Vocabularul limbii române

I. VOCABULARUL FUNDAMENTAL (FONDUL PRINCIPAL LEXICAL) cuprinde

aproximativ 1.500 de cuvinte cunoscute şi utilizate de toţi vorbitorii de limbă română
şi este format din:
a)  cuvinte foarte vechi (moştenite sau împrumutate din alte limbi);
b) cuvinte folosite frecvent în vorbire;
c) cuvinte cu mai multe sensuri (polisemantice);
d)  cuvinte care intră în componenţa unor locuţiuni sau expresii specifice limbii
române.

Cuvintele care compun vocabularul fundamental al limbii române denumesc:

- părţi ale corpului omenesc: cap, ochi, gură, picior,braţ etc;
- alimente: apă, lapte, pâine, brânză, carne etc;
-  obiecte de strictă necesitate şi acţiuni frecvente:casă, masă, a mânca, a merge, a
face, a respira, a sta, a locui etc.
- păsări şi animale (în special domestice): pui, găină,câine, pisică, porc, vacă, oaie,
cal etc;
- arbori şi fructe: castan, plop, stejar, măr, păr -pere,nuc - nucă, cais - caisă etc;
- grade de rudenie: mamă, tată, fiu, fiică, bunic etc;
- zilele săptămânii: luni, joi, duminică etc;
-  momente ale zilei, anotimpuri, luni: dimineaţa,iarna, iunie etc;
- culori folosite des: alb, negru, roşu, verde etc;
- conjuncţii, prepoziţii, numerale: dar, şi, peste, trei,mie etc.

II. MASA VOCABULARULUI cuprinde restul cuvintelor (aproximativ 90% din totalul
cuvintelor) şi este compusă din:
- arhaisme;
- regionalisme;
- elemente de jargon şi de argou;
- neologisme;
- termeni tehnici şi ştiinţifici.

1. Arhaismele sunt cuvinte, expresii, fonetisme, forme gramaticale şi construcţii

sintactice care au dispărut din limba comună şi sunt de mai multe feluri:

• arhaisme lexicale - cuvinte vechi, ieşite din uz fie din cauză că obiectul sau
profesia nu mai există, fie că au fost înlocuite de alte cuvinte: ienicer, caimacam,
paharnic, logofăt, bejanie, opaiţ, colibă etc.
•  arhaisme fonetice - cuvinte cu forme vechi de pronunţare, ieşite din uzul actual:
pre, a îmbla, mezul etc;
• arhaisme gramaticale - forme gramaticale vechi şi structuri sintactice învechite:
* morfologice: aripe, inime, iernei, palaturi etc.;
* sintactice: Gazeta de Transilvania;

2. Regionalismele sunt cuvintele şi formele de limbă specifice vorbirii dintr-o

anumită regiune: barabulă (cartof), curechi (varză), dadă (soră mai mare), sămădău
(porcar), sabău (croitor), cucuruz (porumb);

•   regionalisme fonetice - forme cu circulaţie restrânsă a unor cuvinte de uz

general: bărbat (bărbat), deşte (degete), gios (jos), frace (frate) etc;
3.  Elementele de jargon sunt cuvinte sau expresii din alte limbi, întrebuinţate de
anumite persoane cu intenţia de a impresiona şi a-şi evidenţia o pretinsă
superioritate culturală:   bonjour,   madam',   O.K.,   week-end,   look.

Elementele  de  jargon  au  fost  adesea  satirizate   de Alecsandri şi Caragiale pentru
ilustrarea snobismului personajelor.

4. Elementele de argou sunt cuvinte sau expresii, folosite de vorbitorii unor

grupuri sociale restrânse, cu scopul de a nu fi înţeleşi: biştari (bani), curcan
(poliţist), a ciordi (a fura), pârnaie, mititica (închisoare), mişto (frumos sau
batjocură), naşpa (urat) etc.

5. Neologismele sunt cuvinte împrumutate recent din alte limbi:

•   limba  latină savantă:  colocviu,  biblic,  literă, fabulă, pictură etc;
•  din limba franceză: monument, poezie, recamier etc;
•  din limba italiană: capodoperă, spaghete, pizza etc;
• din limba germană: sortiment, ştachetă, tact etc;
• din limba engleză: star, derbi, penalii etc
Împrumuturile neologice au prilejuit formarea unor dublete sinonimice: cutremur -
seism; amănunt - detaliu; ceresc - celest; (a) bănui - (a) suspecta; moarte - deces;
prăpastie - abis etc

6.   Limbajul tehnic cuprinde cuvinte şi expresii specifice unui domeniu al tehnicii:
bielă, bară de direcţie, cheie franceză;

7.  Limbajul ştiinţific cuprinde cuvinte şi expresii folosite în diferite domenii ale
ştiinţei: bisturiu, catgut, adjectiv, fotosinteză, electron, polinom etc.

1. Cuvantul de baza si radacina

Se pot forma cuvinte noi pe baza celor existente in limba.

Cuvantul de baza serveste ca element fundamental pentru formarea altor

cuvinte.

Radacina este alcatuita din sunetele comune cuvantului de baza si tuturor

cuvintelor obtinute de la acesta.
Uneori, sunetele din radacina sunt diferite in raport cu cele din cuvantul de
baza:
Ex.: tanar – tinerete

2. Sufixele
Se pot obtine noi cuvinte prin adaugarea de sunete la sfarsitul unei
radacini. Aceste sunete sau grupuri de sunete adaugate la sfarsitul radacinii
pentru a forma un cuvant nou se numesc sufixe.

Exemplu de sufixe:
-oi; -araie; isoara; -uleana; -arime; - uca; -ica; -ita; -uta; -atura; -ulita; -et; -ar;
-oaie.

Observatie:- de la un cuvant de baza se pot forma si substantive proprii.

 Ex.: Frunzescu
Frunzeanu
Frunzila
Frunzoiu

3. Prefixele
Se pot obtine noi cuvinte prin adaugarea de sunete inainte de
radacina.Aceste sunete sau grupuri de sunete adaugate inaintea unei radacini
pentru a forma un cuvant nou se numesc prefixe.

Ex.: (a) desfrunzi

Observatii:-se pot adauga in acelasi timp sunete inainte si dupa radacina.

4. Cuvintele derivate
Cuvintele derivate sunt cuvintele formate cu ajutorul sufixelor si al
prefixelor.

Observatie:-unui cuvant derivate i se pot adauga alte sufixe sau prefixe pentru a
forma cuvinte noi.

Ex.: lapte
laptar
laptic
laptisor
laptareasa

5. Familia lexicala
Familia lexicala sau familia de cuvinte cuprinde toate cuvintele obtinute
prin derivare sau prin alte procedee de la un cuvant de baza. Aceste cuvinte sunt
inrudite ca sens.

Ex.: frunza
frunzos
infrunzit
nedesfrunzit
desfrunzit

Campul lexical

1. Campul lexical cuprinde toate cuvintele care apartin aceluiasi domeniu is

care au trasaturi de sens commune.
Ex.: tata
mama
sora
frate
bunic

2. Largirea campului lexical

In campul lexical intra, pe langa cuvintele care apartin aceluiasi domeniu
si au trasaturi de sens comune, si : - sinonimele lor;
- derivatele lor;
- expresiile care le cuprind.

3. Partile de vorbire din care este alcatuit un camp lexical

Campul lexical este alcatuit din aceleasi parti de vorbire (substantive,
adjective, verbe).
Mijloace de [mbog`\ire al vocabularului

Vocabularul este format din totalitatea cuvintelor care exist` [n limb`, este
cel mai supus schimb`rii ]i el se mai nume]te ]i lexic.
El este alc`tuit din dou` p`r\i: >Vocabularul fundamental
Masa vocabularului.

1. Vocabularul fundamental cuprinde cuvintele cele mai importante, folosite ]i

care sunt cunoscute de to\i vorbitorii unei limbi.
[n cuprinsul lui se g`sesc aproximativ 1500 de
cuvinte
cuvintele au cea mai mare frecven\` [n
procesul comunic`rii; majoritatea sunt vechi ]i
r`m@n timp [ndelungat [n limb`
2. Masa vocabularuluicuprinde cuvinte care nu intr` [n vocabularul
fundamental
cuvintele din masa vocabularului reprezint` 90% din
cuvintele limbii rom@ne.
{n masa vocabularului intr` termenii ]tiin\ifici ]i tehnici, ai
limbajelor de specialitate, [n general arhaismele ]i regionalismele.

Mijloacele de [mbog`\ire a vocabularului sunt INTERNE

EXTERNE.
Mijloacele interne de [mbog`\ire a vocabularului sunt Derivarea
Compunerea
Schimbarea
valorii gramaticale.
 Derivarea mijlocu intern de [mbog`\ire al vocabularului prin care se
formeaz` cuvinte noi cu ajutorul afixelor. Afixele suntprefixe
sufixe.
Prefixele sunt sunetele sau grupul de sunete ad`ugate [naintea r`d`cinii
pentru a forma un cuv@nt nou. Ele modific` sensul cuv@ntului de baz`
fiindnegative==>ne]ans`.
Privative(arat` o lips`)==>a descre\i, a de]ira.
Iterative(arat` o repetare)==>a r`suci, a reaminti.
Sufixele sunt sunetele sau grupul de sunete ad`ugate dup` r`d`cina
cuv@ntului. Ele sunt lexicale=>c@nd formeaz` cuvinte noi
Gramaticale=>c@nd formeaz` forme gramaticale
Lexico-gramaticale=>c@nd exprim`, simultan, un
sens nou ]i o categorie gramatical`.
Sufixele lexicale sunt folosite pentru denumirea:
agentului:b`utor, fierar, gornist.
[nsu]irii:auriu, fricos, iubitor
colectivit`\ii: br`det, turcime, stufi].
instrumentului:alfabetar, piperni\`.
no\iunilor abstracte:cerin\`, domnie, gr`sime.
modalit`\ii:b`rb`te]te.
obiectelor sau [nsu]irilor mici:c`lu\, b`ie\el, copila].
obiectelor sau [nsu]irilor mari: b`ie\oi, copilandru.
Derivatele parasintetice sunt cele formate prin ad`ugare de prefix ]i sufix [n
acela]i timp.

