UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DREPT

CATEDRA DREPT CIVIL

RAPORT

„APĂRAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE”

CHIŞINĂU 2013
 Generalități privind apărarea dreptului de proprietate

Dreptul de proprietate este un drept subiectiv civil, așa âncât problema recunoașterii,
ocrotirii ți executării lui poate fi privită în cadrul general al oricărui alt drept subiectiv civil.
Ca regulă generală, încălcarea unui drept subiectiv civil dă posibilitatea titularului sa-l cheme
in judecata civilă pe cel răspunzător de ltirbirea dreptuluisău, așa încât se poate spune că
mijlocul juridic de ocrotire a drepturilo subiective civile îl reprezintă, obișnuit, procesul
civil.1
Apărarea dreptului de 2proprietate se realizează prin acele acțiuni prin care titularul
tinde să înlăture atingerile aduse dreptului său și să ajungă la restabilirea lui.
Apărarea dreptului de proprietate se realizează printr-o serie de mijloace juridice. În
ceia ce privește mijloacele de drept civil care asigură acestă apărare, ele constau în totalitatea
acțiunilor de justiție prin care titilarul dreptului solicită instantelor de judecata să pronunțe
hotărâri în scopul de a inlatura orice atingere sau incalcare a dreptului său. 3
Putem spune, așadar, ca dreptul civil cuprinde câteva categorii de mijloace de aparare a
dreptului de proprietate. Astfel, în opinia acestor autori, se evidențiază patru grupe de
mijloace cu ajutorul carora se poate apara dreptul de proprietate. În primul rand, am putea
evidenția mijloacele reale de apărare a dreptului de proprietate ca drept absolut civil, care
urmaresc restabilirea dreptului de posesiune, dreptului de folosință și dreptului de dispoziție.
Aceasta categorie de mijloace presupune inexistența unor relatii obligaționale între proprietar
și terți. Din ea fac parte două actiuni reale, numite actiuni petitorii: actiunea in revendicare și
acțiuneai negatorie.
Cea dea doua grupa sunt mijloacele obligatioțiale. Dreptul de proprietate este apărat prin
aceste mijloace în toate cazurile în care între proprietar și tert există un raport obligațional.
De exemplu, în aceasta categorie pot fi incluse: actiunea privind repararea prejudicjului
cauzat proprietarului, actiunea privind restituirea bunului dat în folosință temporara etc. Daca
proprietarul a incheiat un contract de arenda a unui teren; pentru un anumit timp, iar dupa
expirarea lui arendașul refuză sa elibereze terenul, proprietarul recurge la un niijloc
obligațional de арărаrе a dreptului de proprietate, intemeindu-și cerințele pe contractul de

1
Beleiu, Ghe. Drept civil. Introducere în drept civil. Subiectele dreptului civil. Casa de Editură și presă ”Șansa”,
București 1998, pag. 88
2
Dogaru Ion, Sevastian Cercel. ”Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale”, Editura All BECK, București
2003, pag. 168
3
Stătescu C., Bîrsan C., Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, București 1998, pag 194
arenda. Putem observa ca dreptul de proprietate este apărat indirect, ca о consecință a
respectării relațiilor obligaționale.

A treia grupa о constituie mijloacele de apărare a dreptului de proprietate care nu pot fi

raportate nici la mijloacele reale, nici la cele obligaționale, dar care sunt prevazute de unele
instituții ale dreptului civil. De exemplu, este posibil ca dreptul de proprietate să fie apărat în
cazul apariției persoanei declarate dispărute fară urmă sau declarată moartă (Codul civil, art.
51 fi 53), în cazul declararii nule a actului juridic civil (art. 216-233).
Și, însfârșit, a patra categorie o constituie mijloacele de aparare a dreptului de proprietate care
au drept scop protejarea dreptului de proprietate în cazurile, prevăzute de legislatie, de
stingere a lui. О astfel de protecțe a dreptulu de proprietate este acordata chiar de Conslitutie,
care, la art. 46, alin (2), prevede ca nimeni nu poate fi expropriat decat pentru о cauza de
utilitate publica stabilită potrivit legii cu dreaptă și prealabilă despagubire. О astfel de lege
este Legea exproprierii pentru cauza de utilitate publică. О situate similară există
și atunc cînd bunurile proprietarului sunt rechizitionate în conformitate cu art. 342 CC.
Evident, și această norma , acorda proprietarului posibilitatea de a recurge, dupa caz, la ea
pentru apararea dreptului de proprietate.
Alți autori susțin ca mijloacele de aparare a dreptului de proprietate pot fi grupate in
următoarele două categorii: mijloace care asigura dezvoltarea stabilă a relațiilor de
proprietate; mijloace care apara dreptul de proprietate numai in caz de incălcare a acestui
drept, adica totalitatea mjloacelor juridico-civile aplicate in cazul savarșirii de fapte ilicite
contra relatiilor de proprietate.4
În funcţie de caracterul încălcărilor dreptului de proprietate, mijloacele civile de
apărare a dreptului de proprietate sunt de două feluri: mijloace juridice nespecifice (sau
indirecte) şi mijloace juridice specifice (sau directe).
Mijloacele juridice specifice sau directe de apărare a dreptului de proprietate constau
în acele acţiuni care îşi au fundamentul direct pe dreptul de proprietate. În caz de încălcare
nemijlocită a dreptului de proprietate (de exemplu, furtul bunurilor proprietarului) intră în
vigoare apărarea absolută de la orice atentare, care are ca şi dreptul de proprietate un caracter
absolut. Având ca temei însuşi dreptul de proprietate, ca drept real, acţiunile din această
categorie sunt acţiuni reale. În rândul acestor acţiuni locul central îl ocupă acţiunea în
revendicare. În afară de acţiunea în revendicare (art. 374 şi 375), legislaţia noastră mai

4
Baieș Sergiu, Băieșu Aurel, Cebotari Valentina, Crețu Ion, Volcinschi Victor. Drept civil. Drepturile reale.
Teoria generală a obligațiilor. Editura Cartier juridic. Chisinau. Pag. 130
cunoaşte şi acţiunea negatorie (art.376), ca acţiune reală cu ajutorul căruia se apără dreptul de
proprietate.
ACȚIUNE ÎN REVENDICARE
Înțelesul etimologic și juridic al acțiunii în revendicare.

