Ministerul Educaţiei, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova

I.P Colegiul de Ecologie din Chişinău

Catedra: Ecologia și protecția apelor

Îndrumar metodic
pentru lucrările practice

Disciplina: Botanica și zoologia cu elemente ecologice

Chişinău, 2020
CUPRINS
2
 Preliminarii ...................................................................................................................................

1. COMPORTAMENTE DE INTEGRARE A PALNTELOR ŞI ANIMALELOR ÎN

MEDIU…………………………………………………………………………………………………8
Lucrarea practică 1. Studierea elementelor caracteristice grupurilor ecologice de
organisme vii………………………………………………………………………………………..………8
2. BOTANICA CU ELEMENTE ECOLOGICE……………………………………………….…….12
Lucrarea practică 2. Determinarea adaptărilor morfo-anatomice a plantelor heliofite,  sciofite
la nivelul de iluminare………………………………………………………………………………...12
Lucrarea practică 3. Identificarea prticularităţilor structurii anatomice a frunzelor la plantele mezofite,
psichrofite, xerofite…………………………………………………………………………….…......15
Lucrarea practică 4. Identificarea prticularităţilor de structură a plantelor hidrofite…………………..20
Lucrarea practică 5. Studierea relaţiilor dintre plante şi ciuperci. Micorizele. Lichenii………………..24
Lucrarea practică 6. Studierea tipurilor şi modalităţilor de reproducere la plante. Varietatea fructelor
şi modul lor de răspândire……………………………………………………………………….…...28
3. BOTANICA CU ELEMENTE ECOLOGICE……………………………………………………33
Lucrarea practică 7. Determinarea adaptărilor ecologice ale animalelor homeoterme şi poichiloterme
la modificările temperaturii………………………………………………………………………………..33
Lucrarea practică 8. Studierea particularităţilor specifice de nutriţie a animalelor fitofage,
răpitoare şi omnivore…………………………………………………………………………………...….36
Lucrarea practică 9. Evidenţierea rolului indicator a animalelor în ecosistemele rezervaţiilor
ecosistemelor naturale……………………………………………………………………………..………39
Lucrarea practică 10. Studierea tipurilor şi modalităţilor de înmulțire la animale. Variaţiile indivizilor în
dependenţă de variaţiile factorilor de mediu……………………………………………………………...41

BIBLIOGRAFIE .......................................................................................................................................43

Preliminarii

3
 Prezentarea disciplinei
Disciplina Botanica şi Zoologia cu elemente ecologice este o componentă fundamentală din
planul de studii şi se axează pe formarea unor sisteme de concepte ce oferă posibilitatea de a aprecia
particularităţile morfologice și fiziologice ale plantelor şi animalelor în interacţiunea cu factorii de
mediu, fapt care permite identificarea măsurilor efective de protecţie şi utilizarea raţională şi durabilă a
resurselor animale şi celor vegetale.
Botanica cu elemente ecologice este ramura biologiei care se ocupă cu studiul structurii,
dezvoltării, activității vitale, originii, evoluției plantelor, relaţiilor reciproce în cadrul speciei şi cu
mediul înconjurător, prezentând efectele induse de către plante asupra mediului şi efectele mediului
asupra lor, repartizarea în spațiu, timp cât şi clasificarea lor.
Zoologia cu elemente ecologice studiază particularitățile morfologice și fiziologice, structura,
dezvoltarea, modul de viață și relațiile cu mediul, răspândirea, filogenia și clasificarea animalelor.

În cadrul cursului se urmăreşte însuşirea de către elevi a bazei teoretice specifice morfoanatomiei
plantelor şi animalelor, a abilităţilor de aplicare în practică a cunoştinţelor teoretice, precum şi formarea
deprinderii de a acţiona autonom pentru a observa, analiza, interpreta şi oferi soluţii concrete pentru
protecția și conservarea plantelor şi animalelor. La lucrările practice se urmăreşte familiarizarea elevilor
cu particularitățile structurii şi rolului celulei, ţesuturilor, organelor plantelor şi animalelor, evidenţierea
procesului de adaptare a plantelor şi animalelor, importanţa ştiinţifică şi practică, argumentarea
ştiinţifică a legăturii cauzale dintre structură şi funcţie, dintre organisme şi mediul înconjurător,
recunoaşterea speciilor de plante şi animale specifice domeniului dat precum şi utilizarea corectă a
terminologiei.
În studierea disciplinei există o corelaţie strânsă cu alte disciplini cum ar fi: Biologia, Ecologie
generală, Biodiversitatea, Fiziologia plantelor.
Scopul acestei disciplini constă în instruirea teoretică şi practică a elevilor în vederea cunoaşterii
problemelor cauzate de influența factorilor ecologici inclusiv celor antropici şi măsurile de protecţie a
plantelor şi animalelor.

Motivaţia, utilitatea cursului pentru dezvoltarea profesională

Botanica şi Zoologia cu elemente ecologice oferă posibilităţi de aprofundare a cunoştinţelor de

formare în specialitate, care vor motiva dezvoltarea abilităților de participare la îmbunătăţirea calităţii
mediului prin educaţie ecologică şi promovarea dorinţei şi capacității de abordare a unui stil de viaţă
compatibil cu conceptul de dezvoltare durabilă.
Cursul dat va favoriza transformarea cunoştinţelor în procesul de instruire în instrumente de
evaluare profesională de formare a specialiştilor în domeniu. Evoluţia specialistului tehnician ecolog
în mediul concurenţial specific pieței muncii se poate produce doar atunci când au fost însuşite
cunoștințele din spectrul larg al disciplinelor conexe specialităţii.
Disciplina dată are ca scop să explice un şir de noţiuni, concepte, să realizeze sarcini individuale
de studiu specifice domeniul ecologic.
Cunoştinţele acumulate de elevi, vor da posibilitate viitorilor specialişti să obţină o pregătire
bună pentru a pune bazele culturii ecologice a generaţiei în creştere. Prin scopul său, această disciplină
va contribui la însuşirea caracterilor morfologice specifice pentru fiecare specie de plante şi animale,
4
cerinţele ecologice, importanța economică şi biologică lor. Prin studierea situaţiilor concrete elevii vor
însuşi diferite metode de analiză, apreciind individual realitatea. Disciplina prezintă o iniţierea în
problemele ecologice ce trebuie a fi rezolvate. Competenţele formate în cadrul disciplinei vor putea fi
utilizate în continuare la studierea altor discipline ecologice şi aplicate în practica de formare
profesională.

Competenţele profesionale specifice disciplinei

Competenţele profesionale ale viitorului absolvent evidenţiază capacitatea de a integra cunoştinţe

teoretice cu deprinderile practice în realizarea activităţii profesionale şi a obţine performanţe descrise în
calificarea profesională. Astfel disciplina Botanica şi Zoologia cu elemente ecologice formează
următoarele competenţe profesionale specifice:
CS1. Cunoaşterea şi descrierea caracteristicilor morfologice şi fiziologice ale plantelor şi animalelor cât
şi starea actuală şi valorificarea lor.
CS2. Identificarea particularităţilor specifice de adaptare a plantelor şi animalelor în concordanţă cu
acțiunea factorilor mediului ambiant.
CS3. Aplicarea tehnicilor de studiere prealabilă şi aprecierea calitativă a grupelor ecologice de plante şi
animale în dependenţă de optime ecologice.
CS4. Argumentarea rolului plantelor şi animalelor în natură şi viaţa omului.
CS5. Proiectarea acţiunilor de protecţie a plantelor şi animalelor în dependenţă de răspândirea lor în
diferite medii de viaţă.
Administrarea cursului
Codul Denumirea Sem. Numărul de ore Modalita Numărul
disciplinei disciplinei Total Contact direct Lucrul tea de de
individual evaluare credite
Prelegeri Practică/
Seminar
F.03.O.012 Botanica şi III 90 40 20 30 Examen 3
Zoologia cu
elemente
ecologice

Modul de structurare a disciplinei

Nr/ Numărul de ore

do Total Contact direct Lucrul
Unităţi de învăţare individual
Ore Ore
teoretice practice
1. Comportamente de integrare a plantelor şi 18 8 2 8
animalelor în mediu
2. Botanica cu elemente ecologice 36 14 10 12
3. Zoologia cu elemente ecologice 36 18 8 10
4. Total 90 40 20 30

