Lacul

de Mihai
Eminescu
Text liric
 OBIECTIVE

01 03
02
Să identificăm elemente ale
Să explicăm semnificația subiectivității
titlului și tema textului
Să stabilim structura
compozițională

04 05
Să demonstreze că textul este
Să identificăm trăsăturile liric
textului liric
 Whoa!
Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850- 15 iunie
1889)
s-a înscris în romantismul european prin tema
iubirii şi a naturii, care sunt predominante în lirica
sa.
 Despre Eminescu
La Eminescu, natura are două ipostaze: una terestră şi una cosmică, în
cadrul căreia îndrăgostiţii oficiază un adevărat ritual al iubirii.

- natura terestră apare cu elemente specifice ale spaţiului românesc:

codrul, izvoarele, salcâmul, teiul, lacul, trestiile, văzute în veşnica rotire a
anotimpurilor;

- este ocrotitoare, caldă, uneori sălbatică, participând mereu la frământările

îndrăgostitului şi constituind cadrul cel mai potrivit al dragostei şi meditaţiei.

- natura cosmică este simbolizată mai ales prin cadrul nocturn, în care luna,
stelele, luceferii participă direct la sentimentul iubirii umane.
Poezia „Lacul” este o creaţie lirică, întrucât poetul îşi
exprimă în mod direct sentimentele de iubire
manifestate într-un cadru rustic, într-o formă
idealizată.

Poetul descrie un tablou din natură, apelând la imagini

vizuale, motorii, olfactive, auditive, precum şi la figuri
de stil care compun armonizarea planului terestru cu
cel cosmic.

Eul liric îşi exprimă direct sentimentele faţă de peisajul

conturat prin descriere.
 01
EXPLICAȚIA TITLULUI
numeşte simbolic cadrul naturii feerice, printr-unul dintre
cele mai întâlnite elemente din lirica eminesciană, lacul.
 SEMNIFICAȚIA TITLULUI

○ Toate celelalte elemente care compun decorul în

care urmează să se manifeste iubirea: trestiile,
barca, luna, nuferii, converg necontenit către
lacul din mijlocul codrului.

○ În viziunea lirică a lui Mihai Eminescu, apa este

un element al vieţii, al profunzimii trăirilor
interioare, sugerând intensitatea sentimentului de
iubire ideală şi visul împlinirii acesteia în cadrul
unei naturi feerice, ocrotitoare.
 02
TEMA TEXTULUI
o constituie aspiraţia sinelui poetic pentru o iubire ideală, o poveste
de dragoste imaginată într-un cadru natural rustic, cu care se
contopeşte trăirea interioară a eului liric.
 03
STRUCTURA COMPOZIȚIONALĂ
Poezia „Lacul” este alcătuită din cinci catrene (strofe de câte patru
versuri), organizate gradat ca stare sufletească, de la speranţa împlinirii
iubirii până la tristeţea sfâşietoare din final.
 Compoziţional, poezia poate fi structurată pe două
planuri:

- unul real, exterior, care cuprinde tabloul descriptiv

al naturii;
- altul ideal, interior, al visului de împlinire a iubirii
absolute.
 STROFA I

Descrie cadrul naturii, decorul în care

eul liric va exprima dorinţa arzătoare
de a simţi în profunzime sentimentul
de iubire absolută.
Tabloul naturii anticipează,
astfel, emoţia îndrăgostitului
în aşteptarea nerăbdătoare a
iubitei.
 STROFA A II-A
Nerăbdarea îndrăgostitului de a-şi
întâlni iubita este exprimată încă
Compune spaţiul interior al din primul vers: „Şi eu trec de-a
trăirii, al visării eului liric la lung de maluri”.
iubirea ideală.

Folosirea verbelor la conjunctiv

sugerează speranţa, visul de
Motivul aşteptării este relevat prin verbe ce
împlinire a iubirii, posibila fericire
exprimă nesiguranţa, incertitudinea „parc-
fiind vizualizată prin gesturile
ascult”, „parc-aştept”, stare accentuată şi de
tandre, mângâietoare: „să răsară”,
repetiţia acestora.
„să-mi cadă”.
 STROFA A II-A

Eventualitatea împlinirii visului de iubire

este în concordanţă cu posibilul cuplu,
realizat de poet prin două pronume
personale, „eu” şi „ea”, care sugerează, pe
de o parte, confesiunea sinelui poetic, iar
pe de altă parte, unicitatea iubitei,
pronumele fiind subliniat grafic. Iubita este, aşadar, „ea”, unică, singura
care ar putea să-l facă fericit.