Compunereamijlocu intern de [mbog`\ire al vocabularului prin care se

formeaz` cuvinte noi, unind termeni diferi\i.
Procedee de compunere sunt al`turarea, juxtapunerea sau parataxa;
Subordonareagura-leului
Abrevierea sau prescurtareaC.e.c

Schimbarea valorii gramaticale sau conversiunea mijlocul intern de

[mbog`\ire a vocabularului prin care se formeaz` cuvinte noi prin trecerea de la o
parte de vorbire la alta.
Prin conversiune se pot ob\ine:
SUBSTANTIVE din adjective=>Am intrat [n ad@ncul [ntunecat al p`durii.
Verbe le participiu=>R`t`ci\ii [n p`dure se sperie.
Verbe la supin=>Mersul prin p`dure [mi place.
Verbe la gerunziu=>Suferindul privea trist sprefrunze
Adverbe=>{n\elegea suferin\a aproapelui s`u.
Pronume=>Nu-mi pierd vremea cu ni]te nimicuri
Interjec\ii=>N-a ascultat oful meu.
ADJECTIVE din Verbe la participiu=>Privem lumina filtrat` prin ramuri
Verbe la gerunziu=>{mi pl`ceau pletele flutur@nde ale ei.
Pronume=>Ace]ti brazi sunt mici.
Adverbe=>Mi-am luat haina gata.

ADVERBE din Adjective=>Vorbe]te frumos despre natur`.

Verbe la participiu=>C@nt` [ng@nat.
Substantive(care denumesc elemente legate de timp)

PREPOZI|II din Adverbe=>Deasupra crengii s-a a]ezat o pas`re.

Substantive=>Picta frumos gra\ie talentului.
Verbe la participiu=>A terminat de recoltat mul\umit` lui

Mijloacele externe de [mbog`\ire a limbii rom@ne sunt [mprumuturile

Neologismele.

{n limba rom@na, unele cuvinte sunt mo]tenite din limba latin`, altele sunt
[mprumutate din diverse limbi iar altele sunt formate [n interiorul limbii.
{mprumuturile pot fi f`cute pe cale direct`
cale indirect`.
{mprumuturile pot fi vechi(din:slav`,turc`,greac`,maghiar`)
noi(din:francez`,englez`,italian`,german`,latin`)

Neologismele sunt cuvinte noi [mprumutate din alte limbi sau create [n interiorul
limbii prin derivare sau compunere av@nd obligatoriu un component neologic.

.
Sinomime

Sinonimele sunt cuvinte cu forme diferite dar care au acelaşi sens. Ele sunt folosite
pentru a nuanţa şi a preciza ideea expusǎ în cadrul unei comunicări. Sinonimele au
diferite grade de echivalenţǎ între ele. În general nu existǎ echivalenţǎ perfectǎ a
cuvintelor existente într-o limbǎ.[1]

Sinonimele pot fi clasificate în trei categorii:

 sinonime totale (absolute sau perfecte) Acestea corespund semantic în toată sfera
lor de înţelesuri.
 sinonime parţiale (relative sau imperfecte), adică cele ale căror sensuri nu se
suprapun în mod absolut. Ele se întâlnesc în special la cuvintele vechi şi
polisemantice:
  sinonime aproximative. Acestea sunt comune în stilul scriitorilor, stabilind
apropieri sau coincidenţe de termeni, atribuind valori, semantice figurate,
metaforice cuvintelor uzuale mărind sfera semanticǎ a cuvintelor prin conotaţii
imprevizibile cu o mare expresivitate.

Sinonimia poate fi descoperită între:[2]

 două cuvinte;
 un cuvânt şi o expresie;
 două expresii.

Antonime
Un antonim este un cuvânt care, considerat în raport cu altul, are un sens contrar

Antonimele pot fi:

 cu radical diferit: cald-rece, curajos-laş;

 cu acelaşi radical, prefixat: corespunzător-necorespunzător, vizibil-invizibil, pur-
impur, tipic-atipic.
 Exemple:
 Verbe: a intra-a ieşi
 Substantive: noapte-zi
 Adjective: mic-mare
 Adverbe: înainte-înapoi

Paromine

Paronimele sunt cuvinte asemănătoare ca formă dar cu înţeles diferit

Drept paronime sunt considerate următoarele trei tipuri de cupluri:[3]

1. cuvinte alcătuite din acelaşi număr de foneme, dar deosebite prin metateza a cel
mult două dintre ele: aerometrie-areometrie, antinomie-antonimie, barbiton-
barbotin, cardan-cadran, manej-menaj;
2. cuvinte cu foneme vocalice sau consonantice corelative: abuz-obuz, adapta-
adopta, eminent-iminent, fard-fart, oral-orar;
3. cuvinte cu un fonem în plus la unul dintre membrii cuplului: abac-abacă, calmar-
calemar, simula-stimula, spic-aspic.

Exemple

 anual (o dată pe an) - anuar (publicaţie care apare odată pe an)

  trocar (instrument chirurgical) - troacar (pardesiu)
 atlas (colecţie de hărţi) - atlaz (ţesătură)
 opis (listă de acte, registru) - opus (invers / termen care denumeşte, împreună cu
un număr de clasificare, o operă a unui compozitor, potrivit succesiunii
cronologice a lucrărilor sale)

Omonime

Omonimia şi polisemia reprezintă două categorii de sensuri ale cuvintelor, care, îmbinate
în comunicări diferite, conduc spre descoperirea adevăratului înţeles al acestora.

Omonimul este un cuvânt care are aceeaşi formă şi aceeaşi pronunţie cu alt cuvânt sau cu
alte cuvinte, de care diferă ca sens şi ca origine.[1]

Omonimele se pot clasifica astfel:[2]

 Omonime lexicale - aceeaşi clasă morfologică, sens diferit:

o broască - substantiv, cu sensul de batracian;
o broască - substantiv, cu sensul de mecanism.

 Omonime gramaticale - acelaşi sens, aceeaşi parte de vorbire, dar persoane

diferite:
o vin - verb, timpul prezent, persoana I, numărul singular;
o vin - verb, timpul prezent, persoana a III-a, numărul plural.

 Omonime lexico-gramaticale - clasă morfologică diferită, sens diferit:

o sare - substantiv, cu sensul de aliment;
o sare - verb, cu sensul de a sări.

 UNITĂŢI FRAZEOLOGICE

 LOCUŢIUNI ŞI EXPRESII

 1. Deşi frazeologia trebuie separată atât de sintaxă, cât şi de

lexicologie, ea se aproprie cel mai mult de aceasta din urmă prin
obiectul ei de cercetare şi prin metodele de investigaţie pe care le
foloseşte. Spre aceeaşi concluzie ne conduce şi examinarea
principalelor tipuri de unităţi frazeologice, care (oricât de diferite ar
părea) seamănă, totuşi, cu cele lexicale din foarte multe puncte de
 vedere. Mai întâi, asemenea cuvintelor, şi frazeologismele au un
înţeles unitar, iar acest lucru se observă cel mai bine în cazul l o c u ţ i
u n i l o r, care, în unele privinţe, constituie principala categorie de
unităţi frazeologice. În Gramatica Academiei, aceste îmbinări lexicale,
care se folosesc cu valoarea unor părţi de vorbire, sunt corect şi clar
definite:

 Grupul de cuvinte mai mult sau mai puţin sudat care are înţeles unitar
şi se comportă din punct de vedere gramatical ca o singură parte de
vorbire se numeşte locuţiune (în GLR, vol. I, p. 34).

  Din aceeaşi lucrare şi din cele citate în bibliografie rezultă că există

locuţiuni echivalente cu toate părţile de vorbire afară de articol. Este
interesant de remarcat că o bună parte dintre locuţiunile substantivale
şi adjectivale provin din cele verbale prin fenomenul pe care l-am
denumit d e r i v a r e f r a z e o l o g i c ă: aducere aminte (din a-şi
aduce aminte), băgare de seamă (din a băga de seamă), bătaie de
joc (din a-şi bate joc), luare în primire şi dare în primire (din a lua
şi, respectiv, a da în primire) etc. Dintre cele adjectivale, reţinem pe:
dat peste cap (din a da peste cap), scos din fire (din a scoate din
fire), dat la brazdă (din a da la brazdă), întors pe dos „supărat,
necăjit” (din a întoarce pe dos) şi altele. Teoretic vorbind, problema
locuţiunilor pare destul de clară, din cauză că ea a şi fost mult
studiată. Dificultăţile încep în momentul în care trebuie să facem o
distincţie cât mai netă între anumite locuţiuni şi imbinările libere de
cuvinte, între unele locuţiuni (foarte sudate) şi cuvintele compuse sau
între locuţiuni şi expresii (cum se va vedea imediat).

 Pentru criteriile de care trebuie să ne servim în rezolvarea acestor

dificile probleme, vezi […] FCLR, vol. I, p. 8-18). La observaţia că şi
unele îmbinări libere de cuvinte pot desemna realităţi „percepute ca o
unitate” (de pildă: examen de sfârşit de an, stăpânul casei şi altele
citate în GLR, I, p. 15), se poate răspunde că acestea nu pot fi
confundate cu unităţile frazeologice autentice din cauza frecvenţei lor
mult mai reduse. În alţi termeni, ele nu sunt consacrate de uzul
general sau cvasigeneral şi, din acelaşi motiv, nu sunt inserate nici în
dicţionare.

  Precizare. Întrucât există riscul de a considera frazeologisme chiar

unele asociaţii libere de cuvinte (adică accidentale, trecătoare sau
 instabile), precizăm că aproape toate faptele pe care le-am discutat
până aici sau le vom discuta în continuare sunt înregistrate ca unităţi
frazeologice în cel puţin două dicţionare româneşti şi, eventual,
străine (dacă în limba noastră ele se explică prin calc sau împrumut).

 În legătură cu locuţiunile […], mai pot fi citate şi alte contribuţii care

conţin un material destul de bogat şi de valoros, însă nu întotdeauna şi
convingător.

 Notăm în ordine cronologică: E u g. I o a n i ţ e s c u, Locuţiunile, în

LR, an. V(1956), nr. 6, p. 48-54; G h. P o a l e l u n g i, Locuţiunile
adjectivale, în LR, an. XII(1963), nr. 2, p. 133-146 şi D u m i t r u N i
c a, Locuţiunile substantivale în limba română, în LR, an. XII(1963),
nr. 5, p. 514-526. Pentru unele observaţii critice prilejuite de apariţia
primelor două articole, vezi, de asemenea, G h. N. D r a g o m i r e s c
u, Problema locuţiunilor ca obiect al analizei gramaticale, în LR, an.
XII(1963), nr. 6, p. 618-625. Referitor la locuţiunile prepoziţionale şi
cele conjunctionale, sunt de reţinut, în primul rând, următoarele două
studii ale F u l v i e i C i o b a n u (valoroase nu numai prin noutăţile
pe care le aduc, ci şi prin indicaţiile bibliografice pe care le conţin):
Observaţii asupra prepoziţiilor şi locuţiunilor prepoziţionale în limba
română, în SG, II, p. 91-104 şi Unele aspecte ale corespondenţei
dintre elementele prepoziţionale şi cele conjuncţionale, cu referire
specială la locuţiuni, în SG, III, p. 67-77.

