Subiecte pentru examinare la disciplina „Logica juridică”

1. Definiţia şi problematica logicii juridice.

2. Adevărul şi corectitudinea gândirii.
3. Caracteristică generală a principiilor logice.
4. Principiul identităţii.
5. Principiul noncontradicţiei.
6. Principiul terţului exclus.
7. Principiul raţiunii suficiente.
8. Limba ca sistem de simboluri şi semne. Tipuri de limbaj.
9. Limbajul juridic şi limbajul judiciar.
10. Noţiune de logică erotetică. Natura şi structura întrebării.
11. Tipuri de întrebări. Întrebările de anchetă judiciară.
12. Condiţiile întrebării corecte. Erori erotetice.
13. Noţiune de răspuns.
14. Esenţa noţiunii ca formă logică fundamentală.
15. Tipurile de noţiuni.
16. Raporturile dintre noţiuni.
17. Operaţii cu noţiunile.
18. Definiţia ca operaţie logică.
19. Clasificarea şi diviziunea.
20. Rolul diviziunii şi clasificării în operele de calificare juridică.
21. Caracteristica generală a judecăţii.
22. Tipurile judecăţilor simple. Judecăţile categorice.
23. Clasificarea judecăţilor categorice.
24. Raporturile dintre judecăţile categorice după adevăr.
25. Judecăţile compuse şi tipurile lor.
26. Judecăţile modale.
27. Specificul judecăţii juridice.
28. Noţiune de raţionament. Tipuri de raţionamente.
29. Raţionamentele deductive imediate.
30. Silogismul categoric. Specificul silogismului judiciar.
31. Formele compuse şi formele prescurtate ale silogismului.
32. Raţionamentele cu propoziţii compuse.
33. Raţionamentele inductive.
34. Raţionamentele prin analogie. Analogia juridică.
35. Noţiune de argumentare.
36. Tipurile argumentării.
37. Esenţa demonstraţiei şi a combaterii.
38. Formele demonstraţiei.
39. Regulile demonstraţiei şi combaterii.
40. Erorile procesului de argumentare.
41. Specificul argumentării juridice.
42. Noţiune de ipoteză. Tipuri de ipoteză.
43. Etapele gândirii în raport cu ipoteza.
44. Versiunea juridică.

LOGICA JURIDICĂ
 Note de curs

Autor: Galina ŢURCAN,

conf. univ., dr.

Cuprins:
INTRODUCERE
Tema 1. INTRODUCERE ÎN LOGICA JURIDICĂ
Tema 2. LOGICA JURIDICĂ ŞI LIMBAJUL JURIDIC
Tema 3. PRINCIPIILE LOGICE
Tema 4. NOŢIUNEA
Tema 5. JUDECATA
Tema 6. RAŢIONAMENTUL
Tema 7. FUNDAMENTELE LOGICE ALE ARGUMENTĂRII
Tema 8. IPOTEZA
BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE
Pentru jurişti, activitatea cărora este în proporţii mari argumentativă, necesitatea posedării
cunoştinţelor de logică, necesitatea dezvoltarea culturii logice este incontestabilă. Cultura logică nu
este dată omului prin naştere, ea se formează în procesul cunoaşterii, a gândiri creative
independente. Acest tip de cultură presupune exactitate, claritate şi continuitate în gândire,
dezvoltarea capacităţilor de a nu admite contradicţii în gândire, de a argumenta gândurile proprii.
Oamenii pot să gândească corect fără ca să cunoască logica şi principiile sale, la fel ca şi atunci
când vorbesc corect fără ca să cunoască alfabetul sau regulile gramaticii. Dar, la fel cum în limbă
facem greşeli atunci când nu cunoaştem regulile, la fel şi în logică facem greşeli dacă nu cunoaştem
principiile logice. Iar gândirea incorectă cauzează acţiune incorectă.

Tema 1. INTRODUCERE ÎN LOGICA JURIDICĂ.

Noţiuni: logica, gândirea, logica formală, logica clasică, logica neclasică, formă logică,
principiu logic, corectitudinea gândirii, adevărul, teorii ale adevărului, logica juridică.

1. Logica ca ştiinţă.
2. Noţiune de formă şi principiu logic.
3. Adevărul şi corectitudinea gândirii.
4. Definiţia şi problematica logicii juridice.

1. Logica ca ştiinţă.
2
 Noţiunea „logică” provine de la cuvântul grecesc „logos”, care înseamnă „gândire”,
„raţionare”, „ştiinţă”, „cuvânt”. Termenul ”logică”este polisemic. Se vorbeşte despre logica
evenimentelor, avându-se în vedere că ele au o anumită consecutivitate. Termenul „logica” se
utilizează pentru a desemna legităţi obiective în interconexiunea fenomenelor. De exemplu: „aceasta
este logica lucrurilor”, „aceasta este logica faptelor”. Folosim termenul „logică” şi cu referire la
procesul de gândire, evidenţiind gândirea logică şi gândirea nelogică. Atunci când afirmăm, că
cineva gândeşte logic, avem în vedere că gândeşte corect, iar dacă zicem că cineva nu gândeşte
logic, considerăm că din gândirea sa lipseşte consecutivitatea, argumentarea, că ea este
contradictorie, etc. În cadrul prezentului curs vom considera mai ales două semnificaţii ale
termenului „logica”: ştiinţă ce studiază gândirea şi gândirea propriu-zisă.
Logica este ştiinţa care studiază gândirea. Gândirea este procesul psihic de reflectare
mijlocită şi generalizat-abstractă a însuşirilor esenţiale ale obiectelor şi a relaţiilor dintre ele.
Această reflectare se realizează sub formă de noţiuni, judecăţi şi raţionamente. Ea este nivelul cel
mai înalt de prelucrare şi integrare a informaţiei despre lume. Gândirea este o formă superioară faţă
de forma senzorială de reflectare a realităţii. Ea are un caracter general-abstract, evidenţiind
caracteristicile generale şi esenţiale a lucrurilor şi creând modele ideale generale sub formă de
noţiuni şi legi. Obiectul de studiu al logicii îl constituie gândirea, legile şi formele gândirii corecte,
procedeele şi operaţiile gândirii prin care omul cunoaşte lumea din jur şi pe sine. Logica cercetează
mecanismul activităţii intelectuale a omului care are drept scop obţinerea cunoştinţelor adevărate
despre realitate. Ea este o ştiinţă generală a raţionamentelor, explicând regulile prin care pot fi
construite raţionamentele corecte. Logica este o ştiinţă teoretică (nu poate folosi observaţia,
experimentul), dar are deschideri practice.
Cu referire la obiectul de studiu al logicii formale, se menţiona în literatura de specialitate că
„logica în sensul cel mai restrâns al acestui cuvânt, are ca obiect studiul propoziţiilor (enunţurilor,
judecăţilor) şi al raţionamentelor (inferenţelor) luând în considerare forma lor şi făcând
abstracţie de conţinut.” [Stoian, l., p. 5] Iar la acest obiect al logicii formale, privind logica în sens
mai larg, D. Stoianovici adaogă şa aşa teme ca: tipologia termenilor, raporturile logice dintre
termeni, operaţiile de definiţie şi clasificare ca mijloace de explicare, precizare şi sistematizare a
termenilor (noţiunilor), analiza raţionamentelor inductive, examinarea condiţiilor ce asigură unitatea
şi eficienţa raţionamentelor, definiţiilor şi clasificărilor în cadrul cunoaşterii sau în raport cu unele
îndeletniciri practice. [Stoianovici p.5-6]
Obiectul preocupărilor noastre îl va constitui în special logica formală şi aplicaţiile sale în
sfera dreptului. Logica formală se preocupă de formele procesului de gândire, cum ar fi noţiunea,
judecata, raţionamentul, ipoteza, demonstraţia; de legile cărora li se supune gândirea abstractă; de
modurile de demonstrare a adevărului sau falsităţii cunoştinţelor. Logica este „ştiinţa care studiază
formele propoziţionale şi legile de raţionare cu expresii propoziţionale de diferite forme, precum şi
ansamblul metodelor care-i permit atingerea acestui obiectiv”. [Ens, dicţ, p. 200] Logica formală
3
este „ştiinţa despre legile şi operaţiile gândirii corecte”. [Ivin, log, M. 2002, dl gum, p. 5] Această
logică se abstrage de la conţinuturile concrete ale gândurilor, preocupându-se doar de validitatea
raţionamentelor şi de valorile de adevăr ale judecăţilor.
Logica ne învaţă cum să gândim şi trebuie să ne facă gândirea mai riguroasă. Ea ne ajuta
mai mult la obţinerea unor adevăruri bine întemeiate, fiind un important instrument pentru
descoperirea şi demonstrarea adevărului.
Logica este într-o măsură oarecare şi o ştiinţă normativă, pentru că studiază normele,
regulile obţinerii şi transmiterii adevărului, principiile gândirii corecte, reguli de maximă
generalitate, aplicarea cărora permite evitarea greşelilor în gândire şi dezvăluirea greşelilor atât în
gândirea proprie, cât şi a altora. Logica nu îşi propune să arate cum anume gândesc oamenii, ea
încearcă să arate acele reguli universale, care asigură corectitudinea raţionamentelor. Logica
studiază modul corect de gândire, ne învaţă cum să gândim ca să evităm erorile în raţionamente, în
procesele de argumentare, deosebeşte modurile de gândire corectă de cele de gândire incorectă.
Deci, am putea să afirmăm că logica este ştiinţa despre gândirea corectă. Gândirea corectă permite
extragerea unor cunoştinţe adevărate din cunoştinţele, pe care le avem, fără ca să apelăm la practică.
Unele metode şi procedee ale logicii formale, mai ales cele ale logicii simbolice, îndeplinesc
un rol de mijloace metodologice în cunoaşterea socială. De exemplu, metodele logicii algebrice se
folosesc pentru găsirea unor decizii administrative eficiente.
Logica astfel, ar putea fi definită ca ştiinţa care studiază formele gândirii şi principiile
gândirii corecte. Rolul logicii este major în cunoaştere. În opinia lui Stoianovici, „ca orice aptitudine
naturală, şi aceea de a raţiona corect poate fi prezentă în grade diferite şi este perfectibilă prin
exerciţiu, prin prezentarea şi examinarea unor cazuri exemplare – pozitive sau negative. Rolul
formativ al studierii logicii tocmai în aceasta rezidă” [Stoianovici, l., p. 6]
S-a menţionat că obiectul de studiu al logicii este gândirea. Dar dacă am defini logica doar ca
ştiinţa care studiază gândirea, am comite o greşeală, deoarece gândirea constituie obiectul de studiu
al mai multor discipline – a filosofiei, psihologiei, a neurofiziologiei, a ciberneticii, a lingvisticii, a
pedagogiei. Având acelaşi obiect de studiu, aceste ştiinţe cercetează gândirea din perspective
diferite.
De exemplu, filosofia studiază gândirea în general, faptul dacă putem să obţinem un tablou
mintal veridic al lumii. Ea studiază gândirea ca pe un fenomen al realităţii obiective, studiază cele
mai generale întrebări ale apariţiei gândirii, izvoarele ei şi forţele motrice ale dezvoltării gândirii.
Filosofia este interesată de gândire şi în aspectul cunoaşterii, studiind-o ca pe un proces de
cunoaştere, ca pe o mişcare de la necunoaştere la cunoaştere, de la un nivel mai jos de cunoştinţe la
unul mai înalt. Deci, filosofia studiază gândirea în totalitatea acesteia, apariţia gândirii, raportul
dintre material şi ideal.
Psihologia studiază gândirea în legătură nemijlocită cu subiectul gândirii. Ea studiază
gândirea ca pe unul dintre procesele psihice, analizează motivele gândirii umane, particularităţile
4
gândirii în dependenţă de vârstă, sănătate mintală. Pentru psihologie, gândirea este unul dintre
procesele psihice, de rând cu emoţiile, voinţa. Ea studiază relaţiile dintre procesul de gândire şi alte
procese psihice. Psihologia examinează influenţa diferitor factori asupra activităţii mentale: cum
anume gândesc copiii, maturii, vârstnicii, oamenii geniali, persoanele în diferite situaţii de stres.
Psihologia studiază particularităţile gândirii oamenilor de diferite vârste; a oamenilor cu facultăţi
mintale normale şi ale acelor care au deficienţe cu aceste facultăţi. Pentru psihologie este important
care este mediul în care gândeşte omul, cu cine comunică el, cum depinde procesul gândirii sale de
educaţia primită, de temperament, de condiţii extremale. Deci, psihologia examinează gândirea în
legătură cu activitatea subiectului gânditor, studiază influenţa gândirii asupra personalităţii şi
comportamentului său iar logica studiază gândirea doar din punctul de vedere al corespunderii ei
realităţii, adevărului. Psihologia se interesează doar de faptul cum anume se produce gândirea. Iar
logica pune accentul pe condiţiile (legile şi regulile) care trebuie să fie respectate, pentru ca gândirea
să fie corectă.
Neurofiziologia este interesată de procesele materiale, fiziologice care se petrec în scoarţa
emisferelor mari ale creierului uman, studiază legităţile acestor procese, mecanismele lor fizico-
chimice şi biologice.
Cibernetica dezvăluie legităţile generale ale administrării şi legăturii în organismele vii,
studiază posibilităţile tehnice ale modelării creierului şi gândirii umane.
Lingvistica arată legătura dintre gândire şi limbă, unitatea şi deosebirile dintre acestea. Ea
dezvăluie modurile de exprimare ale gândirii prin mijloace lingvistice.
Vedem astfel că aceste ştiinţe studiază gândirea din alte perspective decât logica, dezvăluind
de fiecare dată alte aspecte ale acestui fenomen complex şi important.
Logica se preocupă de principiile şi formele gândirii care permit obţinerea adevărului în
cadrul procesului de cunoaştere. Cunoaşterea este o activitate teoretică a omului, este procesul de
reflectare al lumii obiective de către conştiinţa umană, prin unitatea dintre aspectul raţional şi cel
senzorial.
Cunoaşterea senzorială este o cunoaştere nemijlocită care oferă informaţie primară despre
obiectele studiate. Ea presupune interacţiunea nemijlocită a subiectului cu realitatea obiectivă.
Cunoaşterea senzorială ne oferă mai degrabă informaţie despre forma obiectului cercetat, despre
exteriorul acestuia, decât despre esenţa sa. Cunoaşterea senzorială se realizează în trei forme:
senzaţia, percepţia şi reprezentarea. Senzaţia este o reflectare de către organele de simţ a
caracteristicilor aparte ale obiectului, cum ar fi culoarea, forma, mirosul, etc. Ea reproduce
realitatea, reflectă însuşirile simple ale obiectului, reflectă în mod izolat caracteristicile obiectului.
Percepţia este forma cunoaşterii senzoriale care realizează o imagine sintetică, în care obiectele şi
fenomenele care acţionează asupra organelor noastre de simţ sunt reflectate în totalitate. Ea este un
nivel superior de prelucrare si integrare a informaţiei despre obiecte, este imaginea senzorială în
conştiinţă a obiectului care a fost perceput mai înainte. Reprezentarea este imaginea perceptual-
5
senzorială a obiectelor, amintită mintal în absenţa acestora. Ea reflectă obiecte care au acţionat în
trecut asupra simţurilor.
Treapta raţională a cunoaşterii este o formă superioară de reflectare a realităţii, este o
cunoaştere mijlocită, ne oferă cunoştinţe generalizate şi abstracte, ne redă esenţa obiectelor şi
fenomenelor. La această treaptă se evidenţiază în obiecte ceea ce se repetă, ceea ce este esenţial.
Gândirea reflectă realitatea mijlocit, spre deosebire de cunoaşterea senzorială, care este nemijlocită,
condiţionată de acţiunea senzaţiilor asupra organelor de simţ. Prin cunoaşterea raţională se obţin
cunoştinţe din cunoştinţe care de acum există, fără a se apela mereu la practică. Gândirea este
nemijlocit legată de limbă. Gândurile nu pot să apară şi să existe doar in baza materialului
lingvistic. La fel ca şi cunoaşterea senzorială, ea se realizează în trei forme: noţiunea, judecata şi
raţionamentul. Noţiunea este forma logică ce reflectă obiectele cu însuşirile lor esenţiale. Judecata
este forma logică în care se afirmă sau se negă ceva despre obiecte: faptul că ele posedă sau nu
anumite semne, că se află sau nu în anumite relaţii cu alte obiecte, că există sau că nu există.
Raţionamentul este forma logică ce constă dintr-o înlănţuire de judecăţi deja avute pentru obţinerea
unor noi judecăţi, a unor noi adevăruri. Acesta este alcătuit din premise şi concluzie.
Logica este una dintre cele mai vechi ştiinţe. Unele dintre problemele de logică au început să
fie examinate încă cu 2,5 mii de ani în urmă – în India şi în China antică. Mai aprofundat încep să
se examineze aceste probleme în Grecia şi în Roma antică. Am putea să afirmăm că logica ca şi
ştiinţă apare anume în Grecia antică. Printre cauzele apariţiei logicii ca ştiinţă în Grecia antică se
numără apariţia ştiinţei în genere, proces ce se derula vertiginos începând cu sec VI î.e.n. Ştiinţa
apare prin confruntare cu mitologia şi religia, se bazează pe gândirea abstractă, raţionamente şi
demonstraţii şi de aceea a apărut necesitatea studierii gândirii ca mijloc de cunoaştere. Logica apare
ca o încercare de a descoperi şi a întemeia acele cerinţe, căror trebuie să se supună cunoaşterea
ştiinţifică pentru ca rezultatele ei să corespundă realităţii. Încă una dintre cauze este dezvoltarea
artei oratorice, posedarea căreia era necesară în condiţiile democraţiei din Grecia antică. Discuţiile
politice erau duse permanent. Deciziile judecăţilor erau luate deseori în funcţie de capacitatea de a
argumenta poziţia pătimitului sau pârâtului. Uneori se întâmpla ca să fie achitat cel vinovat de o
anumită infracţiune, dacă el îşi demonstra nevinovăţia, indiferent de faptul dacă a comis-o sau nu.
Evident că aceste realităţi nu puteau să nu devină un motiv pentru a dezvolta logica. De asemenea,
un impuls pentru dezvoltarea logici a fost dezvoltarea matematicii în cadrul căreia era nevoie de
demonstraţie.
Logica a fost dezvoltată de către Parmenide, Zenon din Eleea, Democrit, Socrate, Platon.
Dar întemeietorul logicii se consideră a fi Aristotel. El a scris mai multe tratate logice (Categorii,
Despre interpretare, Topica, Analitica Primă, Analitica Secundă) care au fost unite de urmaşii săi
într-o singură lucrare – prima lucrare teoretică de logică – „Organonul”. Denumirea acestei lucrări
poate fi tradusă ca „instrument” de cunoaştere. Aristotel a analizat formele gândirii, a formulat
principalele probleme pe care le cercetează logica. El s-a preocupat de problema construirii
6
raţionamentelor deductive corecte, care permit din enunţuri adevărate să se obţină concluzii
adevărate. Astfel, Aristotel a creat primul sistem deductiv – silogistica. Marele filosof a dezvoltat,
de fapt, logica formală, privind logica ca pe un mijloc de cercetare necesar pentru a obţine din
anumite cunoştinţe date, cunoştinţe noi. Dar învăţătura lui Aristotel despre silogism a constituit
bazele uneia dintre direcţiile principale ale logicii contemporane – logica predicatelor. De menţionat
că Aristotel nu numea această ştiinţă „logică”, ci întrebuinţa în mod special cuvântul „analitică”, în
schimb, el utiliza cuvântul „logic”. Termenul „logică” în sens de ştiinţă care studiază gândirea a
apărut în circuitul ştiinţific în secolul III î.e.n.
În perioada dezvoltării logicii tradiţionale se disting două perioade: antichitatea (sec. IV-
sec. III î.e.n.) şi epoca medievală (mijlocul sec. XII – mijlocul sec. XIV e.n.) În perioada antică
Aristotel a sistematizat postulatele aparte ale logicii ca şi ştiinţă, ceea ce ar fi permis fiecărui care ar
însuşi această ştiinţă să posede o metodă adecvată de cercetare a oricărei probleme – metoda
deductivă. Aristotel interpreta deducţia mai degrabă ca pe o argumentare fundamentată a oricărei
teze cu ajutorul gândirii, prin silogism. De asemenea, Aristotel a formulat principiile fundamentale
ale gândirii: al identităţii, al non-contradicţiei şi al terţului exclus.
Mai multe completări la logica lui Aristotel au fost făcute de către peripateticii Teofrast şi
Eudem din Rodos, care interpretau logica ca fiind un instrument de cunoaştere. Merită menţionat
meritul stoicilor în dezvoltarea logicii, mai ales cel al lui Chrysippos. Stoicii au formulat prima
versiune a teoremei deducţiei, ceea ce a oferit o metodă generală de argumentare prin mijloace
logice.
În antichitatea târzie a fost formulat pătratul logic de către ritorul roman, filosoful Apuleius,
şi filosoful roman Boethius, au fost latinizaţi termenii logici de către oratorul şi politicianul roman
Cicero, au fost realizate de către Boethius traduceri în limba latină din „Organonul” lui Aristotel.
Creaţia lui Boethiul a servit mult timp drept suport pentru studiul logicii.
În epoca medievală (mijlocul sec. XII – mijlocul sec. XIVe.n.) logica avea o existenţă
independentă doar în ţările culturii arabe. În Europa s-a constituit logica scolastică, care era
acomodată pentru necesităţile credinţei creştine. Şi doar după ce operele lui Aristotel au început să
aibă caracter normativ în cadrul scolasticii, s-a constituit logica medievală nescolastică, numită
logica modernoram, conturată în „Dialectica” lui Abelard, continuând să se dezvolte la D. Scott, la
Occam. Logica se înţelegea ca o disciplină formală despre principiile cunoaşterii, obiectul căreia îl
constituie universaliile. Pe parcurs, logica devine unul dintre obiectele obligatorii de studii.
O etapă importantă în dezvoltarea logicii a fost marcată de constituirea teoria inducţiei,
elaborate de către filosoful englez Francis Bacon. El a scris „Noul Organon”, lucrare pe care unii o
numesc „manifest al logicii inductive”, din timpurile prosperării experimentului. Bacon a criticat
logica deductivă a lui Aristotel denaturată de către scolastica medievală. îi aparţine Meritul de a
elabora metoda inductivă de către F. Bacon este incontestabil, dar el a contrapus pe nedrept această
metodă metodei deductive. În realitate, aceste metode nu se exclud, ci se completează una pe alta.
7
Bacon, de asemenea a elaborat metodele cercetării legăturilor cauzale dintre obiecte, care au fost
sistematizate mai târziu de către filosoful englez Jh. St. Mill.
Dezvoltarea de mai departe a logicii este legată şi de numele lui R Descartes care a criticat
scolastica medievală, a dezvoltat ideile logicii deductive şi a formulat regulile cercetării ştiinţifice în
„Regulile pentru conducerea minţii”. Un alt gânditor care a adus un aport important la dezvoltarea
logicii este G. W. Leibniz. El a formulat principiul raţiunii suficiente şi a înaintat ideea logicii
matematice, care se dezvoltă mai târziu. Anume lui Leibniz îi aparţine ideea de a crea un limbaj
specific universal care ar formaliza gândirea aşa cum în algebră este formalizat calculul.
Evidenţiem lucrarea cu caracter didactic a lui D. Cantemir Compendiolum Universae Logices
Institutionis (a. 1700). Este primul manual de logică scris de un român.
Logica dezvoltată în toate aceste perioade se numeşte logică formală, deoarece ea a apărut şi
s-a dezvoltat ca ştiinţă despre formele gândirii. Ea se mai numeşte logică tradiţională sau
aristotelică.
În jumătatea a doua a sec. XIX apare logica modernă. Această logică nu neagă logica
tradiţională, ci este o continuare a ei. Un savant vestit din această perioadă este Gottlib Frege. El a
elaborat un nou calcul logic şi a definit numărul natural doar prin concepte logice. De asemenea, a
elaborat primul sistem axiomatic al calculului propoziţional. Printre meritele sale principale se
numără definirea conceptelor fundamentale ale logicii simbolice.
Logicienii din secolul XX au dezvoltat logica matematică. B. Russel, împreună cu A. N.
Whitehead au scris lucrarea în trei părţi Principia Mathematica, în care încercau să găsească bazele
matematicii în logică.
În a doua jumătate a sec. XIX în logică au început să fie aplicate pe larg metodele de
calculare elaborate în matematică. Analiza teoretică a raţionamentelor deductive prin metodele de
calculare cu utilizarea limbilor formalizate a primit denumirea de logică matematică sau simbolică.
Ultima etapă în dezvoltarea logicii este logica neclasică. Logica, aşa cum a fost ea întemeiată
de către Aristotel a existat până la începutul secolului XX. La începutul secolului XX s-a produs o
schimbare radicală în logică. Această schimbare ţine de utilizarea metodelor logicii simbolice. Prima
lucrare de logică simbolică a fost lucrarea în trei volume a lui B. Russel şi A. Whitehead „Principia
matematica”, apărută în anii 1910-1913.
La dezvoltarea logicii în România au contribuit Grigore C. Moisil, Anton Dumitriu, Petre
Botezatu, Gheorghe Enescu, Petre Bieltz ş. a.
Treptat, s-au dezvoltat o mulţime de ramuri noi ale logicii: logica simbolică, logica deontică,
logica probabilităţilor, propoziţională (sau conectivă), logica predicatelor (sau a cuantorilor), logica
temporală, logica epistemologică, logica intuiţionistă, logica combinatorică, calculul natural, logica
fuzzy, logica întrebărilor (erotetica), logica microfizicii, logica preferinţei, logica acceptării, logica
propoziţiilor de probabilitate, logica topologică şi altele.
Pe lângă logicele menţionate, Aurel Cazacu aminteşte şi următoarele:
8
 a) logica claselor are la bază schema „x aparţine clasei K” şi studiază relaţiile logice între
propoziţii de extensiune;
b) logica relaţiilor are la bază schema „x are relaţia R cu J” şi studiază regulile de raţionare
din punctul de vedere al proprietăţilor generale ale relaţiilor;
c) logica modală, întemeiată de logicianul englez Clarence Irving Lewis, clasifică
propoziţiile după modalitate (p este necesar, p este posibil, p este imposibil, p este contingent) şi
studiază legăturile logice prin aşa numita „implicaţie strictă”;
d) logica deontică, aplicată la sistematizarea normelor, respectiv a modalităţilor normative
(este permis p, este obligatoriu p, este indiferent p, este interzis p), a fost iniţiată de logicianul
finlandez Henrik von Wright;
e) logica polivalentă, numită şi n-valentă, care modalizează valorile logice, a fost iniţiată de
polonezul Jan Lukasiewicz (logica trivalentă) şi americanul E. L. Post (logica cu n valori). [Cazacu,
p.107]
Logica îndeplineşte, în general mai multe funcţii, cele mai principale fiind:
1. Funcţia cognitivă. Logica stabileşte condiţiile de obţinere a adevărului.
2. Funcţia metodologică. Logica studiază metodele de obţinere a cunoştinţelor noi prin
conchidere.

2. Noţiune de formă şi principiu logic.

Toate obiectele şi fenomenele posedă un anumit conţinut şi o anumită formă. La fel, şi
fiecare dintre gândurile noastre are un anumit conţinut şi o anumită formă. Forma, în genere, este
modul de legătură a elementelor şi proceselor, care alcătuiesc conţinutul. Forma logică reprezintă
structura gândirii, dezvăluită în rezultatul abstractizării de la conţinutul acesteia, modul de legătură
a elementelor gândirii şi reprezintă ceea prin ce se aseamănă diferite gânduri, chiar dacă au conţinut
diferit. În gândurile, care sunt diferite după conţinut se poate identifica ceva comun. Aceasta se
caracterizează nu prin conţinutul concret al gândurilor, ci prin schema, modul de construire a
acestora. Toată multitudinea de conţinuturi se include într-un număr relativ mic de forme de
gândire. Conţinutul gândurilor îl reprezintă totalitatea tuturor caracteristicilor, a stărilor,
caracteristicilor, legăturilor structurale, legilor, care reprezintă rezultatul reflectării lumii materiale.
Conţinutul gândului nu are nici o importanţă pentru corectitudinea gândirii şi de aceea de la el ne
abstragem. Pentru determinarea corectitudinii gândirii are importanţă forma gândurilor. Conţinutul
gândurilor noastre nu are nici o influenţă asupra corectitudinii gândirii. Pentru a aprecia
corectitudinea gândirii are importanţă doar forma gândurilor noastre. Logica formală studiază doar
forma gândurilor, deoarece doar de forma gândurilor depinde corectitudinea gândirii noastre. Dar
în acelaşi timp, este analizat şi conţinutul, deoarece el este organic legat de formă. Gândurile au
conţinut şi formă.

9
 Forma logică sau forma gândirii abstracte este modul de legătură al elementelor gândirii,
construcţia acestora, datorită căreia conţinutul există şi reflectă realitatea. În procesul real al gândirii
conţinutul şi forma gândului există într-o unitate indisolubilă. Logica formală studiază formele
logice fără raportare la conţinutul acestora. Gândirea abstractă este studiată de către logica formală
ca instrument de cunoaştere al lumii, de obţinere a cunoştinţelor adevărate despre aceasta.
Să comparăm două gânduri: „Toate cometele sunt corpuri cereşti” şi „Toţi managerii sunt
conducători”. Aceste două judecăţi sunt diferite după conţinut, dar sunt asemănătoare după structură
şi după formă. În ambele se enunţă despre faptul, că toate obiectele unei clase au un anumit semn. Şi
dacă vom desemna obiectele despre care se enunţă prin S, iar semul propriu acestora prin P, vom
vedea, că forma schematică a ambelor enunţuri este acceaşi: „Toţi S sunt P”, ea fiind obţinută în
rezultatul abstractizării de la conţinutul lor concret.
Gândurile se compun din părţi componente ce reflectă conţinutul. Modul de legătură al
acestora reprezintă forma de gândire. Sub formă de noţiuni diferite obiecte se reflectă în gândirea
abstractă la fel, ca o anumită legătură a semnelor esenţiale a caracteristicilor acestora. Legăturile
dintre obiecte şi trăsăturile acestora se reflectă sub formă de judecăţi. Schimbarea trăsăturilor
obiectelor şi a relaţiilor dintre ele se reflectă sub formă de raţionamente. Deci, fiecare dintre formele
principale de gândire abstractă are ceva comun, ce nu depinde de conţinutul concret al gândurilor,
adică are structura sa specifică.
Principalele forme de gândire au fost menţionate în punctul anterior. Acestea sunt noţiunea,
judecata şi raţionamentul.
Principiile logice sunt nişte reguli generale ale gândirii. Gândirea logică este corectă doar
dacă se supune acestor principii. Din aceste principii logice decurg celelalte reguli ale gândirii.
Principiile logicii formale sunt: principiul identităţii, principiul noncontradicţiei, principiul terţului
exclus, principiul raţiunii suficiente. Principiile logice vor constitui obiectul analizei unei teme
aparte.

3. Adevărul şi corectitudinea gândirii.

Scopul final al cunoaşterii este adevărul. Cuvântul „adevăr” provine din limba greacă şi
însemna la origini, stare de neascundere, aletheia, adică de fapt este vorba de ceea ce a fost desprins
dintr-o stare de ascundere.
Forma presupune întotdeauna un conţinut, iar conţinutul se întâlneşte sub o anumită formă.
Cu aceste aspecte ale gândirii este legată deosebirea dintre adevărul şi corectitudinea gândirii.
Adevărul se referă la conţinutul gândurilor, iar corectitudinea – la forma acestora.
Examinarea esenţei logicii presupune abordarea problemelor cunoaşterii în general, a
scopurilor acesteia. Scopul principal al cunoaşterii este obţinerea adevărului. Logica examinează
cum anume trebuie să aibă gândirea, ce reguli trebuie să fie respectate pentru ca să fie realizat
adevărul. La fel ca şi în cazul cunoaşterii prin intermediul organelor de simţ, la treapta senzorială a
10
cunoaşterii, şi în cazul cunoaşterii la nivelul gândirii abstracte, se poate obţine atât informaţie
adevărată, cât şi informaţie falsă.
Logica este un instrument pentru aflarea şi întemeierea cunoştinţelor adevărate şi
descoperirea şi eliminarea opţiunilor false. Ea are scopul de a ajuta la obţinerea cunoştinţelor
adevărate despre lume. Având o aşa orientare gnoseologică, logica operează cu noţiuni ca „gândire
corectă” şi „valoare de adevăr”. Adevărul se referă la conţinutul gândurilor, iar corectitudinea – la
formele lor.
Nu putem să mergem în căutarea adevărului şi să îl găsim undeva ascuns. Adevărul nu este
un obiect, un fenomen, el nu este nici o proprietate a obiectelor sau fenomenelor, ci este o proprietate
a gândurilor noastre despre caracteristicile obiectelor, despre relaţiile obiectelor cu alte obiecte.
Adevărul şi falsitatea nu sunt proprii obiectelor lumii ci doar cunoştinţelor noastre despre ele,
exprimate în judecăţi. Ele nu sunt proprietăţi care aparţin lucrurilor, ci gândurilor noastre, ideilor
noastre despre lucruri.
Conceptul de adevăr este analizat deja în operele lui Platon şi Aristotel. Aristotel a elaborat
o concepţie complexă a adevărului, afirmând că a enunţa că ceea ce este nu este, sau că ceea ce nu
este, este, constituie o judecată falsă, dimpotrivă, o enunţare adevărată este aceea prin care spui că
este ceea ce este şi că nu este ceea ce nu este.
Această viziune asupra adevărului se numeşte teorie a adevărului-corespondenţă. Un enunţ
este considerat adevărat dacă şi numai dacă ceea ce este gândit în el, corespunde realităţii. Adevărul
reprezintă corespondenţa între gândire şi realitate. Conform acestei teorii dacă spunem că ASEM nu
este o instituţie de învăţământ superior, or ea este, enunţul dat este fals. Şi dacă afirmăm că
Republica Moldova are 10 ml. de locuitori, or ea nu are, şi acest enunţ va fi unul fals. Despre
judecata „Ion este student” spunem că este adevărată dacă un oarecare Ion într-adevăr este student.
O altă teorie a adevărului este teoria coerenţei. În cadrul acesteia se afirmă că o judecată
este adevărată în cazul când ea este în concordanţă cu toate celelalte judecăţi acceptate anterior ca
fiind adevărate. Deci, o judecată este considerată adevărată doar atunci când concordă cu alte
judecăţi, nu cu faptele. Iar opiniile noastre se compară nu cu realitatea, ci cu celelalte opinii ale
noastre, de adevărul cărora suntem convinşi. Probabil că stabilirea adevărului cu ajutorul acestei
teorii, coerenţa în general, ar trebui fi considerată mai degrabă ca o condiţie necesară a adevărului
decât ca şi una suficientă.
Încă o teorie a adevărului este teoria pragmatistă, susţinută de Ch. Pierce, W. James şi J.
Dewey. Se consideră în cadrul acestei teorii că principala funcţie a gândirii este de a forma idei,
care să aibă valoare pragmatică. Adică o judecată este adevărată doar dacă este utilă pentru
activitatea practică. Doar această activitate oferă un criteriu pentru a stabili că unele judecăţi sunt
adevărate, iar altele – false. Dacă utilizând o idee am produs o stare de lucruri dorită, atunci această
idee este adevărată, pentru că este utilă. W. James afirma că sunt adevărate orice idei care aduc
oamenilor foloase vitale.
11
 Una dintre teoriile adevărului, care, de fapt, are o aplicare mai rară, este teoria deflaţionistă
în care se spune că nu există nici o diferenţă în a zice că o propoziţie p este adevărată şi a zice că p
este falsa. Adevărul, din acest punct de vedere, nu are nici un aport în ceea ce afirmăm. În
consecinţă, dacă spunem că: cerul este albastru, aceasta implică: acesta este cazul în care cerul este
albastru.
În cadrul logicii formale, de obicei, se operează cu teoria adevărului corespondenţă.
Obiectivitatea adevărului înseamnă reproducerea adecvată a unui conţinut real, ce există
independent de conştiinţa subiectului cunoscător. Adevărul relativ reflectă cu aproximaţie
caracteristicile obiectului, iar adevărul absolut reflectă starea obiectului într-un mod deplin.
Adevărul poate fi relativ din cauza că în cunoştinţe realitatea la care acesta se referă nu este redată
întru totul, ci numai parţial. Ştiinţa constituie o ierarhie de adevăruri parţiale şi relative.
Relativitatea se poate referi atât la parţialitatea conţinutului sau reflectării, cât şi la faptul că un
adevăr poate fi infirmat şi substituit.
Adevărul absolut este adevărul obiectiv în forma sa deplină şi desăvârşită, afirmarea unei
corespondenţe absolute între un enunţ specific şi stările pe pare le reflectă. El constituie o
cunoaştere, ce nu poate fi anulată de dezvoltarea ulterioare a ştiinţei, ci rezistă în timp. Adevărul
absolut este adevărul, dincolo de care nu mai există nimic de cunoscut şi nimic de aflat.
El a reprezentat dintotdeauna o necesitate fundamentală pentru om.
Valoarea de adevăr exprimă gradul de certitudine a corespondenţei dintre judecăţi
(propoziţiei logice) şi starea de fapt a lucrurilor reflectată în judecată. Dacă adevărul gândirii este o
caracteristică a acesteia care se manifestă în capacitatea de a reda realitatea aşa cum este ea, adică a
corespunde realităţii după conţinut, atunci când falsitatea gândirii este calitatea gândirii de a
deforma acest conţinut. Cunoştinţele false pot să apară sub formă de dezinformare, clevetire, eroare.
Falsitatea cunoştinţelor se află în relaţiei cu subiectul cunoscător şi nu cu obiectul cunoaşterii.
Logica tradiţională este bazată pe principiul bivalenţei, conform căruia propoziţiile pot avea doar
două valori de adevăr: „adevărat” şi „fals”. Deci, în logica bivalentă se operează doar cu două
valori de adevăr: adevărat şi fals. Dar practica impune o relativitate în evaluarea cunoştinţei, astfel
la valorile de adevărat şi fals adăogându-se şi valoarea probabil. Logica modernă a realizat sisteme
polivalente, cu n valori de adevăr. De exemplu, cu trei valori de adevăr operează logica trivalentă.
Prin conţinutul său adevărul este obiectiv, deoarece cunoştinţele pe care le cuprinde sunt
adecvate obiectului, corespund unei realităţi existente independent de subiect, de conştiinţa umană.
Negarea conţinutului obiectiv al adevărului este proprie agnosticismului sau relativismului.
Şi în ştiinţa dreptului, ca şi în alte domenii ale cunoaşterii, stabilirea adevărului este unul
dintre scopurile principale. Există, însă, anumite particularităţi ale adevărului în sfera dreptului.
Dreptul foloseşte norme, care conţin permisiuni, interdicţii, obligaţii. În toate societăţile indivizii
trebuie să se conformeze normelor juridice. Normele, însă, nu pot fi apreciate ca fiind adevărate sau
false. Dar raţionamentele juridice trebuie să fie puse în legătură cu normele, să fie cuprinse într-o
12
logică juridică construită potrivit principiilor logice, a raportului dintre adevăr şi fals. Pentru a
asigura obţinerea unei concluzii adevărate, raţionamentul juridic, la fel ca şi alte raţionamente,
trebuie să aibă în calitate de premise judecăţi adevărate. Iar judecăţile juridice se vor considera
adevărate în momentul în care ele reflectă o normă juridică aşa cum este ea.
În sfera dreptului adevărurile se exprimă în legi. În cadrul logicii juridice, în procedura
judiciară, pentru fiecare caz aparte se găseşte un singur adevăr juidiciar, obţinerea căruia se
realizează prin aplicarea la fapta sau evenimentul cu consecinţe juridice o normă sau principiu de
drept. Stabilirea adevărului juridic şi, deci, darea unui verdict corect, depinde de nivelul de
cunoştinţe profesionale, de capacitatea de a aplica legislaţia într-o situaţie concretă.
În drept se poate vorbi şi despre „un adevăr sub un dublu aspect, al identităţii actului sau
faptului supus cercetării cu actul sau faptul rezultat din cercetare (adevărul faptic), cât şi al
concordanţei pe linie juridică dintre acest act sau fapt cu termenii normei sau principiului de drept a
căror aplicare se face (adevărul normativ)” [Dobr, p. 108]
Pentru a obţine adevărul în sfera dreptului se folosesc mai multe metode. De exemplu,
observaţia, atunci când se examinează locul comiterii unei infracţiuni. Se analizează faptele
acumulate, se înaintează anumite versiuni, ceea ce reprezintă deja sinteza, se creează un tablou
general în baza inducţiei, de la fapte particulare, la tabloul general. Iar în baza unor cunoştinţe ce
reprezintă judecăţi generale, se pronunţă despre fapta particulară.
Tot aşa cum adevărul în general, se află în discuţii, tot aşa şi adevărul juridic în cazul unui
proces se află în cadrul ciocnirii poziţiilor învinuitorului şi avocatului. Se poate întâmpla ca juristul
să stabilească că adevărul juridic nu a fost găsit de către legislator, deoarece o lege contravine
Constituţiei, sau principiilor generale ale dreptului.
Juriştii nu ar trebui să comită greşeli, pentru că de deciziile luate de ei, de acel adevăr juridic
pe care îl stabilesc, depinde soarta, uneori şi viaţa unui om. Dar acest lucru este posibil. Tocmai de
aceea învinuiţii au dreptul la apel.
De importanţă majoră sunt şi iniţiativele legislative, aprobarea unor noi legi şi modificarea
altora care deja sunt în vigoare. Aceste legi, articolele din ele vor constitui un adevăr specific,
adevărul juridic, adevărul legal. Acesta este unul dintre motivele pentru care proiectele de legi sunt
discutate pe larg. Legiuitorul creează, sub formă de reguli, adevărul juridic, căci ceea ce este scris în
lege este luat drept adevăr în aplicaţiile care se fac la cazurile judiciare. Pentru ca legile sale să fie
valabili în societate, legiuitorul trebuie să ţină seama de datele realităţii, iar descoperirea adevărului
în realitate se face cu ajutorul unor reguli, a unor metode logice.
Corectitudinea gândirii este o caracteristică a gândirii, care înseamnă capacitatea acesteia de
a reda în structura gândirii construcţia obiectivă a existenţei materiale, a corespunderii relaţiilor reale
dintre obiecte şi fenomene. Gândirea incorectă înseamnă capacitatea acesteia de a deforma legăturile
structurale şi relaţiile din existenţă. Gheorghe Enescu scrie că „corectitudinea, în genere, se defineşte
ca proprietate a rezultatului unei acţiuni de a fi efectuată conform cu regulile indicate”. [dicţ, p. 60]
13
Incorectitudinea gândirii deformează legăturile structurale şi relaţiile dintre lucruri. Corectitudinea
logică ţine de operaţiile cu noţiunile (definiţia şi clasificarea), de formalizare, de raţionamente şi
demonstraţii.
Gândirea corectă are următoarele trăsături: este determinată, este necontradictorie, posedă
consecutivitatea şi are calitatea de a fi argumentativă.
Determinarea este calitatea gândirii corecte de a reda în structura gândirii trăsăturile reale şi
relaţiile obiectelor şi fenomenelor, stabilitatea lor relativă. Ea îşi regăseşte expresia în exactitatea şi
claritatea gândirii, lipsa încurcăturii în elementele gândurilor şi în gânduri.
Noncontradicţia este calitatea gândirii corecte de a evita în structura gândului a
contradicţiilor care nu sunt în realitatea reflectată. Ea se manifestă în faptul de a nu admite
contradicţii în gândirea strictă.
Consecutivitatea este o calitate a gândirii corecte de a reda prin structura gândirii acele
legături şi relaţii structurale, care sunt caracteristice realităţii însăşi, capacitatea de a urma logica
lucrurilor şi a fenomenelor.
Calitatea de a fi argumentativă este capacitatea gândirii corecte de a reflecta legăturile
obiective cauzale şi relaţiile şi legăturile obiectelor şi fenomenelor lumii. Ea se manifestă în
stabilirea adevărului sau falsităţii gândurilor în baza altor gânduri, adevărul cărora este stabilit mai
înainte.
O eroare poate generată de insuficienţa materialului pentru cercetare, de generalizări pripite.
De exemplu, dacă vorbim despre deciziile incorecte luate în domeniul dreptului, atunci ar putea să
fie cauzate de nivelul insuficient de cunoştinţe profesionale, de aplicarea incorectă a normelor la
cazuri concrete.
Adevărul premiselor unui raţionament este prima condiţie necesară a obţinerii concluziei
adevărate. De exemplu, dacă avem un raţionament în care una dintre premise este falsă, atunci
concluzia poate fi atât adevărată cât şi falsă. Însă pentru ca concluzia unui raţionament să fie
adevărată, nu este destul ca premisele să fie adevărate. Altă condiţie este ca aceste premise să fie
corect legate între ele în structura raţionamentului.
Logica nu îşi propune să stabilească adevărul judecăţilor, dar să cerceteze formele şi tipurile
de raţionamente valide, a căror utilizare asigură adevărul gândurilor noastre.