Din punct de vedere etimologic cuvântul revendicare exprima о acțiune al cărui obiect
este “reclamarea” unui drept sau a unui bun cuvenit revendicantului și deținut de о alta
persoana (sau contestat) din diferite motive.
Înțelesul juridic al cuvântului de revendicare deși se apropie în mare de conceptul
general etimologic este deosebit de acesta. Din punct de vedere juridic revendicarea este
instituția ce aparține unei categorii de discipline, respectiv dreptului civil. Ea funcționează pe
baza unor reguli proprii statornicite încă din perioada existenței, ca drept pozitiv, a dreptului
roman. Potrivit propriilor sale norme “revendicarea” a fost folosite numai în scopul арărării
anumitor drepturi subiective, cu caracter real. Deși se poate afirma,tot așa de exact, că о
реrsoană își revendica drepturile “personalității” sau drepturile patrimoniale ce i se cuvin
din calitatea de autor al unei opere artistice sau literare, aceasta nu înseamnă că instituția
“revendicării” este implicată și în rezolvarea acestor cereri.
Instituția revendicării, astfel cum a fost transmisă din dreptul roman sub denumirea de “rei
vindicatio„ evocă mijlocul de арărаrе și de рrоbă al dreptului de proprietate.
În aceste condiții, revendicarea se prezintă ca o consacrare juridică a dreptului de proprietate
apărat de revendicat.
Revendicarea nu poate fi concepută în afara unui drept de proprietate, mobil sau imobil, cu
caracter real (actio in rem)
Din punct de vedere istoric, revendicarea a apărut după definirea dreptului de
proprietate fi a luat înfățișarea dreptului pe care îl “соnsacra". La Roma dreptul de proprietate
a fost cunoscut încă de la fondarea Cetății. Până la Institutele lui Justinian, proprietatea fi
prin consecință revendicarea au suferit modificări importante.5
2. Evoluția istorică
О scurta evocare istorica asupra transformărilor "proprietății" în concepția romana și,
totodată, a dreptului cetățeanului roman la proprietate va completa înțelegerea asupra
revendicării.
Istoria proprietății se confunda cu istoria poporului roman. Prima epoca care poate fi numită
preistorica a cunoscut un drept de proprietate cu caracter individual dar numai asupra

5
Popa Eugenia. Acțiunea în revendicare. Editura Lumina lex, București 1998, pag. 43
bunurilor mobile. Aceasta se deduce din etimologia cuvântului mancipi (res) care indica acele
lucruri
care cad direct în puterea mâinilor. În ce privește proprietatea asupra bunurilor imobile,
aceasta, astfel cum rezulta din denumirea de “gens ”
dată unui grup social care avea în proprietate colectivă о suprafață de teren, demonstrează
apariția, sub forma colectivă, a dreptului de proprietate imobiliară și apariția unei forme
familiale de proprietate transmisă prin moștenire descendenților.
În concluzie, în perioada preistorică a Romei, perioada care ține până la apariția Legii celor
XII Table (anul 447 A.Ch. sau anul 304 de la fondarea Romei), proprietatea funciară
individuală nu a fost cunoscuta la Roma2. În consecință, nu se poate vorbi de apărarea
acesteia pe calea revendicării.
3. Perioada posterioară Legii celor XII Table
Perioada istorică a dreptului roman începe odată cu apariția Legii celor XII Table. Pentru
epoca respectivă ea a fost considerată ca liberală prin acordarea unor drepturi civile plebeilor.
Aceasta perioade istorice ține pînă la prima perioade a imperiului sub August.
Concepția despre proprietate nu a suferit modificări notorii.
Quiriții aveau asupra dreptului de proprietate о idee simplă. Pentru ei acest drept se integra
chiar in obiectul deținut în așa fel încât se confunda cu acesta. Dreptul de proprietate devenea
un jus in re, un drept asupra lucrului. Această concepție rezultă din puterea juridică acordată
titularului acestui drept astfel că “obiectul absoarbe și totalizează prerogativele juridice care
se confundă cu el” .
Confuziunea este totale încât dreptul devine un bun corporal.
Cu toate acestea, la Roma, proprietatea a continuat se fie familială, pater familias, în timpul
vieți sale, rămânea singurul titular al acelui dominium.
Legea celor XII Table a menținut această putere a lui “pater familias” acordându-i dreptul de
viață și de moarte asupra copiilor săi pe care îi putea vinde.6
Legea celor XII Table recunoaște însă direct un drept de proprietate individual. Pentru prima
date se amintește de о formă a revendicării în Tabula VI la pct. 4. Prima parte a textului se
refere la litiganții care revendică un lucru oarecare (utrique praesentibus vindicias sumunta),
iar ultima parte se referă la revendicarea liberteții (quem liberali causa).
Proprietatea in persioada care a aurmat aplicarii legii celor XII Table constituie un
”dominium exjure CUIRITIUM” cu caracter familial.

