Tema iubirii in poezia lui Mihai Eminescu, George Bacovia si Lucian Blaga

Tema iubirii este cea mai des intalnita tema in literatura lumii, cu atat mai mult in poezia
lirica. Cei care au nuantat poezia iubirii, surprinzand toate aspectele ei au fost poetii
romantici, visatori si cautatori ai absolutului si in plan sentimental. Ca atare, nu este o
noutate faptul ca Mihai Eminescu a perceput iubirea ca un sentiment intemeietor, ca un mit
fundamental al poeziei orale si culte. Daca scriitorii clasici aveau ca model cuplul adamic,
romanticii isi imaginau cuplul uman intr-o concordanta perfecta cu ritmurile lumii cosmice.
Simbolistii, ca poeti ai orasului si ai materiei in descompunere, au asociat dragostea cu
moartea. Pentru ei iubirea nu mai este proiectata in absolut, ci este traita ca un sentiment
 bolnavicio
 bolnavicioss si condamnat
condamnat esecului.
esecului. Mihai Eminescu
Eminescu nu a fost pastelist,
pastelist, ci percepe
percepe natura
din perspectiva romanticului. La el natura indeplineste mai multe roluri: este cadru prielnic,
ocrotitor, favorabil cuplului erotic; cadrul rustic, un loc inafara civilizatiei asa cum este
 prezentata
 prezentata in idile.
idile. Eminesc
Eminescuu selecteaza
selecteaza din
din natura
natura anumite
anumite elemente
elemente pe care le folose
foloseste
ste in
 poezia
 poezia iubirii:
iubirii: elemente
elemente cosmice
cosmice (cum
(cum sunt stelel
stelele,
e, luceferii
luceferii si luna);
luna); noaptea,
noaptea, care
care creaza o
atmosfera misterioasa. Elemente acvatice: izvoarele, ca simbol al regenerarii permanente
spirituale; lacul- un alt element acvatic. Mihai Eminescu imprumuta de la poetul francez
Lamartine motivul lacului. Un alt element acvatic intalnit la Eminescu este fantana care are
cumpana, situata inafara satului. Ea poate fi asociata cu infinitul, locul odihnei vesnice.
Mai sunt folosite elemante terestre reprezentate prin codru, padure, anumiti copaci sacri
cum ar fi: teiul, plopul, salcamul: “Sara pe deal buciumul suna cu jale,/ Turmele-l urc,
stelele scapara-n cale,/ Apele plang clar izvorand in fantane; Sub un salcam, draga, m-
astepti tu pe mine!/ Luna pe cer trece-asa sfanta si clara,/ Ochii tai mari cauta-n frunza cea
rara,/ Stelele nasc umezi pe bolta senina,/ Pieptul de dor, fruntea de ganduri ti-e plina.//
Stresine vechi casele-n luna ridica,/ Scartaie-n vant cumpana de la fantana,// Langa salcam
sta-vom noi noaptea intreaga,/ Ore intregi spune-ti-voi cat imi esti de draga.// Si surazand
vom adormi sub inaltul,/ Vechiul salcam…” (“Sara pe deal”) In functie de aceste elemente,
de prezenta sau absenta lor in natura, de tonalitatea sentimentului si de imaginea inbitei,
 poezia
 poezia de dragoste
dragoste a lui Mihai
Mihai Eminescu
Eminescu ia infatisare
infatisareaa atat a idilelor
idilelor cat si elegiilo
elegiilorr erotice.
erotice.
In a doua perioada a vietii sale, poeziile lui capata o tonalitate trista si se apropie de elegia
erotica, romanta, cantec. Natura este saracacioasa si urbana reprezentata prin starzi pustii,
ferest
ferestre
re inchis
inchise,
e, plopi
plopi insing
insingura
urati.
ti. Chipul
Chipul iubite
iubiteii se schimb
schimba.a. Sentim
Sentiment
entul
ul erotic
eroticulu
uluii
apartine de trecut si de aici apare
a pare regretul, nostalgia, singuratatea: “Pe langa plopii fara sot /
Adesea am trecut; / Ma cunosteau vecinii toti- / Tu nu m-ai cunoscut.// La geamul tau ce
starlucea / Privii atat de des; / O lume toata-ntelegea- / Tu nu m-ai inteles. // Caci azi le
semeni tuturor / La umblat si la port, / Si te privesc nepasator / C-un rece ochi de mort.”
(“Pe langa plopii fara sot”). Mihai Eminescu nu a blamat femeia, nu a caricaturizat-o, cel
mult, a regretat faptul ca nu a fost capabila sa aprinda candela iubirii pe pamanat: “Si
noaptea candela s-aprinzi / Iubirii pe pamanat.” (“Pe langa plopii fara sot”). George
Bacovia este complet diferit de perceptia romanticillor. Dragostea nu mai este proiectata ca
idealitate, ca forma a perfectiunii, ci este traiata ca un sentiment maladiv, anemic si
condamnat fatalmente la esec. O alta deosebire esentiala fata de1
 conc
concepepti
tiaa roma
romant ntic
icil
ilor
or cons
constata in faptfaptul
ul ca nico
nicoda data
ta iubi
iubire
reaa nu esteeste prez
prezenenta
tata
ta in
concordanta cu o natura complice, orcotitoare: “Pe garduri batrane, pe stresini de lemn, / Si
frunzele cad ca un sinistru semn / In linistea gradinii adormite. / O palida fata cu gesturi
grabite / Asteapta pe noul amor…/ Pe cand discordant si infiorator, / Scartaie toamna din
crengi ostenite.”(“In gradina”). George Bacovia, ca si “Sonetele” lei Mihai Eminescu,
foloseste motivul toamnei si al ploii. Dar toamna nu mai este un anotimp familiar, nici un
 prilej
 prilej de intimit
intimitate
ate si de
de placute
placute aduce
aduceri-amin
ri-aminte,
te, ci un cadru
cadru propic
propicee starilor
starilor depre
depresive,
sive, chiar 
chiar 
malad
maladiv ive.
e. CadeCaderereaa perp
perpetetua
ua a ploiploiii este
este asoc
asociat
iataa idei
ideiii sfar
sfarsisitu
tulu
luii lumi
lumii,i, dilu
diluvi
viul
ului
ui
apocaliptic. Peisajele imaginate de simbolisti sunt pustii, dezolate, lugubre, provacand
nevroze si, uneori, chiar delirul: “Afara ninge parapadind. / Iubita canta la clavir. / Si targul
sta intunecat, / De parca ninge-n cimitir.// El plange si-a cazut pe clape,/ Si geme greu ca in
delir…// Si plang si eu, si tremurand / Pe umeri pletele-i resfir…/ Afara targul sta pustiu, /
Si ninge ca-ntr-un cimitir.” (“Nevroza”). Toamana si iarna produc depresii, primavara are
culori prea stridente, iar stralucirea torida a soarelui de vara descompune materia vie.
Intrega lume este vazuta ca intr-un vast “cimitir”, configurand un univers al degradarii
generale: “Primavara…/ O pictura parfumata cu vibrari de violet.”(“Nervi de toamna”);
“Dormeau adanc sicriele de plumb, / Si flori de plumb si funerar vestmant-/ Stau singur in
cavou…si era vant…/ Si scartaiau coroanele de plumb.”(“Plumb”). In universul bacovian
unde amorul este “intors” cu fata catre moarte, avand aripile “de plumb”, cazute greu
insp
inspre
re pama
pamant nt (“Pl
(“Plum
umb”b”)) sau
sau unde
unde poetpoetul
ul ascu
ascultltaa cum
cum “ge “gememe”” sent
sentimimeentul
ntul luilui
“defunet”(“Amurg de toamna”), ori amorul “carbonizat” abia mai “fumega”(“Negru”)
canta “la clavir” marsuri funebre, iubita “palida”, bolnava, cu sanul “mai lasat” (“Cuptor”),
 poemul
 poemul “Decembre”
“Decembre” reprezint
reprezintaa o surprinzat
surprinzatoare
oare exceptie
exceptie.. Este textul
textul liric al distantelo
distantelor r 
comprimate intre indragostiti si unul demn sa figureze intr-o antologie ideala a poeziei
universale dedicate sentimentului etern al iubirii. “Decembre” imbraca lumea in haina de
nea si “ninge” intruna ca in “Pastelurile” lui Vasile Alecsandri. Dar stihia alba nu e
dezlantuita, sau G. Bacovia nu-i percepe in mod dramatic efectele si nici nu-i genereaza
obisnuinta angoasa, pentru ca se simte de adapost, ocrotit de atmosfera intima din odaia
iubitei. Femeia este definita exclusiv prin acest apelativ deloc stereotip, derivat de la verbul
esential in viata sufleteasca a omului. Barbatul este cel care indeamna si are toata initiativa
condensata in energia unui sentiment impartasit, femeia este cea care indeplineste cu
discreta fervoare dorintele omului iubit. Astfel, se desfasoara un ritual erotic, in care
 protagonis
 protagonistii tii se apropie
apropie dindin ce in cece mai mult
mult unul de altul,
altul, pana
pana la ingemanare
ingemanareaa dufletelor
dufletelor,,
inconj
inconjura
uratiti de lumini
luminilele si imbre
imbrele le odaii,
odaii, ca si nimbulnimbul imaculat
imaculat al zapezii
zapezii care
care cade
cade
neincetat. Este pentru prima daca cand din lumea bacoviana, cenusiul obsedant a disparut,
facand loc culorilor luminoase- albul, rosul- simbalizand triumful iubirii si, implicit, al
vietii. Fiecare artist, dar mai ales un poet simbolist isi creaza palet alui de culori, dupa
semnificatia starilor de spirit carora le sunt asociate. Rosul, de obicei nuanta sangelui scurs,
a viol
violenentetei,
i, a nevr
nevrozozei
ei dato
datora
rate
te unei
unei exci
excitat
tatii
ii vizu
vizualalee extr
extrem
eme,e, devi
devine
ne,, in poem
poemul ul
“Decembre”,
“Decembre”, culoareaculoarea combustie
combustieii interioare
interioare.. Dar nu sugereaza
sugereaza cromaticu
cromaticul,l, ci arderea
arderea
sufl
suflet
etea
easc
scaa a cuplcuplulului
ui,, in deza
dezacocord
rd cu gerugerull de afar afara,
a, pe carecare este
este in star
staree sa il
imblanzeas
imblanzeasca, ca, anulandu-i
anulandu-i efectele
efectele dezagreabil
dezagreabilee pentru
pentru fiinte.
fiinte. G. Bacovia
Bacovia a descoper
descoperit it
 profunzine
 profunzineaa simplitatii
simplitatii in felul cumcum rosteste
rosteste eterna
eterna poveste
poveste a iubirii, mereu mereu aceeasi candcand se
incheie, niciodata identica pentru cei care traiesc clipa ei unica din plin. Contemporan cu G.
Bacovia si Tudor Arghezi, poetul “corolei de minuni a lumii”, Lucian Blaga include poezia
cu tema
temati tica
ca erot
erotic
icaa in liri
lirica
ca de me medi
dita
tati
tiee filoz
filozofofic
ica.
a. Atat
Atat in voluvolumu
mull “Poe
“Poememelele