Sugestii metodologice

5
 În cadrul disciplinei Botanica şi Zoologia cu elemente de ecologie procesul de învățare este
realizat printr-o gamă largă de metode atât clasice cât şi moderne cu lecţii teoretice şi practice necesare
dobândirii de noi cunoştinţe.
Activităţile de învăţare sunt prezentate în corelaţie cu unităţile de învăţare şi sunt menite să ofere
exemple de demersuri, ce conduc la formarea şi dezvoltarea cunoştinţelor, capacităţilor şi atitudinilor.
Tehnologiile didactice aplicate în procesul instructiv educativ este indicate explicit în proiectele
didactice elaborate de fiecare profesor în funcție de nivelul de pregătire și progresul demonstrat atât de
grupa de elevi în ansamblu, cât și de fiecare elev în parte. Activitatea didactică este mai mult decât o
problemă de predare a unor conținuturi, cu precădere în cazul disciplinelor ecologice care impune, prin
însăși condiția lor științifică, formarea la elevi a unor deprinderi intelectuale de participare alături de
cunoștințe și deprinderi specifice în domeniul abordat, se urmărește și raportarea critică a elevului la
valori și norme instituite în societate, așa încât să manifeste atitudini pozitive față de valori și să se
implice în viața reală.
Metodele şi strategiile didactice utilizate în procesul realizării programei sunt variate. La
selectarea metodelor și tehnicilor de predare- învățare- evaluare se va promova o abordare specifică,
bazată în esență pe stimularea, pe individualizarea, pe motivarea elevului și dezvoltarea încrederii în
sine. Se vor aplica atât metode tradiţionale, cât şi metode moderne orientate spre cultivarea interesului
motivaţiei, activismului, colaborării sociale, spiritului de organizare, creativității şi ingeniozității.
În procesul de învăţare – predare se pune accent pe metodele active – participante, care sporesc
potenţialul intelectual al elevilor prin depunerea unui efort personal în procesul de învăţare şi prin
pregătirea pentru o viaţă profesională activă şi creativă. Se utilizează forme şi metode diversificate
specifice conţinuturilor şi desfăşurării activităţilor cu elevii, care vor asigura o învăţare formativă
operaţională, axată pe formarea de capacităţi operaționale, procese psihice, deprinderi, atitudini,
convingeri, valori, idealuri, aspiraţii.
La alegerea tehnologiilor didactice de asemenea se ține cont de: scopul și obiectivele propuse;
conținuturile recomandate; resursele didactice; nivelul de pregătire iniţială și capacitățile individuale ale
elevilor; de competențele ce necesită a fi dezvoltate. Se recomandă o abordare didactică flexibilă bazată
pe principiul adaptării la particularităţile de vârstă şi individuale ale elevilor, a opţiunilor metodologice
ale fiecărui cadru didactic și alte aspecte. Cadrul didactic stabilește coerența între competențele specifice
disciplinei: conținuturi, activități de învățare, resurse, mijloace, tehnici de evaluare și utilizează diverse
metode, procedee și tehnici de predare-învățare pentru fiecare temă în parte: prelegeri interactive,
expunerea, conversația euristică cu utilizarea sistemului de multimedie, prezentarea filmulețelor video
cu grupurile ecologice de plante şi de animale. În proiectarea didactică de lungă şi scurtă durată cadrul
didactic se va ghida de prezentul curriculum, atât la compartimentul competențe, cât și la conținuturile
recomandate.
Sugestiile de evaluare a competențelor profesionale

Evaluarea reprezintă un proces complex de comparare a rezultatelor activităţii instructiv

educative cu obiectivele planificate (evaluarea calității), cu resursele utilizate (evaluarea eficienței) sau
cu rezultatele anterioare (evaluarea progresului).
Evaluarea profesorului va constitui actul didactic complex, integrat întregului proces de
învăţământ, ce va asigura evidențierea cantității cunoștințelor dobândite și valoarea (nivelul,
performanțele și eficiența) acestora la un moment dat – în mod curent, periodic și final.

6
 Pentru elev evaluarea este mijlocul prin care el este perceput de profesor și cum îi apreciază
această pregătire (însă nu întotdeauna evaluarea profesorului coincide cu autoevaluarea făcută de elev
propriei sale pregătiri).
Evaluarea implică trei componente interdependente:
⮚ Controlul (verificarea) constituie componenta evaluării de constatare de către profesor a
volumului şi a calității cunoştinţelor teoretice şi practice dobândite de elev;
⮚ Aprecierea constituie componenta evaluării care asigură estimarea (evidențierea) valorii, a
nivelului şi a performanțelor, competențelor dobândite de elev;
⮚ Notarea constituie componenta evaluării care realizează măsurarea şi validarea rezultatelor
pregătirii elevului în urma controlului şi aprecierii, care se realizează prin anumite semne (coduri
şi simboluri) convenționale, denumite note.
Pentru a fi sigur că aprecierile formulate la sfârșitul unei activități sunt cât mai aproape de realitate, se
utilizează o varietate de tehnici sau metode, acestea completându-se reciproc.
Procesul de predare/învățare/evaluare cuprinde:
⮚ Evaluare formativă, se realizează pe parcursul procesului de predare/învăţare/evaluare unde
are loc corelarea competențelor elevului (inclusiv nevoile, interesele) cu caracteristicile
conținuturilor de învățat. Se desfășoară cu regularitate sub forma unor teste ce vor include fișe
de lucru, exerciții, prezentări grafice şi va fi utilizată cu scopul de a recapitula și sistematiza
cunoștințele obținute;
⮚ Evaluarea continuă sau evaluarea verbală realizată în timpul procesului de
predare/învățare/evaluare utilizând diverse metode, strategii didactice;
⮚ Evaluarea sumativă, indică nivelul la care a ajuns un anumit elev la sfârșitul cursului dat,
aceasta se produce „la termen”, fiind o evaluare finală, şi se bazează pe informații obținute în
urma unui examen, ce va conține diverși tipuri de itemi din conținuturile cursului;
⮚ Evaluarea lucrului individual al elevului ghidat de profesor, ca o componentă novice, dar la
fel de importantă a procesului de evaluare, presupune accesul la componentele de studiu
individual asistat de profesor. Evaluarea se va desfășoară sub două forme: evaluarea continuă şi
evaluarea finală a portofoliului, ca element ce implică activ elevul în crearea, colectarea şi
selectarea produselor care satisfac scopul acestuia. Astfel, evaluarea continuă, este desfășurată în
permanență, progresiv, în timp ce elevii studiază anumite unități de conținut, iar cea finală este
cea finală este efectuată la sfârșitul unității de curs.
Nota finală la acest modul va fi definitivată prin însumarea rezultatelor la evaluările curente şi finale.
Cele 60% din 100% posibile a notei finale se constituie din media evaluărilor curente obligatorii. Iar
celelalte 40% se constituie din nota evaluării finale obținută la examen.

Resursele necesare pentru desfăşurarea procesului de studiu

Pentru a realiza cu succes procesul de studiu privind formarea competențelor în cadrul disciplinei
"Botanica şi Zoologia cu elemente ecologice " trebuie de asigurat un mediu de învățare autentic, relevant
și centrat pe personalitatea elevului. Sala de curs trebuie să fie dotată cu mobilierul necesar, şi să fie
asigurate condițiile ergonomice adecvate. Pentru orele teoretice calculatoare, proiector.
Lucrările practice se vor desfășura de asemenea în sala de curs. Lista de utilaje, echipamente,
instrumente și materiale didactice necesare pentru realizarea lucrărilor practice:

7
Echipamente și instrumente: microscop, preparate fixate permanent, lame, lamele, colecţii de ierbare şi
fructe, planşe .
Materialele didactice: Manuale, atlasuri literatura de specialitate, scheme grafice, tabele, imagini, filme
video, calculator, videoproiector.
Asigurarea metodică a procesului de predare-învăţare-evaluare se va realiza de către cadrele
didactice care propun elevilor pachetul de materiale necesar:
⮚ suport informațional pentru fiecare unitate de curs;
⮚ materiale pentru activitate în auditoriu pentru fiecare unitate de curs din planul de învăţământ
(curs de lecții, planuri pentru seminare, indicații metodice etc.);
⮚ materiale-suport pentru activitatea de învăţare individuală a elevilor, materiale pentru
autocontrol/autoevaluare la fiecare unitate de curs, inclusiv, studii de caz, teste de control, teste-
grilă, întrebări pentru examene etc.
Pe parcursul procesului de predare – învăţare – evaluare vor fi utilizate cele mai eficiente metode,
procedee şi mijloace de învăţare în dependență de capacitățile individuale ale elevilor.
La alegerea strategiilor didactice se va ține cont de următorii factori: scopurile și obiectivele
propuse; conținuturile stabilite; resursele didactice, nivelul de pregătire inițială și capacitățile elevilor,
competențele ce trebuie dezvoltate. Se recomandă aplicarea metodelor interactive de lucru cu elevii,
cum ar fi investigarea, descoperirea, simularea, prezentarea, etc.
Metodele active și interactive au multiple valențe formative care contribuie la dezvoltarea
gândirii critice, la dezvoltarea creativității, implică activ elevii în învățare, punându-i în situația de a
gândi critic, de a realiza conexiuni logice, de a produce idei și opinii proprii argumentate, de a le
comunica și celorlalți, de a sintetiza/ esențializa informațiile, de a se încadra ușor în activitatea
profesională și se bazează pe învățarea independentă și prin cooperare, elevii învață să respecte părerile
colegilor.

Cerințe față de sălile de curs

Ecran de proiectare. Proiector MM. Tablă. Calculatoare personale de

Pentru orele practice birou (desktop). Calculator portabil (laptop, notebook). Boxe.
Conexiune la internet.Imprimantă. Scaner.

8
 Unitatea de învățare 1
................................................................................................................................
COMPORTAMENTE DE INTEGRARE A PLANTELOR ŞI
ANIMALELOR ÎN MEDIU
................................................................................................................................

Unități de competență:

1.Identificarea sarcinilor şi metodelor de cercetare în dezvoltarea disciplinei.

2.Descrierea particularităților de integrare a plantelor şi animalelor în mediu.
3.Clasificarea factorilor de mediu după diferite criterii şi influența lor asupra organismelor vii;
4.Argumentare acţiunii pozitive şi negative a factorilor ecologici asupra plantelor şi animalelor;
5. Estimarea rolului factorilor/ optimele ecologice în răspândirea plantelor şi animalelor.