6
Popa Eugenia. Acțiunea în revendicare. Editura Lumina lex, București 1998, pag.44
 Se dezvolta insa o modesta proprietate individuala a copiilor sub diferite forme. Copii
fiind insa sub puterea pater familias, nu puteau binificia de ascet bunuri decit in caz de
moarte a tatalui.
Legea celor XII table in afara de faptul ca are recunoscut dreptul de proprietate sub
forma acelui ”dominium exjure CUIRITIUM” , a instituit si mijlocul procesula de aparare a
proprietatii sub forma acelor ”legis actio”.
Cind prorpietarrul era lipsit de posesi bunului ce constituia obiectul dreptului sau, sau
cind desi avea posesia era tulburat in exercitiul acestui ddrept atunci avea la dispozitie doua
actiuni speciale: rei vindicatio pentru a cere retituirea bunului sau
Actio negatorie, sprea a obtine incetarea tulburarii. Ambele actiuni erau in rem si se indreptau
impotriva oricarei persoane care impiedica exerciatarea dreptului si apartineau numao
prorpeitarului ex jure cuiritium

4. Rei vindicatio. Definite, caracteristici

Rei vindicatio era “acțiunea proprietarului lipsit de posesia lucrului îndreptată în contra
persoanei care poseda lucrul fără a fi proprietar Proprietarul cerea restituirea lucrului cum
omni causa.
Prin causa rei se înțelegea tot ceea ce ar fi dobândit proprietarul dacă păstra neîntrerupt
posesia lucrului: fructe, accesiuni, despăguiri pentru degradările aduse proprietății sale.
Proprietarul trebuia să-și dovedească dreptul, proba fiind facilă dacă a dobândit in mod
originar. Dacă a dobândit în mod derivat, proprietarul trebuia să probeze proprietatea
autorului său. Daca autorul său nu fusese proprietar, reclamantul din rei vindicatio trebuia să
dovedească faptul ca prin posesiunea autorilor săi se împlinise timpul uzucapiunii.
Acțiunea era îndreptată împotriva tuturor celor care au deținut bunul, iar detentorul chemat în
judecată era obligat să indice pe acela de la care îi deriva dreptul. Acțiunea se mai putea
îndrepta și împotriva posesorului fictiv, care putea fi persoana ce, luând cunoștință de
рromovarea acțiunii înceta prin dol, să mai posede înstrăinând bunul. Tot un fictus possesor
era privit și acela care, fără a fi posesor, iși arogă în proces aceasta calitate pentru a facilita
adevăratului posesor să câștige timp pentru împlinirea uzucapiunii astfel ca adevăratul
proprietar să nu mai poată avea câștig de cauza intr-un alt proces îndreptat împotriva acestuia
din urma.
5. Modurile de a intenta rei vindicatio
În perioada în care procedura romana era dominată de formalism, și anume in perioada
acțiunilor legii, în cadrul acțiunii în revendicare se foloseau anumite gesturi și vorbe solemne
de către reclamant pentru a-și câștiga dreptul. Ulterior, când pretorul putea ca printr-o
instrucțiune dată judecătorului privind modul cum trebuie sa judece, prin formula, procedura
s-a simplificat și s-a renunțat la formalismul excesiv. Dar, sub ambele regimuri, reclamantul
nu putea obține realizarea dreptului său decât asigurându-și rezultatul final prin promisiuni
făcute fie de însuși reclamat, fie de alte persoane decât cel reclamat ca se va restitui
reclamantului obiectul revendicat cum omni causa10.
6. Rei vindicatio se intenta per sacramentum
În litigiu, ambele parți aveau о dubla calitate atât de reclamanta cat și de reclamata și fiecare
afirma că obiectul ii aparține.
Astfel, reclamantul vindica rostind о formula, iar pârâtul făcea aceeași afirmație contrarie,
conrravindica. Parțile depuneau fiecare о suma de bani numită sacramentum, iar judecătorul
urma să se pronunțe al cărui sacramentum a fost just, deci avea sarcina să lămurească un fel
de rămășag. Partea care nu-și putea dovedi dreptul pierdea banii depuși ca sacramentum
iniustum în favoarea statului. Restituirea lucrului în caz de pierdere a procesului se asigura
însă prin promisiunea făcută de garanți. Aceștia răspundeau personal dacă partea pentru care
interveniseră pierdea rămășagul (sacramentum) și nu restituia lucrul.7
Prin "legis actio per sacramentum” se intentau atât acțiuni referitoare la drepturi personale
dar și "in rem" .
7. Rei vincatio per sponsionem
Ulterior, procedura de intentare a acțunii s-a simplificat și s-a ajuns la о a doua formă
denumită per sponsionem, în care se menține rămășagul, însă nu se mai face pentru a impune
adversarului о pierdere în favoarea statului, ci este încheiat pentru ca sub acest pretext să se
judece fondul pricinii. De asemenea, nu mai apar garanții care să răspundă personal pentru
restituirea lucrului scoțându-1 pe reclamat din cauza; ci reclamantul își ia singur obligația de
restituire, obligație personală ce urma să fie întărită cu garanții. Așadar, reclamantul este în
primul rând obligat la restituire, dar nu in virtutea acțiunii in rem ci pentru că a încheiat о
obligație verbală.
Potrivit acestei proceduri reclamatul nu mai contravindica ci rămânea în posesia lucrului daca
reclamantul nu-și proba proprietatea.
8. Rei vindicatio per formulam petitoriam
În fine, cea de-a treia forma de intentare a rei vindicatio, existentă în ultima perioada a
republicii a simplificat și mai mult procedura de exercitare și se numea per formulam
petitoriam. Este procedura dreptului clasic în care dispare rămășagul.
7
Popa Eugenia. Acțiunea în revendicare. Editura Lumina lex, București 1998, pag.
Reclamatul, chemat în fața pretorului, trebuie să promită ca va restitui bunul сu toate
accesoriile așa cum va stabili judecata.
Dacă nu face această promisiune in iure și intarita cu garanții, pretorul va ordona să
predea adversarului posesiunea imobilului și prin acesta formula reclamantul era scutit de a
continua revendicarea.
Când se revendicau bunuri mobile, iar reclamatul nu face a promisiunea de restituire, pretorul
acorda reclamantului posesia, autorizându-l să ia bunul cu sine.
Dacă reclamantul iși dovedea dreptul, judecătorul îl invita pe cel reclmant să restituie lucrul,
invitație denumita arbitraius iudicis. Aceasta invitație in dreptul clasic nu se executa prin
forța publică, dar daca cel reclamat nu preda bunul, judecătorul îl obliga să plătească valoarea
procesului, fixata de reclamant sub prestare de jurământ. Reclamatul avea tot interesul să
execute obligația, acest mijloc indirect de constrângere producând același efect ca și cel din
dreptul lui Justinian cînd arbitratus se aduce la îndeplinire prin forța publică, manu militari
9. Condițiile exercitării acțiunii în revendicare
Exercitarea acțiunii rei vindicatio de apărare а рroprietății quiritare cerea îndeplinirea de
către reclamant a următoarelor condiții:
a) titularul acțiunii trebuia să fie proprietar quiritare , deci cetățean roman ori să aibă
“juscomercii" . Aceasta reprezenta о primă măsură pentru dobândirea cetățeniei romane de
către membrii confederației latine.
În absența acestui “jus comercii de care dispuneau “quiriții” , о acțiune “rei vindicatio” nu
putea fi primită;
b) obiectul revendicat trebuia sa fie roman adică ager romanus, pământul Romei,
susceptibil de proprietate quiritară, în timp ce terenurile situate in Italia (ager italicus) nu
erau susceptibile de revendicare;
c) dacă bunul revendicat era un res mancipi se impunea ca sa fi avut loc mancipatiunedi
(modul de transmitere a dreptului de proprietate asupra lucrurilor mancipi); prin funcținarea ei
mancipațiunea constituia o vânzare;
d) obiectul trebuia să fie un lucru corporal individual determinat;