2
 lumii”(1919), cat si in perioada senectutii, in poezia publicata postum cum ar fi ciclul
“Vara
“Vara de noembr
noembrie”ie”,, “Cante
“Cantecul
cul foculu
focului”,
i”, etc.
etc. tratea
trateaza
za aceeas
aceeasii tema,
tema, din perspe
perspecti
ctiva
va
 poetului
 poetului expresio
expresionist
nist ce traiestec
traiestecuu maxima
maxima intensitate
intensitate iubirea.
iubirea. Spre deosebire
deosebire de Mihai
Eminescu, care selecta din naturaanumite elemente pe care apoi le personifica pentru a
 potentia
 potentia iubirea
iubirea cuplului,
cuplului, Lucian
Lucian Blaga vede iubirea ca un sentiment
sentiment-patim
-patimaa ce modifica
modifica
natura din jur. Misterul ochilor negri ai iubitei se rasfrange asupra muntilor, sensurile
 pamantului
 pamantului ca ca in “Izvoru
“Izvorull Noptii”.
Noptii”. Alteori
Alteori desac
desacralize
ralizeaza
aza mitul
mitul biblic
biblic al Evei
Evei si
si al lui Adam
si creeaza un alt mit, cel al misterului feminin (reprezentat in poezia “Eva”). Blaga prezinta
raportul dintre sentiment si natura exterioara (ca in poezia “Izvorul noptii”), fie ca prezinta
in paralel lumea afectiv umana si lumea vegetala ca in “Cantecul spicelor”. Spicele din
lanuri pregatesc intrarea fetelor adolescente indragostite pentru prima oara in “vapaia
iubirii”.De la natura se realizeaza un transfer catre fiinta umana, de data aceasta prezentata
in grup. “Cantecul spicelor” poate fi si cantecul adolescentelor indragostite. Fiinta umana
oscile
oscileaza
aza intre
intre ideal
ideal si realit
realitate
ate,, intre
intre spirit
spiritual
ual si teluri
teluric.
c. Blaga
Blaga utiliz
utilizeaz
eazaa nu numnumai
ai
 paralelismu
 paralelismull simbolic,
simbolic, ci si metonimia.
metonimia. Substituie
Substituie “fetele
“fetele in vapaie”
vapaie” cu “spicele
“spicele in lanuri”,
incat in final “spicele in lanuri” ragreta ca nu stau sub vraja lunii, nu le-a fost destinat sa
traiasca sentimentul erotic. Blage nu realizeaza cupluri erotice si nici portrete de femei
ideale, ci surprinde erosul spiritualizat, sentimentul iubirii ca mister al lumii, componenta a
“Corolei de minuni a lumii”. In perioada senectutii, la fel ca Tudor Arghezi, surprinde
aceasta ipostaza a iubirii nerelevate, a iubirii mister, ca sentiment fundamental al existentei
umane. Iubirea ca stare de ispita, ca taina nedescifrata este ipostaza pe care o propune
Lucian Blaga. In aceeasi maniera expresionista Lucian Blaga defineste metaforic dragostea
“vara sangelui…vraja basmului”. Indiferent de timp si spatiu, de varsta sau capacitatea
trairii, iubirea va reprezenta intotdeauna una din temele fundamentale ale artei s ale poeziei
in mod special, deoarece este sentimentul pe care se construieste intreaga existenta a
omului.

Iubirea si dragostea in poezia lui Eminescu

Considerat de Titu Maiorescu în studiul „Direcţia nouă în poezia şi proza română”, „un
 poet în toată puterea
puterea cuvântul
cuvântului”,
ui”, Mihai Eminescu
Eminescu este cel mai important
important poet romantic
romantic
romantic al nostru. De numele său se leagă prima mare revoluţionare a limbajului din
literatura română. Opera lui Mihai Eminescu este vastă şi apreciată atât pe plan naţional,
cât şi pe plan internaţional, fiind considerat unul dintre puţinii poeţi universali.
Poezia lui Eminescu, de fapt întrega lui operă se încadrează în romantism, Eminescu fiind
consid
considererat
at ultimu
ultimull mare
mare romanti
romanticc europ
european
ean,, închei
încheind
nd astfel
astfel,, roman
romantis
tismul
mul unive
universa
rsal.l.
Caracteristici ale romantismului prezente şi în opera lui Eminescu: sensibilitate, fantezie,
inspiraţia din folclor şi din trecutul istoric, construirea eroilor excepţionali, ironia satirică,
originalitatea, supratema timpului, teme precum cosmicul, istoria, natura şi iubirea, toate
având ca filon folclorul. Între marile teme ale liricii eminesciene, elogiul iubirii şi al naturii
îşi are rezervat un loc special, prin lirismul şi melancolia poeziilor, prin aspiraţia eului către
absolut şi perfecţiune. Aceste două mari teme sunt nelipsite în operele lui Eminescu,
împletindu-se şi definind de fapt semnificaţii, sentimente, senzaţii, exprimarea eului liric...
Tema iubirii şi a naturii apare încă de la prima poezie publicată de Mihai Eminescu, „De-aş
avea...” în revista „Familia”. Evoluţia acestor două teme se împarte în două perioade ale

3
 operei lui Eminescu, etape definite de Garabet Ibrăileanu într-una din lucrările lui critice
îndreptate de această dată asupra operei marelui poet. În prima etapă, Eminescu cântă
iubirea împărtăţită, poeziile scrise în această perioadă au o structură asemănătoare şi
urmează un adevărat scenariu (momente tandre, motivul visului etc) - “sentimentul iubirii
în faza aceasta e mereu amestecat cu sentimentul naturii. [...] natura e întotdeauna în
funcţie de sentiment, şi foarte adesea expresia stărilor de suflet. În orice caz este cadrul
strict necesar al vieţii."Eul liric îşi cheamă iubita în mijlocul naturii, care este primitoare şi
ocrotitoare a iubirii celor doi – cadrul senin şi fericit. Uneori nici nu poţi hotărâ bine dacă
aceste poezii sunt imnuri închinate naturii ori iubirii. Exemple de poezii din această
 perioadă:
 perioadă: „Sara
„Sara pe deal”,
deal”, „Dorinţă”,
„Dorinţă”, „Lacul”,
„Lacul”, etc.
etc.
Publicată la 1 iunie 1885 în revista „Convorbiri literare”, poezia „Sara pe deal”, este o idilă
cu puternice note de pastel, ce reprezintă o redactare din perioada tinereţii, în care tema
dragostei se împleteşte cu cea a naturii, într-o viziune optimistă, plină de viaţă. Această
concepţie, potrivit căreia natura este un confident sau un spaţiu ocrotitor pentru om este
specifică romantismului, întâlnită şi în lirica populară. Poetul romantic e fascinat de
spectacolul naturii şi găseşte asociaţii între propria viaţă şi fenomenele acesteia. Cadrul
natural este la Eminescu însufleţit, poezia realizând o alternanţă între cele două planuri – 
 planul exterior,
exterior, plin de calm, reprezenta
reprezentatt de tabloul înserării
înserării şi al nopţii şi planul
planul interior,
 prezentat
 prezentat într-o
într-o inten
intensitate
sitate crescândă,
crescândă, aştept
aşteptarea
area iubite
iubiteii şi imaginare
imaginareaa clipelor
clipelor de extaz.
extaz. Încă
din titlu (construcţie nominală) Eminescu sugerează o atmosferă liniştită, ocrotitoare, lucru
realizat prin folosirea regionalismului „sara” (Moldova) care conferă muzicalitate. Specific
 poeziilor
 poeziilor eminesci
eminesciene ene este faptul că sentimentu
sentimentull este exprimat cel mai adesea adesea nu în mod
direct, de către eul liric, ci el este preluat de cadrul natural, prin folosirea ca procedeu
dominant a personificării. Sentimentul determinat de citirea poeziei e cel de linişte, de
înălţare
înălţare sufle
sufletea
tească,
scă, de pace;pace; atmos
atmosfer
feraa este
este uşor
uşor memelanc
lancoliolică
că şi se realiz
realizeaz
eazăă prin
prin
intermediul unor imagini auditive care au la bază personificarea: „buciumul sună cu jale”,
„apele plâng”. „Buciumul”, „turmele”, „streşine vechi”, „clopotul” realizează imaginea
străveche a unui timp ancorat, suspendat, simboluri ale românismului, ale vechimii, a
spaţiului original. Strofele următoare sunt descrieri mai dinamice, planul este predominant
terest
terestru,
ru, prezin
prezintătă activi
activitat
tatea
ea de la sfârşitu
sfârşitull zilei
zilei prin
prin domdomina inanţa
nţa imagi
imaginil
nilor
or auditi
auditive
ve..
Ultimele strofe surprind mai ales planul interior, subliniindu-se nerăbdarea îndrăgostitului
 prin interjecţ
interjecţia
ia - „Ah”, formele
formele de viitor ale verbelor
verbelor exprimă
exprimă faptul că iubirea
iubirea împărtăşită
este
este trăită
trăită în avans,
avans, imagi
imaginat
nată,
ă, trăire
trăireaa bucuri
bucurieiei întâln
întâlniriiriii antici
anticipate
pate.. Cadrul
Cadrul natura
naturall
eminescian se compune dintr-o serie de elemente naturale specifice, care devin motive ale
liricii sale, dintre care întâlnim aici luna, stelele, contemplarea cerului fiind o modalitate de
a sugera
sugera intens
intensita
itatea
tea senti
sentimen
mentul
tului.
ui. În plus,
plus, folosi
folosindu
ndu-se
-se de altern
alternanţ
anţaa dintre
dintre planul
planul
exterior, al naturii, şi planul interior, reprezentat de emoţia şi nerăbdarea aşteptării, de
anticiparea apariţiei iubitei, se realizează un fel de descriere idealizată a acesteia, tocmai pe
 baza alternanţe
alternanţeii – lună iubită,
iubită, care sugerează
sugerează unicitate
unicitatea, a, puritatea
puritatea şi ochii iubitei – stele,
stele,
subliniidu-se ideea de strălucire, de frumuseţe: „Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară,/ Ochii
tăi mari caută-n frunza cea rară,/ Stelele nasc umezi pe bolta senină.” Un alt motiv literar 
frecvent întălnit este cel al arborelui, preferat fiind în codru teiul sau stejarul, în această
 poezie
 poezie apărând
apărând însă salcâmul,
salcâmul, care devine
devine un fel de axă a lumii, lumii, locul
locul în care cei doi
îndrăgostiţi se vor întâlni. Specificul modului în care apar motivele poetice în lirica
eminesciană, şi de altfel în toată lirica ce aparţine romantismului este acela că ele sunt

