima la
volan, cu capul uşor înclinat înainte. Dacă accidentatul nu respiră, asiguraţi-vă că sunt
deschise căile de acces ale aerului şi aduceţi capul într-o poziţie verticală, firească. Dacă
persoana tot nu respiră, prima urgenţă este să i se facă respiraţie artificială. Persoana
accidentată trebuie scoasă cu multă grijă din maşină. Tratamentul trebuie făcut cu cea mai
mare grijă, pentru a evita complicaţiile ulterioare sub forma paraliziilor.
O persoană conştientă, care are gâtul rupt, in mod automat va simţi o contractură
reflexă a muşchilor, aşa incât capul va fi ţinut într-o anumită poziţile. Susţineţi capul cu
pături sau haine. Nu încercaţi niciodată să îndreptaţi capul unei persoane conştiente.
Lovitura ,, sfichiuire de bici,, este un traumatism al gâtului, care se produce uşor
în cazul coliziunilor din spate. Corpul este împins înainte, iar capul este aruncat înapoi.
Gâtul poate avea de suferit. Simptomele sunt marcate prin dureri de gât. Accidentatul
trebuie să fie examinat de un medic.
În cazul accidentării gâtului, ridicarea se face pe o targă improvizată,
confecţionată din haine:
-2-3 persoane vor ridica picioarele şi corpul persoanei accidentate, încercând să ţină
corpul cât se poate de întins.
-1 persoană susţine capul. Susţineţi capul între mâini şi ridicaţi-l odată cu cei care ridică
corpul persoanei accidentate.
În cazul fracturilor cervicale, pot exista următoarele simptome:
• leziune la nivelul capului;
• dureri de cap;
• gât ţeapăn;
• imposibilitatea de mişcare;
• imposibilitatea de a mişca anumite părţi ale corpului;
• senzaţii de furnicături în mâini sau picioare.

Fractură de coloană:
O fractură a coloanei vertebrale este periculoasă, deoarece poate afecta măduva,
ceea ce poate avea ca rezultat paralizia părţii inferioare a corpului. Trebuie să verificaţi
reacţiile persoanei accidentate,la atingere. În timpul transportării şi al mişcării, coloana
vertebrală trebuie să stea cât mai nemişcată. Aşezaţi un sul mic, făcut din haine, sub
scobitura spatelui. Dacă persoana accidentată prezintă o arcuire vizibilă a spatelui, nu
încercaţi să o îndreptaţi. Aşezaţi accidentatul pe o suprafaţă rigidă.
Traumatisme craniene:
Traumatismul cranian poate conduce la pierderea cunoştinţei, de diferite grade. O
fractură deschisă este evidentă când la cap, în zona fracturii, există o rană. Hemoragia din
ureche, nas şi gura pot fi indicii ale unui traumatism cranian.
Primul ajutor în cazul unui traumatism cranian:
-Bandajaţi fractura dacă este deschisă.
-Dacă urechea sângerează, acoperiţi-o cu un bandaj curat, dar nu încercaţi să opriţi
hemoragia.
-Observaţi respiraţia şi, dacă este cazul, deschideţi căile de acces ale aerului.
-Accidentatul trebuie să fie culcat pe o targă plană în timpul transportului. O persoană
lispită de cunoştinţă trebuie aşezată într-o poziţie laterală stabilă.
BIBLIOGRAFIE:
1. Vâjâială, G. E., 2000, Igienă şi evaluare biologică, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti
2. Vâjâială, G. E., 2002, Biochimia efortului, Editura Fundaţiei România de Mâine
Bucureşti.
3. Creţu, A., 1998, A.B.C.-ul primului ajutor medical, Editura Didactica si Pedagogica,
Bucuresti.
4. Mureşan, D., 2000, Igienă şi ajutor în educaţie fizică şi port, Editura Fundaţiei România de
Mâine Bucureşti, pag. 26-28.
5. *** Ghid-Educaţie pentru sănătate. Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti.
6. http://www.famouswhy.ro/
7. http://pentrufamilie.ro
8. http://www.ms.ro/ms/infosan7/PN25.htm
_____
9. http://www.educatiapentrsanatate.go.ro/metodologia.htm