e) pîrîtul trebuia să posede bunul revendicat;la sfirsitul epocii clasice s-a admis că
paratul putea fi și un simplu detentor
10. Concluzii cu privire la perioada Istorică începută de la apariția Legii celor XII Table
până în Jurul anului 50 A.Ch.
Singura proprietate aparată era Dominium ex jure Quiritium prin acțiunea legis actio per
sacramentum" . Aceasta acțiune nu putea fi insă exercitată decât de catre quiriți. Acțunea era
dominată de о procedură plină de formalism în care se foloseau cuvinte solemne, gesturi
simbolice și un pariu (rămășag). Peregrinii neavând “jus comercii" nu aveau acces la “rei
vindicatio", rezervata quiriților. Singura modalitate de арărаrе a dreptului peregrin era
folosirea acțunilor “actiofurti” , sau “actio damni injuria datum” .
11. Perioada proprietafii pretoriene
Din pricina greutăților și a condițiilor riguroase impuse de proprietatea quiritară pretorii au
introdus о nouă categorie de proprietate, respectiv proprietatea bonitara sau “in bonis” .
Instituirea sa de către pretor s-a datorat necesitații de a soluționa litigiile la care participau, pe
langa quiriți, ți cetățenii străini care aveau statut de peregrini. Ori peregrinii nu aveau “jus
commercium” pentru a putea să-și apere proprietatea dobandită prin cumpărare sau
uzucapiune, pentru cazul contestării dreptului lor. În aceste condiții, necesitățile comerciale și
relațiile internaționale statornicite au constrâns pe romani sa acorde о protecție legată
proprietății aparținând peregrinilor.8
Astfel, pe lângă proprietatea pretoriana, in bonis, a fost recunoscuta о proprietate
peregrina. Sancțiunea proprietații pretoriene sau bonitare era actio Publiciana, acțiunea
publiciană create de pretorul Publicius dupa legea Aeblia.
Pentru exercitarea acțiunii publiciene era necesar să se fi indeplinit toate condițiile
uzucapiunii, reclamantul fiind scutit de о singura dovada: scurgerea termenului pentru
împlinirea uzucapiunii.
Acțiunea publiciana era о acțiune fictice. Pretorul dispunea judecătorului să judece
pricina ca și cînd termenul pentru uzucapiune ar fi fost implinit și deci reclamantul ar fi
dobândit proprietatea quiritară. Acțiunea publiciană proteja atît pe proprietarul pretorian cat și
pe posesorul de bună-credință. Proprietatea peregrina a fost garantata printr- o acțiune
speciala numita rei vindicatio util is.

Prin acțiunea în revendicare, proprietarul care a pierdut posesia lucrului, poate cere
restituirea acesteia de la cel la care se găsește; proprietarul neposesor cere posesorului
neproprietar recunoașterea dreptului sau de proprietate si restituirea lucrului.

8
Popa Eugenia. Acțiunea în revendicare. Editura Lumina lex, București 1998, pag.
 Obiectul acțiunii in revendicare il constituie numai bunurile imobile si cele mobile
determinate individual si de care reclamantul a fost deposedat; obiectul revendicarii nu poate
fi inlocuit cu alte bunuri de valoare egala ori prin compensatie baneasca.

Prin aceasta acțiune se pot cere si despagubiri pentru repararea prejudiciilor cauzate, capăt de
cerere subsidiar revendicării, instanța având obligația să se pronunțe asupra ambelor capete
de cereri.

Temeiul juridic al revendicării il constituie dreptul de proprietate asupra lucrului respectiv.

Caracterele acțiunii în revendicare

a. Acțiunea in revendicare este o acțiune petitorie, prin care se apăra dreptul de

proprietate si se pune in discuție coexistența dreptului de proprietate, reclamantul având
sarcina sa dovedească titlul sau de proprietate, după dictonul 'actori incumbit probatio'. Prin
acțiunea in revendicare se apăra dreptul de proprietate in timp ce prin acțiunile posesorii se
apăra posesia.

b. Acțiunea in revendicare este o acțiune reala, ea întemeindu-se si apărând insusi

dreptul de proprietate care prin natura lui este un drept real, ce imprima actiunii acelasi
caracter real si se deosebeste de actiunile personale, ca de exemplu acțiunea derivand din
contractul de locatie, contractul de depozit prin care se cere restituirea lucrului si au ca temei
dreptul de creanta nascut din contract.