4. Definiţia şi problematica logicii juridice.

Logica juridică este o ştiinţă de graniţă, o ştiinţă integrativă, în care interacţionează logica şi
dreptul. Din cele mai vechi timpuri au existat tangenţe între logică şi drept, în primul rând în ceea ce
priveşte metodele de obţinere ale adevărului. O serie de reguli cu privire la formularea regulilor
raţionamentului corect în domeniul argumentării juridice au fost formulate încă în Grecia Antică.
Iar în sec. XVI, anul 1588 a fost editată cartea lui Abraham Franţ „Logica dreptului” în care se

14
cerceta legătura strânsă dintre logică şi drept. La dezvoltarea logicii juridice au contribuit aşa
logicieni ca: G. Kalinowski, Ch. Perelman, U. Klug, ş. a.
Se poate afirma că „logica juridică se constituie ca o importantă direcţie de cercetare asupra
fenomenului juridic, sub diversele realităţi sub care el se prezintă; ea tinde să dezvăluie construcţia
interioară a raţionamentelor juridice prin care se realizează argumentarea şi convingerea despre
adevărul juridic şi se verifică, totodată, corectitudinea concluziilor obţinute”. [Db, p. 18-19] Există
mai multe definiţii ale logicii juridice, de exemplu: „logica juridică este o disciplină de graniţă, al
cărei obiect este stabilirea şi ordonarea condiţiilor raţionamentului juridic corect, perfecţionarea
sistemului juridic din comunitate, precum şi tipurile şi regulile prin care se distinge adevărul de fals
în activitatea de elaborare şi aplicare a dreptului şi, în general, în orice situaţie în care se urmăreşte
convingerea despre lucrul drept”. [Dobr, p. 19] Logica juridică este „o disciplină de graniţă, al
cărei obiect este stabilirea şi ordonarea condiţiilor raţionamentului juridic corect, perfecţionarea
sistemului juridic din comunitate, precum şi tipurile şi regulile prin care se distinge adevărul de
fals în activitatea de elaborare şi aplicare a dreptului şi, în general, în orice situaţie în care se
urmăreşte convingerea despre lucrul drept”. [Db. p.19] Logica juridică „este aplicabilă unei largi
problematici, cuprinzând definiţii legale, metodele de formare şi clasificare a conceptelor juridice,
sistematizarea normelor juridice, soluţionarea concursului sau conflictelor de norme, regulile
raţionamentului juridic, a celui judiciar, de cunoaştere a dreptului, interpretarea normelor
juridice, metodele de verificare a faptelor în procesul judiciar, probaţiunea juridică etc.”. [Mateţ,
elem, p.9]
Logica juridică serveşte şi în calitate de o metodă de cercetare aplicată în domeniul
dreptului, utilizându-se pentru verificarea raţionamentului juridic corect şi în calitate de instrument
în analiza logică a raţionamentelor şi structurilor normative din sfera dreptului. Ea este necesară
pentru studiul problematicii dreptului şi pentru activitatea juridică în general, activitate de elaborare,
interpretare şi aplicare a dreptului.
Aprecierea corectă a faptelor şi acţiunilor juridice, luarea unor decizii corecte, presupune
respectarea anumitor cerinţe logice. Aceste cerinţe, particularităţile aplicării acestora în activitatea
juridică categoriile logice de bază, constituie obiectul studiului în logica juridică. Se pune un accent
sporit pe noţiunile juridice, pe operaţiile cu acestea. De asemenea, se studiază condiţiile adevărului
judecăţilor juridice, metodele inductive de stabilire a legăturilor cauzale, analogia şi construcţia
versiunilor juridice, a argumentării în speţele juridice.
Dobrinescu menţionează în legătură cu logica juridică că „(1) raţionamentul juridic trebuie
privit ca specific, dar nu diferit, în conţinutul său, de raţionamentul în general; (2) există sisteme de
drept diferite de la o comunitate la alta, dar pe toate le privim ca modele de exprimare logică, am
spune, universal acceptate; (3) adevărul şi falsul sunt forme polare ale gândirii noastre şi rămân
astfel şi în drept, în măsura în care formulăm propoziţii de constatare despre norme sau principii de
drept în vigoare; (4) adevărul în drept se complineşte cu un concept nou, acela de dreptate şi numai
15
astfel devine model de cunoaştere juridică, apt să formeze convingeri ferite de îndoială”. [[D p.19-
20]
Logica juridică studiază principiile fundamentale ale logice; relaţiile dintre logica juridică şi
limbajul juridic; noţiunea ca formă logică, tipurile de noţiuni, particularităţile noţiunii juridice,
relaţiile dintre noţiuni, principalele operaţii cu noţiunile, judecata ca formă de gândire, tipurile de
judecăţi, relaţiile logice dintre judecăţi, modalităţile judecăţilor; întrebările şi răspunsurile,
raţionamentele deductive, inductive şi după analogie; fundamentele logice ale teoriei argumentării;
ipoteza şi versiunea juridică.

Întrebări pentru verificare.

1. Ce este logica?
2. De la ce cuvânt provine termenul „logica”?
3. Care este obiectul de studiu al logicii?
4. Ce etape ale dezvoltării logicii cunoaşteţi?
5. Ce este forma logică?
6. Care este deosebirea dintre logica tradiţională şi cea contemporană?
7. Care este importanţa teoretică şi practică a studierii logicii?
8. Ce este logica juridică?
9. Care este obiectul de studiu al logicii juridice?
10. Prin ce se deosebeşte gândirea corectă de gândirea incorectă?
11. Ce este greşeala logică?
12. Care sunt particularităţile adevărului juridic?
13. Numiţi compartimentele logicii contemporane. Care dintre ele sunt strâns legate de
cunoaşterea juridică?
14. În rezultatul gândirii corecte se pot obţine concluzii false?
15. Elaboraţi o pledoarie pentru necesitatea studierii Logicii juridice de către studenţii
facultăţilor de Drept.

16
 Tema 2. LOGICA JURIDICĂ ŞI LIMBAJUL JURIDIC.
Noţiuni: limbaj, limbaj natural, limbaj artificial, limbaj semi-artificial, limbaj juridic,
logica erotetică, întrebarea, întrebări de cercetare, întrebări de informare, întrebări închise,
întrebări deschise, întrebări simple, întrebări compuse, erori erotetice, răspunsul, răspunsuri
relevante, răspunsuri irelevante, răspunsuri directe, răspunsuri indirecte, răspunsuri complete,
răspunsuri incomplete.

1. Limbajul ca sistem de simboluri şi semne. Tipuri de limbaj.

2. Limbajul juridic şi limbajul judiciar.
3. Noţiune de logică erotetică. Natura şi structura întrebării.
4. Tipuri de întrebări.
5. Condiţiile întrebării corecte. Erori erotetice.
6. Noţiune de răspuns.

1. Limbajul ca sistem de simboluri şi semne. Tipuri de limbaj.

Limbajul este o condiţie necesară a existenţei gândirii abstracte. El apare odată cu conştiinţa
şi gândirea. Limbajul reprezintă materializarea gândirii în vorbirea scrisă şi orală. Nu există limbaj
în afara gândirii şi invers. Ele se află într-o unitate indisolubilă. Limbajul este învelişul gândirii care
poate fi perceput senzorial, este „haina lingvistică” a gândurilor noastre, este acea entitate care
asigură o existenţă evidentă, sesizabilă gândurilor omului.
Limbajul este predestinat să servească drept mijloc pentru obţinerea şi fixarea cunoştinţelor,
păstrarea şi transmiterea acestora. Limbajul îndeplineşte un rol foarte important, deoarece gândurile
există într-o formă ideală fără ca să poată să fie percepute de către organele de simţ. Iar limbajul le
conferă acestor gânduri o formă de cuvinte, care pot fi percepute de către organele de simţ.
Limbajul se utilizează nu doar în procesul de exprimare al gândurilor, dar şi în procesul de
formare al lor. În toate domeniile activităţii umane, gândurile se exprimă prin limbaj. În cadrul
logicii s-a constituit un limbaj care portă denumirea de limbaj formalizat. În acest limbaj cuvintele
limbajului obişnuit sunt înlocuite prin anumite litere şi simboluri, acesta fiind un limbaj simbolic. În
domeniul dreptului gândurile se exprimă prin limbajul juridic.
Primele contribuţii importante pentru analiza limbajului juridic aparţin reprezentanţilor
şcolii istorice de drept din Germania, în special lui J. Grimm şi F. C. de Savigny. Primul consideră
că dreptul şi limbajul juridic s-au născut împreună, pentru că o idee juridică nu poate fi exprimată
corect decât într-un limbaj specific ştiinţelor juridice. De aceea istoria dreptului este totodată o
istorie a dezvoltării şi maturizării conceptelor juridice. [Mat, Mih, p. 45]
Limbajul este un sistem de semne şi simboluri care are funcţia de a fixa, păstra şi transmite
informaţia în procesul de cunoaştere a realităţii şi a comunicării dintre oameni. Limbajele se
clasifică după mai multe criterii. Există limbaje vorbite şi scrise, neformalizate şi formalizate,
alcătuite din cuvinte şi ideografice.

17
 Una dintre cele mai importante clasificări a limbajelor este cea realizată în funcţie de
originea acestora, conform căreia limbajele se împart în limbaje naturale, limbaje artificiale şi
limbaje semi-artificiale.
Limbajele naturale sunt limbajele care apar în mod spontan, se constituie treptat şi sunt
inseparabile de popor, care este purtătorul lor. Limbajul natural este un sistem de semne care s-a
constituit pe parcursul dezvoltării umanităţii pentru a îndeplini funcţia de comunicare şi cunoaştere.
Acestea sunt, de fapt, limbile naţionale. Limbajele artificiale sunt limbajele care se creează de către
oameni, în baza limbajelor naturale, în mod conştient, pentru anumite scopuri, în special, pentru a
transmite exact şi în mod econom informaţia, mai ales cea ştiinţifică. Limbajul artificial este format
pentru soluţionarea optimă a problemelor speciale în anumite sfere ale cunoaşterii. Prin crearea
limbajului artificial se soluţionează problema căutării mijloacelor de analiză şi reflectare a
rezultatelor atinse. Drept exemplu de limbaje artificiale pot servi limbajele de programare, limbajele
logicii şi matematicii, limbajele de semnalare (în sistemul transportului feroviar şi acvatic), cifruri,
ş.a.m.d. Limbajele ştiinţelor exacte şi socio-umane se pot considera limbaje semi-artificiale,
deoarece ele includ şi terminologie din limbajul natural, dar şi terminologie şi simbolică specială şi
anumite reguli de funcţionare prestabilite. Limbaje parţial artificiale sunt sisteme de semne care
includ semnele limbajului natural şi a celui artificial. La ele se atribuie limbajele ştiinţelor, de
exemplu, cel al fizicii sau al dreptului.
Limbajul natural este unul universal, pentru că prin acest limbaj se poate transmite informaţie
despre orice domeniu, chiar dacă nu de fiecare dată în modul cel mai reuşit. De asemenea, acest
limbaj este imprecis, pentru că admite polisemia şi nu se fundamentează pe nişte principii universale
de formare. Dacă în limbajul natural existenţa noţiunilor, enunţurilor polisemice, imprecise este
admisibilă, atunci în limbajele semi-artificiale, ştiinţifice se face tot posibilul ca acestea să fie
înlăturate.
Din perspectiva logicii limbajul juridic se poate diferenţia în felul următor:
- limbajul teoretic, care este limbajul teoriilor juridice, a legilor juridice;
- limbajul empiric, aplicativ, adică limbajul analizei juridice, interepretării normelor de drept;
- limbajul obiectual sau nivelul obiectual al limbajului juridic este sistemul de semne şi
simboluri ale limbajului natural şi celui formalizat care reprezintă şi reflectă obiectele reale pe care
le cercetează juristul în procesul activităţii juridice;

2. Limbajul juridic şi limbajul judiciar.

Dreptul are nevoie de mijloace lingvistice pentru a desemna exact noţiunile juridice şi a
exprima corect ideile specialiştilor în drept. De exemplu, pentru a-şi îndeplini eficient funcţia, legile
trebuie să fie impecabile atât după conţinut, cât şi după formă iar limbajul legilor trebuie să fie unul
exact. În domeniul dreptului, în care avem nevoie de precizie, în care nu se admite prezenţa
paradoxurilor şi a sofismelor, se utilizează un limbaj semi-artificial, care operează cu anumiţi
18
termeni – cuvinte şi îmbinări de cuvinte, noţiuni speciale. Una dintre principalele caracteristici ale
limbajului juridic este exactitatea. Claritatea, pe lângă exactitate şi simplitate reprezintă una dintre
calităţile importante ale limbajului juridic. Dacă norma juridică va fi transmisă printr-un limbaj
inexact, ea nu va fi înţeleasă şi executată. Pentru acest limbaj, de asemenea, este caracteristică
neutralitatea emoţională: faptele şi evenimentele trebuie descrise în limbajul juridic în expresii
neutre din perspectivă emoţională.
Limbajul juridic este un limbaj semi-artificial, pentru că deşi acest limbaj atinge forma
superioară de „juridizare” în activitatea legislativă, chiar şi în acest caz în el se păstrează elemente
ale limbajului natural. Dar printre termenii juridici se pot întâlni termeni exprimaţi prin îmbinări de
cuvinte care nu sunt obişnuite pentru limbajul natural, literar.
Limbajul juridic îndeplineşte anumite funcţii:
a. funcţia de fixare a cunoştinţelor juridice. Ele sunt exprimate în propoziţii, care nu sunt
posibile în afara operaţiei de nominalizare juridică realizată cu ajutorul limbajului.
b. funcţia constitutivă. Limbajul juridic este mediul în care se formează cunoaşterea juridică
şi conştiinţa juridică.
c. funcţia comunicativă. Limbajul juridic este instrumentul de transmitere a cunoştinţelor
juridice.
d. funcţia argumentativă. Limbajul juridic serveşte la întemeierea aserţiunilor şi
cunoştinţelor juridice, în general. [Mat, Mih, p. 48]
În domeniul dreptului se operează cu o mulţime de termeni, care se numesc universul
discursului juridic. Aceştia sunt termenii juridici şi cei din limbajul natural, folosiţi în sens juridic.
[Mat, Mih, p. 48]
Una dintre formele limbajului juridic este limbajul normativ, care trebuie să fie simplu şi
precis pentru ca norma juridică să-şi transmită corect mesajul. Trebuie să se evite termenii ambigui
şi cei vagi, impreciziile.
O altă formă de limbaj juridic este limbajul judiciar. „Limbajul judiciar este acea formă a
limbajului juridic care se întrebuinţează în activitatea judiciară, atât în cauzele penale, cât şi în
cauzele civile, de către organul de cercetare penală, judecător sau avocat”. [Mat, Mih, p. 54]
De asemenea, se poate vorbi despre existenţa unui limbaj doctrinar, care este limbajul
elaborării doctrinelor în drept, limbajul suportului teoretic al dreptului, limbajul teoreticienilor din
domeniul dreptului.
Limbajul juridic (normativ, judiciar sau doctrinar) ca limbaj de specialitate, trebuie să fie
interpretat, adică explicat, Este vorba de interpretarea gramaticală, lingvistică a discursului juridic.
În literatură se menţionează, de obicei un ansamblu de reguli de interpretare a limbajului juridic
normativ, formulat în doctrina străină:
1) Interpretarea vulgari sau loquendi (ceea ce am putea numi o interpretare ad literam), care
presupune adoptarea sensului „natural”, primar al termenilor folosiţi;
19
 2) Interpretarea ab etymologia (adică interpretarea etimologică), care înseamnă preluarea
sensului originar al expresiei – de pildă în cazul unui text juridic cu o vechime apreciabilă, ce
cuprinde termeni care fie nu se mai regăsesc în limbajul contemporan, fie se regăsesc cu un înţeles
diferit de cel originar;
3) Interpretarea ab ratione legis stricta (practic, o interpretare oficială) – adică preluarea pur
şi simplu a sensului dat de însuşi legiuitor unui cuvânt sau unei expresii. Când există o astfel de
explicare a termenilor folosiţi intr-un act normativ, emanând chiar de la legiuitor, ea are caracter
oficial şi obligatoriu pentru interpret. Acest tip de interpretare este folosit de legiuitor nu numai în
situaţiile când doreşte să precizeze înţelesul juridic al unui termen din limba naţională, dar şi atunci
când ar dori să impună un termen cu totul nou, inexistent în lexic (o creaţie originală sau o preluare
prin traducere dintr-o altă limbă naţională).
4) Interpretarea ab ratione legis – este tipul de interpretare care presupune pătrunderea de
către interpret a spiritului legii şi asumarea corespunzătoare a înţelesului termenilor folosiţi, dincolo
de sau chiar în contra sensului lor literar.
5) Interpretarea pro subjecta materiae (la limită, o interpretare contextuală) – în care
termenii folosiţi de legiuitor trebuie preluaţi în sensul impus de speţa dedusă judecăţii, chiar dacă în
acest fel s-ar opera o abatere de la sensul lor „natural”. [Mat, Mih, Log jurid., p.52]
Regulile în cauză trebuie să fie folosite în corespundere cu particularităţile textului legal.
În limbajul juridic se folosesc reguli, maxime, adagii (argumente) care sunt formulate în
limba latină. Maximele (sau regulile) juridice sunt definiţii scurte ce prezintă principii care se aplică
diferitelor tipuri de cazuri. Adagiile (aforisme sau argumente) sunt propoziţii, formule generale care
direcţie atunci când legea este obscură sau insuficientă. Majoritatea adagiilor au fost formulate de
către jurisconsulţii latini. Acestea sunt însă întrebuinţate şi acum, propoziţia păstrându-şi forma
exactă, sensul originar când sunt enunţate în limba latină.
Exemple de maxime juridice: 1. Idem est non esse et non probari – a nu fi sau a nu fi probat
este tot una. Se are în vedere că în domeniul dreptului orice afirmaţie trebuie să fie însoţită de probe
care să confirme adevărul ei. 2. Mala grammatica non vitiat chartam – gramatica defectuoasă nu
afectează validitatea unui act juridic. Adică dacă unii termeni sunt greşiţi din punct de vedere
ortografic sau gramatical actul în sine e valid. În actele juridice nu este binevenit formalismul
excesiv. 3. Error communis facit ius – eroarea comună este creatoare de drept. Atunci când există o
eroare colectivă iar victima este de bună credinţă actul respectiv rămâne valid.
Autorii români Mateuţ şi Mihăilă identifică anumite funcţii ale utilizării adagiilor latine in
discursul juridic:
1) Funcţia mnemotehnică. Aforismele sunt concise şi se memorează uşor. Uneori, adagiile
nici nu sunt enunţate în întregime în limbajul juridic uzual, primele sale cuvine fiind suficiente
pentru a evoca întreg principiul de drept pe care aforismul îl exprimă.

20
 2) Funcţia de conservare a principiilor de drept. Folosirea limbilor naţionale predispune la
alterarea sensului exact al principiului de drept, datorită tendinţei de folosire a termenilor sinonimi,
care niciodată nu prezintă identitate absolută de înţeles şi referinţă. Din acest punct de vedere,
învăţarea adagiului în forma sa originară, în limba latină, formă care este de uz internaţional,
prezintă avantajul de a păstra forma exactă a principiului de drept evocat, chiar in contextul folosirii
lui in discursul formulat in limbile naţionale, evitând astfel riscurile polisemiei.
3) Funcţia de fundamentare a argumentării juridice. Există situaţii când legea nu
reglementează în amănunt anumite chestiuni, care totuşi apar in viaţa socială şi se cer a fi
soluţionate. Dincolo de argumentele de analogie, principiile de drept oferă întotdeauna o
fundamentare solidă raţionamentului juridic, întrucât, după cum am arătat, ele reprezintă legile
fundamentale pe care se întemeiază însuşi sistemul de drept. Astfel, o argumentare juridică coerentă
şi evidentă care porneşte de la certitudinea unui principiu de drept, este la adăpost de critica
arbitrariului, chiar dacă nu se fondează pe un anume text de lege.
4) Funcţia de sporire a solemnităţii discursului juridic. În fine, folosirea adagiilor latine are
şi rolul de a conferi solemnitate discursului juridic, fie că este vorba de pledoaria avocatului ori a
procurorului, sau chiar de motivarea hotărârilor judecătoreşti. [Mat, Mih, Log jurid., p.49]

3. Noţiune de logică erotetică. Natura şi structura întrebării.

Dezvoltarea cunoştinţelor se petrece prin trecerea de la judecăţi, adevărul cărora a fost
constatat mai înainte la judecăţi, mai noi, mai bogate după conţinut. Această trecere se realizează
prin consecutivitatea următoarelor etape: punerea întrebării; căutarea informaţiei noi; formularea
răspunsului la întrebarea pusă. Întrebarea, în general, este orientată spre dezvoltarea, precizarea sau
completarea informaţiei. Forma gramaticală a întrebării este propoziţia interogativă.
Punerea corectă a întrebărilor nu asigură neapărat obţinerea adevărului, a răspunsurilor
adevărate, dar întrebările formulate greşit, incorecte împiedică şi chiar pot să excludă obţinerea
răspunsurilor adevărate. Din perspectiva logicii, întrebarea este o propoziţie, care necesită o
informaţie, sau care îndeamnă spre un răspuns. După organizarea sa formală, întrebarea este foarte
apropiată de judecată.
Compartimentul logicii care se ocupă de studierea întrebărilor se numeşte logică erotetică.
Noţiunea erotetică provine de la cuvântul erotema, care înseamnă întrebare. Logica erotetică este
un compartiment al logicii care studiază calităţile logico-semantice ale propoziţiilor interogative,
studiază natura, funcţiile, structura întrebării şi condiţiile întrebărilor corecte.
Întrebarea este o formă a gândirii logice, orientată spre obţinerea răspunsului sub formă de
o judecată sau de mai multe judecăţi. Ea constituie un gând exprimat printr-o propoziţie
interogativă, care este orientat către precizarea sau completarea cunoştinţelor. Întrebarea are rolul de
a preciza informaţia vagă şi de a aduce informaţie nouă. „Întrebarea este un mod de trecere de la
necunoscut la cunoscut, un mod de umplere a unei lacune de cunoaştere”. [Mat, Mih, p. 57]
21
 Întrebările îndeplinesc anumite funcţii:
1. Funcţia cognitivă constă în aceea că întrebarea este un mijloc de căutare a informaţiei, ea
legând cunoscutul cu necunoscutul. Funcţia cognitivă a întrebării se realizează sub formă de căutare
şi obţinere a unui răspuns. Această funcţie ţine de completarea, precizarea şi concretizarea
reprezentărilor mai înainte obţinute despre obiectele şi fenomenele realităţii.
2. Funcţia comunicativă se manifestă prin aceea că întrebarea este un mijloc de transmitere
a informaţiei, de comunicare informativă.
Întrebarea mai îndeplineşte şi alte funcţii printre care: de control, de sistematizare, critică,
psihologică.
Binomului întrebare-răspuns îi revine un rol important în sfera juridică. În domeniul
dreptului întrebările se pun în cadrul discutării proiectelor de lege, a urmăririlor penale, a cercetării
judecătoreşti, a procesului penal, în audierea martorilor. Căutarea răspunsurilor la întrebările
anchetatorilor şi judecătorilor constituie conţinutul anchetei, a experimentelor judiciare, a
mărturiilor, a altor acţiuni de judecată. În activitatea de anchetă binomul întrebare-răspuns
determină orientările principale ale cercetării în cazurile civile şi penale. Cunoaşterea mecanismului
de punere a întrebărilor, şi de construire a răspunsurilor la aceste întrebări serveşte drept un
fundament raţional pentru petrecerea cu succes a mărturisirilor, anchetei, recunoaşterii şi a altor
acţiuni cu caracter juridic.
Fiecare întrebare este alcătuită din două elemente:
1. Partea descriptivă. Este premisa întrebării, partea în care se conţin anumite cunoştinţe
despre obiectul, despre care se caută informaţie suplimentară. Se mai numeşte datum questionis.
Întrebarea nu apare de la sine, fără un anumit fundament. Orice întrebare se bazează pe anumite
cunoştinţe, deja existente. Informaţia, din care este alcătuită presupoziţia întrebării este cunoscută
dinainte celui care pune întrebarea, şi, în multe cazuri, celui, căruia informaţia îi este adresată.
2. Necunoscuta sau incertitudinea întrebării. Reprezintă ceea ce nu se cunoaşte despre
obiect – cantitate, calitate, loc, circumstanţe, etc.
De exemplu, premisa întrebării „Câţi deputaţi sunt în Parlamentul Republicii Moldova?” o
constituie următoarele enunţuri: a) există Republica care se numeşte Moldova; b) această
Republică are un Parlament; c) Parlamentul este alcătuit din deputaţi. Iar necunoscuta întrebării o
constituie cantitatea, numărul concret de deputaţi în Parlament.
Premisele pot fi adevărate şi false. Premisa întrebării „În ce an a fost adoptată Constituţia
Republicii Moldova?” este adevărată. Iar întrebarea „În secolul XIX telefoanele mobile arătau la fel
ca şi acum?” are o premisă falsă.
Orice întrebarea are caracteristici gnoseologice, lingvistice şi logice. În sens gnoseologic
întrebarea este un mijloc de obţinere a cunoştinţelor noi şi căutarea adevărului. În sens lingvistic
întrebarea este modul de limitare a informaţiei rugăminţii-cerinţe: a arăta direcţia căutării
informaţiei adiţionale care împreună cu informaţia care există deja sau fără aceasta, se va considera
22
 răspuns la întrebare. În sens logic întrebarea este, mai întâi de toate, o formă de gândire care se
utilizează pentru exprimarea faptului insuficienţei informaţiei despre obiect în scopul atingerii
scopului propus.

4. Tipuri de întrebări.
Există diferite tipuri de întrebări, care se deosebesc în funcţie de anumite caracteristici.
I. După funcţia predominantă – cognitivă sau a informativă – întrebările se divizează în:
1. Întrebări de cercetare, orientate spre obţinerea informaţiei noi. Acestea sunt întrebările la
care deocamdată nu există un răspuns. De exemplu: „Care este motivul că numărul de persoane
care se declară credincioase în Republica Moldova este foarte mare, iar numărul de încălcări ale
normelor morale şi juridice este şi el mare de asemenea?”. Prin astfel de întrebări se dă un imbold
celor cărora le este adresată întrebarea să caute informaţie nouă pentru a formula un răspuns.
2. Întrebări de informare. Scopul acestor întrebări este de a obţine şi transmite informaţia
care este deja cunoscută de către cineva. De exemplu, „Pe ce dată aţi susţinut examenul la Logica
juridică?”.
II. În funcţie de aria de căutare a răspunsului se disting următoarele tipuri de întrebări:
1. Întrebări categoriale. Sunt întrebările în care datele căutate sunt luate dintr-o sferă de
obiecte determinată de necunoscuta întrebării. Cuvântul interogativ arată orientarea cercetării,
categoria de fenomene, în cadrul cărora trebuie de căutat întrebarea. De exemplu: „Care filme îţi plac
mai mult?”.
2. Întrebări propoziţionale. În aceste întrebări partea principală a întrebării, presupoziţia,
rămâne neschimbată. Iar partea interogativă se înlocuieşte prin confirmarea sau infirmarea părţii
descriptive. În aceste întrebări se regăseşte răspunsul sub formă de judecată, propoziţie logică şi
acesta trebuie să fie doar confirmat sau infirmat. De exemplu: „Aţi petrecut bine vacanţa?”.
III. În funcţie de faptul dacă sunt sau nu date în prealabil variante de răspuns, întrebările pot
fi:
1. Închise. Întrebările închise dau posibilitatea de a da un număr limitat de răspunsuri. De
exemplu: „Care disciplină opţională alegi: Managementul proiectelor sau Dreptul vamal?”.
2. Deschise. Întrebările deschise dau posibilitatea de a da o multitudine de răspunsuri. De
exemplu: „Care este opinia ta în legătură cu cauzele crizei financiare?”.
3. Semi-închise, care se numesc şi semideschise. În aceste întrebări se regăsesc variante de
răspuns, dar şi posibilitatea de a adăuga o variantă proprie de răspuns. De exemplu: „Preferi
cafeaua, ceaiul sau altă băutură?”.
IV. În funcţie de componenţa, structura întrebării se vor distinge:
1. Întrebări simple. Aceste întrebări nu includ în structura lor în calitate de părţi
componente şi alte întrebări. De exemplu: „Ce paşi trebuie să faci pentru a te înscrie la Biblioteca
Ştiinţifică a ASEM?”.
23
 2. Întrebările compuse includ în calitate de părţi componente alte întrebări, unite prin
legături logice. De exemplu: „Cine şi când a decis să înfiinţeze ONU?” Întrebările compuse pot fi
conjunctive, disjunctive sau mixte – conjunctiv-disjunctive. De exemplu, întrebarea „De ce ai luat
această decizie şi care este rezultatul scontat în urma adoptării ei?”, este întrebare conjunctivă. Iar
întrebarea „Ai finisat lucrarea, sau mai ai de lucru?” este o întrebare disjunctivă.
V. În funcţie de extinderea obiectului cercetării:
1. Întrebări universale. Se formulează faţă de obiectul interesului întrebării în totalitate. De
exemplu: „Care sunt drepturile şi obligaţiile judecătorului în calitate de persoană care deţine o
funcţie de stat?”.
2. Întrebări particulare. Ele se referă la o latură aparte a obiectului studiat, la calităţile sale,
la relaţiile dintre aceste laturi. Spre deosebire de întrebările universale, întrebările particulare au, de
obicei, un rol auxiliar. De exemplu, o întrebare care ţine de particularităţile culturii politice este o
întrebare auxiliară în cadrul investigării culturii în general, a particularităţilor culturii în general:
„Care sunt particularităţile culturii politice a studenţilor din Republica Moldova?”
Întrebările universale, sunt de multe ori însoţite de întrebări particulare. Întrebările
particulare, în acest caz, au scopul de a facilita obţinerea răspunsului la întrebarea universală.
VI. În funcţie de adevărul părţii descriptive a întrebării, acestea pot fi divizate în:
1. Întrebări cu premise adevărate sunt acele întrebări, premisa cărora o constituie
cunoştinţe adevărate. De exemplu: „De ce definiţiile nu trebuie să fie circulare?”.
2. Întrebările cu premise false sunt întrebările care au fundamentul, partea descriptivă falsă.
De exemplu: „În care secol oamenii erau nemuritori?”.
VII. În dependenţă de corectitudine se disting:
1. Întrebări corecte. Întrebarea corectă are o premisă adevărată şi necontradictorie. Ele nu
sunt sugestive, retorice, etc. De exemplu: „Câte capitole sunt în manualul de Drept?”.
2. Întrebări incorecte. Aceste întrebări pot să aibă premise false sau contradictorii. Ele, de
asemenea, pot fi multiple, sugestive, imprecise, etc. De exemplu: „Nu-i aşa că cel mai frumos oraş
este Chişinăul?”.

5. Condiţiile întrebării corecte. Erori erotetice.

Întrebarea corectă trebuie în primul rând să aibă presupoziţie adevărată. De asemenea, ca să
fie corecte, întrebările trebuie să fie precise, să nu conţină termeni polisemici, să nu fie sugestive, să
nu fie retorice, să nu fie multiple.
Termenii din întrebare trebuie să fie univoci, adică întrebarea trebuie să satisfacă condiţiile
preciziei şi univocităţii. Dacă termenii întrebării nu sunt univoci, întrebarea este ambiguă. De
exemplu: „Unde se întâlneşte liliacul?”. Această întrebare este ambiguă deoarece nu este clar
despre ce fel de liliac este vorba. Fie despre arbustul cu flori mirositoare, de culoare de obicei
violet, fie despre mamiferul asemănător cu şoarecele, ce are aripi adaptate pentru zbor.
24
 Întrebarea „Câte prelegeri ai avut?” este imprecisă, deoarece nu este clar despre ce perioadă
este vorba, nu e clar dacă este vorba despre toate prelegerile sau despre prelegerile la o anumită
disciplină. În viaţa cotidiană ne permitem să punem deseori astfel de întrebări, multe lucruri fiind
înţelese din circumstanţe, din context. Dar chiar şi în viaţa cotidiană, dacă avem nevoie neapărat de
un răspuns precis, trebuie ca întrebarea să fie precisă. Iar în cadrul ştiinţei pentru a obţine răspunsuri
exacte, rigoarea trebuie să fie mai mare. De exemplu, la întrebarea „În ce caz este permisă adopţia
fraţilor şi surorilor de către persoane diferite?” nu putem să obţinem un răspuns exact dacă nu se
specifică despre legislaţia cărei ţări este vorba. Şi deci, întrebarea dată este imprecisă.
Dacă întrebarea conduce persoana/persoanele întrebate spre un răspuns dorit, atunci
întrebarea este sugestivă. De exemplu: „Nu-i aşa că această idee este una bună?”.
Întrebările care, de fapt, reprezintă nişte afirmaţii sunt întrebări retorice. Aceste întrebări îşi
au rolul lor. Se enunţă pentru a da o dispoziţie, pentru a convinge pe cineva, fiind utilizate mai ales
în cadrul argumentării. Exemplu de astfel de întrebare: „Cine nu îşi doreşte fericirea?”.
Dacă într-o întrebare într-o singură formulare sunt puse două sau mai multe întrebări
cerându-se un singur răspuns, dacă întrebarea are o presupoziţie pe care cel care răspunde ar dori să
o nege dar nu poate să o facă răspunzând „da” sau „nu”, întrebare se numeşte multiplă. Să zicem,
cel care nu este student cum ar putea să răspundă cu „da” sau „nu” la întrebarea „Îţi place să fii
student?”.

6. Noţiune de răspuns.
Răspunsul este o judecată nouă, care precizează sau completează în corespundere cu
întrebarea cunoştinţele precedente. Căutarea întrebării presupune apelarea la o anumită sferă a
cunoştinţelor empirice sau teoretice, care se numeşte sfera de căutare a răspunsului. Răspunsurile
primite pot servi drept fundament pentru punerea de noi întrebări, dezvoltarea cunoaşterii, obţinerea
de noi informaţii. Răspunsul este o judecată nouă care precizează sau completează cunoştinţele
existente în corespundere cu întrebările puse. Căutarea răspunsului se face într-o sferă concretă a
cunoştinţelor teoretice sau empirice care se numeşte aria de căutare a răspunsului.
I. În funcţie de reflectarea realităţii există următoarele tipuri de răspunsuri:
1. Răspunsuri adevărate care reflectă realitatea aşa cum este ea. Dar răspunsul trebuie să fie
şi relevant. Pentru că se poate întâmpla ca răspunsul primit să reprezinte o judecată adevărată, dar să
nu aibă nici o legătură cu întrebarea.
2. Răspunsuri false ce deformează realitatea, reflectă (intenţionat sau neintenţionat) eronat
starea lucrurilor din realitate.
II. În funcţie de sfera de căutare a răspunsului:
1. Răspunsul direct este acel răspuns pentru găsirea căruia nu este nevoie de informaţie
adăugătoare. De exemplu, la întrebarea „În ce an Republica Moldova a obţinut independenţa?”, se
va obţine răspunsul „Republica Moldova a obţinut independenţa în anul 1991”.
25
 2. Răspunsul indirect este acel răspuns care este obţinut dintr-un domeniu mai larg decât
domeniul căutării răspunsului. De exemplu, pentru întrebarea „Pătratul este o figură geometrică?”
un răspuns indirect va fi „Pătratul este un dreptunghi cu laturile egale”.
III. În funcţie de forma gramaticală:
1. Răspunsuri scurte sunt răspunsurile „da” şi „nu”. De exemplu, la întrebarea „Familia
este un grup social?” se va obţine răspunsul „Da”. Iar la întrebarea „Capitala Republicii Moldova
este oraşul Ungheni?” se va obţine răspunsul „Nu”.
2. Răspunsurile desfăşurate sunt acele răspunsuri în care se repetă toate elementele
întrebării. De exemplu, la întrebarea „Rusia este o ţară federativă?”, răspunsul „Da” este unul scurt,
iar răspunsul „Da, Rusia este o ţară federativă” constituie unul desfăşurat.
IV. În funcţie de volumul de informaţie care se conţine în răspuns:
1. Răspunsuri complete conţin informaţii ce se referă la toate elementele întrebării. De
exemplu, şa întrebarea „Cine şi în legătură cu ce a intentat acest proces?”, un răspuns complet ar fi:
„Acest proces a fost intentat de către Ion în legătură cu primirea moştenirii”.
2. Răspunsurile incomplete nu oferă informaţie pentru toate componentele întrebării. De
exemplu, la întrebarea precedentă, un răspuns incomplet ar fi: „Procesul a fost intentat de către
Ion”.
V. În funcţie de corespunderea cu caracteristica întrebării:
1. Răspunsuri exacte, determinate. În general, se are în vedere structura logică, noţională a
răspunsului. Ea se exprimă în exactitatea noţiunilor care se conţin în răspuns. Dacă toate noţiunile
sunt precise, sau dacă este înţeles sensul utilizat, atunci răspunsurile sunt exacte.
2. Răspunsuri inexacte, nedeterminate. În răspunsurile inexacte se utilizează noţiuni
imprecise. Noţiuni imprecise foloseau grecii în sofisme. Astfel, la întrebarea „Ai încetat să îţi baţi
tatăl?” este imposibil să dai un răspuns corect, dacă nu ţi-ai bătut tatăl. Pentru că dacă răspunzi
„Da”, înseamnă că l-ai bătut, iar dacă răspunzi „Nu”, înseamnă că continui să îl baţi. Exactitatea
răspunsului depinde de exactitatea întrebării. Pentru că la întrebarea „Cine a inventat roata?” este
clar că se are în vedere o persoană. Dar nu este clar după ce criteriu ar trebui aceasta să fie
evidenţiată: după naţionalitate, profesie, vârstă, etc.
Există răspunsuri corective. Acestea sunt răspunsurile în care se neagă sau se respinge
presupoziţia întrebării. De exemplu, la întrebarea „De câte ori ai fost la Bucureşti?”, un răspuns
corectiv ar fi: „Nu am fost nici odată la Bucureşti”.
Pentru ca răspunsul să fie relevant, el trebuie să fie construit în corespundere cu întrebarea.
Există răspunsuri adevărate şi false, după statutul lor gnoseologic, adecvarea reflectării realităţii;
directe şi indirecte, după modul de exprimare a informaţiei, cele directe se iau din aria de căutare a
răspunsului, iar cele indirecte – dintr-o sferă mai largă; scurte şi desfăşurate, după forma
gramaticală, cele scurte – da, nu, în cele desfăşurate se repetă toate elementele întrebării, cele
desfăşurate sunt preferabile în cazul întrebărilor compuse; complete şi incomplete, cele complete
26
includ informaţie cu referire la toate elementele întrebării, cele incomplete includ informaţie cu
referire doar la unele elemente ale întrebării.
Calitatea răspunsului depinde de calitatea întrebării. pentru a obţine un răspuns exact, clar,
determinat, trebuie să fie pusă o întrebare clară, exactă şi determinată.
De exemplu, este greu să obţii un răspuns exact dacă în întrebare se conţin noţiuni
imprecise. Poate să apară nedeterminarea în răspuns în cazul când se dă un răspuns scurt la o
întrebare disjunctivă. De exemplu: la întrebarea „Preferi merele sau perele?”, răspunsul „Da.”. La
aceeaşi întrebare răspunsurile „Merele.” sau „Perele.” constituie răspunsuri relevante, directe,
complete şi scurte. Răspunsurile „Eu prefer merele.” sau „Eu prefer perele.” sunt răspunsuri
relevante, directe, complete şi desfăşurate. Iar răspunsul „Mie nu îmi plac fructele.” este un răspuns
irelevant şi indirect.

Întrebări pentru verificare.

1. Ce este limbajul?
2. Ce este limbajul natural?
3. Ce este limbajul artificial?
4. Care sunt particularităţile limbajului juridic?
5. Ce este logica erotetică?
6. Ce este întrebarea?
7. Care este structura întrebării?
8. Ce este presupoziţia întrebării?
9. Ce este necunoscuta întrebării?
10. Ce tipuri de întrebări cunoaşteţi?
11. Care sunt regulile alcătuirii întrebărilor?
12. Ce tipuri de întrebări incorecte cunoaşteţi?
13. Ce este răspunsul?
14. Ce tipuri de răspunsuri cunoaşteţi?

Exerciţii şi probleme.
1. Găsiţi termeni care au în limbajul juridic o semnificaţie, iar în limbajul natural – o altă
semnificaţie.
2. Determinaţi presupoziţiile şi necunoscutele în următoarele întrebări:
a. „Care este cea mai importantă instituţie a dreptului în general, a dreptului public în
special?”;
b. „Care este obiectivul principal al dreptului internaţional?”;
c. „Poate oare fi combinat eficient sectorul public şi sectorul privat în domeniul ocrotirii
sănătăţii?”;
d. „Prin ce se deosebesc definiţiile nominale de cele reale?”;
e. „Care sunt particularităţile sancţiunii administrative, aplicate în sfera financiar-
bancară?”;
f. „Cărei instituţii în Republica Moldova îi aparţine dreptul exclusiv de licenţiere a
activităţii bancare?”.
3. Determinaţi tipul întrebării:
4. Determinaţi greşelile în următoarele întrebări:
a. „Care două cuvinte le folosesc cel mai des studenţii?” „Nu ştiu”. „Corect”.

27
 Tema 3. PRINCIPIILE LOGICE.
Noţiuni: principiu, principiu logic, principiul identităţii, principiul noncontradicţiei,
principiul terţului exclus, principiul raţiunii suficiente.

1. Noţiune de principiu logic.

2. Principiul identităţii.
3. Principiul noncontradicţiei.
4. Principiul terţului exclus.
5. Principiul raţiunii suficiente.

