Universitatea “Ovidius” Constanţa

Master Psihologie militară An I

Deontologia profesiei de
psiholog
Etica profesiunii în psihologie

Irimiea Simona Andreea

Reali
zat
de
 1 CUPRINS
1 CUPRINS......................................................................................................................2
1. Condiţia morală a psihologului practician................................................................3
1.1. Dimensiunile morale ale consilierii...................................................3

2.1. Particularitãţi ale onoarei şi demnitãţii consilierului psihologic şi

educaţional..............................................................................................6

3.Etica autorităţii consilierului psihologic....................................................................7

3.1. Autoritatea deontică şi autoritatea epistemică................................8

3.2. Moralitate şi autoritate...................................................................10

3.3. Moralitate şi delegare în consiliere.................................................11

3.4. Deontologie şi cenzura morală a autorităţii consilierului................13

4. Comportamentul public al consilierului psihologic şi educaţional.......................14

5. Norme deontologice şi etice ale practicii psihologice..............................................19
Bibliografie....................................................................................................................23

2
 1.Condiţia morală a psihologului practician
Profesiunea de psiholog este una dintre acele profesiuni în care obiectul muncii este
nemijlocit omul. Profesorul Horia Pitaru de la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca
face această remarcă pe „Human resources portal”: „obiectul principal al intervenţiilor
psihologilor îl formează fiinţa umană”. Particularitatea profesiunii de psiholog în ansamblul
acelor profesiuni care se adresează nemijlocit omului, este aceea că omul avut în vedere,
intră în sfera de preocupări a psihologului numai în măsura în care condiţiile existenţei sale
sunt evaluate prin prisma echilibrului său psihic, comportamental.
În ceea ce priveşte profesiunea de consilier psihologic şi educaţional, restrângerea
ariei sale de preocupări merge mai departe, psihicul uman intrând în preocupările sale numai
sub presupoziţia existenţei unor factori de dezechilibru, destructurare, instabilitate,
precaritate. Potrivit specialiştilor în consiliere psihologică şi educaţională, este necesară
diferenţierea categorică între dezechilibru psihic şi boală psihică. Aşa cum subliniază
practicienii consilierii, clienţii acestora sunt „persoanele normale, fără tulburări psihice
grave, dar aflate în situaţii dificile. Rostul consilierii e de a ajuta o persoană aflată într-un
astfel de moment să facă faţă stresului şi să gândească problema cu care se confruntă din
mai multe perspective.”
Dacă ne interesează condiţiile necesare şi suficiente ale eficienţei activităţii de consiliere
psihologică şi educaţională, atunci putem aprecia că, având în vedere obiectul muncii
consilierului, omul cu problemele lui, între aceste condiţii este absolut necesar să
identificăm pe cele morale.

1.1. Dimensiunile morale ale consilierii

Nici o acţiune umană care are ca obiect transformarea omului nu este validată social
dacă nu este morală. Validarea socială a consilierii presupune, înainte de toate, identificarea
dimensiunilor morale ale acestui tip de activitate. Cea mai importantă dimensiune morală a
consilierii este cea derivată din sensul şi finalitatea acţiunii consilierului: îmbunãtãţirea
condiţiei existenţiale a fiinţei umane. O asemenea finalitate are conotaţie morală în esenţa ei.
Orice acţiune îndreptată spre ameliorarea condiţiei umane este morală, prin definiţie. Potrivit
tuturor doctrinelor etice, este moral ceea ce este în acord cu valoarea umană, în genere, iar
activitatea consilierului psihologic şi educaţional de refacere, în om, a valorii sale umane
este, indiscutabil, un act eminamente moral.

3
 O dimensiune morală cu totul aparte a consilierii vine din raportarea consilierului la
prestigiul si reputaţia profesiei sale. Într-o foarte recentă lucrare despre „Managementul
reputaţiei” profesorul Ion Petrescu formulează un lanţ de propoziţii implicative deosebit de
sugestive. Identificînd ca factor dinamizator al reputaţiei unei organizaţii identitatea
acesteia, autorul face translaţia de la identitate la
identificare, ca formare a constiinţei de „apartenenţă la un grup, însoţită de acceptarea unui
set de reguli, ca normă de comportament” (p.55). Conştiinţa apartenenţei la grupul
profesional al consilierilor psihologici determină, prin identificare cu acest grup,
promovarea şi apărarea identităţii lui prin moralitate. Respectarea Codului deontologic al
profesiei este, în aceste condiţii, marcă a prestigiului şi reputaţiei consilierului.
O altă dimensiune morală a consilierii rezultă din poziţia reciprocă dintre consilier şi
clientul său: consilierul este, de regulă, speranţa ultimă de care se leagă clientul în
rezolvarea problemelor sale existenţiale. Nu-i este nimănui uşor să recunoască faptul că
trebuie să apeleze la psiholog. Dacă a ajuns, totuşi, până aici, înseamnă că propriile mijloace
de rezolvare a problemelor sale au fost ineficiente.
Responsabilitatea consilierului este, în aceste condiţii, una majoră. De succesul
intervenţiei lui depinde, uneori, salvarea clientului de la gesturi extreme, iremediabile. Ar
putea exista, cel puţin la începutul carierei profesionale, ideea că, mai ales în virtutea
experienţei nesemnificative, nu suntem tocmai noi salvatorii umanităţii şi, prin urmare, este
firesc să avem şi eşecuri, rezultate parţiale, nesemnificative, ori chiar contrare. O asemenea
atitudine în profesie este inadmisibilă din punct de vedere moral. Două sunt atitudinile care
ne situează, întotdeauna, în sfera responsabilităţii morale autentice faţă de client:
• să nu ne angajăm în activităţi de consiliere pentru care nu suntem pregătiţi. Graba
sau disponibilităţile financiare care ne-ar permite să avem propriul cabinet, înainte de
a avea experienţa şi competenţa câstigate prin ucenicie şi apostolat pot să distrugă nu
numai propria carieră, ci şi confortul psihic al celor faţă de care ne angajăm.
• să ducem până la capăt, cu orice efort, în afara oricăror considerente colaterale,
fiecare caz cu care ne confruntăm. A abandona un om în suferinţă şi mai ales în
suferinţă psihică este cel mai grav atentat la moralitatea profesiei.
Valoarea profesionalã a consilierului este una dintre cele mai sensibile dimensiuni
morale ale profesiei. Aparent fără conotaţii morale, nivelul pregătirii profesionale este, însă,
o chestiune de moralitate în virtutea influenţei ei asupra calităţii şi finalităţii actului
consilierii. Valoarea profesională se converteşte, indiscutabil, în ultimă instanţă, în
câstigurile materiale ale consilierului. Dacă, însă, consilierul va face doar un raţionament
4
economic, prin prisma relaţiei dintre efort şi efect în planul eficienţei financiare, atunci s-ar
putea să descopere că anumite cheltuieli cu pregătirea profesională nu sunt rentabile, cu atât
mai mult cu cât diferitele forme de pregătire profesională sunt din ce în ce mai scumpe.
Când raţionamentul va fi, însă, unul făcut din perspectivă morală, atunci vom descoperi că
niciun efort nu este prea mare, dacă prin el se asigură un plus de competenţă în folosul
clienţilor. Logica exercitării unei munci, în capitalismul modern, nu mai este nemijlocit
legată de profit, chiar şi atunci când este vorba de organizaţii implicate în producţia
materială. Managementul modern defineşte firma ca o organizaţie economică în care se
produce satisfacţie membrilor săi. Prin urmare, profitul este mijlocul şi nu scopul muncii.
Scopul muncii rămâne întotdeauna unul de natură morală: omul de lângă noi.
Valoarea umanã a consilierului este dimensiunea morală de cea mai largă
cuprindere, întrucât aceasta identifică omul din spatele profesiei, înaintea oricărui
angajament profesional. Trăsături morale generice, cu caracter de universalitate, cum sunt
cinstea, corectitudinea, sinceritatea, seriozitatea, modestia, cumpătarea, caritatea, altruismul
conturează personalitatea consilierului ca om, îi dă acestuia substanţa fără de care nimic din
ceea ce întreprinde nu poate dura şi mai ales nu poate genera garanţie, încredere,
reciprocitate, charismă, empatie.

