Raport Meserii Traditionale La Rromi Judetul Dolj

RAPORT DE CERCETARE
MESERIILE TRADIŢIONALE ÎN COMUNITĂŢIILE DE ROMI

NEGOI – DOLJ
NEAMUL CĂRĂMIDARILOR
I. Specificul judeţului
Dolj-ul este un judeţ aflat în zona de sud-est a României în regiunea numită Oltenia.
Este învecinat cu judeţele: Mehedinţi la vest, Gorj şi Vâlcea la nord, Olt la est şi fluviul
Dunărea la sud, pe o lungime de circa 150 km (vezi Imaginea 1).
Imaginea 1
Privit în ansamblul
teritorial al României,
Doljul are o poziţie
sudică-sud-vestică, axată
pe cursul inferior al râului
Jiu de la care îsi trage
numele (Jiul de Jos sau
Doljiu). Teritoriul
judeţului se întinde între
43°43' şi 44°42' latitudine
nordică şi, respectiv, 22°
50' şi 24° 16' longitudine
estică.
Suprafaţa totală este de
7.414 kmp reprezentând
3,1% din suprafaţa ţării,
aflându-se pe locul 7 între
unităţile administrativ-
teritoriale ale României.
NEGOI
Sursă: http://hartadolj.ro/ , editată

Din punct de vedere climatic, Doljul aparţine zonei temperate, cu influenţe
mediteraneene datorită poziţiei sud - vestice. Poziţia şi caracterul depresionar al terenului pe
care îl ocupă, în apropiere de curbura lanţului muntos carpato-balcanic, determină, în
ansamblu, o climă mai caldă decât în partea centrală şi nordică a ţării, cu o medie anuală de
10-11.5°C.
Relieful judeţului cuprinde zona de luncă a Dunării, câmpia şi zona de deal.
Altitudinea creşte de la 30 la 350 m faţă de nivelul mării, din sudul spre nordul judeţului.
Relieful apare ca nişte trepte plate care se ridică sub formă de piramidă din lunca Dunării spre
dealurile Amaradiei, de la 30 până la 350 m deasupra nivelului marii. „În sudul judeţului
există cea mai mare suprafaţă de nisip din ţară, în paralel cu un număr impresionant de lacuri
formate fie de revărsările Dunării, fie de acumulările de precipitaţii. După aspectul general
predominant al reliefului, Doljul poate fi considerat un judeţ de câmpie, iar după agentul
principal care a generat formele de relief de pe cea mai mare parte a teritoriului său se
încadrează în categoria judeţelor dunărene.
1
Reţea hidrografică este reprezentată de Dunăre care curge între Cetate şi Dăbuleni,
de Jiu care străbate judeţul de la Filiaţi la Zăval pe o distanţă de 154 km şi de lacuri şi iazuri
(Lacul Bistreţ, Fântâna Banului, Maglavit, Golenti, Ciuperceni).
O mare parte din sudul judeţului este acoperită de vegetaţie specifică zonei de stepă.
În trecut, Câmpia Olteniei era acoperită de păduri de stejar care alternau cu tufărişuri.
Influenţele climatice şi intervenţia omului au determinat modificarea învelişului vegetal. În
zona Ciuperceni şi Apele Vii se întind păduri de salcâm, iar la Verbiţa, Murgaşi şi Branişte
predomină pădurile întinse de stejar. Fauna terestră şi acvatică a suferit modificări generate de
vânatul şi pescuitul abuziv, multe dintre speciile care populau teritoriul judeţului Dolj
supravieţuind în număr mic sau dispărând cu totul. Dintre speciile care populează regiunile de
luncă predomină lişiţa, barza, egreta precum şi unele specii de rozătoare.
Din punct de vedere al zăcamintelor, multă vreme Doljul a fost considerat lipsit de
resurse minerale. Prezentau importanţă doar rocile folosite ca materiale de construcţie,
respectiv nisipurile, pietrişurile şi argilele. Cercetările recente au dovedit existenţa unor
zăcăminte de gaze de la nord de Craiova din sectorul Gherceşti, Şimnic. În câmpia întinsă a
Doljului a fost semnalată, de asemenea, prezenţa apelor minerale.
Conform recensământului din anul 2002, populaţia judeţului este de 734.231
locuitori, reprezentând 3,3 % din populaţia ţării şi având o densitate de 99 loc/mp.
Din punct de vedere administrativ, Doljul cuprinde 3 municipii, 4 oraşe şi 104
comune, însumând 364 de sate. Municipiile sunt: Craiova, Băileşti şi Calafat, iar lista
oraşelor cuprinde următoarele localităţi: Bechet, Dăbuleni, Filiaşi şi Segarcea. (pentru o listă
completă a comunelor vezi http://www.judetuldolj.ro ).
În judeţul Dolj se află aproximativ 3,9 % din suprafaţa agricolă a ţării. Agricultura
oferă cele mai multe locuri de munca şi contează ca parte majoră a produsului intern brut din
judeţ. Suprafaţa agricolă este de 590.000 ha din care 302.000 ha sunt irigate iar 470.000 ha
sunt în proprietatea privată. Pentru valorificarea producţiei agricole din judet, au fost înfiinţate
în timp numeroase întreprinderi prelucrătoare în diferite domenii: morărit-panificaţie,
industrializarea laptelui, producerea şi rafinarea uleiului comestibil, a zahărului, berii,
prelucrarea şi conservarea cărnii, a legumelor, precum şi de producere şi distilare a alcoolului.
Judeţul dispune de o suprafaţă forestieră de 81.500 ha, din care 11.500 ha sunt
deţinute de sectorul privat. Suprafaţa ocupată de ape şi bălti este de 22.000 ha, din care 5.000
ha în sectorul privat. Bogaţia în peşte a acestor ape, mai ales în trecut, a fost determinantă în
alegerea peştelui în stema judetului Dolj. O bogaţie importantă a zonei o constituie fructele
recoltate de pe cele aproape 10.000 ha destinate pomiculturii.
Camera de Comerţ din Craiova a înregistrat în Dolj un numar de cca. 18.500 de agenţi
economici. Există de asemenea un număr de cca. 600 societăţi cu capital străin, majoritatea
însă cu capital redus. Ponderea mare a acestor agenţi economici este în mediul urban, cca.
15.500, şi numai 3.000 în mediul rural.
Din punct de vedere industrial, majoritatea întreprinderilor se află condensate în
mediul urban. Astfel, municipiul Craiova cuprinde numeroase unităti industriale din domeniul
constructiilor de maşini (Electroputere, Intreprinderea de Utilaj Greu, Maşini Agricole şi
Tractoare, Intreprinderea de Avioane, Intreprinderea de Reparaţii Locomotive, etc.) industria
electrotehnică (Electroputere), industria chimică (Doljchim), industria alimentară (Fabrica de
Bere, Lactido, Frigorifer, Bachus SA, etc.), industria textilă (Fabrica de Confectii), industria
materialelor de construcţii (ELPRECO), industria mobilei (Metal - Lemn), industria de
automobile (Daewoo); în Calafat se regăsesc unităţi industriale în domeniul alimentar şi textil,
este port şi constituie un important punct de trecere a frontierei cu Bulgaria; oraşul Băileşti
este o localitate cu profil agro-industrial, cu unităţi agricole importante dar şi industriale în
domeniul electrotehnicii, mecanicii şi turnătoriei de metale neferoase; în Filiaşi există unitati
industriale în domeniul electrotehnic, mecanic, construcţii de maşini şi prelucrarea lemnului;
2
oraşul Segarcea dispune de unităţi industriale din domeniul alimentar şi chimic şi este un
puternic centru agricol iar oraşul Dăbuleni este important centru agricol şi viticol.
Reţeaua căilor de transport cuprinde 221 km cale ferata, 424 km drumuri naţionale şi
1691 km drumuri judeţene şi comunale, precum şi un aeroport.
În prezent, pe raza judeţului Dolj functionează cca. 900 unităti de învăţământ în care
studiază aproximativ 150.000 tineri, din care 10% studenţi, pregatiţi de un personal didactic
ce însumează 12.000 profesori.
Reţeaua de învăţământ preuniversitară cuprinde 400 gradiniţe pentru preşcolari, 380
şcoli, 48 licee, 28 şcoli profesionale şi postliceeale.
Anual sunt aproximativ 15.000 de studenţi grupaţi în două Universităţi ce cuprind 16
facultăţi, la care se adaugă facultăţile private, care îi pregătesc pentru aproape toate domeniile
de activitate: umanist, tehnic, economic, juridic, medical, agricol, sportiv şi tehnologic.
Din punct de vedere religios, pe teritoriul judeţului se găsesc numeroase lăcaşuri de
cult atât ortodoxe cât si catolice, protestante, baptiste, adventiste, cât si temple evreieşti.
Populaţia este în majoritate creştin-ortodoxă (un total de 721 832 în 2002), în municipiul
Craiova aflându-se centrul bisericii ortodoxe oltene, Arhiepiscopia Craiovei si Mitropolia
Olteniei. Ca pondere în totalul populaţiei doljene, următoarea religie este cea adventistă de
ziua a şaptea cu 2928 reprezentanţi, urmată de penticostali (2425) şi romano-catolici (1399).
Din punct de vedere etnic, conform recensământului din anul 2002, din întreaga
populaţie a judeţului Dolj, majoritară este populaţia de români, aceştia însumând 701 085,
urmată de etnia romă cu 31 544 şi maghiară, 297 persoane. Conform estimărilor, însă,
populaţia de etnie rromă din judeţul Dolj ar ajunge la cifra de 70 000 de persoane. (vezi
http://www.cdep.ro/interpel/2002/r433B.pdf ). Dintre acestea, se consideră că 30 000 trăiesc
în municipiul Craiova, iar restul convieţuiesc în celelalte oraşe sau în comune precum Sadova,
Cerăt, Amărăşti de Jos, Negoi, Lipovu, Calopăr şi Cetate, unde populaţia acestei etnii poate
ajunge la 3000 locuitori.
Principalele surse bibliografice:

Portalul Judeţului Dolj : www.judetuldolj.ro
Articol Wikipedia: http://ro.wikipedia.org/wiki/Jude%C8%9Bul_Dolj
Consiliul Judeţean Dolj: http://www.cjdolj.ro/
Institutul National de Statistică, Recensamăntul populaţiei şi locuinţelor, 2002: http://www.insse.ro
3
II. Descrierea localităţii
Comuna Negoi se află în sudul judeţului Dolj, invecinându-se la nord cu oraşul Băileşti
şi comuna Afumaţi, la sud cu fluviul Dunărea, la est se află comuna Catane, iar la vest se
învecinează comunei Rast.
Imaginea 2. Comuna Negoi
Sursă: http://maps.google.com/ , editată
Comuna este alcătuită din două sate: Negoi Sat Vechi şi Negoi Sat Nou – fost Urâţi.
(vezi Imaginea 2). Actualmente, primarul este Voinea George Sorin, reprezentant al
Partidului Social-Democrat.
Din punct de vedere al reliefului, comuna se află într-o zonă de câmpie, cu altitudini
între 30 şi 48 m, iar hidrografic are în partea sudică fluviul Dunărea.
Cel mai apropiat oraş se află la o distanţă de 24 Km – Băileşti – iar cea mai apropiată
gară se află la 29 km distanţă, în acelaşi oras. Aeroportul cel mai uşor accesibil se află în
reşdinţa de judeţ, municipiul Craiova.
Transportul la care populaţia comunei Negoi are acces este reprezentat de cele trei rute
de microbus: Craiova -- Segarcea -- Negoi, Băilesti (70 km) -- Rast /Negoi -- Plosca (43 km)
şi Calafat -- Poiana Mare -- Negoi (39 km). Legătura cu Bucureşti-ul se face printr-un
microbus care soseşte în localitate în jurul prânzului. Locuitorii comunei Negoi dispun, de
asemenea, conform statisticilor oferite de către primăria locală, de un număr total de 69
4
autoturisme proprietate personală înregistrate până în 2010. Mulţi dintre locuitori, însă,
continuă să folosească caii şi căruţă ca principal mijloc de transport pe distanţe lungi.
Infrastructura comunei se bazează pe o reţea de 21 km de drumuri dintre care 5 km îi
reprezintă drumul naţional 55a, singurul, de altfel, asfaltat. Restul de 16 km sunt drumuri
comunale, direct pe pămant. Cele considerate fiind drumuri principale sunt acoperite, în caz
de necesitate, cu pietriş de către primărie pentru a facilita accesul. Cu toate acestea, pietrişul
nu este o soluţie durabilă, majoritatea drumurilor rămânând impracticabile mai ales în sezonul
ploios.
Populaţia comunei, conform recensământului din 2002, este de 2257 locuitori.
Estimările oficiale indică însă o populaţie totală la nivelul anului 2010 de 2339 locuitori.
Luând în considerare grupele de vârstă, populaţia comunei este repartizată astfel: 533
persoane sub 18 ani; 560 între 18 şi 35; 729 între 35 şi 60; 727 peste 60 de ani - dintre
aceştia, 360 sunt pensionari de vârstă.
Sursa: Grafic generat din datele statictice oferite de primăria Negoi
Deşi se remarcă efectele imbătranîrii demografice şi în comuna Negoi, numărul relativ