1. Noţiune de principiu logic.

Pentru a fi corectă, gândirea trebuie să se supună anumitor principii logice, acestea fiind
nişte legi generale ale gândirii. Principiile logice sunt nişte legături necesare şi esenţiale dintre
gânduri în procesul de raţionare. Gândirea juridică, de asemenea, se supune principiilor logice.
Activitatea legislativă, cea de interpretare a legilor, de aplicare a normelor juridice este guvernată
de principiile logice.
Legile logicii sunt o reflectare generalizată a legităţilor existenţei, modificate în capul
oamenilor şi devenite principii generale ale gândirii cunoscătoare. Deci, ordinea şi legătura dintre
lucruri determină ordinea şi legătura dintre gânduri.
Gândirea se realizează în două orientări: de conţinut (procesul de reflectare în conştiinţa
oamenilor a legăturilor lucrurilor reale şi a caracteristicilor lor) şi formal (stabilirea legăturilor între
formele gândirii). Astfel, legile gândirii se împart în legi dialectice şi legi logico-formale.
Principiile logice au un caracter universal, stau la baza funcţionării gândirii în general, în ele
se reflectă cele mai generale şi profunde calităţi, relaţii şi legături ale lumii obiective, care este
percepută de gândirea noastră.
Principiile dialectice sunt predestinate pentru a reflecta în gândire stările intermediare;
reflectarea schimbărilor obiectelor în timp; reflectarea obiectului în relaţiile lui cu alte obiecte.
Principiile gândirii se împart în: principii ale logicii formale şi principii ale logicii dialectice.
Principiile logicii formale au un caracter universal, adică ele sunt fundamentale pentru funcţionarea
gândirii, în general. Ele au un caracter obiectiv, în ele se reflectă cele mai generale şi profunde
calităţi, legături şi relaţii ale lumii obiective. Principiile logicii formale sunt următoarele: principiul
identităţii, principiul noncontradicţiei, principiul terţului exclus, principiul raţiunii suficiente.
Respectarea principiilor logicii formale constituie o condiţie necesară a cunoaşterii esenţei
realităţii. Ea asigură atingerea cunoştinţelor adevărate în procesul de gândire, fără de care nu este
posibilă cunoaşterea. De asemenea, „respectul pentru principiile logicii se întemeiază pe faptul că
ele s-au dovedit indispensabile pentru bunul mers al treburilor omeneşti în cele mai esenţiale sfere
ale vieţii civilizate” [log&drep, p. 13]

28
 Intuitiv, principiile logice sunt cunoscute tuturor oamenilor, ei respectându-le, de obicei,
chiar dacă nu le cunosc. Noi putem să nu conştientizăm principiile logice, să nu le cunoaştem, dar
suntem nevoiţi să le respectăm atunci când dorim ca gândirea noastră să fie corectă.
Aceste principii ale gândirii sunt legi principale pentru că ele exprimă principalele
caracteristici ale gândirii incorecte: determinarea, necontradicţia, continuitatea şi argumentarea.
Principiile logice „ne îndreptăţesc să avem încredere în adevărul rezultat din premise”. [Dobr, p. 71]
Respectarea principiilor logice este obligatorie pentru gândirea corectă. Menţionăm, însă, că
aplicarea primelor trei principii – principiului identităţii, principiului noncontradicţiei, principiului
terţului exclus – este posibilă doar dacă entităţile la care se aplică sunt considerate în acelaşi timp şi
sub acelaşi aspect. Deci, acţiunea acestor trei principii este limitată de următoarele supoziţii: „în
acelaşi timp” şi „sub acelaşi aspect”.

2. Principiul identităţii.
Fiecare gând în procesul raţionării trebuie să fie identică cu sine. Unul şi acelaşi gând nu
poate să fie el însuşi şi altul. Primul principiu al logicii formale este cel al identităţii. Acest
principiu exprimă calitatea gândirii corecte de a fi determinată. Fiecare principiu logic are un
fundament ontologic. Fundamentul ontologic al principiului identităţii îl reprezintă una dintre
calităţile esenţiale ale realităţii – determinismul calitativ al obiectelor şi fenomenelor realităţii
reflectate în gândire. Aceste obiecte şi fenomene sunt identice cu ele însele (în acelaşi timp şi sub
acelaşi raport). Formularea ontologică a principiului identităţii este: „orice lucru/fenomen este
identic cu sine în acelaşi timp şi sub acelaşi raport”. Obiectele şi fenomenele îşi păstrează calitatea
de a fie ele însele, de a fi identice cu sine şi, deci, gândurile despre ele trebuie să fie şi ele identice
cu ele însele dacă în ele se reflectă corect aceste obiecte şi fenomene. Deci, gândul despre un obiect
determinat calitativ, dacă el corespunde acestui obiect, nu poate să nu fie determinat, să nu fie
identic sie însuşi. Orice gând trebuie să fie identic cu el însuşi. Schema principiului identităţii este:
A ≡ A, unde A este orice gând. Se va citi: A este identic cu A. Acest principiu precizează că A este
el însuşi şi nu poate fi nimic în afară de A.
Formularea semantică a principiului dat este: orice judecată este identică cu sine, orice
noţiune este identică cu sine.
Principiul identităţii este universal. Din conţinutul acestuia reiese că fiecare noţiune, judecată
ş. a. trebuie să fie utilizate în unul şi acelaşi sens pe care să-l păstreze pe parcursul întregului proces
de gândire (discuţie, argumentare, etc.). Sau, altfel vorbind: stabilind sensul unui cuvânt, a unei
expresii la începutul unui proces de gândire, să nu schimbăm acest sens până la sfârşitul acestui
proces. Înaintând judecata „Broasca este un animal cu sânge rece”, atunci când vom vorbi în
continuare despre broască, va trebui să utilizăm termenul broască cu acelaşi sens, de animal, şi nu de
parte a lacătului. De asemenea, este important ca pe parcursul procesului de gândire judecăţile să îşi
păstreze valoarea de adevăr.
29
 Principiul identităţii înaintează gândirii şi următoarele cerinţe: nu trebuie să fie identificate
gânduri diferite; nu trebuie ca gândurile diferite să fie privite ca identice.
Încălcarea acestor cerinţe în procesul gândirii poate să fie legată de exprimarea diferită a
unui şi aceluiaşi gând în limbaj. De exemplu, judecăţile: „Irina a citit poemul «Luceafărul»” şi
„Irina a citit cel mai important poem al lui M. Eminescu” exprimă unul şi acelaşi gând. Chiar dacă
în limbă predicatele acestor judecăţi se exprimă prin cuvinte diferite, judecăţile în întregime trebuie
calificate ca fiind identice.
Pe de altă parte, folosirea cuvintelor polisemice poate să ducă la identificarea gândurilor
diferite. De exemplu, judecăţile „Moş Ion a cumpărat o capră” şi „Moş Ion a cumpărat o capră”
pot fi şi judecăţi diferite dacă cuvântul capră din prima judecată şi cuvântul capră din a doua
judecată sunt diferite – animal şi instrumentar sportiv.
În cazul încălcării principiului identităţii apar diferite erori logice. Una dintre greşeli este
amfibolia – utilizarea unui şi acelaşi cuvânt omonim în acelaşi timp şi sub acelaşi aspect, pe
parcursul aceluiaşi proces de gândire în sensuri diferite. De aici – confundarea noţiunilor,
înlocuirea tezei cu alta în procesul de argumentare.
De cele mai dese ori principiul identităţii se încalcă din cauza că diferite noţiuni se pot
exprima prin diferite cuvinte sau expresii.
În activitatea juridică cerinţele principiului identităţii trebuie să se respecte cu stricteţe.
Nerespectarea acestor cerinţe se materializează uneori chiar şi sub formă de neclarităţi şi
ambiguităţi în actele legislative. Aceasta poate duce la interpretarea diferită a unei şi aceleiaşi legi,
şi deci, o aplicare incorectă a legii. Pe principiul identităţii se bazează recunoaşterea în procesul
cercetării, identificarea lucrurilor, a documentelor, a bănuiţilor.
De asemenea, principiul identităţii solicită determinarea gândirii şi este orientat împotriva
impreciziei, neclarităţii noţiunilor, judecăţilor. Iar această cerinţă este importantă pentru sfera
dreptului, unde se pot confunda noţiunile, dacă diferiţi oameni le înţeleg în mod diferit. De
exemplu, dacă prin noţiunea jaf unii înţeleg una, iar alţii – alta, nu va fi clar obiectul discuţiei. În
drept este foarte importantă stabilirea identităţii persoanelor, actelor, obiectelor. Trebuie de stabilit
pentru toţi participanţii unui proces folosirea noţiunilor în acelaşi sens, altfel, aceştia vor vorbi
despre lucruri diferite. Anchetatorii, judecătorii, învinuitul, martorii trebuie să folosească cuvintele
în unul şi acelaşi sens, altfel scopul comun, de a dezvălui adevărul şi de a evalua situaţia din
perspectiva legislaţiei nu va fi realizat.
În activitatea legislativă este important să se fixeze în legi sensul noţiunilor principale
utilizate, şi să se folosească în lege doar cu unul şi acelaşi sens. Iar dacă se foloseşte termenul cu alt
sens, acest lucru să fie stipulat.
Este important ca în sentinţă să se utilizeze noţiuni precise, termeni univoci pentru ca
sentinţa să fie clară. Trebuie să se respecte cerinţele principiului identităţii în cadrul discuţiilor,

30
dezbaterilor, acţiuni în care abundă activitatea de jurist. Pentru petrecerea cu succes a acestora una
dintre condiţiile principale este stabilirea cu exactitate a obiectului discuţiei/dezbaterii.

3. Principiul noncontradicţiei.
Principiul noncontradicţiei exprimă aşa o caracteristică a gândirii corecte ca,
noncontradicţia sa. De asemenea, el asigură consecvenţa logică a gândirii. Contradicţia logică este
condiţionată de enunţarea a două judecăţi incompatibile, care se exclud reciproc, şi care sunt
enunţate despre un obiect luat în acelaşi timp şi sub acelaşi raport.
Fundamentul ontologic al principiului noncontradicţiei este următorul: obiectele din
realitate nu pot să existe şi să nu existe în acelaşi timp şi sub acelaşi aspect. Nu pot să posede şi să
nu posede o caracteristică în acelaşi timp şi sub acelaşi aspect. Nu pot să se afle în relaţii şi să nu se
afle în relaţii cu alte obiecte în acelaşi timp şi sub acelaşi aspect. Cu referire la aceasta Aristotel
afirma: „nu e cu putinţă ca acelaşi lucru să fie şi să nu fie într-unul şi acelaşi timp” şi că nu se poate
„ca unuia şi aceluiaşi subiect să i se potrivească şi totodată să nu i se potrivească sub acelaşi raport
unul şi acelaşi predicat”. Deci, formularea ontologică a principiului noncontradicţiei este: în acelaşi
timp şi sub acelaşi raport este imposibil ca un lucru să aibă şi să nu aibă o proprietate, să fie şi să nu
fie, să aibă anumite relaţii şi să nu le aibă”. Utilizarea conştientă a acestui principiu permite să
descoperim şi să înlăturăm contradicţiile în procesul de gândire atât al nostru, cât şi al altora. Acest
principiu nu interzice contradicţiile dialectice, ci doar contradicţiile gândirii incorecte, care distrug
continuitatea gândirii, încurcă cunoaşterea realităţii.
Gh. Enescu ne propune următoarele formulări semantice ale acestui principiu: a) în acelaşi
timp şi sub acelaşi raport o propoziţie este imposibil să aibă şi să nu aibă o valoare logică W, b) o
propoziţie este imposibil să fie adevărată şi să nu fie adevărată, c)este imposibil ca o propoziţie să
fie adevărată împreună cu negaţia ei. [Ens, Dicţ, p. 286] Menţionăm că cuvântul propoziţie se
referă aici la propoziţia logică, la judecată.
Dacă vom gândi: „Cafeaua este prielnică sănătăţii” şi în acelaşi timp, „Cafeaua nu este
prielnică sănătăţii”, atunci apare o contradicţie. Să ţinem însă cont de supoziţiile amintite anterior –
„în acelaşi timp” şi „sub acelaşi raport”. Contradicţia nu va fi una ca atare dacă judecăţile de mai
sus se referă la persoane diferite unora dintre care li se poate să bea cafea, iar altora nu le permite
sănătatea. Sau poate ne referim la o cantitate excesivă în cel de-al doilea caz, sau la diferite
momente de timp – dimineaţa sau seara târziu. Şi în aceste cazuri nu va exista o contradicţie.
Astfel, două judecăţi incompatibile despre unul şi acelaşi obiect pot fi concomitent
adevărate dacă obiectul este examinat în aspecte diferite sau momente de timp diferit. Dar ele nu
pot fi concomitent adevărate dacă sunt examinate în acelaşi timp şi în acelaşi aspect.
Principiul noncontradicţiei ar putea fi formulat în felul următor: două judecăţi
contradictorii sau contrare despre unul şi acelaşi obiect, care este luat în acelaşi timp şi acelaşi
aspect, nu pot fi concomitent adevărate. Una dintre ele este cu necesitate falsă.
31
 Schematic, vor reda principiul dat în felul următor: ~ (A & ~A). Se va citi: nu este adevărat
că a şi non a. Nu pot fi admise drept adevărate în acelaşi timp şi sub acelaşi aspect A şi ~A. Prin A
se înţelege orice enunţ, iar prin ~A – negaţia acestuia. Nu pot fi concomitent adevărate două
gânduri, unul dintre care îl neagă pe celălalt. Atât judecata, cât şi negaţia ei trebuie să enunţe despre
acelaşi obiect, examinat în acelaşi timp şi sub acelaşi raport. Dacă nu sunt îndeplinite aceste
condiţii, atunci lipseşte contradicţia.
Principiul noncontradicţiei este aplicabil judecăţilor incompatibile – celor contrare şi celor
contradictorii. El indică că două judecăţi incompatibile nu pot fi concomitent adevărate. Una dintre
ele este cu necesitate falsă. Dacă judecăţile sunt contrare, atunci una dintre ele fiind adevărată,
cealaltă judecată poate să fie atât adevărată, cât şi fală. Deci, din două judecăţi contrare una poate să
fie adevărată, cealaltă – falsă. De exemplu, judecata „Fiecare om are dreptul la prezumţia
nevinovăţiei” este adevărată, iar judecata „Nici un om nu are dreptul la prezumţia nevinovăţiei” este
falsă. Nu pot fi concomitent adevărate nici două judecăţi contradictorii. De exemplu: „Toţi avocaţii
sunt jurişti” este adevărată, dar judecata „Unii avocaţi nu sunt jurişti” este falsă. Principiul
noncontradicţiei cere ca gândirea să fie consecventă, ca în cazul când noi afirmăm ceva despre ceva,
să nu negăm aceasta despre acest lucru în acelaşi timp. Adică noi nu trebuie să acceptăm în acelaşi
timp afirmaţia şi negaţia sa.
Afirmând ceva despre un anumit obiect, nu putem, fără a ne contrazice, să negăm acelaşi
lucru despre acelaşi obiect în acelaşi timp şi sub acelaşi aspect. Dar putem să afirmăm cu
certitudine, ca nu există contradicţie, dacă noi afirmăm că un obiect are un semn, dar nu are alt
semn, dacă afirmăm lucruri contradictorii despre diferite obiecte, dacă afirmăm şi în acelaşi timp
negăm ceva despre acelaşi obiect, dar în diferite intervale de timp sau dacă afirmăm şi negăm ceva
despre acelaşi obiect în acelaşi timp, dar în diferite aspecte.
Nu peste tot acolo unde funcţionează principiul noncontradicţiei, funcţionează şi principiul
terţului exclus. Dar peste tot unde îşi manifestă forţa principiul terţului exclus, se manifestă şi cel al
noncontradicţiei. Fără principiul terţului exclus ar fi imposibilă demonstraţia indirectă.
Principiul noncontradicţiei se regăseşte în demonstraţie: fundamentele demonstraţiei nu trebuie să
se contrazică.
În domeniul dreptului principiul noncontradicţiei se aplică la alcătuirea sistemelor de drept,
în structura actelor juridice, la raţionamentele care se formulează de părţi cu ocazia procedurilor
judiciare prin care se fixează drepturile şi obligaţiile contestate, etc. La nerespectarea principiului
noncontradicţiei în hotărârile judecătoreşti, se pot întâlni motivaţii contradictorii, care provoacă
neîncredere în întreg procesul de raţionare care a stat la baza soluţiei.
De asemenea, în domeniul dreptului se pot întâlni contradicţii între diferite articole ale
uneia şi aceleiaşi legi, între diferite legi, care sunt în vigoare concomitent, între legi şi legea
supremă – Constituţia, între legile unei ţări şi normele internaţionale de drept. În ajutor aici vine
codificarea legislaţiei, care presupune înlăturarea lacunelor, înlăturarea contradicţiilor dintre norme.
32
Dacă două norme se contrazic, ar putea să existe nihilismul juridic. Doar dacă două norme spun
lucruri diferite, atunci aceste norme pot fi ambele încălcate. Alibiul se bazează pe principiul
noncontradicţiei. Doar o persoană nu putea să fie şi să nu fie concomitent în unul şi acelaşi loc.
Dacă el nu se afla la locul săvârşirii unei crime şi aceasta este adevărat, atunci nu mai poate să fie
adevărat că el se afla acolo. Este important să se depisteze contradicţiile în mărturii. În general, una
dintre metodele eficiente de combatere în cadrul judecăţii este descoperirea contradicţiilor în
judecăţile oponentului. Prin aceasta se demonstrează că discursul său nu este valabil. Respectarea
principiului noncontradicţiei este necesară şi în cazul înaintării ipotezelor, versiunilor juridice.
Trebuie ca aceste versiuni să nu contrazică faptele, în baza căror ele sunt înaintate, dar şi faptele să
nu se contrazică unele pe altele. Decizia finală a judecăţii trebuie să se bazeze pe fapte veridice,
care nu se contrazic unele pe altele. Nu se permit contradicţii în sentinţă sau hotărârea
judecătorească, iar „uneori, în hotărârile judecătoreşti, se întâlnesc motivaţii contradictorii, care
provoacă, cum şi e firesc, neîncredere în întreg procesul de raţionare care a stat la baza soluţiei”
[Dobr, p. 74]. Dacă totuşi există contradicţii în decizii, hotărâri, sentinţe, atunci acestea ar putea fi
contestate.
În ceea ce priveşte procesul legislativ, articolele din legi nu trebuie să se contrazică, căci
unul şi acelaşi comportament nu pateu să fie în acelaşi timp şi sub acelaşi raport şi permis, şi
interzis. Aceste articole nu trebuie să contrazică ceea ce se stipulează în alte legi. De asemenea, ele
nu trebuie să contrazică articolele Constituţiei ţării respective sau pe cele din Declaraţia Drepturilor
Omului.
Cu referire la aplicare principiului noncontradiţiei în drept, s-a afirmat, printre altele, că
„dacă o dispoziţie din lege obligă la ceea ce alte dispoziţii din acelaşi sistem juridic refuză să
admită, ori chiar permit în mod expres, dacă o hotărâre judecătorească se contrazice în termenii
motivaţiei sale şi ia ca valid ceea ce ea însăşi indicase ca fiind invalid şi, în general, dacă într-un
raţionament, scris sau oral, prin modul în care este expus, se rup legăturile interioare care asigură
curgerea gândirii spre concluzii neechivoce, este evident că apare nesiguranţa şi neîncrederea în
valoarea de adevăr a celor susţinute”. [Dobr, p. 74]
Contradicţiile pot să apară şi în cazul când nu se stabileşte exact conţinutul noţiunilor. Şi aici
respectarea principiului noncontradicţiei se aplică în tandem cu cel al identităţii.

4. Principiul terţului exclus.

Acest principiu este o adăugare pentru principiul noncontradicţiei dar şi cel al terţului
exclus. În el se exprimă, la fel, determinarea gândirii, continuitatea acesteia, noncontradicţia.
Fundamentul ontologic al acestui principiu este determinarea calitativă a obiectelor şi
fenomenelor lumii înconjurătoare. Şi deci, un anumit obiect sau există, sau nu există, sau are relaţii
cu alte obiecte, sau nu are. Formulare ontologică a principiului terţului exclus este: în acelaşi timp

33
şi sub acelaşi raport un lucru are o proprietate, sau nu o are, are o relaţie sau nu, există sau nu
există, a treia posibilitate este exclusă.
Principiul terţului exclus ar putea să fie formulat astfel: două judecăţi contradictorii despre
unul şi acelaşi obiect nu pot fi concomitent false. Una dintre ele este cu necesitate adevărată.
Principiul terţului exclus acţionează doar în cazul judecăţilor contradictorii. Schema
acestuia este: A v ~A. Se citeşte: a sau non a. A este o oarecare judecată, iar ~A este judecata
contradictorie acestei judecăţi. Prin acest principiu se stipulează că există doar două valori logice
de adevăr în cadrul logicii formale: adevărat şi fals. Deci principiul terţului exclus interzice ca să
se recunoască drept adevărate concomitent sau false concomitent două judecăţi contradictorii.
Două judecăţi cu predicate contradictorii nu pot fi concomitent adevărate. Această legitate,
proprie la aşa tip de judecăţi şi-a găsit reflectarea în principiul terţului exclus. Una dintre judecăţile
contradictorii este adevărată, cealaltă – falsă, iar a treia posibilitate este exclusă. Principiul terţului
exclus cere să se aleagă una din două – sau-sau – tertium non datur. Adică în hotărârea unei
întrebări nu trebuie să evităm un răspuns determinat şi nu trebuie de căutat ceva de mijloc.
Nu peste tot unde este aplicabil principiul contradicţiei, acţionează şi principiul terţului
exclus. Dar peste tot unde acţionează el, se manifestă şi principiul noncontradicţiei. Astfel, dacă
judecata „Toţi urşii nu sunt albi” este falsă, judecata „Unii urşi sunt albi” este adevărată. Iar dacă
judecata „Nici un om nu este bun” este falsă, atunci judecata „Unii oameni sunt buni” este
adevărată. Din adevărul judecăţii „Această carte este interesantă” reiese falsitatea judecăţii
„Această carte nu este interesantă”.
Principiul terţului exclus nu poate să arate care anume dintre judecăţi este adevărată.
Aceasta se poate stabili doar cu ajutorul practicii, care stabileşte corespondenţa sau
necorespondenţa judecăţii cu realitatea. Principiul terţului exclus doar arată direcţia în stabilirea
adevărului: sunt posibile doar două soluţionări ale acestei probleme, şi doar una dintre ele este cu
necesitate adevărată.
Principiul terţului exclus înaintează cerinţa să nu se respingă în acelaşi timp şi o afirmaţie şi
negaţia sa. Judecăţile A şi non A nu pot fi respinse în acelaşi timp, deoarece una dintre ele este cu
necesitate adevărată, deoarece o situaţie sau are loc, sau nu are.
Spre deosebire de principiul noncontradicţiei care susţine că o judecată şi negaţia sa nu sunt
adevărate în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, principiul terţului exclus susţine că două judecăţi
contradictorii nu pot fi în acelaşi timp şi sub acelaşi raport false, una dintre ele este cu necesitate
adevărată.
Acest lucru se utilizează în cadrul procedeului de demonstraţie. Deoarece două propoziţii
contradictorii nu pot fi în acelaşi timp false, atunci dacă am demonstrat falsitatea propoziţiei care
neagă teza de demonstrat, atunci am demonstrat că teza este adevărată.
În practica juridică respectarea principiului dat este foarte importantă. În procesele de
judecată se întâlnesc permanent alternative, dintre car trebuie să se accepte ca fiind adevărată doar
34
una. Judecata trebuie să stabilească dacă bănuitul este vinovat sau nu este vinovat. De asemenea, şi
în procesul legislativ, de alcătuire a legilor – sau există cvorum, sau nu există, sau o anumită
decizie este adoptată, sau nu este.

5. Principiul raţiunii suficiente.

În principiul raţiunii suficiente se exprimă o caracteristică de bază a gândirii corecte –
fundamentarea acesteia. Înaintând un gând, şi pretinzând că el este adevărat, trebuie să
fundamentăm adevărul său. Calitatea de a fi argumentată este una dintre cele mai importante calităţi
ale gândirii logice. În cazul când afirmăm ceva, convingem pe alţii de ceva, trebuie să demonstrăm
judecăţile noastre, să aducem raţiuni suficiente, care confirmă adevărul gândurilor noastre.
Stabilirea adevărului dar şi a falsităţii unui gând este posibilă doar în cazul fundamentării acestuia.
Formularea ontologică a acestui principiu: „orice lucru (fenomen, etc.) există în virtutea unui
temei”. [Enescu, Dicţ, p. 287]
O premisă importantă pentru funcţionarea principiului raţiunii suficiente este dependenţa
universală a unor obiecte de altele. Dacă primele trei principii ale gândirii au fost formulate de către
Aristotel, atunci acest principiu a fost formulat de către Leibniz. La el acest principiu apare ca unul
universal atât al existenţei, cât şi a cunoaşterii – principiul cauzalităţii. Cu referire la gândire se poate
da următoarea formulare: nici o judecată nu poate să fie recunoscută drept adevărată fără o raţiune
suficientă. Suficiente sunt acele fundamente faptice şi teoretice, din care judecata dată reiese cu
necesitate.
Enunţurile înaintate în cadrul oricărei ştiinţe trebuie să fie fundamentate. Iar o deosebire
principală a gândirii ştiinţifice de cea neştiinţifică constă în aceea că cea ştiinţifică trebuie să fie
întotdeauna argumentată. Principiul raţiunii suficiente nu este compatibil cu superstiţiile, dogmele.
El neagă orice superstiţii, căci nu există nici un fel de legătură între simplul fapt pisica neagră a
trecut calea unui om şi neplăcerile pe care le poate avea acesta. Cel puţin, acest lucru nu se poate
demonstra în termeni raţionali, nu se pot aduce argumente pentru aceasta. Prin prisma principiului
raţiunii suficiente, nu pot fi acceptate în sistemul judecăţilor adevărate nici dogmele.
Principiul raţiunii suficiente este o regulă metodologică definitorie pentru cunoaşterea
ştiinţifică. El respinge dogmatismul, deoarece nu ne permite să acceptăm în mod necondiţionat a
unor judecăţi care para a fi adevăruri evidente, fără a le fundamenta. În acelaşi timp, principiul
raţiunii suficiente respinge şi scepticismul, prin care se neagă posibilitatea de a obţine adevăruri
întemeiate.
Principiul raţiunii suficiente cere ca orice afirmaţie să fie întemeiată. Orice judecată o
acceptăm ca fiind adevărată doar în cazul când putem s-o fundamentăm. Trebuie să existe destule
fundamente pentru a conchide din ele judecata dată.
Fundamentul logic este legat cu cel obiectiv, dar se deosebeşte de el. În calitate de
fundament obiectiv serveşte cauza, iar rezultatul acţiunii ei este consecinţa. Iar drept fundament
35
logic poate să servească indicarea atât a cauzei, cât şi a consecinţei. Doar cauza şi consecinţa sunt
legate între ele în mod necesar.
Cerinţa principală pe care o înaintează principiul raţiunii suficiente este următoarea: orice
gând se recunoaşte drept adevărat, dacă el are o raţiune suficientă. Dacă există un oarecare q, există
şi fundament pentru acesta – p. Dacă din adevărul judecăţii p decurge adevărul judecăţii q, atunci p
va fi raţiune pentru q, iar q – consecinţa acestui fundament. Legătura dintre fundament şi
consecinţă poate să fie exprimată cu ajutorul implicaţiei p→q, unde p este fundament, iar q –
consecinţă. Uneori, fundamentul are şi el nevoie de fundamentare. Iar dacă adevărul judecăţii k se
fundamentează cu ajutorul judecăţii q, care, la rândul ei, se fundamentează cu ajutorul judecăţii p,
atunci avem un lanţ de judecăţi, legate între ele în felul următor: (p→ q) & (q→ k).
Adevărul acestor judecăţi poate fi stabilit, de exemplu, prin confruntarea cu faptele din
realitate, cu experienţa proprie, dar şi cu experienţa întregii societăţi, care este fixată în legi,
axiome şi principii ale ştiinţei.
Axiomele nu trebuie să fie fundamentate, pentru că ele sunt confirmate de practica
umanităţii. Datorită ştiinţei, care în legile şi principiile sale fixează practica social-istorică, noi,
pentru fundamentarea gândurilor noastre nu avem nevoie de fiecare dată să apelăm la practică, ci
fundamentăm gândurile în mod logic, prin confruntarea acestora cu lucruri deja stabilite.
Deci, o raţiune suficientă pentru un oarecare gând poate să servească un alt gând, deja
controlat şi recunoscut drept adevărat şi din care decurge adevărul primului gând.
Legătura dintre antecedent şi consecvent este reflectarea în gândire a legăturilor obiective,
inclusiv celor cauzale, care se exprimă în aceea că un fenomen (cauză) îl generează pe altul
(consecinţă). Dar această reflectare nu este nemijlocită.
Principiul raţiunii suficiente are implicaţii importante în domeniul dreptului. El îşi găseşte
aplicaţia mai ales în aşa activităţi juridice cum sunt formularea hotărârilor judecătoreşti, elaborarea
de noi legi. Chiar sintagmele raţiune suficientă sau temei suficient sunt destul de des folosite în
domeniul dreptului. Cineva poate să fie reţinut doar dacă există un motiv, un temei suficient pentru
aceasta.
Şi în activitatea legislativă, o lege nouă, enunţurile acesteia trebuie să fie argumentate.
Trebuie să ne bazăm pe fapte, pe judecăţi, adevărul cărora este deja recunoscut. În practica
juridică orice decizie a judecăţii trebuie să fie argumentat. Una dintre greşelile posibile în cazul
nerespectării principiului raţiunii suficiente se numeşte: „după aceea înseamnă in cauza aceea”.

În general, stabilirea adevărului în procesele de judecată se realizează în mare măsură în

baza cunoaşterii principiilor logice principale, a principilor metodologice ale logicii formale, aşa ca
corectitudinea gândirii, identitatea gândurilor în cadrul unui şi aceluiaşi proces de gândire,
necontradicţia şi argumentarea gândirii.

36
 Întrebări pentru verificare.
1. Ce este principiul logic?
2. Ce calităţi ale gândirii logice exprimă principiile logico-formale?
3. Prin ce se deosebesc principiile logice de principiile (legile) naturii?
4. Ce limite există pentru principiul identităţii, al noncontradicţiei şi cel al terţului
exclus?
5. Care este esenţa principiului identităţii şi care este rolul său în procesul gândirii?
6. Care este esenţa principiului noncontradicţiei şi care este rolul său în cadrul
cunoaşterii?
7. Care este esenţa principiului terţului exclus şi căror judecăţi este el aplicabil?
8. Care este esenţa şi care este importanţa principiului raţiunii suficiente?
9. Care este rolul principiilor logicii formale pentru activitatea juristului?

Exerciţii şi probleme
1. În următoarele raţionamente deductive concluzia este falsă, deşi premisele sunt adevărate.
Stabiliţi care dintre principiile logice a fost încălcat şi despre ce eroare este vorba:
a. Cerul este albastru, iar albastru este adjectiv, deci cerul este adjectiv;
b. Verde este o culoare, iar frunza este verde,deci frunza este o culoare;
c. Martorul A. nu poate să spună adevărul, deoarece încalcă disciplina de muncă;
d. Cred că Adina poate să cânte la pian, deoarece are pian acasă.
2. De ce este neclară următoarea judecată: „Ion se mândreşte foarte mult cu operaţia sa”.
3. Ce principii logice sunt încălcate în următoarele raţionamente:
a. Radu este student pentru că el susţine examene;
b. Studentul nu a venit la test, deci el nu era pregătit pentru acesta;
c. Apa stinge focul pentru că este lichidă;
d. Această judecată este adevărată pentru că este corect alcătuită;
e. Dacă te întorci din drum înapoi, nu îţi merge bine;
f. Acest raţionament este corect alcătuit, deoarece premisele sale sunt adevărate;
g. Hoţul doreşte binele, pentru că el nu vrea să obţină (prin furt) nimic rău, ci doar bun.
Iar obţinerea la ceva bun este un bine.
4. Daţi exemple de încălcare a principiilor logice.
5. Ce principiu logic a fost încălcat în următoarea situaţie: Profesorul: „Ion, sper să nu mai
văd că copiaţi la test”. Ion: „Şi ei sper să nu vedeţi”.
6. Pot fi oare aceste două perechi de judecăţi concomitent adevărate din perspectiva
principiului noncontradicţiei:
a. Toţi studenţi din grupa D-111 au susţinut examenul la Logica juridică. Unii studenţi din
grupa D-111 nu au susţinut examenul la Logica juridică;
b. Unii studenţi din grupa D-111 au susţinut examenul la Logica juridică. Unii studenţi din
grupa D-111 nu au susţinut examenul la Logica juridică;
c. Unii studenţi din grupa D-111 au susţinut examenul la Logica juridică. Nici un student din
grupa D-111 nu a susţinut examenul la Logica juridică;

37
 Tema 4. NOŢIUNEA.
Noţiuni: noţiunea, noţiuni vide, noţiuni nevide, noţiuni pozitive, noţiuni negative, noţiuni
concrete, noţiuni abstracte, noţiuni absolute, noţiuni relative, operaţii cu noţiunile, definiţia,
definitul, definitorul, definiţii reale, definiţii nominale, definiţii prin indicarea genului proxim şi a
diferenţei specifice, definiţii structurale, definiţii funcţionale, definiţii genetice, definiţii legale,
definiţii doctrinare, definiţii de aplicare, clasificare, univers de clasificare, clase, diviziune,
calificarea juridică.

1. Esenţa noţiunii.
2. Tipurile de noţiuni.
3. Raportul dintre noţiuni.
4. Operaţii cu noţiunile.
5. Definiţia.
6. Clasificarea şi diviziunea.
7. Rolul diviziunii şi clasificării în operele de calificare juridică.

1. Esenţa noţiunii.
Noţiunea este una dintre principalele forme de gândire, în care se reflectă obiectele cu
caracteristicile lor principale. În noţiuni obiectele sunt delimitate (mintal) dintr-o mulţime de
obiecte şi generalizate în clase în baza unor semne comune.
Apariţia noţiunilor este o legitate obiectivă a devenirii şi dezvoltării gândirii umane. Toate
obiectele şi fenomenele au anumite caracteristici, care pot fi: generale şi particulare, esenţiale şi
neesenţiale, necesare şi incidentale. Crearea noţiunilor este un proces complicat, care presupune un
subiectul activ şi mai multe procedee. Dintre aceste procedee cele mai importante sunt: analiza,
sinteza, comparaţia, abstractizarea şi generalizarea.
Noţiunile reflectă obiectele din realitate, reflectă lucruri, procese, oameni, fenomene,
evenimente, relaţiile şi legăturile acestora. Dar noţiunile au şi o anumită independenţă faţă de
obiectele realităţii. Ele pot să reflecte obiecte, care nu există în realitate – din poveşti, idealizări, etc.
De asemenea, noţiunile pot să apară înaintea obiectelor, cum ar fi în cazul când se încearcă
obţinerea unor noi materiale, construirea unor noi mecanisme. Se întâmplă ca obiectele să dispară,
dar noţiunea să rămână, de exemplu, dinozaur sau mamut. Pe parcursul dezvoltării istorice a
omenirii apar mereu noţiuni noi.
În noţiuni se reflectă semnele esenţiale ale obiectelor. Semnele constituie ceea prin ce
obiectele se aseamănă şi prin ce se deosebesc unele de altele. Tot ceea ce într-un fel sau în altul
caracterizează obiectul, permite să fie perceput ca fiind anume el şi nu un oarecare altul, reprezintă
semne ale obiectelor. Semne esenţiale sunt semnele indispensabile obiectului, fără de care obiectul
nu este el însuşi, ci este cu totul altceva. De exemplu, a avea trei laturi constituie un semn esenţial
pentru triunghi. Fără de acest semn un oarecare obiect nu va reprezenta un triunghi. În schimb,
semnul a avea trei laturi egale nu constituie un semn esenţial pentru triunghi în general. Un oarecare
triunghi poate să aibă acest semn, dar poate să nu îl aibă. Dar, semnul a avea trei laturi egale, este
un semn esenţial pentru triunghiul echilateral.

38
 Orice caracteristici, stări, relaţii ale obiectelor, care caracterizează obiectul, îl evidenţiază,
ajută ca el să fie recunoscut printre alte obiecte, formează trăsăturile acestuia. Trăsătura este aceea
prin ce obiectele se aseamănă şi prin ce se deosebesc. Obiectele au mai multe caracteristici. Şi doar
acele care aparţin obiectului cu necesitate, care exprimă natura internă a acestuia, se numesc
caracteristici esenţiale. Iar acel caracteristici, care pot să aparţină şi să nu aparţină acestora, se
numesc neesenţiale. Noţiunile se pot forma datorită capacităţii gândirii umane de a compara
obiectele între ele după diferite caracteristici.
Noţiunea, ca formă de gândire reflectă obiectele în ansamblul lor în formă abstractă,
generalizată, în baza semnelor lor esenţiale. Noţiunile apar în conştiinţa noastră şi înlocuiesc
obiectele, procesele prin chipuri logice.
Noţiunea este o formă simplă de gândire, una din care sunt alcătuite mai apoi judecăţile şi
raţionamentele. Ea este o „cărămidă” din care construim judecăţile, iar din acestea – raţionamentele.
Astfel, din noţiunile „student”, „vacanţă”, „noi”, putem să alcătuim următoarele judecăţi: „Toţi
studenţii au vacanţă” şi „Noi suntem studenţi”. Iar din acestea – raţionamentul:
Toţi studenţii au vacanţă.
Noi suntem studenţi.
Noi avem vacanţă.
În limbă, noţiunea se fixează, se păstrează, se exprimă, se transmite prin cuvinte şi îmbinări
de cuvinte. Acestea reprezintă purtătorul material al noţiunii, „haina lingvistică” a acesteia.
Noţiunile şi cuvintele sunt indisolubile în procesul de apariţie şi funcţionare. Nu orice noţiune se
exprimă printr-un cuvânt. Unele noţiuni se exprimă prin expresii. Noţiune şi cuvântul nu coincid
neapărat, lucru condiţionat de existenţa sinonimelor şi a omonimelor. Omonimele sunt cuvintele
care sună la fel, dar se referă la noţiuni diferite. Sinonimele sunt cuvinte identice sau apropiate după
semnificaţia lor. Unitatea dintre cuvânt şi noţiune nu înseamnă neapărat o coincidenţă a acestora.
Noţiunile au un singur sens, iar cuvintele pot fi polisemice, astfel unul şi acelaşi cuvânt exprimând
în limbă mai multe noţiuni. Acesta este cazul omonimelor. De exemplu, cuvântul capră va exprima
şi mamiferul „capră” şi un instrument sportiv „capră”. Însă, în cazul cuvintelor sinonime, cuvinte
care au acelaşi, sau aproximativ acelaşi sens, mai multe cuvinte exprimă una şi aceeaşi noţiune, cum
ar fi cuvintele omăt, zăpadă, nea, sau cuvintele soţ şi consort. Pentru ca să nu se confunde noţiunile
cu cuvintele, menţionăm că în diferite limbi, noţiunile se exprimă prin cuvinte diferite.
Noţiunile îndeplinesc mai multe funcţii, dintre care cele mai importante sunt:
 funcţia cognitivă – noţiunea este un rezultat al procesului de cunoaştere, dar, de
asemenea, ea serveşte drept mijloc de cunoaştere. În procesul formării noţiunii, de obicei, se
dezvăluie cele mai generale caracteristici ale obiectelor, se relevă esenţa acestora.
 funcţia comunicativă – în noţiuni se fixează cunoştinţele obţinute despre obiecte şi cu
ajutorul noţiunilor oamenii transmit aceste cunoştinţe altor oameni şi altor generaţii. În acest
mod se asigură continuitatea spirituală a generaţiilor.

39
 Noţiunea este cea mai simplă formă de gândire, totuşi, ea are două elemente structurale:
conţinutul şi sfera, două aspecte – unul cantitativ şi altul calitativ.
Conţinutul noţiunii, care se mai numeşte comprehensiune sau intensiune, este ansamblul de
caracteristici esenţiale ale obiectelor, gândite în noţiunea dată. De exemplu, conţinutul noţiunii
„pătrat” îl reprezintă ansamblul caracteristicilor: „figură geometrică, cu patru laturi egale şi patru
unghiuri drepte”. În sistemul de semne ale noţiunii, există semne generale şi semne specifice. Cele
generale sunt proprii genului din care face parte obiectul, iar cele specifice sunt proprii doar speciei
date de obiecte. Conţinutul reprezintă informaţia principală despre obiecte. El poate să fie de fiecare
dată altul, în dependenţă de punctul de vedere asupra obiectelor, de volumul de cunoştinţe pe care îl
avem despre aceste obiecte, reflectate de către noţiunea dată. De exemplu, majoritatea oamenilor
evidenţiază următoarele caracteristici ale Soarelui – „steaua cea mai apropiată de Pământ”,
astronomii, probabil, vor accentua alte caracteristici – „astrul care se află la o distanţa medie faţă de
Pământ de 1,496×108 km (8,31 minute lumină) şi are diametru mediu de 1,392×106 km”.
Sfera noţiunii, care se mai numeşte extensiune, este reprezentată de mulţimea de obiecte, pe
care le reflectă noţiunea, obiectele, care se gândesc într-o noţiune. La aceste obiecte se pot aplica
semnele incluse în conţinut. De exemplu, sfera noţiunii „normă” este alcătuită din toate normele
posibile, cele care au existat, care există, şi care vor exista iar sfera noţiunii „scriitor” cuprinde toţi
scriitorii din lume, cei care au fost şi cei care vor fi. Noţiunea poate să reflecte un singur obiect, mai
multe obiecte, dar şi obiecte care nu există în lumea reală. Deci, sfera unei noţiuni poate fi alcătuită
dintr-un singur element, din mai multe sau să fie vidă. Sfera noţiunii „pol geografic al Pământului”
este alcătuit din două obiecte – Polul Nord şi Polul Sud, iar sfera noţiunii ASEM o constituie un
singur obiect – anume această instituţie de învăţământ, însăşi ASEM.
Grafic, sfera noţiunii se desemnează printr-un cerc, iar conţinutul acesteia se desemnează
printr-o literă în interiorul acestui cerc.
A

Fiecare dintre obiectele care face parte din sferă se numeşte element al sferei. Obiectele din sfera
unei noţiuni se numesc clasă de obiecte. Luate aparte, fiecare dintre aceste obiecte constituie un
element al clasei. Se pot evidenţia clase universale, singulare şi vide. Clasa alcătuită din toate
elementele unei sfere se numeşte universală. De exemplu, clasa tuturor statelor. Clasa singulară
constă dintr-un singur obiect: oraşul Orhei. Iar clasa vidă nu conţine nici un obiect: centaur, cel mai
mare număr natural. Se folosesc şi noţiunile clasă, subclasă şi element al clasei. Clasa este un
ansamblu de obiecte care au anumite calităţi comune. Clasa poate să includă în sine subclase sau
submulţimi.
Conţinutul şi sfera noţiunii se află într-o interconexiune organică. Între ele există o relaţie,
numită relaţie de variaţie inversă: cu cât este mai mare conţinutul, cu atât este mai mică sfera şi
40
invers. Deci, noţiunea cu sferă mai largă este mai săracă în conţinut. De exemplu, avem noţiunea
contract. Dacă adăugăm la conţinutul acesteia încă un semn – „a fi relativ la muncă”, atunci vom
obţine o noţiune nouă – cea de contract de muncă. Însă contracte de muncă sunt mai puţine decât
contracte în general şi, deci, sfera s-a micşorat. Există, însă o limită a îngustării sferei unei noţiuni –
un obiect singular. Sfera noţiunii „om” poate fi îngustată până se ajunge la un singur om – de
exemplu, Adrian Pereteniuc.
Dacă sfera unei noţiuni constituie o parte a sferei altei noţiuni, atunci conţinutul celei de-a
doua noţiuni, de asemenea, constituie o parte a conţinutului primei noţiuni. Deci, sfera unei oarecare
noţiuni constituie o parte a altei noţiuni dacă şi numai dacă conţinutul celei de-a doua constituie o
parte a conţinutului primei noţiuni. De exemplu, sfera noţiunii „logică” reprezintă o parte a sferei
noţiunii „ştiinţă”. Şi, deci, conţinutul noţiunii „ştiinţă” constituie o parte a conţinutului noţiunii
„logică”.