4
 prezentate
 prezentate fără o ierarhizare
ierarhizarea,a, sunt alăturate
alăturate de obicei
obicei prin coordona
coordonare, re, ceea
ceea ce crează
crează
impresia de spaţiu întins, asociată cu deosebita intensitate a sentimentului.
Este de altfel concepţia exprimată în mod direct la finalul poezii, printr-o întrebare retorică
„Astfel de noapte bogată,/ Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?”, căci romanticul este
nepăsător faţă de propriul destin, gata să se sacrifice pentru împlinirea unui ideal, şi aceasta
 poate fi cel
cel al dragost
dragostei.
ei.
Fuziunea dintre natură şi dragoste este perfectă în “Sara pe deal”.
A doua perioadă a operei lui Eminescu prezintă iubirea trădată, neîmpărtăşită, poetul singur 
şi dezamăgit caută explicaţii, este caracterizată printr-o oboseală şi printr-o tristeţe dilatate
cosmic. Timpul se acumulează, în straturi, peste amintirea iubirii irosite, natura îşi pierde
 prospeţime
 prospeţimeaa luminoasă,
luminoasă, culorile
culorile pălesc.
pălesc. Acestei
Acestei perioade
perioade îi corespund
corespund poeziipoezii ca: "De câte
ori, iubito,..", "S-a dus amorul...", "Când amintirile...", "Pe lângă plopii fără soţ..." şi altele.
Plopul, consideră G. Călinescu, este un "copac elastic şi orăsenesc", ce "dă amintirilor o
mişcare lentă", identificată în tonul de romanţă al poeziei "Pe lângă plopii fără soţ...", \
apărută în revista "Familia" în 1883. În "Dicţionarul de simboluri" al lui Jean Chevalier şi
al lui Alain Gheerbrant, plopul e considerat un copac asociat "durerii, sacrificiilor şi
lacrimilor", simbolizând "forţele regresive ale naturii, amintirea mai mult mult decât speranţa,
speranţa,
timpul
timpul trecut
trecut mai mult mult decât
decât viitor
viitorul
ul renaşte
renaşteril
rilor"
or".. În mod întâmpîntâmplătolătorr sau dintr-
dintr-oo
simbolistică autentică, percepută în termenii ei definitorii, Eminescu înscrie ideaţia poeziei
în aceşti
aceşti terme
termeni ni semni
semnific
ficati
ativi.
vi. "Pe lângălângă plopii
plopii fără soţ...
soţ..."" e o poezie
poezie a triste
tristeţii,
ţii, a
destrămării iubirii, a pierderii speranţelor in dragoste ca sentiment înălţător. Plopii, "fără
soţ", evocă, într-o primă secvenţă, de două strofe, o poveste de dragoste neîmplinită, din
vina fiinţei iubite, singura care , nu a înteles intensitatea sentimentelor poetului: "Pe lângă
 plopii
 plopii fără soţ/ Adesea
Adesea am trecut;/
trecut;/ Mă cunoşteau
cunoşteau vecinii
vecinii toţi -/ Tu nu m-ai cunoscut.//
cunoscut.// La
geamul tău ce strălucea/ Privii atât de des;/ O lume toată-nţelegea -/ Tu nu m-ai inţeles."
Poezia se construieşte, încă de aici, pe temeiul gradaţiei ascendente, al amplificării, pe de o
 parte,
 parte, a dragoste
dragosteii poetului,
poetului, pe de alta, un paralelism
paralelism perfect,
perfect, a neînţelegeri
neînţelegeriii fiinţei adorate,
adorate,
care
care rate
ratează
ază şans
şansaa unei
unei ma mariri iubi
iubiri
ri.. Semn
Semnifific
icat
ativ
iv este
este spaţ
spaţiu
iull în care
care se cons
consum
umăă
sentimentul erotic. Suntem departe de căile nepătrunse ale naturii, de adâncimea codrului
 protector
 protector,, cu proiecţia
proiecţia trăirilor lirice
lirice la scara cosmică,
cosmică, încadrabil
încadrabilee în inefabilu
inefabilull unui spirit
universal. Peisajul este aici citadin, convenţional, el însuşi inadecvati nadecvat nemuritoarelor poveşti
de iubire. Femeia îndrăgită se remarcă prin absenţă, fiind doar bănuită că se află dincolo de
un hotar impenetrabil, figurat mai întâi, în peisaj, prin "plopii fără soţ", apoi prin geamul
"ce strălucea", ce nu dezvăluie, prin reflectare către exterior, mai mult decât in sonetul
"Stau in cerdacul tău...", nimic din atmosfera misterioasă a interiorului, din intimitatea
acestu
acestuia.
ia. În secve
secvenţe
nţele
le următo
următoare are,, poezia
poezia ia de altfel
altfel o tonali
tonalitat
tatee inten
intenss me
medit
ditati
ativă,
vă,
înălţându-se la consideraţii asupra metafizicii iubirii, cu sintagme în general cunoscute din
alte poezii de dragoste. Poetul, ca substitutul sau genial din "Luceafarul", ar fi dorit "o
şoaptă de răspuns", "o zi din viaţă", chiar împlinirea sublimă a unei singure clipe de iubire:
"O oră sa fi fost amici,/ Să ne iubim cu dor,/ S-ascult de glasul gurii mici,/ O oră, şi să
mor." însăşi fiinţa iubită ar fi urcat în sfera superioară a aştrilor, unde "în calea timpilor ce
vin/ O stea s-ar fi aprins", ar fi învins timpul ireversibil, dobândind trăsăturile ideale ale
arhetipului feminin, "Un chip de-a pururi adorat/ Cum nu mai au perechi/ Acele zâne ce
strbat/ Din timpurile vechi." Culminaţia sentimentului, în acelaşi timp punctul cel mai inalt
al gradaţiei, care ia de acum o linie descendentă, se justifică printr-o iubire ce angajează, în
sens mitic, toate generaţiile
generaţiile de stramoşi, întreaga moştenire genealogică
genealogică a speciei: "Căci te

5
 iubeam cu ochi păgâni/ Şi plini de suferinţi,/ Ce mi-i lăsară din bătrâni/ Părinţii din părinţi.
"Întoarcerea în prezent destramă întregul miraj al iubirii, coborâtă din spaţiile idealităţii:
"Căci azi le semeni tuturor/ La umblet şi la port,/ Şi te privesc nepăsător/ C-un rece ochi de
mort." Clipa astrală a marii iubiri, nepământene, a fost definitiv pierdută: "Tu trebuia sa te
cuprinzi/ De acel farmec sfânt,/ Şi noaptea candela s-aprinzi/ Iubirii pe pământ."
Îngemănate mereu, natura şi iubirea se constituie într-o singură temă în care spaţiul poetic
 primeşte
 primeşte valoare filosofică
filosofică şi este caracterizat
caracterizat de emoţii puternice
puternice şi sentimente
sentimente profunde.
profunde.
Deşi sunt aproape inseparabile, fiecare dintre aceste două teme comportă o suită de motive,
semnificaţii şi ipostaze proprii. Cultivarea cu predilecţie a simbolurilor iubirii şi naturii este
unul dintre elementele decisive în integrarea liricii eminesciene în curentul romantic literar.
În concluzie, lirica erotică eminesciană cuprinde două faze distincte ale creaţiei, privind
exprimarea sentimentului de dragoste. O primă fază, aşa-yis naturistă, ilustrează imaginea
luminoasă, optimistă a iubirii, momentele ferivite se asociază unui cadru natural, aflat în
deplină armonie cu stările sufleteşti ale poetului („Dorinţa”. „Lacul”, „Sara pe deal”).
Adoua etapă a liricii erotice se defineşte prin profunzimea filosofică a sentimentului de
iubire, ceea ce dă creaţiilor din această perioadă scepticism, melancolie, provovate de
dezamăgirea poetului, aflat mereu în căutarea idealului de iubire.

