4.

TEORIA GENERALĂ A OBLIGAŢIILOR

73. Acceptarea ofertei (Codul Civil: art. 1.196-1.200)
Barem de corectare:
Noţiune şi reglementare
- acceptarea constă în manifestarea voinței juridice a unei persoane de a încheia un contract în
condițiile stabilite în oferta ce i-a fost adresată în acest scop;
- art. 1196 C.civ. - Acceptarea ofertei - „(1) Orice act sau fapt al destinatarului constituie
acceptare dacă indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost
formulată, şi ajunge în termen la autorul ofertei. Dispoziţiile art. 1.186 rămân aplicabile. (2) Tăcerea
sau inacţiunea destinatarului nu valorează acceptare decât atunci când aceasta rezultă din lege, din
acordul părţilor, din practicile statornicite între acestea, din uzanţe sau din alte împrejurări.”;
- art. 1186 C.civ. - Momentul şi locul încheierii contractului - „(1) Contractul se încheie în
momentul şi în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din
motive care nu îi sunt imputabile. (2) De asemenea, contractul se consideră încheiat în momentul în
care destinatarul ofertei săvârşeşte un act sau un fapt concludent, fără a-l înştiinţa pe ofertant, dacă, în
temeiul ofertei, al practicilor statornicite între părţi, al uzanţelor sau potrivit naturii afacerii,
acceptarea se poate face în acest mod.”.
Condiţiile acceptării
- pentru a fi efectivă juridic și a genera încheierea unui contract, acceptarea este necesar să
îndeplinească următoarele condiții:
a) la fel ca orice consimțământ dat pentru a produce efecte juridice, acceptarea trebuie să
îndeplinească toate condițiile de validitate prevăzute de lege pentru voința juridică în general – art.
1179 C.civ. - Condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului – „(1) Condiţiile esenţiale pentru
validitatea unui contract sunt: 1. capacitatea de a contracta; 2. consimţământul părţilor; 3. un obiect
determinat şi licit; 1. o cauză licită şi morală. (2) În măsura în care legea prevede o anumită formă a
contractului, aceasta trebuie respectată, sub sancţiunea prevăzută de dispoziţiile legale aplicabile.”.
Dacă legea impune contractului o anumită condiție de formă, ea trebuie să fie îndeplinită și de
acceptare;
b) acceptarea trebuie să fie pură și simplă, adică să fie în concordanță cu oferta. Destinatarul
trebuie să accepte integral oferta, fără a formula rezerve sau a propune modificări privitoare la clauzele
esențiale al viitorului contract. În caz contrar, consimțământul nu constituie o acceptare, având valoarea
eventuală de contraofertă. Acceptarea trebuie să constituie o simplă confirmare a ofertei sau, dacă nu
este o simplă confirmare, eventualele completări cuprinse în aceasta trebuie să nu aducă atingere
fondului ofertei – art. 1197 alin. (1) C.civ.. există situații în care acceptarea nu se rezumă la un acord
asupra ofertei, ci adaugă clauze noi. Prinicipiul este, acela că, dacă acceptarea nu altereză termenii
ofertei în substanța lor, ea trebuie considerată ca acceptare valabilă (de exemplu, acceptarea indică

1
acordul asupra ofertei și adaugă indicații cu privire la locul predării). Totodată, acceptarea trebuie să
ateste în mod neechivoc intenția destinatarului ofertei de a accepta această ofertă. Fie că acceptarea are
loc prin acte sau prin fapte juridice, ea trebuie să ateste intenția destinatarului de a accepta oferta și de a
încheia contractul;
c) să nu fie tardivă – o condiție esențială este ca acceptarea să fie făcută în interiorul termenului
de acceptare, adică în interiorul termenului în care oferta se consideră a fi irevocabilă, sau imediat, dacă
oferta este adresată unei persoane prezente și nu cuprinde un termen. Numai în acest mod ea produce
efecte juridice, altfel fiind caducă.
Felurile acceptării
- acceptarea presupune manifestarea exterioară a voinței acceptantului adresată ofertantului.
Acceptarea poate fi:
a) expresă – atunci când ea se concretizează „într-un act care este îndeplinit de autorul său în
scopul de a-l face să înțeleagă pe ofertant voința sa.”. O asemenea acceptare poate să fie făcută în scris
(o telegramă prin care se confirmă încheierea contractului), verbal (prin comunicarea orală a acceptării)
sau printr-un anumit gest (ridicarea mâinii în cazul cumpărării la licitație, click-ul în cazul cumpărării
electronice, inserarea fiselor într-un automat pentru produce de consum etc.). Uneori, acceptarea este
imperativ să fie expresă și nu se poate ține seama de o formulă echivalentă de acceptare (în ipoteza
acceptării unei oferte de contract formal, acceptarea trebuie făcută în formă autentică și aceasta implică
și caracterul expres; în cazul fideiusiunii, art. 2282 C.civ. prevede că aceasta nu se prezumă ci trebuie
asumată în mod expres de către debitor);
b) tacită – atunci când rezultă în mod rezonabil din anumite acțiuni ori atitudini. Conform art.
1186 alin. (2) C.civ., contractul se consideră încheiat și atunci când destinatarul ofertei „săvârșește un act
sau un fapt concludent, fără a-l înștiința pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor statornicite
între părți, al uzanțelor sau otrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod. Pot fi
considerate acceptări tacite: începutul executării contractului de către destinatarul ofertei, trimiterea unor
documente contractuale spre a fi completate de ofertant – semn care în temeiul practicilor anterioare ale
părților, reprezintă acceptare etc.. Legat de acceptarea tacită, se pune întrebarea dacă simpla tăcere sau
inacțiunea au sau nu valoare de acceptare. Regula este aceea că, prin ea insăși, tăcerea nu constituie
acceptare. Prin excepție, tăcerea are valoarea de acceptare când aceasta rezultă din lege, acordul părților,
practicile anterioare ale acestora, uzanțe sau alte împrejurări. De exemplu, reprezintă o asemenea
acceptare tacită: tacita reconducțiune, care constituie o încuviințare a ofertei, de asemenea tacite, a
locatarului, de reînnoire a contractului; prevederile legate de modificarea contractului care indică faptul
că, dacă o parte nu protestează față de modificările decise unilateral de cealaltă parte și comunicate în
scris, se consideră că le-a acceptat; dacă uzanțele părților permit aceeași interpretare (existența unor
contracte anterioare încheiate și executate în același mod între părți); dacă uzanțele sau alte împrejurări
indică valorea de acceptare a pasivității – anumite uzanțe profesionale sau obiectul locul atestă
considerarea tăcerii ca acceptare în anumite situații.

2
 Acceptarea necorespunzătoare
- dacă exprimarea voinței destinatarului ofertei este în sensul încheierii unui contract, dar nu
respectă una sau mai multe dintre cerințele acceptării prezentate mai sus, nu putem considera contractul
ca fiind încheiat. Legiuitorul, având în vedere aceste aspect, a prevăzut 2 situații în care, manifestarea de
voniță a destinatarului ofertei, deși nu respectă condițiile acceptării, trebuie tratată într-un anumit mod.
Este vorba de:
a) acceptarea necorespunzătoare a ofertei
- dacă răspunsul destinatarului ofertei cuprinde abateri de la condițiile acceptării, atunci el nu
poate fi considerat acceptar. Mai cu seamă, trebuie considerate asemena abateri:
i) răspunsurile cuprinzând modificări sau completări care nu corespund ofertei primite (de
exemplu, răspunsul prevede acceptarea în condițiile unui preț mai mic a ofertei sau cuprinde
completări de clauze contractuale cae diferă față de normele supletive prevăzute de lege –
este vorba de alterări ale fondului ofertei);
ii) răspunsul la ofertă primit peste termenul de acceptare sau, în celelalte situații, după ce oferta
a devenit deja caducă;
iii) răspunsul destinatarului ofertei care nu respectă forma certuă de lege.
- în toate aceste situații, răspunsul care nu corespunde cerințelor acceptării poate fi, eventual,
considerat ca o contraofertă sau poate fi considerat un simplu act din faza negocierilor contractului, fără
valoare de acceptare a ofertei;
- cu toate acestea, dacă un răspuns cuprinde termeni adiționali sau diferiți față de ofertă, dar nu
alterează în mod substanțial oferta, el va fi considerat acceptare, dacă ofertantul nu obiectează de îndată.
Dacă termenii adiționali/modificatori alterează substanțial oferta (de exemplu, indicarea acceptării cu un
al preț, a unei alte modalități de plată, a unei alte calități sau cantități de mărfuri, a unei alte date și loc
ale predării, a unor prevedri legate de răspunderea unei părți sau de competența de soluționare a
conflictelor născute de pe urma contractului, contractul nu poate fi încheiat.
b) acceptarea tardivă
- si aceasta este o acceptare necorespunzătoare a ofertei din prespectiva condițiilor temporale.
Legiuitorul distinge, după modelul mai tuturor codificărilor moderne între:
i) acceptarea peste termen, care este o acceptare manifestată neîndoielnic abia după expirarea
termenului de acceptare prevăzut în ofertă. Într-o atare situație, contractul nu se consideră
încheiat decât dacă autorul ofertei îl înștiințează „de îndată” pe acceptant că înțelege totuși să
considere contrctul încheiat;
ii) acceptarea întârziată, care este o acceptare făcută în termenul prevăzut în ofertă, dar care a
ajuns la ofertant după expirarea acestui termen, însă din motive neimputabile acceptantului.
Într-o atare situație, contractul trebuie considerat încheiat dacă ofertantul nu îl înștiințează pe
acceptant „de îndată că nu înțelege că considere contractul încheiat.
Retragerea (retractarea) acceptării

3
 - chiar și acceptarea poate fi retrasă, în condițiile art. 1199 C.civ.. Condiția esențială pentru ca
retragerea acceptării să opereze este aceea că ea nu ar fi ajuns la destinatar sau să ajungă cel târziu
concomitent cu acceptarea. După acest moment, nu se mai poate pune nici problema retractării și, cu atât
mai puțin, cea a revocării ofertei, deoarece, odată receptată acceptarea, contractul de consideră încheiat
și este deja guvernat de principiul forței obligatorii.
- art. 1270 C.civ. - Forţa obligatorie - „(1) Contractul valabil încheiat are putere de lege între
părţile contractante. (2) Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze
autorizate de lege.”;
- art. 1199 C.civ. - Retragerea ofertei sau a acceptării - „Oferta sau acceptarea poate fi retrasă
dacă retragerea ajunge la destinatar anterior ori concomitent cu oferta sau, după caz, cu acceptarea.”.
Natura juridică a acceptării
- și acceptarea, în concepția legiuitorului, reprezintă un act juridic unilateral supus comunicării și
se încadrează în prevederile art. 1326 C.civ. producând efecte „din momentul în care comunicarea
ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu a luat cunoștință de aceasta din motive care nu îi sunt
imputabile”. Întrucât, după momentul comunicării acceptării, aceasta oricum nu mai poate fi revocată,
nu mai este necesar să facem apel la teoria angajamentului unilateral. Menținerea acceptării, adică
irevocabilitatea sa, se datorează deja principiilor efectelor contractului.
Comunicarea acceptării
- comunicarea acceptării trebuie să fie făcută prin mijloace „cel puțin la fel de rapide ca cele
folosite de ofertant, dacă prin lege, din acordul părților, din practicile statornicite între acestea sau din
alte asemenea împrejurări nu rezultă contrariul”. Pe de altă parte, este important să reținem că acceptare,
întocmai ca și oferta, produce efecte juridice numai din momentul ajungerii ei la destinatar, „chiar dacă
acesta nu ia cunoștință de ea din motive care nu îi sunt imputabile.
74. Momentul şi locul încheierii contractului (Codul Civil: art. 1.186; art. 1.200)
Barem de corectare:
Momentul încheierii contractului
- după cum am văzut, marea majoritate a contractelor sunt consensuale. Ca urmare a acestui fapt,
momentul încheierii contractului coincide, de regulă, cu momentul realizării acordului de voințe. Fac
excepție contractele solemne, care se încheie în momentul îndeplinirii formalităților prevăzute de lege
pentru validitatea lor (data autentificării înscrisului);
- determinarea momentului încheierii contractului prezintă interes practic din mai multe motive:
 indică momentul de la care operează principiul forței sale obligatorii;
 în general, toate elementele de validitate a contractului se apreciază în funcție de acest
moment;
 în caz de conflict de legi în timp/spațiu, momentul încheierii contractului constituie uneori
criteriul după care se va stabili legea civilă aplicabilă sau norma conflictuală aplicabilă în
dreptul internațional privat;

4
  constituie momentul de la care încep să curgă anumite termene legale și convenționale (de
exemplu, prescripția extinctivă, termenul suspensiv sau marchează transferul dreptului de
proprietate sau al altor drepturi reale de la înstrăinător la dobânditor;
 după regula impusă astăzi de legiuitor, constituie criteriul de determinare a locului încheierii
contractului.
- pentru operațiunea de determinare a momentului încheierii contractului este absolut necesar să
distingem, în primul rând, între mai multe ipoteze:
1. Determinarea momentului încheierii contractului între prezenți
- este vorba de contractele încheiate între persoane care se află față în față sau în situați asimilate,
de exemplu, prin telefon sau orice mijloc de comunicare instantanee de tipul live chat, audiovideo
comunicare online etc., cu condiția ca părțile să își perceapă nemijlocit declarațiile de voință. Momentul
încheierii acestor contracte coincide cu acela al decalrării acceptării ofertei, integral și fără rezerve. Face
excepție, situația în care oferta, chiar adresată unei persoane prezente, este cu termen de acceptare sau
prevede orice alt mod că este irevocabilă un anumit interval de timp.
2. Determinarea momentului încheierii contractului între absenți
- este vorba de acele situații când oferta se trimite prin poștă, curier, telegraf, telex, e-mail, fax,
etc., dar și de cazul asimilat în care, în general, între ofertă și acceptare trece un interval de timp.
Dificultatea determinării momentului încheierii contractului constă în faptul că momentul manifestării de
voinței necesare a destinatarului ofertei nu coincide cu acela al cunoașterii acceptării de către ofertant;
- prin două texte legale principale – art. 1186 alin. (1) și art. 1200 alin. (1) C.civ. – legiuitorul,
urmând exemplul legislațiilor moderne, s-a oprit asupra teoriei recepției acceptării ca sistem aplicabil
pentru determinarea momentului încheierii contractului: pentru încheierea contractului este necesar ca
acceptarea să ajungă la ofertant înainte de împlinirea termenului expres sau tacit înăuntrul căruia se
paote face schimbul între ofertă și acceptare. De aceea, acceptarea receptată de ofertant după împlinirea
acestui termen este tardivă și nu poate avea ca efect încheierea contractului (cu excepția ipotezelor de
acceptare tardivă prevăzute de art. 1198 C.civ. - „(1) Acceptarea tardivă produce efecte numai dacă
autorul ofertei îl înştiinţează de îndată pe acceptant despre încheierea contractului.(2) Acceptarea
făcută în termen, dar ajunsă la ofertant după expirarea termenului, din motive neimputabile
acceptantului, produce efecte dacă ofertantul nu îl înştiinţează despre aceasta de îndată.”);
- sistemul este consacrat și art. 1200 C.civ. - Comunicarea ofertei, acceptării şi revocării - (1)
Oferta, acceptarea, precum şi revocarea acestora produc efecte numai din momentul în care ajung la
destinatar, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ele din motive care nu îi sunt imputabile. (2)
Comunicarea acceptării trebuie făcută prin mijloace cel puţin la fel de rapide ca cele folosite de
ofertant, dacă din lege, din acordul părţilor, din practicile statornicite între acestea sau din alte
asemenea împrejurări nu rezultă contrariul.”;

5
 - neajungerea în termen a acceptării, chiar dacă a fost corect expediată și nu a ajuns la ofertant în
termenul de acceptare, este riscul acceptantului (cu excepția notabilă a acceptării întârziate, prevăzut de
art. 1198 alin. (2) C.civ.;
- cu toate acestea, nu aceeași soluție este adoptată și în materie de contracte electronice, ceea ce
poate intriga. Potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 365/2000 privind comerțul electronic: „Dacă părțile nu
au convenit altfel, contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptarea ofertei de a contracta
a ajuns la cunoștința ofertantului”. Înseamnă că în această materie este consacrată teoria informării, care
este dublată însă de obligația confirmării din partea furnizorului de servicii.
3. Momentul încheierii contractului prin acceptarea implicită
- încheierea contractului se poate realiza și printr-o acceptare „implicită” a ofertei de a contracta,
deoarece art. 1196 alin. (1) prevede că „orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă
indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă (...)”. Poate fi vorba, de exemplu, de o
acceptare a ofertei prin executarea contractului de către destinatarul ofertei sau prin comunicarea către
un terț a faptului că a încheiat un contract cu ofertantul sau prin nicio manifestare de voință, dacă există
o înțelegere prealabilă cu ofertantul în sensul considerării tăcerii ca acceptare;
- art. 1186 C.civ. - Momentul şi locul încheierii contractului - „(1) Contractul se încheie în
momentul şi în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din
motive care nu îi sunt imputabile. (2) De asemenea, contractul se consideră încheiat în momentul în
care destinatarul ofertei săvârşeşte un act sau un fapt concludent, fără a-l înştiinţa pe ofertant, dacă, în
temeiul ofertei, al practicilor statornicite între părţi, al uzanţelor sau potrivit naturii afacerii,
acceptarea se poate face în acest mod.”. Interpretarea acestui text legal ne obligă la două variante de
determinare a momentului încheierii contractului:
1. dacă legea, uaanțele părților, uzanțele generale sau înțelegerea prealabilă a părților nu prevăd
nimic în legătură cu momentul încheierii contractului prin acceptare implicită, contractul poate
fi încheiat numai prin înștiințarea, în orice formă, a ofertantului de încheierea contractului (prin
transmiterea ordinului de plată a prețului prin e-mail sau livrearea efectivă a mărfii). Așadar,
într-o asemenea situație, legiuitorul a instituit (și el, e drept, implicit) sistemul recepției de către
ofertant a informației cu privire la faptul exercitării sau la orice alt act sau fapt care probează în
mod concludent intenția denstinatarului de a a accepta oferta;
2. prin excepție, dacă există o înțelegere prealabilă între părți sau uzanțele părților, uzanțele
generale ori legea prevăd o altă soluție pentru ipoteza acceptării implicite, această soluție se va
aplica. De exemplu, dacă există o convenție între părți care prevede că acceptarea ofertelor de
către destinatar se va face prin executare și că nu trebuie făcută nicio comunicare în acest sens
ofertantului, momentul încheierii contractului coincide cu primul act de executare.
Locul încheierii contractului
- determinarea locului încheierii contractului prezintă importanță practică în dreptul procesual
civil și în dreptul internațional privat. În ceea ce privește dreptul procesual civil, locul încheierii

6
contractului constituie, uneori, criteriul după care se determină competența teritorială a instanțelor de
judecată chemate să soluționeze eventualele litigii născute în legătură cu contractul;
- momentul încheierii contractului constituie criteriul în funcție de care se determină și locul
încheierii sale. Deci, locul încheierii contractului înseamnă locul unde s-a realizat acordul de voințe. În
ceea ce privește contractele între persoane prezente și aflate de față, determinarea locului încheierii lor
nu pune probleme. Locul încheierii contractului este acolo unde se află părțile, atunci când se face
schimbul între ofertă și acceptare, una în fața celeilalte. În cazul contractelor între persoane neprezente,
având în vedere sistemul recepției acceptării, locul încheierii contractului este localitatea unde ofertantul
primește corespondența cu acceptarea. Ofertantul primște acceptarea la domiciliul său sau sediul său, la
reședință sau întru-un alt loc stabilit de către el. Sub aspectul locului încheierii, contractele sinalgmatice
perfectate prin telefon se consideră încheiate între persoane neprezente; așadar, locul încheierii lor este
acela din care vorbește ofertantul. În acest sens, art. 1186 alin. (1) C.civ. prevede că locul încheierii
contractului se determină după exact aceleași regului ca și momentul încheierii contractului. În sfârșit,
contractele solemne se încheie la locul unde s-au îndeplinit formalitățile prevăzute de lege pentru
validitatea lor. Având în vedre că ele îmbracă forma înscrisului autentic, acest loc este acolo unde s-a
autentificat contractul.
75. Excepţia de neexecutare a contractului (Codul Civil: art. 1.556)
Barem de corectare:
Noţiune
- simultaneitatea executării prestațiilor, regulă de bază și efect special al contractelor
sinalagmatice este prevăzuteă expres de art. 1555 alin. (1) C.civ., care prevede că: „Dacă convenția
părților sau din împrejurări nu rezultă contrariul, în măsura în care obligațiile pot fi executate
simultan, părțile sunt ținute să le execute în acest fel.”. Astfel se explică faptul că o parte are dreptul să
refuze executarea obligațiilor până la momentul în care cealaltă parte își execută propriile obligații.
Această posibilitate se numește excepție de neexecutare a contractului. Legiuitorul ne oferă însuși o
definiție a excepției de neexecutare , în art. 1556 alin. (1) C.civ.: „ Atunci când obligațiile născute dintr-
un contract sinalagmatic sunt exigibile, iar una dintre părți nu execută sau nu oferă executarea
obligației, cealaltă parte poate, într-o măsură corepsunzătoare, să refuze executarea propriei obligații,
afară de cazul în care din lege, din voința părților sau din uzanțe rezultă că cealaltă parte este obligată
să execute mai întâi.”.

Condiţiile excepţiei de neexecutare a contractului

- pentru a putea invoca excepția de neexecutare a contractului, trebuie să fie îndeplinite cumulativ
umrătoarele condiții:
a) referitor la natura obligațiilor neexecutate: obligațiie reciproce ale părților trebuie să își aibă
temeiul în același contract sinalagmatic

7
 - nu este suficietn ca 2 persoane să fie în același timp creditor și debitor, una față de cealaltă.
Această situație trebuie să rezulte din aceeași relație juridică – de exemplu, cumpărătorul nu poate refuza
să plătească prețul pe motiv că vânzătorul îi datorează o sumă de bani pe care i-a împrumutat-o; în
schimb, vânzătorul poate refuza să predea bunul până la plata integrală a prețului;
- în virtutea excepției de neexecutare, se poate ajunge la situația ca partea care datorează un bun
să refuze să îl predea – o situație asimilată dreptului de retenție. Cele două noțiuni rămân totuși diferite,
chiar dacă rezultatul lor poate fi identic: în cazul dreptului de retenție legătura dintre creanță și bun este
una de fapt, în timp ce în situația excepției de neexecutare legătura este una juridică și rezultă din chiar
interdependența cauzală a obligațiilor contractuale (de exemplu, în cazul în care cumpărătorul nu plătește
la scadență, vânzătorul este îndreptățit să refuze predarea – excepție de neexecutare; în cazul în care
deponentul refuză să restituie depozitarului cheltuielile neprevăzute făcute de cel din urmă cu
conservarea bunului, tot cel din urmă poate refuza restituirea – drept de retenție.
b) condițiile neexecutării
- pentru a invocarea acestui remediu trebuie să existe o neexecutare a obligațiilor, chiar parțială,
dar suficient de importantă, din partea celuilalt contractant. În art. 1556 alin. (1) C.civ. și mai ales alin.
(2) care folosește expresia „ținând seama de mica însemnătate a prestației neexecutate”. Cauza
neexecutării nu interesează, ea poate fi culpa debitorului sau chiar foța majoră care, pentru moment, îl
împiedică pe debitor să execute obligația. Dacă însă neexecutarea datorată forței majore este definitivă,
vom fi în prezența încetării contractului pentru imposibilitate fortuită de executare. Pe de altă parte,
legiuitorul consideră această condiție îndeplinită dacă cel care invocă excepția înțelege să facă o ofertă
de executare a obligației – ceea ce semnifică tocmai faptul că este pregătit să execute obligația sa si
probează acest fapt. Legat de același aspect, este absolut necesară sublinirerea unei condiții speciale:
neexecutarea trebuie să fie suficient de importantă pentru a da dreptul la acest remediu;
- determinarea caracterului semnificativ al neexecutării este o chestiune de fapt. Trebuie să avem
în vedere însă câteva criterii posibile:
 părțile pot să prevadă expres în contract neexecutările pentru care este invocabilă excepția
(de exemplu, ea poate fi invocată dacă se stipulează posibilitatea ridicării ei pentru
neexecutarea unei obligații de mică însemnătate);
 este posibilă suspendare executării unei obligații principale din pricina neexecutării unei
obligații secundare (suspendarea plății tranșei de preț pentru neexecutarea obligației
vânzătorului de a comunica schimbarea domiciliului, necesară pentru efectuarea plății;
refuzul plății unor mașinării industriale întemeiat pe neexecutarea obligației de instalare a
acestora);
 criteriul complementar al bunei-credințe, are un rol determinant în observarea importanței
neexecutării (atunci când excepția este invocată nu în scopul protejării creditorului, ci în cel
al șicanării debitorului;
c) obligațiile reciproce trebuie să fie ambele exigibile
8
 - excepția de neexecutare poate fi invocată numai dacă obligațiile reciproce sunt ajunse la
scadență sau trebuie executate imediat. Dacă nu s-a prevăzut un termen de executare sau nu se deduce un
semenea termen din natura contractului, a uzanțelor sau a practicilor părților, executarea trebuie
efectuată de îndată, în timp ce, dacă s-a prevăzut un termen, obligația e scadentă la împlinirea
termenului;
- este posibil ca, în virtutea stipulării unui termen suspensiv de executare, una dintre obligații să
trebuiască a fi executată înaintea celeilalte. Cu toate acestea, este oare posibilă invocarea excepției de
neexecutare în cazul în care cel care este gata să execute are toate motivele să considere cealaltă parte, la
scadență, nu își va executa obligațiile? Răspunsul, în pofida unei reglementări exprese cu ocazia
excepției de neexecutare, trebuie să fie amfirmativ. Situația se refelă la remediul, extrsm de frecvent
regăsibil în dreptul comparat, al excepției anticipate de neexecutare. Acest remediu este pe deplin
admisibil în contextul legislativ actual:
i) în primul rând, și în cazul termenului suplimentar de executare, dacă debitorul declară, înainte
de expirarea acestuia, că nu va exeuta obligațiile, creditorul este îndreptățit să invoce anticipat
orice remedii pe care le consideră protrivite – exact aceeai rațiune subzistă și în cazul termenului
suspensiv de executare;
ii) argumentul primar însă care justifică existența acestei condiții este dat de reglementarea
termenului suspensiv de executare (dacă anterior scadenței obligației de plată a prețului
bunurilor determinate, a intervenit o executare silită a acestora la cererea unor creditori ai
vănzătorului, este limpede că executarea nu va mai avea loc și, în consecință, este justificat
refuzul plății prețului.
d) neexecutarea să nu se datoreze faptei celui care invocă excepția de neexecutare faptă care l-a
împiedicat pe celălalt să-și execute obligația. Condiția nu necesită precizări complexe. Reamintim că
neexecutarea imputabilă creditorului constituie un impediment în aplicarea oricărui remediu pentru
neexecutarea pe care creditorul însuși a împiedicat-o.
e) raportul contractula prin natura sa trebuie să presupună regula executării simultane a
obligațiilor celor două părți, condiție implicit generată de cea de la lit. c). Pentru înțelegerea acestei
condiții, trebuie să ne raportăm la art. 155 C.civ., care prevede regula de principiu a simultaneității
executării obligațiilor. Excepțiile de la această regulă sunt date de ipotezele în care:
i) părțile au prevăzut o ordine a executării prestații lor (în cazul clauzelor top solve et repete
stipulate în contract;
ii) dacă din împrejurări rezultă co obligațiile nu trebuie executate simultan (sunt cazuri când
anumite uzanțe pot impune unui contractant îndatorirea de a-și executa primul obligațiile,
când nu va putea invoca excepția de neexecutare: la restaurant, plata se face numai după
consumație; hotelierul prezintă nota de plată la plecarea turistului sau după un timp de la
începutul sejurului;