mai mic de tineri poate fi justificat şi de plecările din localitate – migraţie externă. Deşi
statistica oficială indică un număr de 12 plecări cu domiciliul din localitate la nivelul anului
2009, estimările (ale cui?) indică de 5 ori mai mare. De asemenea, conform persoanelor
intervievate, în populaţia aflată în grupa de vârstă 18 şi 35 se găseste ponderea cea mai mare a
plecărilor la muncă în strainătate. La momentul efectuării studiului, cei care erau plecaţi în
străinătate se aflau în Spania pentru a munci în agricultură. Discuţiile cu localnicii ne-au
indicat faptul că tinerii au plecat în număr foarte mare din comună pentru a lucra în
străinătate, iar cei rămaşi au încercat şi ei, cel puţin o dată, să-şi câştige existenţa în străinătate
în anii anteriori. La mijlocul anului 2009, ponderea celor plecaţi la munca în străinătate din
totalul populaţiei era de 14,5%.
Conform recensământului din anul 2002 şi datelor oferite de Primărie, numărul de
gospodării din localitate este de 934. Se aproximează că dintre acestea, 329 gospodării aparţin
localnicilor de etnie romă.
Din numărul total de gospodării, 574 au mai puţin de 2ha de teren în proprietate.Toate
gospodăriile sunt racordate la curent electric şi, conform datelor oferite de Primăria Negoi,
toate au acces la o fântână/puţ. Cu toate acestea, există un anumit număr de gospodării care nu
sunt în evidenţa Primăriei şi nu au acces la aceste utilităţi. Comuna nu dispune de canalizare,
nu are reţea de apă şi nici reţea de gaz, însă crearea infrastructurii de drumuri şi realizarea
canalizării în localitate reprezintă priorităţiile autorităţiilor locale.
5
Conform reprezentanţilor primăriei Negoi (vezi fişa localităţii), activitatea principală
desfăşurată în comună este agricultura. 10% dintre gospodării îşi lucrează pămantul iar
primăria are în custodie două utilaje agricole. Toate gospodăriile deţin, în mai mică sau mai
mare măsură, animale domestice.
Ponderea şomerilor în totalul populaţiei comunei Negoi este de 2%, un procent relativ
scăzut, dar care, corelat cu numărul de familii beneficiare de ajutor social ne indică un grad de
sărăcie ridicat.
Locuitorii acestei comune sunt, în general, persoane sărace care trăiesc din agricultură şi
îngrijirea animalelor (există cazuri de sărăcie extremă condensate la periferia comunităţii).
Persoanele se bazează pe ajutorul social primit de la stat – în anul 2010 există 173 familii
beneficiari de ajutor social - pe agricutura de subzistenţă sau, pentru cei care nu au teren în
proprietate, pe munca cu ziua. Cu toate acestea, după spusele localnicilor, există multe cazuri
în care locuitorii sunt ajutaţi din punct de vedere financiar de către tinerii aflaţi la muncă în
strainătate sau în oraşele apropiate.
Comuna Negoi, având în vedere învecinarea cu fluviul Dunăre în partea de sud, este
supusă riscului de inundaţii. Localnicii povestesc de inundaţiile din anul 2008, care le-au
distrus atât recolta agricolă, cât şi o parte dintre gospodăriile locale (aproximativ 150 de
gospodării au fost afectate – un număr de 500 de persoane, conform reprezentanţiilor
primariei Negoi).
Conform liderului rrom, există o serie de tensiuni între localnici şi între localnici şi
autorităţi privind ajutoarele venite pentru reconsolidarea caselor afectate de aceste indundaţii,
considerându-se că acestea nu au fost oferite în mod echitabil. Inclusiv acesta se consideră
nedreptăţit de faptul că nu a fost ajutat de către primărie deşi, inclusiv gospodăria lui fusese
indundată.
În ceea ce priveşte educaţia, localitatea are o grădiniţă (în Satul Nou) şi două şcoli
generale, clasele I-VIII (una în Negoi Sat Vechi şi cealaltă în Negoi Sat Nou). În total,
populaţia scolară însumează 389 copii, 90 înscrişi în grădiniţă şi 299 în învăţământul primar
şi gimnazial (122 învăţământ gimnazial, 177 învaţământ primar).
Reprezentanţii Primăriei consideră că, pentru grădiniţă şi cele două şcoli, cadrele
didactice sunt suficiente. Dintr-un total de 23 de cadre didactice, 4 se regăsesc în învăţământul
preşcolar şi restul de 14 în cel primar şi gimazial. În cadrul învăţământului gimazial, în şcoala
din Negoi Sat Nou există cursuri de limba romani ca măsură de susţinere a minorităţii rome
locale. Localitatea dispune de un cămin cultural şi de o bibliotecă aflate în centrul comunei.
Cel mai apropiat liceu se află la 24 km de localitate, în oraşul Băileşti, iar învăţământul
superior, cel mai uşor accesibil, se află în municipiul Craiova, la aprox. 100 km de comună.
Din punct de vedere al serviciilor de sănătate, în comuna Negoi există două cabinete
medicale, însă cel mai apropiat spital se află la 24 km, în oraşul Băileşti.
Religios, populaţia este în marea majoritate creştin - ortodoxă, în localitate existând
biserica Biserica Sf. Nicolae construită între anii 1815-1816, considerată patrimoniu naţional.
Conform localnicilor, un număr din ce în ce mai mare de persoane se converstesc la religia
penticostală, sub influenţa comunităţii din Bistreţ unde există o astfel de biserică.
În ceea ce priveşte compoziţia etnică, Negoi are, în cadrul unei populaţii estimate la
2339 persoane, 1286 români şi 1053 de rromi. Acest lucru semnifică un procent de
aproximativ 45% populaţie rromă în localitate. Cu aproape jumătate din populaţie de etnie
rromă (numărul real este mai mare după estimările liderului local), Negoi se încadrează în
lista localităţiilor doljene cu populaţie semnificativ numerică de etnie rromă.
III. Situaţia romilor în localitate
6
În judeţul Dolj există, conform estimărilor 1, 70 000 de persoane de etnie rromă, dintre
acestea, 30 000 trăiesc în municipiul Craiova, iar restul convieţuiesc în celelalte oraşe sau în
comune precum Sadova, Cerăt, Amărăşti de Jos, Negoi, Lipovu, Calopăr şi cetate, unde
populaţia de etnie rromă poate ajunge la 3000 locuitori.
Statisticile oferite de primăria Negoi sugerează că, dintr-un total de 2339 locuitori, 1053
sunt persoane de etnie rromă. Estimările neoficiale însă, oferite de liderul rromilor din Negoi,
Marcel Cîmpeanu (profesor de limba romani la scoala locală), ne sugerează un număr mai
mare al reprezentaţilor etniei rrome, ponderea în totalul populaţie rămânând totuşi sub
procentul de 50%:
„În total sunt 800 de voturi, luate per politic, 800 de voturi de rromi cărămizari, rudari
şi tismănari, faţă de 1800 cât însumează toată comunitatea. La care se adaugă şi cei sub 18
ani. Deci comunitatea în total însumează 1200-1500 de persoane din totalul de 3000.”
(M.C., lider rrom,50 ani)
Din punct de vedere istoric, se consideră faptul că rromii există în comună încă de la
începuturile ei, când localitatea încă purta numele de Urâţi .Conform liderului rrom, în anii
’60 – ’70 populaţia de etnie rromă însuma 500 – 600 de indivizi. Faptul că populaţia
majoritară a fost afectată de natalitatea scăzută, fenomen combinat cu migraţia tinerilor către
marile oraşe, a condus la o îmbătrânire a structurii populaţiei române. Pe de altă parte, pe
fondul unei natalităţi crescute, persoanele de etnie rromă au ajuns să crească numeric
(actualmente sunt de două ori mai mulţi decât acum 30 – 40 ani) şi, de asemenea, ponderea lor
a crescut în totalul populaţiei localităţii (având în vedere îmbătrânirea demografică şi scăderea
numerică a populaţiei majoritare).
În comuna Negoi există trei neamuri de rromi: rudari, cărămidari şi tismănari (fierarii
- lăutari), însumând 329 gospodării. Dintre acestea, conform datelor oferite de liderul local, 2-
3% sunt gospodăriile tismănarilor, restul fiind ale rudarilor şi cărămidarilor (în număr
aproximativ egal).
„Cam şase familii de fierari, rudari sunt în jur de 100-120 de familii, iar rromi sunt în
jur de 110-112 familii (cărămizari)... În comunitatea Negoi rudarii şi rromi sunt cam 50-50,
iar fierarii sunt în jur de 2-3%”
(M.C.,lider rrom, 50 ani)
Din punct de vedere religios, cărămidarii şi fierarii aparţin religiei creştin – ortodoxe, în
timp ce, în marea majoritate, rudarii sunt penticostali. Apartenenţa religioasă a rudarilor este
justificată de catre liderul rrom,de vecinătatea zonei comunităţii de rudari de comuna Bistreţ,
locul unde există o biserică penticostală.
Cu privire la modul în care gospodăriile populaţiei de etnie rromă sunt repartizate
teritorial, se observă o separare a acestora pe neamuri. Fierarii se află în centrul comunei, în
timp ce cărămidarii şi rudarii au comunităţile în zona de periferie, la întrarea în Negoi Sat Nou
dinspre Bechet: rudarii în partea dreaptă a DN 55A iar cărămidarii în partea stângă.
Comunităţile s-au format în aceste locaţii de la stabilirea locuitorilor în zonă. Cu toate acestea,
discuţiile cu localnicii ne-au indicat faptul că, în ultimii ani, se remarcă o îngustare şi chiar
dizolvare a acestor comunităţi din punct de vedere teritorial, persoanele alegând să-şi cumpere
locuinţe în centrul comunei. Totuşi, am observat că majoritatea populaţiei de etnie rromă este
încă concentrată în satul Negoi Nou, ca dovadă a existenţei comunităţii de rromi la periferia
satului Negoi (actualmente Negoi Sat Vechi).
Cu privire la organizarea comunităţilor, se observă asimilarea populaţiei rrome de
către majoritari si adaptarea acestei etnii la obiceiurile şi tradiţiile locale. Astfel, comunităţiile
1
http://www.cdep.ro/interpel/2002/r433B.pdf
7
şi-au pierdut identitatea bazată pe un port specific, pe obiceiuri specifice, acest lucru
realizându-se, în special, odată cu pierderea meseriilor tradiţionale (mai ales în comunitatea
rudarilor).
Între rromii din Negoi se remarcă iniţial o segregare bazată pe tipul de activitate
tradiţională pe care neamul a întreprins-o. Pentru nici una dintre comunităţi nu există un lider
formal (Partida Rromilor din Negoi a fost desfiinţată) iar, informal, M.C., profesorul de limba
romani la şcoala locală este cel care are influenţă datorită statutului, atât în comunitatea de
tismăreni, cât şi de rudari şi cărămidari. Cu toate acestea, el consideră că nu se poate vorbi de
un lider în rândul rromilor din Negoi:
„În comunitate (rromă) oamenii sunt ranchiunoşi. Daca ajungi sus, ei vor să te dea jos
şi să iţi ia locul”
În ceea ce priveşte relaţiile în comunitate, între rudari şi cărămidari există o serie de