După studierea acestei unități de învățare elevii vor fi capabili să:

• identifice și să descrie particularităților de integrare a plantelor şi animalelor în mediu;

• clasifice factorii de mediu după diferite criterii şi influența lor asupra organismelor vii;
• argumenteze acţiunea pozitivă şi negativă a factorilor ecologici asupra plantelor şi
animalelor;
• să estimeze rolul factorilor/ optimele ecologice în răspândirea plantelor şi animalelor.

Lucrarea practică nr.1

Tema: Studierea elementelor caracteristice grupurilor ecologice de organisme vii

Obiective de învățare

Elevii vor fi capabili să:

● enumere elementele de clasificarea a grupurilor ecologice de organisme vii;
● descrie acțiunea factorilor mediului asupra organismelor vii;
● identifice şi să descrie adaptările plantelor şi animalelor faţă de condițiile variabile ale
mediului.

Scopul lucrării:formarea abilității practice în descrierea elementelor caracteristice grupurilor ecologice

de organisme vii
Resurse utilizate: Atlas Botanic și Zoologic, surse informaţionale bibliografice de specialitate,
secvențe video, laptop.

9
 Fiecare organism reprezintă rezultatul evoluției adaptive de lungă durată în anumite condiții de
viață. Viaţa unei populaţii, a unei specii, modificările efectivelor lor, înmulţirea, supravieţuirea sunt
subordonate mediului. Iată de ce în unele regiuni ale planetei noastre pot fi întâlnite unele specii de
animale şi plante, ce nu există în alte locuri.
De menţionat că la baza clasificării ecologice pot sta cele mai diferite criterii cum ar fi: nutriția,
deplasarea în spaţiu, atitudinea faţă de temperatura aerului şi solului, umiditatea şi presiunea aerului,
salinitatea mediului de trai, pH-ul mediului, modul de dobândire a hranei, de apărare etc.

Plantele şi animalele, la rândul lor, au valorificat anumite medii de viaţă şi care pot fi:

1. Mediul acvatic - este reprezentat de râuri,

3. Mediul aerian - învelişul exterior al Terei, în
fluvii, lacuri, bălţi, mări, oceane etc., a fost
care pătrund radiaţiile solare;
primul în care a apărut şi s-a dezvoltat viaţa;

4. Mediu specific de viaţă - aici organismele vii

2. Mediul de viaţă terestru - este reprezentat de fiecare reprezentă o lume întreagă populată de
litosferă; simbionţi şi paraziţi.

Factorii ecologici acţionează asupra organismelor în cele mai diferite moduri. Din aceste
considerente ei se împart în factori cu acţiune directă şi indirectă.
La prima grupă se referă proprietăţile fizice şi chimice ale mediului (lumina, căldura, apa, aerul, sărurile,
etc.), adică care nemijlocit influenţează procesele vitale din organismele vii (metabolismul, creşterea,
dezvoltarea). La grupa a doua se referă clima, relieful, rocile scoarţei terestre compoziţia mecanică a
solului etc., adică factorii, care acţionează asupra vieţii plantelor şi animalelor indirect, prin verigile
intermediare. Împărțirea factorilor ecologici în aceste două grupe prezintă o mare importanţă teoretică.
Însă în realitate este foarte dificil şi cu neputinţa de a clasifica efectiv acţiunea fiecărui factor în parte,
deoarece ei acţionează în complex. Mai mult ca atât, fiecare din ei luaţi separat în unele cazuri poate
acţiona direct, iar în alte - indirect. De exemplu, vântul are o acţiune directă asupra plantelor - acţiunea
mecanică, transportarea polenului şi seminţelor etc., cât şi indirectă - redistribuirea căldurii, umidităţii
etc.
Teoretic toţi factorii ecologici au o importantă egală pentru creşterea şi dezvoltarea organismelor. Nu
există factori mai importanţi şi factori mai puţin importanţi. Dar dacă privim din punct de vedere practic,
factorii ecologici nu sunt echivalenţi după importanţa lor.
Complexul de particularităţi morfologice şi de comportare ale individului, populaţiei sau speciei, care
asigură supravieţuirea în lupte de concurenţă cu alte specii, populaţii, indivizi şi rezistenţa la acţiunea
factorilor mediului poartă denumirea de adaptare. Toate organismele sunt adaptate la condiţiile mediului
în care viețuiesc.

Clasificarea organismelor vii, în dependență de condiţiile mediului:

Conform adaptărilor și particularităților specifice de caracteristică a organismelor vii deosebim

organisme e u r i t o p i c e (gr. eurys - larg) ce vieţuiesc în cele mai diferite condiții ale mediului. Drept
exemplu de organisme euritopice pot servi unele animale ce vieţuiesc în latitudinile nordice. Astfel,
vulpile polare din tundră pot suporta oscilaţii de temperatură în limitele de 80 C (de la -55 C până la 30

10
C); animalele de apă dulce pot suporta atât îngheţarea bazinului de apă, cât şi încălzirea apei la 41 -
44C.
Organismele s t e n o t o p i c e (gr. s t e n o s - îngust) sunt acele specii ce necesită anumite condiții de
existență, cu specializare îngustă, nu suportă variații bruşte de temperatură, presiune, umiditate. Specii s
t e n o t o p i c e sunt, de exemplu plantele din pădurile tropicale care pot exista în limite foarte înguste
de oscilaţii de temperatură: reducerea ei până la 50 – 80 C acţionează negativ asupra acestora, iar specia
de răcuşori C o p i l i a m i r a b i l i s suportă modificările temperaturii apei într-un interval nu mai
mare de 60 C (de la 23 până la 29 C).
Una şi aceeași specie poate avea o adaptabilitate îngustă la unul din factorii mediului, de exemplu, la
temperatură şi o adaptabilitate largă la altul, de exemplu, la salinitate.
În dependenţă de raportul faţă de anumiţi factori ai mediului deosebim următoarele specii de organisme
vii: termofile - iubitoare de căldură, criofile - iubitoare de frig, hidrofile - iubitoare de umezeală, xerofile
- iubitoare de uscăciune, adaptate la salinitate înaltă sau scăzută, etc.
Faţă de unii factori unele organisme posedă un diapazon larg de rezistenţă, suportând oscilaţii mari de
intensitate a factorului de la mărimea optimă, altele se adaptează numai la un diapazon îngust de
schimbări şi rezistă numai la minimă
Clasificarea organismelor după următoarele criterii:
Clasificarea organismelor în dependență de nutriţie:

Organisme autotrofe - produc şi îşi construiesc corpul din compuşii neorganici şi care se împart în:
organisme fototrofe (folosesc pentru sinteza moleculelor organice energia solară) şi organisme
chimiotrofe (folosesc pentru sinteza moleculelor organice energia legăturilor chimice) /obțin energie din
substanțe anorganice, prin oxidare (anumite bacterii și alge albastre-verzi).

Organisme heterotrofe - utilizează hrană de origine organică, adică gata pregătită ele se calsifică în:
organisme saprofite • se hrănesc cu substanțe organice solubile, conținute în plante și animale moarte;
unele absorb substanțe deja dizolvate, iar altele (unii fungi și numeroase bacterii) contribuie la dizolvarea
acestora, secretând anumite enzime digestive; organisme holozoice (utilizează ca hrană compuşii
organici complecşi, descompunându-i în părţi componente mai simple). La rândul lor, halozoii se împart
în: organisme saprofage (se nutresc cu resturi vegetale şi animale în descompunere); organisme fitofage
(consumă plante vii); organisme zoofage (consumă animale vii); organisme necrofage (consumă
cadavre).

Organisme mixotrofe care combină nutriția autotrofă cu cea heterotrofă. Tipurile de nutriție mixotrofă
sunt semiparazitismul, nutriția specifică plantelor carnivore şi simbioza. Organismele semiparazite se
hrănesc prin fotosinteză, dar spre deosebire de alte plante care îşi extrag apa şi sărurile minerale din sol,
ele îşi extrag aceste substanţe din corpul altor plante prin rădăcini specializate în acest scop, numite
haustori. Un exemplu de organism semiparazit este vîscul.