  2. Alte unităţi frazeologice (de asemenea numeroase şi importante)

sunt, fără îndoială, e x p r e s i i l e, al căror statut este mult mai puţin
clar decât al locuţiunilor. Făcând această afirmaţie, avem în vedere
faptul că unii cercetători români şi străini nu sunt preocupaţi să le
deosebească de locuţiuni, iar alţii le includ în acestea din urmă ori
consideră că cei doi termeni (adică locuţiune şi expresie) sunt
sinonimi. Din această cauză, ei apar intrebuinţaţi paralel sau chiar
unul în locul celuilalt. Astfel, într-o lucrare relativ recentă se poate
citi:

 Grupurile de cuvinte care, fără a fi propoziţii, au înţeles de adjectiv se

numesc l o c u ţ i u n i (adică e x p r e s i i) adjectivale (vezi I o n C o t
e a n u, Gramatica de bază a limbii române, Bucureşti, Editura
„Albatros”, 1982, p. 99). În aceeaşi lucrare există chiar un paragraf
intitulat: Expresii (locuţiuni) echivalente cu adverbul (p. 255), ceea ce
 înseamnă că autorul pune, în mod conştient, semnul egalităţii între
cele două tipuri de „frazeologisme”. Dintre lingviştii străini, P i e r r
e G u i r a u d aplică termenul locuţiune şi expresiilor (vezi opera
citată în bibliografie), iar C h a r l e s B a l l y nu se arată interesat
decât de diferenţa mai generală pe care trebuie s-o facem între
grupurile de cuvinte libere şi cele stabile (numite şi frazeologice).
Între aceste două extreme, autorul constată o mulţime de cazuri
intermediare, greu de precizat şi de clasificat în mod riguros (vezi
Traité de stylistique française, vol. I, p. 68).

  În ligvistica românească a insistat asupra deosebirii dintre locuţiuni şi

expresii în special Florica Dimitrescu (vezi lucr. cit., p. 62-68), însă
fără a se folosi de criterii ştiinţifice ferme şi fără a-şi întemeia
distincţia (acceptabilă, în principiu) pe fapte numeroase şi
concludente.

  Reluând aceeaşi problemă, Ioana Boroianu a făcut câteva precizări

utile, însă concluzia generală la care a ajuns nu poate fi acceptată:

  „Considerăm expresii grupurile stabile de cuvinte care acoperă

totalitatea unei propoziţii, care au, aşadar, subiect (exprimat sau
subiect-general, larg-subînţeles) şi predicat, cu eventuale compliniri”
(în LL, nr. 2/1974, p. 246).

 După opinia noastră, cu cât o îmbinare stabilă de cuvinte este mai

expresivă (deci are o mai pronunţată încărcătură afectivă), cu atât
suntem mai îndreptăţiţi s-o considerăm expresie. În ceea ce ne
priveşte, nu avem nici o îndoială că: a spăla putina, a tăia frunze la
câini, a-i lipsi o doagă, a-şi lua inima în dinţi, a face zile fripte
(cuiva), a se face luntre şi punte, a face (pe cineva) cu ou şi cu oţet
sau alte asemenea grupuri frazeologice (considerate „locuţiuni
verbale”) sunt, în realitate, cele mai autentice expresii româneşti.

  Când, însă, expresivitatea a dispărut complet (ori în cea mai mare

măsură) şi grupul frazeologic a devenit „împietrit” sau cât mai bine
sudat (ca în a băga de seamă, a-şi aduce aminte etc.), atunci putem
vorbi de locuţiuni fără teama de a greşi. În zeci de cazuri
„intermediare”, nu are nici o importanţă dacă acestea sunt considerate
expresii sau locuţiuni. Cu adevărat important este numai faptul că atât
unele, cât şi celelalte sunt unităţi frazeologice sau frazeologisme, pe
 care, la analiza gramaticală, le luăm mai întâi împreună (dacă sensul
lor global şi unele caracteristici morfo-sintactice ne dictează acest
lucru). După aceea, le putem descompune şi în elementele lor
constituente, dar această dublă analiză prezintă unele neajunsuri
(asupra cărora atragem atenţia în paragraful: Predicatul verbal
exprimat prin locuţiuni). Posibilitatea de a înlocui sau de a echivala un
grup locuţional cu un cuvânt sinonim nu trebuie considerată şi un
criteriu de diferenţiere a locuţiunilor de expresii, întrucât ultimele sunt
şi ele, adeseori, substituibile ori numai echivalabile cu o simplă
unitate lexicală. Spre exemplu, expresia a-şi zbura creierii este
sinonimă cu a se sinucide.

 Problema abordată este, desigur, mult mai spinoasă decât am

prezentato aici, însă nu şi atât de importantă pe cât îşi închipuie cei
care consideră că scopul fundamental în predarea limbii române este
să-i deprindem pe elevi cu o analiză gramaticală corectă. Întrun viitor
nu prea îndepărtat, vom reveni mai pe larg asupra problemei discutate
aici, încercând să demonstrăm că expresia nu trebuie să fie, în mod
obligatoriu, o propozitie şi că între locuţiuni şi expresii nu se pot fixa
întotdeauna graniţe precise. Ceea ce trebuie considerat de pe acum un
adevăr indiscutabil ni se pare faptul că orice expresie (ca grup lexical
stabil şi unitar) este, prin definiţie, mai mult sau mai puţin  e x p r e s i
v ă, adică generatoare de efecte stilistice […].

 EXPRESII  IDIOMATICE

   1. În cadrul multor unităţi frazeologice, elementele constitutive îşi

păstrează independenţa semantică, ceea ce permite calchierea sau
traducerea lor literală într-o altă limbă. Astfel, fr. passer en revue a
fost redat în româneşte prin a trece în revistă, ętre dans une mauvaise
passe a fost tradus prin a fi într-o pasă proastă, payer les pots cassés
prin a plăti oalele sparte ş.a.m.d. Spre deosebire de asemenea
îmbinări frazeologice, care sunt disociabile şi în care cuvintele îţi
păstrează sensul lor propriu, e x p r e s i i l e i d i o m a t i c e (numite
încă şi i d i o t i s m e sau, mult mai rar, chiar i d i o m a t i s m e) au
un înţeles figurat, care aparţine întregului grup frazeologic, imposibil
de tradus „ad litteram” într-o altă limbă. Încercările de traducere
literală sau „mot ŕ mot” a expresiilor idiomatice pot duce la
transpuneri rizibile de felul lui tambour d`instruction (pentru tobă de
 carte) sau laver le baril (pentru a spăla putina) în originala traducere
a Chiriţei lui Vasile Alecsandri.

 2. Este de la sine înţeles că nici limitele dintre unităţile frazeologice

idiomatice şi cele neidiomatice nu sunt întodeauna uşor de stabilit,
însă distincţia în sine e importantă şi ea merită să fie reţinută împreună
cu câteva exemple dintre cele mai concludente: a bate apa în piuă, a-
şi da arama pe faţă, a da sfară în ţară, a feşteli (cuiva) iacaua, a-şi
pune pirostriile pe cap, „a se căsători”, a tăia frunze la câini, a nu
avea (pe cineva) la stomac, a-şi lua tălpăşiţa, a strica orzul pe gâşte,
a face pe cineva cu ou şi cu oţet, a-şi lua inima în dinţi, a-şi lua lumea
în cap, a-şi pune pofta-n cui şi multe altele, care sunt de o rară
expresivitate.

  3. Ca expresii specifice unei anumite limbi, idiotismele trebuie

traduse cu multă grijă într-o altă limbă, tocmai pentru că înţelesul lor
nu poate fi dedus din suma părţilor componente. Recurgând la un nou
exemplu, vom spune că ciudata expresie românească a fuma ca un
şarpe nu poate fi redată în franţuzeşte prin fumer comme un serpent!
În astfel de cazuri este obligatoriu să căutam în franceză (ori în altă
limbă) expresia idiomatică cea mai apropiată ca înţeles de a noastră.
Întâmplarea face că, în franţuzeşte, există două expresii, cu acelaşi
sens, care sunt: fumer comme une locomotive şi fumer comme une
cheminée. Când traducem dintr-o altă limbă în română, trebuie să
căutăm şi la noi echivalentul cel mai potrivit al unui idiotism străin.
De pildă, expresia franţuzească ne pas ętre dans son assiette (literal:
„a nu fi în farfuria sa”, adică „a nu se simţi bine”) are două
corespondente româneşti unul mai expresiv decît celălalt: a nu-i fi
boii acasă şi a nu se simţi în apele sale. Precum vedem, este ideal ca o
expresie idiomatică să fie tradusă tot printr-un idiotism, lucru uşurat,
în ultimele decenii, de apariţia unui mare număr de dicţionare
frazeologice, ca şi de existenţa unei lucrări lexicografice cum este
DELR, la care ne vom mai referi. Ceea ce vrem, să adăugăm cu acest
prilej este că studiul frazeologiei îi poate interesa nu numai pe
lingvişti, lexicografi, traducători etc., ci şi pe toţi cei care predau limbi
străine ori limba română străinilor.

 FORMULE ŞI CLIŞEE INTERNAŢIONALE

 1. Numeroase unităţi frazeologice provin din categoria destul de bine
reprezentată a aşa-ziselor „formules et clichés internationaux”, cum le
numesc unii autori străini (vezi, de pildă, A. A n d r i e v s k a, Cours
de lexicologie française, Kiev, 1958, p. 112, precum şi întregul capitol
consacrat frazeologiei: p. 86-114). Din păcate, şi în cazul de faţă,
terminologia este cam variată, uneori prea fluctuantă şi aproape
întotdeauna nelipsită de anumite ambiguităţi1. Alte denumiri, asupra
cărora nu ne putem opri (cf. engl. stereotyped / conventional
expressions), nu sunt mai recomandabile decât cele înscrise în titlul
acestui paragraf, întrucât ele acoperă şi alte realităţi frazeologice decât
cele care ne preocupă aici.

 2. Dintre „formulele” cu caracter convenţional şi internaţional

(apărute în diverse limbi de cultură şi civilizaţie), foarte cunoscute
sunt, spre exemplu, artă pentru artă, răul secolului (fr. le mal du
sičcle) şi turn de fildeş (frazeologism calchiat, precum am văzut, în
majoritatea limbilor europene după fr. tour `ivoire). Tot aproape
general europene şi chiar „americane” (în sens larg) sunt, de
asemenea: mărul discordiei, nod(ul) gordian, fata morgana, război
rece, porumbelul păcii, tale quale – „aşa cum e”, tabula rasa, rara
auis, ad calendas graecas, magna cum laude – „cu cele mai mari
elogii” şi multe altele, care vor fi citate în subcapitolul următor.