2.Demnitatea şi onoarea consilierului

psihologic şi educaţional

Ioan Grigoraş prezintă următoarele trăsături ale personalităţii morale:

• conştientizarea şi afirmarea efectivă a nevoii de a fi om
• realizarea nevoii de a fi în contextul problematic al tuturor nevoilor specific umane,
ca împlinire a celui mai bun lucru
• creativitatea, subordonată desăvârşirii morale
• autodeterminarea
• discernãmântul critic în afirmarea judecăţii de valoare morală
• demnitatea şi onoarea

5
2.1. Particularitãţi ale onoarei şi demnitãţii consilierului
psihologic şi educaţional
Vorbind de aspectul teoretic-reflexiv al cuplului valoric onoare-demnitate se pune
problema modului în care îşi proiectează consilierul dimensiunile onoarei sale. Valorile
morale ale consilierului nu sunt doar flori la butonieră, pentru bună impresie. Ele sunt,
înainte de toate, repere profesionale nemijlocite. El face evaluări ale clienţilor, îşi
proiectează strategiile terapeutice în raport cu aceste valori. Clientul ia universul valoric al
consilierului ca univers pentru sine, se încrede în el, aderă la el cu speranţă. Prin urmare,
onoarea consilierului este deopotrivă dimensiune a comportamentului şi instrument de lucru.
Ca instrument, însă, onoarea este inseparabilă de trăirea interioară a moralităţii. Este
imposibilă proiectarea doar pentru ceilalţi a unui set de principii morale, în care consilierul
să nu creadă. În consiliere, relaţiile umane dintre psiholog şi client sunt atât de sensibile,
încât orice discrepanţă între proclamaţie şi convingere intimă iese la suprafaţă. Aşa cum
consilierul se străduieşte să pătrundă cât mai adânc în sufletul clientului, şi acesta, la rândul
său, încearcă să prindă intimitatea trăirilor autentice ale consilierului, ca suport moral pentru
dialogul terapeutic.
În ce priveşte demnitatea, aceasta este măsura actelor morale ale consilierului în
raport cu convingerile lui. Pentru activitatea de consiliere este important, sub aspect moral,
nu numai ceea ce zici, ci şi ceea ce faci. Nu poţi, de exemplu, să te ocupi de consilierea unei
familii, fiind divorţat; nu poţi să consiliezi un consumator de droguri, când tu însuţi consumi
droguri; nu poţi să ajuţi pe cineva să renunţe la alcool sau la fumat, când tu însuţi esti un
pasionat al alcoolului sau al tutunului; nu poţi pretinde sinceritatea când tu esti nesincer etc.
Nu rezultă, de aici, că viaţa consilierului trebuie să fie asemănătoare unui sfânt, cu toate că,
cel puţin în antichitate, refuzul oricăror plăceri lumeşti era o marcă a credibilităţii celor care
dădeau sfaturi în materie de echilibru psihic. Unitatea dintre proclamaţie şi realizare, însă, în
materie de moralitate este indispensabilă credibilităţii consilierului psihologic. După cum
moderaţia în toate, deferenţa, sobrietatea, profunzimea şi acurateţea caracterului sunt
brenduri de succes în activitatea oricărui consilier. Respectând punctul de vedere potrivit
căruia cum ţi-e vorba, aşa ţi-e şi fapta, există persoane cu cunostinţe teoretice şi deprinderi
practice în psihologie cu totul deosebite, dar care, prin felul lor de a fi, nu au nimic comun
cu profesia de consilier.