Clasificarea organismelor vii după modul de dobândire a hranei:

2.Animale 3. Animale 4.Animale

1. Animale culegătoare care11
pasc (copitatele, „vânători”
filtratoare (răcuşori (galiformele, gândacii ce consumă de carne
mici, scoici de lac, ciocănitoarele, frunze). vie/răpitori (lupii,
cârtițele, chiţcanii
balene etc.). leii, tigrii, vulpile
ş.a.).
ş.a.) şi alte grupuri
de animale. 
 Acţiunea factorilor mediului asupra organismelor vii

Factorii ecologici ai mediului înconjurător pot exercita asupra organismelor acţiuni de tip diferit.
Pot acţiona ca i r i t a n ţ i- provocând schimbări adaptive ale funcţiilor fiziologice şi biochimice (de
exemplu, ridicarea temperaturii aerului condiţionează intensitatea secreţiei sudorale şi scăderea
temperaturii la mamifere; ca l i m i t a t o r i - fac imposibilă existenţa organismelor în condiţiile date
(de exemplu, insuficienţa de apă împiedică pătrunderea multor organisme în regiunile cu climă aridă); ca
mo d i f i c a t o r i - provocând schimbări anatomice şi morfologice ale organismelor (de exemplu,
poluarea mediului înconjurător în unele raioane industriale poate provoca schimbarea culorii fluturilor
din galbenă în neagră); ca s e m n a l i z a t o r i- care atestă modificarea altor factori ai mediului
înconjurător (de exemplu, odată cu micşorarea duratei zilei-lumină multe organisme încep să se
pregătească de iernat). În acţiunea factorilor ecologici asupra organismelor sau descoperit o serie de
legităţi generale. Astfel, I. Leibig (anul 1840) a formulat l e g e a m i n i m u l u i care exprimă
acţiunea limitată a factorului aflat în concentraţie minimă. După legea minimului, dezvoltarea plantei
este determinată, în primul, rând, de elementul chimic aflat în sol în concentraţie minimă. De exemplu,
planta nu se dezvoltă normal în soluri sărace în elemente alcaline, deşi toate celelalte elemente chimice,
fiziologic esenţiale (azot, carbon, oxigen) există din abundenţă. Legea minimului este valabilă şi pentru
lumea animală (de exemplu, în lipsa iodului, cobaltului, cuprului din hrană vitele contractează diferite
maladii). În anul 1905 F. Blaskmann a dovedit că legea minimului are o însemnătate mai mare. El a
generalizat legea minimului pentru toţi factorii care influenţează asupra creşterii şi dezvoltării plantelor
şi a numit-o "legea factorilor limitativi". Se numeşte limitativ un factor al mediului care are un efect
inhibitor asupra plantelor şi animalelor atunci când se află în concentraţii prea mari sau prea mici. Mai
târziu V. Shelford (anul 1913) a arătat, că nici un factor ecologic nu acţionează limitativ în permanenţă,
ci numai atunci când concentraţia sa depăşeşte anumite valori - limită de toleranţă de către organismele
vii. Astfel a luat naştere l e g e a t o l e r a n ţ e i a lui Shelford, conform căreia succesul unei specii în
biotop va fi maxim atunci când se va realiza pe deplin, calitativ şi cantitativ, complexul de condiţii de
care depinde reproducerea sa.

Adaptările plantelor şi animalelor faţă de condițiile variabile ale mediului

Atât animalele, cât şi plantele față de condițiile variabile ale mediului ( ex.temperatura) în decursul
evoluției au căpătat diferite adaptări morfologice şi fiziologice înscrise în patrimoniul ereditar al fiecărei
specii.
1. La temperaturi scăzute plantele s-au adaptat pentru utilizarea cât mai eficient căldura solului prin
modificări morfologice cum sunt: dispunerea ramurilor pe sol, rezultând forme repente (întinse pe
suprafaţa terestră) cum ar fi: mesteacănul pitic, salcia arctică, salcia târătoare s.a.; creşterea sub formă de
pernă hemisferică sau de covor pentru menţinerea unui microclimat mai cald (garofița carpatică, gușa
porumbelului, muşchii etc.); formarea tulpinilor şi ramurilor în sol, la suprafața aparând numai frunzele
şi fructele (salcia arctică); prezența unui înveliș de perișori pe organele aeriene (floarea de colț); trecerea
anotimpului rece sub diferite forme de rezistență (seminţe, spori, bulbi, rizomi - terofite anuale şi perene,
12
geofite etc) şi modificări fiziologice cum sunt: acumularea în celule a substanțelor zaharoase;
transformarea în timpul iernii a amidonului în glucide simple; secretarea unor pigmenți diferiți pentru
iarna şi pentru vară (cei de iarnă sunt de culoare mai închisă de a absorbi mai bine razele solare, de
căldura); creștera concentrației osmotice şi prezența apei în formă coloidală, coborându-se astfel punctul
de coagulare sub valorile normale; căderea frunzelor pentru sezonul rece (arborii şi arbuștii din brâul
climatic temperat).
2. La temperaturi ridicate: de asemenea, plantele au căpătat şi unele adaptări cum ar fi: formarea la
nivelul epidermei frunzei a unei cuticule lucioase care să reflecte razele soarelui; dezvoltarea suberului
ca țesut izolator sau de protecție; formarea unei pături de perișori la baza tulpinii, pentru protejarea de
razele termice reflectate de suprafaţa terestra; dispoziția frunzelor paralelă cu razele solare, mărirea
evaporării apei prin ostiole; repaus vegetativ etc.

În rezultatul evoluției s-au format unele adaptări față de factorul termic şi la animale:
1. La animalele poichiloterme (insecte, pești reptile s.a.), care nu posedă mecanisme de termoreglare şi
ca urmare temperatura corpului acestora variază odată cu cea a mediului înconjurător. Însă unele specii
au capacitatea de a-și ridica temperatura față de mediul înconjurător prin accelerarea metabolismului,
sau încălzindu-se la soare prin adaptări comportamentale (coloritul corpului, culorile închise sau
deschise etc.), în condiții nefavorabile aceste animale cad în amorțire, adică în estivație, pentru
temperaturile ridicate şi hibernare, în timp de temperaturi scăzute.

2. La organismele homeoterme, care prin adaptări morfologice - talia animalelor, dimensiunile

extremităților şi grosimea stratului de grăsime subcutanată; adaptări fiziologice- mecanisme de
termoreglare care produc fie supraîncălzirea, fie răcirea organismelor, în funcție de extremele de
temperatura din mediu şi comportamentale - căutarea micro habitatelor cu temperaturi favorabile sunt cu
mult mai complicate. Spre exemplu, s-a constatat că animalele din aceeași specie crescute în regiunile
polare ajung la dimensiuni mai mari decât cele din brâul temperat sau cald şi se explică prin legea, că
suprafața mai mica duce la pierderi de căldura mai reduse sau prin viteza reacțiilor metabolice, mai mari
la animalele din brâul climatic cald şi încetinită în brâul de clima rece. De asemenea, sub acţiunea
frigului se intensifică reacțiile metabolice cu eliberare de căldură sau numeroase specii îşi construiesc
galerii subterane, vizuini sub zapadă, gheață (nevăstuica, alte rozatoare din regiunile reci) pentru a
rezista temperaturilor foarte reci. Deoarece organismele homeoterme îşi menţin temperatura corpului
relativ constantă independent de variațiile termice ale mediului, ele pot suporta schimbările
considerabile ale temperaturii mediului înconjurător şi datorită unor modificări morfo-fiziologice pe care
le-au căpătat în decursul evoluției - inima cu patru camere, sistemul nervos superior bine dezvoltat,
învelişul pilos, penajul, etc. Datorită aromorfozelor enumărate homeotermele au o termoreglare perfectă,
şi care le asigură o anumită independență de condiţiile termice ale mediului şi răspândirii pe toată
planeta.

1.Elaborați o schemă ce va include acțiunea factorilor mediului asupra organismelor vii

2. Completați tabelul
Condiții variabile de viață Tipuri de adaptări Exemple de organisme vii
La temperaturi scăzute
La temperaturi ridicate

13
 Unitatea de învățare 2
................................................................................................................................
BOTANICA CU ELEMENTE ECOLOGICE
................................................................................................................................

Unități de competență :

1. Identificarea toleranţei diverselor grupe/taxoni de plante la variaţiile temperaturii;

2. Estimarea rolului luminii în viaţa plantelor şi descrierea procesului de nutriţie/fotosinteză,
descrierea rolului plantelor în formarea solului;
3. Identificarea particularităţilor specifice de susţinere la plante ca rezultat al adaptărilor la variaţiile
factorilor de mediu;
4. Argumentarea cunoaşterii semnificaţiei ecologice a componenţei gazoase a aerului asupra
plantelor şi identificarea anumitor oxizi ce pot fi metabolizaţi de plante servind ca tehnică de
fitoremedierea aerului;
5. Descrierea tipurilor de relaţii între grupele de plante;
6. Diferenţierea tipurilor de reproducerea la plante și tipul de răspândire a lor

După studierea acestei unități de învățare elevii vor fi capabili să:

• identifice și să descrie prticularităţile specife plantelor dobândite la variațiile temperaturii;

• descrie particularităţile specifice de susţinere la plante ca rezultat al adaptărilor la variaţiile
factorilor de mediu;
• argumenteze rolul luminii în viaţa plantelor şi descrierea procesului de nutriţie/fotosinteză;
• descrie tipurile de relaţii între grupele de plante;
• descrierea tipurilor de reproducerea la plante și tipul de răspândire a lor

Lucrarea practică 2
Tema: Determinarea adaptărilor morfo-anatomice a plantelor heliofite,  sciofite la nivelul de
iluminare

Obiective de învățare
Elevii vor fi capabili să:
14
 ● enumere particularitățile specifice a plantelor heliofite, sciofite;
● descrie adaptările morfo-anatomice a plantelor heliofite, sciofite la nivelul de iluminare;
● argumenteze rolul luminii ca factor abiotic în viaţa plantelor.

Scopul lucrării:formarea abilității practice în determinarea adaptărilor morfo-anatomice a plantelor

heliofite,  sciofite la nivelul de iluminare
Resurse utilizate: Atlas Botanic, surse informaţionale bibliografice de specialitate, secvențe video,
laptop.
Particularitățile  specifice a plantelor heliofite, sciofite.