  3. Foarte interesante sunt şi „clişeele internaţionale” în a căror

structură intră un nume propriu (de obicei de persoană). Ele au la bază
legende antice (uneori biblice) sau chiar întâmplări reale, care trebuie
bine cunoscute pentru a înţelege sensul şi felul în care au apărut aceste
frazeologisme devenite internaţionale. Le cităm pe cele mai
importante, dând în paranteză şi corespondentul din limba franceză,
deşi nu numai prin intermediul acesteia am făcut noi cunoştinţă cu ele:

  arca lui Noe (cf. fr. L`arche de Noë);

   călcâiul lui Ahile (cf. fr. le talon d`Achille);

   firul Ariadnei (cf. fr. le fil d`Ariadne);

   mărul lui Adam (cf. fr. pomme d`Adam);

   mărul lui Newton (cf. fr. pomme de Newton);

   nasul Cleopatrei (cf. fr. le nez de Cléopâtre);

   oul lui Columb (cf. fr. L`oeuf de Colomb);

   patul lui Procust (cf. fr. le lit de Proc(r)uste);

   pânza Penolopei (cf. fr. la toile de Pénélope);

   sabia lui Damocles (cf. fr. L`épée de Damoclčs);

   turnul (lui) Babel  (cf. fr. la tour de Babel) etc.

 O anchetă efectuată, cândva, printre studenţi a scos la iveală faptul că

mulţi dintre ei nu cunoşteau decât foarte vag sensul unora dintre
unităţile frazeologice precitate, iar şi mai mulţi ignorau aproape
complet „geneza” acestor frazeologisme internaţionale. Într-o mare
măsură, am înţeles şi atunci cât de mult ar avea de câştigat
învăţământul nostru de cultură generală dacă profesorii de limba
română şi de alte discipline şi-ar face timp să le explice elevilor mai
clar şi mai detaliat cum au luat naştere astfel de frazeologisme ori
altele şi care este semnificaţia lor exactă. Ele constituie numai o parte
dintre acele „formule care dăinuie de veacuri” (după o potrivită
caracterizare a lui Tudor Arghezi) şi care trebuie însuşite corect în
primul rând în şcoală şi prin şcoală.

  Pentru sensul şi originea mai îndepărtată a multora dintre unităţile

frazeologice discutate aici şi în continuare, recomandăm în special: B
a r b u M a r i a n, Dicţionar de citate şi locuţiuni străine, Bucureşti,
Editura Enciclopedică Română, 1973 şi I. B e r g, Dicţionar de
cuvinte, expresii, citate celebre (ediţia a II-a revizuită şi adăugită),
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969.

 ALTE UNITĂŢI FRAZEOLOGICE

 1. Deşi am separat frazeologia atât de sintaxă, cât şi de vocabular,

delimitarea ei întâmpină încă dificultăţi serioase, provocate nu numai
de mulţimea şi varietatea unităţilor frazeologice, ci şi de diversitatea
părerilor existente în legătură cu obiectul de cercetare al noii
discipline. Stabilind, în linii mari, că acest obiect de investigaţie îl
constituie toate unităţile frazeologice dintr-o limbă oarecare (sau
 dintr-un grup de limbi), nu am spus tot ce era necesar în legătură cu o
problemă atât de complicată şi de controversată. După cum vom
vedea imediat, zicalele, proverbele, maximele, sentinţele şi în special
aşa-zisele citate celebre (care, adeseori, constituie fraze întregi) ar
trebui excluse din sfera propriu-zisă a frazeologiei. Cu această
precizare (asupra căreia vom reveni imediat) se elimină încă o
greutate serioasă în efortul de a fixa graniţe mai precise pentru f r a z e
o l o g i e în calitatea ei de compartiment lingvistic independent. În
acelaşi timp, este uşurată şi încercarea de a clasifica mai riguros
uriaşul material faptic care există atât în limba română, cât şi în alte
idiomuri.

 2. Ceea ce mai rămâne în urma eliminării zicalelor, proverbelor etc.

din sfera frazeologiei nu se suprapune însă perfect peste tipurile de
frazeologisme discutate în subcapitolul anterior. Cu destule temeiuri,
tot unităţi frazeologice pot fi considerate şi acele p e r i f r a z e care,
deşi nu sunt prea sudate, au, totuşi, o anumită frecvenţă (neapărat
superioară simplelor îmbinări lexicale libere) ori sunt înzestrate, din
chiar momentul creării lor, cu o doză oarecare de expresivitate. Astfel,
dacă în loc de M. Eminescu spunem autorul „Luceafărului”,
recurgem, fireşte, la o perifrază (în sens de: „grup format din două sau
mai multe cuvinte, care exprimă, împreună, ceea ce putem exprima
printr-o singură unitate lexicală sau printr-un nume propriu”). Din
cauză că are o frecvenţă redusă şi e lipsită de sens figurat, perifraza
citată nu este, totuşi, o unitate frazeologică, după cum nu sunt unităţi
frazeologice nici: autorul „Baltagului” (= M. Sadoveanu), autorul
„Scrisorii pierdute” (= I. L. Caragiale), autorul lui „Ion” (= Liviu
Rebreanu) şi zeci de alte asemenea perifraze, care nu au valoare
expresivă şi nici nu sunt „consacrate de uz”. Dacă, însă, tot în loc de
numele marelui poet folosim o metaforă cum este luceafărul poeziei
româneşti sau spunem bardul de la Mirceşti, referindune, de data
aceasta, la V. Alecsandri, cele două „perifraze” interesează neapărat
frazeologia şi trebuie incluse, fără nici o rezervă, în obiectul ei de
investigaţie. Precum vedem, în astfel de cazuri, intervin şi alţi factori
(în afară de frecvenţă, unitate de sens etc.), care ne îndreptăţesc să
vorbim de unităţi frazeologice. Bardul de la Mirceşti nu este o
perifrază foarte expresivă şi nici prea des folosită, însă ea are o
vechime de cel puţin un secol şi e cunoscută de toţi vorbitorii cultivaţi,
 care o poartă în minte şi sunt gata so folosească (întotdeauna cu
acelaşi sens) ori de câte ori se iveşte prilejul […].

 3. Ultimul tip de unităţi frazeologice, la care ne mai referim, îl

constituie cele numite, câteodată, l o c u ţ i u n i de i n t e n s i t a t e.
Preluând această denumire de la unii lingvişti străini2, Ioana Boroianu
le defineşte ca fiind „colocaţii stabile de termeni, dintre care unul
adaugă celuilalt un sens superlativ: îngheţat bocnă, îndrăgostit lulea,
gol puşcă, singur cuc, beat turtă etc.” (în LL, nr. 2/1974, p. 245). De
remarcat că şi în cazurile de faţă e vorba tot de „echivalente”
semantice ale cuvintelor, pentru că îngheţat bocnă înseamnă „foarte
îngheţat”, singur cuc echivalează cu „foarte singur” ş.a.m.d. Din
punct de vedere funcţional, substantivele bocnă, cuc, lulea etc. se
comportă ca nişte morfeme (cum bine a observat şi Florica Dimitrescu
în op. cit., p. 64-65), însă mai intense şi mai expresive decât adverbul
foarte. Despre aceste construcţii s-a scris mult în lingvistica
românească, aşa că nu insistăm asupra lor.

  O trimitere facem totuşi la paragraful Adverbe provenite din alte

părţi de vorbire […], unde se mai discută câteva fapte, în general
cunoscute: a se ţine scai, a dormi buştean (sau butuc), a lega cobză
(sau fedeleş) şi altele, care sunt, cel mai adesea, comparaţii urmate de
elipsă. În structura altor „locuţiuni” de intensitate, comparaţia se
menţine, spunânduse: ieftin ca braga, galben ca ceara, simplu ca
bună ziua etc. Ioana Boroianu le spune comparaţii cu caracter
stereotip (ibid., p. 245), însă, mai scurt şi deci mai concis, am putea să
le numim c o m p a r a ţ i i s t e r e o t i p e. Şi în cazul de faţă,
terminologia este variată şi fluctuantă, cum rezultă din faptul că unii
lingvişti străini vorbesc în mod nu tocmai potrivit de l o c u ţ i u n i c
o m p a r a t i v e (fr. „locutions comparatives”), citând spre exemplu:
blanc comme neige, sourd comme un pot, plein comme un oeuf, lourd
comme du plomb, trembler comme une feuille, courir comme un ličvre
sau aller comme un gant (literal: „a merge ca o mănuşă”, adică „a se
potrivi foarte bine” ori „de minune” – într-o traducere mai expresivă
şi deci mai apropiată de original). Pentru unele indicaţii bibliografice
şi pentru detalii referitoare la acest tip de unităţi frazeologice ori la
altele, pe care nu le mai discutăm, vezi  A. A n d r i e v s k a , op. cit.,
p. 101 şi urm.
   4. Înainte de a încheia discuţia privitoare la tipurile de unităţi
frazeologice, subliniem încă o dată că proverbele, zicalele (sau
zicătorile), maximele, sentinţele etc. n-ar trebui incluse, aşa cum se
procedează, de obicei, în sfera prea largă a frazeologiei. Motivul pe
care l-am invocat şi în LL, nr.1/1984 (p. 7) este că toate acestea nu
sunt echivalente reale ori potenţiale ale cuvintelor, deci cum sunt ori
ar trebui să fie majoritatea zdrobitoare a unităţilor frazeologice
autentice. Referindu-ne, deocamdată, numai la p r o v e r b e, care
formează obiectul de cercetare al paremiologiei, se impune să
reamintim că ele constituie, de fapt, u n i t ă ţ i  f r a s t i c e (fr. unités
phrastiques), deci „fraze” complete, deşi foarte scurte sau lapidare. În
chip firesc, ele nu-şi justifică prezenţa nici în dicţionarele
frazeologice, care (în eventualitatea că le-ar înregistra pe toate ori pe
cele mai multe) ar putea să ia proporţii cu adevărat gigantice.

  Examinând mai multe dicţionare frazeologice româneşti sau străine

(pe care spaţiul nu ne permite să le cităm), am constatat că unele
procedează inconsecvent, iar altele nu înregistrează zicale, proverbe
etc. Câteodată, autorii lor se simt chiar obligaţi să sublinieze că le-au
omis în mod premeditat, dar, în realitate, înregistrează o parte din ele,
fără să se întemeieze pe criterii ştiinţifice. Am demonstrat altă dată că
în felul acesta se procedează în DELR, care inserează zeci de
proverbe, cum sunt: Cum îţi vei aşterne aşa vei dormi (p. 28), Până
nu faci foc nu iese fum (p. 151), Cine umblă (fuge) după doi iepuri nu
prinde nici unul (p. 186) şi altele, a căror prezenţă în dicţionar
surprinde după ce am fost avertizaţi, dintru început, că „volumul…
selectează un mare număr de expresii şi locuţiuni româneşti (nu şi
proverbe) cu explicarea sensului sau a sensurilor pe care le au…”.