6
 3.Etica autorităţii consilierului psihologic
Deontologia este „ştiinţă a normelor morale ale autorităţii” sau, mai precis, „ştiinţa
normelor morale care guvernează autoritatea în domenii distincte specializate ale acţiunii
umane”.
Preluând de la J.M. Bochenski schema generală a autorităţii, vom identifica, în aceasta, cele
trei componente: purtătorul autorităţii, subiectul autorităţii şi domeniul de aplicare a
acesteia. Purtătorul autorităţii este consilierul, în exercitarea atribuţiunilor sale profesionale,
specifice postului ocupat. Subiectul autorităţii este clientul sau grupul uman consiliat.
Domeniul autorităţii este, în cazul relaţiei de consiliere, determinat de ansamblul
problematicii de natură psihologică sau psihosocială în care consilierul îşi manifestă
competenţa şi în care sunt definite atribuţiunile sale de serviciu. Este de remarcat faptul că,
în realitate, domeniul autorităţii consilierului nu se limitează doar la competenţele declarate
sau la atribuţiunile prescrise. Potrivit teoriei influenţei sociale, prestigiul şi reputaţia
profesiei, ca şi a persoanei care exercită această profesie, determină noi câmpuri de
autoritate, produse de efectul imitaţiei, conformismului, obedienţei, efectului de hallo.
Acestea nu sunt, totdeauna, câmpuri de autoritate legitime.
Mai mult, unele dintre ele au consecinţe negative asupra activităţii de consiliere,
lărgind nepermis aria efectelor, creând dependenţă, reacţii adverse. Tocmai de aceea este
justificată menţiunea din Codul deontologic al psihologului care cere acestuia să prezinte, de
fiecare dată, cu onestitate, aria şi limitele intervenţiei sale specializate şi să evite, pe cât
posibil, efectele colaterale.
Celelalte norme morale specifice Codului deontologic derivă din caracterul dezechilibrat al
relaţiei dintre consilier şi consiliat. Consiliatul devine dependent de consilier, investeşte în el
încredere şi speranţă, „îşi pune sufletul pe tava acestuia”. El se supune voinţei consilierului,
conştiinţa acestuia este supusă, în sensul bun al cuvântului, unui proces de „manipulare”
psihică. Consilierul este puternic, consiliatul este slab. Voinţa consilierului devine lege
pentru consiliat şi este urmată cu docilitate. Însă, refacerea echilibrului este posibilă prin
asumarea deliberată, de către consilier, a unor norme morale şi tehnice ale consilierii, care să
evite dependenţa, sentimentul disproporţiei, al neputinţei, al obedienţei celui consiliat. În
ultimă instanţă, însăşi activitatea de consiliere trebuie să se finalizeze cu victoria omului
autentic asupra celui supus, a echilibrului asupra destructurării, a încrederii în sine asupra
încrederii în alţii.

7
 3.1. Autoritatea deontică şi autoritatea epistemică
Se pot identifica două tipuri de autorităţi: autoritate deontică şi autoritate epistemică.
Prima, identificată, potrivit lui J.M. Bochenski, cu autoritatea de investitură, deci cu
autoritatea atribuită, recunoscută, acceptată şi urmată, în toate aspectele exercitării ei,
autoritatea deontică a consilierului provine din mai multe surse.
Prima sursă este dată de asocierea persoanei consilierului cu un cabinet de consiliere
oficial instituit sau cu un post profesional ocupat în condiţiile legii de către psiholog. Prin
urmare, consilierul este purtător de autoritate în virtutea investirii sale oficiale în calitate de
consilier.
A doua sursă este acreditarea consilierului de către structurile profesionale şi
ştiinţifice competente. Acreditarea este un certificat de garanţie a calităţii serviciilor pe care
consilierul urmează să le presteze. În virtutea acesteia, organele de acreditare îşi asumă
responsabilitatea morală şi profesională pentru cei acreditaţi, recomandându-i ca
profesionişti în domeniul lor.
Natura morală a autorităţii deontice vinde din drepturile conferite consilierului prin
acreditarea sau numirea sa pe un post de consilier. Consilierul este îndreptăţit să deruleze, în
folosul clienţilor săi, proceduri-standard de consiliere, aşteptarea clienţilor fiind aceea a
rezolvării favorabile a problemelor pentru care fac apel la serviciile lui. El este îndreptăţit să
primească, pentru munca prestată, onorariul stabilit.
Acest onorariu nu poate acoperi valoarea şi calitatea reală a serviciilor, decât sub
presupoziţia unei competenţe prestabilite de organele abilitate. Rareori clientul poate face o
evaluare exactă a calităţii serviciilor de care beneficiază. Prin urmare, calitatea serviciilor de
consiliere depinde de responsabilitatea asumată de consilier. El este cel care, cu conştiinţa
morală activă, evaluează posibilităţile de rezolvare a problemelor clientului şi stabileşte dacă
este în măsură să le rezolve. Tot el este cel care stabileşte extensia relaţiilor sale cu clientul
său, fiind pe deplin responsabil pentru respectarea normelor deontologice derivate din aceste
relaţii. Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică consacră
acestei teme un capitol special, intitulat „Standarde cu privire la relaţiile umane”.
Al doilea tip de autoritate este identificat de J.M. Bochenski cu acea latură a
autorităţii ca fiind aceea dată de competenţa ştiinţifică şi profesională a purtătorului. Prin
urmare, consilierul are autoritate epistemică asupra clienţilor săi prin faptul că în domeniul
în care el le oferă servicii, ştie mai mult decât aceştia, este specializat anume pentru ceea ce
face, iar apelul la serviciile sale este determinat tocmai de expertiza sa particulară.

8
 De cele mai multe ori, în momentul în care se prezintă pentru prima dată la
consiliere, clientul nu are o reprezentare a procedurilor la care este supus. Indiferent de cum
ar proceda consilierul, clientul este determinat să se supună acestei proceduri, uneori fără să-
i înţeleagă finalitatea, dar convins că ştie el, consilierul, ce face. Chiar dacă, respectând
normele specifice ale codului deontologic (cap. XII), consilierul „va informa, în prealabil,
clientul cu privire la forma de terapie utilizată, metodele folosite, riscuri,
alternative”(XII.1.), este puţin probabil că orice client va înţelege tot ceea ce i se întâmplă pe
timpul consilierii, cu atât mai mult cu cât şi explicaţiile prealabile trebuie limitate, astfel
încât să nu inducă clientului un comportament subiectiv. „Consimţământul informat” al
clientului este inevitabil relativ. Rămâne în responsabilitatea morală a consilierului să uzeze
de autoritatea epistemică numai în limitele valorii acesteia şi numai în folosul clientului. A
te angaja în proceduri pe care nu le cunoşti suficient de bine, a da soluţii hazardate,
nedocumentate ştiinţific, ori nefundamentate pe o investigaţie profesionistă reprezintă
abateri de la moralitate în exercitarea autorităţii epistemice.
O situaţie aparte este cea a relaţiei dintre autoritatea deontică şi cea epistemică. Este
repudiată, din motive morale, autoritatea deontică într-un domeniu fără existenţa, la purtător,
a autorităţii epistemice în domeniul corespunzător. În limitele legii, fapta se cheamă
uzurpare de calităţi oficiale sau exercitare fără drept a unei profesiuni. În limitele moralităţii,
fapta este mai nuanţată. Există suficienţi psihologi care au făcut rost de o diplomă, ori de o
acreditare legală. Asta nu înseamnă că ei posedă autoritatea epistemică acreditată de
respectivele documente. Deontologia intervine, aici, în conştiinţa morală a purtătorului de
diplome şi acreditări.
Din perspectivă morală pot fi identificate trei modele distincte ale profesionistului
din domeniul consilierii. Consilierul de circumstanţă este cel care face din profesia sa un
mijloc de a câştiga o poziţie socială şi un venit cât mai ridicate, cu eforturi cât mai mici cu
putinţă. Nu-l interesează valoarea sa profesională decât ca valoare de schimb. Pentru el nu
există mijloace morale sau imorale de a se impune, există doar mijloace eficiente şi
ineficiente. Nu ezită să cumpere orice demnitate în interiorul comunităţii profesionale, dacă
aceasta îi aduce profit. Găseşte cu uşurinţă vinovaţi pentru eşecurile sale profesionale şi va
părăsi fără remuşcări comunitatea profesională, atunci când aceasta nu-i aduce beneficiile
aşteptate.
Consilierul de meserie este consilierul care trudeşte din greu, cu conştiinciozitate,
pentru obţinerea unei calificări profesionale, după care singura lui preocupare este să-şi facă
datoria cât mai bine la nivelul profesional la care a ajuns. Nu are alt ideal decât acela de a se