9
 iii) dacă executarea obligației unei dintre părți necesită o perioadă de timp, acea parte este
ținută să execute contractul prima (dacă antreprenorul are nevoie de o perioadă de timp
pentru executare și nu s-a prevăzut nimic în legătură cu prețul, acesta va fi plătit după
executarea antreprizei;
iv)în ipoteza în care contractul nu stipulează niciun termen suspensiv de executare, regula este
cea a executării imediate a prestațiilor părților.
Funcţionarea excepţiei de neexecutare
- excepția de neexecutare a contractului operează exclusiv în puterea părții care o invocă. Dacă
sunt îndeplinite condițiile e mai sus, excepția de neeexecutare se invocă, între părțile contractante, de
către partea contractantă îndreptățită, fără intervenția judecătorului. Operând ca o modalitate de
realizarea a justiției private, ea nu trebuie cerută instanței de judecată și nu este necesară nici condiția
punerii în întârziere a celeilalte părți. Este suficient să fie opusă părții care cere executarea. Excepția de
neexecutare este un remediu preventiv, în sensul că preîntâmpină situația în care una din părți își vede
executată propria obligație și nu mai poate obține nimic de la cealaltă parte. Caracterul preventiv este și
mai evident dacă avem în vedere excepția de neexecutare anticipată. Anticiparea rispcului unei
neexecutări din partea celeilalte părți îndreptățește partea să suspende executarea propriilor obligații;
- pentru invocarea excepției de neexecutare nu este necesară îndeplinirea niciunei condiții de
formă, nu este necesară punerea în întârziere. Caracterul extrajudiciar nu împiedică invocarea excepției
de neexecutare chiar în fața instanței de judecată ca mijloc de apărare a pârâtului.
Efectele excepţiei de neexecutare
- excepția de neexecutare suspendă executarea prestației celui care o invocă, similar situației în
care el ar fi beneficiart de un termen suspensiv de executare. Ca urmare, contractul rămâne provizoriu
neexecutat, dar continuă să existe, iar părțile nu pot fi considerate liberate de obligațiile lor. Cu alte
cuvinte, efectul excepției de neexecutare constă în suspendarea forței obligatorii a contractului. Partea
care invocă excepția de neexecutare nu poate fi urmărită silit în justiție pentru executarea obligațiilor
sale. Efectul principal este limpede de dedus din prevederile art. 1556 alin. (1) C.civ., care vorbește de
dreptul creditorului de a „refuza” executarea proprieii obligații. Pe de altă parte, fiind un instrument de
justiție privată, excepția de neexecutare se invocă, astfel cum s-a subliniat în jurisprudență, pe riscul
creditorului, în sensul că instanța, verificând a posteriori îndeplinirea condițiilor excepției, ar putea să
oblige pe cel care a invocat-o la daune-interese dacă respectivele condițiie nu au fost îndeplinite;
- având ca efect suspendarea forței obligatorii a contractului, partea îndreptățită să refuze
executarea obligațiilor sale nu poate fi obligată să plătească daune-moratorii pe motiv că ar fi întârziat
executarea prestațiilor ce le datorează celeilalte părți. Așadar, contractul și forța sa obligatorie nu
încetează, fiind doar suspendate;
- excepția de neexecutare poate fi opusă nu numai celeilalte părți, ci tuturor persoanelor ale
căror pretenții se întemeiază pe acel contract. Așadar, ea poate fi invocată și față de un creditor al
celeilalte părți care solicită obligarea la executare pe calea acțiunii oblice sau față de terțul beneficiar în

10
stipulația pentru altul. În schimb, nu poate fi opusă acelor terți care invocă un drept propriu și absolut
distinct de contractul în cadrul executării căruia se invocă excepția de neexecutare (creditorul care
beneficiază de o garanție reală asupra unui bun nu are de ce să suporte consecințele invocării de către
vânzător aunei neexecutări din partea cumpărătorului.
Calificarea juridică a excepţiei de neexecutare a contractului şi scopurile sale
- este calificată ca un mijloc de apărare a părții care o invocă și un mijloc de presiune asupra
celeilalte părți. Excepția de neexecutare este un mijloc preventiv de apărare prin care se realizează
protecția acelei părți contractante. Având dreptul să refuze executarea prestațiilor sale, debitorul, care în
același timp este și creditor, poate evita concursul eventual al celorlalți creditori ai contractantului. De
exemplu, dacă vânzătorul ar putea fi obligat să predea lucrul vândut, deși nu i s-a plătit prețul, pentru a-și
realiza dreptul său de creanță, el ar trebui să suporte concursul celorlalți creditori ai cumpărătorului. De
asemenea, excepția de neexecutare are un caracter cominatoriu foate eficace, fiin un mijloc important de
presiune asupra celuilalt contractant. În măsura în care acesta din urmă are nevoie de prestația corelativă
a celuilalt, pentru a o putea obține, el va fi silit să procedeze îndată la executarea prestației sau
prestațiilor la care este îndatorat.
76. Cesiunea de creanţă (Codul Civil: art. 1.566-1.592)
Barem de corectare:
Definiţie
- art. 1566 C.civ. - Noţiunea – „(1) Cesiunea de creanţă este convenţia prin care creditorul
cedent transmite cesionarului o creanţă împotriva unui terţ.”. Nuanțând definițiade mai sus, reținem că
cesiunea de creanță este un contract care implică următorii subiecți de drept: creditorul care transmite
creanța și care se numește cedent, dobânditorul creanței, care se numește cesionar și ”terțul” asupra
căruia există creanța, adică debitorul care este îndatorat să execute prestația și care se numește debitor
cedat;
- părțile contractului de cesiune a creanței sunt cedentul și cesionarul, debitorul creanțeii având
calitatea de terț față de contractul de cesiunea de creanță.
Domeniul de aplicare al cesiunii de creanţă
- în primul rând, reținem chiar din definiția de mai sus că cesiunea de creanță are o natură
contractuală. Prin urmare, orice cesiune realizată pe altă cale decât una convențională nu intra în sfera
acestei operațiuni juridice;
- prevederile din Codul civil care reglementează cesiunea de creanță nu sunt aplicabile:
a) transferului creanţelor în cadrul unei transmisiuni universale sau cu titlu universal (pe calea
unei succesiuni legale sau cu titlu universal ori, în cadrul persoanelor juridice prin, comasare,
absorbție, divizare);
b) transferului titlurilor de valoare şi altor instrumente financiare, cu excepţia dispoziţiilor
referitoare la cesiunea de creanțelor constatate printr-un titlu nominativ, la ordin sau la
purtător – art. 1587 C.civ. – „(1) Creanţele încorporate în titluri nominative, la ordin ori la

11
 purtător nu se pot transmite prin simplul acord de voinţă al părţilor.(2) Regimul titlurilor
menţionate la alin. (1), precum şi al altor titluri de valoare se stabileşte prin lege specială.”;
c) transmisiunii ce operează în baza unui legat cu titlu particular, acesta neavând o natură
convențională.
- în al doilea rând, domeniul de aplicare a cesiunii de creanță este dat de obiectul acesteia – tipul
creanței ce face obiectul operațiunii juridice. Astfel, în principiu, poate face obiectul unei cesiuni orice
fel de creanță, indiferent care este obiectul său. Pot fi cesionate creanțele pecuniare (având ca obiect o
sumă de bani) sau de altă natură (de a face sau de a nu face), născute din orice contract (cesiunea
creanței de plată a prețului vânzării), dintr-o promisiune de contract, născute dintr-un delict (art. 1391
alin. (3) C.civ. – „Dreptul la despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalităţii
oricărui subiect de drept va putea fi cedat numai în cazul când a fost stabilit printr-o tranzacţie sau printr-
o hotărâre judecătorească definitivă.”) sau dintr-o faptă ilicită generatoare de obligații, dintr-un act
juridic unilateral, din creanțele afectate de modalități și chiar din creanțele viitoare sau din cele
eventuale, cu condiția să fie suficient indicate (creanțele de încasare a unui preț, a unor chirii, arende
etc.) sau creanțele rezultate dintr-o promisiune bilaterală de înstrăinare (unde, după caz, poate fi vorba de
o cesiune a contractului, și nu doar o cesiune de creanță).
Creanțe incesibile
- principiul de mai sus – al liberei cesibilități a creanțelor (corespunzând principiului liberei
circulații a bunurilor) – cunoaște o serie de excepții complexe:
1. nu pot face obiectul cesiunii creanțele care sunt declarate netransmisibile prin lege
- art. 1569 alin. (1) C.civ.. În această categorie este necesar să includem și o mare parte a
creanțelor care au un caracter intuitu personae (în prinvința laturii lor active – a creditorului) și
care, din acest motiv, nu pot fi transmite (de exemplu, creanța la întreținere, rezultată dintr-un
conctract de întreținere;
- astfel cum rezultă din prevederile art. 2258 C.civ. „Caracterul incesibil şi insesizabil al
întreţinerii Drepturile creditorului întreţinerii nu pot fi cedate sau supuse urmăririi.”;
- sumele provenite din salariu și alte venituri perioadice, din pensie acordată în cadrul
asigurărilor sociale, precum și alte sume ce se plătesc perioadic debitorului și sunt destinate
asigurării mijloacelor de existență ale acestuia, care depășes o anumită limită impusă de lege -
art. 729 C.proc.civ.;
- incesibilitatea dreptului de uz sau abitație, art. 752 C.civ. stabilind în acest sens faptul că
dreptul de uz ori de abitație nu poate fi cedat, iar bunul ce face obiectul acestui drepturi nu poate
fi închiriat sau, după caz, arendat.
2. nu pot face obiectul cesiunii creanțele având ca obiect altă prestație decât plata unei sumei de
bani (adică obligațiile de a da nepecuniare, de a face sau a nu face), dacă prin efectul transmisiunii,
obligația va fi „în mod substanțial mai aoneroasă”

12
 - art. 1569 alin. (2) C.civ. „Creanţa ce are ca obiect o altă prestaţie decât plata unei sume de
bani poate fi cedată numai dacă cesiunea nu face ca obligaţia să fie, în mod substanţial, mai
oneroasă.”;

- art. 1571 C.civ. - Cesiunea parţială -„(1) Creanţa privitoare la o sumă de bani poate fi
cedată în parte. (2) Creanţa ce are ca obiect o altă prestaţie nu poate fi cedată în parte decât
dacă obligaţia este divizibilă, iar cesiunea nu face ca aceasta să devină, în mod substanţial, mai
oneroasă pentru debitor.”.
3. prin excepție, părțile raportului obligațional inițial pot stabili caracterul incesibil al creanței
lor, cu condiția să existe un interes legitim.
- incesibilitatea convențională are ca fundament principiul libertății contractuale consacrat de
art. 1169 C.civ. - Libertatea de a contracta – „Părţile sunt libere să încheie orice contracte şi
să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele
moravuri.”, în temeiul căruia părțile raportului juridic obligațional originar au posibilitatea de a
limita, în sensul de a cedat creanța doar în anumite condiții sau către anumite persoane, sau de a
interzice în totalitate cesiunea creanței prin intermediul unei clauze de inalienabilitate.
Limite ale clauzei de inalienabilitate
- cesiunea care este interzisă sau limitată prin convenție cedentului cu debitorul va produce
totuși efecte în prinvința debitorului dacă [art. 1570 C.civ - Clauza de inalienabilitate - alin.(1)]:
a) debitorul a consimţit la cesiune; în acest caz, este vorba de consimțământ dat de către debitor
ulterior momentului încheierii convenției prin care a fost sitpulată clauza de incesibilitate;
consimțământul debitorului poate fi nu numai expres, ci și tacit, spre execmplu, dedus din
simpla executare a creanței față de cesionar;
b) interdicţia nu este expres menţionată în înscrisul constatator al creanţei, iar cesionarul nu a
cunoscut şi nu trebuia să cunoască existenţa interdicţiei la momentul cesiunii;
c) cesiunea priveşte o creanţă ce are ca obiect o sumă de bani; în această ipoteză, cesiunea
poate opera chiar și atunci când clauza de incesibilitate a fost stipulată în înscrisul
constatator al creanței, lipsirea sa de efecte juridice făcându-se ope legis, ceea ce înseamnă
că o creanță care ca are obiect plata unei sume de bani nu poate fi declarată incesibilă pe cale
convențională; în acest caz, astfel cum am arătat deja, principiul liberei cesibilități nu
cunoaște, de regulă, excepții, decât în cazul unei prevederi legale exprese – ceea ce
presupune că, în pofida unei incesibilități convenționale, crenața de a da o sumă de bani
poate fi cedată în mod liber. – per a contrario art. - art.1569 alin. (2) C.civ. și art. 1572
alin. (2) C.civ.;
- dispozițiile refeitoare la clauzele de ineficacitate a clauzei de incesibilitate nu limitează
răspunderea cedentului față de debitor pentru încălcarea interdicției de a ceda creanța; prin
urmare, în cazul încălcării de către cedent a obligației asumate prin convenșia încheiată cu
debitorul cedat, va putea fi angajată răspunderea contractuală a celui dintâi, întemeiată pe
13
 prevederile art. 1570 alin. (2) C.civ., raportat la prevederile art. 1350 C.civ - Răspunderea
contractuală - „(1) Orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat. (2)
Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de
prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii.
(3) Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea
regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai
favorabile.”;
Funcţiile cesiunii de creanţă
a) funcția translativă – funcția fundamentală de tehnică de realiare a transferului creanței;
b) funcția de instrument de plată – o funcție exctinctivă cu privire la o creanță dintre cedent și
cesionar – prin intermediul cesiuneii de creanță se poate stinge o datorie a debitorului față de creditor;
c) funcția de instrument de credit – prin cesiunea unei creanțe cu termen suspensiv de executare se
realizează o mobilizare a creanței cedate înainte de executarea datoriei corespunzând crenței;
d) funcția de garanție – prin cesiune cedentul transmițând cesionarului o creanță a sa împotriva
unui terț, din care cesionarul se poate îndestula atunci când cedentul nu își execută execută propria
obligație față de cesionar – așa numita cesiune fiducie – care presupune imobilizarea creanței în
patrimoniul cesionarului până la executarea unei anumite obligații a cedentului față de acesta.
Condiţiile de fond ale cesiunii de creanță
- sub spectul validității, ea trebuie să îndeplinească condițiile generale impuse oricărui contract.
Este vorba de cerințele prevăzute de art. 1179 alin. (1) C.civ. (capacitate, consimțământ, obiect, cauză
licită și morală). Întrucât prin intermediul cesiunii de creanță se pot realiza și alte operațiuni juridice
(vânzare, dare în plată, donație etc.) cesiunea trebuie să îndeplinească și condițiile de fond specivile
acestor contracte.
Condiţiile de formă ale cesiunii de creanţă
- ca regulă, cesiunea de creanță se încheie prin simplul acord de voințe al părților (cedent și
cesionar), fiind un contract consensual, întrucât legea stabilește că o creanță este cedată prin simpla
convenție a cedentului și a cesionarului, fără notificarea debitorului. – art. 1573 alin. (1) C.civ.;
- Excepții de la regulă:
 Cesiunea cu titlu gratuit, fiind o donație, trebuie încheiată cu respectarea condițiilor de formă
pentru validitatea acesteia – se aplică și toate prevederile legale aferente contractului de
donație, din care reținem, sub aspectul formei, cerința formei autentice;
 Există obligația obținerii consimțământului debitorului cedat pentru încheierea valabilă a
contractului de cesiune atunci când, după împrejurări, creanța este legată în mod esenția de
persoana creditorului, având caracter intuitu personae – art. 1573 alin. (2) C.civ.; o asemnea
creanță poate fi cesionată cu consimțământul debitorului numai dacă respectiva creanță nu
este declarată de lege ca fiind incesibilă;

14
  Tot o excepție o constituie și ipoteza creanțelor grevate de inalienabilitate convențională, caz
în care, pentru validitatea cesiunii, va fi nevoie de consimțământul expres al beneficiarului
interdicției de înstrăinare.
77. Efectele cesiunii de creanţă între părţi: transferul creanţei, obligaţia de
garanţie (Codul Civil: art.1566-1592)
Barem de corectare:
Transferul creanței
- între părțile cesiunii de creanță, principalul efect al acesteia este strămutarea dreptului de creanță
din patrimoniul cedentului în patrimoniul cesionarului, urmând a se regăsi în patrimoniul acestuia din
urmă cum a existat și în cel al cedentului, adică împreună cu toate drepturile pe care cedentul le are în
legătură cu creanța cedată, drepturile de garanție (fideiusiunea, gajul, ipoteca, privilegiul) precum și cu
toate accesoriile ei – art. 1568 C.civ. În ceea ce privește accesoriile, în principal, legiuitorul se referă la
dobânzi și alte venituri aferente creanței. Efectul translativ al cesiunii se va produce și cu privire la
dobânzile și veniturile viitoare, chiar și cu privire la cele devenite scadente la data cesiunii, dar
neîncasate de cedent – art. 1576 C.civ.;
- transmiterea integrală a drepturilor, garanțiilor și accesoriilor creanței cesionate cunoaște o
excepție: fără acordul constituitorului, cedentul nu poate transmite cesiunea bunului luat în gaj – art.
1568 alin. (2) C.civ. – de unde nu deducem că garanția nu se poate transmite. Excepția indicată are rolul
de a proteja interesele debitorului gajist, despre care se poate presupune că a acceptat deposedarea
inerentă contractului de gaj și în considerarea credibilității pe care o prezintă creditorul, astfel încât nu
este firesc ca ulterior să transmită liber și această detenție oricărui cesionar, fără consimțământul expres
al debitorului cedat;
- de asemenea, creanța se transmite la valoarea ei nominală (adică la valoarea rezultată din titlul
creanței, în limita rămasă neexecutată efectiv la data producerii cesiunii de creanță), indiferent că
cesiunea este cu titlu oneros sau cu titlu gratuit;
- în cazul unei cesiuni parțiale, cedentul și cesionarul sunt plăți proporțional cu valoarea creanței
fiecăruia dintre ei, regulă aplicabilă în mod corespunzător și în cazul în care aceeași creanță este
preluată de mai mulți cesionari împreună – art. 1584 C.civ.;
- prin cesiune de creanță se transferă tpate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanța
cedată, precum și drepturile de garanție și toate celelalte accesorii ale creanței cedat – art. 1568 alin. (1)
C.civ.:
1. toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanța cedată, cum ar fi:
 dreptul de a cere executarea în natură a obligației de către debitorul cedat;
 dreptul de cere rezoluțiunea sau rezilierea contractului care a stat la baza nașterii creanței
cesionate;

15
  în măsura în care creanța este constatată printr-un titlu executoriu cesionarul va putea
proceda direct la executarea silită, fără a mai fi necesară obținerea unei hotărâri
judecătorești;
 în cazul în care dreptul de creanță nu este consfințit printr-un titlu executoriu, nici
cesionarul nu va aavea împotriva debitorului cedat un titlu executoriu, fiind necesar ca,
pentru a proceda la executarea silită, să obțină în prealabil o hotărâre judecătorească
împotriva debitorului cedat.
2. drepturile de garanție pe care cedentul le-a consituit în vederea garantării obținerii creanței în
cazul în care debitorul refuză executarea acesteia în mod voluntar (ipotecă, fieiusiune, privilegiu
etc.); însă, în cazul gajului, cedentul nu poate preda cesionarului bunul gajat, fără acordul
constituitorului, iar dacă acesta din urmă se opune, bunul gajat va rămâne în custodia cedentului
– art. 1568 alin. (2) C.Civ.;
3. toate celelalt accesorii ale creanței cedate, cum ar fi dobânzile și alte venituri ale creanței; de
asemenea, art. 1576 C.civ. prevede că „dacă nu s-a convenit altfel, dobânzile și orice alte
venituri aferente creanței, devenite scadente dar neîncasate încă de cedent, se cuvin cesionarului,
cu începere de la data cesiunii”;
4. acțiunile în justiție care puteau fi exercitate de către cedent împotriva debitorului cedat, cum ar
fi acțiunea oblică, acțiunea pauliană, acțiunea în răspundere, acțiunea în plată, acțiunea în
rezoluțiunea contractului care a stat la baza nașterii creanței cesionate etc.;
 cesiunea de reanță produce efecte între cedent ți cesionar încă din momentul încheierii
convenției, înainte de îndeplinirea formalităților de opozabilitate.
- art. 1575 C.civ. - Efectele cesiunii înainte de notificare - „(1) Cesiunea de creanţă produce
efecte între cedent şi cesionar, iar acesta din urmă poate pretinde tot ceea ce primeşte cedentul de la
debitor, chiar dacă cesiunea nu a fost făcută opozabilă debitorului. (2) Cesionarul poate, în aceleaşi
împrejurări, să facă acte de conservare cu privire la dreptul cedat.”; dacă între momentul încheierii
cesiunii de creanță și momentul la care transmiterea este făcută opozabilă debitorului cedat, acesta din
urmă face anumite plăți către cedent (creditorul original), cesionarul este îndreptățit să pretindă și să
primească tot ceea ce primește cedentul de la debitorul cedat;
- art. 1586 C.civ. - Răspunderea cedentului pentru evicţiune - „(1) În toate cazurile, cedentul
răspunde dacă, prin fapta sa proprie, singură ori concurentă cu fapta unei alte persoane, cesionarul nu
dobândeşte creanţa în patrimoniul său ori nu poate să o facă opozabilă terţilor. (2) Într-un asemenea
caz, întinderea răspunderii cedentului se determină potrivit dispoziţiilor art. 1.585 alin. (4).”;

Obligația de garanție
- art. 1585 C.civ. - Obligaţia de garanţie - „(1) Dacă cesiunea este cu titlu oneros, cedentul are,
de drept, obligaţia de garanţie faţă de cesionar. (2) Astfel, cedentul garantează existenţa creanţei în