tensiuni (vor fi dealiate în cadrul aspectelor sociale), la fel ca şi o serie de relaţii tensionate
între familiile aparţinând aceluiaşi neam. În ceea ce priveşte relaţia etniei cu populaţia
majoritară nu există conflicte declarate. Cu toate acestea, în discuţiile cu românii se observă o
oarecare ostilitate cu privire la măsurile de discriminare pozitivă luate pentru susţinerea
comunităţii de rromi, considerate a fi prea multe şi atribuite nejustificat (în general discuţii
legate de faptul că românii au muncit pentru banii care îi primesc, pe când cei de etnie rromă
beneficiază prea uşor de ajutorul social).
În ceea ce priveşte situaţia de locuire a populaţiei de etnie rromă, se observă o serie de
asemănări şi deosebiri între neamuri. Astfel, fierarii sunt cel mai bine plasaţi în interiorul
comunităţii – în centrul localităţii, şi, după aspectul gospodăriilor, au cea mai bună situaţie
materială (vezi fotografii). În comunitarea de rudari se observă o serie de case aflate în proces
de renovare şi recondiţionare, în număr considerabil mai mare decât în zona de cărămidari. Cu
toate acestea, indiferent de neam, in interiorul unei gospodării locuiesc mai mulţi membri ai
familiei, de cele mai multe ori 3 sau chiar 4 generaţii.
Modalităţile de câştigare a existenţei în cadrul membrilor etniei rrome sunt şi ele
diferite de la caz la caz. În general aceştia trăiesc din agricultura de subzistenţă şi din ajutorul
oferit de către tinerii plecaţi să muncească în strainătate. Alte venituri le reprezintă alocaţiile
copiilor, ajutorul social, precum şi câştigurile provenite din munca cu ziua. Din cele 173 de
ajutoare sociale oferite în intreaga comună, 150 ajung la beneficiarii de etnie rromă. Meseriile
tradiţionale sunt şi ele o sursă de venit, complementară în cazul fierarilor şi rudarilor, şi
principală în cazul anumitor familii de cărămidari. De asemenea, persoanele trecute de 60 de
ani beneficiază şi de pensie în urma vechimii adunate în perioada regimului socialist, prin
muncă la CAP.
Referitor la educaţie, în Negoi există două şcoli unde se predau cursuri de limba
rromani şi de istoria şi civilizaţia rromă. Numărul de şcolari de etnie rromă este considerabil
mai mare în Satul Nou:
„ De exemplu, la şcoala unde funcţionez eu există în jur de 150 de elevi, dintre care
140 sunt rromi. Dincolo, procentul e altul, pentru că majoritatea rromilor rudari, cărămizari
sau tismănari, sunt aici în Satul Nou.”
Cu privire la tinerii din sat de etnie rromă, din discuţiile avute cu localnicii, aceştia
termină opt clase (rar ajung la liceu) dar se orientează către munca în agricultură în străinătate
(în general Italia şi Spania), întorcându-se în ţară cu banii necesari stabilirii unei gospodării.
Între educaţia femeilor şi cea a bărbaţilor în comunitatea de rromi nu se mai observă
actualmente diferenţe. Cu toate acestea, în categoria persoanelor trecute de 30 de ani se
8
observă un număr mai mic de clase absolvite în cazul bărbaţiilor, iar la femei, de cele mai
multe ori o educaţie inferioară acestora. Fenomenul se amplifică la persoanele mai în vârstă
care au declarat că au 1-4 clase (bărbaţii) şi nici o clasă (femeile). Acest lucru poate fi legat şi
de faptul că provin din părinţi analfabeţi. Ca o diferenta fata de generatiile anterioare, astazi
elevii termina ciclul gimnazial, iar uneori liceul si chiar invăţământul superior..
Neamul fierarilor-lăutari
Din punct de vedere istoric2, fierarii au fost cei care realizau arme şi zale uşoare,
foarfece, înstrumente de chirurgie, brazde de plug, lanţuri, cazmale, potcoave, ciocane, ace şi,
în general, toate instrumentele din fier necesare îndeletnicirilor de zi cu zi încă din perioada
Evului Mediu. Ei au fost primii rromi sedentari şi cei care şi-au pierdut rapid limba, acest
lucru fiind şi rezultat al faptului că aveau un statut important în cadrul comunităţii datorită
meşteşugului practicat. De obicei, într-o localitate existau maxim 10 familii de fierari dintre
care mai puţin de jumătate practicau meseria.
Actualmente, V. Burtea consideră că fierarii au renunţat la obiceiurile şi tradiţiile
specifice etniei, suferind un proces intens de asimilare culturală.
În comuna Negoi au rămas aproximativ şase familii, fierăria practicându-se numai în
două gospodării.
Imaginea 3. M.C., fierar, Negoi, Dolj

În urma interviului cu liderul
rrom M.C. şi a interviului cu
M.C.(C.Ţiganul) – vezi
Imaginea 3 – am identificat o
serie de particularităti privind
practicarea meşteşugului
fierăriei în comunitatea Negoi.
Astfel, în această comunitate
singurele persoane care mai
practică meşteşugul sunt M. C.
şi fratele său. Datorită volumul
mare de muncă, înainte de
1989, în Negoi cei care
practicau fierăria erau în
număr mult mai mare Doar în
familia M. erau paisprezece
persoane care se ocupau de
meşteşugul fierăritului.
„Erau înainte ... Era unchiu-miu, frate cu taică-miu, fierar. Era vără-su. Erau paisprezece. Şi
care se ajutau.” (M.C., fierar, 62 ani)
Actualmente, fierarii din comuna Negoi se ocupă de meşteşugul potcovitului şi,
ocazional, de sudură.
„Un cal potcovit, o căruţă, o sudura de tras...” (M.C., fierar , 62 ani)
Faţă de modul de practicare a meşteşugului în trecut, se observă o schimbare atât la

2
vezi V. Burtea, „Romii în sincronia şi diacronia populaţiilor de conact”, Ed. Lumina Lex, 2002
9
nivelul tehnicii de lucru cât şi în ceea ce priveşte cererea de servicii şi categoriile de servicii
oferite. Astfel, cererea a scăzut şi, odată cu ea gama de servicii oferite clienţilor. De
asemenea, sudura a uşurat munca fierarilor şi timpul necesar îndeplinirii sarcinilor.
„Păi inainte se lucra de dimineţă până seara la fierărie. Ştia semnalul la nicovală,
dar acuma nu mai ştie nimeni semnal la nicovală” (...) lucrai ... păi erau osii de făcut, la
car... Era muncă din plin.”
„Păi băgau o osie la foc şi lucrau două zile. Dar acuma, bagi un cal şi în două ore e gata
potcovit. Poţi să-l faci şi singur, poţi să-l faci şi în doi calul. Dar acolo trebuiau să schimbe
doi, trei la bătut la ciocan (...) atuncea se pierdea la foc, se luca greu, nu era ca acuma: vine,
nu vine, îi dai sudura. Atuncea trebuia să fierbi un cerc de 15 centrimetri, trebuia să-l fierbi
la foc să-l lipeşti”
(M.C., fierar , 62 ani)
În ceea ce priveşte scăderea cererii pentru serviciile oferite de fierari, aceasta îşi are
cauzele în dezvoltarea tehnologică - carele nu mai există în comunitate, iar căruţele sunt
prevăzute acum cu roţi de cauciuc - şi în faptul că oameniii au început să lucreze singuri în
gospodărie pe fondul accesului la produse finite şi la informaţie, precum şi din cauza faptului
că nu mai lucrează organizat aşa cum făceau în cadrul CAP-urilor, unde era nevoie de munca
acestor fierari:
„Da acuma s-au făcut toţi meseriaşi ... Fiecare lucrează pentru el. Că sudează pentru
el, că potcoveşte. Acuma cumpără potcoave de-a gata şi le bate ei între ei.”
(M.C., fierar , 62 ani)
Meşteşugul fierăritului este transmis prin ucenicie, de obicei membrilor de sex masculin
din familie. Fierarul are rolul de conducător, dar toată familia ştie să lucreze şi ia parte la
comenzile mai dificile (inclusiv femeile).
Clienţii rămaşi sunt, în general, persoane sărace şi în vârstă care apelează la serviciile
fierarului din comună de 30 – 40 de ani. Se observă, de asemenea, o îngustare teritorială cu
privire la provenienţa clienţilor, actualmente fiind persoane din comunitatea Negoi sau în
apropierea ei :
„aveam înainte de la Băileşti, Covei, acuma...de..().. nu mai are omu` bani”
(C.M., fierar, 62 ani)
În ceea ce priveşte plata, acesta se face atât în bani cât şi în natură, trocul fiind o
modalitate foarte des practicată în rândul neamului fierarilor :
„Mă mai uit şi la om ... aşa....E cum îl am pe ăsta de patruzeci de ani, Petrică a lu
Stănăşiţă, de îl servesc ... dacă îmi dă îmi dă ... dacă nu îmi dă, nu îmi da...”
(C.M., fierar, 62 ani)
Fierăria în ziua de astăzi nu mai este un meşteşug ce poate asigura un trai de
subzistenţă. De aceea, cei mai mulţi s-au reprofilat, iar cei care mai practică au un venit
suplimentar:
„A, pai nu trăiesc numai din fierărie ... Pai mai am vreo 53 de oi, vreo 108 capre
afara de asta ... am familie grea. Suntem eu cu nevasta şi am o fată handicapată ... trei ...
băiatu` are patru fete ... sunt şapte ... şi cu ei doi ... nouă ... are fi-mea iar trei ... sunt
treişpe ... nu ... doişpe, cu ciobanu, treişpe. Ăştia suntem la masă la noi în casă” .
(M.C., fierar, 62 ani)
Astfel, în Negoi, cei care au ales meseria de fierar practică, de asemenea, agricultura şi
creşterea animalelor. În perioada regimului socialist au avut, de asemenea, locuri de muncă în
cadrul CAP-urilor şi altor întreprinderi de stat.
Un fenomen interesant se întâmplă, însă, cu celelalte familii de fierari care au ales să
practice o altă meserie tradiţională a etniei rrome pentru a-şi asigura un nivel decent de trai:
10
cântatul (de aici şi numele de fierar-lăutar). Din această cauză, în comunitatea de fierari ei nu
mai sunt recunoscuţi ca atare (pentru că nu mai practică meseria moştenită prin neam) – „Sunt
lăutari acum.. Omul se uită ca să câştige. Nu mai contează acum meseria ci banii...că e greu
să întreţii o famile.”(M.C., fierar, 62 ani)
11
Neamul rudarilor
Neamul rudarilor reprezintă acelaşi lucru cu cel al lingurarilor, băiaşilor, blidarilor,