Pleonasmul

În lingvistică un pleonasm (din grecescul πλεονασμóς pleonasmos, exces) este

exprimarea unei idei folosind mai multe cuvinte decît este necesar, astfel încît sensurile
cuvintelor folosite se suprapun parţial sau total. În funcţie de context şi de intenţie
pleonasmul poate reprezenta fie o greşeală de exprimare — pentru că aduce redundanţă
în transmiterea informaţiei —, fie o figură de stil, îndeplinind acelaşi rol ca repetiţia
retorică.
Greşeală de exprimare

Cele mai numeroase construcţii pleonastice constituie greşeli de exprimare, întrucît un

cuvînt repetă în mod supărător ideea transmisă de altul. Exemple:

 M-am întors înapoi.

 Vă rugăm să avansaţi înainte.
 Coboară jos!
 Moş bătrîn!

Aceste pleonasme sînt greşeli, deoarece cuvintele înapoi, înainte, jos nu aduc niciun plus
de informaţie şi nici nu ajută în transmiterea ideii exprimate de celelalte cuvinte. În mod
similar, sintagme precum cele de mai jos trebuie evitate atît în vorbire, cît mai ales în
scris:

 a dăinui permanent
 contrabandă ilegală
 acelaşi numitor comun
 atac agresiv
 decît numai
 dar însă

Asemenea construcţii dovedesc fie necunoaştere a sensului cuvintelor, fie neglijenţă în

exprimare.

Notiuni de fonetica

 FONETICA este o ramură a lingvisticii care studiază producerea, transmiterea,

audiţia şi evoluţia sunetelor limbajului articulat.
LINGVISTICA este ştiinţa care studiază limba şi legile ei de dezvoltare

Silaba
 CONŢINE OBLIGATORIU O VOCALĂ
 è O VOCALĂ CU SAU FĂRĂ ALTE SUNETE DINTR-UN CUVÂNT :
inimioară = i -ni - mioa - ră ;
 è DOUĂ CUVINTE SCURTE ROSTITE ÎMPREUNĂ : nu-mi dă, mi-l dă,
ţi-o duc, să-ţi duc, dă-mi, fă-ţi ;
 è UN CUVÂNT SCURT + UN FRAGMENT INIŢIAL : mi-arată, ne-aduce,
m-alintă, ţi-apucă, şi-apoi ;
 è UN FRAGMENT FINAL + UN CUVÂNT SCURT :
 a dus-o, ducă-mi, într-o, dintr-o, printr-un, dintr-un ;
è UN FRAGMENT FINAL + UN FRAGMENT INIŢIAL : într-adevăr, floare-
albastră, spune-acum
Omofonia este un fenomen fonetic care constă în rostirea identică a două structuri
grafice diferite. Acest fenomen favorizează comiterea celor mai frecvente greşeli de
ortografie, care pot fi prevenite numai prin însuşirea temeinică a cunoştinţelor de
gramatică.
 altădată (adverb = odinioară) // altă dată (adjectiv + substantiv) ;
 altfel (adverb = altminteri) // alt fel (adjectiv + substantiv) ;
 a-i = (prepoziţie + pronume personal) ai = (articol, substantiv, interjecţie, verb
auxiliar) ;
 a-l = (prepoziţie + pronume personal) // al = (articol posesiv) ;
 a-şi = (prepoziţie + pronume reflexiv) // aşi = (substantiv) ;
 a-ţi = (prepoziţia infinitivului + pronume) // aţi = (verb auxiliar) ;
 nai (substantiv) // n-ai (adverb + verb) ; demers (substantiv) // de mers (verb la
supin)
 oştire, otavă (substantiv) // o ştire, o tavă (articol + substantiv) ;
 oarecare // oare care ? ; oarecând // oare când ? ; oarecum // oare cum ? ;
 alegeţi (voi) // alege-ţi (tu) ; ai da // a-i da ; aţi pregăti // a-ţi pregăti ; ca şters //
c-a şters etc.

vocale si semivocale
 Vocalele (emise prin vibraţia clară a coardelor vocale): a, ă, î, (â), e, i, o, u,
dintre care ultimele patru pot deveni semivocale dacă sunt rostite împreună cu o
altă vocală.
 Cea mai „instabilă" dintre acestea este „i” care îşi pierde calitatea de vocală,
devenind semivocală, când este combinată cu oricare dintre celelalte vocale,
indiferent de poziţia faţă de ele: ai, ia, ăi, îi, ei, ie, oi, io, iu, ui, ca în cuvintele:
rai, iar, măi, mâine, mei, ied, doi, iod, iute, cui, şi chiar în combinaţie cu ea însăşi,
ca în cuvântul vii, situaţie care creează dificultăţi în ortografiere deoarece al
doilea i, fiind semivocală şi rostindu-se asemănător cu primul, este mai greu de
sesizat şi de aceea este omis în scris.
 Urmează „u” care, în calitate de semivocală, poate apărea în destul de multe
combinaţii: ua, au, uă, ău, eu, iu, îu, ou, ca în cuvintele: ziua, dau, rouă, zău,
seu, ştiu, molâu, nou.
 Vocala „e” devine semivocală numai în combinaţie cu „a” şi „o” şi numai
antepusă acestora: ea, eo, ca în cuvintele: rea şi vreo, iar vocala „o” îşi pierde
această calitate numai când este antepusă vocalei „a”: oa, ca în cuvântul: doar.
 Pentru sesizarea deosebirii dintre vocale şi semivocale, cel mai simplu este să se
compare rostirea fiecăreia dintre vocalele: e, i, o, u mai întâi singure, apoi
împreună cu vocala „a”.

Despartirea cuvintelor in silabe

V = vocală ; S = semivocală ; C = consoană
 { V — CV }: toa - tă ; sea - ra ;
 { V — V } : po - e - zi - e ; a - u - ri - e ;
 { S — CV } : doi - na ; mâi - ne ;
 { V — S } : plo - uă ; jo - ia ; 
 { VC — CV } : şap - te ; for - me ;
 { V — C(r,l)V } : ne - gre ; a - flă ; 1) NOTĂ
  { VC — CCV } : pen - tru ; cin - ste ;
 { VCC — CV } : jert - fă ; sculp - tor ; 2) NOTĂ
 1) A doua consoană ,, r ” sau ,, l ” atrage numai consoanele : b, c, d, f, g, h, p, t,
v, : abrutiza = a - bru - ti - za ; acru = a - cru ; codru = co - dru ; Afrodita = A -
fro - di - ta ; agrar = a - grar ; cupru = cu - pru ; patru = pa - tru ; cadavru = ca -
da - vru ; cablu = ca - blu ; buclă = bu - clă ; aflu = a - flu ; oglindă = o - glin -
dă ; pehlivan = pe - hli - van ; cataplasmă = ca - ta - plas - mă ; atlet = a - tlet ;
dovleac = do - vleac, iar celelalte consoane nu sunt atrase : gârlă = gâr - lă ;
vâslă = vâs - lă ; omletă = om - le - tă ; izlaz = iz - laz ; izraelit = iz - ra - e - lit ;
islamism = is - la - mism ; işlic = iş - lic     
 2) Despărţirea se face numai după a doua consoană în grupurile :
 ltp, mpt, mpţ, nct, ncţ, ncs, ncv, ndv, rct, rtf, stm : ,,În funcţie de
punctaj, sculptorii astmatici şi delincvenţi vânează lincşii cei somptuoşi din
ţinutul arctic şi aduc jertfă pentru redempţiune ( izbăvire ) un sendvici.”     
 3) Litera ,, x ” înainte de litere care notează consoane se desparte ca şi cum
ar reprezenta un singur sunet, împotriva silabisirii normale, adică mascând modul
real de silabisire : a-xă [ak-să] ; e-xa-men [eg-za-men] ; tex-til [tek-stil] ; ex-tra-
fin [ek-stra-fin].
DESPĂRŢIREA CUVINTELOR COMPUSE ÎN SILABE
 despre = de - spre ;
 portaltoi = port - al - toi;
 altundeva = alt - un - de - va;
 dreptunghic = drept - un - ghic
 untdelemn = unt - de - lemn
 astfel = ast - fel ;
 voltamper = volt - am - per ;
 dinapoi = din - a - poi
paisprezece = pai - spre - ze – ce
 { derivate cu prefixe } : inegal = in - e - gal ;
 analfabet = an - al - fa - bet ;
 sublinia = sub - li - ni - a ;
 dezarmat = dez - ar - mat
 inadecvat = in - a - dec - vat
 { derivate cu sufixele }: - lâc, - nic, - şor :
 savantlâc = sa - vant - lâc ;
 vârstnic = vârst - nic ;
 târgşor = târg - şor ;

ACCENTUL LIBER AL CUVINTELOR
 { — _|_ } : (ULTIMA) adevăr, antic, autor, aviator, basma, barbar, bolnav,
castan, caracter, dicţionar, duşman, fenomen, macara, macaragiu, măsea, matur,
sever ;
  
  { — _|_ — } : (PENULTIMA) albastru, bine, codru, diferenţă, eroare, ficţiune,
garanţie, haos, ilustru, înclinare, justificare, lacună, maleabil, neastâmpăr,
obraznic;
  
 { — _|_ — — } : (ANTEPENULTIMA) atitudine, batjocură, civilizaţie,
deschidere, elastică, fabulă, gratitudine, inaptitudine, îndărătnică, juxtapunere,
lingură ;
  
 { — _|_ — — — } : (ANTEANTEPENULTIMA) atitudinile, doctoriţă, lapoviţă,
literele, păsărele, valurile, vânturile ; (a patra de la sfârşit)
  
 — _|_ — — — — } : douăsprezece, nouăsprezece, (al) nouăsprezecelea ; (a 5-a)
Accentul unui cuvânt plurisilabic pune în evidenţă o silabă printr-o pronunţare mai
intensă. Silaba accentuată este în con
trast cu silabele neaccentuate
ACCENTUL LIBER AL CUVINTELOR, PICIORUL METRIC ŞI RITMUL
PICIORUL METRIC ŞI RITMUL 
 troheul ( _|_ -- ) = ritm trohaic;
 iamb ( -- _|_ ) = ritm iambic;
 dactil ( _|_ -- -- ) = ritm dactilic;
 amfibrah ( -- _|_ --) = ritm amfibrahic;
 anapest ( -- -- _|_ ) = ritm anapestic.