16
raport cu data cesiunii, fără a răspunde şi de solvabilitatea debitorului cedat. Dacă cedentul s-a obligat
expres să garanteze pentru solvabilitatea debitorului cedat, se prezumă, în lipsa unei stipulaţii contrare,
că s-a avut în vedere numai solvabilitatea de la data cesiunii. (3) Răspunderea pentru solvabilitatea
debitorului cedat se întinde până la concurenţa preţului cesiunii, la care se adaugă cheltuielile
suportate de cesionar în legătură cu cesiunea. (4) De asemenea, dacă cedentul cunoştea, la data
cesiunii, starea de insolvabilitate a debitorului cedat, sunt aplicabile, în mod corespunzător, dispoziţiile
legale privind răspunderea vânzătorului de rea-credinţă pentru viciile ascunse ale bunului vândut. (5)
În lipsă de stipulaţie contrară, cedentul cu titlu gratuit nu garantează nici măcar existenţa creanţei la
data cesiunii.”;
- art. 1586 C.civ. - Răspunderea cedentului pentru evicţiune - „(1) În toate cazurile, cedentul
răspunde dacă, prin fapta sa proprie, singură ori concurentă cu fapta unei alte persoane, cesionarul nu
dobândeşte creanţa în patrimoniul său ori nu poate să o facă opozabilă terţilor.(...).”. Același cedent
cesionează creanța sa succesiv și cu rea-credință, către doi cesionari, dintre care unul îndeplinește primul
formalitățile de opozabilitate și își încasează creanța; celalalt are dreptul la garanția de evicțiune
împotriva cedentului. În baza obligației de garanție cedentul este ținut să-l despăgubească pe cesionar
pentru prejudiciile ce iau fost cauzate, constând în prețul la care a cumpărat creanța, spezele contractului,
cheltuielile de judecată, precum și alte daune suferite de către cesionar;
- de precizat că efectele cesiunii de creanță între părți se produc deîndată ce a fost încheiată
cesiunea, după regulile forței obligatorii a contractului, nefiind subordonate în niciun fel cerințelor de
publicitate ale cesiunii de creanță, prin care se realizează efectele cesiunii doar față de terți;
- obligația de garanție convențională își are temeiul în împrejurarea că art. 1585 C.civ. conține
dispoziții cu caracter supletiv, astfel încât părțile pot conveni, prin actul de cesiune, cu privire la
agravarea sau limitarea ori chiar înlăturarea obligației de garanție a cedentului;
 spre exemplu, cedentul își poate asuma expres obligația de a garanta pentru solvabilitatea
debitorului cedat/ sau a fideiusorului;
 de rețimnut că, așa cum rezultă din art.1585 alin. (2), simpla exprimare a intenției cedentului
de a garanta pentru solvabilitatea debitorului cedat, fără a se menționa expres că acesta
garantează și pentru solvabilitatea viitoare, se interpretează în sensul exprimării intenției de
garanție a solvabilității de la momentul încheierii actului de cesiune. Garanția pentru
solvabilitatea viitoare a debitorului cedat, respectiv de la momentul scadenței creanței
cesionate, presupune existența în actul de cesiune a unei stipulații exprese în acest sens.
- în ceea ce privește întinderea răspunderii cedentului pentru solvabilitatea debitorului cedat,
atunci când această garanție a fost asumată, trebuie să distingem între cedentul de bună-credință și
cedentul de rea-credință:
1. răspunderea cedentului de bună-credință este limitată,chiar și în cazul garanției pentru
solvabilitatea viitoare a debitorulu icedat; astfel, răspunderea pentru solvabilitatea debitorului

17
 cedat se întinde până la concurența prețului cesiunii, la care se adaugă cheltuielile suportate de
cesionar în legătură cu cesiunea – art. 1585 alin. (3) C.civ.;
 de exemplu, dacă în schimbul sumei de 4.000 lei, Primus i-a transmis lui Secundus creanța
de 10.000 lei pe care o are față de Tertius, iar acesta din urmă este/a devenit insolvabil,
Primus, dacă a fost de bună-credință, nu poate fi obligat față de Secundus decât la plata
sumei de 4.000 lei, la care se pot adăuga, dacă este cazul, cheltuielile cesiunii suportate de
Secundus.
2. cedentul de rea-credință, respectiv cedentul care cunoștea starea de insolvabilitate a debitorului
cedat încă de la momentul cesiunii, va răspunde precum vânzătorul de rea-credință pentru viciile
ascunse ale bunului vândut, deci, dacă este cazul, cedentul este obligat la plata de daune-
interese, pentru repararea întregului prejudiciu cauzat – art. 1585 alin. (4) C.civ.
- prin actul de cesiune, părțile pot limita obligația de garanție a cedentului; în acest sens, părțile
pot stabilit, de exemplu, ca garanția cedentului să acopere numai existența creanței, nu și garanțiile
acesteia;
- părțile pot conveni chiar înlăturarea obligației de garanție, situație în care cedentul nu va fi ținut
răspunzător nici pentru existența creanței;
 o astfel de clauză nu va produce efecte în caz de evicțiune.
78. Efectele cesiunii de creanţă faţă de terţi şi între terţi: înainte şi după
notificare sau acceptare (Codul Civil: art. 1566-1592)
Barem de corectare:
- față de cesiunea de creanță, toate celelalte persoane au calitatea de terși, inclusiv debitorul cedat.
Fac parte din categoria terților toate persoanele, cu excepția cedentului, cesionarului și a succesorilor lor
universali și cu titlu universal;
- maniera în care cesiunea de creanță este făcută opozabilă terțului-debitor cedat este diferită de
aceea în care ea este făcută celorlalți terți (creditorii părților cesiunii, alți creditori ai debitorului,
cesionarii succesivi ai aceleiași creanțe). Reamintim că, din punctul de vedere al formalităților de
publicitate impuse pentru realizarea opozabilității, unul dintre terți – fideiusorul – este asimilat
debitorului cedat, astfel încât, față de acesta, cesiunea este făcută opozabilă numai prin mijloacele în care
ea este făcută opozabilă debitorului cedat.
Efectele înainte de notificare sau acceptare
- cesiunea de creanță este opozabilă debitorului cedat numai din momentul acceptării sau
comunicării cesiunii (notificării) de către sau către acesta; practic momentul de la care debitorul cedat
este obligat să plătească cesionarului coincide cu acela al acceptări sau al comunicării scrise, chiar dacă a
luat la cunoștință de existența cesiuni de creanță din alte împrejurări - art. 1578 alin. (1) C.civ.; până la
momentul notificării sale sau acceptării prin înscris cu dată certă, cesiunea creanței este inopozabilă
debitorului cedat. De aceea, „înainte de acceptare sau de primirea comunicării, debitorul nu se poate
libera decât plătind cedentului” – art. 1578 alin. (2) C.civ.;
18
 - din faptul că debitorul ignoră cesiunea, considerându-se mai departe debitor al cedentului,
rezultă și alte consecințe, precum: iertarea de datorie ce i-ar fi fost făcută de către cedent, chiar cu titlu
gratuit, este valabilă; debitorul poate opune cedentului precripția extinctivă sau compensația. Dacă este
acționat în justiție de cesionar, debitorul poate refuza plata și poate opune chitanțele semnate de cedent
anterior notificării cesiunii, chiar dacă acestea nu au dată certă. Dacă cedentul acceptă o anumită formă
de plată (fracționată) și ulterior se îndeplinesc cerințele de publicitate, cesionarul este obligat să accepte
consecințele înțelegerii dintre cedent și debitorul cedat. În general, orice modificare a creanței inițiale ce
ar fi convenită de debitorul cedat și cedent înainte de îndeplinirea condițiilor de publicitate ale cesiunii
de creanță este pe deplin opozabilă cesionarului (sub rezerva necunoașterii pe alte căi de către debitorul
cedat a transferului creanței - acest aspect se deduce din prevederile art. 1582 alin. (2) C.civ.);
Efectele după notificare sau acceptare
- după îndeplinirea cerințelor de publicitate a cesiunii, debitorul cedat devine debitor exclusiv al
cesionarului și nu mia poate face plata cedentului;
- art. 1582.C.civ. - Efectele cesiunii între cesionar şi debitorul cedat – „(1) Debitorul poate să
opună cesionarului toate mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut invoca împotriva cedentului.
Astfel, el poate să opună plata făcută cedentului înainte ca cesiunea să îi fi devenit opozabilă, indiferent
dacă are sau nu cunoştinţă de existenţa altor cesiuni, precum şi orice altă cauză de stingere a
obligaţiilor survenită înainte de acel moment. (2) Debitorul poate, de asemenea, să opună cesionarului
plata pe care el însuşi ori fideiusorul său a făcut-o cu bună-credinţă unui creditor aparent, chiar dacă
au fost îndeplinite formalităţile cerute pentru a face opozabilă cesiunea debitorului şi terţilor.(3) În
cazul în care cesiunea i-a devenit opozabilă prin acceptare, debitorul cedat nu mai poate opune
cesionarului compensaţia pe care o putea invoca în raporturile cu cedentul.”;
- efectele cesiunii între cesionar și debitorul cedat sunt stabilite de art. 1582 C.civ.. Distingem, în
acest sens, următoarele efecte:
a) debitorul cedat poate să opună cesionarului toate mijloacele de apărare pe care le-ar fi avut
împotriva cedentului [cu excepția indicată mai jos la lit. c)]; nu numai excepția plății îi poate fi pousă
cesionarului, ci și alte mijloace de apărare, cum ar fi nulitatea actului juridic din care rezultă creanța,
efectele leziunii din raportul obligațional inițial, beneficiul situației de hardship, alte cauze decât plata de
stingere a raportului obligațional, cum sunt imposibilitatea de exeutare fortuită, remiterea de datorie sau
darea în pltă consimțite de cedent anterior îndeplinirii formalităților de publicitate etc.;
b) debitorul cedat poate să opună cesionarului plata făcută cu bună-credință unui creditor
aparent – poate fi vorba, în acest sens, de cedentul care nu comunică debitorului cedat că a avut loc o
cesiune de creanță și se prezintă în continuare ca fiind creditor (caz în care, bineînțeles, cesionarul are un
drept de regres împotriva sa). Poate fi vorba și de un alt creditor aparent care deține titlul creanței sau un
al mijloc prin care poate să îl convingă pe, într-o manieră plauzibilă, pe debitorul cedat că el este titularul
real al creanței, astfel încât acesta face plata în favoarea sa. Singura condiție este aceea ca debitorul cedat
să fie de bună-credință, adică să nu fi cunoscut cu adevărat cine este adevăratul titular al creanței;

19
 c) debitorul cedat care a acceptat cesiunea prin înscris cu dată certă nu mai poate opune
cesionarului compensația pe care o putea invoca cedentului – art. 1582 alin. (3) C.civ.. Este vorba de o
excepție de la regula instituită de art. 1582 alin. (1) C.civ.. În cazul realizării opozabilității prin
intermediul notificării, compensația va putea fi opusă cesionarului în condițiile prevăzute la alin. (1);
Art. 1622 C.civ. - Efectele compensaţiei faţă de terţi - „(1) Compensaţia nu are loc şi nici nu se poate
renunţa la ea în detrimentul drepturilor dobândite de un terţ. (2) Astfel, debitorul care, fiind terţ poprit,
dobândeşte o creanţă asupra creditorului popritor nu poate opune compensaţia împotriva acestuia din
urmă. (3) Debitorul care putea să opună compensaţia şi care a plătit datoria nu se mai poate prevala, în
detrimentul terţilor, de privilegiile sau de ipotecile creanţei sale.”.
Cesionari succesivi
- art. 1583 C.civ. - Cesiuni succesive – „(1) Atunci când cedentul a transmis aceeaşi creanţă mai
multor cesionari succesivi, debitorul se liberează plătind în temeiul cesiunii care i-a fost comunicată
mai întâi sau pe care a acceptat-o mai întâi printr-un înscris cu dată certă. (2) În raporturile dintre
cesionarii succesivi ai aceleiaşi creanţe este preferat cel care şi-a înscris mai întâi cesiunea la arhivă,
indiferent de data cesiunii sau a comunicării acesteia către debitor.”;
- în cazul în care cedentul a transmis creanța mai multă cesionari succesivi, aceștia intră într-un
conflict ceva fi soluționat astfel:
1. în raportul dintre debitorul cedat și cesionarii succesivi, debitorul se liberează plătind în temeiul
cesiunii care i-a fost comunicată mai întâi sau pe care a acceptat-o mai întâi printr-un înscris cu
dată certă – 1583 alin. (1) C.civ.;
 de exemplu, dacă X are o creanță față de Y și o cedează atât lui A (cesiunea are loc la data de
01.04.2019, fiindu-i comunicată lui Y la data de 22.04.2019), cât și lui M (cesiunea are loc la
data de 15.04.2019, fiindu-i comunicată lui Y la data de 19.04.2019), Y pentru a se libera, va
trebui să îi plătească lui M;
2. în raporturile dintre cesionarii succesivi, are preferință cel care și-a înscris mai întâi creanța la
arhivă (Registrul Național de Publicitate Mobiliară – Legea 297/2018), indiferent de data
cesiunii sau a comunicării acesteia către debitor – art. 1583 – alin. (2) .C.civ.
 nu are relevanță împrejurarea că debitorul cedat s-a liberat în mod valabil plătind cesionarului
a cărui creanță i-a devenit mai întâi opozabilă prin comunicare sau prin acceptare prin înscris
cu dată certă, deci, dacă este cazul, cesionarul care a primit plata de la debitorul cedat este
ținut să plătească, la rândul lui, cesionarului care și-a înscris mai întâi cesiunea în Registrul
Național de Publicitate Mobiliară;
- creditorii chirografari ai cedentului își păstrează calitatea de terți față de cesiune până la
momentul comunicării sau acceptării acesteia, fiind îndreptățiți să urmărească creanța până la momentul
îndeplinirilor formalităților de opozabilitate, moment ce reprezintă ieșirea aceste din gajul lor general;
desigur, în cazul în care debitorul (cedentul) a acționat în frauda creditorilor chirografari, aceștia pot cere
ca cesiunea să fie declarată inopozabilă față de ei, prin intermediul acțiunii revocatorii.

20
 79. Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei (Codul Civil: art.
1.593-1.598)
Barem de corectare:
Noţiune şi funcţii
- subrogația înseamnă o înlocuire (o substituire) a uneia dintre părțile raportului obligațional cu o
altă persoană. Această substituire se poate realiza în diverse maniere (de la cesiunea de creanță și până la
novația subiectivă, cesiunea de contract sau preluarea de datorie);
- este o modalitate de transmitere legală sau convențională a dreptului de creanță, cu toate
accesoriile sale, către un terț care l-a plătit pe creditorul inițial, în locul debitorului;
- persoana care plătește datoria debitorului se numește solvens, iar creditorul care primește plata
se numește accipiens;
- art. 1593 C.civ. - Felurile subrogaţiei – „(1) Oricine plăteşte în locul debitorului poate fi
subrogat în drepturile creditorului, fără a putea însă dobândi mai multe drepturi decât acesta. (2)
Subrogaţia poate fi convenţională sau legală. (3) Subrogaţia convenţională poate fi consimţită de
debitor sau de creditor. Ea trebuie să fie expresă şi, pentru a fi opusă terţilor, trebuie constatată prin
înscris.”;
Clasificarea subrogației în funcție de întinderea efectelor
1. subrogație totală (dreptul de creanță se transferă în totalitate din patrimoniul accipiensului în
patrimoniul solvensului);
2. subrogație parțială (solvensul dobândește doar o parte din dreptul de creanță prin plata parțială).
- art. 1598 C.civ. - Subrogaţia parţială – „(1) În caz de subrogaţie parţială, creditorul iniţial,
titular al unei garanţii, poate exercita drepturile sale pentru partea neplătită din creanţă cu
preferinţă faţă de noul creditor. (2) Cu toate acestea, în cazul în care creditorul iniţial s-a
obligat faţă de noul creditor să garanteze suma pentru care a operat subrogaţia, cel din urmă
este preferat.”.
Clasificarea subrogației în funcție de izvorul ei
1. subrogație legală (de drept);
2. subrogație convențională (aceasta din urmă fiind la rândul ei, de două felui):
a) subrogație consimțită de creditor; b) subrogație consimțită de debitor.
Subrogaţia convenţională:
- subrogația convențională își are izvorul în acordul de voință dintre terțul care plătește și
creditorul plătit sau dintre terțul care plătește și debitorul obligației. Așadar, subrogația convențională
poate fi: subrogație consimțită de creditor și subrogație consimțită de debitor. Subrogația trebuie să fie
expresă – adică efectul subrogator să fie menționat în mod expres în act – și, în vederea realizării
opozabilității față de terți, ea trebuie să fie constatată printr-un înscris – art. 1593 alin. (3) C.civ.;
a) consimţită de creditor;

21
 - operează în cazul în care creditorul, concomitent cu primirea plății de la o altă persoană, îi
transmite acesteia toate drepturile pe care le avea împotriva debitorului – art. 1594 alin. (1) C.civ.;
operează fără consimțământul debitorului, orice clauză contrară considerându-se nescrisă – art. 1594
alin. (2) C.civ.;
- pe lângă faptul că subrogația trebuie să fie stipulată expres, este necesar și ca ea să fie
concomitentă cu plata. Pentru aceasta, de regulă, ea se stipulează chiar în chitanța de plată semnată de
creditor. Subrogația nu poate fi consimțită după ce s-a făcut plata, deoarece obligația nu mai există; din
moment ce a fost plătit, raportul obligațional s-a stins, creditorul nemaiavând posibilitatea de a subroga
pe altul în dreptul său. De asemenea, subrogația intervenită înainte de a face plata nu poate opera, pe
motivul că în acest caz suntem în prezența unei cesiuni creanță. Cu toate acestea, întrucât între părți
efectele se produc în manieră consensuală, nimic nu se opune ca părțile să redacteze un înscris recognitiv
ulterior plății, care să consemneze efectuiarea ei. Aceasta se poate întâmpla, deoarece art. 1593 alin. (3)
C.civ. prevede că exigența înscrisului este necesară numai pentru opozabilitatea față de terți, fără a
prevedea și exigența datei certe – omisiune care poate crea prejudicii grave creditorilor debitorului prin
faptul că un însris fără dată certă se poate redacta practic oricând. Pentru a dovedi că subrogația a fost
concomitentă cu plata și pentru a face opozabilă terților este necesar ca înscrisul sau chitanța în care a
fost stipulată să aibă dată certă.
b) consimţită de debitor;
- art. 1595 C.civ. - Subrogaţia consimţită de debitor - „(1) Subrogaţia este consimţită de
debitor atunci când acesta se împrumută spre a-şi plăti datoria şi, pe această cale, transmite
împrumutătorului drepturile creditorului faţă de care avea datoria respectivă. (2) Subrogaţia este
valabilă numai dacă actul de împrumut şi chitanţa de plată a datoriei au dată certă, în actul de
împrumut se declară că suma a fost împrumutată spre a se plăti datoria, iar în chitanţă se menţionează
că plata a fost făcută cu banii împrumutaţi de noul creditor. (3) Subrogaţia consimţită de debitor are loc
fără consimţământul creditorului iniţial, în lipsă de stipulaţie contrară.”;
Subrogația legală
- art. 1596 C.civ. - Subrogaţia legală – ”În afară de alte cazuri prevăzute de lege, subrogaţia se
produce de drept: a) în folosul creditorului, chiar chirografar, care plăteşte unui creditor care are un
drept de preferinţă, potrivit legii; b) în folosul dobânditorului unui bun care îl plăteşte pe titularul
creanţei însoţite de o garanţie asupra bunului respectiv; c) în folosul celui care, fiind obligat împreună
cu alţii sau pentru alţii, are interes să stingă datoria; d) în folosul moştenitorului care plăteşte din
bunurile sale datoriile succesiunii; e) în alte cazuri stabilite de lege.”;
- subrogația se produce de drept în alte cazuri stabilite de lege – art. 1596 lit. e) C.civ.:
a) soțul care a plătit datoria comună se subrogă în drepturile creditorului pentru ceea ce a suportat
peste cota-parte ce i-ar reveni din cominitate dacă lichidarea s-ar fae la data plății datoriei - art. 352 alin.
(1) C.civ.;

22
 b) moștenitorul universal sau cu titlu universal care, din cauza garanției reale sau din orice altă
cauză, a plătit din datoria comună mai mult decât partea sa are drept de regres împotriva celorlalți
moștenitori, însă numai pentru partea din datoria comună ce revenea fiecăruia, chiar și atunci când
moștenitorul care a plătit datoria ar fi fost subrogat în drepturile creditorilor – art. 1157 alin. (1) C.civ.;
c) debitorul care a efectuat o plată nedatorată unui alt creditor are drept de regres împotriva
adevăratului debitor în temeiul subrogație legale în drepturile creditorului plătit – art. 1342 alin. (2)
C.civ.;
d) când locatarul bunului înstrăinat a data garanții locatorului pentru îndeplinirea obligațiilor sale,
dobânditorul se subrogă în drepturile izvorâdn din aceste garanții, în condițiile legii – art. 1814 C.civ.;
e) asiguratorul care, în limitele indemnizației plătite, este subrogat în toate drepturile asiguratului
sau ale beneficiarului asigurării împotrivaa celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepția
asigurărilor de persoane – art. 2210 alin. (1) C.civ.;
f) fideiusorul care a plătit datoria este de drept subrogat în toate drepturile pe care creditorul le
avea împotriva debitorului – art. 2305 C.civ..
Efectele subrogaţiei
- art. 1597 C.civ. - Efectele subrogaţiei – „(1) Subrogaţia îşi produce efectele din momentul plăţii
pe care terţul o face în folosul creditorului. (2) Subrogaţia produce efecte împotriva debitorului
principal şi a celor care au garantat obligaţia. Aceştia pot opune noului creditor mijloacele de apărare
pe care le aveau împotriva creditorului iniţial.”;
- pe lângă acțiunile creditorului plătit, subrogatul are la dispoziție și o acțiune proprie contra
debitorului izvorâtă din mandat, gestiune de afaceri sau îmbogățire fără justă cauză, după caz, prin care
poate obține nu numai ceea ce a plătit creditorului inițial, ci și eventuale cheltuieli făcute sau daune
suferite cu această ocazie. Posiblitatea de a lege una sau alta dintre acțiunile pe care le poate exercita
aparține subrogatului, care va recurge la acea acțiune care îi este mai favorabilă.
Efectele subrogaţiei parţiale
- când plata a fost făcută doar parțial, subrogația în drepturile creditorului va opera și ea parțial,
adică numai în măsura plății efectuate;
- art. 1598 C.civ. - Subrogaţia parţială – „(1) În caz de subrogaţie parţială, creditorul iniţial,
titular al unei garanţii, poate exercita drepturile sale pentru partea neplătită din creanţă cu preferinţă
faţă de noul creditor. (2) Cu toate acestea, în cazul în care creditorul iniţial s-a obligat faţă de noul
creditor să garanteze suma pentru care a operat subrogaţia, cel din urmă este preferat.”;
- tot o subrogație parțială se produce și în alte situații, când totuși creanța inițială se transmite fără
o parte din accesoriile creanței inițiale, chiar dacă avem de a face tot cu o subrogație. Astfel, subrogatul
este un codebitor solidar care a plătit întreaga datorie, el va beneficia de garanțiile creanței fără ca
obligația să rămână solidară în raporturile cu ceilalți codebitori. Solidaritatea pasivă operează numai în
raport cu creditorul inițial. După plata datoriei de către un codebitor solidar, regresul său este divizibil
față de ceilalți debitori obligați inițial solidar. Și în cazul indivizibilității, codebitorul obligat indivizibil

23
nu dobândește fața de ceilalți codebitori decât dreptul la plata echivalentului părților lor din datorie. De
asemenea, în cazul fideiusorului care a plătit datoria garantată prin fideiusiune, deși se produce o
subrogație de drept, ea este doar parțială, deoarece, fideiusorul care plătit datoria are regres împotriva
celorlalți fideiusori pentru partea fiecăruia.
80. Preluarea datoriei şi cesiunea de datorie (Codul Civil: art. 1.599-1.608)
Barem de corectare:
Noţiune. Caractere
- convenția prin care se transmite o obligație din patrimoniul debitorului în cel al unei alte
persoane, fie în temeiul acordului de voință dintre debitorul cedent și noul debitor, cu consimțământul
creditorului, fie în temeiul acordului dinre creditor și noul debitor;
- reprezintă operațiunea juridică prin care datoria unui debitor (debitorul inițial) este preluată de
un terț față de raportul obligațional inițial (debitorul nou), care va fi obligat împreună cu debitorul inițial
sau singur, liberându-l pe primul de datorie, față de creditorul raportului obligațional inițial (creditor);
- noua reglementare a preluării de datorie are un caracter limitat de natura personală a raportului
obligațional și, de aceea, ea nu poate opera fără acordul creditorului;
- prin „simeterie aparentă” cu cesiunea de creanță, cesiunea de datorie se caracterizează prin
următoarele elemente-condiții:
a) existența unei datorii vechi care se transmite de la debitorul cesionar cu toate accesoriile,
garanțiile [excepția notabilă fiind cea refeitoare la garanțiile consimțite de terți, care, în lipsa
unui acord din partea acestora, se sting – art. 1602 alin. (3) C.civ.] și cu toate mijloacele de
apărare și excepțiile ce o însoțesc ( art. 1603 C.civ.);
b) debitorul cesionar poate să rămână singurul îndatorat față de creditorul cedat, debitorul cedent
fiind liberat – însă numai în condițiile existenței acordului expres din partea creditorului cedat –
art. 1605 C.civ.;
c) transferul datoriei se poate realiza prin acordul de voințe intervenit exclusiv între cedent și
cesionar, fără a mai fi necesar consimțământul creditorului cedat, însă în limita acordului expres
din partea acestuia din urmă, transferul datoriei nu îi este opozabil (art. 1605 – 1608 C.civ.);
d) transformarea parțială a raportului obligațional originar prin stingerea garanțiilor consimțite de
fideiusori sau de terți pentru a garanta executarea obligației inițiale, în cazul în care aceștia nu
și-au dat acordul la preluare.
Modalităţi directe de preluare a datoriei
- art. 1599 C.civ. - Condiţii - „Obligaţia de a plăti o sumă de bani ori de a executa o altă
prestaţie poate fi transmisă de debitor unei alte persoane: a) fie printr-un contract încheiat între
debitorul iniţial şi noul debitor, sub rezerva dispoziţiilor art. 1.605; b) fie printr-un contract încheiat
între creditor şi noul debitor, prin care acesta din urmă îşi asumă obligaţia.”;
A. cesiunea directă de datorie: preluarea datoriei realizată prin contract încheiat între debitorul
iniţial (debitor cedent) şi noul debitor (debitor cesionar)