cuţovlahilor şi caravlahiilor şi sunt descendenţi ai vechilor aurari 3. Odată cu intensificarea
concurenţei şi limitarea resurselor, aurarii s-au văzut nevoiţi să urce tot mai mult, în amonte,
pentru a-şi practica meseria. Aici au început să adopte, pentru a supravieţui în sezonul rece,
meşteşugul lucratului în lemn, având material din belşug în zona în care se aflau. Ei realizau
din lemnul de esenţă moale linguri, străchini, căuşe, copăi, albii pentru spălat, bote pentru
căratul şi păstratul apei, , plăsele, lăzi de zestre, cufere, fuse, furci, greble, umeraşe, ciure,
suveici, războaie ţărăneşti de ţesut, funduri pentru tăiat alimente4, produse în funcţie de
cererea locală.
Originea rudarilor ca neam reprezintă o controversă: există autori care îi consideră
ca făcând parte din populaţia majoritară, românii, dar care sunt păstrătorii unei limbi, unui
port şi al unor obiceiuri foarte vechi (descendenţi ai dacilor) în timp ce marea parte a
cercetătorilor îi plasează în cadrul etniei rrome. Pe de altă parte, Vasile Burtea 5, se opune
teoriei conform căreia rudarii sunt români, aducând o serie de argumente în acest sens:
- Lipsa vorbirii limbii rromani are drept cauză meşteşugul care i-a izolat pe rudari între
păstorii şi ciobanii români şi nu descendenţa dintr-o altă etnie; De asemenea, pe
teritoriul României există o serie de comunităţi compacte care mai păstrează încă
limba romani.
- Izolarea în pădurile din amontele râurilor i-a determinat pe rudarii-aurari să-şi piardă
tradiţiile şi obiceiurile ancestrale şi să le adopte pe ale populaţiilor autohtone de
contact, de la care au împrumutat specificul cultural.
În ceea ce priveşte comunitatea rudarilor din Negoi, acesta şi-a pierdut identitatea
etnică, ei considerându-se descendenţi direcţi ai Dacilor ( din discuţiile avute cu localnicii).
La rândul lor, nici celelalte neamuri de rromi (cărămidarii şi fierarii) nu sunt convinşi de
apartenenţa etnica a rudarilor, preferând să să facă o distincţie atunci când se referă la ei, mai
ales din cauza pierderii obiceiurilor specifice şi a limbii (de obicei se vorbeşte despre „ţigani”
şi „rudari”, nu de rudari ca neam al rromilor). De exemplu, în interviu, liderul rrom, M.C.,
afirmă:
„În comunitatea Negoi rudarii şi rromi sunt cam 50-50...”
Un alt rrom cărămidar, se referă la rudari astfel:

„I: Dar rudarii nu sunt tot ţigani?
C.S.: Nu, ei nu vorbesc ţigăneşte, ei sunt altă rasă. Ţigani le zice şi lor, dar
nuu..”(S.C., cărămidar, 33 ani)
La rândul lor, rudarii ne-au menţionat faptul că ei sunt descendenţii direcţi ai dacilor şi
nu doresc să fie asociaţi comunităţii de rromi. Cu toate acestea, modul în care aceste
comunităţi se autopercep sau sunt percepute poate fi pus pe seama contextelor sociale şi
culturale, datele stiinţifice privind aparteneţa rudarilor la etnia rromă primând.
3
V. Burtea, 2002, p. 57
4
V. Burtea, 2002, p. 63
5
„Rromii în sincronia şî diacronia populaţiilor de contact”, Ed. Lumina Lex, 2002
12
Imaginea 4.Ultimul lingurar, Negoi, Dolj.
Numeric, comunitatea rudarilor în Negoi este cea mai

mare, însumând 120 de gospodării. Din tradiţia
lucratului lemnului, rudarii din Negoi au păstrat doar
fabricarea lingurilor, fuselor, scaunelor şi altor
obiecte mici. În întreaga comunitate doar bătrânii mai
ştiu mestesugul şi doar o femeie surdo-mută, în vârstă
de 80 de ani, continuă să mai fabrice linguri şi fuse pe
care mai apoi le vinde la târgul de sâmbătă din
localitate (vezi Imaginea 4). Un alt meşteşugar vestit,
recunoscut pentru diferitele produse din lemn pe care
le fabrica (scaune, linguri, funduri pentru alimente),
S.C., a murit în vara acestui an. Astfel, din 120 de
gospodării de rudari, mai există un singur meşteşugar
în viaţă. Restul membrilor comunităţii s-au reorientat
către alte activităţi care să le asigure subzistenţa,
având în vedere îngustarea progresivă a pieţei de
desfacere pe fondul apariţiei produselor de masă după
revoluţia industrială. O parte a rudarilor continuă să exploateze pădurea deşi nu o deţin în
proprietate, oferind spre vânzare lemnul – categoria cea mai săracă a comunităţii. Mulţi rudari
s-au reorientat profesional încă din perioada regimului socialist şi au pierdut astfel tradiţia
meştesugului.
„...nu au mai avut acces la muncile lor, la activitaţile lor tradiţionale, ne mai
cautându-se lingurile, fusele şi copăile pentru că au apărut aceste obiecte din aluminiu, inox,
tablă. Ei au fost obligaţi să se reconvertească în meserie şi în ultima perioadă a
comunismului, din câte mi-aduc eu aminte, se ocupau doar cu vânzarea lemnului.”
(M.C., lider rrom, 50 ani)
V.I ne-a explicat şi el faptul că tradiţia lucratului în lemn s-a pierdut în mare parte odată
cu regimul comunist. Oamenii au lucrat în C.A.P. –uri sau au adoptat alte meserii precum cele
în domeniul construcţiilor sau al creşterii animaleor.
„Ca meserie, alţii erau zidari, maistru de casă, la C.A.P, la vaci, la boi, şase ani de zile
am fost mulgător la vai, îngrijitor la cai.”
(V.I., rudar, 62 ani)
Actualmente, în comunitatea de rudari din Negoi, tinerii au migrat, muncind în

agricultură în strainătate (Spania), după spusele celor intervievaţi şi nu mai cunosc meşteşugul
tradiţional pentru ca nu şi-au mai dorit să-l ştie, pe de-o parte, şi pentru că nu au avut de la
cine să-l înveţe, pe de altă parte (conform liderului rrom). Motivaţia economică este principala
cauză pentru care tinerii au ales să nu mai păstreze meseria tradiţională:
„Păi nu au mai învăţat pentru că nu a fost plătită.Ce să faci cu un euro pe zi, când iei
50 pe uşor?E diferenţă între un euro şi 50. Că de exemplu, faci zece fuse astăzi şi le vinzi.
Cât iei pe zece fuse?Cinzeci de mii, un euro jumate. Şi el ia la cules de căpşuni sau de
măsline 50 de euro pe zi. Şi atunci, nu e mai bine să culegi căpşuni sau măsline , decât să faci
zece fuse, să pierzi ziua şi să te duci să le şi vinzi?”
Cu toate acestea, aspectul economic nu poate fi considerat principala cauză în
renunţarea la tradiţie. Deşi practicarea rudăriei este privită în comunitate ca fiind un meştesug
13
de care te poţi mândri, spre deosebire de cărămidari, o meserie bazată pe talent, nu poate fi
practicată de oricine:
„Păi da, da şi să ai ceva, o ţinere de minte, să lucrezi cu omul ăla cel puţin o
săptămână, zi de zi, nu să lucrezi acum două ore şi să mai vii iar peste o săptămână o jumate
de oră şi gata, am furat meseria.” (V.I., rudar,62 ani)
„În primul rând, nu mi-a mai fost drag de ea, era plictisitoare. Păi un lemn când îl
luai, taie-l, sparge-l, ciopleşte-l, lasă-l să se usuce, ia-l la scuţitoare, ia-l la teslă, ia-l la
bardă, cu sfredelul..”
În ceea ce priveşte amploarea migraţiei externe în rândul tinerilor din comunitatea
rudarilor, se poate constata ca in comuna nu au mai ramas decat persoanele in varsta si copiii.
„Copiii sunt plecaţi toţi în Spania, am patru copii în Spania, trei mai am că unul l-am
pierdut. Nepoţi, tot în Spania ... (...) ce-am mai rămas decât noi ai bătrâni, nu mai e decât o
fată tânără de 25 de ani aici, peste drum. Încolo nu mai e decât copiii la şcoală, decât
elevii.”
(D.A., rudar, 66 ani)
Sintetizând, putem afirma că meştesugul rudăriei în Negoi, Dolj, s-a pierdut încă din
perioada colectivizării,conform respondenţilor.A scăzut cererea produselor din lemn pe fondul
apariţiei celor din mase plastice şi metal, mai rezistente şi mai uşor accesibile, astfel că rudarii
s-au reorientat spre alte meserii care să le aducă un venit.
„S-a dus meseria mamă..().. Agricultura e, Spania, Italia..Nu se mai poate trăi..()... A ieşit
acuma alte munci.Acuma lumea cu pământul, avem şi noi, un pogon îl punem cu grâu, punem
şi o jumate de porumb, am făcut şi noi o căruţă de porumb, două de grâu, cu o pasăre ..”
(D.A., rudar, 66 ani)
De asemenea s-a diminuat numărul de meşteşugari odată cu integrarea pe piaţa forţei
de muncă în perioada regimului comunist, cei mai mulţi lucrând în cadrul CAP-urilor sau
angajaţi în diferite locuri de muncă:
„Păi puţini oameni au fost în satul ăsta aici care practicau, tata şi cu persoana
aia.Atât..Şi cu femeia aia mută..()... erau cu C.A.P-urile, alţii erau angajaţi, cu servicii”
Nu în ultimul rând cei intervievaţi afirmă că a scăzut interesul indivizilor de a învăţa
meşteşugul din cauza câştigurilor foarte mici, precum şi din cauza lipsei meşterilor de la care
să înveţe meseria, astăzi în comuna Negoi, nemaiexistând decât o singură persoană.
Practicarea rudăriei înteleasă ca meştesug al prelucrării lemnului, deşi pierdută în cea
mai mare parte în comuna Negoi, rămâne o îndeletnicire în zone precum Malu mare, Târgu
Jiu, Cărbuneşti, Budoala etc din spusele localnicilor .
14
Neamul cărămidarilor/cărămizarilor6
În comuna Negoi se regăsesc 110 gospodării de cărămidari, însumând aproximativ 800

