Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Subiectul[modificare | modificare sursă]
Piesa șarjează pe micul funcționar la pensie, etern de partea puterii, care dorește republica pentru a
avea pensie și leafă, și nu concepe revoluția decât cu aprobarea autorităților („Câtă vreme sunt ai
noștri la putere, cine să stea să facă revoluție?“). Amețit de demagogia pseudoliberală, Leonida a
auzit de „Galibardi“ și cei o mie de „volintiri“ ai lui și crede că papa, „iezuit aminteri nu prost“, a
convins pe Garibaldi să-i boteze un copil. Clasice sunt explicațiile împărtășite de Leonida soției sale
Efimița, privitoare la ipohondrie:
„Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu știu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o
idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! și după aia, din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă,
firește, și nimica mișcă.”
Deși amândoi constată că s-au înșelat luând o petrecere de lăsata-secului, la care Ipingescu „chiuia
și trăgea la pistoale“, drept mișcare de stradă, nici unul nu-și modifică atitudinea, Leonida pledând
mai departe în atoateștiutor, iar Efimița admirând mai departe priceperea lui:
„Ei, bobocule, apoi cum le știi dumneata toate, mai rar cineva!”
Piesa este o demonstrație a imputinței unui om în fața dorinței de revoluție dar faptul că eroul
principal e necărturar poate fi observat însăși din faptul că el nici măcar nu știe care e numele corect
al înfăptuitorului revoluției
Efimita, cea de-a doua nevasta a lui Leonida, docila si naiva, dar gata sa-si
desavarseasca educatia politica, prezinta ca personaj un anume deficit tipologic, dar
joaca un rol important in piesa. Ea stimuleaza prin intrebari bine puse („Adica cum?
Zau? Ce spui soro9') pofta de sporovaiala a lui Leonida si justifica - speriindu-se fara
motiv -, emergenta intrigii.
Receptare critica
..Or din punct de vedere tehnic, in raport cu toti contemporanii sau cu precursorii sai si
mai ales in raport cu Alecsandri, care reduce comicul la un sistem de opozitii exagerate
vechi/nou, batrani/tineri, oraseni/provinciali sau la supralicitarea vorbirii strainilor,
Caragiale realizeaza piesele cele mai complexe, punand numarul cel mai mare
de probleme dramaturgice, stralucit rezolvate si reusind sa concilieze pretentiile
publicului larg cu rigorile impuse de conventionalismul teatral.'