9
achita de sarcini cu conştiinciozitate şi punctualitate. Cunoaşte şi aplică procedurile de
consiliere „ca la carte”, respectând toate normele tehnice şi deontologice prescrise. Nu este
deranjat de nimic şi nu deranjează pe nimeni. Refuză competiţia, atât cu alţii, cât şi cu sine.
Singurul lui ideal de viaţă este tihna din afara serviciului şi perspectiva unei pensii
corespunzătoare după o muncă cinstită.
Consilierul de vocaţie este cel care face din profesia sa un crez existenţial. Este
permanent nemulţumit de nivelul atins în profesie şi luptă permanent pentru autodepăşire.
Este profesionistul ţelurilor înalte, al creaţiei şi desăvârşirii. Munca sa este un prilej de
bucurie şi satisfacţie, iar normele profesionale şi morale ale acesteia sunt provocări, în raport
cu care se autodefineşte nu numai ca exemplaritate, ci şi ca promotor al înnoirii.
Indiscutabil, primul model se situează permanent, programatic chiar, în afara
moralităţii. Al doilea model este, privit din perspectiva criteriilor morale generale, un model
al moralităţii defensive, pasive, un model al cuminţeniei supuse. Cel de-al treilea model este
unul al moralităţii active, creatoare. Consilierul care îşi asumă acest model, fără a nega
valabilitatea Legii morale, în genere, contribuie activ la aplicarea acesteia în mod creator,
adaptându-şi permanent comportamentul la condiţiile concrete ale exercitării profesiei. Este
permanent în acţiune pentru mai mult, pentru mai bine, pentru un alt fel de conformism
moral, pentru iniţiativă morală.

3.2. Moralitate şi autoritate

O temă de mare sensibilitate în consilierea psihologică şi educaţională este cea a
modului în care consilierul exploatează domeniul autorităţii sale asupra clientului. Natura
activităţii de consiliere presupune o percepţie dezechilibrată a relaţiei consilier-client,
balanţa autorităţii înclinându-se, inevitabil, în favoarea consilierului. În aceste condiţii, una
dintre preocupările cu vădite valenţe eminamente de specialitate dar şi morale este aceea a
menţinerii unui echilibru al relaţiei, care să confere clientului confort, siguranţă, stăpânire de
sine, autonomie decizională.
Poziţia consilierului de îndrumător al clientului pe drumul complicat spre echilibru
psihic şi emoţional îi cere acestuia să vegheze permanent asupra statutului său în relaţie,
evitând dominanţa, autoritatea excesivă, dar şi adâncirea clientului în angoasă şi nesiguranţă.
Instrumentele autorităţii sale trebuie folosite cu pricepere şi cumpătare, după principiul
nivelului minim necesar al intervenţiei, precum şi al adecvării măsurilor de intervenţie la
situaţiile concrete din perioada consilierii.

10
Este cu desăvârşire repudiată moral exploatarea clientului ca obiect al experienţelor
personale sau colective nevalidate ştiinţific şi practic sau fără consimţământul informat al
acestuia. Tema consimţământului informat este una de profundă dezbatere etică, ea
cuprinzând deopotrivă elemente legate de moralitatea riscului, calitatea şi oportunitatea
informării, viciile de consimţământ sau chiar justificarea morală a consimţământului.
Indiscutabil, relaţia de autoritatea consilier-client este una validată contractual, fie pe
baza unui document expres sau pe bază de cutume (în consilierea de cabinet), fie prin fişa
postului (în consilierea şcolară sau a carierei). În baza acestor expresii formale ale
contractului, domeniul autorităţii este strict delimitat. Viaţa consilierului se derulează, însă,
şi dincolo de limitele spaţiale şi temporale ale locului de muncă, atât sub aspectul
preocupărilor ştiinţifice, cât şi al celui de viaţă cotidiană.
Păstrarea secretului profesional, în sensul ştiinţific al termenului, cât şi în sensul lui
comun reprezintă o cerinţă morală majoră, probă a maturităţii profesionale a consilierului.
Discuţia asupra limitelor morale ale secretului profesional este una interesantă. Nu este
considerată o încălcare a secretului profesional folosirea, în activitatea ştiinţifică a unor date
statistice din cazuistica rezolvată sau a unor studii de caz care ascund pertinent informaţiile
în măsură să ducă la identificarea persoanei sau a grupului consiliat. Cât priveşte secretul
profesional care implică relaţia părinţi-copii minori, se mizează pe discernământul
consilierului şi pe capacitatea acestuia de a distinge între informaţiile de absolut interes
pentru părinţi şi cele care pot fi considerate secrete, chiar şi pentru aceştia. Divulgarea
secretului profesional se justifică, în interesul clientului sau al societăţii, pentru protejarea
vieţii acestuia sau a cetăţenilor. Decizia etică aparţine în întregime consilierului, ea neputând
fi constrânsă.
Utilizarea informaţiilor date de client în scopuri personale sau a unor terţi este, de
asemenea repudiată moral. Este de asemenea repudiată moral exploatarea slăbiciunilor
psihice, fiziologice ori de orice altă natură ale clientului în scopuri străine intereselor etic
determinate ale acestuia. Aici se includ abuzuri de autoritate de genul agresiunii sau
exploatării sexuale, al exploatării capacităţii de muncă, al incitării la acte străine interesului
terapeutic, la mită, trafic de influenţă,etc.