24
 - regelemantată de art. 1599 lit. a) C.civ. această manieră de transmisiune și, totodată, de
transformare a obligației reprezintă o cesiune de datorie care se realizează prin intermediul unui acord de
voințe între debitorul ințial (debitor cedent) și terț (debitor cesionar). Între părți, această convenție
produce efecte depline în virtutea principiului foței obligatorii a contractului;
- realizarea opozabilității față de creditor al efectului translativ al datoriei și pentru liberarea
debitorului cedent este necesar acordul creditorului – art. 1605 C.civ.. Odată îndeplinite aceste cerințe,
cesiunea de datorie produce efecte depline, noul debitor înlocuindu-l pe cel vechi. Prin excepție (art.
1601 C.civ.), „Debitorul iniţial nu este liberat prin preluarea datoriei, dacă se dovedeşte că noul
debitor era insolvabil la data când a preluat datoria, iar creditorul a consimţit la preluare, fără a
cunoaşte această împrejurare.”;
- art. 1606 C.civ. - Comunicarea preluării – „(1) Oricare dintre contractanţi poate comunica
creditorului contractul de preluare, cerându-i să îşi dea acordul. (2) Creditorului nu i se poate cere
acordul cât timp nu a primit comunicarea. (3) Cât timp creditorul nu şi-a dat acordul, contractanţii pot
modifica sau denunţa contractul.”;
- art. 1607 C.civ. - Termenul de acceptare - „(1) Contractantul care comunică preluarea
datoriei creditorului îi poate stabili un termen rezonabil pentru răspuns. (2) Dacă ambii contractanţi au
comunicat creditorului preluarea datoriei, stabilind termene diferite, răspunsul urmează să fie dat în
termenul care se împlineşte cel din urmă. (3) Preluarea datoriei este considerată refuzată dacă
creditorul nu a răspuns în termen.”;
- art. 1608 C.civ. - Obligaţiile terţului - „(1) Cât timp creditorul nu şi-a dat acordul sau dacă a
refuzat preluarea, cel care a preluat datoria este obligat să îl libereze pe debitor, executând la timp
obligaţia. (2) Creditorul nu dobândeşte un drept propriu împotriva celui obligat să îl libereze pe
debitor, cu excepţia cazului în care se face dovada că părţile contractante au voit altfel.”;
- după acordul creditorului, noul debitor îl înlocuiește pe cel vechi și îl liberează pe acesta din
urmă de obligația de plată față de creditor – art. 1600 și art. 1605 C.civ.. Efectul liberator nu se porduce
dacă noul debitor era insolvabil la data preluării datoriei și creditorul nu a cunoscut acest lucru – art.
1601 C.civ.;
- art. 1602 C.civ. - Accesoriile creanţei – „(1) Creditorul se poate prevala în contra noului
debitor de toate drepturile pe care le are în legătură cu datoria preluată. (2) Preluarea datoriei nu are
niciun efect asupra existenţei garanţiilor creanţei, afară de cazul când acestea nu pot fi despărţite de
persoana debitorului. (3) Cu toate acestea, obligaţia fideiusorului sau a terţului care a constituit o
garanţie pentru realizarea creanţei se va stinge dacă aceste persoane nu şi-au dat acordul la preluare.”;
- art. 1603 C.civ. - Mijloacele de apărare – „(1) Dacă din contract nu rezultă altfel, noul debitor
poate opune creditorului toate mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut opune debitorul iniţial, în
afară de compensaţie sau orice altă excepţie personală a acestuia din urmă. (2) Noul debitor nu poate
opune creditorului mijloacele de apărare întemeiate pe raportul juridic dintre noul debitor şi debitorul
iniţial, chiar dacă acest raport a fost motivul determinant al preluării.”;

25
 B. preluarea datoriei realizată prin contract încheiat între creditor şi noul debitor
- odată încheiată convenția de preluare a datoriei între creditor și noul debitor, efectul translativ al
datoriei în sarcina noului debitor se realizează fără alte formalități, noul debitor înlocuindu-l pe cel
vechi, care este liberat de plată (art. 1600 C.civ.), cu excepția cazului în care noul debitor era insolvabil
la data convenției preluării de datorie și creditorul a consimțit la această operațiune crezând că terțul este
solvalbil (art. 1601 C.civ.); în ceea ce privește transmisiunea accesoriilor creanței, întocmai cum am
arătat mai sus, în cazul cesiunii de datorie, „creditorul se poate prevala în contra noului debitor de toate
drepturile pe care le are în legătură cu datoria preluată” [art. 1602 alin. (1) C.civ.];
- transmisiunea se realizează cu toate accesorile, mai puțin garanțiile consimțite de terți; creditorul
poate invoca împotriva debitorului toate drepturile pe care le avea contra celui vechi; noul debitor se
poate apăra invocând toate apărările pe care le avea vechiul debitor față de creditor, cu excepția
compensației și a excepțiilor personale, cum ar fi cele legate de viciile de consimțământ; garanțiile
consimțite de debitorul inițial se mențin dacă pot fi detașate de persoana debitorului; garanțiile
consimțite de terți se sting, dacă nu cumva aceștia au consimțit expres la menținerea lor și în condițiile
preluării de datorie; în plus trebuie să mai reținem și că, în cazul preluării de datorie prin contract
încheiat între creditor și treț, efectele sunt similare novației prin schimbare de creditor - art. 1609 alin.
(2) C.civ., în principiu, nici în acest caz nefiind necesar acrodul debitorului inițial. De aceea efectele
novației prin schimbare de creditor pot fi deopotrivă invocate;
- art. 1609 alin. (2) C.civ. „De asemenea, novaţia se produce atunci când un debitor nou îl
înlocuieşte pe cel iniţial, care este liberat de creditor, stingându-se astfel obligaţia iniţială. În acest caz,
novaţia poate opera fără consimţământul debitorului iniţial.”
- art. 1604 C.civ. - Ineficacitatea preluării datoriei - „(1) Când contractul de preluare este
desfiinţat, obligaţia debitorului iniţial renaşte, cu toate accesoriile sale, sub rezerva drepturilor
dobândite de terţii de bună-credinţă. (2) Creditorul poate, de asemenea, cere daune-interese celui ce a
preluat datoria, afară numai dacă acesta din urmă dovedeşte că nu poartă răspunderea desfiinţării
contractului şi a prejudiciilor suferite de creditor.”.
81. Cesiunea de contract (Codul Civil: art. 1.315-1.320)
Barem de corectare:
Noţiune și reglementare
- art. 1315 C.civ. - Noţiunea – „(1) O parte poate să îşi substituie un terţ în raporturile născute
dintr-un contract numai dacă prestaţiile nu au fost încă integral executate, iar cealaltă parte consimte
la aceasta. (2) Sunt exceptate cazurile anume prevăzute de lege.”;
- cesiunea de contract reprezintă contractul (contract de cesiune) încheiat între o parte
(contractant cedent) a unui contract aflat în curs de executare (contract cedat) și un terț față de acest
constract (contractant cesionar) prin care se convine la transmiterea drepturilor și olbigațiilor
contractuale asupra și față de contractantul din contractul inițial (contractant cedat) și care are ca efect

26
atât trasmisiunea acestor drepturi și obligații, cât și liberarea contractantului cedent, sub condiția
existenței consimțământului contractantului cedat la această operațiune;
- cesiunea de contract reprezintă o convenție bilaterală încheiată între contractantul cedent și
contractantul cesionar. Întrucât însă, pentru a produce efecte juridice este necesar ca peste acest acord să
se suprapună și consimțământul contractantului cedat, cesiunea de contract poate îmbrăca forma unui
contract tipartit (poate fi o convenție plurilaterală chiar);
- rezumând observațiile de mai sus legate de structura subiectivă a cesiunii de contract, reținem că
această operațiune se poate realiza:
a) cu titlu principal:
i) printr-o operațiune între trei persoane, care participă la un acord triparit;
ii) printr-o convenție bilaterală între contractantul cedent și contractantul cesionar, care este
făcută apoi opozabilă terțului – contractant cedat;
iii) o cesiunea de contract a cărei eficacitate să fie asigurată de consimțământul anticipat al
contractantului cedat.
b) cu titlu accesoriu – prin înstrăinarea unui bun mobil sau imobil care face obiectul unui anumit
contract – de exemplu, înstrăinarea imobilului care face obiectul unei locațiuni; înstrăinarea bunului
asigurat); tot cu titlu accesoriu se produce și cesiunea de contract și în cazul cesiunii unui fond de
comerț, pentru contractele accesorii acestui fond – de exemplu, contractele de închiriere, contractele de
muncă etc.);
c) în mod excepțional, cesiunea de contract se mai poate realiza și prin exprimarea unei
prerogative recunoscute legal – de exemplu, dreptul de preempțiune;
- cesiunea de contract poate să fie convențională (stabilită de părți pe calea acordului bilaterlal
sau plurilateral) sau legală (prevăzută de lege și care se îndepărtează de la prevederile legale generale în
materia cesiunii);
- de asemenea, sub aspesct funcțional, putem admite și o altă clasificare: cesiunea perfectă (care
presupune liberarea cedentului în înlocuirea sa completă de cesionar) și cesiunea imprefectă (care
implică păstrarea raportului obligațional inițial alături de cel nou și neeliberarea cedentului de obligațiile
sale contractuale.
Condiţiile cesiunii contractului
a) în ceea ce privește condițiile de fond (generale), cesiunea de contract fiin un contract, trebuie să
înstrunească toate condițiile pentru validitatea contractelor. Este vorba de cerințele prevăzute de art.
1179 alin. (1) C.civ. (capacitatea, consimțământul, obiectul determinat și licit, cauza licită și morală).
Întrucât, prin intermediul cesiunii de contract, se poate imagina și realizarea unei alte operațiuni juridice,
ea trebuie se îndeplinească și condițiile de fond sau de formă specifice acestei operațiuni juridice;
b) condițiile de formă. Cesiunea de contract se încheie valabil prin simplul acord de voință al
părților, fiind un contract consensual. Cesiunea cu titlu oneros este validă și își produce efectele între
părți, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei condiții de formă, exceptând situația în care legiuitorul cere

27
o anumită condiție de formă - art. 1316 C.civ. - Forma cesiunii - „Cesiunea contractului şi acceptarea
acesteia de către contractantul cedat trebuie încheiate în forma cerută de lege pentru validitatea
contractului cedat.”. Astfel, dacă validitatea contractului cedat este guvernată de forma autentică (de
exemplu, pact de opțiune privind vânzarea unui imobil; un contrac de vânzare a unui imobil sub condiție
suspensivă), o eventuală cesiunea a acestui contract este necesar să fie încheiată și ea în formă autentică.
Nerespectarea condiției de formă a cesiunii de creanță atrage nulitatea absolută a acestei operațiiuni;
c) condițiile de efectivitate – consimțământul contractantului cedat - pentru validitatea
consimțământului contractantului cedat este necesară aceiași ocndiție de formă care este cerută pentru
validitatea cesiunii de contract - art. 1316 C.civ.
d) condițiile de efectivitate – prestațiile din contractul inițial să nu fie „încă integral executate” –
este necesar ca prestațiile părților să nu fie integral executate. Sensul este acela că exigența este
îndeplinită dacă prestațiile caracteristice nu sunt integral executate și limitează sfera cesiunii de contract.
În ipoteza în care această condiție nu este satisfăcută, avem de aface cu o altă operațiune juridică. Din
existența acestei condiții se poate deduce că domeniul de acțiune al cesiunii de contract este ocupat de
contractele cu executare succesivă – de exemplu, cesiunea unei locațiuni, dar și de orice contracte a
căror executare sau chiar existență au fost amânate (termen suspensiv/condiție suspensivă), esențial
fiind să fie vorba de un contract cesibil – de exemplu, cesiunea unei promisiuni de contract. Bineînțeles
însă că, indiferent de natura contractului (bilateral, unilateral, cu executare instantanee sau cu executare
succesivă), nu se poate vorbi de niciun fel de cesiune a sa in ipoteza în care are un caracter intuitu
personae (caz în care consimțământul cedatului devine condișie de validitate a cesiunii).

82. Efectele cesiunii de contract (Codul Civil: art. 1.315-1.323.)

Barem de corectare:
- caracterul complet al cesiunii de contract (cesiunea de contract perfectă) presupune o
transmisiune totală a drepturilor și obligațiilor contractuale ale unei părți și că acestă transmisiune totală
implică și liberarea contractantului cedent de obligațiile sale. Pentru ca acest efect total să se producă,
este necesar (cu excepțiile prevăzute de lege) consimțământul contractantului cedat. În lipsa acestei
ultime condiții, cesiunea de contract este incompletă (cesiune de contract imperfectă), ceea ce presupune
că prin intermediul ei ori nu se realizează transmisiune drepturilor și obligațiilor, ori nu se realizează
liberarea contractantului cedent de obligațiile sale, ori nici una, nici alta. De aceea, efectele cesiunii de
contract trebuie distinse în funcție de survenirea sau nu a consimțământului contractantului cedat,
precum și în funcție de calitatea fiecărui participant la această operațiune. Distingem, astfel, între:

28
 A. Efectele cesiunii de contract până la momentul exprimării consimţământului sau în lipsa
exprimării acestuia:
 între părţi
- convenția de cesiune a contractului produce efete după regulile principiului forței obligatorii a
contractului – art. 1270 C.civ.. Așadar, între părți, efectul translativ al raportului obligațional se produce
și acesta trebuie să aibă o conduită contractuală corespunzătoare acestei reguli;
- art. 1320 C.civ. - Obligaţia de garanţie - „(1) Cedentul garantează validitatea contractului. (2)
Atunci când cedentul garantează executarea contractului, acesta va fi ţinut ca un fideiusor pentru
obligaţiile contractantului cedat.”.
 faţă de contractantul cedat
- în lipsa acordului contractantului cedat convenția de cesiune nu produce niciun efect. Efectele
cesiunii sunt subordonate acordului acestuia, ceea ce presupune că, chiar și ulterior momentului cesiunii,
contractantul cedat are dreptul să îl urmărească pe contractantul cedent pentru datoriile sale contractuale
și, dacă este cazul, va putea, pe calea unei acțiuni oblice, să se îndrepte și împotriva cesionarului, în
limita și cu condiția existenței unei datori a acestuia rezultată din contractul de cesiune față de cedent
sau, eventual, în virtutea unor alte raporturi obligaționale. Doar că această chestiune nu ține de efectele
cesiunii de contract, ci de mijloacele de protecție a drepturilor creditorului;
- revenind la chestiunea efectelor față de contractantul cedat, trebuie să observăm că, în lipsa
cosimțământului acestuia, se produce o cesiune incompletă, care întruchipează, de fapt, o altă operațiune
juridică. Dacă transmisiunea laturii pasive a raportului obligațional nu se poate realiza, cu toate acestea,
transmisiunea laturii active – adică a creanței – se poate realiza. De aceea, în lipsa consimțământului
contractantului cedat, trebuie să admitem că operează o cesiune de contract incompletă, care, reprezintă
o altă operațiune juridică. În principal, avem în vedere cesiunea de creanță. În cazul în care contractantul
cedent îndeplinește condițiile de opozabilitate ale acestei operațiuni față de contractantul cedat (art. 1578
C.civ. – și ne referim, de această dată, cu precădere la notificarea cesiunii către debitorul cedat), întreaga
operațiune poate fi văzută ca o cesiune de creanță. Pe de altă parte, este de conceput și o plată efectivă
făcută de către contractantul cedent direct față de contractantul cedat, realizându-se astfel transmiterea
laturii active a raportului obligațional pe calea subrogației consimțite de creditor (în condițiile art. 1594
C.civ.) – în acest caz însă, nu se ajunge la o situație similară cesiunii de contract din partea
contractantului cedent, pentru că solvens va lua locul fostului creditor, adică al cedatului din operațiunea
cesiunii de contract, astfel cum ea a fost concepută inițial. În acest caz, efectele întregii operațiuni
trebuie reinterpretate după regulile specifice operațiunilor care guvernează transmisiunea creanțelor și
efectelor acestora. Efectele operațiunii sunt identice în ipoteza în care consimțământul contractantului
cedat la cesiune nu este exprimat în niciun fel, ca în ipoteza în care decalrăp că nu înțelege să accepte
cesiunea de contract.
Efectele cesiunii de contract după exprimarea consimţământului contractantului cedat:
 consimţământul contractantului cedat

29
 - ocupă un rol central în operațiunea preluării de datorie. Pentru exact aceleași motive, rolul este
similar în cadrul cesiunii de contract. Până la momentul exprimării consimțământului creditorului, nu
este rezonabil admisibil să se producă o schimbare a debitorului acestuia. Momentul exprimării
consimțământului conicide cu momentul realizării opozabilității față de contractantul cedat a operațiunii
cesiunii de contract;
- exprimarea consimțământului trebuie să îmbrace forma care este impusă cesiunii de contract,
adică forma cerută de lege pentru validitatea contractului cedat. Ea poate să fie cuprinsă în contractul de
cesiune (este situația operațiunii în trei persoane) sau poate să se realizeze separat, pe calea unei
declarații care să îmbrace aceiași formă. Mai mult, decalrația de consimțământ a contractantului cedat
poate să fie anticipată sau ulterioară contractului de cesiune. Dacă exprimarea ulterioară nu ridică
probleme serioase de interpretare, nu același lucru îl putem spune de consimțământul anticipat la
cesiune.
 momentul cesiunii de contract
- art. 1317 C.civ. - Momentul cesiunii – „(1) Dacă o parte a consimţit în mod anticipat ca partea
cealaltă să îşi poată substitui un terţ în raporturile născute din contract, cesiunea produce efecte faţă de
acea parte din momentul în care substituirea îi este notificată ori, după caz, din momentul în care o
acceptă. (2) În cazul în care toate elementele contractului rezultă dintr-un înscris în care este cuprinsă
clauza “la ordin” sau o altă menţiune echivalentă, dacă prin lege nu se prevede altfel, girarea
înscrisului produce efectul substituirii giratarului în toate drepturile şi obligaţiile girantului. (3)
Dispoziţiile în materie de carte funciară, precum şi dispoziţiile referitoare la transferul ori publicitatea
anumitor categorii de bunuri mobile rămân aplicabile.”;
- acest moment coincide cu cel în care se produc efectele cesiunii de contract față contractantul
cedat. În principiul, efectele cesiunii de contract se produc din momentul exprimării consimțământului
contractantului cedat. Prin excepție, în cazul în care consimțământul contractantului cedat este anticipat,
efectele cesiunii de contract se vor produce numai din momentul notificării sau acceptării cesiunii, iar în
cazul în care avem de a face cum un contract cesibil ca efect al unei clauze standardizate de tipul „la
ordin” sau o altă mențiune echivalentă, momentul producerii efectelor cesiunii față de contractantul
cedat este cel al girării contrctului.
 efectele între contractantul cedent şi contractantul cesionar;
- în condițiile exprimării consimțământului contractantului cedat, efectele între contractantul
cedent şi contractantul cesionar ale cesiunii de contract sunt identice celor prezentate deja pentru
ipoteza în care consimțământul contractantului cedat nu a survenit, urmând principiul forței obligatorii a
contractului;
- obligațiile părților rezultate din cesiunea de contract sunt executate odată cu realizarea
opozabilității cesiunii față de contractantul cedat, obligația de garanție din partea cedentului întinzându-
se la limita valabilității contractului inițial. Prin excepție, dacă cedentul și-a asumat și garanția

30
executării, el va fi ținut ca un fideiusor față de cesionar până la executarea obligațiilor de către
contractantul cedat.
 efectele între contractantul cedat şi contractantul cesionar și între contractantul cedat și
contractantul cedent
- art. 1318 C.civ. - Liberarea cedentului – „(1) Cedentul este liberat de obligaţiile sale faţă de
contractantul cedat din momentul în care substituirea îşi produce efectele faţă de acesta. (2) În cazul în
care a declarat că nu îl liberează pe cedent, contractantul cedat se poate îndrepta împotriva acestuia
atunci când cesionarul nu îşi execută obligaţiile. În acest caz, contractantul cedat trebuie, sub
sancţiunea pierderii dreptului de regres împotriva cedentului, să îi notifice neexecutarea obligaţiilor de
către cesionar, în termen de 15 zile de la data neexecutării sau, după caz, de la data la care a cunoscut
faptul neexecutării.”;
- în ipoteza în care consimțământul contractantului cedat la cesiune a fost exprimat, operațiunea
va produce efect liberator față de contractantul cedent – art. 1318 alin. (1) C.civ.; în consecință din acest
moment contractantul cedat nu va mai putea pretinde executarea obligațiilor de către contractantul
cedent, dar și reversul este valabil – nici contractantul cedent nu va mai avea vreun drept contrac
contractului cedat, deoarece toate drepturile au fost transmise contractantului cesionar. Prin excepție, în
cazul în care contractantul cedat declară că îl liberează pe cedent, contractantul cedat va avea doi
debitori: pe contractantul cedent și pe contractantul cesionar. În aceasă situație, din prevederile art. 1318
alin. (2) C.civ. se desprinde că, dacă cesionarul nu își execută obligațiile față de cedat, acesta din urmă
va avea dreptul să se îndrepte împotriva cedentului;
- art. 1319 C.civ. - Excepţiile contractantului cedat – „Contractantul cedat poate opune
cesionarului toate excepţiile ce rezultă din contract. Contractantul cedat nu poate invoca însă faţă de
cesionar vicii de consimţământ, precum şi orice apărări sau excepţii născute din raporturile sale cu
cedentul decât dacă şi-a rezervat acest drept atunci când a consimţit la substituire.”.
Efectele cesiunii de contract asupra altor categorii de terţi
- între acești terți găsim pe creditorii părților implicate în această operațiune și mai ales pe cei
care au garantat obligațiile părților contractului inițial;
- în ceea ce privește pe creditorii cedentului și cesionarului, aceștia pot ataca o potențială cesiune
făcută în frauda drepturilor lor prin acțiunea pauliană (art. 1562 – 1565 C.civ.);
- acțiunea pauliană (revocatorie) - art. 1562 C.civ. - Noţiunea - „(1) Dacă dovedeşte un
prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile faţă de el actele juridice încheiate de
debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul îşi creează sau îşi măreşte o stare
de insolvabilitate. (2) Un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea
contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terţul contractant ori cel care a primit plata
cunoştea faptul că debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate.”;
- creditorii cesionarului se vor putea îndrepta și împotriva cedatului pe calea unei acțiuni oblice
(art. 1560 – 1565 C.civ.);

31
 - acțiunea oblică - art. 1560 C.civ. - Noţiunea – „(1) Creditorul a cărui creanţă este certă şi
exigibilă poate să exercite drepturile şi acţiunile debitorului atunci când acesta, în prejudiciul
creditorului, refuză sau neglijează să le exercite. (2) Creditorul nu va putea exercita drepturile şi
acţiunile care sunt strâns legate de persoana debitorului. (3) Cel împotriva căruia se exercită acţiunea
oblică poate opune creditorului toate mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut opune debitorului.”;
- art. 1565 C.civ. - Efectele admiterii acţiunii – „(1) Actul atacat va fi declarat inopozabil atât
faţă de creditorul care a introdus acţiunea, cât şi faţă de toţi ceilalţi creditori care, putând introduce
acţiunea, au intervenit în cauză. Aceştia vor avea dreptul de a fi plătiţi din preţul bunului urmărit, cu
respectarea cauzelor de preferinţă existente între ei. (2) Terţul dobânditor poate păstra bunul plătind
creditorului căruia profită admiterea acţiunii o sumă de bani egală cu prejudiciul suferit de acesta din
urmă prin încheierea actului. În caz contrar, hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii
revocatorii indisponibilizează bunul până la încetarea executării silite a creanţei pe care s-a întemeiat
acţiunea, dispoziţiile privitoare la publicitatea şi efectele clauzei de inalienabilitate aplicându-se în mod
corespunzător.”;
- creditorii cedatului ar putea solicita revocarea unei declarații frauduloase de acceptare a cesiunii
contrct prin aceeași acțiune pauliană, după cum, pe cale oblică, s-ar putea îndrepta și împotriva
cesionarului pentru executarea obligațiilor sau și impotriva cedentului în cazul în care acesta nu a fost
liberat de obligațiile sale;
- împotriva terților care au garantat personal obligațiile părțilore contractului inițial sau care au
consimțit la constituirea de garanții reale asupra propriilor bunuri în același scop, se pune întrebarea
menținerii sau nu a garanțiilor acestora odată cu realizarea cesiunii de contract. Astfel:
i) în ceea ce privește garanțiile pentru executarea obligațiilor cedatului, acestea se mențint în
favoarea cesionarului ca urmare a cesiuni (după regulile cesiunii de creanță);
ii) garanțiile constituite pentru executarea obligațiilor cedentului trebuie considerate stinse în
cazul în care cedatul consimte la liberarea cedentului, cu excepția cazului în care terțul
garant consimte la menținerea garanțiilor sale și cu privire la obligațiile noului debitor (prin
ipoteză cesionarul). Modelul acesot efecte este cel dat de preluarea de datorie prin contract
încheiat între debitorul inițial și noul debitor dacă aceasta a fost consimțită de creditor;
iii) soarta garanțiilor în condițiile pierderii dreptului de regres față de cedent. În ipoteza
pierderi dreptului de regres, concluzia este aceea că cesiunea devine perfectă. Dacă devine
perfectă și produce efecteul translativ al datoriei, ni se pare firesc să considerăm și soarta
garanțiilor constituite pentru executarea obligațiilor cedentului constă în stingerea lor.
Excepţii de la reglementarea comună a cesiunii de contract
a) cesiunile legale de datorie cu ocazia transmiterii unui bun:
i) art. 1811 C.civ, în materie de locațiune, prevede opozabilitatea contractului de locațiune față
de dobânditorului bunului închiriat, dacă nu s-a prevăzut în contractul de locațiune ca și
cauză de încetarea întrăinarea bunului – art. 18112 C.civ.. Prin realizarea opozabilității