ACCENTUL LIBER AL
Omografele sunt cuvintele care coincid grafic, dar se accentuează diferit
 (EXEMPLE: Acele se folosesc la cusut, dar acele fete nu pot coase. O fată veselă
spală o veselă murdară.)
 ácele, acéle; véselă, vesélă ; adună, adună ; ară, ară ; bară, bară ; birui, birui ; boi,
boi ; căi, căi ; cântă, cântă ; călătorii, călătorii ; comis , comis ; cotă, cotă ; copii,
copii ; cuminţi, cuminţi ; companie, companie ; continuă, continuă ; clasă, clasă ;
dată, dată; dezvoltă, dezvoltă ; duduie, duduie ; dotă, dotă ; dură, dură ; fugi, fugi
; haină, haină ; ieşi, ieşi ; împrăştie, împrăştie ; masă, masă ; manevra, manevra ;
mări, mări ; mârâi, mârâi ; muri, muri ; mură, mură ; modele, modele ; măsură,
măsură ; mânji, mânji ; nota, nota ;perpetuă, perpetuă ; pustii, pustii ; reclamă,
reclamă ; repede, repede ; roşi, roşi ; sări, sări ; scânteia, scânteia ; scumpi. =
scumpi ; suflă, suflă ; scutură, scutură ; strică, strică ; strigă, strigă ; snopii, snopii
;stropii, stropii ; suportă, suportă ; suflecă, suflecă ; torturi, torturi ; tremură,
tremură ; umbrele, umbrele ; urmă, urmă ; urmări, urmări ; veselă, veselă ; veseli,
veseli ; voi, voi.

MORFOSINTAXA
Părţile de vorbire flexibile

Părţile de vorbire flexibile existente în limba română sunt:

  adjectivul
 articolul
 numeralul
 pronumele
 substantivul
 verbul

verbul
VERBUL exprimă acţiuni, stări, dorinţe, existenţe

Valenţa verbului

Valenţa este un concept (similar cu acela din chimie) prin care se precizează câte
conexiuni pot lega verbul de alte părţi de vorbire. Astfel valenţa poate fi:

0 pentru verbele impersonale. De exemplu, referentul verbului a ploua nu

interacţionează cu niciun alt obiect: "Plouă de două zile."
1 pentru verbele intranzitive. De exemplu, acţiunea denumită de verbul a alerga
are o singură conexiune, şi anume cu subiectul: "Copiii alergau printre copaci."
2 pentru verbele tranzitive. De exemplu, verbul a bea este legat atât de subiect cât
şi de complementul direct: "Ion a băut toată apa din sticlă."
3 pentru verbele numite bitranzitive. De exemplu, verbul a spune se leagă de
subiect, de complementul direct şi de complementul indirect: "Bunica îi spune
nepotului povestea cu ursul."

Verbe auxiliare

Verbele care servesc la conjugarea altor verbe se numesc auxiliare. În exemplele de mai
jos verbele auxiliare sunt subliniate:

Română: Spectacolul a fost superb, dar aş fi vrut să fie mai lung.

Engleză: Will you replace the window John has broken? (Schimbi tu geamul pe
care l-a spart John?)
Franceză: Les invités sont déjà arrivés, mais je ne leur ai pas encore parlé.
(Invitaţii au sosit deja, dar încă n-am vorbit cu ei.)
Japoneză: 鈴木さんは太ってきたけど言われたくないみたい。 (Doamna
Suzuki s-a îngrăşat, dar se pare că nu vrea să i se spună.)

Verbe copulative

Când predicatul unei propoziţii se exprimă printr-un nume predicativ, cuvântul de

legătură dintre acesta şi subiect se numeşte copulă. În multe limbi acest cuvânt este un
verb, numit în această poziţie verb copulativ. De exemplu, în propoziţia "[...] iubirea de
moşie e un zid [...]" verbul "e" este un astfel de verb.
Flexiune în limba română

În limba română forma verbelor se modifică în timpul vorbirii în funcţie de persoana,

numărul şi uneori genul subiectului. De asemenea, prin conjugare, verbul îşi poate
schimba forma în funcţie de alţi parametri, precum timpul, modul, aspectul sau diateza.

Există verbe, numite defective, a căror conjugare este incompletă, din paradigma lor
lipsind o parte din forme.

În limba română verbele se clasifică în funcţie de terminaţia la modul infinitiv în cinci

grupe:

 Verbe terminate în "a" — ex. a lucra, a cânta, a dansa, a fotografia, a vâna, a

căra
 Verbe terminate în "e" — ex. a face, a crede, a cere, a merge, a scrie, a duce
 Verbe terminate în "ea" — ex. a avea, a vedea, a cădea, a veghea
 Verbe terminate în "i" — ex. a citi, a fugi, a dormi
 Verbe terminate în "î" — ex. a pârî, a urî

Mod

Moduri personale

În limba română există cinci moduri personale.Aceste moduri personale au rol numai de
predicat .

Indicativ

 Prezent: Învăţ, înveţi, învaţă, învăţăm, învăţaţi, învaţă

 Trecut

 Perfect compus - exprimă un proces trecut şi încheiat dar neprecizat în

timp

Am învăţat, ai..., a..., am..., aţi..., au învăţat

 Imperfect - exprimă un process trecut dar neterminat în momentul

vorbirii

Învăţam, învăţai, învăţa, învăţam, învăţaţi, învăţau

 Mai mult ca perfect - exprimă un process trecut şi încheiat înaintea altui

process trecut şi încheiat
 Învăţasem, învăţaseşi, învăţase, învăţaserăm, învăţaserăţi, învăţaseră

 Perfect simplu - exprimă un process trecut şi încheiat momentan sau

într-un interval de timp delimitat

Învăţai, învăţaşi, învăţă, învăţarăm, învăţarăţi, învăţară

 Viitor: Voi învăţa, vei..., va..., vom..., veţi..., vor învăţa

Condiţional Optativ

 Prezent:

 Aceste scânduri ar fi cam greu de ridicat.

 M-aş duce dar n-am chef.
 Chestiile astea nu v-ar ajuta cu nimic.
 Ţi-aş da-o dar am pierdut-o.

 Perfect:

 Aceste scânduri ar fi fost cam greu de ridicat.

 M-aş fi dus dar n-aveam chef.
 Chestiile astea nu v-ar fi ajutat cu nimic.
 Ţi-aş fi dat-o dar am pierdut-o.

Imperativ

 Pleacă!
 Scoală-te!
 Urmăreşte-i!
 Povestiţi-ne!

Conjunctiv

 Prezent:

 Mi-aş dori să pot.

 Vrem ca tu să ne arăţi.
 *Majoritatea copiilor nu vor decât să se joace.

 Perfect:
  Mi-aş dori să fi putut.
 Voiam ca tu să ne fi arătat.
 Mai bine ar fi fost să ne fi dus altundeva.

Prezumtiv

 Crezi că o fi acolo?
 Ne-or vedea dacă-l facem aici?
 S-or duce fără noi?
 L-o fi mâncat deja?

Forme verbale impersonale

Formele verbale impersonale sunt uneori considerate moduri împreună cu cele personale,
dar, din cauza unor diferenţe fundamentale în de natură semantică, morfologică şi
sintactică, în gramatica modernă sunt luate separat. În limba română există patru forme
verbale impersonale.Acestea nu au rol de predicat.

Infinitiv

 Ţi-am dat-o pentru a te ghida.

 A se păstra în loc răcoros şi uscat.
 A învăţa bine o limbă străină poate dura ani.
 Au luat-o fără a şti ce să facă cu ea.

Participiu

 Pariul a fost mărit.

 Căsătoria ne va fi binecuvântată.
 Hoţii erau înconjuraţi.
 Cămăşile au fost şifonate.

Gerunziu

 M-am încălţat în grabă, uitând să mă leg la şireturi.

 I-a enervat pe toţi, netăcând din gură.
 M-am trezit, nemaiputând dormi.
 Ne-am dus la piaţă gândindu-ne la ce să cumpărăm.

Supinul este o formă impersonală şi nepredicativă a verbului având în general trăsături

substantivale:

 Mersul pe jos este sănătos.

 Nu mă deranjează lătratul câinilor.
  A răcit după atâta aşteptat în ploaie.
 Frigul nu mai este de suportat.

Substantivul
Substantivul este partea de vorbire care denumeşte fiinţe, obiecte, substanţe, locuri,
evenimente şi o serie de noţiuni abstracte.
Clasificarea substantivelor
[modifică] Substantive proprii şi substantive comune

Substantivul (sau numele) propriu denumeşte individual o fiinţă sau un lucru pentru a le
deosebi de alte fiinţe sau lucruri din aceeaşi categorie. Substantivele proprii se scriu cu
iniţială majusculă: Franţa, Ion Luca Caragiale, Pământ (când e vorba de planetă).

Substantivul comun serveşte la indicarea obiectelor de acelaşi fel. Se scrie cu iniţială

minusculă cu excepţia cazurilor când majuscula este cerută de alte reguli gramaticale sau
necesităţi stilistice.

[modifică] Substantive numărabile şi substantive nenumărabile

Se numesc substantive numărabile cele care denumesc obiecte separate, care se pot
număra. Cele mai multe substantive care denumesc fiinţe, lucruri, evenimente şi locuri
intră în această categorie. Substantivele numărabile au formă de plural, pot fi determinate
de atribute (numerale, adjective) care exprimă cantitatea: trei purceluşi, o mulţime de
probleme, câteva minute.

Substantivele nenumărabile denumesc noţiuni care nu pot fi numărate şi deci nu admit

ideea de singular sau plural, precum o mare parte din noţiunile abstracte. Aceste
substantive fie au numai formă de singular (sau forma lor de plural are un sens diferit),
fie au numai formă de plural (sau forma de singular este practic nefolosită). Exemple:

 defective de plural (singularia tantum): oxigen, nisip, fericire, sete, unt, lapte;
 defective de singular (pluralia tantum): zori, tărâţe, plete, viscere, mezi, memorii.

[modifică] Substantive colective

Substantivele colective sunt acele substantive a căror formă de singular are înţeles de
plural. Exemple:

 substantive simple (primare): hoardă, herghelie, stol, turmă, trib, grup, mulţime.
 substantive derivate: aluniş, frunziş, ţărănime, stejăriş, tineret, armată.
[modifică] Substantive simple şi substantive compuse

Substantivele simple pot fi primare (carte, floare etc.) sau derivate cu sufixe (bunătate,
geamgiu, îndoială etc.)

Substantivele compuse sunt formate din două sau mai multe cuvinte cu sens unitar.
Exemple:

 prin alăturare cu cratimă: cal-de-mare, argint-viu,

 prin alăturare cu blanc: Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare
 prin contopire sau sudare: binefacere, bunăstare, bunăvoinţă
 prin abreviere: FMI, OPC, OZN

[modifică] Substantive masive

[modifică] Substantive concrete şi substantive abstracte

 substantivele concrete denumesc obiecte sau substanţa constitutivă a unor obiecte:

telefon, pantof, lampă, tablou
 substantivele abstracte denumesc abstracţiuni: noroc, idee, fericire, atitudine,
pace, linişte

[modifică] Substantive epicene

Substantivele epicene sunt acele substantive care denumesc fiinţe, dar care au o singură
formă pentru ambele sexe. Exemple: peşte, veveriţă, elefant.