2. Tipurile de noţiuni.
Noţiunile reflectă obiecte foarte diferite. Corespunzător, există mai multe tipuri de noţiuni.
Ele se clasifică în funcţie de conţinut şi de sferă.
După sferă se disting următoarele tipuri de noţiuni:
I. În funcţie de numărul de obiecte reflectate de către noţiune se disting:
1. Noţiuni singulare. Acestea sunt noţiunile care reflectă un singur obiect (fenomen,
eveniment). Sfera acestora o constituie doar un singur obiect al gândirii. De exemplu: Constituţia
Republicii Moldova, ASEM.
2. Noţiunile generale reflectă două sau mai multe obiecte. Astfel de noţiuni sunt, de
exemplu: capitală, carte, prelegere. Noţiunile generale pot fi registrabile şi neregistrabile. Noţiuni
registrabile sunt acele noţiuni, pentru care mulţimea de elemente gândite în ea poate fi stabilită,
numărată, înregistrată. Ele reflectă obiecte, numărul cărora poate fi, în principiu stabilit De
exemplu: operă a lui Mihai Eminescu, stat, oraş din Republica Moldova. Noţiuni neregistrabile
sunt noţiunile care au o sferă nelimitată. Ele se referă la un număr nedeterminat de elemente. De
exemplu, om, copac, stea.
3. Categoriile sunt noţiunile de maximă generalitate (sumum genus). Aceste noţiuni nu au
un gen superior. În drept există o mulţime de categorii, dintre care raport juridic, drept subiectiv,
obligaţie, etc.
II. În funcţie de faptul dacă noţiunile reflectă obiecte care există în realitate, sau care nu
există, noţiunile se divid în:
1. Noţiuni vide ce reflectă mulţimi de obiecte, care nu conţin nici un element. Ele se referă
la obiecte ce nu există în lumea înconjurătoare, cum ar fi: „centaur”, „triunghi rotund”. Noţiunile
vide pot fi logic vide şi factual vide. Noţiunile factual vide reflectă obiecte care nu există, dar care
pot să existe în general. De exemplu: om ce a împlinit vârsta de 200 de ani (poate, în general să
41
existe în viitor). Noţiunile logic vide reflectă obiecte ce nu pot să existe nicăieri şi nici odată,
deoarece în conţinutul lor se conţin caracteristici contradictorii: pătrat rotund, cel mai mare număr
natural.
2. Noţiunile nevide reflectă mulţimi de obiecte care conţin unul sau mai multe elemente,
adică reflectă obiecte, care au o existenţă reală. Ele au o sferă în care se conţine, cel puţin, un obiect
real. De exemplu: drept civil, manual de matematică, Soarele.
III. În funcţie de precizia stabilirii sferei, noţiunile se divid în:
1. Noţiuni precise. Noţiunea este precisă dacă pentru orice obiect ales, putem să
spunem cu certitudine că el aparţine sau nu clasei pe care o reflectă noţiunea. Aceste noţiuni au un
conţinut exact şi o sferă bine stabilită. De exemplu: cerere, proces verbal, automobil.
2. Noţiuni imprecise, sunt acele noţiuni care nu au un conţinut şi o sferă stabilite cu
exactitate. De exemplu, noţiuni imprecise sunt noţiunile: tânăr, frumos, înţelept, grămadă, turmă.
Aceste noţiuni pot să creeze neînţelegeri şi confuzii în cadrul comunicării. De exemplu, având
noţiunea om tânăr, pe cine vom considera un om tânăr ca atare? La treizeci de ani o persoană poate
încă fi considerată tânără? Dar la treizeci şi jumătate? Din care clipă un om încetează să mai fie
tânăr? Evident, aşa o clipă este foarte dificil de indicat. Menţionăm că pentru exactitate şi claritate în
domeniul dreptului se fixează în legislaţie anumite cadre temporare pentru a arăta care anume
persoane pot fi considerate tineri. În Republica Moldova tinere sunt considerate persoanele de la 18
la 29 de ani. Judecăţile care conţin noţiuni imprecise nu pot fi evaluate din perspectiva valorii de
adevăr. De exemplu, judecata „Omul care are 38 de ani este tânăr” va fi considerată adevărată de
către unele persoane şi falsă – de către altele. În sfera dreptului
IV. După faptul dacă mulţimea de obiecte reflectate în noţiune se consideră sau nu a fi o
totalitate, noţiunile se împart în:
1. Noţiuni colective care se referă la mulţimi de obiecte privite ca totalitate. Mulţimile date
au trăsături diferite faţă de fiecare element în parte. De exemplu, caracteristica unei păduri de a fi
vastă nu poate fi atribuită fiecărui copac din această pădure în parte. Exemple de noţiuni colective:
pădure, armată, colectiv.
2. Noţiuni divizive sau distributive sunt cele care se referă la acele clase de obiecte, pentru
care ceea ce este valabil pentru toate elementele mulţimii, este valabil şi pentru fiecare element în
parte. De exemplu, normă, partid, telefon.
După conţinut se pot deosebi următoarele tipuri de noţiuni:
I. În funcţie de faptul dacă reflectă obiecte sau însuşirile acestora, noţiunile se divid în:
1. Noţiuni concrete, care reflectă obiecte, existenţa căror este relativ de sine stătătoare. Ele
reflectă mai multe însuşiri ca fiind luate împreună într-un obiect: idiom, impozit, moment.
2. Noţiuni abstracte sunt cele care reflectă caracteristici ale obiectelor şi relaţiile dintre ele,
care nu există independent de obiecte. Ele desemnează trăsătura astfel, de parcă aceasta ar fi de sine
stătătoare, nelegată de un obiect: competenţă, roşeaţă. Dar noţiunile abstracte pot să facă parte din
42
noţiuni concrete complexe. Tipul noţiunii se stabileşte în acest caz după noţiunea principală. Astfel,
noţiunea bunăvoinţa prietenului este o noţiune abstractă, iar noţiunea prietenie sinceră este noţiune
concretă.
II. În funcţie de faptul dacă obiectele reflectate de noţiune au sau nu existenţă independentă,
noţiunile se divid în:
1. Noţiuni absolute sunt acele noţiuni care reflectă obiecte, ce există aparte şi pot fi gândite
în afara relaţiilor lor cu alte obiecte. Conţinutul acestor noţiuni poate să fie dezvăluit fără referire la
relaţiile obiectului reflectat în noţiune cu alte obiecte. De exemplu: cod, televizor, manager.
2. Noţiuni relative sunt noţiunile ale căror note caracterizează obiectul doar în relaţie cu alte
obiecte, cum ar fi: părinţi, început, analiză, profesor, elev.
III. În funcţie de faptul dacă indică prezenţa unor caracteristici la obiecte sau lipsa acestora,
noţiunile se divid în:
1. Noţiuni pozitive sunt noţiunile conţinutul cărora este alcătuit din caracteristicile ce sunt
proprii obiectului reflectat. Deci, aceste noţiuni reflectă prezenţa la obiecte a unor semne. De
exemplu: revistă, departament, omor, ombudsman.
2. Noţiuni negative ce reflectă lipsa la obiect a unor semne. Cuvintele prin care se exprimă
aceste noţiunii se alcătuiesc cu ajutorul la aşa particule ca: non-, ne-, anti-, -in. De exemplu,
dezordine, incolor, asimetrie, necredincios, dezacord.
Această divizare a noţiunilor nu are conotaţii axiologice. Astfel, noţiunea hoţie este una
pozitivă, deoarece reflectă anumite caracteristici ale hoţiei ca faptă antisocială.
A determina căror tipuri aparţine o noţiune înseamnă a-i da o caracteristică logică. Analiza logică a
noţiunilor ajută să se precizeze conţinutul şi sfera acestora şi formează deprinderi de a utiliza mai
exact noţiunile în procesul raţionării.
Acele noţiuni pe care le folosim în drept le numim noţiuni juridice ele fiind reflectarea în
gândire a într-o formă logică abstractă a proprietăţilor esenţiale comune ale unei anumite realităţi
juridice.

3. Raporturile dintre noţiuni.

Noţiunile reflectă obiecte, care se află în anumite relaţii. Respectiv, în anumite relaţii se află
şi noţiunile. Unele obiecte pot fi comparate, iar altele – nu, deci, şi noţiunile care le reflectă pot fi
comparabile sau incomparabile. Noţiunile comparabile sunt acele noţiuni care au în conţinutul lor
caracteristici esenţiale comune, care le dă posibilitate să fie confruntate. Noţiunile incomparabile
nu reflectă caracteristici comune. Noţiuni comparabile sunt, de exemplu: matematica, şi chimia,
ambele reflectând ştiinţe; analiza şi sinteza, acestea fiind operaţii cu noţiunile. Iar noţiuni
incomparabile sunt, de exemplu, noţiunile ceas şi piatră. În general, se pot stabili relaţiile dintre
noţiunile cu acelaşi gen, confruntând sau sferele lor, sau conţinutul.

43
 Între noţiunile comparabile sunt posibile două tipuri de relaţii: compatibilitate şi
incompatibilitate. Noţiunile compatibile sunt noţiunile care au elemente comune de sferă.
Noţiunile incompatibile nu au elemente comune în sfera lor.
Relaţiile dintre noţiunile comparabile se redau cu ajutorul diagramelor Euler, numite după
matematicianul Leonard Euler. Prin cercuri se reprezintă raportul dintre sferele noţiunilor. Fiecare
punct din cerc reprezintă un obiect reflectat de către o noţiune. Iar o literă înscrisă în cerc redă
conţinutul noţiunii. Fiecare dintre punctele unui cerc reprezintă un obiect, care face parte din sfera
noţiunii. În afara cercului punctele reprezintă obiectele, care nu fac parte din sfera noţiunii date.
Noţiunile compatibile se pot afla în următoarele relaţii:
1. Identitate. În relaţie de identitate se află noţiunile care reflectă unul şi acelaşi obiect, sau
unele şi aceleaşi obiecte. Sferele noţiunilor care se află în relaţie de identitate coincid, dar conţinutul
este diferit, deoarece reflectă trăsături diferite ale obiectelor. Sunt identice, de exemplu, următoarele
perechi de noţiuni: Mihai Eminescu şi autorul poemului „Luceafărul” sau noţiune şi formă logică
în care se reflectă caracteristicile esenţiale ale claselor de obiecte. Având două noţiuni identice A
şi B, nu există un obiect care este A şi nu este B şi nu există obiect care este B dar nu este A.
Noţiunile identice A şi B reflectă acelaşi obiect sau la aceeaşi clasă de obiecte.
Schematic, relaţia dintre două noţiuni identice A şi B se reprezintă în felul următor:

Pentru a opera cu un „limbaj de calitate” pentru jurişti este important de a se înţelege esenţa
noţiunilor identice şi a utiliza, de exemplu în procesul de judecată nu doar cuvintele „dl Jitaru” sau
„el”, ci şi aşa cuvinte ca „pătimitul”, „jertfa înşelăciunii”, etc.
2. Intersecţie sau încrucişare. Într-o astfel de relaţie se află noţiunile, sferele cărora coincid
parţial. Sfera unei noţiuni se include parţial în sfera celeilalte şi invers. Două noţiuni – A şi B – se
află în relaţie de intersecţie dacă unii A sunt B şi unii A nu sunt B. Şi invers, unii B sunt A, iar unii B
nu sunt A. De exemplu, noţiunile medic şi filatelist se află în relaţie de intersecţie. Adică unii medici
sunt în acelaşi timp filatelişti iar unii nu sunt. Şi invers – unii filatelişti sunt medici, iar alţii – nu.
Schematic, relaţia dintre două noţiuni A şi B, ce se află în relaţie de intersecţie se va
reprezenta astfel:

În aria coincidenţei parţiale a sferelor celor două noţiuni se regăsesc elementele noţiunii A,
care sunt B şi cele ale noţiunii B, care sunt A.

44
 3. Subordonare. Două noţiuni se află în relaţie de subordonare în cazul în care sfera uneia
dintre ele se include complet în sfera alteia, dar nu o epuizează complet. Dacă avem două noţiuni A
şi B, care se află în relaţie de subordonare, şi dacă noţiunea A este cea subordonată, atunci sfera
noţiunii A se include total în sfera noţiunii B. Fiecare A este B, dar nu fiecare B este A. Noţiunea cu
o sferă mai mare se numeşte subordonatoare, iar noţiunea cu sferă mai mică – subordonată. De
exemplu, noţiunile principiu şi principiu logic se află în relaţie de subordonare. Fiecare principiu
logic este principiu, dar nu fiecare principiu este şi principiu logic. Această relaţie dintre noţiuni se
mai numeşte şi relaţie de ordonare. Dacă noţiunile ce se află în relaţie de subordonare sunt noţiuni
generale, atunci noţiunea subordonatoare se numeşte gen, iar cea subordonată – specie. De
exemplu, noţiunea manual este gen pentru noţiunea manual de matematică.
Schematic, relaţia dintre două noţiuni ce se află în relaţie de subordonare – A şi B, unde A
este noţiunea subordonată şi B – subordonatoare, se va reprezenta în felul următor:

Între noţiunile incompatibile se stabilesc următoarele relaţii:

1. Coordonare. În relaţie de coordonare se află noţiunile care sunt specii ale unuia şi
aceluiaşi gen. Sferele unor astfel de noţiuni se includ în sfera uneia şi aceleiaşi noţiuni
subordonatoare, excluzându-se reciproc. Astfel, noţiunile familie şi partid politic se află în relaţie de
coordonare, fiecare dintre ele fiind subordonată noţiunii grup social.
Dacă avem noţiunile A, B, C, D, E – analiză, sinteză, comparaţie, abstractizare,
generalizare, care sunt specii ale aceluiaşi gen – operaţie logică, noţiune desemnată prin F, atunci,
schematic, vom reprezenta relaţia dintre toate aceste noţiuni în felul următor:

2. Contrarietate. În relaţie de contrarietate se află noţiunile-specii ale unuia şi aceluiaşi gen

care reflectă obiecte, caracteristicile cărora sunt contrare, opuse. Una dintre aceste noţiuni conţine
anumite caracteristici iar alta aceste caracteristici le neagă, înlocuindu-le prin caracteristici opuse.
Împreună, sferele acestor noţiuni constituie doar o parte din noţiunea gen. Serele noţiunilor
contrare se exclud reciproc, dar nu epuizează sfera noţiunii subordonatoare. De exemplu, contrare
sunt noţiunile alb şi negru, mare şi mic.
Schematic, relaţia dintre două noţiuni contrare A şi B se va reda în felul următor:

45
 3. Contradicţie. În această relaţie se află două noţiuni-specii ale unui şi aceluiaşi gen, sferele
cărora se exclud reciproc şi epuizează sfera noţiunii-gen. Una dintre noţiuni indică careva
caracteristici, iar alta –lipsa acestora. A doua exclude caracteristicile reflectate de către prima fără
ca să le înlocuiască cu alte caracteristici. De exemplu, noţiunile sincer şi nesincer.
Cercul în acest caz se împarte în două părţi egale, una repezentând noţiunea A şi alta – non
A. Între ele nu există o a treia noţiune.

4. Operaţii cu noţiunile.
Există mai multe operaţii cu noţiunile.
Generalizarea este trecerea de la o noţiune cu o anumită sferă la o noţiune cu sferă mai
largă. Ea reprezintă trecerea de la o noţiune la genul său. De exemplu de la noţiunea student al
facultăţii Economie Generală şi Drept, ASEM se va trece la noţiunea cu o sferă mai largă – student
al ASEM. Generalizare nu poate fi infinită. Limita acesteia o constituie noţiunile generale şi
categoriile, noţiunile care au un grad maxim de generalitate. Operaţia de generalizare nu trebuie
confundată cu trecerea de la părţi la întreg. Aceste două procedee se pot deosebi în felul următor:
dacă trecem de la noţiunea masă din lemn la noţiunea masă, atunci se poate afirma că orice masă
din lemn este masă. Dar dacă trecem de la noţiunea picior al mesei la noţiunea masă, apoi nu se
poate afirma că orice picior al mesei este masă.
Operaţia inversă de trecere de la o noţiune cu o sferă mai largă la una cu o sferă mai îngustă
este specificarea noţiunii. Operaţia de generalizare are loc prin înlăturarea unor caracteristici.
Astfel, de la noţiunea triunghi echilateral trecem la noţiunea triunghi înlăturând din conţinutul
acestei noţiuni caracteristica că toate laturile sunt egale. Iar în cazul specificării, invers, se va
adăuga o caracteristică. De exemplu, noţiunii medic i se va adăuga caracteristica de a lecui anume
copiii şi astfel se va obţine o noţiune nouă – medic pediatru. Pentru operaţia de specificare, de
asemenea, există limite. Astfel, limita specificării noţiunii oraş o constituie oraşul Chişinău, sau
oraşul Kiev, sau orice alt oraş. Şi dacă limita generalizării o constituie noţiunile generale sau
categoriile, atunci limita specificării o constituie noţiunile individuale.
Deci, operaţiile de generalizare şi de specificare pot fi realizate prin modificarea
conţinutului noţiunii, în baza relaţiei de variaţie inversă dintre conţinutul şi sfera noţiunii. Astfel,
pentru a generaliza, se va trece la o noţiune mai puţin informativă, înlăturând anumite trăsături ale
noţiunii, iar pentru a specifica, se trece la noţiuni mai informative prin adăugarea anumitor
caracteristici.
Altă operaţie cu noţiunea este comparaţia. Prin comparaţie se confruntă mintal obiectele
reflectate de către noţiuni pentru a vedea prin ce acestea se aseamănă şi prin ce se deosebesc.
Analiza este descompunerea mintală a obiectului în părţile sale componente.
Sinteza este unirea mintală a acestor părţi componente.

46
 5. Definiţia.
Una dintre cele mai importante operaţii logice este definiţia. Definiţia este operaţia logică,
care dezvăluie conţinutul unei noţiuni, sau stabileşte semnificaţia unui termen. A defini o noţiune
înseamnă a arăta ce înseamnă aceasta, a descoperi semnele, care se includ în conţinutul său, a
preciza conţinutul acesteia. A defini înseamnă a dezvălui esenţa obiectului definit. Prin definiţie
trebuie să diferenţiem şi să delimităm obiectul dat de toate celelalte din lume. Însuşi cuvântul
„definiţie” vine de la cuvântul latin „finis”, hotar. Deci, a defini o noţiune echivalează cu a-i „stabili
hotarele”, în aşa fel, ca ea să nu mai poată fi confundată cu altă noţiune. Definiţia este, în acelaşi
timp, un procedeu important de cunoaştere. Definiţia poate fi doar rezultatul cercetării aprofundate
a obiectelor. Deci, definiţia este şi o operaţie de determinate a noţiunilor, şi rezultatul acestei
determinări. Nu există necesitatea să se definească toate obiectele, procesele şi fenomenele din
lume. Unele lucruri ne sunt foarte bine cunoscute şi fără definiţii, de aceea nu sunt necesare anumite
precizări în legătură cu conţinutul lor, mai ales dacă ne ciocnim de aceste lucruri în activitatea
noastră cotidiană. În acelaşi timp, unele obiecte nu le cunoaştem încă destul de bine, ca să le putem
defini.
Prin definiţii se exprimă rezultatul cunoaşterii obiectelor. În funcţie de nivelul cunoştinţelor
noastre despre obiectul definit, se poate schimba gradul de profunzime al definiţiei. Definiţiile se
pot schimba sub influenţa aprofundării cunoştinţelor despre obiecte, ceea ce duce la schimbarea
reprezentărilor noastre despre esenţa obiectelor, iar aceasta, la rândul său, la schimbarea definiţiilor.
Însuşi obiectul îşi poate schimba esenţa cu timpul şi atunci este necesară alcătuirea unei noi
definiţii.
Definiţia este necesară şi în cazul când se introduce într-un domeniu ştiinţific un termen
nou, sau unul care se utilizează deja în limbajul natural sau în cel artificial cu alte semnificaţii decât
cea cu care se va utiliza într-un domeniu dat. De asemenea, este necesară alcătuirea unei definiţii în
cazul când toţi utilizează un termen cu aceeaşi semnificaţie, dar însăşi semnificaţia este doar intuită.
În cadrul ştiinţelor exacte, definiţiile se alcătuiesc mai uşor şi nu generează discuţii
îndelungate, dacă obiectul definit este bine cercetat. E prea puţin probabil ca cineva să iniţieze
discuţii în vederea faptului că pătratul este o figură geometrică, că are patru laturi egale sau că are
patru unghiuri drepte.
Dar în cadrul ştiinţelor socio-umane unele obiecte, fenomene, au mai multe definiţii. De
exemplu, este prea puţin probabil ca prietenia să fie percepută şi definită în acelaşi mod de către
toate persoanele. Din aceste considerente, se construiesc mai multe definiţii diferite pentru unul şi
acelaşi obiect, fenomen. Astfel, în literatura ştiinţifică se întâlnesc peste 200 de definiţii ale noţiunii
cultură.
Rolul definiţie în domeniul dreptului este incontestabil pentru că corectitudinea deciziilor,
evaluarea diferitelor situaţii şi comportamente depinde direct de corectitudinea definiţiilor utilizate.
În special este important de a defini corect noţiunile juridice.
47
 Definiţia îndeplineşte următoarele funcţii:
1. funcţia cognitivă. În definiţii se fixează rezultatele cercetării obiectelor şi respectiv,
definiţiile servesc drept mijloc pentru dezvoltarea de mai departe a cunoaşterii.
2. funcţia comunicativă. Prin definiţii se transmit cunoştinţele despre obiecte, se asigură
înţelegerea reciprocă dintre oameni în procesul comunicării.
Din structura definiţiei fac parte următoarele elemente:
1. definitul (definiendum, dfd) – este noţiunea care se defineşte;
2. definitorul (definiens, dfn) – este ceea ce se spune despre obiectul definit, este ansamblul
semnele generale şi esenţiale care constituie conţinutul noţiunii definite, este noţiunea prin care se
defineşte;
3. relaţia de definire este relaţia de echivalenţă dintre definit şi definitor. Această relaţie se
notează cu semnul „= df” sau „≡ df” şi se citeşte: „este identic prin definiţie”, „este prin definiţie”,
„se numeşte”, „reprezintă” „este”, „este prin definiţie”, „este identic prin definiţie”, „este egal prin
definiţie”, „se numeşte”, „numim”.
Definiţia se poate exprima prin formula Dfd≡Dfn sau Dfd=Dfn, unde Dfd este definitul
(definiendul), Dfn – definitorul (definiensul), iar „≡” sau „=” – relaţia de definire, echivalenţa dintre
cele două elemente, dintre cei doi termeni, dintre definit şi definitor.
De exemplu: „Nivelul general al preţurilor este o medie ponderată a preţurilor tuturor
bunurilor şi serviciilor produse în economie”. În această definiţie, nivelul general al preţurilor este
definitul, o medie ponderată a preţurilor tuturor bunurilor şi serviciilor produse în economie, este
definitorul şi este exprimă relaţia de definire, de echivalenţă dintre definit şi definitor.
Tipurile definiţiei. Există mai multe tipuri de definiţii:
I. După natura entităţilor definite, se deosebesc definiţii nominale şi definiţii reale.
Definiţia reală dezvăluie semnele esenţiale ale obiectelor. Ele se referă la obiecte, scot în
evidenţă trăsăturile lor caracteristice. În cazul definiţiilor reale se presupune că semnificaţia
termenilor este deja cunoscută. De exemplu: „Balanţa comercială este situaţia statistico-
economică, întocmită pe grupe de mărfuri şi pe o perioadă determinată, în cuprinsul căreia se
compară valorile exportului şi importului unei ţări”.
Definiţia nominală (denumirea căreia vine de la cuvântul latin nomen, care înseamnă nume)
sunt definiţiile în care se dezvăluie sensul cuvântului, se fixează numele obiectului. Definiţia
nominală „înaintează cerinţa” de a numi un obiect dat cu un anumit nume. De exemplu: „Numim
ofertă numărul de unităţi dintr-un produs, care sunt oferite spre vânzare la un preţ dat”, „C este
viteza luminii”, sau „A.S.E.M. – este o prescurtare pentru a desemna Academia de Studii
Economice din Moldova”.
Termenul, numele care se introduce prin definiţiile nominale, se păstrează de obicei şi în
cazul când se dezvăluie lucruri noi despre obiectele pe care el le desemnează. Iar în cazul
definiţiilor reale, odată cu schimbarea esenţei obiectului, trebuie să fie schimbată şi definiţia sa.
48
 Dacă definiţiile nominale pot fi deseori convenţii sau norme, care pot să fie apreciate doar
din perspectiva eficienţii, adecvării lor, atunci definiţiile reale sunt judecăţi cognitive, care pot fi
apreciate ca fiind adevărate sau false. Clasificarea definiţiilor în nominale şi reale este oarecum
relativă, deoarece definiţiile reale, care descriu un anumit obiect, deseori par a conţine cerinţa de a
numi un obiect cu un anumit nume, iar cele nominale pot să conţină descrierea obiectului.
II. După procedeul de definire vom deosebi definiţii explicite şi definiţii implicite.
Definiţiile explicite au forma standard, cu definitul şi definitorul bine determinaţi. De exemplu:
„Acţiunea este o hârtie de valoare emisă de o societate pe acţiuni, prin care se dovedeşte dreptul de
proprietate al deţinătorului asupra unei părţi din capitalul social al societăţii care a emis-o, pe
baza căreia deţinătorul primeşte dividend”.
Iar în definiţiile implicite definitul şi definitorul sunt evidenţiaţi doar în context.
O formă particulară a definiţiilor explicite o constituie definiţiile prin indicarea celui mai
apropiat gen şi a diferenţei de specie, care se mai numesc definiţii prin indicarea genului proxim şi
a diferenţei specifice sau generice. Definiţia prin indicarea genului proxim şi a diferenţei
specifice este definiţia în care esenţa obiectului definit se stabileşte în primul rând prin indicarea
celui mai apropiat gen, genului proxim (sau al unuia destul de apropiat) din care face parte acest
obiect şi, în al doilea rând, prin indicarea diferenţei de specie. Genul proxim este noţiunea imediat
superioară noţiunii definite. Diferenţa specifică o constituie ansamblul trăsăturilor speciei date care
diferenţiază noţiunea definită de celelalte noţiuni subordonate aceluiaşi gen proxim. Structura
acestui tip de definiţie se poate reda prin formula: „A≡ BC”, unde A este definitul, B este cel mai
apropiat gen, sau genul proxim, iar C constituie diferenţa specifică, ceea ce deosebeşte specia dată,
A, de toate celelalte specii ale genului B. Definiţiile prin indicarea genului proxim şi a diferenţei
specifice se întâlnesc destul de des. Dar ele au anumite limite şi nu pot fi aplicate noţiunilor care nu
au un gen apropiat, sau noţiunilor singulare, care nu au specii.
Una dintre greşelile comise în cazul formulării definiţiilor generice este omiterea genului. În
acest caz în loc de genul proxim se utilizează cuvintele „atunci când”. De exemplu, în locul
definiţiei corecte „Definiţia este operaţia logică prin care se dezvăluie conţinutul noţiunii” se
alcătuieşte definiţia „Definiţia este atunci când dezvăluim conţinutul noţiunii”.
Există mai multe tipuri de definiţii generice, evidenţiate în dependenţă de forma diferenţei
specifice:
Definiţiile atributive sunt definiţiile în care definitorul prin diferenţa specifică exprimă
calităţile distinctive ale obiectului definit. De exemplu: „Macroeconomia este ştiinţa care se ocupă
cu structura şi funcţionarea economiei ca întreg”.
Definiţii genetice sunt definiţiile în care se precaută apariţia obiectului, definitorul indică
modul de formare a obiectului definit. De exemplu: „Obiceiul este o normă de comportament
formată în practica vieţii sociale, acceptată şi respectată unanim, fără a fi impusă prin
constrângere”.
49
 Definiţii operaţionale în care caracteristica specifică a obiectelor este redată prin indicarea
metodelor, operaţiilor sau proceselor de identificare a obiectelor definite. De exemplu: „Acidul este
lichidul, care colorează hârtia de turnesol în culoare roşie”.
Definiţii relaţionale sunt definiţiile în care definitorul indică sistemul unor relaţii esenţiale
în care se găseşte obiectul definit. De exemplu: „Zero este acel număr a pentru care este adevărat
că ax=a şi a+x=x”.
Definiţii structurale sunt definiţiile în care se enumără elementele unui sistem, speciile
unui gen, sau părţile unui întreg. De exemplu: „Puterea politică este alcătuită din putere
legislativă, putere executivă şi putere judecătorească”.
Definiţii funcţionale sunt definiţiile în care definitorul indică funcţiile obiectului definit. De
exemplu: „Termometrul este instrumentul cu care se măsoară temperatura”.
După funcţiile îndeplinite în cadrul procesului de cunoaştere definiţiile nominale se împart
în:
Definiţii lexicale (explicative), care precizează sensurile cu care poate fi utilizat un termen
într-o limbă. De exemplu: „Termenul „putere” este utilizat pentru a desemna: 1. Abilitatea sau
dreptul de a face ceva; 2. Capacitatea de a-şi impune propria voinţă sau de a exercita autoritatea
asupra altora; 3. Raportul de dominaţie”.
Definiţii stipulative sunt definiţiile prin care:
a) se completează sau se modifică sensul unui termen, a unei expresii. De exemplu: „Numim
„cartuş” componenta imprimantei, care conţine tuş tipografic”. Prin această definiţie s-a introdus
un sens nou pentru cuvântul cartuş, care era utilizat mai înainte cu un alt sens.
b) se introduce un termen nou în vocabularul unei limbi, sau se introduce un termen
împrumutat dintr-o limbă străină. De exemplu: „Managementul este ştiinţa conducerii eficiente a
întreprinderilor şi instituţiilor private sau publice”.
c) se precizează un sens care se atribuie, într-un anumit context particular unui termen
ambiguu, pentru a se evita posibilele confuzii. De exemplu: „Noţiunea „eveniment” se utilizează în
drept cu sensul de fapt juridic, care apare independent de voinţa oamenilor”.
Construcţia definiţiei se supune unor anumite reguli. Regulile definiţiei sunt condiţii
necesare pentru corectitudinea logică a operaţiei de definire. Respectarea lor asigură corectitudinea
definiţiei şi permite evitarea greşelilor. Aceste reguli sunt următoarele:
1. Regula identităţii. Sfera definitului trebuie să coincidă cu sfera definitorului, adică
definitul şi definitorul trebuie să reflecte aceleaşi obiecte. E de menţionat, însă, că regulă se referă
doar la definiţiile reale. În cazul nerespectării regulii identităţii între definit şi definitor există o
relaţie de subordonare şi nu una de identitate. Nerespectarea regulii identităţii poate cauza
următoarele greşeli:
Definiţie prea largă. Greşeala se produce în cazul când sfera definitorului este mai largă
decât sfera definitului. În acest caz, în loc de o relaţie de identitate, există o relaţie de subordonare,
50
sfera definitului incluzându-se total în sfera definitorului. De exemplu: „Familia este un grup
social”. Această definiţie este prea largă, familia fiind doar unul dintre grupurile sociale. Sfera
noţiunii grup social este mai mare decât sfera noţiunii familie. Aceste două noţiuni nu se află în
relaţie de identitate, ci de subordonare.
Definiţie prea îngustă este definiţia în care sfera definitului este mai largă decât sfera
definitorului. Definitorul constituie doar o parte, o specie a definitorului. De exemplu: „Bugetul este
documentul în cuprinsul căruia se prevăd toate veniturile şi cheltuielilor care urmează a se realiza
pe parcursul unui an”. Această definiţie este prea îngustă, deoarece sfera noţiunii definite este mai
largă decât sfera definitorului. În definitor se conţine o caracteristică, care nu este specifică tuturor
tipurilor de buget, ci doar celor, care sunt alcătuite pe un an de zile. Şi în această definiţie, relaţia
necesară de identitate este înlocuită cu o relaţie de subordonare.
2. Regula evitării cercului. Definiţia nu trebuie să fie circulară.
a) Definitorul nu trebuie să conţină definitul sub nici o formă. Adică termenul care se
întâlneşte în partea definită să nu se întâlnească în partea definitoare. În cazul nerespectării acestei
reguli formula definiţiei nu mai este A=df B (A este prin definiţie B), ci A=df A (A este prin
definiţie A). Definitorul diferă de definit doar din perspectivă verbală. Greşeala se numeşte idem per
idem sau acelaşi prin acelaşi şi constituie o definiţie prin sine. De exemplu: „Existenţa este tot ceea
ce există”, „Definiţia este operaţia logică prin care se defineşte noţiunea”.
b) Definitorul nu trebuie să utilizeze definitul pentru propria sa definire. În cazul
nerespectării regulii se obţine greşeala numită cerc vicios. De exemplu: „Cauza este obiectul sau
procesul care precede şi generează un alt obiect sau proces, numit efect” şi „Efectul este obiectul
sau procesul care succede altuia, numită cauză, şi care este produs de către acesta”. În aceste
definiţii cauza este definită prin efect, iar efectul – prin cauză. Pentru a ieşi din acest cerc vicios,
trebuie să definim efectul prin altă noţiune, decât cea de cauză.
3. Regula formei afirmative. Definiţia trebuie să fie logic afirmativă, ea trebuie să arate ce
este obiectul şi nu ce nu este el. Definiţia poate conţine unele caracteristici negative, dar pentru a fi
corectă, nu poate să se limiteze doar la acestea. De exemplu: „Mitologia nu este un tip de definiţie”.
Dar atunci când se defineşte o noţiune negativă, definitorul trebuie să includă negaţii. De exemplu:
„Opera anonimă este lucrarea a cărei autor este necunoscut”.
4. Regula clarităţii şi univocităţii. Definiţia trebuie să fie clară şi precisă. În definiţie nu
trebuie să se conţină noţiuni imprecise, noţiuni vide. Definitorul nu trebuie să conţină termeni
necunoscuţi, deoarece astfel se produce greşeala cu denumirea latină „ignotum per ignotius” care se
traduce ca „ceva necunoscut prin altceva şi mai necunoscut”. În definiţie trebuie să fie evitaţi
termenii figuraţi, metaforele, figurile de stil, comparaţiile.
În literatura de specialitate se mai evidenţiază şi alte reguli ale definiţiei, dar toate acestea
sunt derivate din regulile menţionate mai sus.

51
 Procedee asemănătoare cu definiţia. Definiţiile se utilizează atunci când este nevoie de
exactitate în rezolvarea unor anumite probleme. Dacă nu putem să alcătuim o definiţie, sau nu avem
nevoie să o alcătuim, atunci încercăm să stabilim esenţa obiectelor cu un anumit grad de precizie.
Pentru aceasta se folosesc anumite procedee numite procedee asemănătoare cu definiţia:
Descrierea – enumerarea semnelor obiectului, urmărindu-se obţinerea unui volum cât mai
mare de cunoştinţe. Se enumără cât mai multe trăsături, fie esenţiale, fie neesenţiale, în primul rând
a semnelor exterioare. De exemplu: „Stejarul este un copac înalt, cu coroana mare, care face
ghindă”. Acest procedeu se întrebuinţează deseori în practica judiciară. De exemplu, în cazul în
care anchetatorul realizează examinarea locului crimei şi îl descrie.
Caracterizarea. În cazul caracterizării se pune accentul pe enumerarea caracteristicilor
esenţiale. În procesele judecătoreşti se utilizează deseori caracterizarea persoanelor ca fiind, de
exemplu, „buni familişti”, sau „buni profesionişti”, etc.
Comparaţia. Pentru a se arăta ce anume este un obiect, acesta se compară cu altele,
confruntându-se unele caracteristici, sau toate. În domeniul juridic se compară, de exemplu,
trăsăturile persoanelor cu trăsăturile de pe portretul-robot pentru a găsi o anumită persoană. Sau, de
exemplu, la etapa elaborării legilor noi, se compară legislaţia naţională cu cea din alte ţări.
Utilizarea expresiilor metaforice şi aforistice. De exemplu: „Cămila este corabia pustiului”.
Definiţiile ostensive presupun arătarea obiectului, acţiunilor, fenomenelor sau situaţiilor.
Acest procedeu realizează legătura dintre cuvinte şi obiecte. Dacă dorim ca cineva să ştie ce este un
telefon, îi arătăm un telefon. Definiţia ostensivă se utilizează des în învăţarea unei limbi străine. Dar
ea poate fi folosită doar pentru cele mai simple şi concrete obiecte şi fenomene – copac, ploaie. Cu
ajutorul ei nu am putea, însă, să arătăm cuiva ce este inconştientul sau dorul. În afară de aceasta,
mai există şi anumite riscuri la utilizarea acestei proceduri. Astfel, dacă îi arătăm unui copil o
ceaşcă şi îi spunem că aceasta este o ceaşcă, s-ar putea ca el să rămână cu impresia, că ceaşca poate
avea doar aşa formă, doar aşa culoare şi să fie fabricată doar din aşa material.
De multe ori aceste procedee preced definiţia, mai ales în cadrul procesului didactic.
Definiţiile în domeniul dreptului
Definiţiile din domeniul dreptului sunt acele definiţii care au în calitate de definitor o
noţiune juridică. În drept se utilizează mai ales trei tipuri de definiţii ale noţiunilor juridice: definiţii
aparţinând ştiinţei dreptului, definiţii legale (legislative) şi definiţii formulate de organele de
justiţie (definiţii judecătoreşti sau jurisdicţionale). [Log&dr., p. 79]
Aceste definiţii se deosebesc prin originea sa. Definiţiile legale se regăsesc în legi. Ele
trebuie să se bazeze pe cunoaşterea ştiinţifică, pe ştiinţa dreptului, deoarece anume în ştiinţă se
regăseşte informaţia iniţială despre esenţa obiectelor reflectate de către conţinut. Definiţiile legale
sunt obligatorii şi nu pot să fie afectate de către definiţiile ştiinţifice.
Definiţia exactă, corectă a noţiunilor are în sfera dreptului atât importanţă teoretică, cât şi
practică. Dacă în legi nu ar exista definiţii exacte, de exemplu, a „faptei ilicite”, a „culpei”, a
52
„neatenţiei”, atunci acestea nu ar putea fi corect interpretate, fenomenele reflectate în aceste noţiuni
nu ar fi bine înţelese, iar deciziile judecătoreşti ar putea să fie eronate.
Fără definiţii bine formulate nu putem să vorbim despre noţiuni ştiinţifice precise, ci doar
reprezentări neclare, care permit interpretări subiective arbitrare. În activitatea de jurist, specialiştii
apelează destul de frecvent la definiţii. Există totuşi în drept anumite neclarităţi şi confuzii în
legătură cu imprecizia şi necoincidenţa definiţiilor în cadrul diferitor sisteme de drept. În ştiinţa
dreptului există o puternică autoritate a definiţiilor legale.
În fiecare sistem al legislaţiei naţionale există anumite norme definitive care, de obicei, se
conţin în partea generală a codurilor de ramură, în care se dau definiţii ale noţiunilor de bază
(persoană, proprietate, partid politic, etc. Aceste definiţii sunt definiţii legale, definitio legis, alte
definiţii sunt cele de aplicare, juridice propriu-zise, definitio juris care se dau în sălile de judecată şi
definiţiile doctrinare, date de către savanţii-jurişti, definitio legis. Desigur, definiţiile legale sunt de
obicei propuse de către savanţi jurişti cu autoritate. Dar se întâmplă ca unele definiţii să fie
deformate în procesul de adoptare a legilor în dependenţă de conjunctură, forţe politice şi interese
economice sau ca juriştii din anumite interese corporative să nu fie cointeresaţi să dea definiţii
corecte.
Dacă pe parcursul definirii unei noţiuni noi apelăm la altă noţiune, care, la rândul său, se
defineşte cu ajutorul primei, atunci această definiţie conţine un cerc vicios. O specie aparte de cerc
în definiţie este tautologia. Tautologia este o definiţie incorectă în care definitorul repetă definitul.
Tautologia este o greşeală mai simplă decât cercul. Nu trebuie să definim necunoscutul prin
necunoscut.
Definiţiile legale se elaborează în cadrul procesului de legiferare. Aceste definiţii se conţin în
legi. În opinia lui V. Knapp, definiţia legală este „o operaţie juridică de determinare a noţiunilor,
adică drept un procedeu juridic de fixare a semnificaţiei unei expresii dintr-un text de lege, iar pe de
altă parte, determinaţia noţională însăşi în care se materializează procedeul menţionat”. [Log&dr., p.
81] De cele mai multe ori, definiţiile legale sunt definiţii prin genul proxim şi diferenţa specifică.
În definiţiile legale este prezent un element normativ în primul rând pentru că în lege se
specifică conţinutul unei noţiuni juridice şi în al doilea rând din cauza că oblică legiuitorul să
înţeleagă o noţiune juridică anume într-un anumit fel. Definiţiile legale au caracter obligatoriu, chiar
dacă în legi se întâlnesc şi definiţii cu caracter neobligatoriu, fapt ce se poate stabili prin
interpretarea legii. Totuşi, nu se exclude ca definiţiile din sfera ştiinţei dreptului să le conteste, ceea
ce nu se va răsfrânge asupra definiţiilor legale, cel puţin până la o viitoare activitate legislativă care
va viza noţiunea vizată în definiţie.