Iubirea este o muzica a carui frmusete nu se pierde, este durerea plina de tandrete ce
odata experimantata, nu poate fi uitata. Daca vrei sa afli despre dragoste, intreaba-l pe cel
ce-o venereaza, intreaba privighetoarea ce s-a indragostit de trandafir sau fluturele ce-si
sacrifica viata fara sa ezite pentru fracara soarelui... Dar daca vei reflecta asupra ei, vei
innebuni datorita complexitatii acestui sentiment.
Conform “Micului dicţionar enciclopedic”, iubirea este “faptul de a iubi”, “sentiment erotic
 pentru
 pentru o persoană
persoană de sex opus”,
opus”, “sentimen
“sentimentt puternic
puternic de simpatie,
simpatie, de admiraţie
admiraţie şi de
afecţiune pentru cineva”,inrudite ca sens fiind termenii “eros” si “amor”. În “Dicţionarul de
filozof
filozofie”
ie”,, ea apare
apare ca “terme
“termenn atribu
atribuit
it unu
unuii sentim
sentiment
ent moral-
moral-es
estet
tetic
ic funcia
funciar,
r, opu
opuss
egoismului. Iubirea se manifestă în aspiraţia dezinteresată şi pătrunsă de abnegaţie către
obiectul său: o persoană sau o colectivitate, o idee sau o valoare, o activitate profesională
sau socială. Naşterea şi dezvoltarea acestui sentiment, pe plan istoric şi individual, este
intim legată de formarea personalităţii. Iubirea dintre sexe vizează persoana umană în
 plenitudin
 plenitudinea ea sa fizică, morală
morală şi intelectu
intelectuală,
ală, în frumuseţ
frumuseţea
ea individual
individualităţii
ităţii sale unice
unice şi
irepetabile, fiind generatoare de fericire autentică numai în această calitate. Natura şi rolul
îndeplinit de iubire în viaţa oamenilor a primit în istoria culturii interpretări variate. Una
dintre cele mai vechi interpretări este aceea mitologică-cosmologică, în care iubirea apare
ca o forţă
forţă cosmic
cosmicăă grandi
grandioas
oasă,
ă, gener
generato
atoare
are şi creato
creatoare
are (Erosu
(Erosull orfici
orficilor
lor,, princi
principiu
piull
organizator al Universului la Empedocle, entuziasmul eroic al lui G. Bruno, principiul
unificator al cerescului şi al teluricului, al finitului şi infinitului în romantismul german,
forţa motrice şi diriguitoare a evoluţiei la Ch. Peirce). Distingând genuri diferite ale iubirii
şi considerând-o pe cea spirituală (raţională) ca superioară, numeroşi gânditori i-au atribuit
virtuţi cognitive fundamentale (cunoaşterea frumosului ideal ca atare, identificare a iubirii
şi cunoaşter
cunoaşteriiii la Platon,
Platon, accedere
accedereaa către culmile lumii inteligib
inteligibile,
ile, beatitudin
beatitudineaea iubirii
iubirii
divine la M. Ficino, libertate interioară izvorâtă din cunoaşterea raţională, <<amor dei
intellectualis>> la Spinoza, penetrarea conţinutului ideal sau absorbirea în noi a lucrului
cunoscut ca o contopire erotică la F. Schlegel).

6
 Victo Hugo o considera “chiar parte din suflet. E de aceeasi natura. Dragostea e ca o
scânteie divină şi ca sufletul, şi tot ca el e incoruptibilă, indivizibilă, nepieritoare. E un
 punct
 punct de foc în noi, nemuritor
nemuritor şi infinit,
infinit, pe care nimic nu-l poate mărgini
mărgini şi nimic nu-l
 poate atinge.
atinge. Îl simţi arzând
arzând până în măduva oaselor
oaselor şi-l vezi strălucin
strălucindd până în adâncurile
adâncurile
cerului”.
“Iubirea misca soarele si celelalte stele”,dupa cum afirma Dante, inca de acum miliarde de
ani,de la povestea lui Adam si Eva,fiind probabil unul din primele sentimente ce au patruns
in sufletul oamenilor deoarece avem nevoie de dragoste caci ”viata fara duiosie si fara
iubire nu e decat un mecanism uscat,scartaietor si sfasietor”(Victor Hugo).
Acest sentiment cunoaşte numeroase clasificări. Se poate vorbi de prietenie, de dragoste
familială (fraternă, filială, paternă, maternă, maritală) şi de dragoste religioasă (adoraţie,
vene
veneraraţie
ţie).
). “Viaţ
“Viaţaa şi lite
literat
ratur
uraa ne arat
aratăă că iubi
iubire
reaa poat
poatee fi fulg
fulger
erăt
ătoa
oarere,, nebu
nebună,
nă,
iresponsabilă, sau dimpotrivă ascunsă, platonică, gravă, metafizică, răzbunătoare. Iubirea
 poate fi vulgară,
vulgară, carnală,
carnală, dar tot ea poate
poate atinge
atinge nu o dată zonele
zonele cele mai înalte ale
spiritualizării fiinţei”.
Iubi
Iubire
reaa este
este cea
cea ma
maii vech
vechee tema
tema lite
litera
rara
ra insr
insris
isaa in toate
toate mito
mitolo
logi
giil
ilee si reli
religi
giil
ilee
lumii.Conform acestora,ea incepe chiar din momentul Crearii lumii deoarece Dumnezeu
ne-a facut din iubire. In mitologia greaca, Geea este pamantul fertil,al perpetuarii vietii,
reprezentand partea feminina iar Uranus este cerul,puterea suprema,ce poate crea timp si
spatiu;mag
spatiu;magnetisnetismul
mul lor reciproc
reciproc fiind prezentat
prezentat si in poemul”Lu
poemul”Luceafar
ceafarul”al
ul”al lui Mihai
Eminescu.
Shakespeare I-a aduc cel mai frumos omagiu prin “Romeo si Julieta”,piesa in care el ii
surprinde esenta,apropiindu-se de eroi cu dragoste,tandrete si intelegere,transformandu-I in
simbolul iubirii adolescentine ce sfarseste prin sacrificiul suprem deoarece ea nu putea fi
continuata in aceasta viata;Julieta este “stapana”si “sfanta”lui Romeo. Autorul intelege ca
iubirea presupune o reciprocitate de sentimente,o certitudine a placerilor ce nu pot fi
afectate de nimic si ca ea nu traieste decat atata vreme cat cei indragostiti isi vor continua
 povestea
 povestea din dupa moarte.Dragost
moarte.Dragostea ea este vesnica decat
decat daca este frumoasa si veridica,e
veridica,eaa
fiind un templu al eternitatii,un lacas ce asteapta
a steapta un abur de dorinta.
În opinia lui Jose Ortega y Gasset, “ o dragoste deplină, care s-a născut în adâncul unei
 persoane,
 persoane, nu poate
poate proba
probabil
bil să moară.
moară. Rămâne grefată
grefată pentru
pentru totdeaun
totdeaunaa în sufletul
sufletul senzit
senzitiv.
iv.
Circumstanţele – bunăoară depărtarea – îi vor putea împiedica nutrirea necesară, şi atunci
iubirea aceasta va pierde din volum, se va preface într-un firişor sentimental, scurtă vână de
emoţie ce va continua să izvorască în subsolul conştiinţei. Nu va muri însă: calitatea ei
sentimentală dăinuie intactă. În acea profunzime radicală, persoana care a iubit continuă să
se simtă absolut ataşată de fiinţa iubită. Hazardul o va putea duce de colo-colo în spaţiul
fizic şi în cel social. Nu contează: ea va continua să fie alături de cel pe care-l iubeşte.
Acesta e simptomul adevăratei iubiri: a fi alături de obiectul iubit, într-un contact şi o
 proximitate
 proximitate mai profund
profundee decât
decât cele
cele spaţiale.
spaţiale. Este
Este o convieţui
convieţuirere de tip vital
vital cu celălalt”.
celălalt”.
În literatura laică română, mitul erotic este unul dintre miturile fundamentale, alături de
mitul pastoral, mitul estetic şi mitul etnogenezei. Tema iubirii este cel mai bine ilustrată în
creaţia lui Mihai Eminescu. Conform opiniei lui George Călinescu, în opera lui Eminescu
există patru ipostaze diferite ale iubirii: iubirea paradisiacă, iubirea demonică, iubirea
mortuară şi iubirea elegiacă. În poeziile sale, tema iubirii se contopeşte, deseori, cu tema
naturii şi a jocului. Jocul inocent, neintenţionat, este transformat în joc sentimental. Acesta
nu păstrează toate caracteristicile unui joc. Spaţiul şi timpul desfăşurării activităţilor ludice