32
 locațiunii față de noul proprietar se produce, de fapt, o cesiune de contract – obligațiile din
contractul de locațiune se transmit noului dobânditor. Cu toate acestea, odată cu datoria, se
transmite și calitatea de creditor al obligațiilor locatarului. De aceea, credem că avem de a
face mai degrabă cu un caz particular de cesiune de contract, care, prin derogare de la
prevederile dreptului comun în materie, se realizează fără consimțământului
cocontractantului cedat. Deși reprezintă și o cesiune de contract, întreaga operațiune nu
trebuie completataă ci prevederile acesteia, deoarece toate efectele acesei cesiuni sunt
derogatori de la dreptul comun. În contextul locațiunii și al preluării de datorie, ceea ce
trebuie să reținem este că, prin înstrăinarea bunului obiect al locațiunii, se realizează și o
cesiune de datorie, într-o manieră deroagatorie de la dreptul comun al acestei operațiuni, ca
și de la regimul cesiuni de contract;
ii) dobândittorul unui bun aisgurat este ținut să respecte contractul de asigurare încheiat între
autorul său și asigurator, având însă și posibilitatea de a-l rezilia – este vorba, în realitate,
din nou, de o cesiune legală de contract cu executarea succesivă. Cazul este expres prevăzut
de art. 2220 C.civ. - Înstrăinarea bunului asigurat - „(1) Dacă nu s-a convenit altfel,
înstrăinarea bunului asigurat nu determină încetarea contractului de asigurare, care va
produce efecte între asigurător şi dobânditor. (2) Asiguratul care nu comunică
asigurătorului înstrăinarea survenită şi dobânditorului existenţa contractului de asigurare
rămâne obligat să plătească primele care devin scadente ulterior datei înstrăinării.”;
b) alături de cesiunea de contract aferentă transmiterii unui bun, a mai indentificat o cesiune legală
de contract și în ipoteza exercitării dreptului de preempțiune de către preemptor. Conform art. 1733 alin.
(1) C.civ.: „Prin exercitarea preempțiunii, contractul de vânzare se consideră încheiat între preemptor și
vânzător în condițiile cuprinse în contractul încheiat cu terțul, iar acest din urmă contract se desființează
retroactiv. Cu toate acestea, vânzătorul răspunde față de terțul de bună-credință pentru evicțiune care
rezultă din exercitarea preempțiunii.”.
83. Novaţia (Codul Civil: art. 1.609-1.614)
Barem de corectare:
Noţiune
- art. 1609 C.civ. - Noţiune şi feluri – „(1) Novaţia are loc atunci când debitorul contractează
faţă de creditor o obligaţie nouă, care înlocuieşte şi stinge obligaţia iniţială. (2) De asemenea, novaţia
se produce atunci când un debitor nou îl înlocuieşte pe cel iniţial, care este liberat de creditor,
stingându-se astfel obligaţia iniţială. În acest caz, novaţia poate opera fără consimţământul debitorului
iniţial. (3) Novaţia are loc şi atunci când, ca efect al unui contract nou, un alt creditor este substituit
celui iniţial, faţă de care debitorul este liberat, stingându-se astfel obligaţia veche.”;
- stingerea obligației vechi și nașterea cele noi au loc simultan, de aceea puteam spune că
obligația veche se transformă într-o obligație nouă;

33
 - novația (mai ales dacă ea opereză prin schimbarea creditorului sau debitorului – novația
subiectivă) nu se confundă cu cesiunea de creanță și nici cu subrogația în drepturile creditorului prin
plata creanței. În cazul novației, obligația veche se transformă într-una nouă, cea veche fiind stinsă, în
timp ce, în cazul cesiunii de creanță și al subrogației personale, obligația rămâne neshimbată și se
transmite cu toate garanțiile și accesoriile sale la creditorul subsecvent;
- pe de altă parte, în cazul preluării de datorie, în ambele sale forme, distincția nu mai este atât de
lesne de făcut, astfel cum am observat cu ocazia studiului preluării de datorie, această operațiune juridicp
suprapunându-se până la identificare cu novația. Totuși, deosebirea dintre cele două operațini juridice
este aceea că prin preluarea de datorie operează o mai largă transmisiune a pasivului obligațional
(întrucât ea se referă la situația în care vechiul debitor rămâne obligat față de creditor alături de noul
debitor) și doar a pasivului (datoriei), în timp ce, în cazul novației, vechea obligație se stinge;
- în ceea ce privește cesiunea de contract, astfel cum am arătat mai sus, identitatea acesteia este
discutabilă sub aspectul structurii acestei figuri juridice, însă o asemenea indentitate este dată de chiar
legiuitor, care îi conferă un regim juridic distinct față de figurile juridice care o compun. Întrucât prin
intermediul acestei operațiuni se realizează atât o transmisiune a activului, cât și a pasivului și întrucât,
de regulă, cesiunea activului contractual urmează regulile cesiunii de creanță sau subrogației (în sensul
că toate accesoriile creanței inițiale, inclusiv garanțiile sunt menținute), cesiunea de contract se
deosebește de novație, care duce la stingerea obligației vechi, cu consecința stingerii garanțiilor acesteia.
Tipuri de novaţie
a) novația obiectivă - art. 1609 alin. (1) C.civ., care intervine atunci când se realizează prin
schimbarea obiectului sau a cazuei obligației vechi (așadat, atunci câdn „debitorul contractează
față de creditor o obligație nouă, care înlocuiește și stinge obligația inițială”). Subiectele
obligației rămân aceleași, dar obligația inițială se stinge, făcând loc uneia noi – de exemplu,
părțile convin ca obligația rezultată dintr-un contract de întreținere să se transforme în obligație
de plată a unui preț și, implicit, transformarea contractului din întreținere în vânzare; părțile unui
împrumut convin ca suma de bani să fie reținută de către împrumutat cu titlu de prețt pentru
vânzrea încheiată;
b) novația subiectivă - art. 1609 alin. (2) și (3) C.civ. este cea care se realizează prin schimbarea
creditorului sau debiutorului obligației inițiale. Schimbarea debitorului are loc atunci când o
terță persoană se obligă față de creditor să plătească datoria și poate opera fără consimțământul
debitorului inițial, care este liberat – de exemplu, un terț se obligă să achite datoria
împrumutatului, care este iertat de datorie. Schimbarea creditorului intervine prin substituirea
creditorului inițial cu un nou creditor, operațiunea în urma căreia debitorul va fi liberat față de
creditorul din vechea obligație, fiind obligat, ca efect al novației, față de nouă creditor – de
exemplu, împrumutătorul se înțelege cu un terț ca datoria împrumutatului să-i fie achitată
acestuia și, ca urmare a acestei înțelegeri, vechea obligație se stinge.
Condiţiile de validitate a novaţiei

34
 - prin definiție, novația este un contract. Așadar, pentru a fi valabilă, trebuie să fie îndeplinite
toate condițiile generale penru validitatea oricărui contract – art. 1179 alin. (1) și (2): capacitatea,
consimțământul, obiectul determinat și licit, cauza licită și morală, precum și forma dacă este cazul. În
ceea ce privește forma novației, ea trebuie să respecte toate condițiile cerute de lege pentru modificarea
contractului, adică toate condițiile de formă care au fot impuse pentru încheierea valabilă a contractului
inițial;
- conform art. 1243 C.civ. - Modificarea contractului – „Dacă prin lege nu se prevede altfel,
orice modificare a contractului este supusă condiţiilor de formă cerute de lege pentru încheierea sa.”;
- art. 1179 C.civ. - Condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului - „(1) Condiţiile
esenţiale pentru validitatea unui contract sunt: 1. capacitatea de a contracta; 2. consimţământul
părţilor; 3. un obiect determinat şi licit; 4. o cauză licită şi morală. (2) În măsura în care legea prevede
o anumită formă a contractului, aceasta trebuie respectată, sub sancţiunea prevăzută de dispoziţiile
legale aplicabile.”
- pe lângă condițiile generale de validitate însă, novația presupune și respectarea unor condiții
speciale, care se pot deduce din definițiile oferite de legiuitor fiecărui tip de novație (art. 1609 C.civ.).
Reținem, în acest sens, următoarele condiții:
1. existența unei obligații valabile, care urmează să se stingă prin voința părților
 obligația izvorâtă dintr-un act juridic lovit de nulitate absolută nu poate face obiectul unei
novații;
 obligația izvorâtă dintr-un act juridic lovit de nulitate relativă poate face obiectul unei novații,
dacă sunt îndeplinite condițiile confirmării actului juridic anulabil, novația valorând și confirmare;
condiția esențială este ca nulitatea realtivă să nu se fi pronunțat deja în justiție;
2. nașterea une obligații noi valabile
 dacă obligația nouă nu este valabilă, obligația veche rămâne în ființă și se consideră că obligația
nouă nu a existat niciodată, precum și că cea veche nu s-a stins niciodată. Stingerea obligației vechi este
condiționată de nașterea, în locul ei, a unei alte obligații valabile. Atunci când obligația nouă este lovită
de nulitate relativă, novația se va consolida, dacă nulitatea a fost acoperită prin confirmare expresă sau
tacită – este vorba însă de un nou act, subsecvent novației și care respectă condițiie impuse de art, 1263
C.civ.
 art. 1263 C.civ. - Condiţiile confirmării - „(1) Un contract anulabil poate fi confirmat dacă în
momentul confirmării condiţiile sale de validitate sunt întrunite. (2) Persoana care poate invoca
nulitatea poate confirma contractul numai cunoscând cauza de nulitate şi, în caz de violenţă, numai
după încetarea acesteia. (3) Persoana chemată de lege să încuviinţeze actele minorului poate, în numele
şi în interesul acestuia, cere anularea contractului făcut fără încuviinţarea sa ori să confirme contractul
atunci când această încuviinţare era suficientă pentru încheierea valabilă a acestuia. (4) Dispoziţiile
alin. (3) se aplică în mod corespunzător şi în cazul actelor încheiate fără autorizarea instanţei de tutelă.
(5) În lipsa confirmării exprese, este suficient ca obligaţia să fie executată în mod voluntar la data la

35
care ea putea fi valabil confirmată de către partea interesată. (6) Cel care trebuie să confirme poate să
fie pus în întârziere printr-o notificare prin care partea interesată să îi solicite fie să confirme
contractul anulabil, fie să exercite acţiunea în anulare, în termen de 6 luni de la notificare, sub
sancţiunea decăderii din dreptul de a cere anularea contractului.”;
3. noua obligație să conțină un element nou față de vechea obligație
 elementul nou poate consta în: schimbarea uneia dintre părți - a creditorului sau debitorului -,
schimbarea obiectului, a cauzei sau în adăugarea ori în completarea unei condiții care afectează obligația
existentă;
 schimbarea creditorului [art. 1609 alin. (3) C.civ.] intervine, de exemplu, când cumpărătorul
unui bun se obligă, la cererea vânzătorului, să efectueze plata prețului către o altă persoană și aceasta
presupune stingerea definitivă a vechii obligații. O astfel de novația se aseamană cu cesiunea de creanță,
dar se deosebește prin faptul că se face cu acordul debitorului și are care efect stingerea obligației
debitorului față de creditorul inițial și nașterea unei alte obligații față de noul creditor;
 schimbarea debitorului se poate face cu sau fără consimțământului debitorului din obligația
veche [art. 1609 alin. (2) C.civ.]. Novația prin schimbarea debitorului este, în același timp, un mijloc
indirect de transmitere a datoriei, cu particularitatea că, în realitate, novația nu transmite datorie, ci dă
naștere une noi datorii în locul cele care se stinge – diferența constă în aceea că noua obligație (din
cadrul novației subiective) nu beneficiază de garanțiile vechii obligații și nici de o parte din celelalte
accesorii ale sale;
 elementul nou poate consta în schimbarea obiectului [art. 1609 alin. (1) C.civ.], când părțile se
înțeleg ca debitorul să execute o altă prestație decât cea stabilită în obligația care se stinge – de exemplu,
debitorul dintr-un contract de întreținere se obligă, cu acordul creditorului, să presteze, în locul
întreținerii, o rentă viageră lunară. De această dată, novația poate fi confundată cu darea în plată. Totuși,
darea în plată se deosebește de novație, deoarece, în cazul ei, acordul părților de a schimba obiectul
obligației este concomitent cu plata. Dimpotrivă, în cazul novației prin schimbarea obiectului obligației,
înțelegerea părților în acest sens intervine obligatoriu înainte de momentul în care urmează să se facă
plata. Elementul nou poate să constea în schimbarea cauzei în situația în care părțile se înțeleg ca
prestația datorată de debitor să aibă o altă cauză decât aceea a obligației inițiale – de exemplu, părțile
unui contract de vânzare-cumpărare se înțeleg ca suma datorată de cumpărător, cu titlu de preț, să
rămână la acesta, înăuntrul unui termen, pentru a fi plătită la o altă scadență creditorului cu titlu e
împrumut. În fine elementul nou, poate să constea în transformarea unei obligații pure și simple într-o
obligație sub condiție și invers. Simpla modificare a termenului de executare a obligației nu constituie o
novație, neavând ca efect stingerea obligației vechi și nașterea concomitentă a unei obligații noi – ea este
doar o modificare a contractului inițial și este important să se dinstingă între simpla modificare a
contractului și novarea obligațiilor rezultate din acest;

36
  nu constituie novație: modificarea contractului în sensul că plate se va face înr-o altă monedă
(euro în loc de lei); modificarea termenului de executare a aobligației; modificarea cuantumului datoriei,
de exemplu, prin remitere parțială de datorie;
4. intenția părților de a nova (aceasta trebuie să fie neîndoielnică și nu se preuzumă – art. 1610
C.civ.)
 voința de a transforma raportul obligațional inițial trebuie să rezulte evident și clar din convenția
părților (din contractul de novație). În acest context, se pune problema interpretării operațiunii în cazul în
care un terț se obligă – dacă va avea calitatea de coobligat sau va avea loc o novație propriu-zisă.
Efectele novaţiei
- vechea obligație se stinge, ea fiind înlocuită cu o nouă obligație;
- art. 1611 C.civ. - Garanţiile creanţei novate - „(1) Ipotecile care garantează creanţa iniţială
nu vor însoţi noua creanţă decât dacă aceasta s-a prevăzut în mod expres. (2) În cazul novaţiei prin
schimbarea debitorului, ipotecile legate de creanţa iniţială nu subzistă asupra bunurilor debitorului
iniţial fără consimţământul acestuia din urmă şi nici nu se strămută asupra bunurilor noului debitor
fără acordul său. (3) Atunci când novaţia operează între creditor şi unul dintre debitorii solidari,
ipotecile legate de vechea creanţă nu pot fi transferate decât asupra bunurilor codebitorului care
contractează noua datorie.”;
-
a) situația granțiilor creanței inițiale
- prin novație se stinge obligație veche împreună cu toate garanțiile sale, care, fiind accesorii ale
creanței inițiale, încetează cocomitent cu aceasta. În ceea ce provețște situația garanțiilor și a celorlalte
accesorii ale creanței inițiale trebuie să operăm mai multe distincții, care se dovedesc a fi delicate:
i) ipotecile constituite de debitor pentru executarea obligației inițiale se sting în ipoteza în care
are loc o novație prin schimbarea debitorului – art. 1611 alin. (2) C.civ. Per a contrario,
celelalte garanțiii se mențin în cazul tuturor tipurilor de novație și toate garanțiile asupra
bunurilor debitorului (aladar, și ipotecile asupra bunurilor sale) se mențin în cazul celorlalte
tipuri de novație, cu excepția cele prin schimbare de debitor. Prin excepție, în toate cazurile,
ipotecile se pot menține dacă debitorul consimte expres la aceasta – art. 1611 alin. (2)
partea finală C.civ.;
ii) ipotecile constituite de terți în vederea garantării obligației originare se sting odată cu
încheierea contractului de novație. - art. 1611 alin. (1) C.civ. „Ipotecile care garantează
creanţa iniţială nu vor însoţi noua creanţă decât dacă aceasta s-a prevăzut în mod expres.”.
Este neclar ce presupune „prevederea expresă”, dar este de necoceput ca o garanție
constituită de un terț care a avut în vedere, la data consimțirii acestei garanții (ipotecă, gaj,
fideiusiune etc.) o anumită obligație și abilitatea unui anumit debitor de a executa această
obligație să se mențină (cu excepția novației prin schimbare creditorului) și cu privire la o
obligație complet nouă, care poate să aibă alt subiect pasiv sau ca obiect o prestație mult mai

37
 oneroasă. Protecția terților garanți este elemntar să fie realizată prin stingerea garanțiilor
constituite de aceștia pentru garantarea obligației originare. O asemenea urmare a încheierii
novației trebuie reținută în contextul în care legiuitorul prevede expres că ipotecitel
constituite asupra bunurilor debitorului se sting în cazul novației prin schimbare de debitor ,
fără să se stingă însă în cazul celorlalte tipuri de novație; în ceea ce privește fideiusiunea și
solidareitatea, art. 1613 alin. (1) C.civ. prevede că „Novația care operează între creditor și
unul dinte debitorii solidari îi liberează pe ceilalți codebitori cu privire la creditor. Novația
care opereză cu privire la debitorul principal îi liberează pe fideiusori;
iii) novația între un creditor și unul dintre debitorii solidari are drept consecință faptul că
„ipotecile legate de vechea creanță nu pot fi transferate decât asupra bunurilor creditorului
care contractează noua datorie; în sfârșit în legătură cu toate garanțiile creanței inițiale,
trebuie menționat că din interpretarea de ansamblu a textelor se deduce suficient de clar că
aceste garanții se pătrează în toate cazurile în care cei care le-au constituit sunt de acord, la
cererea creditorului, să supraviețuiască pentur a garanta noua obligație;
b) raporturile dintre părțile novației
- nașterea unei noi obligații concomietent și condiționat de stinerea obligației inițiale. Noua
obligație are întotdeauna caracter contractual, deoarece rezultă din acordul de voințe al părților,
indiferent care a fost izvorul obligației vechi ce s-a stins. În raporturile rezultate din novația prin
schimbare de debitor, „noul debitor nu poate opune creditorului mijloacele de apărare pe care le avea
împotriva debitorului inițial și nici cele pe care acesta din urmă le avea împotriva creditorului, cu
excepția situației în care, în acest ultim caz, debitorul poate invoca nulitatea absolută a aactului din care
s-a născut obligația inițială” – art. 1612 C.civ..
- art. 1612 C.civ. - Mijloacele de apărare – „Atunci când novaţia are loc prin schimbarea
debitorului, noul debitor nu poate opune creditorului mijloacele de apărare pe care le avea împotriva
debitorului iniţial şi nici cele pe care acesta din urmă le avea împotriva creditorului, cu excepţia
situaţiei în care, în acest ultim caz, debitorul poate invoca nulitatea absolută a actului din care s-a
născut obligaţia iniţială.”;
- art. 1613 C.civ. - Efectele novaţiei asupra debitorilor solidari şi fideiusorilor – „(1) Novaţia
care operează între creditor şi unul dintre debitorii solidari îi liberează pe ceilalţi codebitori cu privire
la creditor. Novaţia care operează cu privire la debitorul principal îi liberează pe fideiusori. (2) Cu
toate acestea, atunci când creditorul a cerut acordul codebitorilor sau, după caz, al fideiusorilor ca
aceştia să fie ţinuţi de noua obligaţie, creanţa iniţială subzistă în cazul în care debitorii sau fideiusorii
nu îşi exprimă acordul
- art. 1614 C.civ. - Efectele novaţiei asupra creditorilor solidari – „Novaţia consimţită de un
creditor solidar nu este opozabilă celorlalţi creditori decât pentru partea din creanţă ce revine acelui
creditor.”;
84. Plata (Codul Civil: art. 1.469 – 1.515)
38
Barem de corectare:
Definiție și natură juridică
- art. 1469 C.civ. - Noţiunea – „(1) Obligaţia se stinge prin plată atunci când prestaţia datorată
este executată de bunăvoie. (2) Plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea
oricărei alte prestaţii care constituie obiectul însuşi al obligaţiei.”;
- plata este excutarea voluntară a obligației de către debitor, indiferent de obiectul obligației;
 de exemplu, constituie plată și predarea bunului vândut, restituirea bunului ce a format
obiectul comodatului etc..
Temeiul plății
- art. 1470 C.civ. - Temeiul plăţii - „Orice plată presupune o datorie.”;
- temeiul plății îl reprezintă existența unei datorii, a unei obligații din partea debitorului de a da, a
face sau a nu face ceva ce ar fi putut face, dacă nu s-ar fi obligat la abstențiune;
- lipsa temeiului plății (inexistența datoriei) conduce al recalificarea operațiunii ca plată
nedatorată;
Obligațiile ce pot fi executate prin plată
- art. 1471 C.civ. - Plata obligaţiei naturale - „Restituirea nu este admisă în privinţa obligaţiilor
naturale care au fost executate de bunăvoie.”;
- pot fi executate prin plată obligațiile perfecte;
- pot fi executate prin plată obligațiile imprefecte (naturale), în acest caz debitorul care a efectuat
de bunăvoie plata nemaiputând solicita restituirea acesteia, deci executarea unei obligații naturale nu va
fi considerată plată nedatorată, ci va consilida obligația existentă.
Persoanele care pot face plata:
 Principiu
- art. 1472 C.civ. - Persoanele care pot face plata - „Plata poate să fie făcută de orice persoană,
chiar dacă este un terţ în raport cu acea obligaţie.”. În primul rând, calitatea de plătitor (solvens) o are
cel interesat să facă plata. De cele mai multe ori, persoana care o face este debitorul, care poate face
plata personal sau prin reprezentantul său. În subsidiar, orice terț, persoană interesată sau neinteresată,
poate face în anumite condiții, această plată;
- în categoria terților pot fi incluse mai multe persoane. Astfel:
a) plata poate fi făcută și de o persoană ținută împreună cu debitorul – de exemplu, codebitorul
solidar sau indivizibil);
b) de o persoană ținută pentru debitor – de exemplu, fideiusorul, comitentul pentru prepus, părinții
pentru copiii lor minori);
c) plata poate fi făcută de un terț care are intenția să se subroge în drepturile cedentului – de
exemplu, dobânditorul unui imobil ipotecat care dorește să salveze bunul de la urmărirea silită –
terțul devine astfel creditor al debitorului în condițiile art. 1593 – 1598 C.civ.;