[modifică] Substantivul în limba română

[modifică] Categorii gramaticale
[modifică] Determinarea

În limba română, substantivele se remarcă prin faptul că articolul hotărât este enclitic,
adică se aşează la sfârşitul cuvântului şi face corp comun cu acesta. Alte limbi balcanice
şi limbile scandinave prezintă aceeaşi particularitate, dar în familia limbilor romanice
limba română reprezintă o excepţie.

[modifică] Genul

În timp ce celelalte limbi romanice substantivele se împart după genul gramatical în două
clase -- substantive masculine şi feminine -- în limba română există o a treia clasă, cea a
substantivelor neutre. Acestea se comportă ca o combinaţie a celorlalte două clase, în
sensul că la singular necesită acelaşi fel de acord gramatical cu adjectivele ca şi
substantivele masculine, iar la plural acelaşi acord ca şi substantivele feminine: măr
galben (n.) - nasture galben (m.); mere galbene (n.) - jucării galbene (f.)
  Substantivele epicene sunt substantive care au o singură formă pentru masculin şi
feminin: cămilă, cioară, maimuţă, şobolan, gândac, ţânţar, fluture, elefant.
 Substantivele mobile sunt substantive (nume de fiinţă) cu o formă pentru
masculin şi alta pentru feminin: prinţ – prinţesă, gâscă – gâscan, unchi – mătuşă.

[modifică] Numărul

Substantivele din limba română îşi modifică forma în funcţie de număr. Limbile
romanice se împart din acest punct de vedere în două categorii:

 limbile în care forma de plural se construieşte prin adăugarea sunetului /s/ (sau
variante ale acestuia) şi care derivă din forma de acuzativ din latină;

 limbile în care pluralul derivă din terminaţia /i/ a nominativului din latină, şi care
se construieşte în limbile moderne printr-o modificare vocalică însoţită sau nu şi
de alte mutaţii fonetice.

Geografic, această separaţie se face pe linia La Spezia-Rimini care uneşte două localităţi
din Italia. Limbile romanice vorbite la nord şi la vest de această linie cad în prima
categorie (spaniola, franceza etc.), iar celelalte, între care şi limba română, cad în a doua.

În limba română pluralul se formează prin adăugarea de sufixe (-i, -e, -uri, -le) însoţită şi
de alte modificări fonetice precum: mutaţii consonantice, mutaţii vocalice sau interpunere
de alte foneme: om - oameni, roată - roţi, fată - fete, steag - steaguri, pijama - pijamale.

Articolul

Partea de vorbire flexibila care insoteste un substantiv, aratand in ce masura acesta e cunoscut vorbitorului

1.Clasificarea articolului

a)dupa inteles:-articol hotarat (propriu-zis)-arata ca obiectul denumit de substantiv este cunoscut

vorbitorului

sau considerat ca atare

-articol nehotarat -prezinta obiectul denumit de substantiv ca nefiind bine cunoscut

vorbitorului

-articol posesiv (genitival) -leaga substantivul care denumeste posesorul de obiectul

posedat

-articol demonstrativ(adjectival) -leaga un substantiv de substantivul regent

b)dupa pozitie:-articol enclitic-se lipeste la sfarsitul cuvantului (omul ,cartea)

-articol proclitic-se afla in fata substantivului determinat (un caiet, niste carti)
%Atentie! 1.Articolul luat separat (fara cuvantul care il insoteste)nu are sens. 47148uip12csd3r

2.Articolul poate insoti -un substantiv (poezia, un om, lui Mihai)

-un adjectiv(silitorul elev,floarea cea frumoasa)

-un numeral (al doilea, a treia)

3.Articolul se analizeaza impreuna cu partea de vorbire pe care o insoteste (singur nu are functie sintactica)
is148u7412cssd

4.Articolul are forme omonime cu alte parti de vorbire, dar poate fi depistat cu usurinta comparand opozitiile de
numar (un caiet/niste caiete, un caiet/doua caiete; (articol-numeral))

2.Articolul hotarat

Se ataseaza substantivului, direct sau cu ajutorul unei vocale de legatura, aratand ca obiectul denumit de acesta
este cunoscut vorbitorului

Forme flexionare:

Cazul Masculin Feminin Neutru

  Singular Plural Singular Plural Singular Plural
N-Ac -l, -le, -a -i -a -le -l, -le -le
G-D lui,-lui,-e(i) -lor -i -lor -lui -lor
V -le -lor - -lor -le -lor
Cazul Masculin Feminin Neutru
  Singular Plural Singular Plural Singular Plural
N-Ac elevul elevii eleva elevele scaunul scaunele
G-D elevului elevilor elevei elevelor scaunului scaunelor
V elvule! elevilor! elevo! elevelor! scaunule! scaunelor!

%Atentie! 1.Articolul hotarat apare ca element constructiv in structura unor pronume-dansul, dansa, in aceste
cazuri nefiind analizabil

2.Prin articulare, unele adverbe si locutiuni adverbiale se transforma in prepozitii si locutiuni prepozitionale
(inaintea, inapoia, in fata)

3.Substantivele feminine nume proprii de origine autohtona, terminate in vocalal “A” se articuleaza hotarat
enclitic(cartea Mariei, Ioanei) iar cele de origine straina se articuleaza hotarat proclitic (cartea lui Jeni, lui Carmen)

4.Substantivele articulate hotarat care denumesc momentele zilei sau diviziuni de timp isi schimba valoarea
gramaticala si devin adverbe (ziua, seara, joia, vara)

5.Cand sunt precedate de prepozitii substantivele in Ac. nu se articuleaza (merge la scoala), dar se articuleaza
cand sunt insotite de un atribut (merge la scoala de muzica)

3.Articolul nehotarat

Insoteste un substantiv, precedandu-l intotdeauna, aratand obiectul definit de acesta nu este cunoscut vorbitorului

Forme flexionare:

Cazul Masculin Feminin Neutru

  Singular Plural Singular Plural Singular Plural
N-Ac un elev niste elevi o eleva niste eleve un scaun niste scaune
G-D unui elev unor elevi unei eleve unor eleve unui scaun unor scaune

Observatii:

1. Formele UN si O ale articolului hotarat sunt omonime cu cele ale numeralului cardinal si al adjectivului
pronominal nehotarat. Se pot deosebi in context: UN si O sunt:

a)articole, cand le corespunde NISTE (o carte/niste carti)

b)numerale, cand la plural le corespunde un numeral (un elev/ doi elevi)

c)adjective pronominale nehotarate, cand la plural intra in corelatie cu unii, unele (o carte/unele carti)

2.Cand insoteste alte parti de vorbire,articolul nehotarat le transforma in substantive(du-te-vino/un du-te-vino)

3.Articolul nehotarat poate transforma numele proprii in nume comune (Hercule/ un hercule)

4.Forma de plural a articolului nehotarat NISTE poate fi folosita si la forma de singular a unor substantive,
conferindu-i un sens deosebit (un peste/ niste peste/niste pesti) fata de pluralul articulat

5.Cuvantul niste cu intelesul “cativa”, “un pic de” nu e articol, ci adjectiv pronominal nehotarat

4.Articolul posesiv (genitival)

Se asaza inintea unui substantiv sau pronume in G, inaintea unui adjectiv posesiv sau a unui numeral ordinal si
leaga, de obicei, numele obiectului posedat de cel al posesorului; se numeste posesiv, deoarece indica posesia
(apartenanta) si genitival deoarece intra in componenta intrebarii genitivului

Forme flexionare:

Cazul Singular Plural

  Masculin Feminin Masculin Feminin
N-Ac al elevului/ meu/ doilea a elevei/ mea/ doua ai elevilor/mei ale elevelor/mele
G-D -- alor mei

Observatii: 1.Forma de G-D alor apare numai in structura pronumelui posesiv la G-D (Port de grija alor mei)

2.La numeralul ordinal, al,a este element constitutiv, indicand, impreuna cu articolul hotarat,genul acestuia (al
treilea/ a treia)

Atentie:Formele articolului posesiv al,a,ai,ale se scriu intotdeauna intr-un singur cuvant Nu le confundati cu
secventele omonime ca:

-prepozitia la infinitiv a+pronume personale neaccentuate la Ac sau D (a-i vedea/ a-i vedea)

-prepozitia a +le (pronume personal in D.sau Ac, plural, feminin)

5.Articolul demonstrativ (adjectival)

Leaga un adjectiv de substantivul regent; ajuta la substantivizarea adjectivului si a numeralului (cei tari,cei doi,
celde-al doilea)si la formarea superlativului relativ (cel mai bun)
Forme flexionare

Cazul Singular Plural

  Masculin Feminin Masculin Feminin
N-Ac Cel Cea Cei Cele
G-D Celui Celei Celor

Observatii: 1. Articolul demonstrativ se analizeaza impreuna cu partea de vorbire pe care o insoteste

2.Cel apare frecvent ca termen regent, insotit de un determinant obligatoriu, deci, in aceste situatii, cel are
valoarea pronominala (Cel de aici/ cea de acolo)

3.Formele articolului demonstrativ se scriu totdeauna in singur cuvant si trebuie deosebite de secventele omonime
-pronume interogativ-relativ ce + pronume neaccentuat in D,Ac (ce-l intrebi?/ce-i spui?)

-pronume ce + le (pronume neaccentuat de D si Ac pl.) (ce le dai/ ce le spui)

4. Articolul demonstrativ (adjectival) are flexiune de gen, numar si caz asemanatoare cu a pronumelui
demonstrativ de departare acela, de care se deosebeste prin absenta elementului initial si a celui final a

Pronume

Pronumele este o parte de vorbire flexibilă, prezentă în majoritatea limbilor, care ţine
locul unui substantiv atunci cînd participanţii la dialog cunosc sau înţeleg din context
obiectul sau persoana numită de acesta. Pronumele este o clasă de cuvinte eterogenă;
uneori pronumele adaugă informaţii suplimentare despre substantivul înlocuit: respectul
vorbitorului, identitatea obiectului numit cu un altul, absenţa obiectului etc.

În limba română pronumele se clasifică după cum urmează.

Clasă Exemple

Cu forme personale

Pronume personal eu, voi, el, dînsul

Pronume personal de
dumneavoastră, dumneata, dumnealui
politeţe

Pronume reflexiv se, sine, îşi

Pronume posesiv (ai) mei, (al) său, (a) sa

Pronume de întărire însumi, înşivă

Fără forme personale

Pronume demonstrativ acesta, ăsta, aceea, acelaşi

Pronume interogativ cine, ce, care, cît

Pronume relativ care, ceea ce, cine

unul, unii, cineva, altul, oricare,

Pronume nehotărît
vreunul

Pronume negativ nimeni, nimic

Observaţie. În funcţie de context, o parte din exemplele indicate pot aparţine unei clase
de pronume sau alteia, ori pot fi chiar alte părţi de vorbire. De exemplu „care” poate fi
pronume interogativ sau relativ, iar „ce” poate fi atît pronume (relativ sau interogativ) cît
şi adjectiv, conjuncţie, adverb sau interjecţie.