Intensitatea luminii variază în funcție de mai mulți factori, cei mai importanți fiind: latitudinea,
altitudinea, momentul zilei și expunerea versanților. Cantitatea de lumină care ajunge la suprafața
terestră este influențată în mare măsură de nebulozitate, umiditatea și poluarea atmosferică.
Pentru marea majoritatea speciilor vegetale lumina reprezintă un factor ecologic fundamental, cu impact
direct asupra morfologiei, fiziologiei și comportamentului acestora.
În afară de ciuperci și de bacterii, ca și de unele plante superioare parazite, lipsite de clorofilă toate
plantele verzi au  nevoie de lumină pentru asimilarea carbonului  din bioxidul de carbon existent în aerul
atmosferic sau în apă. Tot de lumină depinde și procesul de transpirație a plantelor verzi adică 
eliminarea sub formă de vapori (dar și sub formă de picături) a apei.
Plantele verzi cresc în întuneric (etiolate) au o tulpină lungă și subțire, frunze slab dezvoltate, țesuturi
slab diferențiate și au o culoare alb-gălbuie din cauza lipsei de clorofilă și prezenței carotinei și a
xantofilei. Acest lucru se explică prin lipsa razelor albastre, violete, ultraviolete. Abundența razelor
creează forme de plante pitice, caracteristicile regiunilor alpine. Cercetările au arătat că unele plante de
câmpie, care au fost cultivate pe înălțimile munților au luate după câțiva ani forma plantelor alpine
(Betonica officinalis -Vindecea). Alte forme de plante, mai ales cele erbacee de pădure necesită o
lumină difuză (lăcrămioara, pochivnicul).
După reacția plantelor față de condițiile de
iluminare deosebim plante iubitoare de
lumină ( fotofile sau heliofite); plante
iubitoare de umbră (ombrofile sau sciofite)
și plante heliofite facultative tolerante la
umbră.
Fig 1. Repartizarea plantelor după gradul de
iluminare b
a- așezarea pe orizontală; b- așezarea pe
verticală

1. Plantele (fotofile, heliofite) se dezvoltă la o lumină intensă. Fac parte din această categorie
majoritatea plantelor de stepă, pampasuri, preeri, deșerturi, ținuturi alpine și arctice. Plantele care
cresc la lumină asimilează bine și ca urmare hidrații de carbon numeroși, determină o mare producție
de lignină, astfel ca țesuturile acestor plante sunt puternice lignificate. În general, plantele iubitoare de
lumină, sunt mai joase, țesuturile lemnoase bine dezvoltate, cu frunze mici, groase, opace, închise la
culoare, cu flori mai mari și culori vii.

15
Plantele fotofile sau heliofile, indică medii cu intensitate ridicată a luminii răspândite cu precădere în
formații vegetale deschise cât pot fi întâlnite și în formații vegetale închise, spre exemplu: plantele
vernale de pe parterul pădurilor cu frunze căzătoare, speciile din stratul arboricol superior al pădurilor
ecuatoriale etc. , ce au adaptări fiziologice și morfologice: cum ar fi asimilația clorofiliană se desfășoară
în condiții optime, hidrații de carbon sunt mai numeroși; cantitatea de lignină este mai mare; țesuturi
lemnoase bine dezvoltate, prezența unui strat protector de perișori, frunze coriacee (acoperite cu un strat
protector de ceară), cum sunt cele de afin (Vaccinium myrtillus) sau merișor (Vaccinium vitis idaea),
pufoase (stejarul pufos - Quercus pubescens) sau pieloase (arborii din pădurile tropicale), flori mari, viu
colorate etc.
2. Plantele heliofite facultative sunt cele care cresc în condițiile bune de iluminare, dar pot
suporta și un grad oarecare de umbrire/ plante heliosciofile, (skia = umbra) reprezentând forme
intermediare între cele fotofile și cele ombrofile ( fagul, carpenul, salcâmul s.a).
3. Plantele ombrofile (sciofile) sau fotofobe, adaptate la umbrire intensă răspândite în special
formațiilor vegetale închise: taiga, păduri boreale (de conifere) montane, straturile vegetale inferioare ale
pădurilor de foioase umbroase (ferigi Dryopteris filix - mas, lăcrămioare- Convallaria majalis, măcrișul
iepurelui -Oxalis acetosella, coada cocoșului- Polygonatum officinale, năprasnic, specii de mușchi etc.),
stratele inferioare ale pădurilor tropicale, la intrarea în peșterilor etc. ce au adaptări fiziologice și
morfologice: asimilația clorofiliană este lentă; țesuturile sunt slab lignificate, urmare a împuținării
hidraților de carbon (efect al reducerii fotosintezei și diminuării evapotranspirației); frunzele devin mai
fragile și sunt de un verde mai puțin intens, pe măsură ce gradul de umbrire crește ( pochivnicul
-Asarum europaeum, rodul pământului -Arum maculatum). Plantele iubitoare de umbră cresc în condiții
de umbrire, care poate fi uneori foarte puternică. Aceste plante sunt adaptate la o iluminare slabă,
lumina intensă pentru ele fiind dăunătoare.
Sânt însă și plante care asimilează mai bine la o lumină mai slabă cum ar fi ferigile și mușchii de
pădure, plantele care trăiesc în peșteri, în crăpăturile adânci ale stâncilor, în sol. Plantele care cresc în
peșteri, pot exista aici mulțumindu-se cu catități infime de lumină. Astfel se pot vedea mușchi verzi în
porțiuni îndepărtate de gura peșterii, în locuri în care nu pătrunde decât foarte puțină din lumina zilei.
Plantele după nevoia de lumină, pentru care sunt adaptat, cresc la înălțimi potrivite, așezându-se pe etaje
(așezare verticală), cele iubitoare de lumină cresc cel mai sus iar cele de umbră rămânând în straturile
de jos (mai aproape de sol). Astfel, în pădurile cu frunzele căzătoare din ținuturile noastre se pot
observa: un strat arborescent format din specii de arbori, diferențiate ca înălțime, după nevoia de lumină;
un strat al arbuștilor, un strat ierbos; un strat al mușchilor și ciupercilor.
Stratificarea vegetației cea mai abundentă este cea a pădurilor tropicale umede. În pădurile în care
lumina nu poate pătrunde până la suprafața solului decât difuză sau foarte slabă, etajarea vegetației
în special stratul ierbos dispare în mare parte, așa cum se observă în pădurile de conifere care sunt
lipsite de covor vegetal. Vegetația apare sub formă de pâlcuri numai în locurile deschise (poieni).

Adaptările morfo-anatomice a plantelor heliofite, sciofite la nivelul de iluminare

Intensitatea luminii variază în funcție de mai mulți factori, iar influența luminii asupra plantelor
joacă un rol foarte important prin dirijarea proceselor fiziologice.
Procesele fiziologice influențate de lumină.
1.Asimilația clorofiliană- toate speciile vegetale, cu mici excepții au nevoie de lumină pentru realizarea
procesului de fotosinteză.
16
2. Evapotranspirația- asigură circulația substanțelor minerale de la rădăcină către frunze, unde are loc
elaborarea hranei. Evapotranspirația crește direct proporțional cu intensitatea luminii.
Caracteristici morfologice influențate de lumină:
1. Creșterea și forma plantelor: plantele crescute în
semiîntuneric sau umbrire intensă au tulpini
lungi, subțiri, frunze slab dezvoltate, forma
coronamentului este dictată de nevoia de
lumină; astfel, speciile care preferă biotopurile
intens iluminate vor avea coronamentul
dezvoltat pe orizontală, în timp ce speciile care
preferă lumina difuză își vor dezvolta
coronamentul pe verticală.

2. Modelul arhitectural al formațiilor vegetale

(stratificarea pe verticală a vegetației) reprezintă 1
rezultatul adaptării diferențiate la lumina a
speciilor; în formațiunile vegetale închise
(păduri), straturile inferioare (arbustiv,
subarbustiv, ierbaceu, muscinal). Cuprind 2
specii cu exigențe din ce în ce mai reduse față
de lumină; în pădurile umbroase de conifere,
straturile inferioare sunt lipsite de vegetație ca 3
și în pădurile virgine. Stratificarea vegetației,
datorită intensității din ce în ce mai reduse a
luminii odată cu creșterea adâncimii apei, este
întâlnită și în cazul vegetației acvatice. 4
Stratificarea pe verticală a vegetației:
1 nivel subarbustiv –lumina redusă; 2 arbori de
talie mică- iluminate moderat; 3 – arbori de talie
medie – iluminare suficientă; 4 arbori de talie
mare – iluminarea din abundență

Lucrul individual
Completați tabelul nr.1
Clasificarea Particularitățile specifice Exemple
plantelor

Completați tabelul nr.2

Grupa de plante:
Adaptări fiziologice

Grupa de plante:
Adaptări
morfologice
17
 Lucrarea practică 3

Tema: Identificarea particularităților structurii anatomice a frunzelor la plantele mezofite,

psichrofite, xerofite

Obiective de învățare

Elevii vor fi capabili să:

● enumere particularitățile specifice a plantelor mezofite, psichrofite, xerofite;
● descrie adaptărilor morfo-anatomice a plantelor mezofite, psichrofite, xerofite;
● argumenteze rolul structurii anatomice a frunzelor la plantele mezofite, psichrofite, xerofite

Scopul lucrării:formarea abilității practice în identificarea particularităților structurii anatomice a

frunzelor la plantele mezofite, psichrofite, xerofite
Resurse utilizate: Atlas Botanic, surse informaţionale bibliografice de specialitate, secvențe video,
laptop.