Acţiunea în revendicare este unul din cele mai răspândite mijloace de apărare a
dreptului de proprietate, prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului său, cere
restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar.
Deci, acţiunea în revendicare este acţiunea, prin care o persoană cere în justiţie să i se
recunoască dreptul de proprietate asupra unui lucru de care a fost deposedată. Acţiunea
proprietarului neposesor către posesorul neproprietar (acţiunea în revendicare) este îndreptată
spre restabilirea dreptului de posesie ce-i aparţine proprietarului şi de care acesta a fost lipsit.
Proprietarului îi aparţine din totdeauna dreptul de posesie asupra bunurilor sale, dar el nu-şi
poate exercita împuternicirile, deoarece bunul se află în posesia altor persoane. Anume în
virtutea acestei împuterniciri (dreptul de a poseda) proprietarul are dreptul să înainteze
acţiunea în revendicare. În cazul satisfacerii acţiunii, proprietarului (reclamantului) i se
restituie bunurile, înlăturând astfel încălcările dreptului de posesie. Odată cu apărarea
dreptului de posesie, acţiunea în revendicare apără şi dreptul de folosinţă şi de dispoziţie,
întrucât proprietarul, neavând în posesie bunul, nu are posibilitatea de a-l folosi şi a dispune
de el.

Dreptul de a înainta acţiunea în revendicare îl are proprietarul. De asemenea, are

dreptul de a înainta acţiunea în revendicare şi posesorul neproprietar, care posedă bunurile
proprietarului pe un temei juridic (depozitarul, arendaşul, cărăuşul).

Reclamaţi în aceste cauze sunt posesorii ilegali, care posedă bunul la momentul
înaintării acţiunii fără a avea vreun drept asupra bunului.

Obiect al revendicării pot fi numai bunurile individual determinate şi care sunt în

natură la momentul înaintării acţiunii de revendicare. Nu pot fi obiect al revendicării lunurile
determinate generic. Această teză reiese din conţinutul acţiunii în revendicare, care constă în
restabilirea posesiei asupra bunului, şi nu în înlocuirea bunului cu altul asemănător. De
asemenea, nu pot fi obiect al revendicării acele bunuri care nu s-au păstrat în natură ori au
suferit schimbări esenţiale. În toate aceste cazuri (când nu există obiectul revendicării) se
poate înainta o acţiune de reparare a daunei. Acţiunea în revendicare este prescriptibilă, ea
putând fi înaintată în decurs de trei ani, din momentul în care proprietarul a cunoscut sau
trebuia să cunoască despre încălcarea dreptului său

Deci, înaintarea acţiunii în revendicare presupune următoarele condiţii:

a) pierderea de către proprietar a posesiei asupra bunului;

b) determinarea individuală a bunului;

c) aflarea bunului în posesie străină şi neapărat ilegală.

În cazul în care sunt întrunite toate aceste condiţii, proprietarul este în drept să-şi
revendice bunul de la acel care l-a lipsit nemijlocit de posesie. Dar de cele mai multe ori însă
problema se complică prin aceea că bunul ce urmează a fi revendicat nu se află în posesia
persoanelor care l-au deposedat nemijlocit pe proprietar. Aceste bunuri pot fi vândute unor
terţe persoane, deci acţiunea în revendicare trebuie înaintată respectiv către aceste persoane,
care de fapt deţin bunul. Revendicarea bunurilor proprietarului ieşite din posesia acestuia
depinde de faptul dacă dobînditorul este de bună-credinţă sau de rea-credinţă. De la posesorul
(dobânditorul) de rea-credinţă bunurile se revendică în toate cazurile. Dobânditorul de rea-
credinţă este recunoscut de către instanţa de judecată, cu examinarea tuturor acelor condiţii în
care a fost încheiată convenţia. La soluţionarea problemei, dacă posesorul este de bună
credinţă ori de rea credinţă, organul competent va reieşi din prezumţia că posesia este de
bună-credinţă până la momentul când va fi dovedit contrariul ( art. 307 alin.2). Dovada
posesiunii ilegale (de bună ori de rea-credinţă) trebuie să fie dovedită de către reclamant,
adică de proprietarul acestui bun. În afară de aceasta, proprietarul este obligat să dovedească
faptul că anume lui îi aparţine dreptul de proprietate asupra bunului revendicat. De la
dobânditorul de bună credinţă bunurile pot fi revendicate doar în cazurile expres prevăzute în
art. 375 Cod Civil.

Acţiunea în revendicare va putea fi satisfăcută doar dacă bunurile proprietarului se

află într-o posesiune nelegitimă. Dacă posesia este legitimă, adică posesorul posedă bunul în
baza unui act juridic (spre exemplu contract de arendă, gaj, uzufruct...), atunci proprietarul nu
va putea cere restituirea bunului în proprietate în baza acţiunii în revendicare. În prima
propoziţie din alin. 2 este utilizat termenul „drept preferenţial de posesie”, care considerăm,
că nu corespunde esenţei şi scopului reglementărilor din alin. 2. Drept preferenţial înseamnă a
avea preferinţă, în unele şi aceleaşi condiţii, faţă de cineva, spre exemplu, de un asemenea
drept beneficiază coproprietarii unei proprietăţi comune pe cote-părţi (a se vedea şi
comentariul la art. 352). În art. 374 alin. 2 este vorba nu de un drept preferenţial de posesie ci
de un drept de posesie faţă de proprietar, ori arendaşul nu are un drept preferenţial de posesie,
ci are doar un drept de posesie în raport cu proprietarul. Deci, posesorul care are un drept de
posesie în raport cu proprietarul, va putea refuza să transmită bunul în cazul în care
proprietarul va înainta o acţiune în revendicare. În asemenea cazuri instanţa de judecată
trebuie să refuze în satisfacerea acţiunii în revendicare. Cu toate acestea, acţiunea în
revendicare urmează să fie satisfăcută, dacă se va dovedi, că posesorul (arendaşul,
depozitarul, uzufructuarul, creditorul gajist ...), care are un drept de posesie în raport cu
proprietarul (drept superior) a obţinut posesia asupra bunului prin violenţă sau prin dol.