7
 sunt clar menţionate: întâlnirea îndrăgostiţilor are loc în codru, “la isvorul / Care tremură
 pe prund”
prund” sau “sara pe deal”,
deal”, “sub un salcâm”.
salcâm”. Codrul
Codrul are un important
important rol protecto
protector:
r:
coroanele copacilor săi formează o cupolă, „crengi plecate”, iar trunchiurule lor îi ascund
 pe îndrăgostiţi
îndrăgostiţi de privirile
privirile celorl
celorlalţi
alţi oameni („De mi-i
mi-i da o sărutare / Nime-n lume
lume n-o s-o
ştie”). Din acest punct de vedere, poate fi asociat unui labirint. Intrarea în codru este o
trecere de la profan la sacru, la o lume pură, a sentimentelor. Pădurea devine unic martor al
iubirii, un martor etern, ce dă impresia unei fiinţe inteligente.
“Jocul” îi absoarbe cu totul pe jucători. Ei se izolează de restul lumii (“vom fi singuri -
singurei”) şi se cufundă în uitarea de sine (“ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti de dragă”,
“vom visa un vis ferice […] adormind de armonia / Codrului bătut de gânduri”). Iubiţii se
aşază lângă un copac, refăcând armonia cuplului edenic. Prin faptul că îşi are rădăcinile
înfipte în pământ, iar crengile sale se îndreaptă spre cer, orice copac poate fi considerat un
„axis mundi”, simbol al eternităţii şi al regenerării periodice. Salcâmul reprezintă un
element ascensional, de reper, un copac sacru, ce are rol de protector, ca martor al iubirii
dintre îndrăgostiţi. Teiul este un arbore deosebit prin florile sale. Căderea lor formează o
 ploaie vegetală
vegetală şi dă naştere unui cumul de senzaţii vizuale,
vizuale, motorii,
motorii, auditive,
auditive, olfactive
olfactive şi
tactile.
Timpul si dragostea sunt cele doua coloane ce strabat marea literatura, in jurul carora
graviteaza viata umana: ca in sonetele lui Vasile Voiculescu,viata este limitata de timp, dar 
drag
dragososte
teaa poat
poatee spor
sporii numa
numaru rull de ani.
ani. UnUnaa cele
celeil
ilal
alte
te se opun,
pun, drag
dragos
oste
teaa poat
poatee
“eterniza”timpul ce este doar”circulabil,reversibil si recuperabil”;iubirea implinita poate
regenera viata apusa si se poate “inalta” deasupra realitatii profane si poate recupera starea
de imperfectiune si de atemporalitate.
Putem afirma, astfel, că tema iubirii prezintă o valoare culturală incontestabilă, dovedită de
numărul impresionant de opere care au abordat acest subiect,ea este si va ramane tema
fundamentala a literaturii tuturora prezentului, trecutului si viitorului.
“Bogatia,gloria si puterea sunt fum,neant. Bogatul gaseste pe unul si mai bogat decat sine,
gloria oricui poate fi intunecata de o glorie mai mare a altuia, cel puternic e invins de altul
si mai puternic. Doar dragostea ne face egali cu zeii”.(H.Sienkiewicz)
Drumul catre iubirea deplina,implina este unul greu,plin de primejdii…Când un copil
învaţă să meargă, fiecare căzătură este un pas spre a învăţa să meargă. Copilul nu începe să
meargă de când s-a născut. El trebuie să treacă prin diferite etape pentru a învăţa să
meargă.
Similar, îndrăgostitul are de trecut printr-o mulţime de etape înainte de a învăţa să iubească
cu adevărat. La început, mental, refuză cu desăvârşire. Uneori există atâta nelinişte în corp
încât îţi vine să fugi, să laşi totul baltă. Mintea îşi pune în faţă tot felul de piedici, îşi
înfăţişează persoana iubită sub tot felul de aspecte. Ignoră-le. Sunt hăţişurile ILUZIEI.
 Norii se vor
vor împrăştia.
împrăştia. Soarele
Soarele va rămâne în toată
toată splendoare
splendoareaa sa. Bobocul
Bobocul Dragostei
Dragostei se va
deschide.Toate acestea sunt paşi pe Calea Dragostei. Nu poţi elimina aceste etape. Uneori
suntem adevăraţi copii şi cum bine ştim, înainte de a putea alerga, copilul nu poate elimina
anumite trepte ale învăţării, precum să se întindă pe jos, să stea în şezut, să cadă. Dar 
fiecare pas este spre înainte.
Chiar şi eşecurile noastre ne conduc spre reuşită cu condiţia să continuăm.
Cel ce nu vrea să alerge, acela nu va cădea niciodată, cel ce vrea să iubească cu adevărat
acela va cunoaşte adevărata Dragoste. Motivul tău există, intenţia există, sinceritatea există
 pentru
 pentru a realiza
realiza ţelul
ţelul şi, desigur
desigur,, căderile
căderile inerent
inerentee sunt
sunt de aseme
asemenea
nea acolo.
acolo.

8
 Lucrurile nu rămân niciodată stabile în această lume instabilă (Şi de ce ar rămâne?).
Bucuriile şi tristeţile vieţii se derulează potrivit destinului nostru iar acest ciclu este în parte
responsabil pentru eforturile şi eşecurile noastre, pentru intensitatea sentimentelor noastre.
În ciuda acestora, îndrăgostitul îşi menţine eforturile şi lasă restul în mâinile lui Dumnezeu.
Îndrăgostitul nu trebuie să se simtă descurajat, dezamăgit de eşecuri şi căzături. Ele ne
oferă posibilitatea de a ne încerca puterea, capacitatea şi resursele.
Şi să nu uităm că un adevărat îndrăgostit niciodată nu se plânge. El iubeşte. Se simte cu
adevărat
adevărat bog
bogat.
at. Căci bogat este numai
numai acel ce păstrează
păstrează cu tărie în inima sa, dragostea
dragostea
 pentru
 pentru semenii
semenii săi
Cel ce iubeşte cu adevărat nu îşi permite să-şi irosească timpul frământându-se pentru
 probleme
 probleme mărunte. Chiar lucrurile
lucrurile ce atârnă greu numai au puterea
puterea de a-i tulbura
tulbura ori să-l
facă să-şi
să-şi piardă
piardă echil
echilibr
ibrul.
ul. Îndrăg
Îndrăgost
ostitu
itull iubeşt
iubeşte.
e. Atunc
Atuncii când
când devii
devii un îndrăg
îndrăgost
ostit,
it,
adevărata bătălie a început. Te lupţi cu tine însuţi. Te reconstruieşti. Este o bravă şi
hotărâtă bătălie. Să nu disperi ori să dezertezi din "postul" tău. Dăruieşte-ţi Dragostei,
trupul, mintea şi sufletul. Bătălia este insuportabilă dar recompensa este măreaţă, la fel,
victoria este sigură. Tu vei învinge iar ego-ul tău va fi complet supus. Dragostea este cu
tine, oriunde te-ai afla, ca să te ghideze, deci nu lăsa disperarea şi deznădejdea să te
cuprindă.
Dar nu uita ca…”daca vrei sa fii iubit, iubeste!”.

SIMBOLOGIA – UNITATE ÎN DIVERSITATE Carmen DĂRĂBUŞ

Abstract
“Simbology –unity in diversity” wants to be an applied study, aiming at the simbology of 
the bird in the modern theatre of the 19th century (Ibsen, Chekov, Strindberg). The idea of 
interpreting symbols is still a controversial approach, with some considering it revolute,
and others, on the contrary, viewing simbology as the key of understanding the spiritual
universe, having the scope of varying it, of keeping it alive. It is, likewise, a way of 
communicating one’s feelings, attitudes, a vehicle of decrypting the universes inaccessible
to us from a material point of view. In art, the symbol translates blended moods, mixtures
of thoughts and feelings which may be communicated only through suggestions, refusing
the rigidity of concepts.
concepts. Omului, ca fiinţă duală, îi corespunde
corespunde un spaţiu dual – cel exterior 
şi cel interior, deopotrivă populate de simboluri; evoluţia fiinţei umane spre conştientizarea
de sine este şi o istorie a acumulării simbolurilor. Teatrul urmează, în general, drumul
literaturii în ceea ce priveşte spaţialitatea: de la cel deschis, cu elanurile zborului cosmic,
extensie a spaţiului exterior, la cel interior, cu diverse grade de intimizare. Simbologia
 păsării este una dintre
dintre cele care mediază
mediază spaţiile,
spaţiile, cosmicul
cosmicul cu teluricu
teluricull (zborul
(zborul icaric),
icaric),
configurând una din traiectoriile spaţiului spre spaţialitate, tendinţă ce debutează odată
începuturile teatrului modern în sec. XIX, amplificată în a doua jumătate a secolului XX.
După modelul antinomiei bine / rău, oamenii au interpretat imaginea păsării,
structurând-o în expresii pozitive şi negative.
n egative.
Ideea de interpretare a simbolurile este încă un demers controversat, unii considerându-l
revolut, iar alţii – dimpotrivă, considerând că simbologia este cheia înţelegerii universului
spirit
spiritual
ual,, indife
indiferen
rentt de spaţiu
spaţiull lingv
lingvist
istic
ic şi cultur
cultural,
al, care-l
care-l nuanţe
nuanţează,
ază, îl îmbog
îmbogăţeş
ăţeşte,
te,
ţinându-l viu. Un lucru e cert:
cert: simbolul este un vehicul
vehicul al decriptării universurilor care nu
ne sunt accesibile material.
material. Aşa cum observă şi H. Biederman, ele au pătruns în „fluxul
imagistic ameninţător al reclamelor, în sloganele şi însemnele politice, în parabolele din