6. Clasificarea şi diviziunea.
Pentru sistematizarea obiectelor şi fenomenelor se utilizează operaţiile de clasificare şi
diviziune.
53
 Clasificarea este operaţia logică prin care termenii mai puţini generali sunt grupaţi, în baza
anumitor caracteristici în sfera unor termeni mai generali. Prin clasificare termenii mai puţin generali
sunt grupaţi în funcţie de anumite caracteristici din conţinutul lor, în sfera unor termeni mai generali.
Clasificarea se evidenţiază printr-un caracter relativ stabil, o legătură mare cu practica, ceea ce
permite ca ea să fie pe larg aplicată în domeniul dreptului.
Structura clasificării. Clasificarea conţine trei elemente principale:
1) elementele clasificării, adică termenii care formează obiectul clasificării;
2) clasele, adică termenii mai generali obţinuţi în rezultatul clasificării;
3) criteriul clasificării – semnele utilizate pentru gruparea elementelor în clase. Criteriul
este acel unghi de vedere din care se efectuează compararea obiectelor. El poate fi atât o proprietate,
cât şi o clasă de proprietăţi.
Tipurile de clasificare.
I. În funcţie de numărul de clase obţinute în rezultatul clasificării se deosebesc clasificări
dihotomice şi clasificări politomice.
1. Clasificări dihotomice sunt clasificările în cadrul cărora mulţimea de obiecte este
repartizată în două clase. Într-o clasă se includ obiectele, care au un anumit semn, iar în a doua clasă
– obiectele, care nu au acest semn. De obicei se realizează după o proprietate şi se obţine o clasă
pozitivă şi una negativă (complementară). De exemplu: „Muncitorii se clasifică în muncitori
calificaţi şi muncitori necalificaţi”. De multe ori, clasificarea dihotomică presupune obţinerea a două
noţiuni contradictorii. De exemplu, oameni: cinstiţi şi necinstiţi. Dar nu întotdeauna se obţin noţiuni
contradictorii. De exemplu, definiţii: nominale şi reale.
2. Clasificări politomice sunt clasificările în urma cărora se obţin mai mult de două clase. În
acest caz toate clasele sunt pozitive şi nu există complementaritate. De exemplu: „Regimurile
politice se clasifică în regimuri totalitare, regimuri autoritare şi regimuri democratice”.
II. În funcţie de natura criteriului utilizat, se disting clasificări naturale şi artificiale.
1. Clasificări naturale sunt clasificările în care clasele sunt arătate aşa cum sunt ele în
realitate. Drept criteriu pentru clasificare servesc semnele esenţiale ale obiectelor. De exemplu:
„Sateliţii corpurilor cereşti se clasifică în sateliţi naturali şi sateliţi artificiali”.
2. Clasificări artificiale sunt clasificările care au drept criteriu pentru clasificare semne
neesenţiale. Se folosesc nişte criterii convenţionale, care sunt convenabile din punct de vedere al
utilităţii, necesităţilor practice. De aceea, aceste clasificări se mai numesc şi clasificări pragmatice.
De exemplu, clasificarea studenţilor în catalog după litera cu care începe numele.
III. După natura claselor obţinute se va deosebi între clasificarea teoretică şi cea empirică.
1. Clasificarea teoretică presupunere obţinerea nu doar claselor existente, reale, ci şi
a unor clase posibile. De exemplu: „Toate fiinţele se clasifică în fiinţe terestre şi fiinţe extraterestre”.
2. Clasificarea empirică presupune obţinerea doar unor clase reale.
Regulile clasificării.
54
 1. Regula completitudinii clasificării. Clasificarea trebuie să fie completă. Adică fiecare
dintre elementele ce formează obiectul clasificării trebuie să fie introdus într-o clasă, fără a fi omis
vre-o unul. Deci, clasificarea nu trebuie să lase rest. Astfel, clasificarea „Oamenii se împart în
europeni, africani şi australieni”, lasă rest pe oamenii de pe alte continente.
2. Regula excluderii claselor. Clasele obţinute nu trebuie să se intersecteze. Orice element
trebuie să fie introdus doar într-o singură clasă, nu în două sau mai multe concomitent.
3. Regula criteriului. Pe aceeaşi treaptă a clasificării, criteriul trebuie să fie unic şi bine
determinat. Această regulă impune cerinţa de a nu schimba acel semnul sau ansamblu de semne după
care am început să efectuăm clasificarea. Orice obiect din universul clasificării trebuie să fie
reprezentat în clase după unul şi acelaşi criteriu. Desigur, aceleaşi elemente pot fi clasificate după
criterii diferite, dar nu în acelaşi timp. De exemplu, nu este corect să realizăm clasificarea oamenilor
în femei, bărbaţi şi copii din cauza că de la început noi am clasificat oamenii după gen, iar mai apoi
am început o clasificare după vârstă. Dacă criteriul nu este determinat, atunci clasificarea nu este
perfectă, se vor obţine mulţimi vagi, imprecise. Chiar dacă criteriul clasificării nu trebuie să fie o
noţiune imprecisă, acest lucru nu este întotdeauna posibil. Dacă totuşi se efectuează o clasificare
după o noţiune imprecisă, apoi conţinutul acesteia trebuie să fie precizat în cadrul clasificării date.
De exemplu, dacă dorim să efectuăm o clasificare a populaţiei Republicii Moldova în clase după
avuţie în bogaţi, săraci şi clasa de mijloc, apoi trebuie să stabilim în cadrul acestei clasificări ce
anume înţelegem prin oameni bogaţi şi prin oameni săraci.
4. Clasificarea trebuie să fie proporţională. Adică suma claselor obţinute trebuie să fie egală
cu universul de clasificare. De fapt, dacă sunt respectate primele două reguli, de obicei se respectă şi
această regulă. Dar se poate întâmpla ca unele elemente ale obiectului clasificării să fie lăsate rest,
iar în locul lor în clase să fie introduse de două ori aceleaşi elemente.
5. Asemănările dintre obiectele aflate în aceeaşi clasă trebuie să fie mai importante decât
deosebirile dintre ele. Într-o clasificare superficială, delfinii sau balenele ar sta alături de peşti,
având în vedere mediul în care trăiesc, forma corpului şi modul de locomoţie – criterii după care, la
rândul lor, liliecii s-ar situa alături de păsări în clasa zburătoarelor. După criteriul mai esenţial al
modului de reproducere, însă, atât balenele şi delfinii, cât şi liliecii fac parte din clasa mamiferelor –
asemănările fiind, pe acest plan, mult mai importante decât deosebirile, oricât ar fi acestea de
vizibile în primă aparenţă.
Diviziunea. Diviziunea mai este numită şi clasificare analitică. Diviziunea este operaţia
logică prin care pornind de la o noţiune generală, dezvăluim mai întâi speciile ei, apoi subspeciile
acestora, până ajungem la obiectele individuale care aparţin clasei reprezentate de termenul iniţial.
Diviziunea este operaţia logică prin care se descompune genul în speciile sale. Diviziunea dezvăluie
sfera noţiunii. În structura diviziunii se disting următoarele elemente: obiectul diviziunii – o noţiune
generală luată ca gen şi împărţită în specii, subspecii ş. a. m. d.; criteriul diviziunii – o caracteristică
în baza căreia se grupează speciile şi subspeciile; membrii (elementele) diviziunii.
55
 Regulile diviziunii coincid în mare măsură cu regulile clasificării. Diviziunea trebuie să fie
completă. La fiecare treaptă a diviziunii criteriul trebuie să fie unic şi determinat. La fiecare treaptă
între speciile care reprezintă membrii diviziunii trebuie să existe un raport de opoziţie (contrarietate
sau opoziţie). Diviziunea nu trebuie să facă salturi, noţiunile de pe fiecare treaptă a diviziunii trebuie
să-şi găsească genul proxim pe treapta imediat superioară.

8. Rolul diviziunii şi clasificării în operele de calificare juridică.

În sfera dreptului diviziunea şi clasificarea se utilizează în operele de calificare juridică. De
exemplu, pentru a determina pedeapsa, trebuie să se stabilească vârsta bănuitului, pentru că poate să
există o diferenţă mare între pedeapsa aplicată celor car au vârsta majoratului şi a celor care nu o au.
De aceea mai întâi există o divizare a persoanelor în cele care au atins vârsta majoratului şi în cele
care nu au atins vârsta majoratului. Cei care nu au atins vârsta majoratului se împart în cei care au
atins 16 ani şi care încă nu au atins 16 ani. Mai departe, cei care nu au atins vârsta de 16 ani se
împart în cei care au atins vârsta de 14 ani şi în cei care nu au atins vârsta de 14 ani.
Cunoaşterea esenţei şi a regulilor diviziunii ajută să se repartizeze corect obiectele în
grupuri, să se cerceteze şi astfel să se cunoască mai bine proprietăţile întregii clase.
Pentru jurişti cunoaşterea tipurilor şi regulilor diviziunii are o mare importanţă. Diviziunea
se aplică în cadrul anchetării, în clasificarea versiunilor juridice şi alte acţiuni de anchetă.

Întrebări pentru verificare.

1. Ce este noţiunea?
2. Care sunt formele lingvistice de exprimare a noţiunii?
3. Care este structura noţiunii?
4. Ce este conţinutul noţiunii?
5. Ce este sfera noţiunii?
6. Care este esenţa relaţiei inverse dintre sfera şi conţinutul noţiunii?
7. Ce tipuri de noţiuni cunoaşteţi?
8. Ce relaţii dintre noţiuni cunoaşteţi?
9. În ce constă specificul noţiunii juridice?
10. Care sunt operaţiile cu noţiunile?
11. Ce este definiţia?
12. Care este structura definiţiei?
13. Care sunt principalele tipuri de definiţii?
14. Care este rolul principal al definiţiei?
15. Prin ce se deosebesc definiţiile reale şi cele nominale?
16. Ce este o definiţie prin indicarea genului proxim şi a diferenţei specifice?
17. Care sunt regulile definiţiei? Care sunt cele mai frecvente greşeli în operaţia de definire?
18. Care este esenţa definiţiilor utilizate în gândirea juridică: legale, doctrinare, de aplicare?
19. Care este rolul definiţiei în opera de calificare juridică?
20. Ce este clasificarea?
21. Care sunt avantajele clasificării naturale?
22. Ce este clasificarea dihotomică?
23. Ce reguli ale clasificării cunoaşteţi?
24. Ce este diviziunea?
25. Care este rolul clasificării şi diviziunii în operele de calificare juridică?
56
 Exerciţii şi probleme.
1. Determinaţi conţinutul şi sfera următoarelor noţiuni: stat, partid politic, lege.
2. Care dintre noţiunile date are un conţinut mai bogat: lege, Constituţie, Constituţia Republicii
Moldova?
3. Determinaţi care dintre noţiunile enumerate sunt singulare şi care sunt generale: carte, satelit
natural al Pământului, ordin, Curtea Constituţională a Republicii Moldova, anotimp, partid.
4. Determinaţi care dintre noţiunile enumerate sunt concrete şi care sunt abstracte: idiom,
calificat, întreprindere, albeaţă, rectificare, binevoitor, analiză, exerciţiu, facultate,
socializare, carte, rigiditate, inegalitate, angajare.
5. Determinaţi care noţiuni sunt pozitive şi care – negative: dezordine, neliniştit, nefericit,
antiviral, vesel, supărat, nevoie, independenţă, introspecţie, nedumerit, frumos, neloial.
6. Determinaţi care noţiuni sunt precise şi care – imprecise: element, deşert, sferă, bunătate,
înţelept, frumos, interesant, foios, uriaş, trunchi, tânăr, grămadă, chel, acum, cireadă, stol.
7. Determinaţi care noţiuni sunt absolute şi care – relative: număr impar, început, soră, elev,
soţ, prieten, pacient, părinte, creditor, cauză, şef, formă, posibilitate, cetăţean.
8. Realizaţi analiza logică a următoarelor noţiuni: gând, ASEM, bancă comercială, Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, întrebare, ipoteză, element, regulă, examen, student.
9. Comparaţi următoarele noţiuni din punctul de vedere al mărimii sferei şi al mărimii
conţinutului:
a. instituţie de învăţământ şi instituţie de învăţământ cu profil economic;
b. operaţie logică şi clasificare;
c. stat şi stat de drept;
d. definiţie şi definiţie legală.
10. În ce relaţie se află conţinuturile următoarelor noţiuni-perechi:
a. număr ce se divide prin 6 şi număr ce se divide prin 6 şi prin 3;
b. drept şi drept civil;
c. prelegere şi prelegere la filosofie.
11. Daţi exemple de noţiuni comparabile şi incomparabile.
12. Daţi exemple de noţiuni compatibile şi incompatibile.
13. Daţi exemple de noţiuni ce se află în relaţie de identitate.
14. Găsiţi noţiuni identice pentru următoarele noţiuni: capitala Republicii Moldova, cel mai
lung râu din lume, constituţie, autorul romanului „Ion”, cel mai vestit ucenic al lui Platon.
15. Daţi exemple de noţiuni ce se află în relaţie de intersecţie.
16. Daţi exemple de noţiuni ce se află în relaţie de subordonare/ordonare.
17. Daţi exemple de noţiuni ce se află în relaţie de coordonare.
18. Daţi exemple de noţiuni ce se află în relaţie de contrarietate.
19. Daţi exemple de noţiuni ce se află în relaţie de contradicţie.
20. Determinaţi relaţia dintre următoarele perechi de noţiuni:
a. relaţie şi relaţie de intersecţie;
b. principiu şi principiu logic;
c. logică şi logică deontică.
21. Stabiliţi raportul dintre următoarele noţiuni şi reprezentaţi-l prin cercurile lui Euler:
a. pedeapsă, amendă;
b. stat, stat federativ, stat european;
c. formă logică, noţiune, noţiune vidă;
d. filosof, Platon, grec;
e. stat european, Italia;
f. student, dansator.
22. Arătaţi cu ajutorul cercurilor lui Euler relaţia dintre următoarele noţiuni:
a. jurist, avocat;
b. precipitaţii, ploaie, ninsoare, ploaie torenţială;
c. corp ceresc, stea, Soarele, Pământul, planetă, cometă, Marte.
23. În ce relaţii se află următoarele noţiuni:
57
 a. localitate, oraş, Chişinău;
b. normă, normă socială, normă juridică;
c. sferă a dreptului, drept financiar, drept administrativ;
d. drepturi, dreptul la viaţă, dreptul la libera exprimare.
24. Care perechi de noţiuni exprimă relaţia gen-specie şi care – parte-întreg: carte, pagini;
definiţie, definiţie nominală; clasificare, clasificare dihotomică; definiţie, definitor; normă,
lege; ASEM, facultatea „Economie Generală şi Drept”; facultate, facultate de istorie?
25. Daţi exemple de definiţii reale.
26. Daţi exemple de definiţii nominale.
27. Determinaţi definitul şi definitorul în următoarele definiţii:
a. Broker vamal este persoana juridică, înregistrată în conformitate cu legislaţia, care
deţine licenţă pentru activitatea de broker vamal, eliberată de Camera de Licenţiere, şi
care, în numele şi pentru terţe persoane, declară mărfurile, le prezintă pentru vămuire,
efectuează şi alte operaţiuni vamale. (Codul Vamal al R. Moldova).
b. Economia de piaţă este un mod de organizare a economiei prin care mecanismele naturale
asigură fără intervenţia unui monopol sau a statului, echilibrul permanent al ofertei şi
cererii.
28. Determinaţi tipul definiţiei:
a. Vom numi definiţie operaţia logică prin care dezvăluim conţinutul unei noţiuni sau
stabilim sensul unui cuvânt, termen;
b. Etica este ştiinţa filosofică care studiază morala;
c. Numim sociologie ştiinţa care studiază societatea.
29. Analizaţi din punct de vedere al corectitudinii logice următoarele definiţii:
a. Noţiunea este o formă de gândire;
b. Taxa vamală este un impozit indirect;
c. Capitala este oraşul în care se află Parlamentul unei ţări;
d. Instalatorul este persoana care se ocupă de instalare;
e. Parlamentul este o instituţie politică;
f. Fizica este o ştiinţă care se predă în licee;
g. Leul este regele animalelor;
h. Definiţia nu este clasificare.
30. Daţi exemple de definiţii din sfera dreptului.
31. Daţi exemple de clasificare dihotomică.
32. Realizaţi clasificarea următoarelor noţiuni: normă de drept, stat.
33. Determinaţi corectitudinea următoarelor clasificări:
a. Raporturile juridice civile pot fi: patrimoniale şi nepatrimoniale;
b. Hârtiile de valoare se clasifică în acţiuni şi cecuri;
c. Ţările se împart în democratice şi federative.

58
 Tema 5. JUDECATA.
Noţiuni: judecată, judecăţi categorice, judecăţi de relaţie, judecăţi existenţiale, judecăţi
universal-afirmative, judecăţi particular-afirmative, judecăţi universal-negative, judecăţi particular-
negative, judecăţi simple, judecăţi compuse, judecăţi conjunctive, judecăţi disjunctive, judecăţi
implicative, judecăţi echivalente, judecăţi negative compuse, judecăţi modale, judecăţi juridice.

1. Caracteristica generală a judecăţii.

2. Judecăţile simple. Tipurile de judecăţi simple.
3. Clasificarea judecăţilor categorice.
4. Distribuirea termenilor în judecăţile categorice.
5. Raporturile dintre judecăţile categorice după adevăr.
6. Judecăţile compuse şi tipurile lor.
7. Judecăţile modale.
8. Specificul judecăţii juridice.

1. Caracteristica generală a judecăţii.

Judecata este forma de gândire prin intermediul căreia se dezvăluie prezenţa sau absenţa
unor caracteristici la obiecte şi prezenţa sau absenţa relaţiilor dintre obiecte. Putem să deosebim
judecata de alte forme logice prin faptul că în ea se afirmă sau se neagă ceva despre ceva. Judecata
este o formă de gândire mai complexă decât noţiunea, ea fiind alcătuită din noţiuni. De asemenea,
judecata poate fi adevărată sau falsă.
Forma lingvistică a judecăţii este propoziţia gramaticală. Judecăţile nu pot să apară şi să
existe în afara propoziţiilor. Dar nu toate propoziţiile exprimă judecăţi.
Subiectul şi predicatul formează judecata prin intermediul copulei. Fixând apartenenţa sau
neapartenenţa calităţii unui obiect, legătura logică uneşte termenii judecăţii într-un tot întreg. În
unele judecăţi se reflectă apartenenţa sau neapartenenţa la obiect a câtorva caracteristici. În aceste
judecăţi subiectul are două sau mai multe predicate. Fundamentul ontologic al judecăţii îl constituie
legăturile şi relaţiile dintre obiecte. Aceste legături şi relaţii sunt foarte diverse, ceea ce
condiţionează diversitatea judecăţilor.
Rolul judecăţii în procesul cunoaşterii este incontestabil. Sub formă de judecăţi se identifică
problemele în procesul cunoaşterii, sub formă de judecăţi se înaintează ipotezele şi se formulează
adevărurile ştiinţifice. În sfera dreptului sub formă de judecăţi apar actele normative, articolele din
legi. Judecăţile sunt un mijloc de comunicare între oameni, de schimb de informaţii.
În limbă judecăţile se exprimă prin propoziţii gramaticale, dar nu orice propoziţie
gramaticală reprezintă o judecată, ci doar propoziţiile enunţiative. Ele constituie judecăţi, deoarece
exprimă ceva despre ceva şi pot fi apreciate ca fiind adevărate sau false. De cele mai multe ori,
adevărul judecăţilor îl determinăm conform teoriei corespondenţei: dacă ceea ce se afirmă sau se
neagă în judecată corespunde realităţii, atunci ea se consideră adevărată. În caz contrar, judecata se
consideră falsă. Adevărul unor judecăţi poate fi stabilit cu uşurinţă, iar adevărul altora se stabileşte în
rezultatul unor cercetări aprofundate. Propoziţiile interogative nu reprezintă judecăţi, ele nu sunt nici
afirmaţii, nici negaţii şi nu pot fi apreciate ca adevărate sau false. Doar întrebările retorice reprezintă
59
judecăţi, pentru că într-adevăr ele reprezintă nişte afirmaţii. De exemplu, întrebarea „Cine nu îşi
doreşte fericirea?” nu necesită un răspuns, ci reprezintă, de fapt, afirmaţia „Fiecare îşi doreşte
fericirea”. Uneori şi propoziţiile imperative pot fi judecăţi. De exemplu, propoziţia imperativă „Ce
fel de expert mai este şi el!” reprezintă, de fapt, afirmaţia „El nu este un expert”, iar orice afirmaţie
este o judecată.
Judecata are o anumită structură. Ea constă din două componente principale: subiectul şi
predicatul logic, ceea ce este condiţionat de faptul, că orice propoziţie presupune existenţa a cel
puţin două obiecte gândite, care se află într-o anumită relaţii. Elemente ale judecăţii sunt, de
asemenea, copula/legătura logică şi cuantorii.
Subiectul judecăţii reprezintă noţiunea care reflectă obiectul, despre care se afirmă, sau se
neagă ceva, acel obiect, căruia i se atribuie/sau nu o anumită însuşire. Subiectul se desemnează prin
litera S. De exemplu, în judecata „Familia este un grup social”, noţiunea familia este subiectul logic
al judecăţii. Anume obiectului familie i se atribuie calitatea de a fi grup social.
Predicatul judecăţii constituie ceea, ce anume se afirmă, sau se neagă despre obiectul
exprimat de către subiect. El constituie proprietatea atribuită subiectului. Predicatul se desemnează
prin P. De exemplu, în judecata „Impozitarea este suportul fundamental al existenţei oricărui stat”,
predicatul logic este suportul fundamental al existenţei oricărui stat.
Subiectul şi predicatul se numesc termeni ai judecăţii. Aceştia se exprimă prin noţiuni.
Termenii judecăţii au caracter corelativ, ei nu pot să existe unul fără altul şi invers.
Legătura dintre subiectul logic şi predicatul logic, care reflectă relaţia obiectivă dintre
obiectele gândite, se dezvăluie prin legătura logică, care se numeşte şi copulă. Copula exprimă
relaţia dintre subiect şi predicat, uneşte termenii judecăţii într-un tot întreg, stabilind apartenenţa sau
lipsa la obiect a unei caracteristici. În limba română această legătură se exprimă prin cuvintele
„este”, „nu este”, „sunt”, „nu sunt”, „reprezintă”, „nu reprezintă”. Câte odată copula lipseşte în
exprimarea lingvistică a judecăţii, dar ea se subînţelege. De exemplu, în judecata „Definiţia este o
operaţie logică”, copula are o exprimare lingvistică – este. Iar în judecata „Lenea plictiseşte pe om”,
copula este se subînţelege.
Subiectul logic şi predicatul logic sunt variabile logice. Ele variază de la judecată la judecată.
Iar copula este o constantă logică, deoarece are tot timpul acelaşi conţinut: indică dacă un obiect are
sau nu are anumite semne.
Din structura propoziţiilor categorice fac parte şi operatori logici numiţi cuantori sau
cuantificatori. Aceştia se referă doar la subiect şi caracterizează judecata din perspectiva cantităţii,
indică faptul dacă afirmaţia/negaţia din judecată se referă la toate elementele sferei noţiunii
exprimate de către subiect, sau la o parte a acesteia. Aceşti cuantori sunt:
a. cuantorul universal, care se exprimă în limbă prin cuvintele „toţi”, „toate”, „fiecare”,
„orice”, „oricine”, „oricare”, „nici un”, „nici o”. Acest cuantor arată faptul, că relaţia dintre
subiectul logic şi predicatul logic are loc pentru fiecare element din sfera subiectului. Se notează prin
60
 b. cuantorul existenţial, care se exprimă în limbă prin cuvintele „unii”, „unele”, „o parte”,
„există”, „minoritatea”, „majoritatea”. Cuantorul dat arată că relaţia dintre subiect şi predicat are loc
doar pentru unele elemente din sfera subiectului. Se notează prin
c. cuantorul individual se redă printr-un pronume demonstrativ – „acest”, „acel” sau printr-
un nume propriu şi arată că un singur element din sfera subiectului (sferă cu mai multe elemente sau
cu unul singur), se află în relaţie cu predicatul judecăţii.

2. Judecăţile simple. Tipurile de judecăţi simple.

Cele mai elementare judecăţi sunt cele simple. Numite şi atomice, aceste judecăţi nu includ în
sine alte judecăţi. Ele constituie reflectarea unei singure legături dintre obiecte. De exemplu:
„Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept”, „Toate persoanele sunt egale în faţa legii”.
Judecăţile simple se împart în diverse tipuri în funcţie de caracteristicile logice: caracterul
legăturii logice (calitatea şi cantitatea) subiectului şi predicatului, relaţia dintre subiect şi predicat.
În funcţie de relaţia dintre subiect şi predicat se evidenţiază următoarele judecăţi:
a. judecăţi atributive, acestea sunt judecăţile ce reflectă legătura dintre obiect şi caracteristica
sa, această legătură afirmându-se sau se negându-se. În judecăţile atributive se afirmă sau se neagă
apartenenţa unui anumit semn la toate sau doar la unele dintre obiectele clasei gândite, examinate.
Raportul dintre subiectul şi predicatul logic se enunţă în aceste judecăţi categoric, fără a se realiza
vre-o evaluare a acestei legături. De aceea aceste propoziţii se mai numesc categorice. Schema
logică a judecăţii atributive este: S – P, se citeşte: S este P. S este subiectul judecăţii, P este
predicatul judecăţii, iar „–” este legătura logică, copula. De exemplu, judecăţile „Unii studenţi
studiază la drept”, „Dreptul privat cuprinde normele care reglementează raporturile dintre
particulari”, sunt judecăţi categorice.
b. judecăţi de relaţie, în care se gândeşte faptul că între două sau mai multe obiecte există /
sau nu există o anumită relaţie. Relaţiile pot fi diverse: de egalitate şi de inegalitate, de timp, spaţiu,
cauzale. De exemplu: „Blocul A al ASEM este mai înalt decât blocul C al ASEM”, „Oraşul Bălţi este
situat mai la sud decât oraşul Edineţ”. Schematic, aceste judecăţi se reprezintă în felul următor: xRy.
Se citeşte: x se află cu y în relaţia R. X şi y sunt membri ai relaţiei, ei desemnează noţiunile ce
reflectă obiectele gândirii, iar R este relaţia dintre aceste obiecte. Dacă într-o anumită relaţie se află
mai multe obiecte, de exemplu, a, b, c, d şi e, atunci judecata se poate reda schematic în felul
următor: R(a,b,c,d,e), ceea ce se va citi: obiectele a, b, c, d şi e se află în relaţia R. Judecăţile de
relaţie posedă o structură deosebită de a celor atributive, dar ele pot fi transformate în judecăţi
atributive.
c. judecăţi existenţiale, care reflectă însuşi faptul existenţei / inexistenţei obiectului gândirii.
Predicatul acestei judecăţi este noţiunea despre existenţa sau inexistenţa obiectului. De exemplu,
judecăţile „Există contracte care sunt încheiate fără negociere prealabilă”, „Nu există definiţii vide”
sunt judecăţi existenţiale.
61
 3. Clasificarea judecăţilor categorice.
Fiecare judecată categorică are o latură, o caracteristică calitativă şi una cantitativă. Calitatea
unei judecăţi categorice indică natura legăturii dintre subiect şi predicat, faptul dacă această legătură
se afirmă sau se neagă. În funcţie de calitate, există judecăţi afirmative şi judecăţi negative. În
judecăţile afirmative se dezvăluie prezenţa unei legături dintre subiect şi predicat, ceea ce se
exprimă prin aşa cuvinte ca „este”, „sunt”, „era”. Schema propoziţiei afirmative este „S este P”, care
se poate scrie şi „S – P”. De exemplu: „Accizul este impozitul pe vânzarea mărfurilor”.
Din contra, în judecăţile negative se dezvăluie lipsa unor calităţi, lipsa anumitor legături
dintre subiect şi predicat. Aceste judecăţi se deosebesc de cele afirmative prin calitatea legăturii
logice, exprimată în limbă prin aşa expresii cum ar fi „nu este”, „nu sunt”, „nu a fost”. De exemplu:
„Sclavii nu erau recunoscuţi în calitate de persoane”. Schema judecăţii negative este „S nu este P”.
A doua caracteristică a judecăţii, cantitatea acesteia, indică dacă în judecată se gândeşte
despre toate obiectele unei clase, despre o parte dintre ele sau despre un singur obiect. În funcţie de
cantitate, se evidenţiază judecăţi universale, particulare şi singulare.
Judecată universală este judecata în care se afirmă sau se neagă ceva despre toate obiectele
unei clase. Din structura acestui tip de judecată face parte cuantorul universal. De exemplu:
„Partidul politic este un grup social”. În această judecată calitatea de a fi grup social se atribuie
fiecărui obiect al clasei gândite fiecărui partid politic. Schema judecăţii universale este „Toţi S sunt
P” sau „Nici un S nu este P”.
Judecată particulară este judecata în care se afirmă sau se neagă ceva despre o parte a
obiectelor unei clase. Judecata particulară include în structura sa cuantorul existenţial. De exemplu:
„Unele persoane sunt lipsite de discernământ”. Schema judecăţii particulare este „Unii S sunt P” sau
„Unii S nu sunt P”.
Judecată singulară este judecata în care se afirmă sau se neagă ceva despre un singur obiect.
De exemplu: „Această decizie este binevenită”. Schema judecăţilor singulare este „Acest S este P”
sau „Acest S nu este P”. Judecăţile atributive singulare se aseamănă cu cele universale pentru că
subiectul judecăţilor singulare reprezintă o clasă cu un singur element şi gândind despre acesta,
gândim despre această întreagă clasă ca şi în cazul judecăţilor universale. Astfel, judecata singulară
este asimilată de judecata universală şi, deci, se vor considera în ceea ce urmează doar două tipuri de
judecăţi atributive în funcţie de caracteristica cantitativă: universale şi particulare.
Aşa cum judecăţile singulare se asimilează de judecăţile universale, vom opera doar cu două
tipuri de judecăţi categorice: judecăţi universale şi judecăţi particulare.
Există patru forme posibile ale judecăţilor categorice. Ele se obţin în rezultatul clasificării
unificate a judecăţilor atributive după cantitate şi calitate: judecăţi universal-afirmative, universal-
negative, particular-afirmative şi particular-negative. Aceste patru tipuri de judecăţi au fost

62
desemnate de către logicienii medievali prin literele A, E, I şi O – vocale luate din două cuvinte
latine: „affirmo” şi „nego”.
Judecăţile universal-afirmative (A) sunt judecăţile universale după cantitate şi afirmative
după calitate. În ele se afirmă că toate elementele clasei exprimate de către subiectul logic posedă
caracteristica desemnată de către predicatul logic sau că orice membru al clasei desemnate de către
subiect este inclus în clasa desemnată de către predicat. Schema acestor judecăţi este „Toţi S sunt P”.
De exemplu: „Orice contract este o convenţie”.
Judecăţile particular-afirmative (I) sunt judecăţile particulare după cantitate şi afirmative
după calitate. În aceste judecăţi se afirmă că doar o parte din elementele clasei despre care se
gândeşte, posedă caracteristica exprimată de către predicatul logic. În judecăţile particular-
afirmative se exprimă faptul că există cel puţin un obiect, care este membru atât al clasei desemnate
de către subiect, cât şi al clasei desemnate de către predicat. Schema acestor judecăţi este „Unii S
sunt P”. De exemplu: „Unele persoane juridice urmăresc alte scopuri decât cele declarate”.
Judecăţile universal-negative (E) sunt judecăţile universale după cantitate şi afirmative după
calitate. În aceste judecăţi se exprimă că orice membru al fiecărei clase este exclus din alta. Schema
acestor judecăţi este: „Nici un S nu este P”. De exemplu: „Nici o persoană nu are în concret toate
drepturile şi obligaţiile civile”.
Judecăţile particular-negative (O) sunt judecăţi particulare după cantitate şi negative după
calitate. În aceste judecăţi se exprimă faptul, că unele obiecte ale unei anumite clase nu posedă o
anumită caracteristică ceea ce înseamnă că există cel puţin un obiect, care este membru al clasei
reflectate de către subiectul logic, dar nu este membru al clasei reflectate de către predicatul logic.
Schema acestor judecăţi este „Unii S nu sunt P”. De exemplu: „Unele dintre aspectele răspunderii
penale pentru concurenţa neloială nu sunt îndeajuns studiate”.

4. Distribuirea termenilor în judecăţile categorice.

Pentru a înţelege sensul judecăţilor şi a opera corect cu ele, se urmăreşte distribuirea
termenilor în judecăţile categorice. O judecată categorică uneşte împreună doi termeni şi arată că
există o anumită legătură între clasele de obiecte, pe care acestea le reflectă. Un termen (subiectul
logic sau predicatul logic) se numeşte distribuit, atunci când judecata furnizează informaţie despre
fiecare membru al clasei, reflectate de către această noţiune El este distribuit, dacă este gândit în
volum deplin. Termenul, însă, este nedistribuit, dacă nu este gândit în volum deplin.
În judecăţile universal-afirmative (A) subiectul logic este distribuit, iar predicatul logic nu
este distribuit. Astfel, în judecata „Toate valorile sunt idei abstracte despre ceea ce se crede a fi
bun”, avem în vedere toate valorile, dar nu şi toate ideile abstracte despre ceea ce se crede a fi bun.
Dar există excepţii. În cazul când sfera subiectului coincide cu sfera predicatului, atât subiectul, cât
şi predicatul sunt distribuiţi. De exemplu, în judecata „Fiecare pătrat este un dreptunghi cu laturile
egale”, este distribuit atât subiectul, pătrat, cât şi predicatul, dreptunghi cu laturile egale.
63
 În judecăţile particular-afirmative (I) nu este distribuit nici subiectul logic, nici predicatul
logic. De exemplu, în judecata „Unele instituţii de învăţământ sunt instituţii particulare” se gândeşte
doar o parte a sferei subiectului logic. Ne exprimăm doar despre o parte dintre instituţiile de
învăţământ, deci subiectul nu este distribuit. La fel, gândim doar despre o parte din instituţiile
particulare. Respectiv, şi predicatul este nedistribuit. Ca să înţelegem mai uşor acest lucru, propoziţia
ar putea să fie citită şi în felul următor: „Unele instituţii de învăţământ sunt (constituie) o parte din
instituţiile particulare”. Se observă clar că în judecata dată gândim doar o parte a sfere subiectului
logic şi o parte a sferei predicatului logic. Şi în cazul judecăţilor particular-afirmative există excepţii.
Dacă sfera subiectului include în sine sfera predicatului, atunci subiectul este nedistribuit, iar
predicatul este distribuit. În judecata „Unii jurişti sunt avocaţi”, subiectul este nedistribuit, iar
predicatul este distribuit.
În judecăţile universal-negative (E) sunt distribuiţi şi subiectul logic şi predicatul logic.
Astfel, în propoziţia „Nici un tânăr care nu a atins vârsta de 18 ani nu are dreptul să voteze în
alegerile parlamentare din Republica Moldova”, sunt distribuiţi si subiectul şi predicatul. Sferele
subiectului logic şi a predicatului logic se exclud reciproc.
În judecăţile particular negative (O), subiectul logic este nedistribuit, iar predicatul logic este
distribuit. De exemplu, în judecata particular negativă „Unii oameni nu sunt jurişti”, subiectul nu
este distribuit pentru că se gândeşte doar despre o parte a obiectelor exprimate de către subiectul
logic, doar despre unii oameni. Iar predicatul este distribuit, deoarece toate obiectele exprimate de
predicatul logic, sunt excluse din sfera subiectului.
Conchidem, astfel, că subiectul este întotdeauna distribuit în judecăţile universale şi
nedistribuit în cele particulare, iar predicatul este distribuit în judecăţile negative şi nedistribuit în
cele afirmative. Doar că există excepţii în judecăţile afirmative, în cazul cărora este distribuit şi
predicatul. Desemnând calitatea de a fi distribuit cu semnul „+” şi de a fi nedistribuit cu „–”, se
poate alcătui următorul tabel:
Tipul de S, subiectul P, predicatul
judecată logic logic
A + –
caz de + +
excepţie
I – –
caz de – +
excepţie
E + +
O – +

5. Raporturile dintre judecăţile categorice după adevăr.

În funcţie de conţinut judecăţile pot fi comparabile şi incomparabile. Judecăţile
incomparabile au subiecte logice şi predicate logice diferite, sau şi subiectul logic şi predicatul
logic, ambele, diferite. De exemplu, judecăţile „Banii sunt mijlocul de plată general acceptat” şi
64
judecata „Guvernul este responsabil în faţa Parlamentului” sunt incomparabile. În acest caz,
adevărul sau falsitatea uneia dintre judecăţi nu depinde de adevărul sau falsitatea celeilalte.
Judecăţile comparabile au acelaşi subiect logic şi acelaşi predicat logic, dar diferă din punct
de vedere al cantităţii şi calităţii. Adevărul a două judecăţi categorice comparabile care au forme
diferite, dar au acelaşi subiect şi acelaşi predicat, este logic interdependent. Pentru a urmări relaţiile
dintre judecăţile care au subiecte şi predicate similare, se foloseşte în mod tradiţional diagrama
numită „pătratul logic”, alcătuită de Boethius (filosof şi învăţat roman din sec V-VI).

Judecăţile diferite atât după cantitate şi după calitate, cele care sunt situate pe diagonală în
această diagramă (A şi O pe de o parte şi E şi I pe de alta), sunt contradictorii. În aceste perechi de
judecăţi contradictorii una dintre ele este adevărată, iar alta – falsă. De exemplu: judecăţile „Toate
legile sunt norme” (A) şi „Unele legi nu sunt norme” (O) sunt contradictorii. În acest caz concret A
este adevărată şi O este falsă.
Judecăţile universale A şi E, care în diagramă sunt situate la colţurile de sus ale pătratului
sunt contrare. Aceste două judecăţi nu pot fi concomitent adevărate, dar pot fi concomitent false.
Deci, dacă una dintre judecăţile contrare este adevărată, cealaltă este falsă, iar dacă una este falsă,
cealaltă este nedeterminată, poate fi sau adevărată sau falsă, în funcţie de conţinutul concret al
acestor judecăţi. De exemplu, judecăţile „Toţi studenţii susţin examene” şi „Nici un student nu
susţine examene” sunt contrare, prima (A) este adevărată, iar a doua (E) este falsă, iar judecăţile
„Toţi studenţii învaţă bine” (A) şi „Nici un student nu învaţă bine” (E) sunt concomitent false.
Judecăţile particulare I şi O se află în relaţie de subcontrarietate. Aceste judecăţi pot fi
concomitent adevărate, dar nu pot fi concomitent false. Judecăţile „Unele definiţii sunt corecte” (I) şi
„Unele definiţii nu sunt corecte” (O) sunt judecăţi subcontrare, ambele fiind adevărate.
Între perechile de judecăţi A cu I şi E cu O există relaţie de subordonare, care se mai numeşte
şi de ordonare, judecăţile A şi E fiind subordonatoare pentru, respectiv, I şi O. Dacă judecata
subordonatoare (A sau E) este adevărată, atunci judecata subordonată (I sau O) este şi ea adevărată.
De exemplu, judecata „Toate definiţiile sunt operaţii logice” (A) este adevărată şi de asemenea, este
adevărată şi judecata „Unele definiţii sunt operaţii logice”(I). Dar dacă este adevărată judecata
subordonată (I sau O), atunci judecata subordonatoare (A sau E) poate fi sau adevărată, sau falsă în
funcţie de conţinutul său concret. De exemplu, judecata „Unii urşi sunt feline” (I) este adevărată şi
de asemenea, este adevărată şi judecata subordonatoare A, „Toţi urşii sunt feline”. În acelaşi timp,
judecata „Unii oameni sunt economişti” (I) fiind adevărată”, judecata „Toţi oamenii sunt economişti”
(A) este falsă. Dacă judecata subordonată (I sau O) este falsă, atunci cea subordonatoare (A sau E)
65
este şi ea falsă, dar nu şi invers. Dacă este falsă judecata subordonatoare, atunci cea subordonată
poate să fie sau adevărată, sau falsă în funcţie de conţinutul său concret. De exemplu, fiind falsă
judecata I „Unii oameni sunt zburători”, judecata A „Toţi oamenii sunt zburători” este şi ea falsă.
Fiind falsă judecata subordonatoare A „Toate plantele sunt mamifere” şi judecata subordonată I
„Unele plante sunt mamifere” este falsă. Însă, în cazul judecăţii subordonatoare false A „Toate
ciupercile sunt otrăvitoare”, judecata subordonată I „Unele ciuperci sunt otrăvitoare” este adevărată.
Regulile examinate mai sus pot fi reprezentate sub forma unei tabele, unde A, E, I şi O sunt
judecăţi categorice, a este valoarea de adevăr adevărat şi f – valoarea de adevăr fals.
A E I O
A–a a f a f
E–a f a f a
I–a a/f f a a/f
O–a f a/f a/f a
A–f f a/f a/f a
E–f a/f f a a/f
I- f f a f a
O-f a f a f

5. Judecăţile compuse şi tipurile lor.

Judecăţile compuse sunt alcătuite din judecăţi simple şi conectori logici. Se cunosc
următoarele tipuri de judecăţi compuse: conjunctive, disjunctive, implicative, echivalente şi
negative. De asemenea, există judecăţi compuse combinate.
Judecăţi conjunctive sunt judecăţile alcătuite din două sau mai multe judecăţi simple unite
între ele prin conectorul conjuncţiei. În limbajul natural conectorul conjuncţiei se exprimă prin
cuvintele „şi”, „dar”, „iar”, „de asemenea”, „dar”, „cu toate acestea”, „în acelaşi timp” ş. a. Iar
simboluri pentru conectorul conjuncţiei sunt: „&”, „^”. De exemplu, judecata „Noţiunea este formă
logică, iar definiţia este operaţie logică” este o judecată conjunctivă alcătuită din două judecăţi
simple: „Noţiunea este formă logică” şi „Definiţia este operaţie logică”. Desemnând prima judecată
prin p şi a doua prin q, formula judecăţii va fi p & q.
Judecata conjunctivă poate fi exprimată prin una din următoarele trei structuri:
1. un subiect şi două predicate. De exemplu: „Andrei a privit pe geam şi s-a întors la cartea
pe care o citea”.
2. două subiecte şi un predicat. De exemplu: „Maria şi Alina au pregătit împreună un
referat”.
3. două subiecte şi două predicate. De exemplu: „Ion şi Andrei au privit filmul şi au discutat
despre acesta”.
Adevărul judecăţii conjunctive se determină de adevărul judecăţilor simple care fac parte din
ea. Judecata conjunctivă este adevărată doar în cazul când toate judecăţile simple din care ea este
alcătuită sunt adevărate. Dacă doar o singură judecată simplă din componenţa judecăţii conjunctive

66
este falsă, atunci judecata conjunctivă în întregime este falsă. Desemnând prin p şi q două judecăţi
categorice, putem să alcătuim următorul tabel:
p q p&q

a a a
a f f
f a f
f f f

Judecăţile disjunctive sunt judecăţile alcătuite din câteva judecăţi simple unite între ele prin
conectorul disjuncţiei. Dacă posibilităţile gândite nu se exclud reciproc, atunci implicaţia este una
neexclusivă, iar dacă aceste posibilităţi constituie nişte alternative şi se exclud reciproc, atunci
implicaţia este exclusivă.
Conectorul disjuncţiei neexclusive, sau simple, se exprimă în limbajul natural prin cuvintele
„sau”, „ori”. Simbolul acestui conector este „V”. De exemplu: „După ore Ileana va citi sau va scrie
un referat”. În acest caz, acţiunile de a citi sau de a scrie nu se exclud.
Judecata disjunctivă simplă, neexclusivă este adevărată doar în cazul când cel puţin una
dintre membrii săi, una dintre judecăţile simple din care este alcătuită ea, este adevărată.
p q pVq
a a a
a f a
f a a
f f f

Judecăţile disjunctive stricte presupun existenţa unor alternative. Conectorul disjuncţiei

exclusive, sau stricte, se exprimă în limbajul natural prin cuvintele „sau numai… sau numai”.
Simbolul acestui conector este „W”. Este vorba, de fapt, despre o „disjuncţie dublă”. De exemplu,
judecata „Definiţiile pot fi corecte sau incorecte” reprezintă o disjuncţie strictă, deoarece
alternativele – de a fi corectă sau de a fi incorectă se exclud, o definiţie nu poate fi şi corectă şi
incorectă. Membrii judecăţii exclusive stricte nu pot fi concomitent adevăraţi. Judecata disjunctivă
strictă, exclusivă este adevărată în cazul când doar o singură propoziţie simplă, din cele din care este
ea alcătuită, este adevărată. Dacă alternativele sunt concomitent adevărate su concomitent false,
judecata disjunctivă strictă este falsă.
p q pWq
a a f
a f a
f a a
f f f

Judecăţile disjunctive mai pot fi complete (înschise) sau incomplete (deschise). Judecăţile
disjunctive complete sunt acele judecăţi în care sunt enumerate fie toate speciile unui gen, fie toate

67
caracteristicile unui obiect. Formula cestor judecăţi poate fi scrisă în felul următor: <pVqVr>. De
exemplu, „Judecăţile pot fi universale, particulare sau singulare”. În funcţie de numărul de obiecte
al clasei despre care se afirmă sau se neagă într-o judecată, nu există alte tipuri de judecăţi decât
universale, particulare sau singulare.
Judecăţile disjunctive incomplete, deschise sunt judecăţile în care se enumără doar o parte din
speciile unui gen sau doar unele dintre trăsăturile unui obiect. Formula cestor judecăţi poate fi scrisă
în felul următor: pVqVr… De exemplu, judecata „În calitate de exemplu de mamifer poate fi adus
sau calul sau vulpea, sau balena ş.a.m.d.” În limbajul natural se vor folosi cuvintele „şi altele”,
„etc.”, „ş.a.m.d.”.
Judecăţile implicative sau condiţionale. În aceste judecăţi se reflectă diferite tipuri de
condiţionare. În judecăţile condiţionale există un antecedent şi un consecvent. Antecedentul este o
condiţie şi reprezintă acea parte a judecăţii implicative care se află între cuvintele „dacă” şi „atunci”,
antecedentul se începe cu cuvântul dacă, iar consecventul – cu cuvântul atunci. Iar partea judecăţii
condiţionale, care se află după cuvântul „atunci”, se numeşte consecvent. În limbaj conectorul
implicaţiei se exprimă prin cuvintele „dacă…atunci”. Simbol al acestui conector este „→”. Sub
formă de judecăţi implicaive apar în limbă aşa tipuri de legături obiective cum ar fi cele cauzale,
funcţionale, de loc, de timp, juridice, etc. În textele juridice sub formă de judecăţi implicative se
fixează deseori prescripţii juridice prin care un anumit comportament este permis, este interzis sau
este obligatoriu. În acest caz în limbaj ar putea să se folosească aşa cuvinte: „cu condiţia că…se
admite”, „în următoarele circumstanţe…este obligat”, etc. Exemplu de judecată implicativă: „Dacă
se respectă toate regulile impuse, atunci argumentarea este una corectă”.
Judecata implicativă, condiţională este adevărată în toate cazurile, în afară de acela când
antecedentul este adevărat, iar consecventul – fals.
p q p→q
a a a
a f f
f a a
f f a

Judecăţile echivalente sunt judecăţile compuse alcătuite din două judecăţi simple care
exprimă nişte stări de fapt care se condiţionează reciproc. Aceste judecăţi sunt legate între ele prin
condiţionare dublă. În limbajul natural conectorul echivalenţei se exprimă prin cuvintele „dacă şi
numai dacă…atunci”, simbolul acestuia fiind „↔” sau „≡”.De exemplu: „Dacă şi numai dacă în
contractul individual de muncă nu este fixată durata acestuia, contractul se consideră încheiat pe o
durată nedeterminată”. Specific pentru aceste judecăţi este faptul că adevărul primei judecăţi este
privit ca o condiţie necesară şi suficientă pentru adevărul celei de a doua. Dar şi adevărul celei de a
doua judecăţi este privit ca o condiţie necesară şi suficientă pentru adevărul primei. Această
condiţionare dependenţă este o condiţionare dublă. În limbă se mai pot folosi şi următoarele cuvinte:

68
„doar în condiţia că …atunci”, „atunci şi numai atunci când”, „în cazul şi doar în cazul când…
atunci”, „doar atunci când… apoi”. Unele dintre aceste expresii se pot utiliza şi în textele juridice.
Judecăţile echivalente sunt adevărate în cazul când ambele judecăţi, care le alcătuiesc sunt
concomitent adevărate, sau concomitent false.
p q p↔q
a a a
a f f
f a f
f f a

Judecăţile negative sunt alcătuite din judecăţi simple şi operatorul negaţiei, care se exprimă
în limbaj prin cuvintele „nu este adevărat că”. Simboluri pentru acest conector sunt „~”, „┐”. De
exemplu, „Nu este adevărat, că succesul se obţine uşor”.
Judecăţile negative sunt adevărate atunci când judecăţile care se conţin în ea, sunt false.
p ~p
a f
f a

Există judecăţi compuse, care conţin mai mulţi conectori logici concomitent. De exemplu:
„Dacă se duce o politică fiscală neadecvată situaţiei în societate, apare evaziunea fiscală şi
aceasta este o piedică serioasă în faţa dezvoltării sectorului economic”.