3.3. Moralitate şi delegare în consiliere

Actul delegării autorităţii în orice domeniu este unul cu certe valenţe morale. Aceste
valenţe cuprind deopotrivă conţinutul delegării, împrejurarea şi persoana către care se face

11
delegarea. Cele trei propoziţii normative formulate în acest domeniu au deplină acoperire în
activitatea consilierului psihologic şi educaţional.
„ A. Delegarea autorităţii pe domenii care ţin de responsabilitatea expres asumată de
purtător este repudiată moral.
B. Delegarea autorităţii cu scopul sustragerii de la asumarea unor posibile eşecuri sau cu
alte scopuri care ţin de protejarea propriei persoane este repudiată moral.
C. Delegarea autorităţii deontice către o persoană care nu posedă autoritatea epistemică
corespunzătoare este repudiată moral. La fel este repudiată şi acceptarea delegării de către
persoana delegată, atunci când aceasta ar putea refuza delegarea.”
Particularizând pe domeniul consilierii psihologice şi educaţionale, se poate fixa normele de
mai sus, astfel:
1. Este repudiată moral „pasarea” de către consilier a unui client devenit „incomod”,
după ce acesta a fost acceptat în programul de consiliere. Cu atât mai mult este
repudiată înlocuirea temporară a consilierului pe durata programului de consiliere, de
către o altă persoană, chiar calificată. Din momentul instalării, relaţia consilier-client
devine una personală, afectivă, intimă, în care interferemţa unei terţe persoane este
de neconceput. Desigur, în situaţiile de excepţie, când clientul vădeşte deficienţe
grave de comportament, ori între acesta şi consilier apar conflicte, tensiuni,
incompatibilităţi, or altfel de relaţii străine activităţii de consiliere, programul se
poate întrerupe, pe baza unei solide motivaţii, cu recomandarea unei soluţii
alternative consilierii.

2. Responsabilitatea actului de consiliere este un reper moral fundamental. Din

perspectiva delegării autorităţii, responsabilitatea impune consilierului să-şi asume
cu deplină convingere valoarea şi consecinţele activităţii sale. Evitarea eşecurilor şi
protejarea propriei persoane nu se face prin căutarea unui „ţap ispăşitor”, ci prin
prevenirea eşecului, ca urmare a unei pregătiri temeinice şi a angajării în activitatea
de consiliere numai după dobândirea certitudinii că o asemenea muncă ne este
accesibilă. Într-o maximă celebră, se recomandă croitorului să măsoare de trei ori
înainte de a folosi foarfeca. Recomandarea este cu atât mai valabilă în consiliere, cu
cât croim nu îmbrăcămintea, ci chiar omul care o poartă. A lăsa pe altul să ne rezolve
dilema, atunci când ajungem la răscruce, este un act tardiv care ne descalifică
profesional şi moral.

12
 3. Cea de-a treia propoziţie normativă este una cu implicaţii mai complexe. Atunci
când, prin natura profesiei, consilierul îndrumă persoane aflate în pregătire,
consilierul nu poate lăsa în grija acestora şedinţe, ori segmente ale şedinţelor de
consiliere. Reguli profesionale instituite în acest domeniu sunt, indiscutabil, în
măsură să evite asemenea greşeli. Deontologia vine să evalueze, din perspectivă
morală, gravitatea actului delegării autorităţii consilierului către persoane care nu
sunt, încă, pregătite pentru aceasta. Cea de-a doua parte a normei vizează persoana
delegată. Ea cere să nu ne asumăm niciodată responsabilităţi delegate neacoperite de
competenţă, chiar dacă răspunderea este a celui care ne-a delegat. În principiu,
delegarea autorităţii consilierului nu este permisă, cu excepţia actelor de autoritate
colaterale profesiei: acte administrative, de evidenţă, de documentare, de planificare,
de îndrumare, de promovare, etc.

3.4. Deontologie şi cenzura morală a autorităţii

consilierului
Puterea este doar un drept de dispoziţie asupra altora în virtutea unei investituri, în
timp ce autoritatea este un drept câştigat prin moralitate.
Deontologia poate oferi consilierului sisteme de norme morale care se constituie în
tot atâtea mijloace de asanare morală a puterii lui. Prin aplicarea principiilor deontologiei
consilierul dobândeşte o autoritate morală autentică, fiind protejat în dublă ipostază: faţă de
tentaţia acaparării de tot mai multă putere şi faţă de alienarea statutului de deţinător al
puterii, în condiţiile pierderii autorităţii. În prima ipostază, deontologia va determina
permanenta „întoarcere în matcă” a câmpului de acţiune al autorităţii; în cealaltă,
deontologia va fi în măsură să umanizeze puterea consilierului, să împiedice manifestarea
acesteia în spaţiul inconştientului.
Pentru realizarea acestor scopuri, deontologiei i s-au deschis căile de acces la
intimitatea relaţiilor de autoritate, prin definirea cu cât mai mare acurateţe şi veridicitate a
normelor, derivate din principii.
Este de remarcat faptul că cenzura morală a puterii consilierului, în virtutea modului de
utilizare a instrumentelor specifice moralei pentru consolidarea autorităţii, se manifestă cu
precădere ca autocenzură, iar cristalizarea unui Cod deontologic depinde fundamental de
capacitatea şi disponibilitatea acestuia de a-şi asuma nevoia de autoidentificare în raport cu
răul moral şi de acceptare a regulilor morale ale conduitei.

13
 Dificultatea care ar putea să apară este aceea de a pune graniţă între principii, pentru
a determina, specific fiecăruia, norme deontologice derivate. Asemenea graniţe nu se impun
cu rigoare strictă. Pe de o parte, principiile însele interferează în semnificaţii, se presupun
reciproc, se deduc unele din altele, se orientează convergent către binele moral, în genere. Pe
de altă parte, anumite norme deontologice se pot construi la graniţa dintre principii, ca
reglementări, fie din motive de inteligibilitate a normei în raport cu un subiect al
reglementării nespecializat în domeniul eticii sau al logicii. Principiile deontologiei trebuie
aplicate mai degrabă în spiritul decât în litera lor. Intervine aici, experienţa, iscusinţa, arta de
a reglementa, împreună cu capacitatea efectivă a consilierului de a trece de la „deontologie”,
cu principiile ei, gândite analitic, la „codul deontologic”, cu normele lui practic-aplicative,
gândite sintetic.
În consecinţă, logica internă a Codului deontologic trebuie să fie alta decât cea a teoriei
deontologice. Dacă în cazul teoriei, construcţia se împlineşte la capătul unui demers
explicativ, fondat pe achiziţiile ştiinţelor invocate, Codul deontologic se realizează normativ,
prin deducerea normelor din principii. Demersul explicativ este, în acest caz, unul de primă
instanţă, mai mult presuspus decât efectiv exprimat, Codul deontologic, în expresia finală,
fiind un complex unitar de norme morale.
Principiile deontologiei reprezintă pentru consilier repere permanente de reflexie,
atât la nivel individual, cât şi colectiv, atât în calitatea lor de repere de reflecţie morală, cât
şi, pornind de la înalta capacitate de autoevaluare proprie acestuia, în calitate de subiecte
provocatoare de autocreaţie în domeniul propriei personalităţi morale.
Nimic din ceea ce poate fi apreciat ca provocare la adresa măsurii umanităţii din noi nu
trebuie să fie neglijat, iar normele deontologiei vin tocmai în întâmpinarea unui asemenea
tip de provocare. Răspunsul consilierului este unul care trebuie să deschidă spre
autoperfecţionare morală, ca parte inseparabilă a autodesăvârşirii ca personalitate de prim
rang în rândul modelelor de personalitate socială autentică.