O importanță deosebită în acțiune în revendiacre o are calitatea posesorului

neproprietar, care poate fi de bună credință sau de rea credință. În ceia ce privește cel dintâi
poseso,r modalitatea de revendicare a bunurilor de la dobânditorii de bună-credinţă este în
dependenţă de caracterul cu care a fost dobîndit bunul, fie cu titlu oneros, fie cu titlu gratuit.
Dacă bunul a fost dobîndit cu titlu oneros, apărarea dreptului de proprietate se determină în
dependenţă de faptul dacă bunul a ieşit din posesiune cu voia sau fără voia proprietarului sau
din posesiunea persoanei căreia i s-a încredinţa bunul. Legiuitorul în art. 375 Cod civil a
considerat că bunurile au ieşit din posesiunea lor fără voia acestora în următoarele trei cazuri:

 bunul a fost pierdut de către proprietar sau de persoana căreia acesta i-a fost transmis
de proprietar în posesie;

 bunul a fost furat de la unul sau de la altul;

 bunul a ieşit din posesia acestora în alt mod, fără voia lor.

Conform prevederilor alin.(3) art. 375 Cod Civil sunt prevăzute temeiurile când
proprietarului i se interzice revendicarea bunurile sale de la dobînditorul de bună-credinţă.
Imposibilitatea de revendicare de către proprietar a bunurilor sale de la dobînditorul de bună-
credinţă operează numai în privinţa următoarelor bunuri:

- banii;
- titlurile de valoare la purtător;
- bunurile dobândite la licitaţie.
După cum am menționat anterior, o condiție pentru înaintarea acțiunii în revendicare este
individualizarea bunului, astfel încât revendicarea banilor şi titlurilor de valoare la purtător
este admisă numai în cazurile în care aceste bunuri sunt individualizate. Individualizarea
acestor bunuri se face prin fixarea numărului, seriei sau altor date de identificare. În acest caz
regimul juridic al banilor şi titlurilor de valoare la purtător este analogic regimului juridic al
bunurilor individual-determinate. Prin urmare, dacă banii şi titlurilor de valoare la purtător n-
au fost individualizate, ele nu pot fi revendicate, dar proprietarul este în drept să ceară
repararea prejudiciului.

Acțiunea negatorie – mijloc de apărare a dreptului de proprietate

Reglementarea juridică a acțiunii negatorii este prevăzută în Codul civil art.376 care
prevede că “dacă dreptul proprietarului este încălcat în alt mod decât prin uzurpare sau
privare ilicită de posesiune, proprietarul poate cere autorului încetarea încălcării. El poate
cere, de asemenea, despăgubiri pentru prejudiciul cauzat. Pot fi solicitate despăgubiri şi în
cazul în care nu se cere încetarea încălcării sau executarea acestei cerinţe este imposibilă”.
Rațiunea acestei prevederi legale se manifestă prin faptul că dreptul de proprietate poate fi
încălcat nu numai ca rezultat al lipsirii proprietarului de posesia bunului său. Persoanele terţe
pot săvârşi asemenea acţiuni care, deşi nu-l lipsesc pe proprietar de posesia bunului, totuşi îl
împiedică pe ultimul să-şi exercite în deplinătate prerogativele dreptului de proprietate
Acţiunea negatorie ca şi acţiunea în revendicare este o acţiune reală. Acţiunea negatorie va
putea fi înaintată numai atunci când între proprietarul bunului şi persoana terţă nu există un
raport obligaţional. În cazul existenţei unui asemenea raport obligaţional, acţiunea negatorie
nu va mai putea fi înaintată.
Deseori, prin intermediul acțiunii negatorii este apărat dreptul de folosință al
proprietarului. De exemplu, folosirea imobilului poate fi împiedicată de faptul că în jurul lui
sunt depozitate materiale. Deseori, acțiunea negatorie servește ca mijloc de apărare a
dreptului de proprietate în litigiile dintre vecini-proprietari de terenuri.9
Acţiunea negatorie poate fi intentată nu numai în cazurile în care piedicile sunt deja real
create, dar şi în cazurile în care sunt create asemenea situaţii care dau temei de a presupune că
ulterior vor fi create piedici în exercitarea dreptului de proprietate. Astfel, acţiunea negatorie
este îndreptată şi asupra eventualelor încălcări care pot apărea pe viitor. Asemenea acţiune
poate fi intentată spre exemplu în temeiul art. 380, cînd proprietarul poate cere vecinului să ia
măsurile necesare pentru prevenirea pericolului de prăbuşire a construcţia pe terenul
proprietarului.
Practica judiciară privind apărarea dreptului de proprietate
În viața de zi cu zi se întâmplă numeroase cazuri când proprietarii sunt privați de ași
exercita liber dreptul de proprietate ce îi aparțin asupra anumitor bunuri, astfel, încât
persoanele prejudiciate sunt nevoită de a recurge la anumite acțiuni pentru a-și restabili
bunurile la care sunt îndreptățite. Practica judiciară a Republicii Moldova dispune de
nenumărate cazuri în care proprietarii au înaintat acțiuni în judecată pentru a-și apăra dreptul
de proprietate. După cum am relatat anterior, acțiunea de revendicare este una petitorie, care
constă în faptul că titularul dreptului real contestat în cadrul dezbaterilor judiciare trebuie să
demonstreze că anume el deține dreptul de proprietate asupra bunului a cărui revendicare se
cere. Respectiv, practica judiciară conține o multitudine de cazuri cînd proprietarul
înaintează acțiuni în instanța de judecată pentru recunoașterea dreptului de proprietate, ca
rezultat a încălcării acestui drept de terțe persoane pentru ca ulterior să poate exercita acest
drept în mod liber, beneficiind de toate atributele conferite de dreptul de proprietate posesie,
folosință si dispoziție, care în final, se prezintă ca un mod de apărare a dreptului de
proprietate.