9
 unive
universu
rsull spirit
spiritual
ual religi
religios,
os, în icono
iconogrgrafie
afie şi în cripto criptogra
gramel
melee cultur
culturilo
ilorr exoti
exotice
ce şi
 preistoric
 preistorice,e, în obice
obiceiuril
iurilee de natură
natură juridic
juridicăă şi
în obiectele de artizanat, în creaţiile literare şi în personajele istorice.”1Aşadar simbolul şi
discutarea lui nu pot fi elementeelemente învechite,
învechite, atâta timp cât fac parte parte dintr-un mod
mod de viaţă
viaţă
cotidian. La nivelul artei, simbolul traduce stări sufleteşti nediferenţiate, ecouri confuze,
amalgam de gânduri şi sentimente – care nu pot fi transmise cititorului decât pe calea
sugestiei. Odată cu opera lui Ibsen, dramaturgia iese de sub dictatul intrigii sofisticate în
favoarea dezbaterii de idei. Chiar şi cei care nu aparţin curentului simbolist, dramaturgii
celei
celei de-a doua jumătăţi
jumătăţi a secolului
secolului XIX şi ai începutul
începutului ui de secol
secol XX ( am în vedre pe
Henrik
Henrik Ibsen
Ibsen,, cu piesapiesa Raţa sălbatică,
sălbatică, pe August August Strind
Strindberg
berg,, cu piesa Pelicanul
Pelicanul,, pe
Maurice Maeterlinck, cu piesa Pasărea albastră şi pe Anton Pavlovici Cehov, cu piesa
Pescăruşul) utilizează simbolul pentru a da densitate atmosferei scenice, în absenţa unui
conflict
conflict puternic.
puternic. Dramaturg
Dramaturgia ia simbolist
simbolistăă împrospăte
împrospătează ază arsenalul
arsenalul naturalist,
naturalist, verist
verist al
secolelor XVIII şi XIX, resaturând valorile poetice ale operei dramatice (iar teatrul lui
Cehov, mai ales, este un exemplu reuşit în acest sens, chiar dacă, spre deosebire de teatrul
lui Maeterlinck, cel al scriitorului rus nu aparţine simbolismului, decât prin câteva
accente). Virtuţile sugestive ale simbolului sunt importante în valorificarea atmosferei.
Maiimp
Maiimport ortant
antăă în teatru
teatrull mod
modern
ern şi postm
postmodeodernrn decât
decât intrig
intrigaa propri
propriu-z
u-zisă,
isă, atmosf
atmosfereraa
transmite o
stare de spirit.
Mediator între cer şi pământ, pasărea a stârnit mereu admiraţia oamenilor. Mitologia
vorbeşte despre faptul că puterea spiritului zeilor nevăzuţi a fost transmisă păsării, zborul
este asimilat unei ipostaze superioare a fiinţei, iar „penele care înconjoară capul marilor 
şefi amerindie
amerindienei nei arată autoritate
autoritateaa lor spirituală.”2
spirituală.”2 Elevaţie
Elevaţie spirituală,
spirituală, Pasărea
Pasărea
semnif
semnificăică şi eliberar
eliberarea ea de angoase
angoasele le cărnii;
cărnii; nu de puţine puţine ori, simboli
simbolisti
stica
ca lor a fost
fost
asimilată cu cea a îngerilor: „Pasărea este imaginea sufletului care scapă din trup sau
numai a funcţiilor intelectuale;
intelectuale; inteligentă,
inteligentă, se spune în Rig-Veda,
Rig-Veda, este cea cea mai iute dintre
 păsări.”3 În funcţiefuncţie de epitetul
epitetul cromatic,
cromatic, simbolist
simbolistica ica lor se diversific
diversifică.
ă. Albastrul
Albastrul este
culoarea accesului la universuri
universuri spirituale superioare
superioare (ca floarea albastră din romantismul
european
european). ). În mitologi
mitologiaa chineză,
chineză, păsările albastre
albastre (ca cea cea din piesa
piesa lui
lui Maeterlinc
Maeterlinck)k)
repr
reprez
ezin
intă
tă me
mesag
sagererii
ii cere
cereşti
şti ori
ori zânel
zânelee nemu
nemuri rito
toare
are,, iar în IslaIslamm – sunt
sunt înge
îngeri
rii.
i. În
mitologiile antichităţii europeneeuropene şi orientale
orientale apare adesea
adesea imaginea păsării-suflet, care fie
conduce sufletul celui decedat, fie sufletul ia forma unei păsări. Indiferent de spaţiu
cultur
cultural,
al, ideea
ideea gener
generalăală este
este aceea
aceea de elibeeliberare
rare,, de descă
descătuş
tuşare
are din materi
material.al. Pasărea
Pasărea
măiastră a lui Brâncuşi a revoluţionat artele plastice şi pentru faptul că a tradus o
sensib
sensibili
ilitate
tate unive
universarsală.
lă. Pasăre
Pasăreaa este
este şi renaşte
renaştere re,, redim
redimens
ension
ionare
are a fiinţe
fiinţeii (pasăr
(pasăreaea
Phoenix).
Phoenix). Faptul
Faptul că încarnează
încarnează spiritele,
spiritele, a făcut să se nască mitologe mitologemul
mul „cunoaşterii
„cunoaşterii
limbii păsărilor”.4 Există şi un simbolism funest, al păsărilor de noapte, care anunţă mortea
cuiva ori încarnează sufletele ce nu şi-au găsit odihna. Mitologia românească vorbeşte
despre funcţia oraculară, profetică. Pasărea anunţă începutul unui ciclu agricol, are
funcţi
funcţiii divina
divinator
torii,
ii, apotro
apotropai
paicece.. George
George Călinescu
Călinescu arată arată că „păsăril
„păsărilee simboli
simbolizea
zeazăză
inacce
inaccesib
sibilu
ilull aerian
aerian şi, şi, prin lărg
lărgire
ireaa metafo
metaforei
rei,, imposib
imposibilu ilull şi himer
himericu
icul.”5
l.”5 EsteEste o
definiţie mai apropiată de simbolistica păsării în teatrul modern. Cehov şi Maeterlinck
utilizează şi simbolismul cromatic, iar Ibsen, Ibsen, un alt epitet,
epitet, sălbatică, pentru a întări ideea ideea
de libertate, de nesupunere la normele materiei şi la limitările date de ipocrizia prin care
sunt reglate mecanismele
mecanismele sociale.
sociale. Maeterlinck preferăpreferă denumirea generică generică de pasăre, dar 

10
 epitetul
epitetul cromat
cromaticic albastră
albastră îi conferă
conferă o altă dimen
dimensiune
siune.. Dacă
Dacă albul este neutru,
neutru, pur,
pur,
albastrul
albastrul este „cea mai imaterială
imaterială culoare:
culoare: natura nu o înfăţişează.
înfăţişează. Această culoare
culoare este
alcătuită din transparenţă, adică un vid acumulat al aerului, al apei, vid al cristalului sau al
diamantului.”6 Albastrul dematerializează tot ceea ce pătrunde în el, de la mişcări la
sunete.
sunete. Este drumul
drumul spre infinit, spre eternitate
eternitateaa suprauman
supraumană. ă. Albastrul şi albul sunt şi
culori mariale, traducând detaşarea de valorile materiei, potenţând valorizarea pozitivă a
lumilo
lumilorr de dincol
dincoloo din diverdiverse
se credin
credinţe
ţe religi
religioase
oase.. Albul
Albul pescăr
pescăruşu
uşului
lui cehov
cehovian
ian este
este
 perfecţiun
 perfecţiunea,
ea, claritatea
claritatea,, lumina
lumina unui nou început,
început, totuşi
totuşi mund
mundan.an. Haina albă este şi
simb
simbololul
ul iniţ
iniţie
ieri
riii creş
creşti
tine
ne,, simb
simbol
olizâ
izând
nd tot
tot un nounou înceîncepu
putt prin
prin care
care spir
spirit
itul
ul se
reconfigurează. Pescăruşul nu se asociază doar Ninei (cea care a trecut probele vieţii,
devenind femeie responsabilă), ci şi lui Treplev, cel care ucide pescăruşul, lui refuzându-i-
se alt început, întorcându-se de unde a plecat.
Pornind de la ideea că raţa trăieşte în cuplu (cuplul de raţe-mandarin din Extremul
Orient), fiind simbolul
simbolul fericirii conjugale,
conjugale, Ibsen vede în în familia Ekdal o armonie iniţială.
Raţele sălbatice trăiesc departe de perfidia oamenilor, împăcate cu soarta până să afle
adevărul.
adevărul. Raţa sălbatic
sălbaticăă se scufund
scufundăă în apă,
apă, apoi
apoi se avântă
avântă în zbor, dar raţa
raţa lui Ibsen,
Ibsen,
lovită în aripă de plumbul unui glonţ, nu a mai putut să treacă de durerea provocată de
„plumbul din aripă”. Pentru Ibsen, adjectivul „sălbatic” înseamnă libertate. Personajele lui
şi-au pierdut libertatea în momentul în care le-a fost dezvăluit adevărul.
Strindberg recurge la simbolismul pelicanului pentru a sublinia sacrificiul paternal şi
dragostea faţă de copii. Iconografia creştină a făcut din pelican un simbol al lui Hristos, iar 
Strindberg face această analogie, arătând că datorită sacrificiului tatălui, copiii au
înţeles
înţeles adevărul eliberator.
eliberator. Simbolul
Simbolul pelicanulu
pelicanuluii este dual: pe de o parte el înseamnă
înseamnă
moarte, sacrificiu, iar pe de alta, iluminare, trezire la viaţă în manieră cristică. Raţa
sălbatică a lui Ibsen Ibsen este
este drama omului
omului neputincios
neputincios faţă-n faţă cu adevărul.
adevărul.
Considerat romantic în prima etapă a creaţiei sale, realist în teatrul social, el se declară şi
un pionier al teatrului simbolist: „Ibsen e realist şi simbolist, opera sa a prezidat la naşterea
regiei naturaliste şi a constituit punctul de plecare al teatrului modern de idei. Punând în
scenă Raţa sălbatică, el a declarat: < Tot astfel cum am fost cel dintâi în a deschide larg
 porţile
 porţile dramei
dramei naturaliste
naturaliste,, le voi deschide
deschide la fel de larg pe cele ale dramei
dramei simboliste
simboliste.>”7
.>”7
Într-o atmosferă în care minciuna este sinonimă cu fericirea, Gregers îl torturează pe
fotograful Ekdal Hjalmar, un om mediocru, care visează la ieşirea din anonimat printr-o
invenţie la care lucrează. Căsătorit cu Gina, care duce greutatea căminului, cei doi au o
fiică, Hedviga, pe cale de a-şi pierde vederea. Apariţia tânărului Gregers Werlé tulbură
armonia familiei, după ce-i dezvăluie lui Hjalmar că fiica pe care o crede a lui este a
 bătrânului
 bătrânului Werlé, tatăl său, a cărui amantă Gina fusese pe vremea vremea când lucra în casa lor.
Familia e pe cale să se destrame, Gregers, mediocru până la capăt, uitând tot ce-l legase de
cele două. Doctorul Rollings, prieten al familiei Ekdal, încearcă să medieze idealul cu
realitatea: „Ascultă, domnule Werlé-junior, nu te mai servi de această vorbă pompoasă
ideal, când noi, în vorbirea curentă îi zicem atât de minunat minciună... Dacă îi iei unui om
obişnuit minciuna vieţii, îi iei în acelaşi timp şi fericirea.”8 Bătrânul Ekdal, tatăl lui
Hjalmar,
Hjalmar, fost partene
partenerr de afaceri
afaceri cu Werlé-sen
Werlé-senior
ior şi vânător
vânător pasionat
pasionat cândva,
cândva, a făcut
 puşcărie
 puşcărie în locul
locul celui
celui din urmă pentru
pentru o tranzacţie
tranzacţie ilegală,
ilegală, legată
legată de păduri.
păduri. Cu minţile
minţile
 puţin răvăşite,
răvăşite, singura
singura bucurie
bucurie pe care o mai are este simulacru
simulacrull de vânătoare
vânătoare în podu
podull
casei,
casei, printre brazi de Crăciun,
Crăciun, demult
demult ofiliţi, găini şi iepuri
iepuri de casă, visând la urşi. Raţa
rănită, adăpostită în paner, simbolizează viaţa mutilată a familiei Ekdal. Tot bătrânul Werlé