4.Comportamentul public al consilierului

psihologic şi educaţional
Tema comportamentului public al consilierului psihologic şi educaţional este una de
mare interes sub aspect etic, pornind de la caracterul relativ contradictoriu al acestei profesii:
pe de o parte, vizibilitatea publică deosebită a acesteia, în creştere, pe măsura creşterii
nivelului de informare şi instruire a populaţiei în legătură cu influenţa acestor practici asupra
vieţii şi activităţii omului, iar pe de altă parte caracterul relativ anonim, protejat, secretizat al

14
relaţiei consilier-client. La aceasta se adaugă influenţe legate de specificul cultural al
poporului român. Predispus la privilegierea unor semnificaţii simbolice ale existenţei în
raport cu cele raţionale, obişnuit cu prezenţa în viaţa cotidiană a unor personaje laice sau
religioase cu calităţi excepţionale (ghicitori, vindecători miraculoşi, schimbători de destine),
potenţialul client al consilierului psihologic are aşteptări asemănătoare şi în ceea ce-l
priveşte, ceea ce determină o supralicitare a valenţelor profesiei dincolo de limitele ei
ştiinţifice, raţionale. Pentru publicul românesc, deci, consilierul nu este un profesionist
oarecare, el este, adesea, un personaj cu o anumită aură mistică. Cum şi consilierul aparţine
aceleiaşi culturi, nu este exclus ca el însuşi să-şi atribuie o asemenea aură, ceea ce ar fi
dezastruos, atât pentru sine, cât şi pentru clienţii săi. Se impune, deci, o permanentă
examinare a atitudinilor sale în cadrul şi în afara relaţiei de consiliere.
Fiind o profesiune ca oricare alta şi mai ales fiind în multe situaţii o profesiune
liberală, exercitată adesea în mod individual, succesul în exercitarea acesteia este
dependentă de vizibilitate consilierului, de “nişa de piaţă” pe care o poate atrage. În acest
scop, consilierul trebuie să aibă o riguroasă strategie de marketing, de promovare publică a
ofertelor sale de servicii. Produsul său, însă, nu are o vizibilitate fizică, nu poate fi promovat
prin imagini şi nici nu poate fi expus la târguri şi expoziţii. Marketingul activităţii de
consiliere presupune persuasiune prin cuvânt, prin contagiune, prin exemplaritatea faptelor.
O simplă vizită pe internet, accesând sintagmele “consiliere psihologică” şi “consiliere
educaţională” ne oferă o imagine extreme de diversificată a modalităţilor de realizare a
marketingului pentru serviciile de consiliere (din cele peste 6000 de ferestre de acces, cel
puţin 25% sunt prezentări ale unor firme sau servicii de consiliere). Accesând aceste ferestre
putem observa câteva aspect esenţiale privind imaginea publică a consilierului:
 caracterul riguros obiectiv al informaţiilor oferite potenţialilor clienţi. Într-un cod
etic elaborat de Centrul naţional de resurse pentru orientare profesională „euro-
guidance” se spune că “consilierul va informa persoanele consiliate despre
beneficiile şi limitele procesului de consiliere”
 prezentarea clară şi pe înţelesul vizitatorului a aspectelor din viaţa omului şi a
colectivităţilor care fac obiectul consilierii, precum şi o delimitare cu claritate a
consilierii de alte activităţi apropiate: psihoterapie, medicină psihiatrică etc. Site-
urile vizitate fac, în cea mai mare parte aceste delimitări.
Iată un exemplu în care delimitările sunt corecte şi concrete:

15
 Există şi site-uri care nu fac diferenţierea, ( www.psihoterapieonline.home.ro) ceea ce
induce vizitatorului supoziţia că respectivul consilier confundă omul sănătos cu bolnavul
psihic. De asemenea, site-ul menţionat mai sus oferă o fereastră de acces pentru a vedea
avantajele şi dezavantajele consilierii psihologice on-line, dar odată deschisă acea fereastră
descoperim o apologie a consilierii on-line, eventualele dezavantaje fiind prezentate doar
pentru a fi combătute, în scopul întăririi apologiei iniţiale. Este un exemplu de lipsă de
onestitate în formarea imaginii publice a consilierului.
 prezentarea cu onestitate şi modestie a aspectelor legate de cv-ul consilierului.
Acesta trebuie să evite supralicitarea unor performanţe ştiinţifice sau profesionale, să
dea doar acele informaţii care sunt de interes pentru potenţialii clienţi şi să nu-şi
16
 aducă în niciun fel laude, ferindu-se, în acelaşi timp, cu modestie de a cita laudele
altora. În acest sens, unul dintre site-urile vizitate era exagerat şi imoral. În el, pe
lângă datele fireşti de identificare şi menţionare a nivelului şi naturii pregătirii, ori a
experienţei profesionale, consilierul îşi făcea o apologie a performanţelor cel puţin
indecentă: număr de cazuri rezolvate, tipologia acestora, descrierea amănunţită a
unora dintre ele, aprecieri ale clienţilor (bineînţeles, favorabile) precum şi o imagine
scanată a diplomei de licenţă, parcă anume pusă acolo ca garanţie a
profesionalismului său. Trebuie făcută o diferenţiere clară între prezentarea
consilierului în faţa clienţilor şi elaborarea unui c.v. pentru angajare. Este firesc ca
un c.v. pentru angajare să fie făcut în culori cât mai favorabile, inclusiv
autoevaluarea împreună cu evaluările altora sau datele concrete ale performanţelor
profesionale şi stiinţifice fiind utile şi necesare. În marketingul cabinetului propriu,
însă, selecţia trebuie făcută pornind de la interesul clientului şi de la aşteptările
acestuia, fără stridenţe informaţionale sau de limbaj, fără tentă agresivă, fără
ostentaţie.
 o problemă de imagine publică deosebit de sensibilă din punct de vedere moral este
cea a poziţiei urbanistice, a firmei de identificare şi a arhitecturii interne şi externe a
cabinetului. Problemele de natura celor de interes pentru consiliere psihologică nu
crează imagine favorabilă clientului. Dimpotrivă, cei mai mulţi dintre cei ce apelează
la consilier prefer anonimatul, se simt ruşinaţi pentru problemele lor, ar vrea să nu le
ştie nimeni. Prin urmare, dispunerea cabinetului de consiliere trebuie să respecte
această stare de fapt. Este contraproductiv să alegem o locaţie a cabinetului în zonele
intens circulate, să le marcăm existenţa cu firme ostentative, care să atragă atenţie
publică, să vopsim pereţii exteriori în culori contrastante cu ambianţa. Unui
asemenea cabinet clienţii îi vor trece pragul cu rezerve. Mobilarea internă a
cabinetului trebuie să respecte aceleaşi exigenţe privind discreţia, moderaţia, bunul
gust. În cabinet clientul trebuie să găsească linişte, siguranţă, încredere, armonie. În
ultimă instanţă, cabinetul consilierului este parte din imaginea lui publică, având
serioase influenţe asupra credibilităţii şi imaginii de moralitate a acestuia.
Facem, aici, apel la câteva sintagme din patrimoniul culturii populare, de interes pentru
moralitatea comportamentului:
• spune-mi cu cine te însoţesti, ca să-ţi spun cine eşti
• cum ţi-e vorba, aşa ţi-e portul