de persoane concentrate în jurul a patru neamuri: Neamul Zamfireştilor, Neamul Săfteştilor,
Neamul Cîmpeneştilor şi Neamul Băcelăneştilor. Aceşti au ajuns în zona comunei Negoi în
jurul anului 1800:
„ Sunt veniţi de prin 1800 pentru că satul Negoi până în 1750-1780 avea altă locaţie.
Era cu 7 km mai spre Dunăre. Se chema locul Urâţi şi satul se chema Urâţi. Era o vorbă:
cine bea apă din comuna Urâţi nu mai pleacă, rămâne băştinaş.”
Conform liderului rrom, numărul cărămidarilor din Negoi a crescut în mod constant:
„prin anii 80 erau în jur de 70 de familii, acum a crescut la 110 familii aproape (...)cinci,
şase copii la fiecare familie, minim. Există familie care are şi zece copii.” (M.C., lider rrom,
50 ani)
Al doilea neam ca număr de gospodării în Negoi, cărămidarii sunt cei care mai
păstrează încă practica meşteşugului tradiţional, în cele mai multe cazuri, ca principală sursă
de venit. De aceea, în paginile ce urmează vom aprofunda aspectele economice, culturale şi
sociale ce caracterizează acest neam.
IV. Aspecte economice
Dintre cărămidarii comunei Negoi, aproximativ 15% (după estimările liderului rrom)
mai practică meşteşugul făcutului cărămidei – aproximativ şase familii. Aceştia muncesc în
fiecare an, din luna iunie până în septembrie (cât este vreme bună) în propriile gospodării,
ajungând la sfârşitul aceste perioade să fi produs aproximativ 30 000 de bucăţi de cărămidă
per familie. Ceilalţi cărămidari trăiesc din agricultura de subzistenţă, munca cu ziua, din
ajutorul social sau din banii trimişi de copiii aflaţi la muncă în străinătate.
Materialele folosite pentru realizarea cărămizilor sunt relativ simple: pământul –
extras dintr- locaţie numită vatră, apă şi nisip. Referitor la uneltele, cărămidarii folosesc o
masă mai înaltă, lopeţi, sape, găleţi pentru căratul apei şi formele în care se toarnă pământul,
numite tipare şi realizate la tâmplarii comunităţii.
Fabricarea cărămidei are loc în sezonul cald pentru a da posibilitatea pământului să
se usuce mai reprede la soare. Totul începe prin săparea unei gropi de unde va fi extras
pământul. În această groapă se toarnă apă, adusă cu găleata de la cea mai apropiată sursă.
Urmează un proces de omogenizare a pămâtului udat pentru ca mai apoi, atunci când a ajuns
la consistenţa necesară, să fie scos cu lopata din groapa respectivă şi aşezat pe masa de lucru.
Activităţile menţionate până acum sunt, în general, desfăşurate de bărbaţi.
Odată pământul aşezat pe masa de lucru, va fi turnat în tipare – recipiente care dau
formă cărămidei – şi apoi întins la uscat în tipar într-o zonă numită arie, timp de o zi pentru a
prinde pământul forma respectivă. Înainte de a fi pus în tipar, în formă trebuie presărat nisip
pentru a nu exista riscul de a rămane pământul lipit. Cărămidarii din comuna Negoi ne-au
6
O precizare de ordin lingvistic trebuie făcută cu privire la comunitatea din Negoi: acestia se referă la
neamul lor ca fiind al „cărămizarilor”, nu „cărămidarilor” deşi reprezintă unul şi acelaşi lucru. Acesta este o
particularitate a rromilor din judeţul Dolj (vezi şi V. Bureta, 20002). În acest raport vom folosi termenul general,
cel de „cărămidar”
15
declarat că nu pot folosi nisipul existent în vecinătate întrucât este prea fin. De aceea, ei
transportă nisipul în căruţe de la un sat aflat la 10 km distanţă, sat numit Cracovei. Estimarea
făcută de cei intervievaţi a fost aceea că o căruţă de nisip ajută la realizarea a 5000 – 6000 de
bucăţi de cărămidă.
După jumătate de zi, o
zi de stat în tipar, urmează Imaginea 5. Cuptor de cărămidă pregătit pentru iarnă
scoaterea cărămidei din
formele respective şi aşezarea
ei într-un loc în soare, acest
loc purtând denumirea de
banchet, pentru continuarea
procesului de uscare, de data
aceasta fără formă. Odată
uscată (timpul de uscare
variază în functie de vreme
dar, în general, o zi este
îndeajuns), cărămida va fi
arsă. Acest lucru se întamplă
prin aşezarea bucăţilor într-o
construcţie trapezoidală, cu o
zonă centrală liberă în care se
aşează nuiele, coceni şi
lemne care vor fi aprinse. Această construcţie poartă denumirea de cuptor şi cuprinde, în
general, 15 000 de bucăti de cărămidă dacă este un cuptor mai mare. Pentru acest pas sunt
necesare cele mai multe cunoştinţe deoarece, forma cuptorului este una specială, cu o serie de
spaţii libere (guri) prevăzute în aşa fel încât focul si căldura să usuce în mod egal toate
cărămiziile dispuse în construcţie. Conform meşteşugarilor, prin procesul de ardere se pierde
până la 10% din cărămida făcută. Tot acest proces, de la săparea primei gropi şi până la
construirea cuptorului durează aproximativ o lună de zile.
În cazul în care sezonul ploios soseşte mai repede, cărămida se pune la păstrare în
forma de cuptor şi este bine acoperită cu folie de plastic pentru a proteja bucăţile de apă.
Imaginea 5 ne prezintă un cuptor de cărămidă nearsă pusă la păstrare pentru sezonul rece.
Aceasta va fi arsă în primele zile călduroase de vară.
Din descrierile oferite de cei intervievaţi, am ales-o pe cea a lui S.C. pentru a aduce
lămuri cu privire la procesul de fabricare a cărămizilor:
„Avem nişte tipare făcute, din scândură, din lemn, din blană, cum le spunem noi aici.
Facem masă din scândură, mare, aruncăm pe ea cu lopata, eu fac groapa, ea cu fata aruncă
(...) Mi-l toc acolo în groapă, mă scol de noapte, îmi pun nişte bidoane acolo şi mă duc şi car
apă, poate aţi văzut unde curge apa acolo jos. Şi de acolo mă duc, mă scol până la ziuă, car
apă şi arunc câte patru sute de kg de apă şi fac două ture de alea şi ies o mie cinci sute. Se
amestecă cu sapa de trei ori (...) Şi după aia îl strâng frumos, îl iau cu lopata şi îl arunc pe
masă sus. Şi ea stă afară şi pune în tipar. Şi după ce se pune în tipar, se usucă şi o facem
banchet(...) Şi după aia o chitim într-un loc, lăsăm nişte guri aşa frumos şi le băgăm foc,
facem cuptor mare”
(S.C., cărămidar, 33 ani)
Produsul finit în urma acestui proces este o bucată de cărămidă de aproximativ 3 kg, 3
kg şi jumătate. Cărămida realizată de meşteşugarii din Negoi este cea de construcţie (mai
mare ca dimensiuni) şi cea de teracotă (mai mică, folostă pentru construcţia de sobe).
16
În ceea ce priveşte randamentul muncii depuse, se consideră faptul că într-o
gospodărie, lucrându-se 12 ore pe zi, se pot realiza până la 1500 de bucăţi de cărămidă
(nearsă). Produsul finit este gata abia după o lună de zile, atunci când s-au realizat îndejuns de
multe cărămizi pentru a constitui un cuptor.
„Păi, de exemplu, un cuplu format din bărbat şi femeie poate să facă zilnic 1500 de
bucăţi fără să tragă să moară, dar nici să nu stea să târovească. Deci la normal, începând cu
lucrul de la ora 6 şi până la şase seara, adică 12 ore pe zi, face în jur de 1500 de bucăţi.”
După o vară de lucru, într-o gospodărie de rromi pot fi realizate până la 30 000 de
bucăţi. Cu toate acestea, procesul este unul dificil care presupune muncă fizică intensă. În
general, se lucrează cu aproximativ cinci tone de pămănt pe zi, pământ care trebuie amestecat,
scos din groapa, pus în tipare şi mai apoi la uscat. La acestea se adaugă şi căratul apei, cu atât
mai greu cu cât distanţa până la sursa principală este mai mare.
„Păi, un bărbat ca să facă 1500 de cărămidă pe zi, faceţi şi dumneavoastră calculul.
O cărămidă are 3 kg, 3,5 kg. Câte tone de pământ trebuie să mestece şi să le ridice ca o
macara, sus la 2 m? Sunt aproape şapte, opt tone.”
Procesul de fabricaţie a cărămidei are loc, în Negoi, în gospodăria proprie a

meşteşugarului. Cei mai înstăriţi şi-au achiziţionat bucăţi de teren unde realizează atât
extracţia pământului, cât si arderea. În cazul în care există o familiie care doreşte să-şi
realizeze o construcţie şi are nevoi de mai multă cărămidă, familia de cărămidari poate realiza
cărămida şi în gospodăria persoanei.
„ ...dar dacă vine unul: bă, vreau să-mi faci şi mie un cuptor de cărămidă, vreau să
fac o casă..mă mut la el şi i-o fac, chiar în bătătura lui”
A existat, la un moment dat, un proiect al primăriei locale prin care rromii cărămidari
au primit spre folosinţă un teren unde îşi realizau meşteşugul. Problemele referitoare la
retrocedarea pământurilor au determinat încheierea acestui program. Rromii consideră
proiectul ca fiind benefic, în unele cazuri, lipsa unui loc de unde să extragă pămantul fiind
cauză renunţării la practica meştesugului.
„Dăduse un loc acolo, ca un şantier. Şi acolo toţi ţiganii lucrau, făceau cuptoare de
cărămidă şi făceau tot acolo. Acuma primarii care au fost mai înainte s-au cam strâns, nu ne
mai dă loc viran pentru cărămidă. A început lumea să-şi ia pământurile ...”
(C.C., cărămidar, 67 ani – interviu de grup)
Ca mod de folosire, cărămida fabricată de meştesugarii rromi poate fi utilizată pentru

orice construcţie, ca variantă alternativă la produsele existente în comerţ. Actualmente,
produsele cărămidarilor sunt folosite în construcţia caselor sau a altor anexe gospodăreşti,
precum şi în realizarea sobelor. Mijloacele de producţie în masă au creat o competiţie serioasă
cărămidei făcute manual,după cum ne-au declarat cei care fabrică caramidă, devenind
alternativa preferată a constructorilor de orice fel datorită calităţii superioare şi a
disponibilităţii în orice perioadă. Cărămidarii mai în vârstă din Negoi aduc în discuţie
perioada regimului socialist, când meştesugarii rromi erau cei care satisfăceau cererea de
material a C.A.P. –ului pentru realizarea diferitelor construcţii. În acea perioadă exista o
producţie anuală de cărămidă care ajungea la un miliard de bucăţi (după spusele lui C.C. – P1
şi a A.C. – P3, interviu de grup):
17
„P1: când era C.A.P.-ul se făcea un miliard de cărămidă. Şi în altă parte nu se făcea
cărărmidă decât aicea la noi şi la Catane. Şi atuncea ne-a mers lună de lună, renumiţi:bă, la
Negoi se face cărămidă.
P3: Făceam grajduri la C.A.P-uri, făceam brutării, ce avea nevoie C.A.P-ul..”
(C.C. , cărămidar, 67 ani şi A.C.(f), cărămidar, 65 ani, interviu de grup)
Actualmente, cărămidarii din Negoi vând în total 200 000 de bucăţi de cărămidă pe an
conform liderului M.C.. Acestea se fabrică de către 5-6 familii însă, până în 1990 numărul de
familii în care se producea ajungea la 30. Cei care lucrează acum cărămida o fac pentru a-şi
asigura subzistenţa atunci când nu au o altă sursă de venit.
„Cei care au rămas acasă practică pentru că nu au ce să facă altceva vara”.-(M.C.,
lider rrom, 50 ani)
Există cazuri de persoane din rândul rromilor cărămidari care au plecat în străinatate
pentru a practica munci sezoniere în agricultură, dar s-au întors în comunitate şi au reluat
meşteşugul făcutului de cărămidă în lipsa unei alternative:
„P4: Tot aici se întoarce, de unde a plecat.
P4: O să facă (cărămida) când n-o mai fi bani. E musai să vii la cărămidă.
P1: Obligatoriu se apucă din nou de ea.
P4: Când n-o mai avea bani, face şi ei cărămidă cum facem şi noi.”
(Interviu de grup)
Un exemplu de acest fel este S.C., un cărămidar care a ales să plece în Spania trei ani
la rând (la cules de măsline şi struguri) dar care s-a reîntors în ţară şi cu banii agonisiţi şi-a
întemeiat o gospodărie. Actualmente îşi întreţine familia din practicarea cărămidăriei la care
se adaugă ajutorul social şi alocaţiile copiilor.
În ceea ce priveşte cererea de cărămidă, aceasta scade de la an la an însă nu este
întodeauna un fenomen resimţit de către rromi având în vedere că numărul celor care o fabrică
scade, clienţii distribuindu-se între cei rămaşi.
Fabricarea cărămidei în comunitatea Negoi nu se realizează, de obicei, pe comandă.
Famillile încep lucrul în luna iunie a respectivului an şi se bazează pe existenţa unui număr
suficient de clienţi care să vină să o achiziţioneze. În anumite perioade, când realizarea de
construcţii era în creştere, rromii cărămidari primeau o comandă pentru un anumit număr de
bucăţi de cărămidă încă din iarnă, comandă ce o onorau atunci când începeau lucrul, în vara
următorului an. Actualmente însă, aceste comenzi nu mai există, cărămidarii lucrând în
speranţa că cererea va fi mai mare decât oferta din comunitatea Negoi sau satele vecine :
„Facem aşa, şi după ce o ardem mai vine câte un client, cere să facă casă, să
facă..mai moare câte unul mai vindem câte trei sute.”
(C.S., cărămidar, 33 ani)
Din spusele cărămidarilor, stocul de cărămidă este în general epuizat la începutul lui
octombrie. Există unele cazuri în care mai rămâne nevândută cărămidă arsă incomplet sau
chiar nearsă. La momentul desfăşurării cercetării, la mijlocul lunii octombrie, exista cărămidă
de vânzare intr-o singură gospodărie care mai avea în jur de 1500 de bucăţi.
Referitor la modalitatea de vânzare, din cauza specificului produsului (greutate,
volum mare) care presupune cheltuieli suplimentare de trasport, cărămidarii din Negoi îşi
vând produsele direct din propria gospodărie. Astfel, fie clienţii direcţi ajung în comunitate
pentru a-şi achiţiona cărămida, fie există comercianţi (samsari) care o cumpără cu scopul de a
o vinde mai departe.
Practic, rromii din localitatea studiată nu au nici un mod concret de a-şi face reclamă
18
prduselor pe care le vând. Acest lucru, pe fondul scăderii cererii de cărămida, nu face decât să
reducă numărul de potenţiali cumpărători. Clienţii în cautare de materiale de construcţie ajung
în Negoi, după spusele membrilor comunitătii, datorită renumelui localităţii de cărămidă.
Odată ajunşi, se interesează din casă în casă cu privire la gospodăriile în care găsesc produsul
căutat.
„C.I.: De exemplu mie dacă îmi trebuie 1000 de cărămidă ma duc la Catane:bă, ai
cărămidă?daca are, daca face, dacă nu, vine la Negoi.”
(C.I., cărămidar, 74 ani)
„Păi de obicei se ştie că Negoiul e zonă de cărămidă şi stie: mergem la Negoi că e
cărămidă, mergem la Bârca ca e cărămidă,mergem la Urzicuţa că e cărămidă.Şi vin aici şi
întreabă cine mai are cărămidă.” .
Clientela directă provine, în general, de la o rază de 25 km faţă de localitate, această
distanţă fiind mai mare doar în cazul în care respectivii clienţi nu îşi găsesc produsele în alte
comunităţi de rromi cărămidari.
Benefică pentru lichidarea stocului de cărămidă, în cazul rromilor din Negoi, este
prezenţa comerciaţiilor „de mâna a doua”:
„Mai vin şi din alte părţi şi din localitate, mai există samsari care vin să o cumpere şi
o revând sau bişniţarii cum se spune.” (M.C., lider rrom, 50 ani)
„Vine un car de la Rast, unul de la Poiana, unu vine şi ia cu maşina, o dă mai