39
 d) plata poate fi făcută de un terț neinteresat (caz în care plata poate fi făcută, în numele
debitorului, în temeiul gestiunii de afaceri sau a unui contract de mandat, când terțul se va
subroga în drepturile creditorului plătit, sau în nume propriu, printr-o liberalitate făcută
debitorului, ipoteză în care el nu se subrogă în drepturile creditorului.
 Excepții
1. în cazul în care natura obligației (obligațiile intuitu personae) impne ca plata să fie făcută numai
de către debitorul acelei obligații în afară de situația când creditorul își dă acordul;
2. în cazul în care s-a stipulat în convenția părților că executarea poate fi făcută numai de către
debitor;
3. în cazul obligațiilor de a da un bun cert, plata poate fi făcută numai de proprietarul acelui bun,
care trebuie să fie o persoană cu capacitate de exercițiu deplină (în cazul în care debitorul nu
este titularul dreptului asupra bunului individual determinat, obligația sa nu se stinge și se aplică
regulile art. 1230 C.civ. referitorare la obiectul contractului - Bunurile care aparţin altuia -
„Dacă prin lege nu se prevede altfel, bunurile unui terţ pot face obiectul unei prestaţii,
debitorul fiind obligat să le procure şi să le transmită creditorului sau, după caz, să obţină
acordul terţului. În cazul neexecutării obligaţiei, debitorul răspunde pentru prejudiciile
cauzate.”.);
4. creditorul este obligat să refuze plata oferită de un terț dacă debitorul l-a încunpștințat în
prealabil că se opune la aceasta, cu excepția cazului în care un asemenea refuz l-ar prejudicia pe
creditor.
 Plata făcută de incapabil
- art. 1473 C.civ. - Plata făcută de un incapabil – „Debitorul care a executat prestaţia datorată
nu poate cere restituirea invocând incapacitatea sa la data executării.”;
- se admite că art. 1473 C.civ. nu își găsește aplicarea în cazul în care plata trebuiesă se
sconcretizeze în încheierea unui nou contract cu valoarea unui act de dispoziție, de exemplu, dacă plata
presupune transferul dreptului de proprietate sau al altui drept real principal, constituirea unei ipoteci
etc.;
 Plata făcută de un terț
- art. 1474 C.civ. - Plata obligaţiei de către un terţ – „(1) Creditorul este dator să refuze plata
oferită de terţ dacă debitorul l-a încunoştinţat în prealabil că se opune la aceasta, cu excepţia cazului în
care un asemenea refuz l-ar prejudicia pe creditor. (2) În celelalte cazuri, creditorul nu poate refuza
plata făcută de un terţ decât dacă natura obligaţiei sau convenţia părţilor impune ca obligaţia să fie
executată numai de debitor. (3) Plata făcută de un terţ stinge obligaţia dacă este făcută pe seama
debitorului. În acest caz, terţul nu se subrogă în drepturile creditorului plătit decât în cazurile şi
condiţiile prevăzute de lege. (4) Dispoziţiile prezentului capitol privind condiţiile plăţii se aplică în mod
corespunzător atunci când plata este făcută de un terţ.”;
- în cazul obligațiilor intuitu personae, creditorul poate consimți ca plata să fie făcută de un terț;
40
 - în cazul obligațiilor de a da un bun cert, plata poate fi făcută numai de proprietarul acelui bun,
care trebuie să fie o persoană cu capacitate de exercițiu deplină (în cazul în care debitorul nu este
titularul dreptului asupra bunului individual determinat, obligația sa nu se stinge și se aplică regulile art.
1230 C.civ. referitorare la obiectul contractului - Bunurile care aparţin altuia - „Dacă prin lege nu se
prevede altfel, bunurile unui terţ pot face obiectul unei prestaţii, debitorul fiind obligat să le procure şi
să le transmită creditorului sau, după caz, să obţină acordul terţului. În cazul neexecutării obligaţiei,
debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate.”.);
- plata făcută de un terț pe seama debitorului stinge obligația – art. 1473 alin. (3) teza I C.civ.;
- ca urmare a plății, va opera subrogația terțului în drepturile creditorului plătit doar în cazurile și
în condițiile prevăzute de lege – art. 1473 alin. (3) teza a II-a C.civ.;
 astfel, în cazul plății efectuate de un terț pe seaman debitorului:
i) subrogația de produce de drept, în cazurile de subrogație legală prevăzute de art. 1596
C.civ.;
ii) subrogația de produce pe cale convențională, dacă sunt respectate condițiile prevăzute de
art. 1594 C.civ. (pentru sibrogație consimțită de creditor), respectiv de art. 1595 C.civ.
(subrogația cosimțită de debitor);
iii) subrogația nu se produce dacă nu sunt respectate condițiile legale ale acesteia – art. 1593
–1598 C.civ.
 Plata făcută de debitorul aparent
- în cazul în care plata este efectuată de un debitor aparent, vor fi aplicabile dispozițiile din
materia plății nedatorate, conform art. 1341-1344 C.civ.
- art. 1341 C.civ. - Plata nedatorată - Noţiune - (1) Cel care plăteşte fără a datora are dreptul
la restituire. (2) Nu este supus restituirii ceea ce s-a plătit cu titlu de liberalitate sau gestiune de afaceri.
(3) Se prezumă, până la proba contrară, că plata s-a făcut cu intenţia de a stinge o datorie proprie.”;
- art. 1344 C.civ. - Reguli aplicabile restituirii – „Restituirea plăţii nedatorate se face potrivit
dispoziţiilor art. 1.635-1.649.”;
- art. 1635 C.civ. - Cauzele restituirii - „(1) Restituirea prestaţiilor are loc ori de câte ori cineva
este ţinut, în virtutea legii, să înapoieze bunurile primite fără drept ori din eroare sau în temeiul unui
act juridic desfiinţat ulterior cu efect retroactiv ori ale cărui obligaţii au devenit imposibil de executat
din cauza unui eveniment de forţă majoră, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat acestora.
(2) Ceea ce a fost prestat în temeiul unei cauze viitoare, care nu s-a înfăptuit, este, de asemenea, supus
restituirii, afară numai dacă cel care a prestat a făcut-o ştiind că înfăptuirea cauzei este cu neputinţă
sau, după caz, a împiedicat cu ştiinţă realizarea ei. (3) Obligaţia de restituire beneficiază de garanţiile
constituite pentru plata obligaţiei iniţiale.”;
- art. 1639 C.civ. - Restituirea în natură - „Restituirea prestaţiilor se face în natură, prin
înapoierea bunului primit.”.

41
 Persoanele care pot primi plata:
 Principiu
- art. 1475 C.civ. - Persoanele care pot primi plata – „Plata trebuie făcută creditorului,
reprezentantului său, legal sau convenţional, persoanei indicate de acesta ori persoanei autorizate de
instanţă să o primească.”;
 Plata făcută cesionarului
- în cazul cesiunii de creanță, debitorul cedat va plăti cesionarului din momentul în care, în
condițiile art. 1578 C.civ.:
a) acceptă cesiunea printr-un înscris cu dată certă;
b) primește o comunicare scrisă a cesiunii;
- înainte de acceptare sau primirea comunicării, debitorul nu se poate libera decât plătind
cedentului.
 Plata bunurilor indisponibilizate
- este nevalabilă plată făcută unor creditori cu încălcarea măsurilor de indisponibilizare
(sechestru, poprire, opoziție etc.) formulate, în condițiile legii, pentru a opri efectuarea plății de către
debitor;
- art. 1479 C.civ. - Plata bunurilor indisponibilizate – „Plata făcută cu nesocotirea unui
sechestru, a unei popriri ori a unei opoziţii formulate, în condiţiile legii, pentru a opri efectuarea plăţii
de către debitor nu îi împiedică pe creditorii care au obţinut luarea unei asemenea măsuri să ceară din
nou plata. În acest caz, debitorul păstrează dreptul de regres împotriva creditorului care a primit plata
nevalabil făcută.”.
 Plata făcută incapabilului
- art. 1476 C.civ. - Plata făcută unui incapabil – „Plata făcută unui creditor care este incapabil
de a o primi nu liberează pe debitor decât în măsura în care profită creditorului.”;
- în acest caz, actul juridic este lovit de nulitate relativă pentru lipsa capacității depline de
exercițiu, iar cel care a plătit poate fi obligat să plătească din nou către persoana împuternicită a primi
pentru incapabil, afară de cazul când face dovada că plata a progitat creditorului incapabil.
 Plata făcută unui terț
- art. 1477 C.civ. - Plata făcută unui terţ - „(1) Plata făcută unei alte persoane decât cele
menţionate la art. 1.475 este totuşi valabilă dacă: a) este ratificată de creditor; b) cel care a primit
plata devine ulterior titularul creanţei; c) a fost făcută celui care a pretins plata în baza unei chitanţe
liberatorii semnate de creditor. (2) Plata făcută în alte condiţii decât cele menţionate la alin. (1) stinge
obligaţia numai în măsura în care profită creditorului.”.
 Plata făcută creditorului aparent
- art. 1478 C.civ. - Plata făcută unui creditor aparent -„(1) Plata făcută cu bună-credinţă unui
creditor aparent este valabilă, chiar dacă ulterior se stabileşte că acesta nu era adevăratul creditor. (2)
Creditorul aparent este ţinut să restituie adevăratului creditor plata primită, potrivit regulilor stabilite
42
pentru restituirea prestaţiilor.”; prin urmare, plata efectuată de debitor către creditorul aparent are ca
efect stingerea obligațiilor sale, creditorul real urmând a pretinde plata de al creditorul aparent care a
primit-o.
85. Condițiile și obiectul plății (Codul Civil: 1.480-1.483, art. 1.486, art 1.488,
art. 1.490, art. 1.505, art. 1.509)
Barem de corectare:
Condițiile plății:
 diligența cerută în executarea obligațiilor
- art. 1480 C.civ. - Diligenţa cerută în executarea obligaţiilor - „(1) Debitorul este ţinut să îşi
execute obligaţiile cu diligenţa pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale,
afară de cazul în care prin lege sau prin contract s-ar dispune altfel. (2) În cazul unor obligaţii inerente
unei activităţi profesionale, diligenţa se apreciază ţinând seama de natura activităţii exercitate.”;
- debitorul nu se poate elibera executând o altă prestație decât cea datorată, chiar dacă valoarea
prestației oferită ar fi egală sau mai mare, decât dacă creditorul creditorul consimte la aceasta. Rezultă că
debitorul este obligat să plătească exact lucrul sau prestația pe care o datorează.
 principiul indivizibilității plății
- cel care face plata trebuie să plătească în întregime, creditorul nemaiputând fi silit să primească
o parte din datorie, chiar și atunci când obiectul plății ar fi divizibil prin natura lui (de exemplu, o sumă
de bani);
 excepții de la principiul indivizibilității plății
- de la principiul indivizibilitpții plății, se admit următoarele excepții:
a) dacă părțile stabilesc ca plata să fie divizibilă;
b) în cazul decesului debitorului, dacă există mai mulți moștenitori, datoria se va diviza între ei,
afară de ipoteza când obligația este indivizibilă;
c) în cazul stingerii obligației prin compensare, când datoriile reciproce se sting până la concurența
cele mai mici dintre ele, urmând a se plăti restul din datoria mai mare;
d) dacă în locul debitorului, datorie este plătită de fideiusori, atunci fiecare dintre aceștia va plăti
partea ce i se cuvine (beneficiul de diviziune);
e) când instanța acordă debitorului un termen de grație sub forma eșalonării plății;
f) în cazul în care și-ar găsi aplicare regula înscrisă în art. 1509 alin. (1) lit. e) C.civ. referitoare la
imputația plății.
 acceptarea plății parțiale de creditor
- dacă creditorul acceptă o plată parțială, cheltuielile suplimentare cauzate acestuia de o asemenea
executare a obligației rămând în sarcina debitorului – art. 1490 alin. (2) C.civ.;
 consecința primirii plății asupra liberării garanțiilor
- creditorul care a primit plata este obligat să-și dea acordul cu privire la liberarea bunurilor
afectate de garanțiile reale constituite pentru satisfacerea creanței sale și, după caz, să restituie bunurile
43
deținute în garanție, dacă părțile nu au convenit că garanțiille vor asigura executarea unei alte obligații –
art. 1505 C.civ..

Obiectul plății:
 Obligațiile debitorului
- art. 1480 C.civ. - Diligenţa cerută în executarea obligaţiilor - „(1) Debitorul este ţinut să îşi
execute obligaţiile cu diligenţa pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale,
afară de cazul în care prin lege sau prin contract s-ar dispune altfel. (2) În cazul unor obligaţii inerente
unei activităţi profesionale, diligenţa se apreciază ţinând seama de natura activităţii exercitate.”.
 Obligații de rezultat
- art. 1481 C.civ. - Obligaţiile de mijloace şi obligaţiile de rezultat – „(1) În cazul obligaţiei de
rezultat, debitorul este ţinut să procure creditorului rezultatul promis. (2) În cazul obligaţiilor de
mijloace, debitorul este ţinut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului
promis. (3) Pentru a stabili dacă o obligaţie este de mijloace sau de rezultat se va ţine seama îndeosebi
de: a) modul în care obligaţia este stipulată în contract; b) existenţa şi natura contraprestaţiei şi
celelalte elemente ale contractului; c) gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului; d)
influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.”;
- debitorul este ținut să procure rezultatul promis – art. 1481 alin. (1) C.civ.;
- neîndeplinirea rezultatului promis constituie o prezumție de vinovăție pentru angajarea
răspunderii civile contractuale a debitorului, acestuia revenindu-i sarcina să probeze executarea
obligației.
 Obligații de mijloace
- debitorul este ținut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis
– art. 1481 alin. (2) C.civ.;
- pentru angajarea răspunderii civile contractuale a debitorului, creditorului îi revine sarcina de a
dovedi nedepunderea de către debitor a tuturor diligențelor necesare pentru îndeplinirea obligației
asumate.
 Obligația de a preda bunuri individual determinate
- art. 1482 C.civ. - Obligaţia de a preda bunuri individual determinate - „(1) Debitorul unui
bun individual determinat este liberat prin predarea acestuia în starea în care se afla la momentul
naşterii obligaţiei. (2) Dacă însă, la data executării, debitorul nu este titularul dreptului ce trebuia
transmis ori cedat sau, după caz, nu poate dispune de acesta în mod liber, obligaţia debitorului nu se
stinge, dispoziţiile art. 1.230 aplicându-se în mod corespunzător.”;
- debitorul are obligația de a preda bunul în starea în care se găsește în momentul nașterii
obligației – art. 1482 alin. (1) C.civ., așadar, nu în starea în care se găsește în momentul plății;

44
 - debitorul nu răspunde de pierirea totală sau parțială a lucrului, dacă aceasta se datorează cazului
fortuit ori forței majore, afară de cazul în care pieirea sau deteriorarea a intervenit după punerea sa în
întârziere;
- art. 1485 C.civ. - Obligaţia de a preda un bun - „Obligaţia de a preda un bun individual
determinat o cuprinde şi pe aceea de a-l conserva până la predare.”;
- art. 1484 C.civ. - Cedarea drepturilor sau acţiunilor - „Dacă bunul a pierit, s-a pierdut sau a
fost scos din circuitul civil, fără culpa debitorului, acesta este dator să cedeze creditorului drepturile
sau acţiunile în despăgubire pe care le are cu privire la bunul respectiv.
- în schimb, debitorul va răspunde în toate cazurile în care pierderea sau deteriorarea îi este
imputabilă;
- dacă la momentul predării, debitoroul nu este titularul dreptului ce trebuia transmis ori cedat sau
după caz, nu poate dispune de acesta în mod liber, obligația debitorului nu se stinge:
a) în acest caz, dacă legea nu prevede altfel, debitorul are obligația de a procura bunul și de al
preda creditorului sau, după caz, să oțină acordul terțului în acest sesn;
b) în cazul neexecutării obligației de a procura buurile care au făcut obiectul obligației și care
aparțineau unui terț, creditorul va putea solicita obligarea debitorului la plata despăgubirilor
pentru prejudiciile cauzate prin neexecutare;
c) dacă debitorul predă un bun care nu îi aparține sau de care nu poate dispune, el nu poate cere
creditorului restituirea bunului predat decât dacă se angajează să execute prestația datorată cu un
alt bun de care acesta poate dispune;
d) în cazul restituirii bunului de către debitor, creditorul de bună-credință (și anume cel care nu
avea cunoștință la momentul predării că bunul aparține unui terț sau că debitorul nu poate
dispune de bun) are un drept de oțiune între a accepta executarea prestației prin predarea unui alt
bun ori a solicita debitorului despăgubiri pentru repararea prejudiciului suferit – art. 1491 C.civ.;
 Obligația de a strămuta proprietatea
- art. 1483 C.civ. - Obligaţia de a strămuta proprietatea – „(1) Obligaţia de a strămuta
proprietatea implică şi obligaţiile de a preda lucrul şi de a-l conserva până la predare. (2) În ceea ce
priveşte imobilele înscrise în cartea funciară, obligaţia de a strămuta proprietatea o cuprinde şi pe
aceea de a preda înscrisurile necesare pentru efectuarea înscrierii.”;
- debitorul are obligația de a transmite dreptul de proprietate asupra bunului către dobânditor
(obligație de a da); obligația de strămutare a dreptului de proprietate cuprinde și obligația de a preda
bunul și de a-l conserva până la predare.
 Obligația de a da bunuri de gen
- art. 1486 C.civ. - Obligaţia de a da bunuri de gen - „Dacă obligaţia are ca obiect bunuri de
gen, debitorul are dreptul să aleagă bunurile ce vor fi predate. El nu este însă liberat decât prin
predarea unor bunuri de calitate cel puţin medie.”;
- debitorul nu este liberat de predare prin pieirea sau deteriorarea bunurilor.
45
  Obligația dea da o sumă de bani
- art. 1488 C.civ. - Obligaţia de a da o sumă de bani - „(1) Debitorul unei sume de bani este
liberat prin remiterea către creditor a sumei nominale datorate. (2) Plata se poate face prin orice mijloc
folosit în mod obişnuit în locul unde aceasta trebuie efectuată. (3) Cu toate acestea, creditorul care
acceptă în condiţiile alin. (2) un cec ori un alt instrument de plată este prezumat că o face numai cu
condiţia ca acesta să fie onorat.”;
- art. 1489 C.civ. - Dobânzile sumelor de bani – „(1) Dobânda este cea convenită de părţi sau,
în lipsă, cea stabilită de lege. (2) Dobânzile scadente produc ele însele dobânzi numai atunci când legea
sau contractul, în limitele permise de lege, o prevede ori, în lipsă, atunci când sunt cerute în instanţă. În
acest din urmă caz, dobânzile curg numai de la data cererii de chemare în judecată.”.
 Obligația de a constitui o garanție
- art. 1487 C.civ. - Obligaţia de a constitui o garanţie – „Cel care este ţinut să constituie o
garanţie, fără ca modalitatea şi forma acesteia să fie determinate, poate oferi, la alegerea sa, o garanţie
reală sau personală ori o altă garanţie suficientă.”;
86. Data, locul și dovada plății; Suportarea cheltuielilor pentru efectuarea
plății (Codul Civil: art. 1.494-1.498, art. 1.499-1.504)
Barem de corectare:
Data plății:
- art. 1495 C.civ. - Data plăţii - „(1) În lipsa unui termen stipulat de părţi sau determinat în
temeiul contractului, al practicilor statornicite între acestea ori al uzanţelor, obligaţia trebuie executată
de îndată. (2) Instanţa poate stabili un termen atunci când natura prestaţiei sau locul unde urmează să
se facă plata o impune.”;
 Regula exigibilității creanței
- plata se face atunci când datoria a ajuns la scadență, deci când creanța a devenit exigibilă;
 Exigibilitatea creanței în funcție de natura obligației
1. în cazul obligațiilor pure și simple (cu executare imediată), plata trebuie făcută la momentul
nașterii raportului juridic obligațional (de îndată);
2. în cazul obligațiilor afectate de un termen suspensiv, plata devine exigibilă la termenul
stabilit de părți;
- art. 1496 C.civ. - Plata anticipată – „(1) Debitorul este liber să execute obligaţia chiar
înaintea scadenţei dacă părţile nu au convenit contrariul ori dacă aceasta nu rezultă din natura
contractului sau din împrejurările în care a fost încheiat. (2) Cu toate acestea, creditorul poate refuza
executarea anticipată dacă are un interes legitim ca plata să fie făcută la scadenţă. (3) În toate cazurile,
cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de faptul executării anticipate a obligaţiei sunt în sarcina
debitorului.”;
- dacă termenul a fost stipulat în favoarea debitorului, acesta poate face plata și înainte de
împlinirea lui (plata anticipată):
46
 a) excepție: cazul în care părțile au prevăzut contrariul ori dacă aceasta nu rezultă din natura
contractului sau din împrejurările în care a fost încheiat – art. 1496 alin. (1) C.civ.;
b) creditorul va putea refuza plata anticipată dacă dovedește un interes legitim în efectuarea plății
la scadență – art. 1496 alin. (2) C.civ.;
c) cheltuielile suprimentare cauzate creditorului prin executarea anticipată a olbigației sunt în
sarcina debitorului – art. 1496 alin. (3) C.civ.;
- dacă termenul a fost prevăzut exclusiv în favoarea crediorului, atunci acesta poate pretinde plata
și înainte de împlinirea lui;
- dacă termenul a fost stabilit atât în favoarea creditorului, cât și a debitorului, plata anticipată
poate interveni numai prin acordul ambelor părți.
 Modalități de determinare a datei plății
- atunci când părțile nu prevăzut un termen pentru executarea obligației ori acesta nu este
determinat în temeiul naturii ori obiectului contractului, al practicilor statornicie între părți ori al
uzanțelor, partea interesată poate solicita instanței stabilirea termenului atunci când natura prestației sau
locul unde urmează să se facă plata o imupune- art. 1495 C.civ..
 Data plății făcută prin virament bancar
- art. 1497 C.civ. - Data plăţii prin virament bancar - „Dacă plata se face prin virament
bancar, data plăţii este aceea la care contul creditorului a fost alimentat cu suma de bani care a făcut
obiectul plăţii.”;
- art. 1504 C.civ. - Plata prin virament bancar – „(1) Dacă plata se face prin virament bancar,
ordinul de plată semnat de debitor şi vizat de instituţia de credit plătitoare prezumă efectuarea plăţii,
până la proba contrară. (2) Debitorul are oricând dreptul să solicite instituţiei de credit a creditorului o
confirmare, în scris, a efectuării plăţii prin virament. Această confirmare face dovada plăţii.”.
Locul plății:
- art. 1494 C.civ. - Locul plăţii – „(1) În lipsa unei stipulaţii contrare ori dacă locul plăţii nu se
poate stabili potrivit naturii prestaţiei sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între părţi
ori al uzanţelor: a) obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului
de la data plăţii; b) obligaţia de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în locul în
care bunul se afla la data încheierii contractului; c) celelalte obligaţii se execută la domiciliul sau, după
caz, sediul debitorului la data încheierii contractului. (2) Partea care, după încheierea contractului, îşi
schimbă domiciliul sau, după caz, sediul determinat, potrivit prevederilor alin. (1), ca loc al plăţii
suportă cheltuielile suplimentare pe care această schimbare le cauzează.”;
 Modalități de determinare a locului plății
- locul plății poate fi determinat prin raportare la art. 1494 alin. (1) teza I C.civ.:
a) voința părților prin stipularea în contract a unui anumit loc pentru executarea prestației; plata ce
se face la domiciliul debitorului este cherabilă, iar plata ce trebuie făcut la domiciliul