17
 • haina face pe om
• ce ţie nu-ţi place, altuia nu face
• vede paiul din ochiul altuia şi nu vede bârna din ochiul lui
• niciodată să nu dai cinstea pe ruşine
• vorba dulce mult aduce etc.
Toate aceste nestemate ale înţelepciunii populare s-au născut dintr-o cizelare
îndelungată a reflecţiei colective asupra comportamentului public. Ele au un caracter de
maximă generalitate, fiind comandamente ale comportamentului pentru orice fiinţă umană,
dincolo de profesia sau ocupaţia sa. Consilierul psihologic nu este, însă, o persoană oarecare.
Statutul său public, asumat împreună cu toate consecinţele sociale şi morale ce decurg din
acesta, generează cerinţe morale exprese. Trebuie să existe o deplină concordanţă între
imaginea publică şi comportamentul public. Tot ceea ce promovăm despre noi ca imagine
trebuie să construim cu meticulozitate în comportament. În primul rând, discreţia imaginii
profesiei de consilier este incompatibilă cu un comportament public lax, neglijent, agresiv
sau partizan. Este de neconceput, de exemplu ca un consilier să apară în posturi indecente în
reviste, la t.v. sau în filme pentru adulţi; să se implice în dispute politice, juridice sau
mondene; să dea verdict publice despre alţii; să frecventeze grupuri sociale cu vizibilitate
extremă (rock-eri, grupuri religioase marginale; fan-grupuri etc.); să fie procesomani
(abonaţii sălilor de judecată pentru tot felul de pricini nesemnificative); să aibă atitudini
vizibil misogine sau feministe; să schimbe des partenerul de viaţă etc.
Ceea ce trebuie înţeles, în legătură cu toate comandamentele morale mai sus
amintite, este că chiar dacă majoritatea comportamentelor prohibite prin ele sunt, în viaţa
cotidiană, în împrejurări normale, comportamente fireşti, rod al varietăţii situaţiilor de viaţă
şi al complexităţii gusturilor şi înclinaţiilor omeneşti, repudierea lor morală pentru
comportamentul consilierului este justificată de poziţia acestuia în mediul social, precum şi
de aşteptările societăţii faţă de el. Clienţii cabinetului de consiliere nu se aleg după gusturile,
înclinaţiile şi particularităţile comportamentale ale consilierului. Pentru ei, firma cabinetului
induce o imagine-standard a celui de dincolo de uşă, pe care, apoi, prin contagiunea dintre
ceea ce este, ce spune şi ce face, îl urmăresc în toate actele sale publice şi private.
Consilierul trebuie să fie, în acelaşi timp, pe gustul unor oameni cu viziuni foarte
diferite asupra vieţii şi comportamentului dezirabil moral, singura soluţie pentru a fi în acord
cu o majoritate fiind o cât mai deplină armonie între discreţie şi afirmare publică. Prin
urmare, el trebuie să se supună deliberat unor exigenţe care, inevitabil, îi restrâng libertatea

18
absolută de manifestare. De altfel, unul dintre cei mai mari psihologi români contemporani,
Mielu Zlate, numeşte aceste reguli „constrângeri de conduită morală” (18, p. 64). Un statut
aparte se impune consilierului şcolar. Aflat permanent în interiorul unui triunghi format din
personalul didactic, elevi şi părinţi, el trebuie să acopere o paletă foarte largă de roluri: să
compenseze competenţa educativă a unor cadre didactice, să fie părinte responsabil pentru
elevii ai căror părinţi nu au responsabilitatea necesară, dar să fie şi confidentul elevilor, în
măsură să gândească viaţa şcolară şi extraşcolară din perspectiva lor. Există două căi
complementare de a realiza acest lucru:
• prima ţine de artă şi de experienţă, de pasiunea pentru profesie; consilierului
autentic îi vin soluţiile de la sine, fiind un maestru al compromisului, al
unificării unor valori concurente.
• a doua ţine de moralitatea comportamentului. Dilemele etice se rezolvă uşor
pentru consilierul care are o reprezentare clară a ierarhiei valorilor şi care
vede şi argumentează, de fiecare dată corect, interesul justificat moral.
În orice împrejurare, consilierul trebuie să ştie că în condiţiile unei consecvenţe
morale autentice, bazată pe un set de principii, norme şi reguli morale bine definite şi
asumate conştient şi deliberat, el îşi asigură dacă nu una dintre condiţiile indispensabile ale
succesului profesional, cel puţin unul dintre cele mai solide motive de a nu fi niciodată
vinovat moral pentru vremelnice şi uneori inevitabile insuccese.