departe” (S.C., cărămidar, 33 ani)
Aceştia le asigură celor din comunitate lărgirea pieţei de desfacere şi vânzarea în

acest fel a unor stocuri mai mari. Existenţa unui intermediar determină un preţ mai mic de
achiziţionare a cărămidei de la producător şi, în acest fel, un profit mai mic pentru
meşteşugar. Cu toate acestea, cărămidarii din Negoi sunt mulţumiţi că au unde să-şi văndă
marfa:
„Noi nu, noi stăm acasă ,dar ăştia de la Rast, de la Poiana vine şi o ia şi stabilim un
preţ şi ăştia nu o cară pentru ei, o cară, au transport, se duc şi o vând cu cinci mii.”
Preţul cărămidei este negociabil pentru rromii din Negoi şi depinde de client, de
volumul de marfă achiziţionat şi cererea din acel an de produse. Astfel, preţul unei bucăţi de
cărămidă poate oscila între douăzeci şi un maxim de patruzeci de bani:
„Da ,negociem. Dacă vine unu şi ia o sută, nu-mi convine nici mie să-i dau cu două
mii, cu doi bani(douăzeci de bani) cum ar veni..cer şi eu trei bani, patru bani (patruzeci de
bani).Dacă ia mai multă, zece mii, sau ia tot cuptorul îi las la două mii.”
Au existat însă anumiţi ani în care cererea a depăşit oferta de cărămidă şi atunci preţul
unei bucăţi a reuşit să ajungă la patruzeci de bani: „De exemplu, acum doi ani cererea a fost
mai mare decât oferta şi atunci au mai crescut şi preţurile puţin, la 40 de bani.Acum am
înţeles că e oferta mare şi cererea mică” (M.C., lider rrom, 50 ani)
La un astfel de preţ de vânzare, o familie care produce 30 000 de bucăţi de cărămidă

poate câştiga, dacă vinde toată marfa, o medie de 4 000 lei. Această sumă este obţinută printr-
o muncă în gospodărie, fără a fi supusă taxelor şi impozitelor.
19
De asemenea, rromii cărămidari mai practică, în anumite cazuri, trocul ca variantă a
plăţii. Produse precum făina, grâul, nutreţul sau chiar animale vii din gospodărie sunt primite
în schimbul unei părţi din banii pentru cărămida oferită. Trebuie observat faptul că trocul se
face în mică măsură şi doar pentru o anumită parte din produs, moneda principală de schimb
rămânând banul, însă, în trecut, trocul era mai intens practicat:
„Aia nu se mai dă (referitor la schimbul produse-cărămidă), dacă mă tocmesc cu
cineva atunci tocmesc: băi omule, mie-mi dai o raţă la mia de cărămidă, 1 kg de ţuică sau un
ciur de mălai, cum mă tocmesc eu cu el acolo la mia de cărămidă”
Din punct de vedere financiar, pentru o famile de etnie rromă, practicarea

cărămidăriei asigură doar un venit de subzistenţă. Calculând un venit maxim de 4000 lei într-o
perioadă de trei luni de muncă intensă raportat la un număr de 12 luni (dacă nu mai fac nici o
altă activitate) şi un număr mediu de şapte membri per familie, suma ce revine gospodăriei pe
lună este de 333 lei. Cu atât mai mult, faptul că aceşti bani sosesc într-o perioadă atât de
scurtă, determină cheltuirea lor până la începutul iernii:
„Şi toamna... cam ce lucrai vara, cam mâncai tot, si toamna intrai în iarnă să mai
munceşti la oameni să-ţi dea cont ca să poţi să ieşi din iarnă. Şi primăvara iar îi erai dator,
nu puteai să pleci în altă parte că erai dator acolo şi trebuia să-ţi faci datoria că ai luat
comision, arvună cum îi ziceam noi atunci.”
În ceea ce priveşte calitatea produsului finit, conform persoanelor intervievate,

aceasta depinde de mai multe aspecte. Deşi procesul de realizare rămâne acelaşi, există o serie
de diferenţe între cărămiziile realizare in Negoi sau cele de către rromii din alte localităţi.
Diferenţele tin, în general de tiparul pe care îl folosesc (în unele locuri se fabrică la
dimensiuni mai mari, în altele mai mici) dar şi de pământul folosit. Un pământ argilos este cel
mai indicat pentru realizarea unei cărămizi mai durabile. Cu toate acestea, căramidarii din
Negoi, neavând acces la un sol argilos, îşi realizează produsele cu pământul din vatră,
rezultând un produs mai slab calitativ.
Totodată, timpul de ardere în cuptor schimbă proprietăţile cărămidei. Astfel, pentru a
fi de calitate superioară, o cărămidă va trebui arsă în cuptor aproximativ trei zile. Pentru
ardere, însă, sunt necesare lemne, coceni sau orice alt material folosit pentru susţinerea
focului. Cărămidarii din Negoi ne-au declarat faptul că, din motive de ordin financiar, nu îşi
permit susţinerea unui foc mai mult de o zi:
„...facem cuptor mare, cum e camera asta, mai mică oţâră. Şi o ardem o zi şi o
noapte.Atâta ne permitem, atâta avem nutreţ, lemne, coceni, paie.”
De asemenea, într-o comparaţie făcută cu produsele din comerţ, calitatea superioară a

celor din urmă este recunoscută inclusiv de cărămidarii din Negoi:
„Drept să spun e mai bună aia de fabrică, e mai presată, noi suntem fabrică de mână.
Aia e mestecată cu pietre, cu spandex..”
În ceea ce priveşte calitatea produselor, liderul M.C. vorbeşte despre cărămida făcută
în gospodăriile rromilor ca fiind superioară celei din comerţ aducând argumente de ordin
economic dar şi tehnologic:
„O cărămidă facută manual are proprietăţi termice,mult mai bune decât un BCA, sau
decât un bolţar,pentru că bolţarul pus în zid iarna face igrasie şi mucegai, BCA-ul produce
20
cancer, iar cărămida e ecologică.Şi atunci, dacă este promovată, normal că va fi cumpărată
(...) e mai ieftină şi toată lumea caută profitul, şi al doilea, e mai ecologică.”
În realitate însă, cărămizile realizate manual sunt mai slabe calitativ din punct de
vedere al rezistenţei în timp şi al capacităţii de izolare . În lipsa clientelei cărămidarii din
Negoi au ales să renunţe în număr mare la mesteşug, iar cei care au rămas să fabrice produsele
au ales să le scadă calitatea din motive de ordin financiar, de timp şi volum de muncă.
Cu toate acestea, cărămizile rromilor au avantajul de a fi mult mai ieftine decât ceea ce
se găseşte în comerţ. De aceea, cărămida făcută în comunităţiile de rromi continuă să aibă
clienţi în rândul populaţiei sărace, în special din mediul rural. Totodată, aceeaşi populaţie din
mediul rural este cea care are cunoştinţă de zonele în care se fabrică respectiva cărămidă.
Rromii din Negoi ne declară faptul că segmentul de clienţi nu depinde atât de mult de situaţia
financiară, ci mai mult de zona geografică în care se află (clienţii sunt în general din
vecinătate).
În timpul desfăşurării cercetării am luat parte la o vânzare de cărămidă. Clientul făcea
parte din rândul populaţiei rurale sărace, venise din localitatea Brânsuşa şi dorea 300 de bucăti
de cărămidă pentru consolidarea unei anexe. În drumul său nu găsise în altă locaţie cărămidă
(se vânduse) şi a fost îndrumat către Negoi.
Sustenabilitatea activităţii de fabricare a cărămidei în comunitatea din Negoi s-a
asigurat, după 1989, prin faptul că meşteşugarii, fără a avea o altă sursă de venit, fără să fi
primit pământurile la retrocedare sau fără alte calificări (în cele mai multe cazuri), s-au văzut
nevoiţi să practice meseria pe care au învăţat-o în familie :
„dar când văd că se încălzeşte..nu avem cu ce trăi. Nu avem nici servici, nu avem nici
pământ, pământul ăsta îl avem, pe care avem casa (...) Partea grea la mine e că nu am carte
multă, şi nu mă angajează nimeni cu două clase ale mele, măcar opt, aşa aş şti să citesc.
Reconversia profesională în rândul celor mai mulţi membri ai comunităţii
cărămidarilor s-a realizat în perioada regimului socialist :
„De când cu C.A.P-ul a fost mai uşor, alţii au mai intrat, ba şef de echipă, ba una,
alta. Dar acuma nu mai e ce-a fost şi fiecare se descurcă.Alţii sunt prin străinătate, noi care
suntem acasă, mai bătrâni, ne descurcăm cum putem..şi aşa merge comuna asta.”
Cu toate acestea, meştesugul a rămas practicat în comunitate în rândul familiilor cele