47
 creditorului este portabilă. Părțile pot determina și un al treilea loc pentru efectuarea plății –
locul unde se află bunul în momentul prestației;
b) natura prestației (de exemplu, obligația de furnizare a curentului electric se execută la domiciliu/
sediul creditroului);
c) interpretarea contractului
d) practicile statornicite între părți – practicile convenționale generate de executarea unor obligații
anterioare într-un anumit mod – deci ținând seama și de un anumit loc, care este presupus că va
guverna și noua executare;
e) uzanțele aplicabile – regulile generale care sunt aplicabile în mod obișnuit într-o anumită branșă
comercială, într-un anumit loc și care includ și stabilirea locului plății;
 Reguli supletive de determinare a locului plății
- dacă locul plății nu poate fi determinat, vor deveni aplicabile următoarele reguli:
Reguli speciale - art. 1494 alin. (1) lit.c) C.civ.
1. obligația de a da o sumă de bani trebuie executată la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului
de la data plății (prin urmare plata este protabilă);
2. obligația de a preda un lurcu individual determinat trebuie executată în locul unde se află la data
încheierii contractului;
Reguli cu aplicare generală - art. 1494 alin. (1) lit.c) C.civ.
- celelalte obligații (de exemplu obligația de a da bunuri de gen) trebuie executate la domiciliul
sau, după caz, sediul debitorului la data încheierii contractului (în aceste cazuri, plata este cherabilă);
 partea care, după încheierea contractului, își schimbă domiciliul sau, după caz, sediul
determinat ca loc al plății suportă cheltuielile suplimentare cauzate de această modificare -
art. 1494 alin. (2) C.civ.
Dovada plății:
 Dovada plății prin orice mijloc de probă
- art. 1499 C.civ. - Mijloace de dovadă – „Dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada plăţii se
face cu orice mijloc de probă.”;
- în cazul în care plata are ca obiect predarea unei sume de mai mari de 250 de lei, atunci vor
deveni incidente dispozițiile art. 309 C.proc.civ.;
- art. 309 C.proc.civ. - Admisibilitatea probei – „(1) Proba cu martori este admisibila in toate
cazurile in care legea nu dispune altfel. (2) Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, daca
valoarea obiectului sau este mai mare de 250 lei. Cu toate acestea, se poate face dovada cu martori,
contra unui profesionist, a oricarui act juridic, indiferent de valoarea lui, daca a fost facut de acesta in
exercitiul activitatii sale profesionale, in afara de cazul in care legea speciala cere proba scrisa. (3) In
cazul in care legea cere forma scrisa pentru validitatea unui act juridic, acesta nu poate fi dovedit cu
martori. (4) De asemenea, este inadmisibila proba cu martori daca pentru dovedirea unui act juridic
legea cere forma scrisa, in afara de cazurile in care: 1.partea s-a aflat in imposibilitate materiala sau
48
morala de a-si intocmi un inscris pentru dovedirea actului juridic; 2.exista un inceput de dovada scrisa,
potrivit prevederilor art. 310; 3.partea a pierdut inscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau de
forta majora; 4.partile convin, fie si tacit, sa foloseasca aceasta proba, insa numai privitor la drepturile
de care ele pot sa dispuna; 5.actul juridic este atacat pentru frauda, eroare, dol, violenta ori este lovit
de nulitate absoluta pentru cauza ilicita sau imorala, dupa caz; 6.se cere lamurirea clauzelor actului
juridic. (5) Proba cu martori nu se admite niciodata impotriva sau peste ceea ce cuprinde un inscris si
nici despre ceea ce s-ar pretinde ca s-ar fi zis inainte, in timpul sau in urma intocmirii lui, chiar daca
legea nu cere forma scrisa pentru dovedirea actului juridic respectiv, cu exceptia cazurilor prevazute la
alin. (4).”;
 Sarcina probei
- sarcina probei incumbă, în principiu debitorului;
 Dreptul debitorului de a obține de la creditor chitanța liberatorie și remiterea înscrisului
original al creanței
- art. 1500 C.civ - Chitanţa liberatorie – „(1) Cel care plăteşte are dreptul la o chitanţă
liberatorie, precum şi, dacă este cazul, la remiterea înscrisului original al creanţei. (2) Cheltuielile
întocmirii chitanţei sunt în sarcina debitorului, în lipsă de stipulaţie contrară. (3) În cazul în care
creditorul refuză, în mod nejustificat, să elibereze chitanţa, debitorul are dreptul să suspende plata.”;
 Prezumții de plată
- pentru a ușura sarcina probei plății C.civil a instituit câteva prezumții de plată, în funcție de
modalitatea de plată utilizată, de natura înscrisului emis de creditor ca probă a plății, precum și de
maniera de remitere a acestuia. Aceste reguli sint cuprinse în art. 1501 -1505 C.civ.:
a) chitanța prin care s-a confirmat primirea plății principale generează prezumția relativă a
executării prestațiilpor accesorii – art. 1501 C.civ. - Prezumţia executării prestaţiei accesorii -
„Chitanţa în care se consemnează primirea prestaţiei principale face să se prezume, până la
proba contrară, executarea prestaţiilor accesorii.”;
b) chitanța prin care se confirmă plata unei prestații periodice generează prezumția relativă că
toate prestațiile periodice cu scadență anterioară celei la care se referă chitanța liberatorie au
fost, de asemenea, executate – art. 1502 C.civ. - Prezumţia executării prestaţiilor periodice –
„Chitanţa dată pentru primirea uneia dintre prestaţiile periodice care fac obiectul obligaţiei
face să se prezume, până la proba contrară, executarea prestaţiilor devenite scadente
anterior.”;
c) când creditorul a remis debitorului titlul original al creanței sale, care este un înscris sub
semnătură privată sau un înscris autentic, se prezumă relativ că debitorul a fost liberat prin plată
– art. 1503 alin. (1) (2) C.civ.. Totuși, dacă titlul original al creanței este un înscris autentic, deși
se prezumă liberarea debitorului prin plată, creditorul are dreptul să probeze că remiterea s-a
făcut pentru un alt motiv decât stingerea obligației – art. 1503 alin. (2) C.civ.. În ceea ce privește
deținerea înscrisului original al creanței, se prezumă că intrarea persoanei interesate să facă
49
 dovada plății [debitor, codebitor, fiediusor – este vorba numai de persoanele desemnate direct de
art. 1503 alin. (1)] în posesia titlului s-a făcut printr-o remitere voluntară din partea creditorului;
d) dacă plata s-a făcut prin virament bancar, se prezumă relativ efectuarea plății dacă ordinul de
plată este semnat de către debitor și vizat de instituția de credit plătitoare. În plus, debitorul are
oricând dreptul să solicite o confirmare scrisă a efecturăii plății de la instituția de credit și
aceasta va face proba absolută a plății conf. art. 1504 alin. (1) și (2) C.civ.;
e) prezumția de liberare a debitorului prin plată se extinde și asupra celorlalți debitori obligați
solidar și asupra fideiusorilor – art. 1503 alin. (1) C.civ., dar și asupra garanțiilor care au
constituit garanții reale, astfel încât creditorul are obligația ca, după efectuarea plății, „să
consimtă la liberarea bunurilor afectate de garanțiile reale constituite pentru satisfacerea creanței
sale, precum și să restituie bunurile deținute în garanție, dacă este cazul” – art. 1505 C.civ..
Suportarea cheltuielilor pentru efectuarea plății:
 Suportarea cheltuielilor plății
- dacă părțile nu prevăd altfel, cheltuielile plății vor fi suportate de debitor (regulă supletivă);
 Suportarea cheltuielilor suplimentare
- sunt în sarcina debitorului și cheltuielile suplimentare cauzate creditorului prin executarea
parțială a prestației sau, după caz, prin plata anticipată a datoriei, chiar și atunci când creditorul a
acceptat efectuarea unei asemenea plăți – art. 1490 alin. (2) și art. 1496 alin. (3) C.civ.;
- va putea fi obligată la plata cheltuielilor suplimentare și partea care își schimbă domiciliul sau,
după caz, sediul determinat, la momentul încheierii contractului, ca loc al plății, dacă aceste cheltuieli au
fost cauzate de modificarea locului plății – art. 1494 alin. (2) C.civ..
87. Rezoluțiunea (Codul Civil: art. 1.549-1.554)
Barem de corectare:
Noțiune
- este o sancțiunea care poate interveni în cazul neexecutării, de regulă, culpabile a obligațiilor
izvorâte dintr-un contract (în principiu sinalagmatic) cu executare uno ictu, constând în desființarea
retroactivă a acestuia. Rezoluțiunea este un remediu oferit creditorului în caz de neexecutare – cel mai
incisiv dintre cele existente, deoarece duce la încetarea contractului cu efecte retroactive;
- art. 1549 C.civ. - Dreptul la rezoluţiune sau reziliere – „(1) Dacă nu cere executarea silită a
obligaţiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea contractului,
precum şi la daune-interese, dacă i se cuvin. (2) Rezoluţiunea poate avea loc pentru o parte a
contractului, numai atunci când executarea sa este divizibilă. De asemenea, în cazul contractului
plurilateral, neîndeplinirea de către una dintre părţi a obligaţiei nu atrage rezoluţiunea contractului
faţă de celelalte părţi, cu excepţia cazului în care prestaţia neexecutată trebuia, după circumstanţe, să
fie considerată esenţială. (3) Dacă nu se prevede altfel, dispoziţiile referitoare la rezoluţiune se aplică şi
în cazul rezilierii.”;
Clasificare după izvorul rezoluțiunii
50
 1. rezoluțiunea legală – intervine în temeiul legii;
2. rezoluțiunea convențională – intervine în temeiul părților.
Clasificare după modul de operare
1. rezoluțiunea judiciară – se dispune, la cerere, de către organul de jurisdicție;
2. rezoluțiunea unilaterală – operează prin declarația de rezoluțiune a părții interesate;
3. rezoluțiunea de plin drept – intervine fie în cazurile expres prevăzute de lege, fie atunci când
părțile au convenit astfel.
Corelația dintre clasificările rezoluțiunii
- cele două clasificări ale rezoluțiunii nu se confundă; astfel, rezoluțiunea legală poate fi și
judiciară, unilaterală sau de plin drept, în timp de rezoluțiunea convențională poate fi unilaterală sau de
plin drept;
- în funcție de efecte, rezoluțiunea mai poate fi totală sau parțială – art. 1549 alin. (2) C.civ..
Titularul dreptului de a cere rezoluțiunea
- rezoluțiunea poate fi cerută numai de creditorul obligației neexecutate culpabil, iar nu de către
partea vinovată de neexecutarea obligației pe care și-a asumat-o prin contract; prin urmare cel care
solicită rezoluțiunea trebuie să își fi executat obligația asumată prin contract ori să se declare gata să și-o
execute.
Dreptul de opțiune al creditorului
- partea îndreptățită poate alege între a solicita rezoluțiunea contractului ori executarea silită (în
natură, sau după caz, prin echivalent) a obligației asumate de cealaltă parte contractantă, precum și, în
ambele cazuri, obligarea debitorului la plata daunelor-interese, dacă este cazul – art. 1549 alin. (1)
C.civ.;
- art. 1551 C.civ. - Reducerea prestaţiilor – „(1) Creditorul nu are dreptul la rezoluţiune atunci
când neexecutarea este de mică însemnătate. În cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul
are dreptul la reziliere, chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un caracter repetat.
Orice stipulaţie contrară este considerată nescrisă. (2) El are însă dreptul la reducerea proporţională a
prestaţiei sale dacă, după împrejurări, aceasta este posibilă. (3) Dacă reducerea prestaţiilor nu poate
avea loc, creditorul nu are dreptul decât la daune-interese.”.
88. Rezoluțiunea unilaterală și convențională (Codul Civil: 1.552 -1.554)
Barem de corectare:
Rezoluțiunea unilaterală:
- art. 1552 C.civ. - Rezoluţiunea unilaterală –„(1) Rezoluţiunea sau rezilierea contractului
poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului atunci când părţile au convenit astfel, când debitorul
se află de drept în întârziere ori când acesta nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punerea în
întârziere. (2) Declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere trebuie făcută în termenul de prescripţie
prevăzut de lege pentru acţiunea corespunzătoare acestora. (3) În toate cazurile, declaraţia de
rezoluţiune sau de reziliere se înscrie în cartea funciară ori, după caz, în alte registre publice, pentru a

51
fi opozabilă terţilor. 4) Declaraţia de rezoluţiune este irevocabilă de la data comunicării ei către
debitor sau, după caz, de la data expirării termenului prevăzut la alin. (1);
- rezoluțiunea unilaterală constă în acea rezoluțiune care operează în puterea creditorului, fără
apelul la instanța de judecată. Ea are un caracter esențialmente extrajudiciar;
- eventualul control asupra modului în care creditorul a invocat rezoluțiunea unilaterală și o
stabilire a consecințelor exercitării abuzive a dreptului rezolutoriu pot avea loc pe cale judiciară a
posteriori, adică după invocarea rezoluțiunii de către creditor, eventual la sesizarea debitorului care
contestă rezoluțiunea sau în contextul acțiunii prin care creditorul solicită aplicarea efectelor retroactive
ale rezoluțiunii, respectiv repunerea părților în situația anterioară. Pentru că aceasta, în lipsa unui acord
cu debitorul cu privire la repunerea în situația anterioară, nu poate opera decât pe cale judiciară. Așasar,
chiar dacă rezoluțiunea unilaterală operează extrajudiciar, fără a fi nevoie de acordul debitorului în aces
sens, repunerea părților în situația anterioară (care presupune restituiri reciproce ale prestațiilor) poate
opera numai dacă debitorul execută nesilit obligația de restituire, în caz contrar creditorul trebuind să
solicite acest lucru în justiție ( restituire silită a prestațiilor, rectificarea judiciară a cărții funciare etc.).
 Cazuri în care intervine
1. condiția de fond este aceea a existenței unei neexecutări însemnate; condiția este comună
rezoluțiunii judiciare și unilaterale;
2. dacă debitorul se află de drept în întârziere;
3. când debitorul nu a executat obligația în termenul fixat prin punerea în întârziere.
 Cazuri în care nu intervine
- în cazul contractului de întrezinere sunt prevăzute două situații în care rezoluțiunea unilaterală
nu poate interveni;
- rezoluțiunea nu poate fi pronunțată decât de instanță, dispozițiile art. 1552 C.civ. nefiind
aplicabile, atunci când comportamentul celeilalte părți face imposibilă executarea contractului în condiții
conforme bunelor moravuri, precum și atunci când se întemeiază pe neexecutarea fără justificare a
obligației de întreținere; orice clauză contrară este considerată nescrisă.
 Declarația de rezoluțiune
- este actul central al mecanismului rezoluțiunii unilaterale. În esență, aeastă declarație contră
într-un act unilateral supus comunicării prin cae creditorul își manifestă voința de a desființa unilateral
contractul pentru neexecutare;
- declarația de rezoluțiune unilaterală trebuie făcută în termenul de prescripție prevăzut de lege pe
eventuala acțiune rezolutorie și dacă privește contracte supuse publicității se înscrie în cartea funciară ori
după caz în alte registre publice pentru a fi pozabilă terților;
- declarația de rezoluțiune unilaterală trebuie comunicată debitorului, iar de la comunicare are ca
efect desființarea contractului;
- după modelul oricărui act juridic unilateral supus comunicării, creditorul poate reveni asupra
declarației sale unilaterale de rezoluțiune, dacă aceast nu a fost comunicată încă debitorului.
52
  Constatarea rezoluțiunii
- dacă va fi cazul, instanța doar va constata intervenirea rezoluțiunii unilaterale, verificând numai
îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru aceasta, în cadrul unui proces având ca obiect:
a) constatarea rezoluțiunii, în măsura în care partea care a declarat unilateral rezoluțiunea ar
justifica un interes, de exemplu, dorește să obțină radirea înscrierii din cartea funciară;
b) executarea contractului solicitată de cocontractant (debitorul obligației neexecutate culpabil),
caz în care creditorul obligației neexecutate culpabil se va apăra invocând faptul că a operat
rezoluțiunea.
Rezoluțiunea convențională:
- art. 1553 C.civ. - Pactul comisoriu - „(1) Pactul comisoriu produce efecte dacă prevede, în
mod expres, obligaţiile a căror neexecutare atrage rezoluţiunea sau rezilierea de drept a contractului.
(2) În cazul prevăzut la alin. (1), rezoluţiunea sau rezilierea este subordonată punerii în întârziere a
debitorului, afară de cazul în care s-a convenit că ea va rezulta din simplul fapt al neexecutării. (3)
Punerea în întârziere nu produce efecte decât dacă indică în mod expres condiţiile în care pactul
comisoriu operează.”.
 Noțiune
- rezoluțiunea convențională este prevăzută de art. 1550 alin. (2) și de art. 1553 C.civ. și
reprezintă acea rezoluțiune care poate opera în virtutea unei clauze rezolutorii (numită chiar de legiuitor
pact comisoriu), prin care părțile stabilesc în prealabil care neexecutare contractuală poate să atragă
rezoluțiunea.
 Tipuri de pacte comisorii
- pactul comisoriu este o clauză expresă introdusă într-un contract sau într-o convenţie accesorie a
acestuia prin care părţile stipulează rezoluţiunea de plin drept a contractului în cazul în care una dintre
ele nu-şi execută culpabil obligaţia asumată;
- pactul comisoriu reprezintă o derogare de la prevederile art. 1021 şi urmăreşte să reducă sau să
înlăture total rolul instanţei de judecată la desfiinţarea contractelor.
- clauzele comisorii pot fi introduse în orice fel de contract şi sunt clasificate, în funcţie de
intensitatea efectelor pe care le produc, în patru grade:
Pactul comisoriu de gradul I
Exemplu: "În cazul în care una dintre părţi nu execută contractul, acesta se desfiinţează."
- introducerea unei astfel de clauze poate avea utilitate numai în contractul pentru care
rezoluţiunea este neprevăzută de lege sau este reglementată limitativ (ex: contractul de rentă viageră).
- pentru toate celelalte contracte includerea unui asemenea pact este inutilă având în vedere că
potrivit art. 1020 Cod civil, aceasta este subînţeleasă. În orice caz, o asemenea cauză va da curs tuturor
regulilor prevăzute pentru rezoluţiunea judiciară, cu posibilităţile de apreciere recunoscute instanţei
judecătoreşti, inclusiv posibilitatea de acordare a termenului de graţie (fapt posibil numai in cazul
pactului comisoriu de gradul I).
53
 Pactul comisoriu de gradul II
Exemplu: "Dacă o parte nu-şi execută obligaţia, cealaltă parte este în drept să considere
contractul desfiinţat";
- această clauză comisorie se interpretează în sensul că dacă partea îndreptăţită declară unilateral
rezoluţiunea, este suficient pentru ca ea să opereze;
- debitorul îşi va putea executa obligaţia până în momentul punerii sale în întârziere.
- într-un asemnea caz, instanţa sesizată va putea constata că debitorul şi-a executat obligaţia
înainte declarării rezoluţiunii de către creditor. De asemenea, instanţa este competentă să constate că
rezoluţiunea nu a avut loc, dar nu poate acorda un termen de gratie.
Pactul comisoriu de gradul III
Exemplu: "Dacă o parte nu-şi execută obligaţia asumată în contract, acesta se consideră rezolvit
de plin drept."
- în acest caz, instanţa de judecată nu poate acorda termen de graţie debitorului şi nu se poate
pronunţa referitor la oportunitatea rezoluţiunii;
- de asemenea, creditorul trebuie să îl pună în întârziere pe debitor pentru ca rezoluţiunea să
opereze de plin drept. Prin urmare, dacă instanţa constată că debitorul şi-a executat obligaţiile, chiar şi
tardiv, dar înainte de punerea sa în întârziere, nu va pronunţa rezoluţiunea contractului. Excepţie fac
contractele comerciale unde debitorul este pus de drept în întârziere, sau în cazul contractelor civile în
care legea prevede expres şi ca excepţie punerea în întârziere de drept a debitorului).
Pactul comisoriu de gradul 4 (IV)
- printr-un pact comisoriu de gradul 4, în caz de neexecutare, contractul se consideră desfiinţat de
drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi vreo altă formalitate prealabilă.
- acest tip de pact este cel mai eficient dpdv. al efectelor. Astfel, contractul se desfiinţează de plin
drept din clipa în care a expirat termenul de executare, fără ca obligaţia să fi fost adusă la îndeplinire.
Desfiinţarea are loc fără ca debitorul să fie pus în întârziere de către creditor;
- numai creditorul care îşi executată sau se declară gata să-şi execute obligaţiile are dreptul să
aprecieze dacă este cazul să se aplice rezoluţiunea. Chiar dacă în contract este înscris un pact comisoriu
de gradul IV, creditorul are în continuare facultatea de a opta între rezoluţiune de plin drept sau de a
solicita executarea silită a contractului;
- debitorul care nu şi-a executat obligaţiile nu are în niciun caz dreptul să pretindă rezoluţiunea
contractului;

- Instanţa de judecată poate numai să constate existenţa unei neexecutări culpabile, validitatea
pactului comisoriu şi corecta sa aplicare. Prin urmare, în cazul unui contract cu pact comisoriu de gradul
4, instanţa doar constantă rezoluţiunea, nu o pronunţă.
 Limitele intervenției instanței de judecată

54
 - eventuala intervenție a instanței vizează constatarea existenței unei neexecutări culpabile,
validitatea pactului comisoriu și corecta sa aplicare de către partea îndreptățită sau, după caz, incidența
unei dispoziții legale care să prevadă rezoluțiunea de plin drept; prin urmare, instanța nu mai pronunță
rezoluțiunea, ci doar constantă, dacă este cazul, că rezoluțiunea a operat.
Efectele rezoluțiunii
- art. 1554 C.civ. - Efectele rezoluţiunii şi ale rezilierii - „(1) Contractul desfiinţat prin
rezoluţiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat. Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare
parte este ţinută, în acest caz, să restituie celeilalte părţi prestaţiile primite. (2) Rezoluţiunea nu
produce efecte asupra clauzelor referitoare la soluţionarea diferendelor ori asupra celor care sunt
destinate să producă efecte chiar în caz de rezoluţiune. (3) Contractul reziliat încetează doar pentru
viitor.”;
- vor fi aceleași indiferent de felul rezoluțiunii;
- constau, în principal, în desființarea retroactivă a contractului – art. 1554 alin. (1) teza I C.civ.;
- rezoluțiunea nu va produce efecte asupra clauzelor referitoare la soluționarea diferendelor (de
exemplu, clauza compormisorie, clauza de determinare a contraprestației teritoriale) ori asupra celor care
sunt destinate să producă efecte chiar în caz de rezoluțiune (de exemplu, clauza penală);
- părțile vor putea solicita repunerea în situația anterioară, prin restituirea a ceea ce s-a executat
în baza contractului desființat, iar dacă este cazul, se va aplica și regula resoluto iure, resolvitur ius
accipientis;
- partea care și-a executat obligația ori s-a declarat gata șă își execute obligația poate să obțină
despăgubiri pentru repararea prejudiciului suferit prin neexecutarea culpabilă a obligației de către
cealaltă parte;
- acțiunea de restituire poate fi exercitată și împotriva terțului dobânditor;
- art. 1639 C.civ. - Restituirea în natură - „Restituirea prestaţiilor se face în natură, prin înapoierea
bunului primit.”;
- art. 1640 C.civ. - Restituirea prin echivalent - „(1) Dacă restituirea nu poate avea loc în natură din
cauza imposibilităţii sau a unui impediment serios ori dacă restituirea priveşte prestarea unor servicii deja
efectuate, restituirea se face prin echivalent. (2) În cazurile prevăzute la alin. (1), valoarea prestaţiilor se
apreciază la momentul în care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie.”;
- art. 1643 C.civ. - Pierderea parţială - „(1) Dacă bunul ce face obiectul restituirii a suferit o pierdere
parţială, cum este o deteriorare sau o altă scădere de valoare, cel obligat la restituire este ţinut să îl indemnizeze
pe creditor, cu excepţia cazului în care pierderea rezultă din folosinţa normală a bunului sau dintr-o împrejurare
neimputabilă debitorului. (2) Atunci când cauza restituirii este imputabilă creditorului, bunul ce face obiectul
restituirii trebuie înapoiat în starea în care se găseşte la momentul introducerii acţiunii, fără despăgubiri, afară
de cazul când această stare este cauzată din culpa debitorului restituirii.”;
- art. 1647 C.civ. - Restituirea prestaţiilor de către incapabili - „(1) Persoana care nu are capacitate de
exerciţiu deplină nu este ţinută la restituirea prestaţiilor decât în limita folosului realizat, apreciat la data cererii

55
de restituire. Sarcina probei acestei îmbogăţiri incumbă celui care solicită restituirea. (2) Ea poate fi ţinută la
restituirea integrală atunci când, cu intenţie sau din culpă gravă, a făcut ca restituirea să fie imposibilă.”;
- art. 1648 C.civ. - Actele de înstrăinare - „(1) Dacă bunul supus restituirii a fost înstrăinat, acţiunea în
restituire poate fi exercitată şi împotriva terţului dobânditor, sub rezerva regulilor de carte funciară sau a
efectului dobândirii cu bună-credinţă a bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării regulilor privitoare la
uzucapiune. (2) Dacă asupra bunului supus restituirii au fost constituite drepturi reale, dispoziţiile alin. (1) se
aplică în mod corespunzător.”;
- art. 1649 C.civ. - Situaţia altor acte juridice - „În afara actelor de dispoziţie prevăzute la art. 1648,
toate celelalte acte juridice făcute în favoarea unui terţ de bună-credinţă sunt opozabile adevăratului proprietar
sau celui care are dreptul la restituire. Contractele cu executare succesivă, sub condiţia respectării formalităţilor
de publicitate prevăzute de lege, vor continua să producă efecte pe durata stipulată de părţi, dar nu mai mult de
un an de la data desfiinţării titlului constituitorului.”.
89. Comparație între rezoluțiune și reziliere (Codul Civil: art. 1.549-1.554)
Barem de corectare:
Noțiunea de reziliere
- Rezilierea este sancțiunea care intervine în cazul neexecutării, de regulă, culpabile a unei
obligații izvorâte dintr-un contract (în principiu sinalagmatic) cu executare succesivă, constând în
desfacerea contractului respectiv (numai pentru viitor).

Rezoluțiune Reziliere
Asemănări
- reprezintă sancțiuni care intervin în cazul neexecutării, de regulă, culpabile a unei obligații izvorâte
dintr-un contract (în principiu sinalagmatic);
- pot opera în aceleași modalități (pe cale judiciară, unilaterală sau de drept);
- dacă nu se prevede altfel, dispozițiile referitoare la rezoluțiune se aplică și în cazul rezilierii - art.
1549 alin. (3) C.civ..
Deosebiri
- se aplică contractelor cu excutare dintr-o dată; - se aplică contractelor cu executare succesivă;
- nu intervine atunci când neexecutarea este de - intervine și atunci când neexecutarea este de
mică însemnătate (orice clauză contrară fiind mică însemnătate și are caracter repetat (orice
considerată nescrisă; în acest caz, intervine, dacă clauza=ă contrară fiind considerată nescrisă);
este posibilă, reducerea prestațiilor); - operează numai pentru viitor, de la momentul
- operează cu efect retroactiv, de la momentul intervenirii sancțiinii;
încheierii contractului; - nu se mai poate dispune restituirea prestațiilor
- la cerere, se va putea dispune repunerea părților deja executate.
în stiuația anterioară prin restituirea prestațiilor
executate.