5.Norme deontologice şi etice ale practicii

psihologice
În exercitarea profesiei sale, în cursul cercetărilor fundamentale sau aplicative, în
etapele care necesită relaţionarea profesională directă cu persoanele care pot avea statutul de
: subiect, pacient, client (S.P.C.) sau cu terţi, aparţinători etc. prima recomandare de care
trebuie să ţină cont este de a evita orice acţiune sau exprimare care poate cauza prejudicii
demnităţii umane sau îi poate fi nocivă într-un fel sau altul. Orice experiment, probă test sau
non-test, cercetare va fi sistată de îndată ce se va observa sau consata că un atare risc sau
pericol există.
În exercitarea profesiei sale, psihologului i se recomandă în mod expres că trebuie să
fie conştient că are o mare răspundere social, de decizia sa sau de intervenţia sa depinzând
evoluţia existenţială în totalitatea ei a persoanei sau a persoanelor faţă de care răspunde în
ceea ce priveşte obligaţiile sale profesionale. Prin deciziile sale sau prin intervenţiile sale

19
poate influenţa viaţa semenilor săi. Erorile din actvitatea sa profesională se poate repercuta
păgubitor asupra altora.
Psihologul trebuie să fie în mod necesar obiectiv, neutru şi circumspect, mai ales
cînd trebuie să utilizeze cuvinte faţă de S.P.C. Va evita în totalitate să pronunţe termeni ca:
anormal, dezadaptat, handicapat, debil mintal, etc. Comunicarea rezultatelor investigaţiilor
sale specifice, fiind atestat, SPC-ului, părinţilor, aparţinătorilor, instituţiilor interesate în
mod legiferat, se va face cu toată grija pentru a se evita percepţii şi interpretări eronate care
pot adduce prejudicii SPC-ului şi apărţinătorilor.
Psihologul va păstra secretul profesional sub un regim strict de
CONFIDENŢIALITATE. Excepţie fac cazurile prevăzute în mod expres de legea specifică
şi atunci va redacta în aşa fel documentele şi documentaţia necesară încât secretul
profesional să fie păstrat. Regula confidenţialităţii derivă şi din JURĂMÂNTUL
PROFESIONAL prevăzut textual în lege.
În comunicările ştiinţifice, în conferinţe, în faţa publicului, în publicaţii, etc.
psihologul va codifica identitatea SPC-ului şi nu va deconspira adevărata identitate a
persoanelor de care s-a ocupat profesional. Documentaţiile vor fi păstrate sub acelaşi regim
strict de confidenţialitate, iar cele depăşite ca termen de valabilitate vor fi casate şi distruse
în cadrul unei comisii special prevăzute în acest sens prin normele legale în vigoare. Accesul
la documentaţii arhivate sau nu, va fi permis doar persoanelor de aceiaşi specialitate
profesională. Excepţie fac evidenţele primare şi psihodiagnosticele sintetice emise oficial.
Psihologul are şi obligaţia expresă de a se informa cu noutăţile în domeniul
psihologiei şi a disciplinelor conexe, orice câştig de competenţă necesar fiind realizat prin
respectarea procedurilor legii profesionale în vigoare. Această prvedere derivă din faptul că
psihologul îşi exercită profesiunea în interesul SPC-ului şi numai a lui în dimensiunea sa
psihică şi comportamentală.
În activitatea sa profesională psihologul va utiliza criterii şi metode ştiinţifice pentru
care este format şi atestat, acestea fiind comunicabile, controlabile şi demonstrabile,
limitând astfel recurgeri păguboase la principiul autorităţii. Psihologul nu se va angaja mai
mult decât îi permit cunoştinţele, tehnicile, metodele de care dispune şi pentru care este
atestat. Recunoaşterea limitelor competenţelor sale nu este o ruşine ci o obligaţie
profesională expresă faţă de SPC sau de terţi.
Psihologul nu va oferi servicii profesionale şi nici nu va utiliza tehnici, metode, care
nu sunt în conformitate cu criteriile ştiinţifice şi etice ale profesiunii sale. Modestia, empatia,

20
precauţiunea ştiinţifică, informarea corectă, optimizarea cercetărilor sale şi a relaţionării
profesionale cu SPC-ul sunt caracteristici şi în acelaşi timp obligaţii profesionale.
Cu ocazia colaborării pe baza constituirii unor echipe ce au scopuri commune
psihologul nu va face compromisuri profesionale şi va participa în mod real la toate etapele
proiectului, de la definirea clară a scopului până la întocmirea referatului sau raportului
ştiinţific. Acceptarea proiectului sau refuzul acestuia îl va face în faza iniţială având dreptul
să părăsească echipa numai atunci când constată şi poate demonstra că nu e respectat
profesional sau când demersul este orientat voit spre scopuri neumanitare care implică lipsa
de respect pentru drepturile omului sau dacă acestea sunt încălcate. Colaborarea profesională
cu colegii săi se va face tot în limitele competenţelor câştigate prin atestare conform legii,
psihologul având îndatorirea să-şi exprime deschis opiniiile în orice situaţie de colaborare
profesională şi să stopeze orice demers care poate aduce prejudicii SPC-ului prin clauza
conştiinţei sale şi prin apelul oficial la prevederile legii specifice în acest sens la comisiile
stabilite în acest sens de lege.
Psihologul va promova paritatea cu profesiunile înrudite şi îşi va respecta obligaţiile
ce decurg din lege în orice moment al existenţei sale profesionale, avînd în acelaşi timp
dreptul să recurgă la prevederile legii specifice ori de câte ori se simte frustrat în respectul
faţă de drepturile sale. Psihologul îşi va respecta colegii şi membrii din asociaţia
profesională din care face parte.

21
22
 Bibliografie
1. Bourceanu, Gh. (1985) Autoritate şi prestigiu. Iaşi: Editura Junimea
2. Cozma, Carmen (1997) Elemente de etică şi deontologie. Iaşi: Editura Universităţii
„Al.I. Cuza”
3. Grigoraş, I. (1968) Datoria etică. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică
4. Lazăr, C. (1999) Autoritate şi deontologie. Bucureşti: Editura Licorna
5. Moraru, C. Marietta (1976) Valoare şi etos. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică (p. 98-105; p.126-131; p.177-182)
6. Williams, B. (1993) Introducere în etică: Moralitatea. Bucureşti: Editura Alternative
(p. 80-87)
7. Zlate, M. (2000) Introducere în psihologie. Iaşi: Polirom
8. Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, www.copsi.ro
9. ARPA, Despre asociaţie: codul etic. www.psihoterapieanalitica.ro

23