mai sărace, deşi toţi membrii comuniţăţii mai cunosc procesul de fabricare (vezi deosebirea
faţă de rudari). Scăderea numărului celor care practică meseria în comunitatea din Negoi are,
conform celor intervievaţi, următoarele cauze:
- diminuarea cererii de cărămidă făcută manual pe fondul evoluţiei industriei
producătoare de materiale de construcţii;
- natura dificilă a muncii de realizare a cărămidei din punct de vedere al solicitării
fizice;
- scăderea numărului de tineri din comunitate ca rezultat al migraţiei externe, lucru ce
determină o mână de lucru îmbătrânită care nu mai poate face faţă efortului fizic
necesar;
21
22
V. Aspecte sociale
Conform liderului rrom, de sute de ani o parte a rromilor îşi câştigă existenţa din
fabricarea cărămizilor. Aceasta a fost îndeletnicirea rromilor cărămidari din comuna Negoi,
judeţul Dolj de când se ştiu ca neam. Cu toate acestea, în ziua de astăzi, din cele peste o sută
de familii doar şase se mai ocupă cu fabricarea manuală a cărămizilor în scopul de a-şi asigura
existenţa de zi cu zi.
Practicarea cărămidăriei este o activitate pe care rromii din Negoi o realizează la nivel
de familie. Nu există asociere între gospodării, ci mai degrabă o competiţie :
„cărămida o face la nivel de familie pentru că nu-i convine să lucreze asociat pentru că
unii în familie sunr doi, trei, alţii unu, doi şi nu mai e echitabilă munca.Şi aşa, lucrându-se în
familie,atunci se ştie o treabă, fiecare cât produce atâta primeşte.”
(M.C., lider rrom. 50 ani)
„.: Nu lucrez că ajung la ceartă, ne certăm, că nu-i convine la bani, că munecşte mai
mult”
(C.S., caramidar, 33 ani)
La practicarea meşteşugului participă absolut toată familia, fiecare membru al ei având
un rol stabilit. Capul familiei, bărbatul este cel care trasează sarcinile şi tot el este cel care
face munca cea mai grea din punct de vedere fizic. Se ocupă de căratul butoaielor cu apă, sapă
groapa, amestecă pământul, iar după aceea îl ridică cu lopata pe masă. Femeia cărămidar
aşează pământul în tipar şi îl întinde la uscat.
„Pui pământul (despre bărbat), îl amesteci cu apa, sapi de două, trei ori, mesteci cu
sapa, după aceea îl ridici cu lopata pe o masă de unde femeia îl ia şi îl pune în tipar, îl
întinde pe arie, face bucăţi cărămizile respective, după care, seara, sau a doua seară, ce face
astăzi a doua zi adună de pe aria respectivă şi pui în banchet şi-l laşi acolo la uscat două luni
cel puţin. După două luni de zile faci cuptorul de ars, şi la cuptor este o adevărată
inginerie.”
Fiind un meşteşug care s-a transmis din generaţie în generaţie, copiii învaţă încă de
mici să fabrice cărămida, lor revenindu-le rolul de a căra bucăţile de pământ pentru a face
banchetul sau de a căra câte o găleată de nisip. C.S. ne-a mărturisit că în toate vacanţele de
vară copiii ajută la fabricarea cărămizilor, iar vârsta de la care încep este de şapte ani:
„De exemplu, asta mică acum doi ani mi-a aruncat cu tiparul pe arie până i-a venit
ameţeală. Mă tată, nu mai arunca! nuu, mi-e drag. Şi aruncă mai bine ca un om bătrân
acuma.”
Deşi afirmă că nu-şi doresc ca şi copiii lor să mai urmeze acestă meserie pentru că
necesită multă muncă fizică şi nu este plătită pe măsura efortului depus, rromi cărămidari
continuă să-i înveţe pe aceştia meşteşugul din dorinţa de a duce mai departe tradiţia. De
asemenea, în opinia lor, cunoaşterea unui meştesug îi poate ajuta pe copii în viaţă atunci când
întâmpină dificultăţi financiare:
„Dacă ar vede că n-are cu ce..e musai să facă, cu ce să trăiască?Să iei un cartof, să
iei o ceapă..” (P2, interviu de grup)
Având în vedere dificultatea meseriei, şi transmiterea acesteia se face diferit, existând
o segregare în funcţie de gen. Astfel, tatăl transmite fiului său partea cea mai grea din punct
de vedere al efortului fizic din acest meşteşug, iar mama, fiicei sale, partea considerată a fi
mai uşoară. Aceasta este explicaţia pe care am primit-o de la liderul rromilor la întrebarea
privind transmiterea meşteşugului:
23
„De la tată la fiu, de la mamă la fiică.Sunt două procese diferite.Ce face bărbatul
lasă băiatului, ce face mama lasă mai departe fetei pentru că bărbatul se ocupă cu
preparatul pământului, tocat, udat, mestecat şi pregătit pentru tipar, iar ce face mama, îl
face, îl portionează şi îl face pe arie.Şi asta e treaba femeilor, sus pe mal,şi treaba bărbatului
e jos în groapă.Munca cea grea e jos, munca cea uşoară sus în ghilimele spus, că e grea şi
aia şi aia”
După cum am menţionat mai devreme, în comuna Negoi mai sunt şase familii care
practică meseria de cărămidar, însă fiecare îşi desfăşoară activitatea în propria gospodărie.
Toate persoanele intervievate ne-au declarat că nu mai lucrează organizaţi de pe vremea
C.A.P-ului, cărămida făcându-se doar la nivel familial. Rromii nu doresc să lucreze în
asociere când vine vorba de cărămidari pentru că munca nu poate fi cuantificată, iar profitul
nu s-ar împărţi în mod corespunzător. Se creează astfel nuclee familiale în care fiecare
primeşte atât cât produce.
„Nu lucrez că ajung la ceartă, ne certăm, că nu-i convine la bani, că munceşte mai
mult.Dar aşa e mai bine, dacă fac astăzi fac, dacă nu, nu fac. Poate ăla nu vrea să facă şi eu
vreau să fac şi ne certăm.”
De asemenea la nivelul comunei nu există nici o asociaţie care să se ocupe de

meşteşugul făcutului de cărămidă, iar rromi cărămidari declară că nu au făcut parte, sau nu au
auzit de vreo asemenea organizaţie. Cu toate acestea ei susţin că dacă ar exista o asemenea
asociaţie, le-ar plăcea să se afilieze la ea şi să lucreze în mod organizat, plătind astfel impozite
către stat şi beneficiind în schimb de asigurări sociale. Liderul lor informal, consideră că este
destul de greu să convingi un om care beneficiază de ajutor social să se implice într-o astfel de
asociaţie şi să plătească taxe şi impozite:
„Nu le place pentru că el ia 100% din ce face plus că vine statul pe partea cealaltă şi
îi mai dă şi mai plăteşte şi asigurările sociale.Şi atunci cum pot eu să vin să-ţi spun ţie: bă, fii
atent,mă reprezinţi, da-ţi mai dau şi eu 10 % să mai pierd, când eu mai iau. Să pierd ajutorul
social, două milioane, să pierd asigurarea şi să-ţi mai dau şi de acasă? Logic. Care zice:
Doamne, ia-mi? Zice, Doamne dă-mi.”
La nivel regional există Asociaţia Organizaţia Cărămizarilor, cu sediul la Craiova, de

care însă nu a auzit nici o persoană care practică meseria de cărămidar, cu excepţia liderului
M.C.. Acesta ne-a precizat că, deşi, această asociaţie ar trebui să vină cu proiecte pentru
comunitatea de rromi, să le asigure o piaţă de desfacere şi să le promoveze produsele, până în
acest moment nu s-a implicat în niciun fel în sprijinul comunităţii de rromi din Negoi.
„Deci, asociaţia care e la Craiova , din Negoi nu am cunştiinţă decât eu de ea, restul
comunităţii nici nu a auzit de ea. Şi eu am auzit de ea pentru că aveam nevoie de o adeverinţă
(...) la un moment dat sa-mi zică: vezi domne, am întrunit comitetul de conducere şi nu putem
să-ţi dăm că nu eşti de al nostru şi avem şi noi un număr limitat de oameni, dar dacă dai ceva
îţi dăm.(...) Şi atunci, mă gândesc, ce rol are asociaţia aia, a cărămizarilor, când nu vrea să
dea pentru copii?”
Faptul că, de-a lungul timpului, s-a diminuat numărul de practicanţi ai acestui
meşteşug, a atras după sine creşterea şansei de a vinde mai multe produse. Pe de altă parte,
24
însă, apar mici conflicte legate de competiţia existentă între familiile producătoare. Clienţii
ajunşi în comunitate devin principalul motiv al disputelor. Fiecare familie încearcă să-l câştige
pe client de partea sa, reducând preţul la cărămizi sau încercând să le facă o reclamă cât mai
bună, uneori în detrimentul celorlalţi producători .
În afara acestor conflicte legate de meşteşug, comunitatea de cărămidari apare, după
cum declară aceştia, ca o comunitate închegată, unită şi paşnică care păstrează relaţii amiabile
atât cu celelalte neamuri de rromi, fierarii şi rudarii, cât şi cu românii. În ceea ce-i priveşte pe
rudari, deşi nu există conflicte declarate cu ei, rromii cărărmidari îi privesc într-un mod
aparte: nu-i consideră ca fiind rromi, întrucât şi-au pierdut tradiţia şi obiceiurile, dar mai ales
şi-au pierdut limba:
„Nu, ei nu vorbesc ţigăneşte, ei sunt altă rasă. Ţigani le zice şi lor, dar nuu.” (C.S.,
cărămidar, 33 ani)
Cărămidarii consideră că ei au un comportament mai civilizat faţă de rudari: „La noi,