Plante mezofite
Sunt plantele ce cuprind majoritatea brâul climatic temperat şi regiunile cu umiditate moderată. Din
acestea fac parte majoritatea plantelor de cultură. Mezofitele cu frunzele de dimensiuni mijlocii sau mari
nu posedă adaptării specifice contra transpiraţiei, deoarece au la dispoziţia lor apa din precipitații
atmosferice pe tot parcursul perioadei de vegetaţie.
Plante mezofite, reprezentate de acel grup de plante care, prin economia apei și regimul
umidității, ocupă o poziție intermediară între plantele higrofile și cele xerofile; unele dintre ele
sunt mai apropiate de higrofite, altele de xerofite sau psichrofite, iar altele sunt mezofite tipice
ce au:

⮚ răspândire: mai ales prin fânețe, pajiști și păduri de rășinoase și foioase; mezofite tipice
apar în regiunile agricole nordice.

⮚ adaptări fiziologice și morfologice: sunt adaptate la condiții ecologice de umiditate, regim

termic și nutriție minerală intermediară;
⮚ frunzele mezofitelor sunt în general mari, subțiri, flexibile și glabre, cu țesuturile
conducător, mecanic, palisadic și epidermic potrivit dezvoltate;
⮚ stomatele se află adesea pe fața inferioară a frunzei;
⮚ deseori frunziș abundent (la mezofitele arborescente), se pot diferenția frunze expuse
luminii, cu adaptări xeromorfe.

18
Trifoiul roşu
Clasa: Magnoliopsida
Ordin: Fabales
Familie: Fabaceae
Specia: Trifolium pratense
Trifoiul roşu este o plantă perenă, cu o tulpină ce poate atinge până la un metru înălţime, fiind
muchiată şi doar puţin ramificată. Creşte sub formă de tufe, nu numai în culturi, ci şi în stare sălbatică
– prin pajişti, fâneţe, poieni de pădure. Fireşte, frunzele acestei plante au forma binecunoscută a
frunzei de trifoi, adică sunt trifoliate , cele bazale lung peţiolate, formînd adesea rozete, cele
superioare mai scurt peţiolate; foliolele sînt aproape sesile, ovate, obovate sau eliptice, cu margine
întreagă, pe spate şi pe margini uşor păroase, pe faţă, la mijloc, cu o pată mai deschisă; la baza frunzei
stipele alungite, concrescute cu peţiolul, cu vârf ascuţit cu un proces de transpiraţie intens.. Ele au
culoarea verde, pătată Florile au culoarea roşie, violacee sau albăstruie, fiind grupate în capitule
ovale. Trifoiul înfloreşte timp îndelungat, din mai şi până în octombrie.

Golomăţul
Increngatura: Magnoliophyta
Clasa: Liliopsida
Ordinul: Poales
Familia: Poaceae
Genul: Dactylis
Specia : Dactylis glomerata
Specii de Dactylis sunt ierburi perene, care formează tulpini dense care cresc până la 15-140
centimetri înălțime, cu frunze de 20-50 cm lungime ele sunt sesile, alcătuite din teacă (vagină) şi limb
(lamină). Ligula este o prelungire membranoasă a epidermei interne a tecii. Urechiuşele (auricule) sunt
prelungiri ale bazei limbului, cu rolul de a închide teaca ; Prefoliaţia reprezintă modul de aşezare
individuală a frunzelor în mugure, poate fi: conduplicată (cutată), când limbul este îndoit în lungul
nervurii mediane şi cele două jumătăţi de limb se suprapun (Dactylis glomerata). Inflorescența este de
5-9 mm în lungime, de obicei conținând două până la cinci flori. Tulpinile au o bază aplatizată, care le
distinge de multe alte ierburi. Golomăţul este frecvent în regiunea de munte şi în locurile umbroase de
stepă. Este o plantă foarte persistentă. Crește relativ lent, în primul an de la însămânțare, dar din al
doilea an devine o plantă foarte viguroasă. Creșterea pe timpul verii este foarte importantă. Crește în
diferite condiții climatice și este o plantă rezistentă pe timpul iernii, dar și la precipitații reduse.
Păiuş de livadă
Încrengătura : Magnoliophyta
Clasa : Liliopsida
Ordinul : Cyperales
Familia : Poales
Genul : Festuca
Specia : Festuca pratensis
Plantă perenă de talie mijlocie, o tufă rară şi cu frunze late, de 4-6 mm, lucioase pe partea inferioară,
plane, alungite, lungi de 10-30 cm, prevăzute cu urechiuşe mari. Paniculul este mare. Spiculeţele sunt
multiflore şi cu paletele nearistate. Este una dintre cele mai preţioase plante de nutreţ.

Plante psichrofite
19
Plante psichrofile- sunt specifice latitudinilor nordice (boreale și subpolare) și etajului montan înalt
unde, deși solul are suficientă umiditate, din cauza temperaturilor coborâte, el poate fi considerat
uscat; un caz particular al psichrofitelor îl reprezintă plantele criofile, adaptate solurilor uscate de la
latitudini nordice și altitudini mari; numeroase psichrofite prezintă o organizare xeromorfă tipică: la
conifere, xeromorfoza frunzelor corespunde condițiilor ecologice aspre din acest mediu, ea contribuind
la micșorarea cantității de apă pierdută prin frunze, în perioada în care accesul apei este redus; frunzele
mici, cu cuticulă groasă, cu epidermă cu pereți groși, cu inflorescențe ceroase, contribuie la reducerea
evapotranspirației; cele mai variate psichrofite corespund tundrei arctice și etajului alpin; plantele din
aceste medii trebuie să fie adaptate nu numai la seceta fiziologică, ci și la temperaturile scăzute;
psichrofitele xeromorfe caracteristice tundrei sunt reprezentate de specii de arbuști semperviriscenți,
cu numeroase frunze tari, semi-ericoidale în lungime.
Ţepoşica
Increngatura: Magnoliophyta
Clasa: Liliopsida
Ordinul: Poales
Familia: Poaceae
Genul: Nardus 
Specia : Nardus stricta
Este o specie perenă, cu înfrăţire deasă şi lăstarii dispuşi apropiat pe rizomul scurt, în formă de trepte.
Frunzele sunt înguste lungi, cu o lăţime de cca 1 mm, rigide, pe margini scabre. Ligula pana la 2 mm
filiforme şi ţepoase (de unde vine denumirea populară). Inflorescenţa este un spic simplu, cu spiculeţe
uniflore, dispuse pe o singură latură. Este plantă mixotrofă. Țăpoșică este foarte răspândită pe pajiştile
montane şi subalpine.

Păiuş alpin
Clasa: Liliopsida
Ordinul: Poales
Familia: Poaceae
Genul: Festuca 
Specia : Festuca ovina

Plantă perenă, de dimensiuni mici. Tulpini erectă, de 20 - 50 cm înălțime.  Este o plantă cu creștere
lentă, cu frunze fine, verzi sau gri-verzi. Frunzele sunt înguste lungi filiform. Plantele individuale
formează smocuri dense care pot fi aproape în formă de rozetă.  Nu se îmulţesc vegetativ ci numai
prin seminţe. Spicul de înflorire este, de obicei, mai mic de 45 cm înălțime, ramificat, tinde să fie mai
puțin deschis. Planta este rezistentă la temperaturi joase, care se găsește în mod obișnuit pe soluri
minerale sărace din regiunile alpine.

20
 Cassiope tetragona
Increngatura: Magnoliophyta
Clasa: Magnoliopsida
Ordinul: Ericales
Familia: Ericaceae
Genul: Cassiope 
Specia : Cassiope tetragona
Plantă perenă ce creşte până la 10-20 cm înălțime, este un arbust pitic puternic ramificat. Frunzele sunt
canelate, verzui și scobite în patru rânduri. Pedunculii sunt lungi și arcuiţi. Planta poartă flori solitare în
formă de clopot, de obicei cu lobi albi și roz și antere roz. Pedunculul floral și sepalele sunt roșii, dar
și petalele pot fi de culoare gălbuie. Cresc în regiunile montane.

Plantele Xerofite
Plante xerofile, adaptate mediilor cu deficit de umiditate au:
1.răspândire: deșerturi, semideșerturi, stepe semiaride;
2. caracter xeromorf pot apărea în cadrul unor asociații vegetale intrazonale legate de prezența
dunelor de nisip, plajelor, solurilor halomorfe etc.
Tipuri de xerofilism față de care plantele au primit diferite adaptări:-xerofilism climatic, determinat de
lipsa precipitațiilor;-xerofilism edafic, determinat de incapacitatea solurilor de a reține apa, fie datorită
permeabilității ridicate, fie datorită unui drenaj lateral intens (în condiții de pantă accentuată a
reliefului);-xerofilism fiziologic, datorat incapacității plantelor de a absorbi apa în cantitate suficientă,
datorită proprietăților fizico-chimice ale acesteia (prea rece, prea acidă sau prea sărată).