11
 a retezat zborul păsării sălbatice: „Şi s-a dus la fund, nu? Păi da! Aşa fac raţele sălbatice.
Se dau la fund, cât mai adânc. Se prind acolo cu ciocul de alge ori de ce naiba găsesc. Dar 
la suprafaţă nu mai ies.”9 De fapt, işi definea viaţa şi pe cea care avea să fie a fiului său.
Viaţa falsă devine reală: „Stă de atâta vreme în pod, încât a şi uitat de viaţa ei sălbatică.”10
Iar Gregers îl previne: „Să n-o laşi niciodată să mai vadă aerul şi marea.”11 Plumbul
eşecului rămâne mereu în aripă, nu atât din cauza neputinţei ei, ci mai ales a celor din
 jur, care nu au re-învăţat-o
re-învăţat-o să zboare.
zboare. Similitudinea
Similitudinea cu soarta
soarta păsării o face Hjalmar 
însuşi: „Te gândeşti poate la lovitura ucigătoare care l-a atins în aripă pe tata, ca şi pe
mine?”12 De iluzie au nevoie nevoie toţi din familia Ekdal: iluzia vieţii din pod pentru pentru bătrân,
cea
cea a vieţ
vieţii
ii în minc
minciuiună
nă pent
pentru
ru Hjal
Hjalma
marr şi Gina
Gina.. Hedv
Hedvig iga,
a, prin
prin mo
moararte
te,, vrea
vrea să-i
să-i
descătuşeze, să zboare din nou. Dar oamenii slabi nu o pot face, ei au nevoie de minciună.
Gregers, precum câinele de vânătoare, vrea să-i salveze, să-i scoată la suprafaţa unei bălţi
metaforice: „Fii liniştit. Te scot eu iarăşi la suprafaţă. Am şi eu un scop în viaţă.”13
Ibsen se regăseşte mai degrabă în personajul-martor Rolling, prin echilibrul găsit între
adevăr şi minciună. Nuanţările fiinţei umane nu permit aplicarea rigorii morale instituite de
Gregers fără riscul de-a o spulbera. În loc să re-înveţe zborul, raţa sălbatică se cufundă în
moarte.
Spre deosebire de Ibsen, care tratează o problemă morală, închipuindu-şi personajele personajele ca
 pe nişte raţe
raţe sălbatice,
sălbatice, A. P. Cehov recurg
recurgee la simbolul
simbolul pescăruşului
pescăruşului şi realizează
realizează piesa
piesa din
 perspecti
 perspectiva
va talentulu
talentuluii şi a artei. Eroismul
Eroismul şi drumul
drumul lăuntric
lăuntric spre esenţa
esenţa artei
artei se identific
identifică:
ă:
„În artă nu învinge
învinge decât acelaacela care este capabil
capabil de un act eroic.”14
eroic.”14 Nina Zarecinaia
Zarecinaia şi
Konstantin treplev sunt personajele care-şi împart simbolistica piesei: un tânăr scriitor care-
şi dorea gloria şi o tânără actriţă, dorind realizarea deplină a vocaţiei sale. În piesa scrisă şi
montată de Treplev în faţa rudelor şi a prietenilor, Nina joacă rolul principal, în ciuda
opoziţiei părinţilor, care nu-şi doresc o carieră actoricească pentru fiica lor: „Tatăl meu şi
soţia lui nu mă lasă să vin aici. Ei spun că la voi e o atmosferă boemă... Dar pe mine mă
atrage locul ăsta ca pe un pescăruş.”15
pescăruş.”15 Arkadina, actriţă de succes
succes şi mama lui Treplev,
ironizează piesa fiului său, preferându-l pe Trigorin, un scriitor mediocru, dar cu succes la
femei. Nina însăşi se va îndrăgosti de el, dar fuga lor la Moscova, relaţia încercată – totul
va constitui un eşec. După o absenţă lungă, se întâlneşte cu Treplev, căruia îi spune: „Sunt
un pescăruş... Ştiu, acum înţeleg, Kostia, că în meseria noastră – fie că joci pe scenă, fie că
scrii – esenţialul nu e gloria, nici strălucirea, nici ceea ce ai visat, ci răbdarea. Să ştii să-ţi
 porţi crucea
crucea şi să ai răbdare.
răbdare. Am credi
credinţă
nţă şi sunt
sunt mai puţin nefericit
nefericităă şi când mă gândescgândesc
la misiunea mea nu mă mai tem de viaţă.”16 În simbolistică, pescăruşii plutind pe apa
mării sunt primele păsări ce anunţă destrămarea întunericului şi ivirea zorilor, iar ţipătul lui
se asociază nostalgiei şi durerii unei pierderi. Păsări acvatice, ele părăsesc uneori, în
stoluri, apropierea marilor întinderi de apă şi zboară în stoluri spre câmpurile proaspăt
semănate s-au culese pentru a ciuguli seminţe. Fundamental, pescăruşul rămâne o pasăre a
luminii,
luminii, o alegorie
alegorie a sufletului
sufletului omului,
omului, aflat deasupra
deasupra abisuril
abisuriloror vieţii.
vieţii. La Cehov,
Cehov, doar 
 Nina răzbate peste peste valuri.
valuri. Treplev,
Treplev, cel care a împuşcat
împuşcat pescăruşu
pescăruşul,l, depunându
depunându-l -l la
 picioarele
 picioarele Ninei,
Ninei, se sinucide.
sinucide. Trigorin
Trigorin îi povesteşte
povesteşte Ninei
Ninei un subiect
subiect literar în legătură
legătură
cu întâmplarea: „Mi-a trecut prin gând un subiect. Un subiect pentru o scurtă povestire: pe
malul unui lac trăieşte din copilărie o fată tânără, aşa, ca dumneata. Iubeşte lacul ca un
 pescăruş
 pescăruş şi e fericită
fericită şi liberă
liberă ca el. Dar vine
vine din întâmp
întâmplare
lare un om,
om, o vede şi,şi, aşa, din lipsă
lipsă
de altceva,
altceva, o nimiceşte
nimiceşte ca pe acest
acest pescăruş.”17
pescăruş.”17 Este exactexact ceea
ceea ce va face Trigorin
Trigorin cu
viaţa
viaţa Ninei.
Ninei. Du Dupăpă ce o sedu
seduce
ce pe Nina,
Nina, o părăs
părăseş
eşte
te,, copi
copilulull îi mo
moar
are,
e, dardar rezi
rezist
stăă