ţiganii nu prea discută aşa, femeile noastre şi fetele noastre nu prea vorbesc aşa prostii de
gură cum vorbesc rudăresele şi rudarii. Nuu, noi suntem în tradiţia noastră bătrânească.”
(P1, interviu de grup)
Cu rromii fierari şi cu românii, cărămidarii păstrează relaţii mult mai bune, declarând
că se înţeleg mai bine cu aceştia şi că au prieteni în rândul lor. Acest lucru este şi consecinţa
faptului că românii sunt aşezaţi mai aproape de comunitatea de cărămidari, faţă de rudari care
se află în partea opusă, pe deal, în rudărie.:” de la cap încolo sunt ei, unde aţi fost acolo..()..
sunt cu cartieru lor acolo” (P2, interviu de grup)
„Există rudărie şi ţigănie.Sunt ei rudarii într-o parte, sunt pe deal şi noi aici, de la
asfalt încoace.”
(C.S., caramidar, 33 ani)
În ceea ce priveşte o ierarhizare a neamurilor de rromi: rudari, ursari, cărămidari, fierari,
căldărari, etc., în comunitatea Negoi nu am reusit să identificăm o astfel de ierarhie. Rromii
din Negoi declară că, atunci când vine vorba de neamuri, fiecare consideră că practică o
meserie importantă pentru tradiţia şi cultura rromă:
„Miezul e pe undeva la mijloc, toţi sunt rromi. Tismănarii zic : noi suntem muzicanţi,
noi suntem superiori, rudarii zic: aa, noi ne tragem din daci, noi suntem rromi puri,
cărămizarii zic: băi, noi asigurăm stabilitatea ţării, construcţia ţării, cositorarii zic: băi, noi
avem aurul, noi suntem... Şi atunci nu se mai ştie care cum sunt. Deci e o ierarhizare, n-are
listă, practic eu nu o văd pentru că toţi sunt oameni”.
Cărămidarii se consideră a fi un neam sărac, dar cinstit, precizând că munca lor este cea
mai grea din punct de vedere fizic, făcând astfel o comparaţie între alte nemuri de rromi care
au resurse financiare, obţinute pe o altă cale decât cea legală: „Ăştia au fost oameni mai
vagabonzi, mai fără serviciu, fără nimic, fără nădejde: bă, mă duc să fac.(...) Ăia care erau
nu aveau nici un Dumnezeu şi au plecat în lume. Şi văzând că câştigă au rămas şi au făcut
treabă, au făcut vile, au făcut palate alţii.O vilă cu trei etaje nu se mai numeşte vilă, se
numeşte palat.Dacă treceţi prin comuna asta, prin Cerăt vedeţi numai palate din astea.”
Niciunul dintre cele trei neamuri nu au un lider formal care să le coordoneze activităţile
sau la care să se raporteze. Liderul local al comunităţii de rromi din Negoi este profesorul de
limba rromani domnul M.C. El este respectat în rândul celor trei neamuri, însă nu are o
implicare activă în viaţa comunităţii.
25
VI. Aspecte culturale
Conform liderului rrom, cărămidarii din Negoi sunt aşezaţi în acestă zonă a României de
când se ştiu. Ei povestesc despre strămoşii stabiliţi în apropierea Dunării, în localitatea Urâţi
(la 7 km faţă de Negoiul de astăzi) şi migrarea ulterioară către zona unde se găsesc astăzi, în
jurul anului 1800. Această migrare a avut rolul de apropiere a rromilor de populaţia
majoritară, realizându-se astfel mai multe contacte culturale ce au înfluenţat tradiţiile şi
obiceiurile membrilor etniei.
Actualmente, rromii cărămidari din Negoi au renunţat la portul şi multe dintre
obiceiurile specifice. Cu privire la relaţiile dintre neamurile de rromi din Negoie, liderul
declară:
„Practic este o comunitate unită (referitor la populaţia de rromi), dar până la un anumit
punct, pentru că intervine factorul de meserii care face diferenţa între aceste categorii de
oameni. Pentru că, una e să lucrezi în pădure şi să stai acolo izolat, şi, una e lucrezi
cărămidărie şi să lucrezi în societate.”
Schimbarea identităţii culturale în rândul populaţiei rrome din Negoi este sugerată de
prezenţa următoarelor elemente obervate:
- renunţarea la portul tradiţional;
- renunţarea la meseriile tradiţionale;
- însuşirea religiei locale şi a tradiţiilor;
- mutarea reşedinţei din comunitatea neamului către centrul localităţii;
- încadrarea în sistemele educaţiei de stat;
Deşi există semnele acestui fenomen de integrare culturală, în comuna Negoi, este un
proces care afectează în mai mare măsură comunitatea de rudari şi cea de fierari, rromii
cărămidari rămânând cei mai conservatori ai localităţii în ceea ce priveşte mentinerea
tradiţiilor.(vezi obiceiurile referitoare la casatoria tinerilor)
Cărămidarii din Negoi şi-au păstrat, in mai mare măsură, meştesugul tradiţional,
moştenit pe linie paternă şi, respectiv, maternă, („din tată în fiu, de la mamă la fiică”), acest
lucru dovedind existenţa unui anumit raport prestabilit între femeie şi bărbat în cadrul
meşteşugului. Bătrânii comunităţii povestesc de o serie de reguli care au existat din cele mai
vechi timpuri şi care se referă la modalitatea tradiţională de a privi relaţiile între bărbat şi
femeie. Astfel, în neamul cărămidarilor, femeia nu avea dreptul să meargă decât în urma
bărbatului, nu avea voie să iasă din casă dacă avea capul descoperit şi nu se cuvenea să stea
jos dacă într-o încăpere existau bărbaţi şi, mai ales, persoane în vârstă. Tinerii comunităţii de
cărămidari nu mai respectă aceste cutume, faţă de obiceiurile pierdute în rândul vârstnicilor.
Deşi obiceiurile s-au schimbat în decursul anilor, în practicarea cărămidăriei sarcinile
sunt clar definite, iar copii învaţă în continuare meştesugul „atribuit” în funcţie de gen :
„Ce face bărbatul lasă băiatului, ce face mama lasă mai departe fetei pentru că
bărbatul se ocupă cu preparatul pământului, tocat, udat, mestecat şi pregătit pentru tipar, iar
ce face mama, îl face, îl porţionează şi îl face pe arie. Şi asta e treaba femeilor, sus pe mal, şi
treaba bărbatului e jos în groapă.”
Cărămidarii consideră meşteşugul practicat ca o metodă de subzistenţă în lipsa altor

surse de venit . Este o activitate menită să ajute familia în situaţiile financiare dificile şi este
deprisă în mod necesar de generaţiile tinere .
26
„Copiii cărămizarilor toţi ştiu să facă cărămidă, de voie , de nevoie. Însuşi şi eu am
făcut cărămidă.” (M.C., lider rrom, 50 ani)
Se poate spune, în unele cazuri, că există un sentiment de ruşine legat de făcutul

cărămizilor pentru rromii din Negoi, în special pentru cei tineri. Aceştia sunt înclinaţi să
renunţe la tradiţia meştesugului din cauza unui anumit statut social negativ pe care îl conferă
în societate şi din cauza muncii asidue depuse.
„Mi-era urât, muncă, noroi, să te bagi cu totul în noroi..(...) Aici la televizoare se câştiga
mult mai frumos, mai uşor, mai respectat, nu mai eram ăla cărămidarul care..erai de urâtul
lumii. Deci lucrai cărămidă pentru că nu aveai ce să mănânci, de foame.”
Deşi meseria pe care o practică le conferă cărămidarilor un sentiment de inferioritate în

raport cu populaţia majoritară, ei se consideră, prin natura meşteşugului lor, ca făcând parte
dintr-o ramură aparte a populaţiei de rromi care, deşi săracă, se remarcă prin cinste şi dorinţa
de muncă.
„P1: V-am spus, noi nu mai avem altă meserie, noi nu suntem sfert colonei, noi nu
suntem afacerişti, noi nu suntem golani, nimic, nimic..cărămidă, cărămidă.”
(Interviu de grup)
„Nu e vorba numai de ursari, e vorba de descurcăreţi. Ca să spun pe drept aşa,
negoienii ăştia ai noştri s-au simţit că sunt mai cinstiţi ca toţi, oameni mai omenoşi.Şi aşa
erau, nu prea se băgau, oameni aşezaţi la casa lor. Ăia erau cam vagabondaji, cam
furăcioşi.”
Pe de altă parte, în cadrul neamurilor de rromi cărămidarii se mândersc cu faptul că au
un meştesug care presupune mai multă interacţiune cu societatea (fată de rudari care sunt
consideraţi ca trăind izolaţi în pădure) şi în felul acesta se consideră mai integraţi, mai
civilizaţi.
P1:„Aici avem român, ţigan, român, ţigan. Noi avem tradiţia asta, aşa zicem noi, că
suntem un pic mai civilizaţi ca ei (cu referire la rudari) ”
(Interviu de grup)
Cu privire la meşteşug însă, cărămidarii nu îl vad ca pe o artă, ca pe un talent pe care îl
poţi dobândi numai în famiile de rromi. Ei consideră cărămidăria o meserie foarte grea, dar
care poate fi învăţată uşor de către oricine.
„Ştiţi în câte zile vă experimentaţi la tipar? În două ore, dar nici două ore nu trebuie.
Ce frumos rupeţi aşa de pe masă pământul, îl puneţi la tipar. Da acolo numai fuga, că nu ai
cum.” (P1, interviu de grup)
Cei mai în vârstă sunt însă mai conservatori atunci când vine vorba de păstrarea
meseriei tradiţionale. Deşi recunosc faptul că nu este o îndeletnicire care să aducă un venit
suficient familiei şi îşi susţin copiii în a-şi alege o profesie plătită, ei doresc ca generaţiile
tinere să ducă mai departe tradiţia:
„(...)Dacă ar avea şi un serviciu ar trăi mai pe uşor, ar lucra opt ore undeva, într-o
fabrică sau la un patron..
I: Dar să facă şi cărămidă, nu?
P1: Ce să facă?În timpul liber ce să facă?
P1: (...)Vara când erau toţi ţiganii aici şi făceau cărămidă şi dacă veneaţi pe aici vă era mai
mare dragul să priviţi la fiecare cum făcea cărămidă.Care mai de care se întrecea”
(C.C.cărămidar, 67 ani, Interviu de grup)
De rit ortodox, membrii comunităţii de cărămidari îşi desfăşoară activitatea în funcţie
de interdicţiile impuse de religie: nu lucrează de sărbătorile legale sau duminicile. În rest, nu
27
cunosc alte obiceiuri ale stramoşiilor, interdicţii sau alte ritualuri legate de practicarea
cărămidăriei. În comunitatea din Negoi, romii cărămidari şi-au pierdut obiceiurile străvechi,
folclorul. Comunitatea lor continuă să supravieţuiască prin vorbirea limbii rromani (în special
în familie) şi prin păstrarea unor tradiţii legate de relaţiile între femei şi bărbaţi precum şi
aranjarea căsătoriilor :
„...numai de teapa noastră.Să nu fie din ăştia, fierari, rudari”
(C.S., cărămidar, 33 ani)
„(...) căsătoriile sunt cam comandate la rromi.Să zicem că eu am o fată de 17-18 ani,şi
vine un peţitor la ea, ipotetic..şi eu vorbesc cu nevastă-mea: cum facem?facem cu el?Şi ea
zice nu facem că aşa, pe dincolo, şi nu-mi convine de el.Şi eu o întreb: bă tu vrei?Şi apoi le
zicem: duceţi-vă, luaţi-vă drumul, că nu vrem.Sau nu vrem noi şi vrea ea.Când vrea fata,
nunta-i gata.Sau vrem noi şi nu vrea ea.Când vrem noi şi nu vrea ea, vrea până la urmă.”
(M.C, lider rrom, 50 ani)
Chiar dacă aceasta este tradiţia, rromii din Negoi ne spun că în ultimii ani a început să
se piardă şi acest obicei în contextul migraţiei externe şi a înfluenţelor exercitate de cultura de
masă la care tot mai mulţi tineri au acces.
Din punct de vedere cultural, se poate afirma că în Negoi, comunitatea rromilor a
suferit mari infleunţe din partea populaţie majoritare şi a devenit, treptat, o populaţie deschisă
la înfluenţele exterioare.
28

Raport Meserii Traditionale La Rromi Judetul Dolj

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Raport Meserii Traditionale La Rromi Judetul Dolj

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

RAPORT DE CERCETARE

MESERIILE TRADIŢIONALE ÎN COMUNITĂŢIILE DE ROMI

Sursă: http://hartadolj.ro/ , editată

Principalele surse bibliografice:

Imaginea 2. Comuna Negoi

Sursă: http://maps.google.com/ , editată

Sursa: Grafic generat din datele statictice oferite de primăria Negoi

Deşi se remarcă efectele imbătranîrii demografice şi în comuna Negoi, numărul relativ

III. Situaţia romilor în localitate

În ceea ce priveşte relaţiile în comunitate, între rudari şi cărămidari există o serie de

Imaginea 3. M.C., fierar, Negoi, Dolj

Faţă de modul de practicare a meşteşugului în trecut, se observă o schimbare atât la

Neamul rudarilor reprezintă acelaşi lucru cu cel al lingurarilor, băiaşilor, blidarilor,

Un alt rrom cărămidar, se referă la rudari astfel:

Numeric, comunitatea rudarilor în Negoi este cea mai

Actualmente, în comunitatea de rudari din Negoi, tinerii au migrat, muncind în

În comuna Negoi se regăsesc 110 gospodării de cărămidari, însumând aproximativ 800

IV. Aspecte economice

Procesul de fabricaţie a cărămidei are loc, în Negoi, în gospodăria proprie a

Ca mod de folosire, cărămida fabricată de meştesugarii rromi poate fi utilizată pentru

„Vine un car de la Rast, unul de la Poiana, unu vine şi ia cu maşina, o dă mai

Aceştia le asigură celor din comunitate lărgirea pieţei de desfacere şi vânzarea în

La un astfel de preţ de vânzare, o familie care produce 30 000 de bucăţi de cărămidă

Din punct de vedere financiar, pentru o famile de etnie rromă, practicarea

În ceea ce priveşte calitatea produsului finit, conform persoanelor intervievate,

De asemenea, într-o comparaţie făcută cu produsele din comerţ, calitatea superioară a

Cu toate acestea, meştesugul a rămas practicat în comunitate în rândul familiilor cele

De asemenea la nivelul comunei nu există nici o asociaţie care să se ocupe de

La nivel regional există Asociaţia Organizaţia Cărămizarilor, cu sediul la Craiova, de

Cărămidarii consideră că ei au un comportament mai civilizat faţă de rudari: „La noi,

Cărămidarii consideră meşteşugul practicat ca o metodă de subzistenţă în lipsa altor

Se poate spune, în unele cazuri, că există un sentiment de ruşine legat de făcutul

Deşi meseria pe care o practică le conferă cărămidarilor un sentiment de inferioritate în

S-ar putea să vă placă și