6. Judecăţile modale.
Judecata modală este judecata alcătuită dintr-o judecată categorică (dictum) şi o noţiune
modală (modus), dintr-o judecată categorică şi caracteristica ei modală. Noţiunile modale sunt
noţiunile, ce permit caracterizarea propoziţiei sau a unei situaţii din mai multe puncte de vedere.
Noţiuni modale sunt, de exemplu: „trebuie”, „este interzis”, „bine” şi altele. Modalitatea este o
informaţie suplimentară care se exprimă explicit sau nu în judecată despre statutul logic sau factual
al judecăţii, despre caracteristicile reglementative, evaluative, de timp şi alte caracteristici.
În judecăţile categorice afirmăm sau negăm faptul că o clasă de obiecte, S posedă o
caracteristică P, sau că S şi P se află într-o anumită legătură. Deseori însă dăm o apreciere acestor
stări cu ajutorul noţiunilor modale. Adăugând o noţiune modală unei judecăţi care are forma S este
P, şi desemnând prin M o noţiune modală, vom obţine o judecată modală, a cărei formă este: M (S
este P). De exemplu, „Este bine că familiile adoptatoare trebuie să prezinte garanţii morale şi
condiţii materiale necesare dezvoltării armonioase a copilului”.
Există un compartiment aparte al logicii, logica modală, în care se studiază caracteristicile
obiective şi subiective ale enunţurilor, care reflectă gradul de veridicitate a cunoştinţelor sau care
exprimă atitudinea personală a omului faţă de un anumit eveniment, comportament, etc.

69
 Există mai multe tipuri de noţiuni modale şi, respectiv, mai multe tipuri de judecăţi modale,
mai multe tipuri de modalităţi.
Modalitatea logică se alcătuieşte cu ajutorul la aşa noţiuni modale cum ar fi: „logic
necesar”, „logic posibil”, „logic incidental”, „logic imposibil”. De exemplu, „Este logic imposibil ca
cercul să fie pătrat”.
Modalitatea ontologică, fizică se alcătuieşte cu ajutorul noţiunilor „fizic necesar”, „fizic
posibil”, „fizic incidental”, „fizic imposibil”. De exemplu, „Este fizic imposibil ca aerul rece să se
ridice singur deasupra aerului cald”.
Modalitatea gnoseologică, epistemică, teoretico-cognitivă (din greacă episteme –
cunoaştere) caracterizează gradul de veridicitate al cunoştinţelor, stabileşte posibilitatea cunoaşterii.
Se formează cu ajutorul noţiunilor modale „demonstrabil”, „este demonstrat”, „este
nedemonstrabil”, „este combatibil”, „convingător”, „este nerezolvabil”. De exemplu, „Este
demonstrabil că o lege este favorabilă / sau nu pentru societate”. Se evidenţiază două tipuri de
judecăţi modale epistemice: judecăţi bazate pe credinţă şi judecăţi bazate pe cunoştinţe. De
exemplu, „S-a demonstrat că pământul nu este plat”, „Cred că există extratereştri”.
Modalitatea deontică, normativă, (denumirea provine din greacă – deon, deontos –
obligatoriu, datorie) este modalitatea care se referă doar la activitatea oamenilor, la normele morale
şi juridice de comportament în societate, este modalitatea care reflectă reglementarea
comportamentului uman. Există trei tipuri de modalităţi normative: obligative, interdictive şi
permisive. Cea obligativă arată cum trebuie să se procedeze, se formează cu ajutorul noţiunilor:
„este obligat”, „trebuie” ş. a. De exemplu: „Fiecare cetăţean este obligat să achite impozit pe
venit”, „Gestiunea bugetară trebuie să se realizeze printr-o structură administrativ-juridică bine
definită”. Modalitatea interdictivă se referă la prescripţii care exprimă obligaţia negativă, arată cum
nu trebuie să se procedeze şi includ noţiuni ca: „nu este permis”, „este interzis”. „nu poate”, „nu
este în drept”. De exemplu, „Nimeni nu are dreptul de a păta cinstea unei persoane”. Modalitatea
permisivă reprezintă prescripţii care permit să se facă ceva. Noţiuni modale: „are dreptul”, „poate
să aibă”, „poate să utilizeze”, „se permite”, „este în drept” ş. a. De exemplu: „Fiecare are dreptul
la libertatea cuvântului”.
Modalitatea axiologică, denumirea căreia provine de la cuvântul grecesc axia – valoare este
modalitatea care caracterizează aspectul valoric al judecăţii. Ea exprimă atitudinea omului faţă de
valorile materiale şi spirituale, exprimă atitudinea sa din perspectivă valorică faţă de starea de fapt
reflectată în judecăţile categorice. Prin modalitatea axiologică se realizează evaluările şi se exprimă
preferinţele. Se utilizează noţiunile modale: „bine”, „rău”, „indiferent din perspectivă axiologică”,
„la fel”, „mai bine”, „mai rău”. De exemplu, „Este bine că în ASEM a fost inaugurat un nou bloc de
studii”.
Modalitate de timp, temporală, este modalitatea prin care se caracterizează factorul de timp
care este prezent în enunţ. Noţiuni modale: „întotdeauna”, „uneori”, „nici odată”, „înainte”, „în
70
acelaşi timp”, „mai devreme”, „mai târziu”, etc. De exemplu, „Nici odată oamenii nu se vor împăca
cu nedreptatea”.
Această clasificare a modalităţilor logice nu este unica care se întâlneşte în literatura de
specialitate. Să examină o altă clasificare: aletică, deontică, epistemică, axiologică.
Modalitatea aletică (denumirea provine de la cuvântul grecesc aletheia, adevăr) exprimă
caracterul legăturii dintre obiectele gândite, deci dintre subiectul şi predicatul judecăţii. Noţiuni
modale sunt, în acest caz noţiunile posibil, întâmplător şi sinonimele lor. Din perspectiva
modalităţii aletice se deosebesc:
 judecăţi asertorice sau judecăţi despre fapte reale, în care modalitatea acestora este legată
de determinarea obiectivă, când adevărul sau falsitatea unei judecăţi se determină se starea
lucrurilor în lumea reală. De exemplu, „În Republica Moldova într-adevăr avem un regim
democratic”;
 judecăţi problematice, sau judecăţi despre posibilitatea a ceva. De exemplu, „Este posibil
ca în R. Moldova să se realizeze modificări în Constituţie”.
 judecăţi apodictice sau judecăţi despre necesitatea a ceva. De exemplu, „Este necesar ca
să se producă reforma judecătoriilor”.

7. Specificul judecăţii juridice.

Întrebări pentru verificare.

1. Ce este judecata?
2. Care este structura judecăţii?
3. Ce este subiectul logic?
4. Ce este judecata categorică?
5. Care este structura standard a judecăţii categorice?
6. Ce tipuri de judecăţi categorice cunoaşteţi?
7. Ce este pătratul logic?
8. Ce este judecata compusă?
9. Ce tipuri de judecăţi compuse există?
10. Prin ce se deosebesc judecăţile implicative de cele echivalente?
11. Ce este judecata modală?
12. Ce tipuri de judecăţi modale cunoaşteţi?
13. Ce tip de modalitate se întâlneşte mai des în sfera dreptului?
14. În ce constă specificul judecăţii juridice?

Exerciţii şi probleme.
1. Determinaţi care din propoziţiile de mai joc exprimă judecăţi şi care – nu:
a. Instituţia răspunderii subsidiare a apărut în cadrul dreptului roman;
b. Regula de drept este, în acelaşi timp, şi una socială?;
c. Baza eficienţei economice se află în economisirea timpului;
d. Care dintre noi nu a auzit de povestitorul Ion Creangă?;
e. Care sunt compartimentele dreptului?;
f. Stabileşte corectitudinea acestei definiţii!;
g. Cine nu ar vrea să călătorească în jurul globului?.
71
2. Determinaţi subiectul logic, predicatul logic şi copula în următoarele judecăţi:
a. Instituţia statală este o instituţie politică care participă în realizarea funcţiilor statului;
b. Partidul politic este un grup de oameni care tinde să obţină puterea politică într-un stat;
c. Dreptul reglementează relaţiile sociale;
d. Activitatea creativă este o parte constitutivă a activităţii intelectuale;
e. Statul ca subiect de drept internaţional are responsabilitatea de a îndeplini obligaţiunile
prescrise de normele dreptului internaţional.
3. Determinaţi tipul judecăţii în funcţie de predicat:
a. Există drept subiectiv;
b. Teritoriul Italiei este mai mare decât teritoriul Monaco;
c. Ramura de drept reglementează un anumit gen de relaţii sociale ;
d. Contractul matrimonial nu este considerat drept un mijloc de soluţionare a problemelor
familiale;
e. Nu există definiţii dihotomice.
4. Determinaţi calitatea şi cantitatea judecăţilor:
a. Majoritatea juriştilor au studii superioare;
b. Familia este o instituţie socială;
c. Unii studenţi au ales să devină jurişti;
d. Unii oameni nu dispun de locuinţă proprie;
e. Drepturile aparţin subiecţilor de drept.
5. Determinaţi dacă sunt distribuiţi termenii (subiectul şi predicatul) în următoarele judecăţi:
a. Nici un război nu poate să fie îndreptăţit;
b. Toate versiunile înaintate au fost verificate;
c. Elaborarea tehnologiei noi acordă monopol temporar în producerea de bunuri;
d. Nici un om nu evită în viaţa sa greşelile;
e. Ţările în curs de dezvoltare îşi măresc potenţialul de creştere economică doar cu
condiţia acumulării datoriilor externe prin apelul la credite de peste hotare.
6. Stabiliţi valoarea de adevăr a celorlalte judecăţi categorice, dacă:
a. judecata A este adevărată;
b. judecata I este falsă:
c. judecata E este falsă;
d. judecata O este adevărată.
7. Scrieţi judecata care se află în relaţiei de contrarietate cu judecata „Fiecare dintre cei
prezenţi a înţeles ideea”.
8. Scrieţi judecata care se află în relaţiei de contradicţie cu judecata „Fiecare dintre cei
prezenţi a înţeles exemplul”.
9. Stabiliţi tipul judecăţii compuse:
a. Dacă vrei să cunoşti cu adevărat un fenomen, trebuie să cercetezi atât istoria, cât şi
preistoria sa;
b. Statul înfăptuieşte justiţia, apără teritoriul şi ordinea publică, stabileşte şi percepe
impozite.
c. Ion şi Andrei fie sunt colegi de grupă, fie locuiesc în vecinătate;
d. Dacă cresc veniturile consumatorilor, aceştia devin mai liberi în alegerile lor;
10. Scrieţi următoarele judecăţi compuse cu ajutorul simbolurilor:
a. Dacă se respectă regulile de formulare a unei definiţii, atunci aceasta este corectă;
b. Cine ştie carte, are patru ochi;
c. Şi lupul sătul, şi oaia întreagă;
d. Nu este adevărat că judecăţile conjunctive au doar doi termeni;
e. Dacă cheltuielile depăşesc venitul, întreprinderea suferă pierderi, având un rezultat
financiar negativ;
f. Clasificările pot fi dihotomice şi politomice.
11. Formulaţi o judecată negativă compusă.
12. Stabiliţi modalitatea următoarelor judecăţii:
a. Timpul nu se întoarce niciodată înapoi;
b. Dreptul just trebuie să fie întotdeauna în acord cu aspiraţiile sociale;
72
 c. Mai bine mai târziu, decât niciodată;
d. Statul trebuie să stabilească un cadru legal pentru desfăşurarea businessului;
e. Părinţii sunt obligaţi să aibă grijă de copii;
f. Este bine că ASEM-ul are o bibliotecă foarte bogată în resurse;
g. Legiuitorul trebuie să transpună valorile sociale în norme juridice.
13. Determinaţi tipul disjuncţiei:
a. Ion a obţinut la test sau notă pozitivă, sau notă negativă;
b. Investitori străini în Republica Moldova pot fi sau persoanele fizice sau persoanele
juridice străine.
c. După ore Irina va merge la bibliotecă sau la cantină.
14. Determinaţi în care enunţuri se conţine implicaţie şi în care – echivalenţă:
a. Studentul cunoaşte bine doar ceea ce poate să exprime corect;
b. Studentul va învăţa corect doar ceea ce va fi pus să expună;
c. Dacă studentul va asculta mai mult decât va vorbi, el nu va fi învăţat să gândească
independent.
15. Stabiliţi adevărul următoarelor judecăţi compuse:
a. Dacă există insuficienţe legislative, contribuabilii se sustrag total sau parţial de la plata
impozitelor;
b. Dacă oraşul Chişinău are 2 milioane de locuitori, atunci duminica este zi de odihnă.

73
 Tema 6. RAŢIONAMENTUL.
1. Noţiune de raţionament.
2. Raţionamente deductive imediate.
3. Silogismul categoric. Specificul silogismului juridic.
4. Forme compuse şi forme prescurtate ale silogismului.
5. Raţionamente cu propoziţii compuse.
6. Raţionamente inductive.
7. Raţionamente prin analogie. Analogia juridică.

1. Noţiune de raţionament.
Unele cunoştinţe le obţinem nemijlocit, cu ajutorul organelor de simţ, iar pe altele – mijlocit,
prin intermediul gândirii logice, făcând concluzii din cunoştinţele pe care le avem. Raţionamentul
este o formă de gândire, prin care se obţin cunoştinţe noi din judecăţile existente. Judecăţile din care
derivă concluziile se numesc premise, iar judecata obţinută, cea care reprezintă cunoştinţe noi, se
numeşte concluzie. Raţionamentul este o operaţie logică, în rezultatul căreia din una sau mai multe
judecăţi, pe care le numim premise, derivă o judecată nouă, care se numeşte concluzie. El este
procesul de obţinere a cunoştinţelor, exprimate prin judecăţi din alte cunoştinţe, care la fel sunt
exprimate prin judecăţi.
Esenţa logică a raţionamentului constă în mişcarea gândirii de la analiza cunoştinţelor deja
existente la sinteza cunoştinţelor noi. Această mişcare are un caracter obiectiv şi se determină de
legăturile reale ale realităţii. Legătura obiectivă, reflectată în conştiinţă asigura legătura logică a
gândurilor. Iar lipsa legăturilor obiective a realităţii duce la greşeli logice. Pentru ca concluzia
obţinută să fie o judecată adevărată, trebuie ca premisele raţionamentului să fie judecăţi adevărate,
De asemenea, trebuie ca raţionamentul să fie corect, adică să fie alcătuit conform regulilor impuse,
în funcţie de tipul acestuia. Însă, se poate întâmpla că şi din premise false se pot obţine concluzii
adevărate. De exemplu:
Toţi peştii au picioare.
Toţi oamenii sunt peşti.
Deci, toţi oamenii au picioare.
Există mai multe tipuri de raţionamente. După orientarea conchiderii, fundamentarea logică
a concluziei: deductive, inductive şi prin analogie. După numărul de premise: imediate şi mediate.
După calitatea conchiderii: certe şi probabile.
Raţionamentele deductive sunt acele raţionamente în care concluzia decurge cu necesitate
logică din premise, adică dacă acceptăm anumite premise, atunci concluzia în mod obligatoriu
decurge din ele. Deducţie sau raţionament deductiv este „raţionament în care se trece de la judecăţi
de un anumit grad de generalitate la judecăţi de acelaşi grad de generalitate sau la judecăţi de un grad
mai mic de generalitate”. [Enes, dcţ, p. 68]. Deducţia se supune unei condiţii logice: dacă premisele
sunt adevărate, atunci este adevărată şi concluzia. Şi dacă ea nu satisface această condiţie, atunci se
poate afirma că raţionamentul a fost alcătuit incorect.

74
 Deducţia ne permite să obţinem concluzii adevărate, iar raţionamentele deductive se supun
unor reguli clare, precise şi ordonate sistematic. De aceea unii autori susţin că „logica în sens strict
trebuie privită ca studiu formal consacrat numai inferenţelor deductive sau, mai pe scurt, ca teorie a
deducţiei”. [Crăciun, p. 15]
Raţionamentul deductiv este raţionamentul prin care se obţine o concluzie despre un obiect
al unei clase sau despre un grup de obiecte al unei clase în baza cunoştinţelor anterior existente
despre toată clasa de obiecte. Sau, altfel spus, în baza posedării de către obiect a unei caracteristici
esenţiale, se determină apartenenţa acestui obiect la o anumită clasă, mai apoi se face concluzia că
caracteristice comune pentru toate obiectele acestei clase, îi sunt proprii şi acestui obiect.
Concluziile obţinute printr-un raţionament deductiv sunt adevărate şi nu necesită verificare
adăugătoare. Fundamentul logic al adevărul concluziei unui raţionament deductiv îl constituie
adevărul premiselor, stabilirea între ele a unor relaţii de gen şi de specie. Căci, caracteristicile
genului sunt concomitent şi caracteristici ale speciei. Sau, se poate afirma că: tot ceea ce se afirmă
despre toate obiectele unei clase, se poate afirma sau nega şi despre fiecare obiect în parte.
Raţionamente deductive sunt importante pentru evaluări juridice, pentru opera de calificare
juridică. În raţionamentele deductive legătura dintre premise şi concluzie se bazează pe legi logice,
de aceea concluzia decurge cu necesitate din premise. Raţionamentele deductive se mai numesc şi
logic necesare, iar cele inductive - raţionamente probabile.
Raţionamentul deductiv nu presupune doar trecerea de la general la particular. De exemplu,
raţionamentul „Unii studenţi sunt dansatori, deci, unii dansatori sunt studenţi”, este deductiv. Vedem
însă că nu este prezentă aici o trecere de la general la particular. Totuşi, concluzia unui raţionament
deductiv nu este nici odată mai generală decât premisele acestuia.
Spre deosebire de raţionamentele deductive, în care între premise şi concluzie există o relaţie
de urmare logică, raţionamentele inductive constituie aşa legături între premise şi concluzie, în care
premisele doar confirmă concluzia. Premisele doar susţin concluzia, dar nu asigură adevărul ei şi în
concluzia inferenţei inductive se conţine o informaţie, care nu exista în premise.
În raţionamentele inductive concluzia nu decurge cu necesitate logică din premise. De aceea
concluziile obţinute nu le putem califica ca adevărate, ci ca mai mult sau mai puţin probabile. Totuşi,
această afirmaţie nu este valabilă pentru inducţiile complete, în cadrul cărora se studiază toate
obiectele unei clase anumite.
Dacă în cadrul raţionamentelor concluzia decurge logic dintr-un ansamblu de premise,
atunci în cazul raţionamentelor inductive se realizează sprijinirea prin premise a concluziei fără ca
să o implice cu necesitate.
În raţionamentele deductive legăturile dintre premise şi concluzie reprezintă legi logico-
formale, de aceea în cazul când premisele sunt adevărate, concluziile sunt cu necesitate adevărate
(dacă raţionamentul este alcătuit corect).

75
 În raţionamentele inductive între premise şi concluzii au loc aşa legături după formă, care
asigură obţinerea mai cu seamă a concluziilor verosimile atunci când premisele sunt adevărate.
Prin raţionamente deductive un gând se deduce din altele. Prin cele inductive se induce la un
gând-concluzie. Iar în raţionamentele prin analogie gândul se transpune de la un obiect la altul.

2. Raţionamente deductive imediate.

Una dintre cele mai caracteristice forme de deducţie este trecerea de la cunoştinţe generale la
cunoştinţe particulare. Totuşi, nu trebuie să identificăm deducţia doar cu un raţionament în care se
trece de la general la particular. În unele raţionamente deductive gândirea porneşte de la o singură
premisă şi merge de la general la particular sau de la particular la particular. Acestea sunt
raţionamentele deductive imediate.
Raţionamentele deductive imediate sunt acele raţionamente, în care dintr-o singură judecată
categorică este derivată o concluzie. Aceasta se realizează prin anumite transformări logice.
Raţionamentele deductive imediate sunt raţionamentele în care se porneşte de la o singură premisă.
La fel ca şi alte raţionamente, ele pot fi valide şi nevalide. Cele valide sunt corect alcătuite şi în ele
se realizează trecerea necesară de la premise adevărate la o concluzie adevărată.
Se deosebesc următoarele tipuri de raţionamente deductive imediate: conversiunea,
obversiunea, conversiunea obvertită, contrapoziţia, inversunea, inferenţe bazate pe pătratul logic.
Conversiunea este raţionamentul deductiv imediat prin care dintr-o oarecare judecată
categorică se deduce o altă judecată categorică prin inversarea termenilor. Prima judecată se numeşte
convertendă, iar judecata nou obţinută – conversă. Schema conversiunii este următoarea: S – P→ P
–S. Nu toate tipurile de judecăţi categorice pot fi convertite valid. Se disting conversiuna simplă,
care se realizează fără schimbarea cantităţii şi conversiunea prin accident, care se realizează cu
schimbarea cantităţii.
Judecata universal-afirmativă A se converteşte valid prin accident. TS – P → UP – S (din
judecata Toţi S sunt P se deduce judecata Unii S sunt P). De exemplu, din judecata „Toţi studenţii
sunt oameni” se va deduce judecata „Unii oameni sunt studenţi”. Judecata de tipul A se poate
converti valid într-o judecată de tipul A, în cazul când sfera subiectului coincide cu sfera
predicatului. De exemplu, din convertenda „Toţi oamenii sunt fiinţe raţionale” se va obţine conversa
„Toate fiinţele raţionale sunt oameni”. În acest caz conversiunea este validă în cazul simplei
inversiuni a termenilor. Dacă însă am încerca să realizăm o conversiune simplă în cazul când sfera
subiectului nu coincide cu sfera predicatului, conversiunea ar fi nevalidă şi am obţine o concluzie
falsă.
Judecata de forma E se poate converti valid atât simplu, cât şi prin accident. Schemele sunt
următoarele: TS + P → TP + S şi TS + P → UP + S. De exemplu, din convertenda „Nici o definiţie
nu este clasificare” vom obţine conversa „Nici o clasificare nu este definiţie”. Iar din judecata „Nici
un om nu este zburător” se deduce prin conversiune judecata „Unii zburători nu sunt oameni”.
76
 Judecata de forma I se converteşte valid doar simplu. US – P → UP– S. De exemplu, din
judecata „Unii medici sunt filatelişti” se deduce prin conversiune judecata „Unii medici sunt
filatelişti”.
Judecata de forma O nu se converteşte valid nici într-un mod, nici simplu, nici prin accident.
Obversiunea este raţionamentul deductiv imediat care se fundamentează pe introducerea,
deplasarea sau eliminarea negaţiei. În acest raţionament se schimbă calitatea copulei şi a predicatului
logic. Dintr-o premisă, o judecată care se numeşte obvertendă, se deduce o concluzie, care se
numeşte obversă. Judecata obţinută are aceeaşi cantitate ca şi premisa, dar o calitate opusă. De
asemenea, subiectul este acelaşi, dar predicatul este contradictoriu predicatului din premisă. Schema
obversiunii este S – P → ~ (S – ~P)

3. Silogismul categoric. Specificul silogismului juridic.

Silogismele sunt cele mai simple raţionamente cu judecăţi categorice. O formă răspândită de
raţionament deductiv este silogismul categoric simplu. Silogismul categoric simplu este silogismul
în care concluzia se obţine din două premise, ambele fiind judecăţi categorice. Efectuarea legăturii
dintre premise este asigurată de către coincidenţa parţială a subiectului şi predicatului acestor
judecăţi. În general, silogismul categoric simplu are trei termeni. Legătura dintre două premise este
asigurată de un termen comun, care se numeşte termen mediu (M). Termenul mediu se întâlneşte în
premise dar nu se întâlneşte în concluzie. Pe lângă termenul mediu, mai există termenul minor,
noţiunea care devine subiectul concluziei (S) şi termenul major, noţiunea care devine predicatul
concluziei (P). Termenul mediu mijloceşte legătura dintre termenul minor şi termenul major.
Terenul mediu este unul important, fără de el nu ar fi posibilă obţinerea concluziei. De exemplu, din
premisele: Toţi avocaţii sunt jurişti şi Toţi medicii au studii superioare nu am putea să obţinem nici o
concluzie. Pe aceste două judecăţi nu le „leagă” nimic, ele nu au nici o noţiune comună. Termenul
minor şi cel major se numesc termeni extremi. Premisa în care se găseşte termenul minor se numeşte
premisă minoră. Iar premisa în care se găseşte termenul major se numeşte premisă majoră.
Termenul major este numit aşa deoarece are o sferă mai cuprinzătoare, iar termenul minor are o sferă
mai restrânsă. Mersul gândirii în cazul silogismului simplu categoric este următorul: fiindcă orice
element din sfera noţiunii S aparţine lui M şi orice element din M aparţine lui P, atunci orice element
din S aparţine lui P. Se poate, astfel, afirma că silogismul categoric simplu este un raţionament
despre relaţia dintre doi termeni extremi în baza relaţia lor cu termenul mediu. Iar justeţea concluziei
în silogismul simplu categoric se bazează pe axioma silogismului: tot ceea ce se afirmă sau se neagă
despre toate elementele unei clase, se afirmă sau se neagă despre fiecare element al acestei clase, sau
despre orice parte a elementelor acestei clase.
Pentru comoditatea analizei silogismului premisele se fixează într-o anumită consecutivitate:
cea majoră pe primul loc, cea minoră, pe al doilea şi la urmă – concluzia. Dar în silogismele reale
această regulă nu este una obligatorie. Se poate întâmpla ca premisa minoră să se afle pe primul loc,
77
sau premisele să se afle după concluzie. Premisele se diferenţiază nu după locul pe care îl ocupă, ci
după termenii pe care ei îi conţin. Deci, premisa minoră se poate situa şi pe primul loc.
Să analizăm următorul raţionament:
Oamenii (M) sunt muritori (P).
Suru (S) este om (M).
Suru (S) este muritor (P).
Noţiunea „Suru” este subiect al concluziei, deci această noţiune este termenul minor al
acestui silogism simplu categoric. Noţiunea „muritor” este predicat al concluziei, deci această
noţiune este termenul minor. Iar termenul „om”, care asigură legătura dintre cele două premise şi nu
se întâlneşte în concluzie, este termenul mediu.
Se disting patru figuri ale silogismului categoric simplu, în funcţie de poziţia termenului
mediu în premise:
MP SM MS PM
SM PM MP MS
SP SP SP SP
Figura 1 Figura 2 Figura 3 Figura 4
Figurile I, II, II au fost descoperite de către Aristotel , iar figura IV – de către medicul roman
Galenus şi se mai numeşte figură galenică.
Prima figură este cea mai tipică pentru raţionamentul deductiv. Dintr-o judecată universală,
care poate deseori să exprime o lege a naturii, sau o lege juridică, se face o concluzie despre o
persoană, un obiect, un fenomen. Această figură se foloseşte deseori în domeniul dreptului.
Figura a doua se utilizează în cazul când trebuie să se arate că un caz concret (persoană,
obiect, fenomen) nu poate fi adus sub o afirmaţie universală. Acest caz se exclude din numărul de
obiecte despre care se spune ceva în premisa majoră.
Figura a treia acordă doar concluzii particulare şi se foloseşte cel mai des pentru a stabili
compatibilitatea parţială a trăsăturilor care se referă la un obiect. Se foloseşte destul de rar.
Figura a patra aproape că nu se foloseşte. Valoarea cognitivă a ei este foarte mică.
În prima figură termenul mediu este subiect în premisa majoră şi predicat în premisa minoră.
Această figură are o premisă minoră afirmativă şi premisa majoră – universală. De exemplu:
Toţi oamenii sunt raţionali.
Ion este om.
Ion este raţional.
În figura a doua termenul mediu este predicat în ambele premise. Una dintre premise este
negativă şi premisa majoră este universală. De exemplu:
Toţi juriştii au studiat logica.
Ion nu a studiat logica.
Ion nu este jurist.
În figura a III-a termenul mediu este subiect în ambele premise. Premisa minoră este afirmativă
şi concluzia este particulară. De exemplu:
Unele norme sunt foarte utile.
78
 Unele norme sunt religioase.
Unele norme religioase sunt foarte utile.
În figura a IV-a termenul mediu este predicat în premisa majoră şi subiect în premisa minoră.
Pentru această figură este caracteristic: dacă o premisă este negativă, atunci premisa majoră trebuie
să fie universală; dacă premisa majoră este afirmativă, atunci premisa minoră trebuie să fie
universală; dacă premisa minoră este afirmativă, atunci concluzia trebuie să fie particulară. De
exemplu:
Unii studenţi se ocupă cu sportul.
Unii dintre cei care se ocupă cu sportul sunt decoraţi.
Unii dintre cei care sunt decoraţi sunt studenţi.
În fiecare figură a silogismului categoric simplu sunt posibile 64 de combinaţii, care se
numesc moduri ale silogismului. În total există 256 de moduri ale silogismului, însă doar 19 dintre
ele sunt valide. Modurile sunt determinate de tipul judecăţilor din care sunt alcătuite silogismele. În
Evul Mediu au fost introduse anumite cuvinte mnemotehnice pentru a reţine mai uşor denumirile
acestor moduri: Barbara, Celarent, Darii, Ferio (pentru prima figură a silogismului); Cesare,
Camestres, Baroco, Festino (pentru a doua figură); Darapti, Disamis, Datisi, Felapton, Bocardo,
Ferison (pentru figura a treia); Bramantip, Camenes, Dimaris, Fesapo, Fresison (pentru figura a
treia). Vocalele din aceste cuvinte de fapt reprezintă tipurile de judecăţi categorice – A, E, I, O.
Astfel, modul Barbara are în calitate de premise şi de concluzie judecăţi universal-afirmative,
judecăţi de tipul A. Are schema:
Toţi M – P
Toţi S – M
Toţi S – P
De exemplu:
Fiecare om este raţional.
Fiecare student este om.
Fiecare student este raţional.
Regulile generale ale silogismului simplu categoric
Regulile termenilor
1. Silogismul simplu categoric conţine doar trei termeni. Dacă se încalcă această regulă, se
produce greşeala care se numeşte împătrirea termenilor, quaternio terminorum. Aceasta se întâmplă
din cauza că unul dintre termeni se întrebuinţează cu semnificaţii diferite în premise, existând o
ambiguitate a sa. De exemplu:
Frecventarea ASEM de către studenţii grupei D-X21 este mişcare.
Mişcarea este veşnică.
Frecventarea ASEM de către studenţii grupei D-X21 este veşnică.
Acest raţionament este deductiv. Cunoaştem că dacă premisele unui raţionament deductiv
sunt adevărate, iar raţionamentul este corect alcătuit, atunci concluzia este cu necesitate adevărată.
În acest raţionament premisele sunt adevărate, iar concluzia – falsă. Deci, el nu este corect alcătuit.
Adevărul este că noţiunea „mişcare” care este şi termenul mediu se utilizează cu două sensuri
79
diferite. În premisa majoră noţiunea „mişcare” se utilizează cu sensul de mişcare fizică, iar în cea
de-a doua premisă noţiunea „mişcare” este o categorie filosofică care reflectă mişcarea în general,
orice fel de mişcare. Astfel, vedem că aceste două premise în general nu pot fi legate, din ele nu
avem dreptul să deducem o concluzie, pentru că pe ele nimic nu le leagă. Le leagă doar aparent
cuvântul mişcare.
2. Termenul mediu trebuie să fie distribuit în cel puţin una dintre premise. Să considerăm
următorul raţionament:
Toţi studenţii ştiu să scrie.
Ion ştie să scrie.
Ion este student.
În acest raţionament termenul mediu „ştie să scrie” nu este distribuit nici în una dintre
premise, de aceea raţionamentul este incorect. Concluzia nu este decurge logic din premise cu
necesitate ca în raţionamentele deductive corect alcătuite.
3. Termenul care nu este distribuit în premisă, nu poate fi distribuit nici în concluzie. În
caz contrar, în termenii concluziei s-ar vorbi mai mult decât în premise. De exemplu:
Toate şedinţele de catedră reprezintă adunări de persoane.
Toate şedinţele de catedră sunt fixate în procese verbale.
Toate adunările de persoane sunt fixate în procese verbale.
În acest silogism predicatul premisei majore „adunări de persoane” nu este distribuit,
deoarece nu doar şedinţele de catedră reprezintă adunări de persoane, dar, de exemplu, şi şedinţele
diferitor consiliuri, şi şedinţele membrilor sindicatelor, etc. Însă, în concluzie termenul „adunări de
persoane”, el fiind subiect, apare ca fiind distribuit.
Regulile premiselor
1. Din două premise una trebuie să fie cu necesitate afirmativă. A doua poate să fie atât
afirmativă, cât şi negativă. Dacă ambele premise sunt judecăţi negative, din ele nu poate fi dedusă
nici o concluzie. De exemplu:
Medicii nu sunt fermieri.
Contabilii nu sunt medici.
?

2. Din două premise una trebuie să fie cu necesitate universală. Din două premise
particulare nu poate fi dedusă nici o concluzie.
3. Dacă una dintre premise este negativă, atunci concluzia este şi ea negativă.
4. Dacă una dintre premise este particulară, atunci concluzia este şi ea particulară. De
exemplu:
Toţi medicii au studii superioare.
Unii medici se ocupă de ştiinţă.
Unii dintre cei care se ocupă de ştiinţă au studii superioare.
Prin silogismele juridice se trece de la normele juridice generale la norme individuale, iar
„persoana care emite silogismul juridic efectuează constatări despre noi raporturi juridice, adică
80
despre drepturi şi obligaţii născute ca urmare a actului sau faptului juridic săvârşit. În acest scop, ea
procedează la analize care scot în evidenţă specificul juridic al consecinţelor acestui act sau fapt,
ceea ce, practic corespunde cu o concluzie îmbunătăţită sub aspect juridic”. [Dobr, p. 97] De multe
ori silogismul juridic este un silogism ipotetico-categoric, silogism care are în calitate de premise o
judecată ipotetică, implicativă şi una categorică.
Cu referire la raţionamentul juridic, se precaută nu doar adevărul, ci şi noţiunea de just,
astfel, „raţionamentul juridic nu abdică niciodată de la polaritatea adevăr-fals; din contra, el
primeşte, alături de dimensiunea „adevăr” pentru faptele reţinute, şi pe acela de „just” pentru
soluţiile în ansamblul lor”. [Dobr, p. 100]
De multe ori concluzia unui raţionament juridic apare ca o decizie juridică. Această
decizie este „edificată pe argumente, prin care nu se urmăresc concluzii sub formă de reguli – căci
reguli există deja în conţinutul normelor şi principiilor juridice – ci de adevăr juridic într-un caz
particular, aşa cum rezultă el din informaţiile oferite de mijloacele de probă administrate şi din
raportarea acestor informaţii la o normă sau principiu de drept”. [Dobr, p. 108]

4. Forme compuse şi forme prescurtate ale silogismului.

Polisilogismul este un silogism cu mai mult de trei judecăţi, un lanţ de două sau mai multe
silogisme categorice simple, în care concluzia fiecărui silogism (afară de ultimul) este folosită ca
premisă în cel următor. Silogismele categorice simple din care este alcătuit polisilogismul pot să fie
toate de aceeaşi figură sau de figuri diferite. Silogismul care precede se numeşte prosilogism, iar cel
care urmează se numeşte episilogism. Se disting două tipuri de polisilogism: polisilogism progresiv
şi polisilogism regresiv.
Polisilogismul progresiv este polisilogismul în care concluzia prosilogismului devine
premisă majoră în episilogism. De exemplu:
Toate faptele bune sunt utile pentru societate.
Toate faptele eroice sunt fapte bune.
Toate faptele eroice sunt utile pentru societate.
Toate faptele eroice sunt utile pentru societate.
Toate faptele de a salva pe cineva de la înec sunt fapte eroice.
Toate faptele de a salva pe cineva de la înec sunt fapte eroice.

În acest polisilogism concluzia prosilogismului „Toate faptele eroice sunt utile pentru
societate” a devenit premisă majoră pentru episilogism. Observăm că prin polisilogismul progresiv
noi am transferat caracteristica „util pentru societate” de la noţiunea generală „faptă bună” la
noţiunea „fapta de a salva de la înec”.
Polisilogismul regresiv este polisilogismul în care concluzia prosilogismului devine
premisă minoră în episilogism. De exemplu:
Achitarea impozitelor este o condiţie a existenţei statului.
Achitarea impozitului pe venit este achitare a impozitelor.
Achitarea impozitului pe venit este o condiţie a existenţei statului.
81
 Condiţiile de existenţă a statului sunt necesare pentru funcţionarea democraţiilor moderne.
Achitarea impozitului pe venit este o condiţie a existenţei statului.
Achitarea impozitului pe venit este necesară pentru funcţionarea democraţiilor moderne.
În acest polisilogism concluzia episilogismului „Achitarea impozitului pe venit este o
condiţie a existenţei statului” devine premisă minoră în episilogism.
Polisilogismele sunt nişte construcţii complexe. În gândire ele se utilizează destul de rar.
Mai des se omit acele premise care sunt evidente, astfel se obţine un silogism compus care se
numeşte sorit. Soritul este un polisilogism în care concluziile intermediare nu se enunţă, ci se
subînţeleg. Sau, altfel spus, în sorit, începând cu al doilea silogism simplu, se omite o premisă.
Se disting două tipuri de sorit: aristotelic şi goclenian. Soritul în care este omisă premisa
minoră, începând cu fiecare al doilea silogism simplu se numeşte aristotelic. De exemplu:
Toţi studenţii sunt isteţi.
Toţi oamenii isteţi se descurcă uşor cu problemele.
Toţi oamenii care se descurcă uşor cu problemele au capacităţi sporite de gândire.
Toţi cei care au capacităţi sporite de gândire au avantaje faţă de ceilalţi.
Studenţii au avantaje faţă de ceilalţi.
Acel sorit în care este omisă premisa majoră a fiecărui silogism simplu, începând cu al
doilea, se numeşte goclenian. De exemplu:
Toţi oamenii făţarnici sunt neplăcuţi.
Toţi cei care te critică doar în absenţa ta sunt făţarnici.
Unii vecini te critică doar în absenţa ta.
Unii vecini sunt făţarnici.
Epicherema este un silogism complex, alcătuit din mai multe entimeme. Schema unei
epichereme poate fi reprezentat în felul următor:
Toţi B sunt C deoarece toţi B sunt D.
Toţi A sunt B deoarece toţi A sunt E.
Toţi A sunt C.
De exemplu:
Deoarece toate felinele sunt mamifere, ele sunt animale. Deoarece toate pisicile siameze
sunt pisici, ele sunt feline. Deci, toate pisicile siameze sunt animale.
Corectitudinea epicheremei depinde, pe de o parte, de corectitudinea entimemelor din care
este alcătuită, iar pe de altă parte, de corectitudinea formală a extragerii concluziei finale din
concluziile entimemelor şi din restul premiselor.
În gândirea cotidiană, obişnuită, utilizăm de multe ori forme prescurtate ale silogismului.
Uneori, alcătuind şi enunţând un silogism, omitem fie o premisă, fie concluzia, pe aceste ţinându-le
în gând, avându-le doar în vedere. Aşa un silogism este entimema. Entimema este forma prescurtată
a silogismului categoric simplu, e forma din care este omisă una dintre judecăţi. De multe ori se omit
premisele care constituie adevăruri bine cunoscute de către toţi. Entimemele contribuie la faptul că
gândirea devine concisă şi la aceea că cel care aude entimemele, se gândeşte la partea silogismului
care lipseşte. Entimemele se folosesc deoarece premisa subînţelesă conţine o teză cunoscută care nu

82
are necesitatea de a fi exprimată oral sau în scris sau pentru că în contextul tezelor exprimate ale
raţionamentului, concluzia se subînţelege uşor. Deseori se folosesc entimeme mai ales bazate pe
prima figură. Pot avea formă de entimemă şi acele raţionamente, premisele cărora sunt raţionamente
ipotetice şi disjunctive. De exemplu: „Suntem muritori, pentru că suntem oameni”. În acest silogism
este omisă premisa majoră „Toţi oamenii sunt muritori”. Iar silogismul complet va fi:
Toţi oamenii sunt muritori.
Noi suntem oameni.
Noi suntem muritori.
Se deosebesc trei tipuri de entimeme:
a) silogismul în care lipseşte premisa majoră. De exemplu: „Noi vom avea vacanţă de Paşti,
pentru că suntem studenţi din Republica Moldova”. Aici este omisă, dar se subînţelege
premisa majoră: „Toţi studenţii din Republica Moldova au vacanţă de Paşti”.
b) silogismul în care lipseşte premisa minoră. De exemplu: „Orice mamifer este vertebrat, deci,
unele animale sunt vertebrate”. Aici este omisă, dar se subînţelege premisa minoră: „Orice
mamifer este animal”.
c) silogismul în care lipseşte concluzia. De exemplu: „Răţoianu, iar toţi oamenii au slăbiciuni”.
Aici este omisă, dar se subînţelege concluzia: „Răţoianu are slăbiciuni”.
Entimemele se folosesc deoarece premisa subînţelesă conţine o teză cunoscută care nu are
necesitatea de a fi exprimată oral sau în scris sau că în contextul tezelor exprimate ale
raţionamentului, ea se subînţelege uşor. Principala valoare a entimemei rezidă în aceea că în cazul
utilizării sale gândirea devine succintă. Se spune cât mai mult prin cât mai puţine cuvinte. Se poate
folosi atunci când se expune o succesiune de argumente silogistice toate dintre care conduc la o
singură concluzie finală.