Alte limbi pot avea o altă clasificare a substantivelor, cu clase în plus sau în minus faţă de
cele din acest tabel. De exemplu în unele limbi (ca de exemplu în engleză) lipsesc
pronumele de politeţe, iar alte limbi (de exemplu japoneza) pot să nu aibă deloc pronume
propriu-zise.

În gramatica limbii române numeralele formează o parte de vorbire separată, deşi în

cadrul propoziţiei aceste cuvinte pot juca un rol similar cu cel al adjectivelor,
substantivelor şi pronumelor. De exemplu în propoziţia „Tu ai trei mere, iar eu am numai
două” cuvîntul două înseamnă „două mere”, deci conţine şi sensul exprimat de
substantivul mere, astfel comportîndu-se ca un pronume; în alte limbi (de pildă în
engleză) într-o astfel de situaţie cuvîntul două este considerat pronume.
[modifică] Pronumele personal de politeţe

În limbile în care există, pronumele personal de politeţe (sau de reverenţă) exprimă

respectul vorbitorului faţă de persoana numită prin acest pronume. În limba română acest
pronume are forme proprii doar pentru persoanele a II-a şi a III-a şi nu poate deveni
adjectiv pronominal. Tabelul de mai jos arată formele acestor pronume, puse în diferite
cazuri. Indicaţiile „singular” şi „plural” se referă la numărul de persoane reprezentate de
pronume; ca subiect, însă, dumneavoastră cere întotdeauna ca acordul cu predicatul să se
facă la plural.

Persoana a II-a Singular Plural

dumneata,
Nominativ, acuzativ dumneavoastră
dumneavoastră

Dativ, genitiv dumitale, dumneavoastră dumneavoastră

Singular Plural
Persoana a III-a
Masculin Feminin Masculin Feminin

Nominativ, acuzativ, dativ, dumnealo dumnealo

dumnealui dumneaei
genitiv r r

Observaţii.

 În limbajul familiar şi regional există şi alte variante ale pronumelui personal de

politeţe: mata, matale, mătălică, mătăluţă, tălică, tăluţă.
 Pronumele personale dînsul, dînsa, dînşii, dînsele, deşi nu sînt pronume de
politeţe propriu-zise, sînt percepute de unii vorbitori ca exprimînd un grad mai
mare de respect faţă de persoanele numite, astfel ajungînd să funcţioneze ca
pronume de politeţe. Totuşi, în unele graiuri regionale (de exemplu în Moldova),
aceste pronume sînt folosite nu numai pentru persoane, ci şi pentru obiecte, faţă
de care nu se exprimă nici un fel de politeţe. Aceste pronume personale de
politeţe provin din forme mai vechi ale pronumelui personal – însul, însa, înşii,
însele.
 Formele reverenţioase precum: Domnia ta, Măria ta, Înălţimea ta, Excelenţa sa,
Luminăţia voastră, Preasfinţia sa, Majestatea sa etc. se folosesc în limbajul
solemn, oficial şi protocolar şi exprimă cel mai înalt grad de respect.
  Pronumele de politeţe se pot prescurta astfel: d-ta, d-tale, d-sa, d-sale, d-voastră,
dvs. sau dv., d-lui, d-ei, d-lor.

Ca şi pronumele personale obişnuite, pronumele de politeţe pot avea diferite funcţii

sintactice:

 Subiect: Dumnealui a sosit din Bucureşti.

 Nume predicativ: Următorul candidat sunteţi dumneavoastră.
 Atribut pronominal: Cartea dumneaei este pe birou.
 Complement direct: L-am chemat pe dumnealui.
 Complement indirect: Vă ofer dumneavoastră acest premiu.
 Complement de agent: Expoziţia este organizată de dumneaei.
 Complement circumstanţial de mod: El scrie poezii ca şi dumneata.
 Complement circumstanţial de loc: Nu stau mult la dumneata.

Numeralul

În limba vorbită şi scrisă, numeralul este o parte de vorbire flexibilă (substantiv sau
adjectiv) ce exprimă (sub diverse aspecte) un număr, o determinare numerică a
obiectelor ori ordinea obiectelor prin numărare, sau, se referă la numere. Există mai
multe clase de numerale şi adjectivele numerale: numeralul şi adjectivul numeral
cardinal, ordinal, distributiv, colectiv, numeralul fracţionar şi iterativ şi adjectivul
numeral multiplicativ.

Clasificare

A. Numeral cardinal

 Propriu-zis - exprimă un număr abstract sau un număr de obiecte. Pot fi simple

(zero, unu, doi, trei, sută, mie, milion, miliard) sau compuse (unsprezece,
treisprezece, patruzeci).
 Colectiv - exprimă însoţirea, ideea de grup. Exemple: amândoi, tustrei.
 Multiplicativ - arată de câte ori creşte o cantitate sau se măreşte o actiune.
Exemple: îndoit, întreit, înzecit.
 Distributiv - exprimă repartizarea şi gruparea numerică a obiectelor. Exemple:
câte unul, câte patru.
 Adverbial (de repetiţie, iterativ) - indică de câte ori se îndeplineşte o acţiune.
Exemple: o dată, de două ori.
 Fracţionar – Exemple: doime, zecime, sutime, miime.

B. Numeral ordinal - Exprimă ordinea prin numărare a obiectelor sau acţiunilor într-o
înşiruire. Exemple: întâiul, primul, secundul, al treilea.

Procedee de compunere

 Contopire: unsprezece, douăzeci, treizeci, tustrei

  Alăturare cu blanc: două mii, o sută zece
 Joncţiune: treizeci şi cinci

Categorii gramaticale

 Gen – este diferenţiat la numeralele: unu, doi, amândoi, câte unul, tustrei.
 Număr - au forme de singular şi plural numeralele: sută, mie, milion etc.; unu nu
are formă de plural, doi, trei etc. nu au forme de singular.
 Caz - nominativ, acuzativ: cei doi; genitiv, dativ: celor doi; genitiv cu prepoziţia
a: caietele a doi dintre ei; dativ cu prepoziţia la: am dat la trei dintre ei.

Funcţii sintactice

 Subiect - Cinci au sosit mai devreme.

 Complement direct - L-am ales pe primul.
 Complement indirect- Am vorbit despre primul.;;
 Complement circumstanţial de mod - A fost răsplatit însutit.

Adjectivul
În gramatică, adjectivul este o parte de vorbire care indică însuşirile unui concept
(obiect, fiinţă, idee abstractă) exprimat de obicei printr-un substantiv. În limbile în
care substantivele au gen şi număr (precum limba română) adjectivele sînt de obicei
cuvinte flexionare.
Clasificare
[modifică] După structură

 simple: rău, alb, negru, bun;

 compuse: binevoitor, dulce-amărui;
 locuţiuni: dus cu pluta; fugă până-n nori, cu scaun la cap, de treabă;

[modifică] După forme flexionare

 invariabile: aidoma, tenace, rapace, feroce, oranj, kaki, grena, lila, gri, bleu-
marine, crem, bej, cycla;
 cu două forme flexionare: dulce, mare, repede;
 cu trei forme flexionare: mic, roşu, larg, silitor, muncitor, binevoitor;
 cu patru forme flexionare: frumos, drăguţ, tânăr etc.

[modifică] Categorii gramaticale

 număr
 gen
 caz
  grad de comparaţie

[modifică] Gradul de comparaţie

Categoria gramaticală care se exprimă prin trei valori;

1. Pozitiv sau gradul 0: Ea este înaltă.

2. Comparativ
o de inferioritate: E mai puţin înalt
o de egalitate: E la fel de înalt.
o de superioritate: E mai înalt.
3. Superlativ – relativ:
o de inferioritate: cel mai puţin înalt;
o de superioritate: cel mai înalt;
o absolut: -gramatical: foarte înalt
o stilistic: grozav, teribil etc. de înalt.

Obs: Superlativul absolut stilistic se poate exprima în mai multe moduri:

 prin repetiţie: E frumoasă, frumoasă/ frumoasă, frumoaselor;

 prin locuţiuni (construcţii fixe): gol puşcă, beat turtă/clampă/cui, îngheţat bocnă,
sănătos tun.
 prin lungirea unei vocale: buuuuună
 prin figuri de stil: roşul ca focul, alb ca varul, negru ca abanosul/ pana corbului,
iute ca fierul, mică cât un sâmbure de mac.

Obs2: Nu toate adjectivele realizează categoria gradului de comparaţie

 cele care prin sensul lor exprimă superlativul: maxim, minim, superior, inferior,
principal, secundar, esenţial, fundamental, capital, optim, perfect, desăvârşit,
enorm, imens, nesfârşit ş.a.m.d.
 cele care exprimă calităţi absolute: corect, greşit, muritor, nemuritor, mort, viu,
născut, nenăscut, etc.

[modifică] Funcţii sintactice

N:-Np: Cărţile sunt frumoase. -A.adj: Cărţile frumoase sunt pe masă. Ac: -A.adj: L-am
văzut pe băiatul frumos. -Cc.timp: De mic era talentat la desen. -C.ind: Din palid s-a
făcut deodată roşu ca focul. -Cc.rel: De frumoasă e frumoasă n-ai ce zice. -Cc.cz: Şi
plângeam de supărată că tu nu te-ai priceput. G:-A.adj: În ciuda spuselor false el a mers
mai departe. D:-A.adj: Am jucat, asemenea unui copil deştept. V:-A.adj: Copile obraznic,
te arunc pe fereastră!

Obs: La cazul nominativ adjectivul poate îndeplini alte două funcţii sintatice:

 atribut circumstanţial: Ei îşi rezolvă singuri problemele.

  element predicativ suplimentar: Îl ştiu leneş şi morocănos (ştiu că e leneş şi
morocănos).

Obs: În clasa adjectivului se integrează mai multe tipuri:

 adjectivele propriu-zise: gras, scund, frumos

 participiu adjectival: Spus, auzit, citit, scris
 gerunziu adjectival: aburindă, fumegândă etc
 numerale cu valoare adjectivală
 adjective provenite din pronume: adjectivele pronominale demonstrativ,
nehotărât, posesiv, relativ, interogativ, de întărire, negativ
 adjective provenite din adverbe: aşa, astfel, bine, repede;
 adjective provenite din prepoziţii: asemenea, aidoma, potrivit, mulţumită, contrar,
conform.