12
 momentelor în care visele şi realitatea îi spulberă speranţele. Prin experienţe de viaţă dure a
câştigat în profunzime. Devenită femie matură, devine şi actriţă adevărată. A înţeles că
totul în viaţă are un preţ. Între cele două ipostaze, câştigă cea a pescăruşului victorios.
Chiar Nina îi spune lui Treplev că nu se identifică cu pasărea împuşcată: „Sunt un
 pescăruş...
 pescăruş... Nu. Nu asta... Ţi-aduci aminte? aminte? Ai împuşcat
împuşcat un pescăruş...
pescăruş... Un bărbat a trecuttrecut
întâmplător... şi neavând ce face, l-a prăbuşit... subiect pentru unmic poem... nu, nu e
asta.”18 Treplev nu are curaj să înfrunte viaţa, de aceea nu-şi valorifică potenţialul. Nina
şi-a transfigurat suferinţele în victorie.
Ca orice artist adevărat. Simbolismul
Simbolismul lui Cehov se află la mare distanţă de „vizionarismul
mistic care dă o coloratur
coloraturăă cu
cu totul specială
specială dramelor
dramelor lui Maeterlinc
Maeterlinck.”19
k.”19 Maurice
Maurice
Maeterlinck, unul dintre principalii reprezentanţi ai teatrului simbolist, tratează în piesa
Pasărea albastră problema fericirii. Deşi atmosfera este feerică, de visare cu sugestii
materiale, există încrederea în puterea de recuperare a iubirii. Piesa prezintă povestea a doi
fraţi, un băiat şi o fată, Tyltyl şi Mytyl,Mytyl, copiii săraci
săraci ai unui tăietor de lemne.
lemne. Cei doi
 pornesc
 pornesc în căutarea
căutarea păsării albastre
albastre ( precum
precum Heinrich
Heinrich von Ofterding
Ofterdingen,en, din romanul
romanul
neter
netermin
minatat al roman
romanticticulu
uluii germa
germann No Noval
valis,
is, în căutar
căutarea
ea florii
florii-- albast
albastre)
re).. În preajm
preajmaa
Crăciunului, se visează la petrecerea copiilor bogaţi şi, într-o atmosferă care alternează
visul cu realitatea, chiar se duc la geam şi se bucură în mod real de privelişte. Forţa
sugestiei le aduce o zână – bătrână şi urâtă la început, care îi oferă lui Tyltyl o scufiţă verde
cu un diamant
diamant şi precizează:
precizează: „dacă vei întoarce diamantul de la stânga stânga la dreapta, veivei reuşi
să desfaci sufletele lucrurilor.”20 Tyltyl face acest lucru şi zâna urâtă devine zâna
frumoasă care are un copil bolnav şi nu se poate vindeca decât dacă i se va aduce Pasărea
albastră.
albastră. Tyltyl
Tyltyl ia după el, într-o
într-o călătorie fantastică,
fantastică, toate elemen
elementele
tele care au ieşit din
scoarţa lor: apa, zahărul, pâinea, lumina etc. Alături de cele două animale, pisica şi câinele.
Zâna Bérylune le oferă, tuturor, din garderoba sa, o haină caracteristică. Câinele şi lumina
rămân , în ciudatul periplu, alături de copii, iar pisica vicleană instigă celelalte elemente la
revo
revoltltă.
ă. Şi aici
aici,, ca în pies
piesaa lui
lui Ibse
Ibsen,
n, câin
câinel elee are
are cono
conotataţii
ţii pozit
pozitiv
ive,
e, repr
reprez
ezen
entâ
tând
nd
simbolistica salvării.
salvării. După ce străbat Ţara Suvenirului, Ţara Fericirilor, Ţara Viitorului – 
luptând cu sufletele arborilor şi ale animalelor – descătuşate din materie cu ajutorul
diaman
diamantul tului,
ui, ajung
ajung acasă,
acasă, unde
unde îi aşteapt
aşteaptăă Pasăre
Pasăreaa albast
albastră.
ră. Ei remar
remarcă că frumus
frumuseţe
eţeaa
turturele
turtureleii din colivia
colivia lui Tyltyl cu ajutorul
ajutorul revelaţiei.
revelaţiei. Şi casa care-i făceafăcea nefericiţi
nefericiţi li se
 pare frumoasă.
frumoasă. Pasărea
Pasărea are efecte
efecte terapeutic
terapeutice,e, ca fericirea
fericirea însăşi. Deşi pare o povestepoveste
 pentru
 pentru copii,
copii, piesa
piesa vorbeşte
vorbeşte despre
despre faptul că fericirea
fericirea e lângă
lângă noi, e în noi şi depinde
depinde de
resursele noastre interioare dacă o putem descoperi sau nu. Dar copiii scapă turturica
şi, în zbor, ea redevine Pasăre albastră. Fiinţa umană nu este capabilă să aprecieze pentru
totdeauna, ce are, nu stie să păstreze, ajungând, după o perioadă de împlinire, să viseze din
nou la altceva. Puterea de a fi fericiţi sau nu stă în resursele noastre interioare mai mult
decât în ceea
ceea ce oferă
oferă un univers
univers care ne este exterior.
exterior. Opera dramatică a lui Strindberg
Strindberg se
manifestă printr-un mozaic stilistic, ce include expresionismul, simbolismul, realismul,
alături de elemente
elemente naturaliste
naturaliste şi romantice
romantice.. Având ca punct punct de plecare
plecare realitatea,
realitatea, piesele
piesele
sale sunt considerate
considerate un şir de momente
momente autobiografice. Piesa Piesa Pelicanul prezintă tragedia
unei familii, având drept personaj principal o amintire, cea a tatălui mort – la care se
raportează celelalte personaje: văduva, copiii, ginerele. O re-semnificare a mitului tragic
generat de blestemul Atrizilor, văduva este o Clitemnestră care şi-a împins soţul la moarte
cu ajutorul amantului. Făcând din fiul său, Frederic, un om fără voinţă, iar din fiica sa,
Gerda, o femeie neîmplinită, nu ezită să continue încercarea de a-şi atrage copiii de partea

13
 sa. Iar cu Gerda aproape reuşeşte. Pe amant şi-l face ginere, iar acesta o păstrează, la rândul
lui, în casă, pentru a nu plăti o servitoare.
servitoare. Lui Frederic, aşa lipsit de voinţă cum este, nu-i
lipseşte luciditatea şi vede că cel care şi-a iubit copiii e tatăl mort. Incomodată de fiu,
mama încearcă să-l însoare pentru a-l îndepărta, pentru că-l simte ca pe un permanent
reproş viu. Gerda începe să intuiască adevărul, dar îl refuză, preferând minciuna care o ţine
în viaţă, întocmai ca pe raţa sălbatică a lui Ibsen: „Taci! Ştiu că trăiesc ca o somnambulă,
dar nu vreau să fiu trezită. Cred că n-aş mai putea trăi deloc!... Lasă-mă să dorm! Ştiu că o
să mă trezesc
trezesc odată, dar aş vreavrea să dureze
dureze cât mai multmult starea
starea aceasta!”21
aceasta!”21 Dar ea nu va
scăpa de revelaţia dureroasă: singurul care i- a iubit este tatăl. În legendele medievale
 pelicanul
 pelicanul îşi reînvia
reînvia puii cu sângele
sângele din piept.
piept. Aşa şi amintirea
amintirea tatălui
tatălui care a trebuit
trebuit să
moară pentru ca urmaşii săi să se trezească la realitatea morală. Nici mama cinică nu scapă
de momentul în care priveşte adevărul în faţă: „Da, acum mi se pare că mă trezesc dintr-un
lung, foarte lung somn. E îngrozitor.
îngrozitor. Pentru ce nu m-ai m-ai trezit mai curând?”22 Simbolismul
cristic vine şi din rana inimii din care curg sângele şi apa dătătoare de viaţă: „Trezeşte-te,
creştine mort, scrie Silesius, şi vezi, Pelicanul nostru te stropeşte cu sângele său şi cu apa
din inima sa. Dacă
Dacă o primeşti
primeşti cum trebuie,
trebuie, vei fi pe loc viu şi sănătos.”23
sănătos.”23 Ca la Ibsen, şi
aici se dezbate spinoasa problemă a oportunităţii cunoaşterii adevărului. Gerda şi Frederic
mor împreună după ce Frederic dă foc casei, gest de purificare morală, iar mama se
sinucide, aruncându-se pe fereastră: „Dragă soră! Biata mama! Simţi acum cât e de cald,
cât e de bine?
bine? Nu mai mai mi-e frig...”2
frig...”244 Pelicanul
Pelicanul este
este singurul
singurul care
care s-a
s-a salvat moral
moral prin
prin
moarte. Dar i-a salvat şi pe ceilalţi, tot prin moarte: „În felul acesta pelicanul a devenit
simbol
simbolulul dragos
dragosteteii patern
paterne,
e, al sacrif
sacrifici
iciulu
uluii pentr
pentruu alţii,
alţii, em
emble
blemă
mă a lui IsusIsus Hristo
Hristos.s.
Imaginea acestei păsări în iconografie şi în heraldică e de regulă însoţită de devizele:
Amoris
Amoris filiorum
filiorum – Dragoste
Dragoste pentru
pentru fii/copii
fii/copii sau Amoris
Amoris divini – Dragoste divină.”25
divină.”25
Ceilalţi – Oreste, Electra şi Clitemnestra au trăit, succesiv, momentul privirii adevărului în
faţă. Egist, ginerele meschin, rămâne egal cu sine, ca spre a perpetua răul în lume,
continuând tragedia Atrizilor. Dacă la Ibsen femeia este cea care se sacrifică, este cea
autentică
autentică uman şi puternică,
puternică, la Strindberg
Strindberg personaju
personajull feminin apare,
apare, în piesele
piesele sale, în
ipostaze malefice.
Pasărea devine, astfel, o atitudine, un crez, un mod de viaţă. În toate cazurile analizate,
imagi
imagineneaa ei repr
reprezezin
intă
tă o năzui
năzuinţnţăă spre
spre o dimedimensnsiu
iune
ne momora
rală
lă (Ibs
(Ibsen
en,, Stri
Strind
ndbe
bergrg),
),
spirituală(M
spirituală(Maete
aeterlinck
rlinck)) sau artistică
artistică (Cehov)
(Cehov) superioară.
superioară. Esenţa artei este aceea a fiinţeifiinţei
uman
um anee care
care se caut
caută,
ă, se găse
găseşte
şte şi se re-gre-găse
ăseşte
şte,, se re-or
re-ordo
done
neaz
ază,
ă, se cuno
cunoaşt
aşte,
e, îşi
îşi
materializează ori îşi frânge tainice aspiraţii, iar arta spectacolului, aflată la interferenţa
artelor, exprimă complex aceste năzuinţe.

14