9
Baieș Sergiu, Băieșu Aurel, Cebotari Valentina, Crețu Ion, Volcinschi Victor. Drept civil. Drepturile reale.
Teoria generală a obligațiilor. Editura Cartier juridic. Chișinău. Pag.177
 În cele ce urmează voi expune niște cazuri din practica judecătorească care au
tangență nemijlocit cu apărarea dreptului de proprietate.

Încheierea Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de

Justiţie din 11 septembrie 2013 mun. Chişinău. La 29 aprilie 2009 Madan Veaceslav a depus
cerere de chemare în judecată împotriva lui Madan Andrei şi Madan Natalia privind
înlăturarea obstacolelor în folosirea proprietăţii private. In motivarea acţiunii reclamantul a
indicat că la 09 august 2007 a primit în baza contractului de donaţie lotul pentru construcţia
locativă ce se află pe str. D. Cantemir 19 „A” com. Truşeni mun. Chişinău. Pîrîţii Madan
Natalia şi Madan Andrei, deţinătorii imobilului vecin din str. D. Cantemir 19, permanent îi
creează obstacole în folosirea proprietăţii şi anume : au distrus gardul, au sustras poarta,
aruncă gunoi, provoacă certuri, parchează motocicleta în ograda sa. Solicită reclamantul
înlăturarea obstacolelor în folosirea proprietăţii, obligarea pîrîţilor Madan Natalia şi Madan
Andrei de a nu-i îngrădi exercitarea dreptului de proprietate. Madan Andrei şi Madan Natalia
au depus cerere de chemare în judecată împotriva lui Madan Veaceslav, Madan Fiodor,
Primăria Truşeni, notarului privat Eugenia Lupaşcu, solicitînd:

- anularea titlului de autentificare a dreptului deţinătorului de teren cu suprafaţa de 0,1884 ha,

pe numele lui Madan Fiodor din 02 noiembrie 2009 şi înregistrat la OCT la 01 iunie 2007 şi
titlul din 23 martie 2007 cu acelaşi număr, eliberat în baza deciziei Curţii de Apel, cu
suprafaţa de 0,1884 ha;

- declararea nulităţii contractului de donaţie încheiat între Madan Fiodor şi Madan Veaceslav
din 09 august 2007.

- radierea din Registrul bunurilor imobile a titlului de autentificare a dreptului deţinătorului

de teren înregistrat la 01 iunie 2007.

De asemenea, reclamantul solicita Solicită atribuirea în natură şurele, care îi aparţin cu drept
de proprietate, să fie înlăturate obstacolele în folosirea porţii şi drumului de acces din curtea
casei, a-i atribui în proprietatea privată porţiunea de teren cu suprafaţa de 2,82 m. p., care îi
va permite accesul de intrare şi ieşire din curtea casei.

Prin hotărîrea Judecătoriei Buiucani mun. Chişinău din 15 iunie 2011 acţiunea lui Madan
Andrei şi Madan Natalia a fost respinsă, iar acţiunea lui Madan Veaceslav şi Madan Fiodor a
fost admisă, cu obligarea lui Madan Andrei şi Madan Natalia de a nu crea obstacole lui
Madan Fiodor şi Madan Veaceslav în exercitarea dreptului de proprietate asupra lotului de
pămînt. Prin decizia Curţii de Apel Chişinău din 28 februarie 2013 a fost respins apelul
declarat de către Madan Natalia şi Madan Andrei şi menţinută hotărîrea primei instanţe.

Madan Natalia şi Madan Andrei au depus recurs împotriva deciziei instanţei de apel,
solicitînd admiterea recursului, casarea hotărărilor judecătoreşti şi emiterea unei noi hotărîri
prin care a admite acţiunea lor. În motivarea recursului au invocat că instanţele de judecată nu
au elucidat şi nu au constatat pe deplin circumstanţele pricinii, nu au fost apreciate probele
importante pentru soluţionarea pricinii. Completul Colegiului civil, comercial şi de
contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie consideră că recursul declarat de către
Madan Natalia şi Madan Andrei nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432, alin. (2),
(3) şi (4) CPC, or recurentul nu a invocat nici un temei care ar indica la ilegalitatea deciziei

instanţei de apel. În acest context, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios

administrativ al Curţii Supreme de Justiţie reiterează şi faptul că procedura admisibilităţii
constă în verificarea faptului, dacă motivele invocate în recurs se încadrează în cele prevăzute
în art. art. 432, alin.(2), (3) şi (4) CPC. Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor
Omului, accesul la un tribunal în aspectul art. 6 § 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea
Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale cuprinde şi condiţiile în care poate fi
atacată o hotărîre a unor instanţe de fond (Guerin versus Franţa). Distinct de cele relatate,
completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de
Justiţie ajunge la concluzia de a considera recursul declarat de către Madan Natalia şi Madan
Andrei ca inadmisibil.

În concluzie, cazul respectiv abordează direct acțiunea negatorie ca mijloc de apărare

a dreptului de proprietate,prin incalcarea dreptului de a exercitare liber dreptul de proprietate,
și anume permanent îi creează obstacole în folosirea proprietăţii şi anume că pariții Maida au
distrus gardul, au sustras poarta, aruncă gunoi, provoacă certuri, parchează motocicleta în
ograda reclamantului.

Încheierea Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme

de Justiţie din 16 octombrie 2013 mun. Chişinău.

La 13 noiembrie 2012 Malnoveţchi Irina a depus cerere de chemare în judecată

împotriva lui Lungu Alexandru cu privire la înlăturarea obstacolelor în realizarea

dreptului de proprietate asupra casei de locuit.

În motivarea cererii de chemare în judecată reclamanta Malnoveţchi Irina a

indicat că cu pârâtul sunt vecini şi pe hotarul dintre gospodăriile lor este instalat un

gard care desparte terenurile.