Adaptări fiziologice și morfologice:

Diversitatea formelor de adaptare a plantelor xerofile la deficitul de umiditate a permis individualizarea
următoarelor subcategorii:-plante xerofile suculente, ale căror tulpini funcționează ca adevărate
rezervoare de apă; -suculentele păstrează foarte bine apa, o consumă cu economie, astfel încât, în
perioadele îndelungate de secetă excesivă din deșerturi, asigură necesarul de umiditate pentru animale;
-suculentele tipice aparțin familiilor Cactaceae (specifice deșerturilor americane), Amarilidaceae,
Liliaceae, unele Euphorbiaceae; cactuși celelalte suculente (agave, opunții, aloe etc.) au tulpini groase,
de forme diferite (sferice, cilindrice, turtite), în formă de șirag de mărgele, în formă de coloană netedă
sau cu muchii, acoperite cu o epidermă groasă, cutinizată, sub care se găsesc câteva straturi de celule
sclerenchimatice; -ramurile, atunci când există, au aceeași formă ca tulpina; -frunzele sunt transformate
în țepi; -stomatele sunt amplasate în mici adâncituri ale tulpinilor; - fasciculele conducătoare și țesuturile
mecanice sunt dezvoltate foarte slab; -întreaga tulpină este umplută cu un țesut purtător de apă, format
din celule mai mari sau mai mici; -presiunea osmotică a sucului celular este mică, ceea ce face ca
rădăcinile cactușilor (cu extensiune laterală, în orizontul superior al solului) să poată absorbi numai apa
atmosferică dulce, înainte ca aceasta să se infiltreze în sol; - cele mai multe suculente sunt plante de talie
mare (cactusul candelabru, Cereus giganteus, din Mexic, crește până la 10 - 15 m înălțime, florile ating
până la 22 cm în diametru, greutatea vie ajunge până la 40 - 50 kg, iar apa, în proporție de 95%).
Plante euxerofile (xerofite propriu-zise) - sunt specifice regiunilor de stepă și pustiu; -după aspectul
general sunt total opuse suculentelor; -sunt plante de talie micã, uscățive, aspre; -în momentele de secetă
maximă, ele pot pierde peste 25% din apa pe care o conțin; -dacă sunt rupte, tulpinile și ramurile
înfrunzite ale sclerofitelor nu se ofilesc timp îndelungat; -rădăcinile perene ale sclerofitelor de deșert
21
sunt bine protejate împotriva uscării, printr-o scoarță groasă, suberizată; - masa totală a rădăcinii la
sclerofite depășește substanțial masa organelor supraterane; - din această categorie fac parte: diferite
specii de pelin (Artemisia glauca, A. campestris), lumânărica (Verbascum thapeus), unele specii de
(Stipa pennata, S. capillata) etc.
Plante hemixerofile sau freatofile - adaptate atât la xerofilismul climatic, cât mai ales la cel edafic,
aceste plante își dezvoltă rădăcini foarte lungi, de tip pivotant, pentru a obține necesarul de apă direct din
pânza freatică; - la plantele freatofile, lungimea rădăcinilor depășește adesea cu mult lungimea părților
sub aeriene ale plantei;- așa este cazul spinului cămilei (Alhagi pseudalhagi) din deșertul Sahara, a cărui
rădăcină poate atinge 15 - 20 m lungime; - pentru țara noastră, dintre speciile hemixerofile, putem cita
exemplul salcâmului (Robinia pseudoacacia), specie arborescentă adaptată la soluri nisipoase.
Cactusul
Clasa:Magnoliopsida
Ordin: Caryophyllales
Familie: Cactaceae
Specia: Opuntia ficus-indica

Aceşti cactușii sunt plante cu tulpini suculente de forma cilindrica, globuloasa, ovoidala, ovala, turtită
etc. Lungimea lor măsoară de la câțiva centimetri la 20-30 m, în locurile de origine. Frunzele sunt
transformate în spini pentru a preveni evaporarea apei prin transpirație și servesc de apărare a plantei.
Pe suprafața tulpinii se afla numeroși muguri care la cactuşi se numesc areole. Din areole iau naștere
spinii, florile, ramificațiile laterale. Florile sunt mari, la multe specii chiar uriașe, de diferite forme,
intens colorate și de durată scurtă. Spinii protejează plantele fragile, însă funcția lor principala este de
a conserva umezeala. Din areole iau naștere spinii, florile, ramificațiile laterale.
Pelinul
Clasă: Magnoliopsida
Ordin: Asterales
Familie: Asteraceae
Gen: Artemisia
Specie: Artemisia absinthium

Pelinul este o plantă perenă, ierboasă. Poate atinge o înălțime de 1 - 1,2 m. Frunzele bazale sunt sesile,
lungi, penate sectate, cu segmente obtuze, late de 5 cm. Frunzele tulpinale cu lungimi nu mai mari de
10 cm, se simplifică treptat spre vârf şi prezinta forme diferite: cele inferioare sunt bipenat partite,
cele mijlocii penat partite; în treimea superioară sunt trilobate, iar în apropierea inflorescentelor sunt
simple, lanceolate. Toate frunzele sunt pubescente, argintii -cenușii pe partea inferioară și verzi
cenușii pe partea superioară unele pot fi de culoarea alb-albăstruie. Florile sunt galbene pal și foarte
mirositoare. Înflorește în perioada iulie-septembrie. Fructul este o achenă. Este răspândit în Eurasia și
Orientul Mijlociu, crescând în special pe terenuri necultivate.

22
 Stipa pennata
Clasă: Magnoliopsida
Ordin: Poales
Familie: Poaceae
Gen: Stipa
Specie: S. pennata

Este o plantă perenă ce creşte pe locuri însorite, pe stâncării. Predomină sub formă de iarbă pufoasă
cu frunziş foioasă. Frunze sunt arcuite, liniare, formînd mănunchiuri groase, în poziție
verticală, lungi, ascuțite, destul de dure, de un verde închis. Vara în perioada de înmulțire
formează inflorescențe cu flori argintii.
Lumnărica
Clasă: Magnoliopsida
Ordin: Lamiales
Familie: Scrophulariaceae
Gen: Verbascum
Specie: Verbascum densiflorum

Lumanărica este o plantă erbacee perenă şi bianuală, dreaptă, ramificată puţin sau deloc, ce poate
atinge o înălțime de 1-2 m. Planta este acoperită de un puf. Frunzele sunt mari acoperite de peri, cele
bazale sunt lanceolate, cu margini dințate şi pețiol lung de 2-10 cm astfel distribuite de-a lungul
tulpinei încât îi creeaza o forma înaripată, iar frunzele din partea superioară sunt sesile, mici și
înguste.  În primul an formează doar rozetă de frunze bazale, iar în cel de-al doilea an formează
tulpină pe care se formează inflorescențe cu flori de culoare galben-aurie. Cresc pe terenuri deschise
şi sunt rezistente la secetă şi temperaturi ridicate.

Lucrul individual
Completați tabelul nr1

Tipurile de Particularitățile specifice de adaptare în dependență de Exemple

plante regimul de umiditate.

23
 Lucrarea practică 4
Tema: Identificarea particularităților de structură a plantelor hidrofite

Obiective de învățare
Elevii vor fi capabili să:
● enumere particularitățile specifice a plantelor hidrofite
● descrie adaptărilor morfo-anatomice a frunzei la plantele hidrofite;
● argumenteze rolul structurii anatomice a frunzelor la plantele hidrofite

Scopul lucrării:formarea abilității practice în identificarea particularităților de structură a plantelor

hidrofite
Resurse utilizate: Atlas Botanic, surse informaţionale bibliografice de specialitate, secvențe video,
laptop.

Plantele hidrofite - sunt adaptate la mediul acvatic, cresc pe soluri permanent ude (Nuphar  sp.,
Nymphaea sp. - Nufar, Lemna minor - Lintița, Potamogeton sp. - Broscărița). Plantele din aceasta
grupa prezintă următoarele modificări morfo-anatomice: sistem radicular slab dezvoltat sau lipsa;
epiderma este subțire sau lipsește și fără cuticula; epiderma inferioară a frunzelor nu prezinta stomate,
iar cea superioara prezinta un numar mare de stomate; în organele plantelor, sunt prezente aerenchimuri;
tesuturile mecanice sunt slab dezvoltate sau inexistente.
Clasificarea plantelor hidrofite
Plantele hidrofite formează vegetaţia lacurilor, bălţilor, mlaştinilor, râurilor şi fluviilor, apelor
marine şi oceanice.
-Plante submerse (subacvatice): brădişorul, broscăriţa, ciuma bălţii.
-Plante plutitoare: nufărul alb, nufărul galben, dreţele
-Plante emerse: trestia de balta, papura, săgeata apei, stuful, piciorul cocoşului de baltă.

Adaptările morfo-anatomice a frunzei la plantele hidrofite

Diferența dintre frunze

Frunza la plantele higrofite Frunza la plantele hidrofite

24
Plante ce preferă
umiditatea excesivă, au: Plante acvatice, au:
frunze relativ mari și frunze lățite sau fin
subțiri; divizate;
epiderma foarte subțire epiderma subțire
foarte rara cu cuticulă; fără cuticulă;
stomate puține dar stomate puține,
proeminente; lipsesc de pe partea
sistem radicular slab inferioară a frunzei;
dezvoltata; plante care spații intercelulare
cresc pe marginea apelor, mari pline cu aer
mlaștini, pajiști umede.