5. Raţionamente cu propoziţii compuse.

Silogismele pe care le-am studiat mai sus au în calitate de premise judecăţi categorice simple.
Ele se numesc silogisme pur categorice. Dar silogismele pot să aibă în calitate de premise şi judecăţi
compuse. Astfel, ca cele pur categorice se adaugă cele pur ipotetice, pur disjunctive şi mixte.
Silogismele pur ipotetice sunt silogismele alcătuite din judecăţi categorice. El are două forme:
- de tranzitivitate. De exemplu:
Dacă cineva este un bun profesionist, atunci ştie să îşi îndeplinească bine funcţiile de
serviciu.
Dacă cineva îşi îndeplineşte bine funcţiile de serviciu, atunci el este stimat.
Dacă cineva este un bun profesionist, atunci el este stimat.
- de contrapoziţie. De exemplu:
Dacă există eroi, există şi fapte eroice.
Dacă nu există fapte eroice, atunci nu există eroi.

83
 Silogismele ipotetico-categorice sunt silogismele în care una dintre premise este o judecată
ipotetică, iar cealaltă – o judecată categorică. Acest tip de silogism are două moduri valide, în care
concluzia decurge cu necesitate din premise.
- modus ponens, modus ponendo ponens sau modul punerii. Acest modus este unul
afirmativ. De exemplu:
Dacă eşti student, ai ore.
Eşti student.
Deci, ai ore.
- modus tollens, modus tollendo tollens, modul luării. Acest modus este unul negativ. De
exemplu:
Dacă e luna decembrie, este ultima lună din an.
Nu este ultima lună din an.
Deci, nu este luna decembrie.
Silogisme pur disjunctive sunt silogismele alcătuite din judecăţi disjunctive. Se întâlnesc
destul de rar în gândire, fiind prea simple. De exemplu:
Citesc sau ascult muzică.
Deci citesc sau ascult muzică.
Silogisme disjunctiv-categorice sunt silogismele alcătuite atât din judecăţi disjunctive, cât şi
categorice. Acest silogism are două forme:
- modus ponendo tollens. Este un modus afirmativ-negativ, valabil doar pentru disjuncţiile
exclusive. În el se produce o negaţie prin afirmaţie. De exemplu:
Un film poate să fie documentar sau artistic.
Acest film este documentar.
Deci, acest film nu este artistic.
- modus tollendo ponens. Este un modus negativ-afirmativ. În acest silogism din negarea
unui membru al disjuncţiei se trece la afirmarea în concluzie a altui membru. De exemplu:
Definiţiile pot fi reale sau nominale.
Această definiţie nu este reală.
Această definiţie este nominală.
Silogisme cu premise ipotetice şi disjunctive sunt silogismele în care una dintre premise este
implicativă, iar cealaltă – categorică. Aceste silogisme se mai numesc şi lematice sau lemă, ceea ce
înseamnă alegere. Dacă premisa disjunctivă conţine doar doi termeni, ea se numeşte dilemă. Dacă
această premisă conţine trei termeni, se numeşte trilemă. Iar dacă conţine mai mulţi termeni decât
trei atunci ea se numeşte polilemă. Dilema „este un raţionament în care indiferent de ce alternativă
din două presupunem ajungem la aceeaşi concluzie”. [Enescu, Man, p. 145]
Se disting dileme simple şi dileme complexe. Dilema simplă este dilema care are în calitate
de concluzie o judecată categorică. Dilema complexă are în calitate de concluzie o judecată
disjunctivă. De asemenea, dilemele se împart în constructive şi distructive. Prin clasificare unificată
a dilemelor obţinem:
- dileme simple constructive. De exemplu:
84
 Dacă
- dileme simple distructive. De exemplu:
- dileme complexe constructive. De exemplu:
- dileme complexe distructive. De exemplu:

6. Raţionamente inductive.
În raţionamentele inductive legătura dintre premise şi concluzie nu se bazează pe legea
logică, ci pe baze factuale sau psihologice, care nu au caracter formal.
În dependenţă de tipul de mijloace metodologice aplicate în raţionamentele inductive, se
raţionamente inductive se împart în: inducţie populară (neştiinţifică) şi inducţie ştiinţifică. La baza
inducţiei populare se află Inducţia ştiinţifică presupune utilizarea metodologiei ştiinţifice.
În astfel de raţionamente concluzia nu urmează logic din premise şi poate să conţină o
informaţie, care lipseşte în premise. De aceea adevărul premiselor nu asigură cu necesitate adevărul
concluziei. Inducţia ne dă doar concluzii probabile, adevărul cărora trebuie să fie verificat pe
parcurs.
Concluziile inferenţelor inductive sunt doar probabile – mai mult sau mai puţin. Desigur, se
au în vedere inferenţele inductive incomplete. Cu toate că inducţia aduce concluzii probabile,
importanţa ei este deosebit de mare.
Deşi raţionamentele inductive nu ne oferă decât cunoştinţe verosimile, totuşi, aproape toate
principiile ştiinţei, inclusiv şi legile ştiinţifice sunt rezultatul generalizării inductive. Astfel, cu toate
neajunsurile sale, inducţia este baza cunoaşterii noastre.
Nici un termen nu poate fi distribuit în concluzia unei inferenţe dacă nu e distribuit şi în
premise. Nerespectând această regulă, am fi în situaţia de a trage o concluzie asupra întregii sfere a
unui termen, deşi premisele ne dau informaţii numai despre o parte din sfera lui – caz în care
adevărul premiselor nu poate fi o condiţie suficientă pentru adevărul concluziei.
Inducţia incompletă este acel tip de raţionament prin care se examinează doar o parte din
obiectele clasei cercetate. Şi dacă în cazul cercetării acestor obiecte se realizează că toate au o
anumită proprietate, atunci această proprietate se extinde asupra întregii clase şi se afirmă că toate
elementele acestei clase posedă această proprietate.
„Întrucât afirmă despre orice element al unei mulţimi ceea ce se cunoaşte numai despre unele
din elementele acesteia, inducţia incompletă nu poate furniza adevăruri certe, ci numai diferite grade
de probabilitate, iar concluziile întemeiate inductiv nu decurg cu necesitate logică din premisele lor
deoarece sunt mai generale decât acestea; cu alte cuvinte, concluzia unei inferenţe inductive spune
mai multe decât ceea ce se poate extrage din premisele asumate.” [Crăciun, p. 15]
Inducţia incompletă în cadrul căreia nu se folosesc anumite mijloace metodologice, sau se
foloseşte metodologia simţului comun, ce presupune următoarele principii: să fie studiate cât mai
multe obiecte şi să se diversifice alegerea obiectelor pentru cercetare. Dacă sunt respectate aceste
85
principii, atunci gradul de verosimilitate al concluziei creşte, dar ea nu devine adevărată cu
certitudine.
Inducţia populară. Este inducţia prin enumerare simplă. Se mai numeşte inducţie prin
enumerare simplă în lipsa cazurilor contradictorii. Aşa exemple se întâlnesc deseori în viaţa de toate
zilele. Se examinează mai multe din elementele unei mulţimi. Şi dacă în toate cazurile cercetate se
observă prezenţa unei proprietăţi, fără ca să existe excepţii, atunci se face concluzia că toate
elementele mulţimii date posedă această proprietate. Chiar dacă pentru moment nu există excepţii,
este posibil ca acestea să apară mai târziu.
De multe ori oamenii au observat, că în înainte de ploaie rândunelele zboară aproape de
pământ. De aceea, a fost făcută concluzia, că întotdeauna înainte de ploaie rândunelele zboară pe jos.
Dar aceste observaţii au caracter de cunoştinţe verosimile. Un exemplu elocvent îl constituie faptul,
că europenii au crezut foarte mult timp că toate lebedele sunt albe, deoarece caracteristica de a fi
albe aparţinea tuturor lebedelor cunoscute de către ei. Dar mai târziu s-au descoperit în Australia
lebede negre şi astfel, concluzia obţinută mai devreme în baza unei inferenţe inductive incomplete s-
a dovedit a fi falsă.
Gradul de verosimilitate al concluziilor obţinute în rezultatul raţionamentelor bazate pe
inducţie populară depinde de numărul de cazuri cercetate şi de calitatea caracteristicii, adică de
gradul de esenţialitate al său pentru obiectele date.
Printre principalele neajunsuri ale acestei metode se numără faptul că nu se efectuează o
alegere conştientă a faptelor şi nu se cercetează cauza fenomenelor.
Inducţia ştiinţifică. Cu ajutorul acestui tip de inducţie nu se cercetează pur şi simplu cazuri
aparte, ci se cercetează natura fenomenului studiat. Respectiv, gradul de verosimilitate al
fenomenului studiat creşte simţitor.
Se deosebesc două tipuri de inducţie ştiinţifică: inducţia prin selecţie, adică inducţia în cadrul
căreia se selectează în mod special obiecte care vor fi cercetate.
Dacă pentru inducţia populară este important să fie studiate cât mai multe cazuri, apoi pentru
inducţia ştiinţifică acest lucru nu este la fel de important. Descoperirea legilor în ştiinţele precise, dar
şi în ştiinţele sociale au fost realizate prin inducţie incompletă.
Metodele de stabilire a legăturilor cauzale dintre fenomene.
Pentru dezvăluirea legăturilor cauzale dintre obiecte şi fenomene se folosesc anumite metode
de cercetare inductivă. Sunt metode inductive de descoperire a cauzei, formulate de J. S. Mill.
Metodologic, aceste metode se sprijină pe principiul cauzalităţii. Cauza este un fenomen, care în
anumite condiţii condiţionează alt fenomen. Iar consecinţa, efectul este fenomenul condiţionat de
cauză. Metodele date permit să fie stabilite doar cele mai simple relaţii cauză-efect.
Fiecare din aceste metode poate fi redată sub formă de o schemă, unde prin litera „a” se va
desemna fenomenul, cauza căruia se încearcă să fie stabilită, iar celelalte litere sunt condiţii sau
cauze se petrece sau nu fenomenul „a”.
86
 Metoda concordanţei. Prin această metodă se compară câteva cazuri în fiecare din care se
întâmplă un anumit fenomen. Dar cazurile se aseamănă doar în ceva şi se deosebesc în toate
celelalte. Adică, dacă în mai multe cazuri există o circumstanţă comună, care precede fenomenul
cercetat, atunci facem concluzia că această circumstanţă este cauza fenomenului dat.
Schematic, această metodă poate fi redată astfel:
ABC – a
ACD – a
ADE – a
A este probabil cauza lui a.
De exemplu: La o fabrică de conserve, la depozit, trei zile la rând au lucrat câte trei hamali.
În fiecare zi, din depozit dispare câte o cutie cu conserve din ardei, dar nimeni nu recunoaşte că ar fi
luat aceste cutii. Doar un singur hamal a lucrat în fiecare dintre cele trei zile – un oarecare A.
Suntem tentaţi la început să considerăm că anume A. a furat cutiile. Totuşi, la o examinare mai
atentă, se pot presupune mai multe variante, printre acestea: în fiecare zi o cutie a fost furată de toţi
trei împreună; în prima zi a fost furată de către doi, la fel şi în următoarele zile; există un oarecare S.,
care de fiecare dată a pătruns pe teritoriul depozitului pe neobservate şi a furat cutiile; A. a furat
cutiile împreună cu un oarecare T. despre care nu ştiam, etc. Astfel se vede foarte clar că concluzia
raţionamentului alcătuit este doar verosimilă.
Metoda diferenţelor.
ABC – a
BC – –
A este probabil cauza lui a.
De exemplu: Ieri au fost prezenţi la curs toţi cei 20 de studenţi, care au ascultat cu atenţie
lecţia. Unicul lucru care deranja pe mai mulţi era muzica care se auzea în surdină. Astăzi la curs sunt
prezenţi 19 studenţi, lipseşte doar Cristian Ciucure şi muzica nu se mai aude. Prima concluzie pe
care suntem tentaţi să o facem este că nume studentul care lipseşte a inclus muzica la prelegerea din
ajun. Însă concluzia aceasta este doar probabilă. Se poate întâmpla ca muzica să fi fost inclusă de un
oarecare alt student.
Metoda combinată a concordanţei şi diferenţelor.
Metoda variaţiilor concomitente.
A1BC – a1
A2BC – a2
A3BC – a3
A este probabil cauza lui a.
De exemplu: avem câteva haine de culoare mov, care conţin un procent diferit de fibre
naturale, să zicem, 10%, 15% şi 20%. Observăm că la spălare (separată) hainele şi-au pierdut din
intensitatea culorii respectiv 10%, 15% şi 20%. Dacă temperatura apei în care au fost spălate este
aceeaşi, praful de spălat este acelaşi, vom fi tentaţi să considerăm că anume procentul diferit de fibre
naturale a cauzat decolorarea diferită a hainelor (lucru, printre altele destul de probabil, dar nu şi

87
cert). Ar putea să existe şi alte posibile cauze pe care nu le-am luat în consideraţie. De exemplu,
duritatea apei, calitatea vopsirii la fabrică a materialului, etc. Deci, concluzia raţionamentului nostru
este doar probabilă.
Metoda reziduurilor.
ABC – abc
B – b
C – c
A este probabil cauza lui a.
La ziua sfântului Valentin, Alexandra, o domnişoară drăguţă a primit trei felicitări dintre care
una anonimă. Din faptul că îi făceau curte trei băieţi – Ion, Viorel şi Nicu, iar primele două felicitări
au fost iscălite de către Ion şi Viorel, Alexandra conchide că a treia felicitare vine de la Nicu. Este
posibilă această concluzie? Desigur. Este ea certă? Nu, este doar probabilă. Există posibilitatea ca
această felicitare să fi fost transmisă de alt băiat. Deci, şi concluzia unui raţionament inductiv în care
se utilizează metoda reziduurilor este doar probabilă.
Observăm că metodele enumerate ne ajută în principiu, ca veridicitatea concluziei să fie mai
verosimilă. Dar, totuşi, aceasta nu devine certă. Există mai multe dificultăţi. Se poate întâmpla ca
fenomenele să apară simultan şi nu succesiv. De asemenea, nu s poate stabili cu exactitate cauza în
cazul existenţei unor fenomene care se condiţionează reciproc.
Ne convingem că dacă ne orientăm doar la forma premiselor, fără a ţine seama de legăturile
lor obiective, atunci aceasta poate crea doar aparenţa unui raţionament corect. Este clar că nu trebuie
să mizăm pe faptul că din premise false se pot obţine concluzii adevărate, ci să avem mare grijă ca
premisele se fie întotdeauna adevărate.
În al doilea rând, în procesul de raţionare trebuie să se respecte regulile de conchidere, care
condiţionează corectitudinea logică a raţionamentului, fără aceasta chiar din premise adevărate se
pot obţine concluzii false. De exemplu:
Toţi matematicienii au studiat aritmetica.
Eu am studiat aritmetica.
Deci, eu sunt matematician.
Cunoaşterea în orice domeniu al ştiinţei începe de la cunoaşterea empirică. Se observă
obiecte şi fenomene de acelaşi tip şi faptul că ele au caracteristici care se repetă. Această repetare
duce la gândul că aşa caracteristici nu sunt individuale, ci sunt proprii tuturor obiectelor unei clase.
Trecerea gândirii de la cunoştinţe despre obiecte aparte la cunoştinţe generale se produce sub formă
de raţionament inductiv.
În raţionamentele inductive premisele sunt judecăţi singulare, în ele se conţine informaţie
despre obiecte aparte, dar se poate conţine şi despre grupe de obiecte ale unei clase.
Fundamentarea logică a obţinerii unei concluzii în raţionamentul deductiv serveşte legătura
logică dintre premisele raţionamentului şi concluzie, în care se reflectă legătura obiectivă dintre

88
particular şi general, cauză şi consecinţă şi care face posibilă transferul cunoştinţelor de la obiecte
aparte la clase de obiecte sau de la clase mai puţin generale la clase mai generale.
Premisele raţionamentului inductiv sunt judecăţile care fixează informaţia obţinută pe cale
senzorială despre repetarea unei caracteristici P la un şir de fenomene S1, S2, Sn, care aparţin uneia
şi aceleiaşi clase К. Schema raţionamentului inductiv va avea forma:
S1 este Р
S2 este Р
Sn este Р
S1, S2…Sn sunt elemente ale clasei К
Toate obiectele clasei К au caracteristica Р.
În cazul inducţiei incomplete trecerea de la cunoştinţe despre obiecte aparte la cunoştinţe
despre clase de obiecte nu poate să ia forma de necesitate logică, deoarece repetabilitatea
caracteristicii poate să fie doar rezultatul unei coincidenţe.
Raţionamentele inductive incomplete sunt nedemonstrative. În ele concluzia urmează
premisele cu un anumit grad de verosimilitate – de la puţin probabil până la foarte probabil.
Chiar dacă concluziile inducţiei incomplete sunt dor verosimile, ele totuşi, u servit şi mai
servesc oamenii în diferite domenii: agricultură, folosirea uneltelor de muncă, comunicare, ş. a. De
multe ori anume concluziile inducţiei incomplete dau un impuls cercetărilor ştiinţifice.
Concluzii false se pot face dacă se vor alege doar cazurile care îţi plac, iar alte fapte se
ignorează. Ele pot fi ignorate fie din cauza neatenţiei, fie din cauza defectelor observaţiei. Dar se
poate comite şi greşeală special. Când cazurile contradictorii se ignorează sau se ascund. Pe inducţia
incompletă „se ţin” superstiţiile.

7. Raţionamente prin analogie. Analogia juridică.

Analogia nu aduce concluzii adevărate, ci doar probabile. Analogia se bazează pe ideea că
aceeaşi cauză trebuie să producă aceleaşi efecte.
Se compară două obiecte şi se observă că ele au unele trăsături asemănătoare. De aici se face
concluzia că asemănarea lor se răspândeşte şi asupra acelor trăsături, care nu au fost încă examinate.
Deci, cunoştinţele obţinute în rezultatul examinării unui obiect se trec asupra altui obiect.
Raţionamentul prin analogie este întotdeauna anticipat de operaţia de comparaţie a două
obiecte, care permite să se găsească ceea prin ce ele se aseamănă şi prin ce se deosebesc. Se
deosebesc două tipuri de analogie – analogia obiectelor şi analogia relaţiilor. Analogia obiectelor
este analogia în care obiect al asemănării servesc două obiecte, iar trăsătura transferabilă o
constituie calităţile acestor obiecte. Analogia relaţiilor este raţionamentul prin analogie în care
obiect al asemănării sunt relaţiile între două perechi de obiecte, iar caracteristică transferabilă –
calităţile acestor relaţii.
În cazul alcătuirii raţionamentelor după analogie ar trebui să se ţină cont de următoarele
momente: obiectele comparate trebuie să fie legate între ele nu formal ci într-adevăr, esenţial. Cu
89
cât sunt mai esenţiale trăsăturile comparate, cu atât concluziile sunt mai precise şi mai verosimile.
Trăsături comparate ar trebui să fie cât mai multe.
Raţionamentele prin analogie se pot folosi în procesul de interpretare şi de aplicare a
dreptului, iar „aplicarea dreptului prin analogie reprezintă, în acelaşi timp, şi o activitate logică, şi o
activitate de creaţie”. [Avorn, p. 430]
În drept, „analogia are o dublă funcţie: 1) de constatare a inexistenţei unei reglementări
juridice directe a cazului supus reglementării şi 2) de umplere a lacunei”. [Avorn, p. 430 ] Chiar
daca analogia nu este unicul mijloc de umplere a lacunelor în drept. Şi deci, „aplicarea dreptului
prin analogie are la bază constatarea unei lacune a legii, în urma căreia se aplică analogia legii sau
analogia dreptului”. [Avorn, p. 430] Dar, legea nu permite acest lucru în toate ramurile dreptului.
I. Dobrinescu menţionează în legătură cu aplicarea analogiei în domeniul dreptului două
argumente: a fortiori rationae şi a majori ad minus. Primul argument, a fortiori rationae este
utilizat mai ales „pentru a permite aplicare unei norme de drept la un caz neprevăzut de ea, dar care
poate fi cuprins în altă normă cu un conţinut apropiat. Se operează, în acest mod, o extindere de
tratament juridic între două situaţii care nu sunt echivalente juridic, dar care, prin interpretare, devin
asimilabile”. [Dobr, p. 100] În cel de al doilea caz, cazul a majori ad minus, care se mai numeşte
„cine poate mai mult, poate şi mai puţin”, „problemele de interpretare vizează capacitatea
termenilor utilizaţi de a răspunde la determinări de genul: „este x mai mult decât y, sau este egal,
sau mai puţin decât y?””. [Dobr, p. 100]

Întrebări pentru verificare.

1. Ce este raţionamentul?
2. Care este structura raţionamentului?
3. Enumeraţi tipurile de raţionamente.
4. Ce este deducţia?
5. Ce este silogismul simplu categoric?
6. Ce este polisilogismul?
7. Care este esenţa entimemei?
8. Ce este epicherema?
9. Ce este inducţia?
10. Adevărul premiselor raţionamentului deductiv asigură adevărul concluziei?
11. Ce sunt raţionamentele deductive nemijlocite? Daţi exemple de raţionamentele deductive
nemijlocite.
12. Ce sunt raţionamentele deductive mijlocite? Daţi exemple de raţionamentele deductive
mijlocite.
13. Care este rolul raţionamentelor în activitatea juridică?
14. Ce tipuri de raţionamente inductive cunoaşteţi?
15. Ce este inducţia completă?
16. Ce este inducţia incompletă?
17. Ce tipuri de inducţie incompletă cunoaşteţi?
18. Raţionamentele inductive asigură adevărul concluziilor?
19. Enumeraţi metodele de cercetare a legăturilor cauzale.
20. Ce este raţionamentul prin analogie?
21. Ce tipuri de raţionamente prin analogie cunoaşteţi?
90
22. Care este rolul raţionamentelor prin analogie în activitatea juridică?

Exerciţii şi probleme.
1. Realizaţi, dacă este posibil, conversiunea următoarelor judecăţi:
a. Obiectivele politicii economice sunt importante pentru societate;
b. Nivelul minim al capitalului social al întreprinderilor cu investiţii străine în
Republica Moldova se determină de prevederile legislaţiei Republicii Moldova;
c. Unele ţări se află într-o criză socil-economică profundă;
d. Unii manageri nu recunosc diversitatea în organizaţii.
2. Realizaţi obversiunea următoarelor judecăţi:
a. Principiile de drept sunt rezultatul experienţei sociale;
b. Discriminarea generează conflicte la nivelul social;
c. Unele tratate internaţionale nu se respectă.
3. Determinaţi termenul major, termenul minor şi termenul mediu în următoarele
raţionamente:
a. Toţi cetăţenii Republicii Moldova au dreptul la educaţie.
Radu este cetăţean al Republicii Moldova.
Radu are dreptul la educaţie.
b. Evaziunea fiscală frauduloasă se săvârşeşte cu încălcarea flagrantă a legii.
Această evaziune fiscală a fost săvârşită cu încălcarea flagrantă a legii.
Această evaziune fiscală este frauduloasă.
4. Să se determine de ce sunt incorecte următoarele raţionamente:
a. Albul este o culoare.
Podul este alb.
Deci, podul este o culoare.
b. Toţi ofiţerii sunt disciplinaţi.
Ion nu este ofiţer.
Ion nu este disciplinat.
c. Viaţa este luptă.
Trânta este luptă.
Trânta este viaţă.
d. Soţii trebuie să se susţină reciproc.
Ion şi Maria se susţin reciproc.
Ion şi Maria sunt soţi.
5. Determinaţi figura silogismului:
a. Studenţii susţin examene.
Ion nu susţine examene.
Ion nu este student.
b. Cei care au studiat chimia, ştiu formula apei.
Adriana a studiat chimia.
Adriana ştie formula apei.
c. Toate corpurile care au densitatea mai mică decât apa, plutesc pe apă.
Toate corpurile din lemn au densitatea mai mică decât apa.
Toate corpurile din lemn plutesc pe apă.
d. Struţii nu pot să zboare.
Struţii sunt păsări.
Unele păsări nu pot să zboare.
6. Formulaţi partea omisă a entimemei, construiţi entimema şi stabiliţi corectitudinea
acesteia:
a. Avocaţii nu sunt medici pentru că sunt jurişti;
b. Toţi studenţii din grupa D-101 au fost ieri la concert. Deci, Ion Strabeţ a fost ieri la
concert;
c. Sandu Inculeţ nu are drept de vot pentru că nu are 18 ani;
d. Andrei D. are slăbiciuni, pentru că este om.
91
7. Stabiliţi care raţionamente sunt alcătuite în baza inducţiei complete şi care – în baza
inducţiei incomplete:
a. Toţi studenţii din grupă au cunoştinţe suficiente la disciplina Contabilitate, pentru că
toţi au susţinut testul pe notă pozitivă;
b. Studenţii care au învăţat temele şi din manual au note mai mari decât cei care au
consultat doar conspectul;
c. Elena a întârziat ieri şi azi la ore. Deci, Elena întârzie întotdeauna şi peste tot.
8. Pot oare următoarele concluzii să fie obţinute cu aplicarea inducţiei complete:
a. Toţi copacii au frunze;
b. Toate planetele Sistemului solar se mişcă în jurul Soarelui;
c. Toţi oamenii îşi doresc pacea.?
9. Stabiliţi metoda de cercetare inductivă care a fost folosită în următorul fragment:
a. La primele patru examene Lidia a avut cu ea pixul norocos şi a susţinut bine
examenele. La ultimul examen Lidia a uitat pixul său norocos acasă. Ea nu a susţinut
acest examen şi consideră că aceasta s-a întâmplat din cauza că a uitat pixul.
10. Determinaţi ce tip de raţionament a fost utilizat în următoarele fragmente:
a. Sandu a absolvit Academia de Studii Economice cu menţiune şi angajându-se cu
succes în câmpul munci a devenit peste doi ani şef de secţie. Deci, dacă Radu a absolvit
cu menţiune Academia de Studii Economice şi s-a angajat cu succes în câmpul muncii,
atunci el va deveni peste doi ani şef de secţie.

92
 Tema 7. FUNDAMENTELE LOGICE ALE ARGUMENTĂRII.
1. Noţiune de argumentare. Tipurile argumentării.
2. Demonstraţia şi combaterea.
3. Formele demonstraţiei şi ale combaterii.
4. Regulile demonstraţiei şi combaterii.
5. Erori în procesul argumentării.
6. Specificul argumentării juridice.

1. Noţiune de argumentare. Tipurile argumentării.

Activitatea juridică este o activitate argumentativă. Juriştii sunt nişte profesionişti
comunicanţi. Ei trebuie mereu să se preocupe de argumentare. Orice concluzii în legătură cu
obiectul cercetat trebuie fundamentate. Procesul argumentării în sfera juridică presupune existenţa
şi a unui aspect retoric, căci „termenul „ argumentare” acoperă sfera conceptuală a unui domeniu
aflat la intersecţia retoricii cu logica şi lingvistica” [Săvul, p. ?] Prin acesta se folosesc funcţiile
limbajului, se utilizează metafore, exemple, etc. De asemenea, se utilizează aspecte psihologice, se
ţine cont de particularităţile personalităţii oponentului. Mai mult decât atât, specificul activităţii
juriştilor cere ca aceştia să se gândească din timp nu doar la argumentele pe care le vor aduce pentru
a sprijini teza, ci şi la posibilele contraargumente ale oponenţilor, pentru a construi un posibil
procedeu de combatere.
Argumentarea este o formă a gândirii care constă în fundamentarea afirmaţiei despre
adevărul sau falsul unei afirmaţii sau teorii. Argumentarea este un „proces de justificare logică a unei
propoziţii”. [Enesu, dic, p 20.] În procesul argumentării se realizează cerinţa unui dintre cele mai
importante principii ale gândirii corecte – principiul raţiunii suficiente. Sarcina principală a
argumentaţiei este o întemeiere completă sau parţială a unor afirmaţii cu ajutorul folosirii altor
afirmaţii. Argumentarea are un rol foarte mare în mai multe domenii – în procesul cunoaşterii
ştiinţifice, în dezvoltarea teoriilor ştiinţifice, în procesul didactic, în procesul comunicării dintre
oameni, în discuţii ştiinţifice. În concordanţă cu acest principiu noi trebuie să acceptăm ca adevărate
doar acele enunţuri pentru care avem argumente. În procesul de argumentare au importanţă mai
mulţi factori – de exemplu, factorul logico-epistemic şi factorul socio-psihologic. Nu orice afirmaţie
adevărată poate fi demonstrată. Nu pot fi demonstrate unele enunţuri din ştiinţele sociale. De
exemplu: „Socializarea politică începe de la vârsta de trei ani”. Nu pot fi demonstrate enunţurile
care ţin de gusturile oamenilor. De exemplu, „Filmele sunt mai interesante decât piesele de teatru”.
Din perspectivă logică prin argumentare justificăm o propoziţie, stabilim o relaţie între argumente şi
o concluzie. Iar din perspectivă lingvistică, argumentarea este o activitate verbală, prin care se
justifică sau se respinge o idee.
De multe ori noţiunea „argumentare” este considerată identică cu noţiunea „demonstraţie”.
Dar totuşi, el are un sens mai larg decât cel de argumentare. Argumentarea poate fi demonstrativă şi
nedemonstrativă.

93
 Orice enunţ despre ceva este sau adevărat sau fals. Despre adevărul unor enunţuri putem să
ne convingem nemijlocit
Argumentarea este alcătuită din mai multe elemente:
1. Teza de argumentat este enunţul al cărui adevăr sau falsitate se fundamentează.
2. Argumentele sau fundamentele argumentării sunt afirmaţiile cu ajutorul cărora se
întemeiază teza se numesc. Există mai multe tipuri de argumente:
a. Principii generale: principii filosofice; principii ale ştiinţelor; reguli morale; norme de
drept;
b. Enunţuri care sunt acceptate prin adevărul lor evident: axiome ale teoriilor ştiinţifice;
cunoştinţe despre psihologia umană, fixate în proverbe, zicale; prezumţia nevinovăţiei în domeniul
dreptului;
c. enunţuri despre fapte: date statistice, date ale observaţiei şi experimentelor; în drept
mărturii, procese verbale ale examinării locului crimei, etc.
3. Procesul de argumentare este al treilea element al argumentării.
Demonstraţia este un caz particular al argumentării. Este un tip demonstrativ de argumentare,
în care teza se fundamentează prin argumente, adevărul cărora este stabilit, iar forma de demonstrare
este una demonstrativă (realizată prin raţionamente deductive, inductive complete sau prin analogie
strictă).
De asemenea, există şi argumentare nedemonstrativă. Acestea sunt de trei tipuri:
1. Argumentarea în care adevărul a cel puţin unuia dintre argumente nu este stabilit cu
exactitate, acesta fiind o judecată adevărul căreia este doar verosimil. Aceasta poate să fie o judecată,
în care se enunţă un adevăr unanim acceptat, dar nedemonstrat. Iar forma argumentării este
demonstrativă. Evident, teze va vi doar probabilă din cauza probabilităţii adevărului argumentelor.
2. Argumentarea în care argumentele sunt judecăţi adevărate, dar forma argumentării este
nedemonstrativă (se produce cu ajutorul raţionamentelor inductive incomplete sau prin analogie
simplă). Şi în acest caz teza este un enunţ adevărul căruia este doar probabil.
3. Argumentarea în care nu toate argumentele sunt judecăţi adevărul cărora este fundamentat
şi forma argumentării este nedemonstrativă. Teza, de asemenea va constitui un enunţ al cărui adevăr
este doar probabil.
Una dintre cerinţele principale în legătură cu teza argumentării este clarificarea tezei. Trebuie
să determinăm dacă cunoaştem sensul cuvintelor din teză. În acest caz trebuie să stabilim sensul
fiecărui cuvânt. Este de preferat ca să putem să definim termenii. Pentru aceasta definim cuvintele de
sinestătător sau să utilizăm literatură de specialitate sau dicţionare enciclopedice. Se întâmplă să
întâlnim definiţii diferite ale unui şi aceluiaşi termen. În acest caz alegem definiţia care ne place cel
mai mult, dar ţinem cont de faptul că există şi alte definiţii.
Tot în legătură cu teza trebuie să clarificăm dacă ceea ce se afirmă sau se neagă în teză se
referă la toate elementele clasei, la o parte din obiecte sau doar la unul singur. Este un moment
94
deosebit de important. Se poate întâmpla ca atunci când vom clarifica că aveau în vedere doar unele
din obiectele clasei, atunci teza nu mai prezintă dubii, controverse şi nu mai este obiect de discuţie.
La fel, trebuie să vedem dacă se afirmă că teza este declarată ca fiind adevărată sau doar
verosimilă. Să clarificăm dacă este declarată ca fiind foarte verosimilă sau posibil verosimilă. Adică
să stabilim gradul de verosimilitate al tezei, modalitatea propoziţiei.
Teza trebuie să rămână aceeaşi pe tot parcursul argumentării. Câte odată teza este schimbată
prin una asemănătoare, câte odată prin una care are legătură cu teza înaintată, dar câte odată şi prin
una care nu are nici o legătură cu teza dată.
Pe parcursul cunoaşterii juridice se pune în evidenţă adevărul în fiecare din cazurile de
conflict în care se riscă probleme de vină şi răspundere juridică; de asemenea să se străduiască în
edificarea unei ordini sociale axate pe legalitate. Mijlocul utilizat este argumentarea juridică.

2. Demonstraţia şi combaterea.
Demonstraţia este derivarea logic corectă a concluziei din premise adevărate.
Demonstraţia este tipul de argumentare în care drept argumente servesc propoziţii, adevărul
cărora este stabilit.
Este important nu doar de a demonstra o teză adevărată, ci şi de a combate una falsă.
Dacă a fost combătut procesul de demonstraţie prin care e demonstrată teza, nu înseamnă că
teza este falsă. Posibil doar nu am reuşit să demonstrăm bine teza.

3. Formele demonstraţiei şi ale combaterii.

Se disting două tipuri principale de demonstraţie: demonstraţia directă şi demonstraţia
indirectă.
Demonstraţia directă este demonstraţia în care teza se conchide nemijlocit din argumente.
Adevărul tezei se fundamentează nemijlocit prin argumente. Menţionăm, de asemenea, că
demonstraţia unei propoziţii, de exemplu a propoziţiei „Toţi S sunt P” poate fi realizată sau în mod
deductiv şi în acest caz această propoziţie va fi dedusă din altele, sau inductiv şi atunci va trebui să
enumerăm pe fiecare S şi să arătăm că el are caracteristica P, sau să arătăm că negarea acestui enunţ
aduce la o contradicţie, sau să arătăm că calitatea S determină calitatea P, adică să demonstrăm
necesitatea enunţului „Toţi S sunt P”. Dar pentru ca să arătăm falsitatea acestui enunţ, atunci este de
ajuns să arătăm un singur caz în care S nu este P.
În cazul când nu se pot găsi argumentele necesare, se utilizează demonstraţia indirectă care
este demonstraţia prin care adevărul unei propoziţii este stabilit prin respingerea propoziţiei opuse.
Există două tipuri de demonstraţie indirectă: demonstraţie apagogică şi demonstraţie exclusivă.
Demonstraţia apagogică, prin reducere la absurd constă în stabilirea valabilităţii concluziei
admiţând contradictoria şi arătând că concluzia ce urmează este imposibilă. Se afirmă că este

95
adevărată antiteza. Şi dacă concluziile care decurg din această admitere combat nişte teze dinainte
stabilite, antiteza se consideră falsă iar teza – adevărată.
Demonstraţia exclusivă sau demonstraţia prin omiterea alternativelor constă în faptul că
pentru a arăta adevărul unui enunţ, noi folosim în calitate de argument o propoziţie disjunctivă, o
enumerare de alternative. Dacă se exclud anumite alternative, atunci alternativa rămasă este
adevărată. Principala dificultate în cadrul acestui tip de demonstraţie este necesitatea enumerării
tuturor alternativelor posibile, una dintre ele fiind teza pe care trebuie s-o demonstrăm. De exemplu,
„Furtul a putut fi comis de către A sau B sau C. Este stabilit că furtul nu a fost comis nici de către
B, nici de către C. Deci, furtul a fost comis de către A”.
Combaterea poate să fie realizată prin trei moduri: critica tezei, critica argumentelor, critica
procesului de demonstraţie.
Combaterea tezei, de asemenea, poate fi directă şi indirectă. Combaterea directă a tezei se
elaborează prin intermediul consecinţelor logic care decurg din teză. Se admite că teza este
adevărată. Se deduc consecinţele care urmează din teză. Se stabileşte faptul dacă ele sunt nişte
enunţuri adevărate, confruntându-se cu faptele. Dacă consecinţele sunt false, atunci şi teza este
considerată falsă.
Combaterea indirectă a tezei se realizează în baza demonstraţiei adevărului antitezei. Dacă
antiteza se va dovedi a fi adevărată, atunci teza se va considera falsă.
Combaterea argumentelor se va realiza prin stabilirea falsităţii acestora. Dar din falsitatea
argumentelor nu decurge falsitatea tezei. Dacă au fost găsite doar argumente care se dovedesc a fi
false, teza rămâne nedemonstrată. Teza poate să fie şi adevărată. Doar că nu au fost găsite argumente
necesare pentru a o demonstra.
Combaterea procesului de demonstraţie se realizează prin a arăta că nu există o legătură
logică între teza de demonstrat şi argumente. De exemplu, avem teza următoare: „Agricultura este o
ocupaţie demnă”. Pentru a demonstra, înaintăm următoarele argumente „Toate ocupaţiile demne
sunt acţiuni social-utile” şi „Agricultura este o acţiune social utilă”. Construim raţionamentul:
Toate ocupaţiile demne sunt acţiuni social-utile
Agricultura este o acţiune social utilă.
Agricultura este o ocupaţie demnă.
Vedem că acest silogism este unul de figura a doua, silogism în care una dintre premise
trebuie să fie negativă. Dar în raţionamentul pe care l-am construit, ambele premise sunt afirmative.
Deci, concluzia nu decurge cu necesitate din premise, şi deci, teza nu decurge cu necesitate din
argumente.

4. Regulile demonstraţiei şi combaterii.

Demonstraţia este o operaţie logică şi, deci, ea poate să fie corectă sau incorectă. Pentru ca
demonstraţia să fie corectă, trebuie să se respecte anumite reguli. Există anumite reguli cu referire la
96
fiecare element al demonstraţiei – reguli cu referire la teză, reguli cu referire la argumente şi reguli
cu privire la procedeul de demonstrare. Încălcarea acestor reguli ale demonstraţiei duce la greşeli
logice şi, în cele din urmă, nu permite să se confirme teza înaintată sau să se infirme aceasta în
cadrul combaterii.
Reguli referitoare la teză:
1. Teza trebuie să fie formulată clar şi precis. Adică teze trebuie să evite cuvinte cu dublu
sens şi să nu fie indeterminată după sensul său. Neglijenţa în formulare tezei împiedică procesul de
argumentare.
Teza trebuie să fie formulată clar şi exact. În judecata care este exprimată prin teză trebuie
să fie bine evidenţiat subiectul şi predicatul. Dacă subiectul este reprezentat printr-o noţiune
generală, atunci trebuie de specificat cuantorul – fie el este general, fie că el este existenţial. De
asemenea, trebuie de clarificat caracteristicile modale ale judecăţii. Noţiunile din judecată trebuie să
fie exacte, pentru că în caz contrar, teza va fi una vagă. Se poate include în teză noţiunea „bun”. De
exemplu, „Gestionarea eficientă a resurselor este un lucru bun”. Nu este clar ce anume prevede
acest „bun” aici. Alte exemple: „contemporan”, „nou”, „agreabil”, etc.
Dacă judecata care exprimă teza este o judecată simplă, atunci trebuie să se evidenţieze
foarte clar subiectul şi predicatul. Iar în judecata compusă trebuie să se evidenţieze foarte clar
elementele sale şi caracterul legăturii logice.
Dacă în calitate de subiect se utilizează o noţiune generală, trebuie să fie clar specificat dacă
se au în vedere toate elementele clasei sau doar unele dintre ele, adică dacă se foloseşte cuantorul
universal sau cel existenţial.
La nerespectarea acestei reguli sunt posibile greşeli, esenţa cărora va consta în aceea că teza
este formulată vag şi de aceea el nu determină exact ce trebuie să fie fundamentat sau admite
diferite interpretări. De exemplu, noţiunea „acum” poate să însemne în ultimii 100, 10, 1 an, sau în
această secundă. Şi atunci nu este clar despre ce se discută.
Nu trebuie să înainteze teze care ţin de gusturile individuale ale oamenilor. Nu putem să
înaintăm teza „Merele sunt mai gustoase decât portocalele”. În schimb, putem să înaintăm şi să
încercăm să demonstrăm teza „Merele sunt mai utile pentru sănătate decât portocalele”.
2. Teza trebuie să rămână aceeaşi pe tot parcursul demonstraţiei sau combaterii. Ea nu
poate fi substituită cu altă teză şi nici nu putem să schimbăm unele părţi ale tezei. Această regulă
este dictată de cerinţa principală a principiului identităţii de a păstra neschimbate gândurile,
conţinutul acestora pe tot parcursul unui proces de gândire. La încălcare acestei reguli pot să apară
anumite greşeli. Una dintre acestea este substituirea tezei. În loc de teza iniţială se înaintează o altă
teză, similară cu prima. De exemplu, nu putem în loc de a demonstra teza cum că X a comis o
infracţiune că X se afla în acel loc.
Una dintre greşelile, care par la nerespectarea acestei reguli se numeşte substituirea tezei.
Substituirea se realizează deseori ca un rezultat al demonstraţiei unei idei, care este aproape după
97
sens tezei, iar rezultatul este arătat ca şi cum ar fi demonstraţia tezei. Substituirea tezei se produce
din contul substituirii noţiunilor.
Apelul la persoană. Este greşeala comisă în cazul când în loc de teză se aduc argumente,
care sunt legate de influenţa emoţională asupra persoanelor. De exemplu, faptul că o persoană este
vinovată de comiterea unui delict este demonstrată prin faptul că bănuitul a avut comportamente
similare în trecut. Afirmăm că cel care înaintează teza nu este un specialist, sau că a comis greşeli în
gândurile sale mai înainte.
Reguli referitoare la argumente:
1. Argumentele trebuie să fie adevărate. La nerespectarea acestei reguli sunt posibile două
greşeli: eroarea fundamentală, care are loc în cazul când teza se fundamentează prin
argumente false. A doua greşeală este anticipare tezei, care constă în aceea că în calitate de
argumente se aduc argumente necontrolate, care au nevoie ele însele de fundamentare. De
obicei, când se aduc astfel de argumente, se zic următoarele expresii: „se cunoaşte că”, „este
evident”, „s-a stabilit exact”.
2. Argumentele nu trebuie să se combată reciproc.
3. Demonstraţia adevărului argumentelor trebuie să poată fi realizată independent de teză.
4. Din argumente trebuie să reiasă teza.
Argumentele trebuie să se demonstreze independent de teză. Dacă se încalcă regula dată, se
produce greşeala care se numeşte „cerc vicios”. În calitate de exemplu se poate lua raţionamentul:
Demonstraţia trebuie să se construiască după regulile generale ale raţionamentului. La
nerespectarea acestei reguli se pot produce două greşeli:
Despre paradoxuri şi sofisme.