90. Ipoteca (noţiune, caractere juridice, ipoteca convențională, ipoteca

legală, publicitatea ipotecii imobiliare) (Codul Civil: art. 2.343-2.359, art.
2365-2383, art. 2386)
Barem de corectare:

56
 Noţiune
- art. 2343 C.civ. – Noţiunea – „Ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile sau imobile
afectate executării unei obligaţii.”;
- spre deosebire de gaj și dreptul de retenție, de esența ipotecii este faptul că ea se constituie fără
deposedarea constituitorului de bunul grevat.
Caractere juridice
- art. 2344 C.civ. - Caracterele juridice – „Ipoteca este, prin natura ei, accesorie şi indivizibilă.
Ea subzistă cât timp există obligaţia pe care o garantează şi poartă în întregime asupra tuturor
bunurilor grevate, asupra fiecăruia dintre ele şi asupra fiecărei părţi din acestea, chiar şi în cazurile în
care proprietatea este divizibilă sau obligaţiile sunt divizibile.”;
a) ipoteca este un drept real, ea conferind titularului său atât un drept de urmărire, cât și un drept
de preferință;
- dreptul de urmărire este acea prerogativă în temeiul căreia creditorul ipotecar este îndreptățit
să urmărească și să valorifice bunul grevat în mâinile oricu el s-ar găsi, chiar dacă el a fost
înstrăinat de către constituitor – art. 2345 C.civ. și art. 2360 C.civ.;
- art. 2345 C.civ. - Drepturile creditorului ipotecar – „(1) Dreptul de ipotecă se menţine
asupra bunurilor grevate în orice mână ar trece. (2) Creditorul ipotecar are dreptul de a-şi
satisface creanţa, în condiţiile legii, înaintea creditorilor chirografari, precum şi înaintea
creditorilor de rang inferior.”;
- art. 2360 C.civ. - Dreptul de urmărire al creditorului ipotecar – „Creditorul ipotecar
poate urmări bunul ipotecat în orice mână ar trece, fără a ţine seama de drepturile reale
constituite sau înscrise după înscrierea ipotecii sale.”;
- dreptul de preferință este prerogativa recunoscută creditorului ipotecar de a-și realiza cu
prioritate creanța înainte creditorilor chirografari, precum și îanintea creditorilor ipotecari de
rang inferior;
b) ipoteca este un drept accesoriu. Ipoteca nu are o existență de sine stătătoare. Ea se constituie
penru a însoți și garanta o obligație principală;
- nașterea dreptului de ipotecă implică existența valabilă a creanței garantate. Dreptul de
creanță este, de regulă, prealabil sau concomitent constituirii ipotecii. El poate fi și ulterior,
întrucât ipoteca se poate constitui și pentru a garanta o obligație viitoare;
- transmiterea olbigației principale are drept consecință și transmiterea ipotecii;
- stingerea creanței atrage și stingerea ipotecii;
c) ipoteca este indivizibilă,
- prin indivizibilitatea ipotecii se înțelege că bunul în integralitatea lui și fiecare parte din el
sunt afectate garantării creanței în totalitatea ei;
- dacă ipoteca poartă asupra mai multor bunuri , fiecare dintre ele este afectat garantării întregii
obligații. În acest sens trebuie înțeles art. 2344 C.civ., care, în a doua teză, prevede că ipoteca

57
 „poartă în întregime asupra tuturor bunurilor grevate, asupra fiecăruia dintre ele și asupra
fiecărei părți din acestea, chiar și în cazul în care proprietatea este divizibilă sau obligațiile
sunt divizibile;
- în caz de achitare parțială a datoriei, când ipoteca rămâne nefracționată, imobilul, în
întregimea lui, fiind în continuare afectat garantării părții din creanța rămasă neachitată;
- în situația în care bunul grevat este divizat (cum se întâmplă în cazul partajării sau al
transmiterii lui fragmente), deoarece fiecare parte a acestuia servește realizării creanței în
întregul ei, creditorul fiind îndrituit să se îndrepte împotriva oricăruia dintre proprietari pentru
întreaga datorie;
- atunci când creanța sau datoria de divid, cum se întâmplă în cazul morții creditorului sau
debitorului. Astfel, dacă creanța se divide, fiecare dintre succesori este îndreptățit, pentru
partea ce-i revine, să urmărească bunul în integralitatea lui. Când datoria se divide, succesorul
în patrimoniul căruia intra bunul ipotecat poate fi urmărit pentru întreaga datorie;
- indivizibilitatea nu este esența ipotecii, ci natura ei, creditorul avâdn posibilitatea de a renunța
la acest beneficiu recunoscut de lege.
Ipoteca convenţională
- este cea care își are izvorul în contractul încheiat între creditor și constituitor. Atât ipotecile
imobiliare, cât și cele mobiliare pot avea caracter convențional;
- încheierea valabilă a contractului de ipotecă impune respectarea unor condiții speciale de fond și
de formă;
- art. 2372 C.civ. - Conţinutul contractului de ipotecă – „(1) Ipoteca convenţională nu este
valabilă decât dacă suma pentru care este constituită se poate determina în mod rezonabil în temeiul
actului de ipotecă. (2) Sub sancţiunea nulităţii, contractul de ipotecă trebuie să identifice constituitorul
şi creditorul ipotecar, să arate cauza obligaţiei garantate şi să facă o descriere suficient de precisă a
bunului ipotecat. (3) Stipulaţia potrivit căreia ipoteca poartă asupra tuturor bunurilor debitorului sau
asupra tuturor bunurilor prezente şi viitoare ale acestuia nu constituie o descriere suficient de precisă
în sensul alin. (2).”;
A. Condiții de fond
a) Cerințe care privesc persoana creditorului și a constituitorului
- părțile contractului de ipotecă sunt, de regulă, comnstituitorul și creditorul, iar indetificarea
celor două persoane în cuprinsul contractului de ipotecă este prevăzută de art. 2372 alin. (2) C.civ. sub
sancțiunea nulității;
- art. 2365 C.civ. - Dreptul de a ipoteca – „Ipoteca convenţională poate fi constituită numai de
titularul dreptului ce urmează a fi ipotecat şi care are capacitatea de a dispune de acesta.”;
- ipotecarea unui bun al minorului este posibilă numai pentru garantarea obligațiilor sale, nu și ale
altuia. În aceste condiții, încheierea contractului de ipotecă pentru minorul care nu a împlinit 14 ani se
realizează prin reprezentantul său legal. Dacă a împlinit 14 ani, ipoteca este consimțită de către minor,

58
fiind necesară încuviințarea părinților sau a tutorelui, după caz. În toate cazurile, ipotecarea unui bun al
minorului se poate realiza numai cu avizul consiliului de familie și autorizarea instanței de tutelă,
sancțiunea fiind nulitatea relativă a contractului de ipotecă;
- art. 2366 C.civ. - Constituitorul ipotecii – „Ipoteca convenţională poate fi constituită de
debitorul obligaţiei garantate sau de un terţ.”;
- titularul dreptului de ipotecă este, de regulă, creditorul. În materie mobiliară, ipoteca poate fi
consituită și în favoarea unui terț desemnat de către creditor, care va exercita dreptuirle creditorului
ipotecar și va ținut de obligațiule acestuia;
- ipoteca mobiliară poate fi constituită în favoarea unui singur beneficiar sau a mai multor
beneficiari simultan, care vor primi același rang, fie prin înregistrarea simultană a ipotecii mobiliare în
registrele de publicitate, fie prin desemnarea unui agent, care ca putea exercita toate drepturile și va
răspunde față de beneficiarii ipotecii mobiliare pentru actele întrepinse.
b) Cerințe referitoare la creanța garantată
- Ipoteca poate garanta obligații de orice fel, dar pentru a fi valabil contractul de ipotecă trebuie să
conțină elemente suficiente pentru a se determina în mod rezonabil suma pentru care este constituită
ipoteca,precum și cauza obligației garantate, adică faptul juridic generator, care poate fi un act juridic
sau un fapt juridic în sens restrâns;
- art. 2369 C.civ - Obligaţiile garantate - „Ipoteca convenţională poate garanta îndeplinirea
obligaţiilor de orice fel.”;
- așa cum deja s-a menționat, poate fi garantată și o obligație viitoare (care încă nu s-a născut).
Interesul ocrotirii unei ipoteci penru garantarea unei creanțe viitoare decurge din faptul că gangul ei este
dobîndit din momentul înscrierii garanției în registrele de publicitate – art. 2370 C.civ.. Un exemplu de
ipotecă constituită pentru garantarea unei obligații viitoare este oferit chiar de legiuitor conform art.
2371 C.civ., ipoteca ce se constituie pentru a garanta plata unei sume de bani este valabilă, chiar dacă, la
momentul constituirii, debitorul nu a primit sau a primt doar în parte prestația în considerarea căreia a
primit garanția. Dacă creditorul refuză să predea sumele pe care s-a angajat să le pună la dispoziția
debitorului, acesta are posibilitatea să obțină reducerea sau desființarea ipotecii pe cheltuiala
creditorului, plătindu-i acestuia sumele atunci datorate. Creditorul poate fi obligat și la daune interese;
- art. 2370 C.civ. - Obligaţiile viitoare sau eventuale – „Atunci când garantează îndeplinirea
unei obligaţii viitoare, ipoteca dobândeşte rang din momentul înscrierii în registrele de publicitate.”;
- art. 2371 C.civ. - Garanţia constituită în avans – „(1) În cazul în care este constituită pentru a
garanta plata unei sume de bani, ipoteca este valabilă, chiar dacă, la momentul constituirii, debitorul
nu a primit sau a primit doar în parte prestaţia în considerarea căreia a constituit ipoteca. (2) Dacă
însă creditorul refuză să dea sumele pe care s-a angajat să le pună la dispoziţie şi în considerarea
cărora ipoteca a fost constituită, debitorul poate obţine reducerea sau desfiinţarea ipotecii, pe
cheltuiala creditorului, plătindu-i acestuia sumele atunci datorate. Creditorul datorează însă daune-
interese.”;

59
 c) Cerințe care privesc bunul ipotecat
- art. 2367 C.civ. - Ipoteca unui drept anulabil sau condiţional - „Cel ce are asupra bunului un
drept anulabil ori afectat de o condiţie nu poate consimţi decât o ipotecă supusă aceleiaşi nulităţi sau
condiţii.”;
- contractul asupra unui bun viitor este valabil, efectele sale fiind diferite după cum bunul grevat
este unul imobil sau unul mobil. În primul caz, constituirea ipotecii este amânată până la momentul
înscrierii ei în cartea funciară, ulterior intrării bunului imobil în patrimoniul constituitorului. În cel de-al
doilea caz, ipoteca consimțită pe baza acordului de voințe al părților va fi lipsită de eficiență până la
momentul dobândirii bunului de către constituitor;
- art. 2377 C.civ. - Înscrierea în cartea funciară – „(1) Ipoteca asupra unui bun imobil se
constituie prin înscriere în cartea funciară. (2) Ipoteca asupra unei universalităţi de bunuri nu grevează
bunurile imobile cuprinse în aceasta decât din momentul înscrierii ipotecii în cartea funciară cu privire
la fiecare dintre imobile.”;
- art. 2387 C.civ. - Constituirea şi eficacitatea ipotecii - „Ipoteca mobiliară se constituie prin
încheierea contractului de ipotecă, însă ea produce efecte de la data la care obligaţia garantată la
naştere, iar constituitorul dobândeşte drepturi asupra bunurilor mobile ipotecate.”.
B. Condiții de formă
- contractul trebuie să fie unul solemn, încheierea sa valabilă fiind condiționată de respectarea
unor anumite cerințe de formă, sub sancțiunea nulității absolute;
- art. 2378 C.civ. - Forma contractului - „(1) Contractul de ipotecă se încheie în formă
autentică de către notarul public, sub sancţiunea nulităţii absolute. (2) Ipoteca asupra bunurilor unei
persoane juridice poate fi consimţită în virtutea puterilor conferite în urma deliberărilor sau a
împuternicirilor întocmite sub semnătură privată, în conformitate cu regulile din actul constitutiv
privitoare la reprezentare.”;
- dacă ipoteca este mobiliară, contractul de ipotecă trebuie înceiat în formă autentică sau sub
semnătură privată – art. 2388 C.civ.
- art. 2389 C.civ. - Obiectul ipotecii mobiliare - „Se pot ipoteca: a) creanţe băneşti născute din
contractul de vânzare, contractul de locaţiune sau orice alt act încheiat cu privire la un bun, cele
rezultate dintr-un contract de asigurare, cele născute în considerarea asumării unei obligaţii sau a
constituirii unei garanţii, a folosirii unei cărţi de credit ori de debit ori a câştigării unui premiu la o
loterie sau alte jocuri de noroc organizate în condiţiile legii; b) creanţe constatate prin titluri
nominative, la ordin sau la purtător; c) conturi bancare; d) acţiuni şi părţi sociale, valori mobiliare şi
alte instrumente financiare; e) drepturi de proprietate intelectuală şi orice alte bunuri incorporale; f)
petrolul, gazul natural şi celelalte resurse minerale care urmează a fi extrase; g) efectivele de animale;
h) recoltele care urmează a fi culese; i) pădurile care urmează a fi tăiate; j) bunurile corporale care fac
obiectul unui contract de locaţiune, care sunt deţinute în vederea vânzării, închirierii ori furnizării în
temeiul unui contract de prestări de servicii, care sunt furnizate în temeiul unui contract de prestări de

60
servicii, precum şi materia primă şi materialele destinate a fi consumate sau prelucrate în exploatarea
unei întreprinderi, produsele în curs de fabricaţie şi produsele finite; k) echipamentele, instalaţiile şi
orice alte bunuri destinate să servească în mod durabil exploatării unei întreprinderi; l) orice alte
bunuri mobile, corporale sau incorporale.”;
- art. 2390 C.civ. - Ipoteca instrumentelor financiare - „(1) Ipoteca asupra instrumentelor
financiare se constituie conform regulilor pieţei pe care acestea sunt tranzacţionate. (2) Ipoteca asupra
acţiunilor sau părţilor sociale ale unei societăţi comerciale se constituie potrivit regulilor stabilite prin
lege specială.”.
Ipoteca legală
- este întâlnită numai în materie imobiliară. Cazurile de ipotecă legală sunt reglementate, în
primul rând de art. 2386 C.civ.. Există însă și alte situații în care legiuitorul recunoaște unor creditori, în
vederea garantării creanțelor lor, accesul la mecanismul de garanție al ipotecii legale;
- art. 2386 C.civ. - Creanţele care beneficiază de ipotecă legală – „În afara altor cazuri
prevăzute de lege, beneficiază de ipotecă legală:
1. vânzătorul, asupra bunului imobil vândut, pentru preţul datorat; această dispoziţie se aplică şi
în cazul schimbului cu sultă sau al dării în plată cu sultă în folosul celui care înstrăinează, pentru plata
sultei datorate;
2. promitentul achizitor pentru neexecutarea promisiunii de a contracta având ca obiect un imobil
înscris în cartea funciară, asupra imobilului respectiv, pentru restituirea sumelor plătite în contul
acestuia;
3. cel care a împrumutat o sumă de bani pentru dobândirea unui imobil, asupra imobilului astfel
dobândit, pentru restituirea împrumutului;
4. cel care a înstrăinat un imobil în schimbul întreţinerii, asupra imobilului înstrăinat, pentru
plata rentei în bani corespunzătoare întreţinerii neexecutate; dreptul de proprietate al debitorului
întreţinerii nu se va înscrie în cartea funciară decât odată cu această ipotecă, dispoziţiile art. 2.249
aplicându-se în mod corespunzător;
5. coproprietarii, pentru plata sultelor sau a preţului datorat de coproprietarul adjudecatar al
imobilului ori pentru garantarea creanţei rezultând din evicţiune, asupra imobilelor ce au revenit
coproprietarului ţinut de o atare obligaţie;
6. arhitecţii şi antreprenorii care au convenit cu proprietarul să edifice, să reconstruiască sau să
repare un imobil, asupra imobilului, pentru garantarea sumelor datorate acestora, însă numai în limita
sporului de valoare realizat;
7. legatarii cu titlu particular, asupra imobilelor din moştenire cuvenite celui obligat la
executarea legatului, pentru plata acestuia.”;
Alte cazuri de ipotecă legală prevăzute de lege:
- ipoteca autorului de bună-credință asupra imobilului, pentru plata indemnizației datorate către
proprietarul care invocă accesiunea; art. 591 C.civ. - Regulile privind exercitarea dreptului autorului

61
lucrării la indemnizaţie –„(2) Autorul lucrării de bună-credinţă are un drept de ipotecă legală asupra
imobilului pentru plata indemnizaţiei şi poate cere înscrierea dreptului de ipotecă în baza convenţiei
încheiate în formă autentică sau a unei hotărâri judecătoreşti, potrivit dispoziţiilor art. 589.”;
- ipoteca proprietarului inițial asupra imobilului pentru plata prețului acestuia de către autorul
lucării; acest drept de ipotecă este recunoscut proprietarului imobilului atunci când el optează pentru
obligarea autorului lucrării la cumpărarea acestuia; art. 592 C.civ. - Regulile privind obligarea
autorului lucrării la cumpărarea imobilului - „(1) Ori de câte ori proprietarul optează pentru
obligarea autorului lucrării la cumpărarea imobilului, în absenţa înţelegerii părţilor, proprietarul poate
cere instanţei judecătoreşti stabilirea preţului şi pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract
de vânzare-cumpărare. (2) Proprietarul iniţial al imobilului are un drept de ipotecă legală asupra
acestuia pentru plata preţului de către autorul lucrării.”;
- ipoteca uzufructuarului asupra imobilului grevat. Așa cum rezultp din cuprinsul art. 747 alin. (1)
C.civ. - art. 747 C.civ. - Stingerea uzufructului în caz de abuz de folosinţă - „(1) Uzufructul poate
înceta la cererea nudului proprietar atunci când uzufructuarul abuzează de folosinţa bunului, aduce
stricăciuni acestuia ori îl lasă să se degradeze. (2) Creditorii uzufructuarului pot interveni în proces
pentru conservarea drepturilor lor; ei se pot angaja să repare stricăciunile şi pot oferi garanţii pentru
viitor. (3) Instanţa poate dispune, după împrejurări, fie stingerea uzufructului, fie preluarea folosinţei
bunului de către nudul proprietar, cu obligaţia acestuia de a plăti uzufructuarului o rentă pe durata
uzufructului. Când bunul este imobil, pentru garantarea rentei, instanţa poate dispune înscrierea unei
ipoteci în cartea funciară.”;
- ipoteca geratului asupra imobilului geratului pentru garantarea restituirii cheltuielilor necesare
efectuate; în vederea evaluarăii creanței garantate, instanța va dispune efectuarea unei expretize; atât
expretiza, cât și măsura instituirii unei ipoteci legale se dispun în cadrul procedurii sumare a ordonaței
președințiale.
Publicitatea ipotecii imobiliare
- rolul publicității este de a face ipoteca cunoscută terților. Tocmai de aceea, în principiu, ipoteca
le devine opozabilă din momentul îndeplinirii formalităților de publicitate;
- art. 2377 C.civ. - Înscrierea în cartea funciară – „(1) Ipoteca asupra unui bun imobil se
constituie prin înscriere în cartea funciară. (2) Ipoteca asupra unei universalităţi de bunuri nu grevează
bunurile imobile cuprinse în aceasta decât din momentul înscrierii ipotecii în cartea funciară cu privire
la fiecare dintre imobile.”;
- indiferent că ipoteca imobiliară este legală sau convențională, ea se dobândește atât în
raporturile dintre părți, cât și față de terți, numai prin înscriere în cartea funciară;
- deși contractul de ipotecă asupra unui bun viito este valabil, o asemenea ipotecă nu va putea fi
înscrisă în cartea funciară, în principiu, decât din momentul în care bunul a intrat în patrimoniul
constituitorului, sub condiția înscrierii dreptului grevat în cartea funciară. Prin excepție, ipoteca poate fi
înscrisă în cartea funciară, chiar dacă ea poartă asurpa unui bun viitor – art. 2380 C.civ.;

62
 - art. 2380 C.civ. - Ipoteca asupra unei construcţii viitoare - „Ipoteca asupra unor construcţii
viitoare nu poate fi intabulată, ci numai înscrisă provizoriu în cartea funciară, în condiţiile legii.”;
- art. 2379 C.civ. - Obiectul ipotecii imobiliare - „ (1) Se pot ipoteca: a) imobilele cu accesoriile
lor; b) uzufructul acestor imobile şi accesoriile; c) cotele-părţi din dreptul asupra imobilelor; d) dreptul
de superficie. (2) Ipoteca ce poartă asupra chiriilor sau arenzilor prezente şi viitoare produse de un
imobil, precum şi asupra indemnizaţiilor plătite în temeiul unor contracte de asigurare cu privire la
plata acestor chirii sau arenzi se supune regulilor publicităţii imobiliare.”.
91. Transmiterea şi stingerea ipotecii (Codul Civil: art. 885, art. 2.358, art.
2.427-.2.428)
Barem de corectare:
Transmiterea ipotecii:
 pe cale accesorie;
- având în vedere caracterul său accesoriu, ipoteca se transmite odată cu creanța pe care o
garantează, în consecința aplicării regulii accesorium sequitur principale.
 pe cale principală;
- se produce independent de creanța garantată. Ea poate avea loc numai dacă suma pentru care
este constituită ipoteca este determinată în actul constituitv. Transmiterea pe cale principală se poate
realiza în două forme: cesiunea rangului ipotecii sau a ipotecii înseși. Contractul de cesiune a rangului
sau dreptului de ipotecă trebuie să fie realizat în formă scrisă și trebuie să fie adus la cunoștința
debitorului;
- art. 2358 C.civ. - Cesiunea ipotecii – „(1) Dreptul de ipotecă sau rangul acesteia poate fi cedat
separat de creanţa pe care o garantează numai atunci când suma pentru care este constituită ipoteca
este determinată în actul constitutiv. (2) În cazul prevăzut la alin. (1), cesiunea se face prin act încheiat
în formă scrisă între creditorul ipotecar cedent şi creditorul cesionar, cu înştiinţarea debitorului. (3)
Dispoziţiile în materie de carte funciară sau, după caz, cele care privesc opozabilitatea faţă de terţi a
ipotecii mobiliare rămân aplicabile.”;
a) Cesiunea rangului ipotecii
- reprezintă acea operațiune juridică prin care doi creditori ipotecari ai aceluiași debitor convin
mutula la schimbarea rangului ipotecilor lor. Cesiunea rangului implică întotdeauna un schimb, așa încât
părțile implicate sunt întotdeauna doi creditori ipotecari – art. 2427 alin. (1) teza a II - a C.civ.. Nu poate
avea loc o cesiune de rang în favoarea unui simpu creditor chirografar, care poate fi beneficiarul unei
cedări a dreptului de ipotecă însuși;
- art. 2427 C.civ. - Cesiunea ipotecii. Schimbarea rangului – „(1) Creditorul ipotecar poate
ceda unui creditor chirografar ipoteca creanţei sale ipotecare. De asemenea, creditorii ipotecari pot
conveni schimbarea rangului ipotecilor lor, sub condiţia notării în registrul de publicitate respectiv. (2)
Dacă între ipotecile al căror rang se schimbă se găsesc şi alte garanţii sau drepturi ai căror titulari n-
au consimţit la schimb, convenţia nu le poate fi opusă decât în măsura în care le era opozabilă garanţia
63
al cărei rang a fost cedat. (3) În toate cazurile, cesiunea rangului se face în limita creanţei ipotecare al
cărei rang a fost cedat, iar schimbul rangului se face în limita creanţei ipotecare care are rangul
preferat. (4) Dacă bunul ipotecat este vândut la licitaţie, creditorul care a dobândit rangul unei creanţe
sub condiţie va putea renunţa la beneficiul schimbării de rang, creanţa ipotecară condiţională
reluându-şi rangul cedat.”.
b) Cesiunea dreptului de ipotecă
- este acea operațiune juridică prin care un creditor ipotecar cedează unui creditor chirpgrafar al
aceluiași debitor dreptul său de ipotecă - art. 2427 alin. (1) teza I C.civ.;
- cesiune rangului se face în limita creanței ipotecare al cărei rang a fost cedat, iar schimbul
rangului se face în limita creanței ipotecare al care are rangul preferat. S-ar putea spune că limita
institituită privește exclusiv cesiunea de rang, nu cesiunea ipotecii.
Stingerea ipotecii:
- art. 2428 C.civ. - Stingerea ipotecilor – „(1) Ipoteca imobiliară se stinge prin radierea din
cartea funciară sau prin pieirea totală a bunului. (2) Ipoteca mobiliară se stinge, iar ipoteca imobiliară
se poate radia pentru una dintre următoarele cauze: a) stingerea obligaţiei principale prin oricare
dintre modurile prevăzute de lege; b) neîndeplinirea evenimentului de care depinde naşterea obligaţiei
garantate ori îndeplinirea evenimentului de care depinde stingerea acesteia; c) neîndeplinirea
evenimentului de care depinde naşterea ipotecii ori îndeplinirea evenimentului de care depinde
stingerea acesteia; d) dobândirea de către creditor a bunului grevat; e) renunţarea expresă sau tacită a
creditorului la ipotecă; f) în orice alte cazuri prevăzute de lege. (3) Cu toate acestea, în cazurile
prevăzute la alin. (2) lit. a) şi b), ipoteca nu se stinge dacă părţile convin ca ea să fie folosită pentru
garantarea unei alte obligaţii determinate ori determinabile, fără a se vătăma însă drepturile dobândite
anterior de alte persoane.”;
- în materie imobiliară cauzele de stingere nu își produc efectul extinctiv decât prin radierea din
carte funciară;
 Pe cale accesorie
- ca expresie a caracterului său accesoriu, ipoteca se stinge și ca urmare a neîndeplinirii
evenimentului de care depindea nașterea obligației principale sau în consecința îndeplinirii
evenimentului de care depindea stingerea creanței garantate. Absența și, respectiv, dispariția creanței
garantate justifică încetarea ipotecii și în aceste două situații;
- în toate cazurile de stingere pe cale accesorie a ipotecii, părțile pot conveni ca ea să fie folosită
pentru garantarea unei alte obligații determinate sau determinatebile, fără a se vătăma drepturile
dobândite de alte persoane, caz în care ne aflăm în situația menținerii ipotecii pentru garantarea unei noi
datorii, situație în care rangul ei va fi dat de momentul înscrierii mențiunii de menținere;
- chiar dacă dreptul la acțiune privind creanța principală este prescris, creditorul ipotecar va putea
urmări bunurile ipotecate, însă numai în limita valorii acestora și sub rezerva că dreptul de a cere
executarea silită să nu fie prescris.

64
  Pe cale principală
- ipoteca mobiliară se poate stinge, iar cea imobiliară poate fi radiată, independent de creanța
ipotecară, ca urmare: a neîndeplinirii evenimentului de care depinde nașterea ipotecii ori a îndeplinirii
evenimentului de care depinde stingerea ei; a dobândirii de către creditor a bunului grevat sau a
confuziunii calității de creditor ipotecar cu aceea de proprietar al bunului; a renunțării exprese sau tacite
a creditorului la ipotecă.

65