Pârâtul Lungu Alexandru a construit un şopron alipit de gard, acoperişul căruia trece peste
hotar, iar precipitaţiile atmosferice cad în apropierea peretelui casei sale şi nimerind sub
temelia casei creează pericol de demolare a proprietăţii ce îi aparţine. Lungu Alexandru nu a
reacţiona la solicitările de soluţionare a conflictului şi la începutul lunii septembrie 2012 soţul
ei Malnoveţchi Serghei s-a adresat Primăriei oraşului Anenii Noi cu cerere de a clarifica
situaţia. Primăria oraşului Anenii Noi prin somaţia din 2 septembrie 2012 a solicitat de la
Lungu Alexandru strămutarea şopronului la distanţa de cel puţin 1 metru de la hotar în
termen de 3 zile, însă şi această somaţie nu a fost executată. Cere reclamanta Malnoveţchi
Irina obligarea lui Lungu Alexandru să distanţeze şopronul amplasat în gospodăria sa, situată
în oraşul Anenii Noi, strada Gorkii,20, în aşa mod ca acoperişul acestuia să aibă o distanţă de
cel puţin un metru de la hotarul gospodăriilor lor. Prin hotărârea judecătoriei Anenii Noi din
25 aprilie 2013 s-a admis acţiunea parţial şi s-a obligat pârâtul Lungu Alexandru să fixeze
pavaje la spaţiul acoperişului construcţiei auxiliare din vecinătate cu casa de locuit ce
aparţine cu drept de proprietate Irinei Malnoveţchi.

La 15 mai 2013 avocatul Capbătut Alexei a declarat apel în interesele Irinei Malnoveţchi
împotriva hotărârii judecătoriei Anenii Noi din 25 aprilie 2013. Curtea de Apel Bender prin
decizia din 13 iunie 2013 a admis apelul declarat de avocatul Capbătut Alexei în interesele
Irinei Malnoveţchi, a casat hotărârea judecătoriei Anenii Noi din 25 aprilie 2013 şi a emis o
nouă hotărâre prin care: S-a admis acţiunea Irinei Malnoveţchi şi s-a obligat Lungu
Alexandru să distanţeze şopronul amplasat în gospodăria sa, situată în oraşul Anenii Noi,
strada Gorki, 20 în aşa mod, ca acoperişul acestuia să aibă o distanţă de un metru de la hotar.

La 2 august 2013 Lungu Alexandru a declarat recurs împotriva deciziei Curţii de Apel
Bender din 13 iunie 2013, cerând admiterea recursului, casarea deciziei instanţei de apel şi
menţinerea hotărârii primei instanţe. În motivarea recursului Lungu Alexandru a indicat că
instanţa de apel a interpretat eronat legea şi a examinat pricina în lipsa sa necomunicându-i
locul, data şi ora şedinţei de judecată, deoarece de la 27 mai 2013 până la 14 iunie 2014 s-a
aflat la tratament balneosanatorial din localitatea Sergheevca, Ucraina. Curtea de Apel
Bender a citat recurentul Lungu Alexandru în şedinţa de judecată din 13 iunie 2013 cu
scrisoare recomandată. Din avizul de recepţie rezultă că citaţia a fost primită de soţia lui
Lungu Alexandru la 3 iunie 2013. Aşadar, prin lege soţia recurentului Lungu Alexandru era
obligată să comunice acestuia despre citaţia primită, iar ultimul să comunice instanţei de apel
motivele neprezentării în şedinţa de judecată. Astfel, din considerentele menţionate şi având
în vedere că argumentele invocate de Lungu Alexandru în cererea de recurs poartă caracter
declarativ şi nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432 alin. (2), (3) şi (4) Codul de
procedură civilă, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al
Curţii Supreme de Justiţie ajunge la concluzia de a considera recursul inadmisibil.

Din cele analizate mai sus, conchidem faptul că acțiunea inițială înaintată de
reclamant avea ca temei apararea dreptului de proprietate ca consecință a faptului că pârâtul
Lungu Alexandru a construit un şopron alipit de gard, acoperişul căruia trece peste hotar, iar
precipitaţiile atmosferice cad în apropierea peretelui casei sale şi nimerind sub temelia casei
creează pericol de demolare a proprietăţii ce îi aparţine. Totodată, aducând atingere și art.376,
alin. (2) care prevede că dacă există temei de a presupune ca se vor face încălcări ulterioare,
proprietarul poate intenta o acţiune negatorie.

Importanța dreptului de proprietate pentru societate determină modalitățile de

reglementare a a acestui drept. Apararea acestui drept absolut reprezintă prerogativa
propriatarului de a fi protejat de abuzurile exteriore ce pot apărea pe parcursul exercitării
acestui dreptului de proprietate.

Bibliografie
 Beleiu, Ghe. Drept civil. Introducere în drept civil. Subiectele dreptului
civil. Casa de Editură și presă ”Șansa”, București 1998
 Dogaru Ion, Sevastian Cercel. ”Drept civil. Teoria generală a drepturilor
reale”, Editura All BECK, București 2003
 Stătescu C., Bîrsan C., Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale,
București 1998
 Baieș Sergiu, Băieșu Aurel, Cebotari Valentina, Crețu Ion, Volcinschi
Victor. Drept civil. Drepturile reale. Teoria generală a obligațiilor.
Editura Cartier juridic.
 Popa Eugenia. Acțiunea în revendicare. Editura Lumina lex, București
1998
 Ciutacu Florin. Drept civil român. Dreptul de proprietate și alte drepturi
reale. Editura Lumina Lex, București 2001
 Bîrsan Corneliu. Drept civil. Drepturile reale principale. Editura All
Beck, București 2001.
 Codul Civil al Republicii Moldova, din 06.06. 2002,publicat : 22.06.2002
în Monitorul Oficial Nr. 82-86/661
 Comentariul Codului Civil al Republicii Moldova, din
06.06.2002,publicat : 22.06.2002 în Monitorul Oficial Nr. 82-86/661
 Sursa web: http://jurisprudenta.csj.md/db_col_civil.php