5. Erori în procesul argumentării.

Argumente falacioase comune
Petitio principii. Este un raţionament în care în una dintre premise ceea ce de fapt trebuie de
demonstrat în concluzie. Astfel, concluzia este efectuată, fără procesul de argumentare.
Un caz particular al acestei erori îl constituie eroarea circulus in probando (circulus in
demonstrando) . În acest caz propoziţiile sunt demonstrate unele prin altele în mod reciproc.
Premisele presupun indirect concluzia. Adică, avem un cerc vicios.
Biblia ne spune că Dumnezeu există.
Biblia a fost dictată de Dumnezeu.
Deci Dumnezeu există. [Săvulescu, p.147]
Post hoc, ergo propter hoc (după aceasta, deci din cauza aceasta)
În acest caz se consideră, că dacă un fenomen a avut loc după altul, atunci el a avut loc din
cauza primului.
Am visat ca am primit un doi la logică.
A doua zi am primit un doi la logică.
98
 Deci, am primit nota de doi la logică din cauza visului meu.
Însă în acest caz trebuie să stabilim o legătură cauzală şi s-o demonstrăm.
Ipostazierea
În cazul acestei erori se consideră a fi real un obiect care are doar o existenţă conceptuală sau
imaginară. De obicei, argumentele aduse încep cu aşa cuvinte: „Ştiinţa a descoperit...”, „Mulţi
oameni de ştiinţă consideră că...”.
Acest tip de eroare este utilizat frecvent în publicitate.
Există o serie de erori în argumentare, care ţin de substituirea tezei:
Argumentul autorităţii ( argumentum ab auctoritate). În cazul acestei erori, pentru a justifica
o idee se invocă o instanţă investită cu autoritate, prestigiu. Dacă se aduce doar aşa un argument, nu
neapărat teza este fală sau nejustificată. Trebuie să căutăm în continuare argumente, care pot să
confirme teza, fără a se sprijini doar pe autoritate. Se pot aduce citate din Biblie pentru a fundamenta
adevărul unei teze.
Argumantum ad verecundiam (argumentul prin apelul la modestie). Este foarte apropiat de
argumentul autorităţii. Se consideră că nu putem contrazice o autoritate dintr-un domeniu sau o idee
acceptată timp îndelungat deoarece trebuie să fim modeşti în raport cu ea.
Argumentul urii ( argumentum ab invidia).Se încearcă provocarea urii faţă de persoana, care
înaintează o anumită părere, sau faţă de această părere.
Argumentum a contrario. Este un mod de argumentare prin analogie, în cadrul căruia se
realizează un transfer de la contrariu la contrariu. Adică, dacă lui A ii corespunde B, apoi lui non- A
ii corespunde non-B.
Argument privitor la persoană ( argumentum ad hominem). Se pot face referiri la trăsăturile
negative ale unei persoane, în loc de a combate prin metode raţionale teza pe care această persoană o
înaintează. Accentul este pus pe persoană şi nu pe ideea înaintată de către aceasta. Se face referire la
calităţile unei persoane, care nu au legătură cu teza. De exemplu, se poate discredita ideea prin
discreditarea persoanei. În cadrul procesului de judecată avocatul poate să încerce să demonstreze că
martorul este o persoană fără integritate, că face parte dintr-o sectă religioasă, este imoral în viaţa
personală, şi deci, este puţin probabil ca mărturiile sale să fie adevărate.
Insulta. Este utilizată, încălcându-se normele morale pentru a dezorienta oponentul.
Argument asupra ignoranţei (argumentum ad ignorantiam). Se bazează pe ignoranţa
interlocutorului. Dacă oponentul nu poate să dovedească opusa propoziţiei discutate, atunci aceasta
se ia drept argument pentru propoziţie. Se identifică imposibilitatea de a dovedi cu neadevărul.
Argument ce face apel la respect (argument relativ la modestie, argumentum ad
verecundiam). Se argumentează o teză doar în baza faptului că ea este susţinută de o persoană ce are
respectul celor din jur. Se apelează la respectul datorat autorităţii cuiva sau la faptul că o idee este
vehiculată de foarte mulţi ani. Adică se consideră că trebuie să fim modeşti.
Una dintre formele acestei erori este argumentum ad hominem.
99
 Argumentul bâtei, argumentul ad baculum (argumentum baculinum / argumentum ad
baculum). Se utilizează forţa în locul argumentelor. Ceilalţi sunt siliţi prin forţă să accepte o idee, se
argumentează prin constrângere. Ideile sunt impuse prin ameninţare. „Dacă nu vei susţine ideea mea
la şedinţă, apoi să nu te aştepţi la primă în această lună”.
Argument prin tăcere (argument prelevat din trecerea sub tăcere, argumentum ex silentio).
Se fundamentează pe tăcerea adversarului, care nu neagă afirmaţia.
Argument relativ la milă (argumentum ad misericordiam). Se face apel la sentimentele de
milă în favoarea unei persoane. Acest tip de greşeală este des utilizat de către avocaţi în sălile de
judecată.
Argumentum ad vanitatem (argumentul prin flatarea vanităţii). Se încearcă de a obţine
acordul unei persoane: a interlocutorului, a judecătorului, etc. prin a-l flata. De exemplu:
„Dumneavoastră care sunteţi o persoană cultă şi inteligentă sigur că sunteţi de acord că…”.
Argument relativ la popor (argumentum ad populum). Pentru argumentarea tezei se face apel
la sentimentele, pasiunile, sau prejudecăţile unui popor. Se face tot posibilul ca să se genereze
simpatie, sau, din contra, antipatie pentru evenimentul, fenomenul, persoana, problema discutată. Un
caz particular al acestui argument este argumentul majorităţii, când teza este argumentată prin faptul
că ea are acordul majorităţii.
Dialela – cerc vicios în demonstraţie sau în explicaţie. Astfel, o vorba din popor spune: „De
ce e sărac?” „Pentru că e prost”. „Şi de ce e prost?” „Pentru că e sărac”.
Argumentarea începe cu o propoziţie afirmativă. Şi anume această propoziţie afirmativă se
cere confirmată sau infirmată.
Echivocaţia – decurge din caracterul echivoc al expresiilor.
Eroarea diviziunii: decurge din afirmaţia că „ceea ce este adevărat despre întreg este
adevărat şi despre părţile acestuia”.
Eroarea compoziţiei „Ce este adevărat pentru părţi, este adevărat şi pentru întreg.” Însă
aceasta poate să fie adevărat doar pentru părţi luate separat.
Dacă vorbim despre faptul că avem demonstraţie şi convingere, atunci se merită să
menţionăm că în procesul convingerii se pot analiza aspecte socio-psihologice.
În cazul convingerii convingerea urmăreşte însăşi convingerea?
Rezultatele cunoaşterii ştiinţifice şi practice se recunosc drept adevărate dacă ele au trecut un
control total. La etapa gândirii abstracte rezultatele procesului de cunoaştere se controlează mai ales
prin confruntarea rezultatelor obţinute cu alte judecăţi, obţinute mai înainte şi adevărul cărora este
deja stabilit. Deci, adevărul judecăţilor se stabileşte prin alte judecăţi, ceea ce reprezintă o
fundamentare. A fundamenta o anumită judecată înseamnă a aduce alte judecăţi legate cu aceasta şi
care o confirmă. În procesul de fundamentare acţiunea convingătoare a argumentelor depinde nu
doar de factorul logic, de corectitudinea argumentării, ci şi de factori extralogici: lingvistici, ritorici,
psihologici. ş.a.
100
 În calitate de teză pot să apară principii ale ştiinţelor teoretice, teoreme matematice. În
cercetările empirice drept teză pot să apară rezultatele generalizării datelor factuale concrete. În
calitate de teză poate să apară judecăţi despre calităţile, cauzele apariţiei sau dispariţiei unor obiecte,
unor fenomene.
În calitate de argumente se pot utiliza: generalizări empirice sau teoretice, afirmaţii despre
fapte, adevărul cărora a fost deja stabilit, axiome, definiţii, legi, reguli, norme juridice.
Axiomele sunt afirmaţii evidente şi de aceea nedemonstrabile. De exemplu: „partea este mai
mică decât întregul”. Repetarea de un număr foarte mare de ori în practică a unor adevăruri
contribuie la fixarea acestora în conştiinţă în calitate de axiome. Argumentele (а 1, а2,..., аn) sunt
fundamente logice, iar teza (Т) este concluzia logică: (а1 & a2 &…& an) → Т.
Trecerea logică de la argumente la teză se petrece sub formă de raţionament. Poate să fie un
raţionament aparte sau un lanţ de raţionamente. Premisele sunt argumentele, iar teza reprezintă
concluzia. De fapt, a demonstra echivalează cu a arăta că teza urmează logic din argumentele
adoptate după regulile raţionamentelor concrete.
Necesitatea de a demonstra se determină, în primul rând de natura socială a cunoaşterii
umane. Găsind adevăriri noi, oamenii tind să le împărtăşească altora. Dar pentru ca acestea să fie
acceptate, ei trebuie să îi convingă.
Demonstraţia directă a tezei se poate realiza prin confirmarea deductivă a tezei şi prin
confirmarea inductivă, utilizând inducţia completă.
Juriştii nu doar expun semnificaţia normelor şi faptelor, ci şi şi să propună şi să apere
soluţionarea proprie a problemelor din aria dreptului: probleme de elaborare a normelor, a
schimbării sau utilizării acestora. Pentru aceasta el trebuie să convingă, să demonstreze, deci, să
argumenteze. O face pentru cei care creează legile, pentru cei care trebuie să le respecte.
Argumentarea juridică poate să fie una raţională, corectă, care se bazează pe norme, pe fapte
incontestabile. Dar argumentarea juridică poate să fie şi mai puţin raţională, folosind factori intuitivi
sau emoţionali. Moduri de argumentare care nu sunt strâns legate de logică pot să fie folosite de
avocaţi care îşi apără clienţii, de parlamentari care îndreptăţesc un articol de lege. Deci, există
argumentări neraţionale juridice. Deci, raţionările juridice nu sunt întotdeauna raţionale, ci pot să
devină instrumente ale sentimentelor, emoţiilor, şireteniei. În acest caz juriştii apelează la argumente
psihologice: la dreptate sau nedreptate socială, voinţă bună sau rea, egoism sau altruism, solidaritate,
milă. Se ţine cont în acest caz şi de stereotipuri sociale, de valorile apreciate într-o societate, de
ierarhia socială.

6. Specificul argumentării juridice.

În sfera dreptului este important ca concluziile să fie bine argumentate. De obicei,
argumentarea juridică se construieşte pe un fundament deductiv strict, cu ajutorul raţionamentelor

101
deductive standard. Specificul argumentării juridice se condiţionează de specificul judecăţilor
folosite.
În argumentarea juridică avem întotdeauna cel puţin două părţi care se confruntă, cea care
afirmă şi cea care neagă.
Pentru a căuta argumente în cadrul argumentării juridice trebuie să se respecte mai multe
reguli, printre acestea: în cazul culegerii argumentelor trebuie să se folosească doar acele modalităţi
care sunt prevăzute de lege; trebuie să existe obiectivitate în căutarea de argumente; trebuie să se
caute toate argumentele posibile; trebuie să se realizeze la timp, rapid acţiunile de culegere a
argumentelor; de obţinut garanţii ale veridicităţii informaţiei.
Argumentarea juridică are, printre altele, sarcina de a unifica faptele cu normele juridice.

Întrebări pentru verificare.

1. Ce este argumentarea?
2. Care este structura argumentării?
3. Ce este demonstraţia?
4. Care este structura demonstraţiei?
5. Enumeraţi tipurile de demonstraţie.
6. Ce tipuri de demonstraţie cunoaşteţi?
7. Ce este combaterea?
8. Ce tipuri de combatere cunoaşteţi?
9. Ce înseamnă critica tezei, cum se realizează aceasta?
10. Ce este critica argumentelor? Se poate combate teza oponentului prin critica argumentelor?
11. Care sunt principalele reguli cu referire la teză?
12. Numiţi greşelile posibile în cazul când se încalcă regulile cu privire la teză?
13. Care sunt principalele reguli cu referire la argumente?
14. Ce greşeli sunt posibile la încălcarea regulilor cu referire la argumente?
15. Căror reguli trebuie să li se supună procesul de demonstraţie?
16. Care sunt regulile cu referire la procesul de demonstraţie?
17. Ce greşeli legate de încălcarea regulilor cu referire la procesul de demonstraţie?

Exerciţii şi probleme.
1. Analizaţi următoarele demonstraţii, determinând teza, argumentele şi evaluaţi argumentele
din punct de vedere al argumentării lor şi a legăturii lor cu teza:
2. Respingeţi următoarea argumentare: Ion nu este bolnav, deoarece nu are febră.
3. Găsiţi în culegerile de legi 10 judecăţi, de determinat tipul şi de scris formulele acestor
judecăţi.
4. Găsiţi în literatura juridică 10 raţionamente şi de stabilit tipul acestora.
5. Găsiţi în literatura juridică şi în literatura artistică exemple de demonstraţii şi combateri.
6. Găsiţi în literatura juridică şi în literatura artistică exemple de înaintare a ipotezelor, a
versiunilor juridice.
7. Găsiţi în literatura juridică şi în literatura artistică exemple de raţionamente deductive,
inductive şi prin analogie.
8. Găsiţi în publicitate exemple de argumentare incorectă.
9. În următoarele raţionamente arătaţi teza, argumentele, determinaţi modul de legătură dintre
teză şi argumente:
10. Demonstraţi adevărul tezei: „Judecata Unii dintre studenţi au înţeles bine tema este judecată
particular-afirmativă”.
11. Realizaţi combaterea tezei:
102
12. Formulaţi o teză şi argumentaţi-o.
13. Construiţi un discurs argumentativ cu genericul:
a. De ce am ales această specialitate?
b. Cursul de logică juridică o să îmi fie util în practicarea specialităţii de jurist.
14. Găsiţi argumente pentru a demonstra următoarele teze:
a. Republica Moldova este un stat democratic;
b. Ionela este şefa grupei;
c. Toate lucrurile se schimbă permanent;
d. Adrian a susţinut cu succes toate examenele din sesiunea de iarnă.
15. Determinaţi de ce sunt incorecte următoarea argumentări:
a. Toţi medicii sunt oameni buni pentru că ei ajută oamenii, iar cei ce ajută oamenii sunt
oameni buni;
b. Svetlana este bolnavă pentru că am văzut-o cum ieşea din policlinică;
c. Soarele răsare dimineaţa din cauza că cântă cocoşul. Or, se observă că după ce cântă
cocoşul, răsare soarele;
d. Judecata dată este adevărată pentru că în ea se enunţă despre regulile gândirii;
e. Toţi parlamentarii au studii superioare, pentru că poţi să devii parlamentar doar dacă ai
studii superioare;
f. Aceste valori sociale sunt bune pentru că sunt fixate în lege, iar în lege sunt fixate pentru
că sunt bune;
g. Stelu Julian a poate să acorde o consultaţie calificată în materie juridică, pentru că este
jurist, iar toţi juriştii cunosc bine legile.

103
 Tema 8. IPOTEZA.
Noţiuni: ipoteză, ipoteză singulară, ipoteză particulară, ipoteză universală, ipoteze concurente,
versiune, verificarea ipotezei.
1. Noţiune de ipoteză.
2. Etapele gândirii în raport cu ipoteza.
3. Versiunea juridică.

1. Noţiune de ipoteză.
Ipoteza este o formă de cunoaştere ipotetică. În lanţul cunoaşterii, ipoteza reprezintă o
verigă importantă, care asigură constituirea cunoaşterii noi.
Ipoteza este o formă metodologică de cunoaştere ştiinţifică şi de interacţiune intelectuală
socioculturală, care este o presupunere parţial fundamentată relativ la explicarea sau soluţionarea
unei probleme.
Termenul „ipoteză” se utilizează cu semnificaţie dublă. Prin ipoteză înţelegem şi însăşi
presupunerea, care explică fenomenul, dar
În teoria şi practica juridică ipoteza se foloseşte atunci când faptele nu sunt de ajuns pentru a
explica cauzele dependenţei cauzale a fenomenului juridic, dar există necesitatea de al explica; când
faptele sunt complexe iar ipoteza poate să aducă foloase ca o generalizare a cunoştinţelor juridice de
moment, ca un prim pas pentru a le explica; când cauzele apariţiei faptelor legate de procesele
juridice nu sunt accesibile pentru experienţă, dar acţiunea lor sau consecinţele pot fi studiate. În
practica de anchetă pentru a se clarifica cauzele şi conţinutul faptei ilicite pot fi înaintate mai multe
ipoteze, dar doar una este adevărată şi demonstrabilă. Dar, se poate întâmpla ca în anumite
circumstanţe, crima să fie clasată, să nu fie descoperită şi atunci toate versiunile vor rămâne
nedemonstrate.
Logica formală studiază atât formele gândirii cât şi formele de dezvoltare a cunoaşterii
ştiinţifice. Una dintre aceste forme este ipoteza. Ipoteza este o presupunere probabilistică despre
cauzele unor fenomene, care oferă anumite explicaţii, care nu sunt posibile fără această ipoteză.
Ipoteza oferă posibilitatea nu doar de a explica faptele prezente, ci şi de a găsi fapte noi, la care
nimeni nu a atras atenţie. Uneori, cuvântul ipoteză se foloseşte în domeniul dreptului în calitate de
sinonim pentru cuvântul opinie. Ipoteza este un adevăr posibil, însă, unul care nu a fost încă
demonstrat. Ipoteza este o presupunere, dar ea se deosebeşte de alte presupuneri – priceperi,
fantezii, admiteri, fantezii, preziceri. Nu orice presupunere este o ipoteză. Pentru a deveni ipoteză,
presupunerea trebuie să satisfacă următoarele cerinţe:
 să nu fie logic contradictorie,
 să fie în principiu, verificabilă. Se disting două tipuri de verificabilitate: practică şi
principială. Presupunerea este practic verificabilă dacă ea poate să fie verificată acum sau într-un
viitor apropiat. Şi presupunerea este în principiu verificabilă dacă ea poate să fie în general
verificată, dacă nu acum, atunci în viitor.
104
  presupunerea nu trebuie să contrazică fapte dinainte stabilite pentru explicare cărora ea
este predestinată. Dacă deja la această etapă de formulare a ipotezei faptele întră în contradicţie cu
presupunerea atunci trebuie căutată o altă formulare.
 presupunerea trebuie să explice un cerc cât mai mare de fenomene. Din aceste
considerente, din două ipoteze, care explică unul şi acelaşi cerc de fenomene, se alege cea optimă.
Ipoteza este o formă de dezvoltare a cunoştinţelor care este generală şi necesară pentru orice
proces de dezvoltare a cunoştinţelor. Cunoaşterea se începe prin a se culege şi a se cumula faptele,
care ţin de un anumit fenomen studiat. Faptele pe care le avem la începutul cercetării nici odată nu
sunt de ajuns pentru a explica un fenomen şi a face o concluzie justă despre ce înseamnă acest
fenomen, care sunt cauzele apariţiei, legităţile dezvoltării acestuia. Ipoteza are un rol central printre
celelalte forme de dezvoltare a cunoaşterii ştiinţifice, anume de la ea se începe etapa teoretică a
cunoaşterii ştiinţifice. Ipoteza nu apare de la sine. Ea se iniţiază de către anumite dificultăţi ale
activităţii practice vitale, dezvoltării ştiinţei sau procesului de gândire.
Construirea unei ipoteze întotdeauna se însoţeşte de înaintarea unei presupuneri despre natura
obiectelor cercetate, care constituie mijlocul logic al ipotezei şi se formulează ca o singură judecată sau
un sistem de judecăţi care sunt legate între ele.
Presupunerile apar în rezultatul analizei materialului faptic, în baza generalizării multor
observaţii. Orice ipoteză are un fundament şi un rezultat final – presupunerea.
De aceea cunoaşterea obiectelor şi a fenomenelor se produce deseori cu utilizarea ipotezei.
Fără a se aştepta până când se vor aduna destule fapte pentru ca să se facă o concluzie finală despre
caracterul şi cauzele dezvoltării fenomenului cercetat. De aceea se dă o explicaţie prealabilă, apoi
această presupunere se dezvoltă şi se demonstrează.
Orice ipoteză conţine în sine cunoştinţe verosimile care trebuie să fie controlate. Iar dacă ea este
demonstrată, atunci nu mai este ipoteză, deoarece conţine cunoştinţe demonstrate. Pentru a deveni
cunoaştere veridică, ipoteza trebuie să fie controlată în plan ştiinţific şi în plan practic. În calitate de
cunoaştere probabilistică, care încă nu este demonstrată şi nu este încă într-atâta demonstrată de
practică, ca să fie veridică, ipoteza nu este nici adevărată, nici falsă. Ea este nedeterminată, adică se află
între adevăr şi falsitate.
Orice dificultate în sfera cunoaşterii sau sferele activităţii practice se conturează într-o
problemă. Dacă a apărut sau există o anumită problemă, atunci se formulează una sau mai multe
ipoteze pentru soluţionarea acesteia.
Ipoteza reflectă lumea obiectivă. Prin aceasta ea este asemănătore cu alte forme ale gândirii.
Dar, ipoteze se şi deosebeşte de ele. Specificul ei este nu în aceea ce reflectă ea din lume, ci cum
anume reflectă, adică verosimil, probabil şi nu veridic, categoric. Însuşi termenul „ipoteză” din
limba greacă înseamnă presupunere.

105
 Ipoteza este o formă de dezvoltare a cunoştinţelor ştiinţifice şi a gândiri logice ştiinţifice.
Construirea ipotezelor permite să se treacă de la fapte ştiinţifice aparte, care ţin de fenomen la
generalizare şi cunoaşterea legilor dezvoltării acestui fenomen.
Ipoteza reprezintă o presupunere fundamentată, care se bazează pe fapte concrete. Astfel,
ipoteza nu apare spontan, ci reprezintă un proces legic, logic, care duce oamenii la obţinerea
cunoştinţelor noi despre realitatea obiectivă. Construirea ipotezei este însoţită permanent de
înaintarea presupunerii, care este legată de explicaţia teoretică a fenomenelor cercetate. Ipoteza
apare sub forma unei judecăţi aparte sau a unui sistem de judecăţi. În aceste judecăţi se exprimă o
cunoaştere teoretică probabilistică.
Ipoteza înaintată în baza unor cunoştinţe determinate despre o sferă de fenomene are un rol
de principiu conducător, care orientează şi corectează observaţiile şi experimentele de mai departe.
Ipoteza îşi întrerupe existenţa în două cazuri: când ea primeşte confirmare şi se transformă
în cunoştinţe veridice şi devine parte a unei teorii şi în ale doilea caz, atunci când ipoteza este
respinsă şi devine cunoştinţe falsă.
Ipoteza reprezintă un sistem de noţiuni, judecăţi şi raţionamente. Spre deosebire de fiecare
formă de gândire abstractă ea are un caracter complex, sintetic. O judecată aparte, noţiune sau
raţionament nu constituie încă o ipoteză, ci doar o parte a ei.
În structura logică a ipotezelor se evidenţiază următoarele elemente:
- fundamentul ipotezei – ansamblul de fapte sau afirmaţii fundamentate pe care de bazează
presupunerea;
- forma ipotezei – ansamblul de raţionamente, care duce de la fundamentul ipotezei la
presupunerea principală;
- presupunerea, sau ipoteza în sensul îngust al cuvântului – concluziile din faptele şi
afirmaţiile, care exprimă conţinutul ipotezei.
Ipotezele se deosebesc după conţinut şi funcţiile îndeplinite. În funcţie de complexitatea
obiectul cercetat ipotezele se împart în universale şi particulare.
Ipotezele universale sunt acele ipoteze care explică cauzele unui fenomen sau grup de
fenomene. De exemplu, ipoteza Kant-Laplass. Dacă aceste ipoteze sunt confirmate, atunci ele devin
teorii ştiinţifice. Ipotezele particulare sunt acele ipoteze care explică o latură aparte a unui fenomen
sau eveniment, sunt presupuneri fundamentate despre apariţia şi despre caracteristicile unor fapte şi
fenomene.
De exemplu, în ancheta judecătorească presupunerea despre fapta ilicită, în general, este o
ipoteză generală, iar ipoteza despre laturile aparte ale faptei ilicite, de exemplu, despre faptul cum
anume a fost deschis safeul, este o ipoteză particulară.
În sfera dreptului se înaintează, de obicei, ipoteze particulare, mai ales în domeniul
judecătoresc şi cel de anchetă, pentru că în el se raţionează despre fapte singulare, acţiunile diferitor
oameni, fapte, care se află în legături cauzale cu acţiunile ilegale.
106
 În funcţie de gradul de verosimilitate ipotezele se clasifică în ipoteze ştiinţifice şi ipoteze de
lucru. Ipoteza ştiinţifică este ipoteza care explică legităţile dezvoltării fenomenelor naturii,
societăţii şi gândirii. Pentru a fi una ştiinţifică, ipoteza trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să
fie singurul analog al procesului sau fenomenului dat, să ofere explicaţii pentru un număr cât mai
mare de circumstanţe, legate de acest fenomen, să fie în stare să prezică fenomene noi, care nu întră
în numărul acelor, în baza căror ea a fost construită.
Ipoteza de lucru este o ipoteză provizorie, sau o admitere, de care ne folosim în construirea
unei ipoteze. Ipoteza de lucru se înaintează, de obicei, la etapele iniţiale ale cercetării. Ea nu are
nemijlocit scopul de a dezvălui cauzele autentice a fenomenelor studiate, ci servesc doar drept o
admitere condiţională care permite să se grupeze şi să se sistematizeze rezultatele observaţiilor şi să
dea descrierea fenomenelor care corespund observaţiilor. Se utilizează şi termenul ipoteză de lucru.
Ipoteza de lucru este o presupunere care se înaintează la primele etape ale cercetării şi care este o
admitere convenţională ce permite să se grupeze rezultatele observaţiilor şi să li se de explicaţii
pentru început. Ce deosebeşte ipoteza de lucru, este anume acest convenţionalism al ei şi adoptarea
ei temporară. În baza acesteia se sistematizează la începutul cercetării faptele concrete, se
prelucrează şi se trasează căi de căutare pe viitor. Ipoteza de lucru poate să rămâne în calitate de
ipoteză principală sau în calitate de ipoteză concurentă. Dar dacă ea va fi incompatibilă cu noile
date descoperite, atunci ea va fi înlăturată. Trebuie de avut în vedere că împărţirea ipotezelor în
generale şi particulare are sens doar atunci când se compară ipotezele. Această divizare nu este una
absolută. Ipoteza poate să fie particulară faţă de o anumită ipoteză şi universală faţă de alte ipoteze.
Astfel, ipoteza universală despre cauzele unei infracţiuni poate să apară ca fiind una particulară faţă
de ipoteza privind cauzele infracţiunii în general într-o anumită ţară.
În dependenţă de funcţia în procesul de cunoaştere se deosebesc ipoteze descriptive şi
explicative. Cele descriptive constituie o presupunere despre calităţile proprii obiectului şi răspunde
la întrebările „Ce este obiectul dat?”, „Ce calităţi are obiectul dat?”. Ipotezele descriptive se
înaintează în scopul de a dezvălui componenţa sau structura obiectului, dezvăluirea mecanismului
acţionării sale, determinarea caracteristicilor funcţionale ale obiectului.
Din ipotezele descriptive fac part şi ipotezele despre existenţa obiectelor – ipoteze
existenţiale. De exemplu, despre existenţa Atlantidei.
Ipotezele explicative sunt nişte presupuneri despre cauzele apariţiei obiectului cercetat. În
ele se clarifică de ce a avut loc un eveniment, care sunt cauzele apariţiei unui obiect. De exemplu,
ipotezele despre apariţia Universului, despre apariţia omului.
În istoria ştiinţei ipotezele existenţiale de obicei le precedă pe cele descriptive, iar cele descriptive –
pe cele explicative.
În funcţie de conţinut se deosebesc ipoteze descriptive şi explicative. Ipoteza descriptivă
este o presupunere despre existenţa unui sau altui fenomen sau legături. Astfel, presupunerea despre
creşterea pericolului social al criminalităţii în ţară pe o anumită perioadă este o ipoteză descriptivă.
107
 Ipoteza explicativă este o presupunere despre legăturile cauzale în obiectul studiat. De
exemplu, despre interdependenţa educaţiei copiilor în familie şi nivelul criminalităţii în rândurile
adolescenţilor.
Ipoteza este un proces al dezvoltării gândirii. Desigur, de oferit un model concret de
construire a ipotezelor pentru orice întâmplare nu este posibil. Aceasta este legat de faptul că
condiţiile elaborării unei ipoteze depind de particularităţile activităţii practice dar şi de specificul
unei probleme date. Totuşi, pot fi conturate nişte hotare generale ale etapelor, pe care le parcurge
procesul de gândire în cadrul ipotezei. Principalele etape ale dezvoltării ipotezei sunt: înaintarea
ipotezei; dezvoltarea ipotezei; verificarea ipotezei.
Pentru a înainta o ipoteză, trebuie să existe un anumit ansamblu de fapte, care se referă la
fenomenul observat, care ar fundamenta probabilitatea unei anumite presupuneri, ar explica
necunoscutul. De aceea construcţia ipotezei este legată, în primul rând, de culegerea faptelor, care
se referă la acel fenomen pe care noi îl explicăm şi care nu coincid cu explicaţia care există acum.
În baza faptelor colectate se înaintează presupunerea despre aceea ce reprezintă fenomenul
cercetat, adică se formulează ipoteza în sensul îngust al cuvântului. Presupunerea se înaintează în
rezultatul prelucrării logice a faptelor culese. Faptele, în baza cărora se înaintează ipoteza pot fi
înţelese, percepute logic sub formă de deducţie, inducţie sau analogie. Înaintarea presupunerii
constituie conţinutul principal al ipotezei.
Presupunerea constituie un răspuns la întrebarea privind esenţa, cauza, legăturile
fenomenului cercetat. În presupunere se conţin acele cunoştinţe, care sunt obţinute în rezultatul
generalizării faptelor. Ea constituie nucleul ipotezei, în jurul căruia se învârte întreaga activitate
practică şi cognitivă. Presupunerea în ipoteză este, pe de o parte, rezultat al cunoaşterii precedente,
principalul la ce se ajunge în rezultatul observaţiei şi generalizării faptelor, iar, pe de altă parte, este
un punct iniţial, de la care se porneşte studierea fenomenului dat, indicarea căii de cunoaştere,
determinarea orientării, pe care trebuie să meargă cercetarea.
Dezvoltarea ipotezei este legată de conchiderea din aceasta a concluziilor logice.
Considerând presupunerea înaintată adevărată, din ea în mod deductiv se scot mai multe concluzii,
care trebuie să existe dacă există cauza presupusă.
Concluziile logice obţinute din ipoteză nu trebuie să fie identificate cu consecinţele – verigi
ale lanţului cauzal, care întotdeauna urmează cronologic după cauza care le-a produs.
Prin consecinţă logică se înţeleg gândurile nu doar despre circumstanţele cauzate de
fenomenul studiat, ci şi despre circumstanţele care le preced în timp, despre cele care le însoţesc şi
cele care urmează şi de asemenea, despre circumstanţele, care este cauzată de alte cauze, dar ce se
află cu fenomenul cercetat într-o anumită legătură.
Confruntarea consecinţelor care ies din presupuneri cu faptele din realitate dă posibilitatea
sau să confirme sau să combată ipoteza. Aceasta se realizează în procesul verificării ipotezei.

108
 Controlul ipotezei se realizează, de obicei, prin practică. Ipoteza se naşte de necesităţile
practicii şi în mare parte anume practica hotărăşte întrebarea despre aceea dacă ipoteza este
adevărată sau falsă. Pe parcursul verificării ipotezei, de asemenea, se folosesc şi mijloace logice.
Verificarea ipotezei, transformarea acesteia în cunoştinţe veridice constituie un proces complex şi
de durată. De aceea el nu poate fi redus la o singură operaţie logică. La verificarea ipotezei se
utilizează diferite forme şi moduri de confirmare sau combatere ale ipotezei.
Confirmare/combatere nemijlocită a ipotezei. Esenţa acestei modalităţi constă în aceea că
anumite fapte sau fenomene presupuse în procesul cunoaşterii posterioare se confirmă prin practica
de observare asupra fenomenelor.
Confirmarea/combaterea nemijlocită a ipotezei se produce prin confirmarea sau infirmarea
concluziilor logice din fapte noi descoperite.
Procesul logic a scoaterii concluziilor din presupunerea înaintată şi a fundamentării
adevărului sau falsităţii ipotezei, se realizează foarte des sub formă de raţionament implicativ-
categoric. De exemplu, din posibila cauză A se obţine concluzia B. Logic, aceasta se exprimă în
următoarea judecată: „Dacă A, atunci B”. După aceea consecinţa B se controlează în practică, dacă
într-adevăr există. Dacă consecinţa B în realitate nu există, şi nu poate să existe, atunci după
regulile raţionamentului implicativ-categoric din lipsa consecinţei se ajunge la concluzia că
presupusa cauză A la fel nu există, adică la concluzia veridică despre falsitatea ipotezei înaintate. Pe
lângă raţionamentul implicativ-categoric se mai foloseşte silogismul categoric şi alte tipuri de
raţionament.
Un alt tip de demonstraţie logică a ipotezei este confirmarea sau combaterea indirectă a
acesteia. Se foloseşte atunci când există câteva ipoteze care explică unul şi acelaşi fenomen.
Demonstraţia indirectă se petrece prin combaterea (confirmarea) şi excluderea tuturor
presupunerilor false (adevărate), în baza la care se afirmă despre adevărul (falsitatea) unicei
presupuneri rămase.
Concluzia în acest caz se petrece sub formă de modus disjunctiv-categoric al
raţionamentului.
Concluzia în acest caz se va considera veridică, dacă: în primul rând, este construit un şir de
presupuneri care explică fenomenul studiat, în al doilea rând, în procesul de verificare al ipotezei
sunt combătute (confirmate) toate presupunerile false (adevărate). Presupunerea care va indica la
cauza rămasă, în acest caz va fi unica, iar cunoştinţele exprimate în ea va fi de acum considerată nu
problematică, ci veridică.
Ipoteza se demonstrează, de obicei, prin practică, dar, de asemenea, ipoteza poate fi
fundamentată şi pe căi logice, în baza stabilirii legăturilor logice a judecăţilor şi a raţionamentelor.
În dependenţă de funcţia din procesul de cunoaştere există ipoteze descriptive şi explicative. Cele
descriptive sunt presupuneri despre apartenenţa la obiectul cercetat a unor semne. Se pot înainta în
scopul de a dezvălui componenţa sau structura obiectului, dezvăluirea mecanismului sau
109
particularităţilor procedurale ale activităţii sale, determinarea caracteristicilor funcţionale ale
obiectului. Ipoteza explicativă este presupunerea despre cauzele apariţiei obiectului cercetării.

2. Etapele gândirii în raport cu ipoteza.

Ipoteza este un proces de dezvoltare a gândirii. Etapele principale de elaborare a ipotezei
sunt următoarele: înaintarea ipotezei; dezvoltarea ipotezei; controlul ipotezei.
La etapa înaintării ipotezei trebuie să ne fundamentăm pe un ansamblu de fapte, care au
atitudine la fenomenul observat. Aceste fapte trebuie să fundamenteze verosimilitatea unei anumite
presupuneri, dând o explicaţie necunoscutului. De aceea la începutul, înainte de a înainta o ipoteză,
se colectează faptele, care au o anumită atitudine faţă de evenimentele, fenomenele, pe care
încercăm să le explicăm.
În baza faptelor se enunţă o anumită presupunere despre aceea ce este fenomenul studiat,
care sunt cauzele sale, sau însuşi faptul dacă fenomenul există sau nu există.
Elaborarea unei ipoteze, controlul acesteia presupune existenţa mai multor etape. Mai întâi
se formulează nişte ipoteze de lucru, conform cu care se sistematizează mulţimea datelor. Mai
departe se prelucrează logic faptele şi se formulează versiuni, ipoteze concurente. Ipotezele
concurente nu trebuie să fie contradictorii şi trebuie să se excludă între ele.

3. Versiunea juridică.
Un tip aparte de ipoteză este versiunea, una dintre posibilele, deosebită de altele explicaţii
sau interpretări ale unui fapt, fenomen, eveniment. Versiunea este ipoteza în cercetarea
judecătorească. Dar acest termen se foloseşte şi în alte domenii ale cunoaşterii. În sfera dreptului
versiunea este una dintre ipotezele care explică apariţia sau calităţile unor circumstanţe sau a
acţiunilor în întregime. Pe parcursul investigaţiei juridice se înaintează mai multe versiuni. Ca şi
orice ipoteză şi versiunile sunt generale şi particulare.
Câte odată termenul „versiune” se utilizează în domeniul juridic pentru a desemna opiniile,
punctele de vedere ale participanţilor la procesul judecătoresc, de exemplu, „versiunea apărării”.
Structura logică a versiunii este aceeaşi ca şi structura logică a ipotezei. Dar, în acelaşi timp,
versiunea are unele caracteristici specifice – obiectul ipotezei ştiinţifice îl reprezintă legităţile
dezvoltării naturii şi societăţii. Ipotezele se creează pentru a explica evenimente şi fenomene
importante, se fundamentează pe observaţii de durată. Iar obiectul versiunilor îl constituie fapte şi
fenomene aparte, uneori nesemnificative. La construirea versiunilor nu se pune ca scop de a se
descoperi legităţi, prin ea se urmăreşte de a explica fapte şi evenimente aparte. De asemenea,
versiunea se fundamentează pe o sferă de observaţii mai îngustă. Ipotezele ştiinţifice pot să existe şi
să se verifice o perioadă îndelungată de timp, chiar zeci de ani. Versiunile, însă, se înaintează şi se
controlează într-un timp mult mai scurt. Ipoteze ştiinţifice care explică un careva fenomen, se pot
înainta câteva sau doar una. Iar versiuni în cadrul anchetei nu poate să existe. Pentru fiecare caz,
110
pentru fiecare circumstanţă trebuie să fie înaintate câteva versiuni. Nu e voie să se înainteze doar
una, dar mai ales să se cerceteze doar una, fie chiar şi cea mai verosimilă. Versiunea în domeniul
cercetării juridice se deosebeşte de ipoteza ştiinţifică şi prin aceea că în înaintarea şi demonstraţia
versiunii trebuie de condus nu doar de principiile logice, ci şi de legile juridice. Faptele, în baza
cărora se demonstrează adevărul uneia sau falsitatea celorlalte versiuni, trebuie să fie dezvăluite,
culese şi fixate cu respectarea legilor juridice.
Acolo unde se caută noi idei şi fapte, legături şi dependenţe cauzale, acolo există ipoteza.
Ipoteza realizează o legătură între cunoştinţele existente şi noi adevăruri. În acelaşi timp, ipoteza este o
legătură între cunoştinţele deja obţinute şi adevăruri noi şi, în acelaşi timp, mijloc de cunoaştere care
reglementează trecerea logică de la cunoaşterea incompletă la o cunoaştere mai completă.

Întrebări pentru verificare.

1. Care este mecanismul logic al construcţiei unei ipoteze?
2. Care sunt etapele verificării ipotezei?
3. Ce este ipoteza de lucru?
4. Cum aţi defini ipoteza universală?
5. Cum aţi defini ipoteza particulară?

Exerciţii şi probleme.

111
BIBLIOGRAFIE:

1. Aman, Alexandru, Logică judecătorească sau tratat de argumente legale urmată de logica
conştiinţei. Craiova: Sim Art, 2007.
2. Avornic, Gh., Armă E., et.al., Teoria generală a dreptului, Ed. Cartier, Chişinău, 2004
3. Botezatu, Petre. Introducere în logică, Iaşi: Polirom, 1997.
4. Enescu,Gheorghe, Dicţionar de logică, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. 1985.
5. Enescu, Gheorghe, Tratat de logică, Ed. Lider, Bucureşti, 1998.
6. Dobrinescu, Ion. Introducere în logica juridică, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1996.
7. Ionescu, Nae, Istoria Logicei, Bucureşti: Semne, 2009.
8. Logica şi dreptul: culegere de traduceri. Bucureşti: Paideia, 2006.
9. Logică şi educaţie. (coordonator Petru Ioan). Editura Junimea, Iaşi, 1994.
10. Mateuţ Gheorghe. Elemente de logică juridică, Iaşi, Editura Fundaţiei „Chemarea”, 1994.
11. Mateuţ, Gheorghiţă; Mihăilă, Artur. Logica juridică, Bucureşti, Ed „Lumina Lex”, 1998.
12. Mohorea, Efim. Introducere în logică: Manual pentru facultăţile umanistice, Chişinău: Arc,
2003.
13. Mohorea, Efim. Logica juridică, Chişinău, 2001.
14. Sălăvăstru, Constantin, Teoria şi practica argumentării. Iaşi: Polirom, 2003.
15. Săvulescu, Silvia. Retorică şi teoria argumentării. Note de curs. Editura SNSPA – Facultatea de
Comunicare şi Relaţii Publice, Bucureşti, 2001.
16. Stoianovici, Drăgan. Lecţii de logică pentru jurişti, Bucureşti, Ed. „Paideia”, 1992.
17. Войшвилло Е.К., Дегтярёв М.Г., Логика: Учебник для студентов высших учебных
заведений, Москва: ВЛАДОС-ПРЕСС, 2001.
18. Жоль К.К. Логика для юристов. М.: Юнити, 2004.
19. Иванов Е.А. Логика: Учебник. 2-е изд., переработ. и доп., Москва: Издательство БЕК,
2001.
20. Ивин А.А. Логика для юристов: Учебное пособие. М.: Гардарики, 2004.
21. Ивин А.А. Логика: Учебник для гуманитарных факультетов. Москва: ФАИР-ПРЕСС,
2002.
22. Ивин А.А. Практическая логика: Учебное пособие. Москва: ФАИР-ПРЕСС, 2002.
23. Ивлев Ю.В., Логика: Учебник для вузов. 2-е изд., переработ. и доп., Москва: Логос, 2001.
24. Кириллов В.Н., Старченко А.А. Логика: Учебник для юридических вузов, 5-е изд.,
переработ. и доп., Москва, Юристъ, 2003.
25. Литвинов А.Н., Тагаев Н.Н., Лапта С.П., Логика в следственной и экспертной
деятельности: проблемы применения и оценки. Учебное пособие. – Москва: ЮРКНИГА,
2005.

112
26. Светлов В. А. Практическая логика: Учебное пособие. Изд. 3-е, испр. и доп., СПб: ООО
«Издательство «Росток», 2003.
27. Тер-Акопов А.А. Юридическая логика. 2-у изд., стер., Москва: Омега-Л, 2006.
28. Толпыкин В.Е, Толпыкина Т.В., Логика: Учебное пособие. Москва: Издательство
Московского психолого-социального института; Воронеж: Издательство НПО
«МОДЭК», 2004.

113