STROFA A III-A ȘI A IV-A
Imaginează, în
continuare, eventuala poveste
de iubire, idila, care se
manifestă ca un ritual încărcat
de emoţia posibilei întâlniri:
„Să sărim în luntrea mică /
Îngânaţi de glas de ape, / Şi să
scap din mână cârma, / Şi
lopeţile să-mi scape;”.
Verbele sunt tot la conjunctiv,
pentru că întâlnirea nu este reală,
ci ea se petrece numai în
imaginaţia îndrăgostitului, ca
dorinţă arzătoare a eului liric de
contopire a cuplului de
îndrăgostiţi, într-o iubire ideală:
„să sărim”, „să scap”, „să-mi
scape”, „să plutim”, „foşnească”,
„sune”.
Imaginile vizuale se împletesc cu
imaginile auditive, natura fiind participativă la
sentimentele profunde de iubire în eventualitatea
împlinirii cuplului, idee sugerată prin personificarea
„Îngânaţi de glas de ape”.

STROFA A III-A ȘI A IV-A
Vizual, natura este dominată de
„lumina blândei lune”, care este şi
ea personificată prin epitetul
„blândă” şi care la Eminescu este
astrul tutelar, care veghează
evenimentele ce se petrece pe
pământ.
Elementele auditive sunt
exprimate prin sintagme
sugestive pentru ipostaza
naturii de participant activ şi
sensibil la zbuciumul interior
al eului liric, în dorinţa de
împlinire a cuplului de
îndrăgostiţi:
„îngânaţi de glas de ape”;
„vântu-n trestii lin foşnească”,
„unduioasa apă sune!”.
Din aceste strofe se desprinde şi ideea armoniei
perfecte între planul real, al naturii şi planul
ideal, al visului de iubire absolută, dintre planul
exterior, al decorului natural şi cel interior, al
sentimentelor.
 STROFA A V-A
Exprimă tristeţea sfâşietoare a
eului liric, provocată de neputinţa
împlinirii visului de iubire şi de
solitudinea (singurătatea) dureroasă
şi încărcată de suferinţă.
confesiune lirică, durerea profundă, starea
Se face astfel trecerea de la starea
de vis, plină de farmec, la realitatea
tristă şi solitară, iubirea rămânând
numai o dorinţă, un ideal
neîmplinit.
Dezamăgirea îndrăgostitului este
marcată de punctele de suspensie,
aşezate după cuvintele ce exprimă
decepţia posibilei întâlniri cu iubita:
„Dar nu vine...”.
Poetul exprimă la persoana I, printr-o
de deprimare pe care o simte şi rămâne
tot singur în mijlocul naturii:
„Singuratic / În zadar suspin şi sufăr /
Lângă lacul şi cel albastru / Încărcat cu
flori de nufăr”.
 LIMBAJUL
ARTISTIC
● Poezia „Lacul” îmbină elementele de
trăire interioară a sentimentului de
iubire cu cele ale naturii, cu care intră
în concordanţă deplină.
 ELEMENTE LIRICE

Elementele de idilă Elementele de pastel

sunt exprimate de verbe cu

o mare încărcătură se compun din îmbinarea
emoţională: „parc-ascult”, imaginilor vizuale cu cele
„parc-aştept”, „să răsară”, auditive, natura
„să cadă”, „suspin”, eminesciană fiind în
„sufăr”. armonie desăvârşită cu
sentimentul de dragoste.
Imaginile vizuale aparţin atât naturii terestre: lacul,
trestiile, nuferii, cât şi celei cosmice, luna , vântul.

Natura este personificată, participând emoţional la

trăirile profunde ale îndrăgostitului:
„Lacul [...] / Tresărind în cercuri albe / El
cutremură o barcă”;
„glas de ape”;
„lumina blândei lune”.
Planul real al poeziei este ilustrat de verbele la prezent:
„îl încarcă”, „cutremură”, „trec”;
Planul ideal, al visului de iubire este sugerat de verbele
la conjunctiv, care dau sensul de fericire posibilă, în
situaţia în care cuplul s-ar constitui: „să răsară”, „să
sărim”, „să scap”, „să plutim”, „foşnească”, „sune”.

Epitetele sunt cromatice: „lacul albastru”, „nuferi

galbeni”, „cercuri albe”, şi completează tabloul
coloristic al naturii.
ELEMENTE DE VERSIFICAȚIE

Ritmul este trohaic, rima este încrucişată, iar măsura

versurilor este de 7-8 silabe.
În concluzie...

Deoarece este o operă literară în versuri, în care este descris un tablou

din natură în cadrul căruia poetul îşi manifestă dorinţa de împlinire a
iubirii ideale, poezia „Lacul” de Mihai Eminescu este un text liric.