Drețe (Lysimachia nummularia) Nufărul (Nymphaea lotus)

Structura frunzei

Epiderma La plantele acvatice 2cu frunze plutitoare, stomatele se formează doar pe epiderma
superioară epistomatice (Trapa natans -300 stomate, Nymphaea alba- 648 de stomate).
Plantele cu frunze submerse sunt lipsite de stomate funcționale (Vallisneria spiralis). La
Nymphaeaceae stomatele sunt de tipul anomocitic și se caracterizează prin celule
stomatice înconjurate de un anumit număr de celule anexe care nu diferă ca mărime și
formă față de celelalte celule epidermice. Numărul mediu de stomate pe milimetru
pătrat de limb foliar este cuprins între 100-300. Numărul stomatelor pe milimetru pătrat
scade sau crește la aceeași specie sau la diferite specii de plante fiind în funcție de faza
ontogenetică a plantei și de condițiile ecologice în care aceasta se dezvoltă (Andrei,
1967). La unele plante acvatice submerse, exista celule epidermice care se diferențiază
în hidropote. Hidropotele sunt structuri de natură epidermică alcătuite din una sau mai
multe celule epidermice, grupate, specializate, permeabile pentru apă și săruri, de obicei
mai mici decât celulele obișnuite. Celule epidermice care se diferențiază în hidropote se
numesc meristemoide ale hidropotelor. Ele se deosebesc de celelalte celule epidermice
prin conținutul bogat în citoplasmă granulară. Meristemoidele hidropotelor se observa
la Nymphaea alba și Nuphar lutea pe partea inferioară a frunzelor tinere încă din stadiul
de mugure. La microscopul electronic meristemoidele hidropotelor sunt prevazute cu
nucleu voluminos, vacuole puține, bogate în cloroplaste, mitocondrii, dictiozomi, reticul
25
 endoplasmatic. În mod normal cuticula epidermei acoperă și celulele diferențiate în
hidropote. Analizata la microscopul electronic cuticula hidropotelor apare poroasă. Porii
cuticulari corespund cu spațiile intermicro fibrilare ale pereților tangențiali externi ai
celulelor hidropotelor. La nivelul acestor pereți are loc schimbul de substanțe dintre
țesuturile vii ale frunzei și mediul înconjurător.
Limb Plantele acvatice cu frunze plutitoare au frunze bifaciale cu structura dorsiventrală
foliar heterofaciala (Nymphaea alba, Nuphar lutea, Trapa natans, Hydrocharis morsus-ranae
s.a.). În acest caz în țesutul palisadic (3-4 straturi de celule), localizat sub epiderma
superioară, se diferențiază elemente mecanice sclerenchimatice (idioblaste), care
conferă frunzei rezistența necesară. Țesutul parenchimatic lacunar prezintă lacune foarte
mari, alcătuind de fapt un parenchim aerifer. În structura nervurilor, xilemul este slab
reprezentat, dar existența colenchimului angular, localizat între nervură și epiderma
inferioară, sporește la acest tip de plante rezistența laminei.
Fig. 1 - Structura unei frunze natante
de Nuphar luteum (secțiune transversale): ca-
canale aerifere; cl- cloroplaste;  col- colenchim
angular;   ct- cuticula;   epi- epiderma   inferioară;
eps- epiderma superioară; h-hidropote; id-
idioblaste; pa- parenchim aerifer; ph- floem; st-
stomata; tl- țesut lacunar; tp- țesut palisadic; x-
xilem (d. Poplavskaia)   Din punct de vedere
structural, frunzele plantelor acvatice se
caracterizează printr-o dezvoltare amplă a
țesutului aerifer. Canalele aerifere care străbat
frunza, înlesnesc atât schimbul de gaze cu mediul
extern cât și ridicarea și menținerea lor în stare de
plutire mai aproape de lumină. Slaba reprezentare
a țesutului conducator lemnos este o consecință
atât a reducerii transportului de apă, care difuzează
prin toata suprafața corpului cât și a lipsei
procesului de transpiratie. La plantele care au și
frunze submerse (Potamogeton lucens, Trapa
natans, Nuphar lutea s.a.) mezofilul este omogen
nediferențiat în țesut palisadic și lacunar. Întregul
mezofil este străbătut din abundență de canale
aerifere mai mari sau mai mici.
Fig. 2 - Structura unei frunze submerse (1)
de Nuphar luteum  (secțiune transversală): ca-
canale aerifere; cl- cloroplaste;  col-
colenchimangular;   ct- cuticula;   epi-
epiderma   inferioara; eps- epiderma superioara; h-
hidropote; id- idioblaste; pa- parenchim aerifer;
ph- floem; st- stomata; tl- țesut lacunar; tp -țesut
palisadic; x-xilem (d. Poplavskaia)
26
 Pețiolul
Depinde în mare parte de simetria sa. La
plantele cu petiol cilindric (Nuphar lutea,
Nymphaea alba) și cu simetrie radiară
structura este de tip monofacial. Pețiolul
prezintă aceleași particularități întâlnite și la
nivelul laminei: aerenchim bine dezvoltat,
stereom (țesuturi mecanice) reprezentat în
special prin sclereide (astrosclereide), țesut
conducator lemnos redus etc. Fig.1
Țesut O adaptare specifică a plantelor acvatice și palustre constă în prezența tesutului aerifer
aerifer bine dezvoltat atât la nivelul organelor vegetative cat și reproducatoare. Celulele acestui
țesut lasă între ele mari spații sau lacune, de origine lizogenă, care iau forma de canale
mari ce străbat întregul corp al plantei respective. În aceste spații se inmagazineaza mari
cantități de aer care determină micșorarea greutății specifice a plantelor respective,
făcându-le să plutească sau să se mențină în poziție verticală. Pe de altă parte aerul
atmosferic din spațiile intercelulare constituie o rezerva internă din care planta utilizează
oxigen pentru respirație și dioxid de carbon pentru fotosinteza. Sistemul de spații,
respectiv canalele aerifere de la plantele acvatice, reprezintă o adaptare a acestora la
condițiile mediului acvatic, unde gazele necesare proceselor metabolice fie că nu pot fi
absorbite, fie că se găsesc în cantități insuficiente. Canalele aerifere se formează în
țesutul cortical la Myriophyllum sp., în țesut medular la Juncus sp., sau în ambele
țesuturi la Nymphaea alba. În raport cu presiunea exercitată de apă diferite specii de
plante acvatice și-au creat adaptări caracteristice prin care își mențin deschise (în stare
normală) canalele aerifere: sclereide, druze, rafide, țesut diafragmatic.
Fig.2 - Parenchim aerifer
la Nymphaea alba (secțiune transversală
prin pețiol): ca- canal aerifer; cp- celule
parenchimatice; cs- celula stelată (d
Tarnavschi & colab.)
Țesutul Este alcatuit din celule cu pereți subțiri de formă neregulată, prevăzut cu spații
diafragmatic  intercelulare evidente. Celulele acestui țesut provin din proliferarea celulelor care

mărginesc canalul. În secțiune transversală el apare sub forma unei perdele prinsă de
celule care delimitează canalul, din care se și diferențiază. Morfologia țesutului
diafragmatic diferă de la o specie la alta. Acest tip de țesut a fost pus în evidența atât la
plantele acvatice submerse (Potamogeton gramineus) cât și la cele cu frunze plutitoare
(Nuphar lutea, Nymphaea alba) și palustre (Juncus effusus) (Fig.1).
Țesut diafragmatic la Nymphaea
alba (1) și Potamogeton
gramineus (2) (secțiuni transversale prin
pețiol): ca - canal aerifer; și - spațiul
intercelular; td - țesut diafragmatic
Sclereidele, Numite și „celule stelate” provin din modificarea puternică a unor celule care
druzele și delimitează canalul aerifer (Fig.1). După forma care o au la diferite plante pot fi
27
 rafidele  încadrate în mai multe tipuri. Sclereidele canalelor aerifere se sprijină unele pe altele,
formând un sistem de susținere eficient, care implică turtirea sau închiderea acestora. Ele
cresc în dimensiune și dobândesc o forma caracteristică de stea, pereții se îngroașă
puternic cu substanțe minerale (carbonat de calciu) ceea ce conduce la pierderea
vitalității în condițiile edificării unui sistem de susținere eficient. (Fig.15)
Sclereide din canalele aerifere ale
pețiolului de Nymphaea alba (secțiune
longitudinală): ca- druzele și rafidele sunt
cristale de oxalat de calciu, grupate în formă
de cap de buzdugan (druze) sau aciculare
(rafide). Ele se dezvoltă în celulele
parenchimului aerifer, celule care își
modifică forma și proemina spre lumenul
canalului respectiv (Myriophyllum sp.),
canal aerifer; sc- sclereide.
Exemple de plante iubitoare de apă

Plante plutitoare, Nufăr alb Nufăr gigant Drețele

Brădișorul Broscărița Ciuma bălții

Stuful Papura Săgeata apei

Accesând linkurile de mai jos veți putea compara tipurile de plante iubitoare de apă
https://slideplayer.ro/slide/17034752
https://docplayer.gr/90302148-Botanica-citologie-histologie-organografie-autor-prep-drd-ing-trifan-daniela.html
28
Lucrul individual
Completați tabelul nr.1
Tipuri de plante Particularități de adaptare Exemple

Lucrarea practică 5

Tema: Studierea relaţiilor dintre plante şi ciuperci. Micorizele. Lichenii

Obiective de învățare
Elevii vor fi capabili să:

● explice esența noțiunei de micoriză;

● enumere particularitățile specifice tipurile de micorize între diferite grupe de plante;
● descrie adaptărilor morfo-anatomice a lichenilor;
● clasifice lichenii după diferite criterii.

Scopul lucrării:formarea abilității practice în identificarea particularităților și tipurile de relații

dintre și ciuperci
Resurse utilizate: Atlas Botanic, surse informaţionale bibliografice de specialitate, secvențe video,
laptop.
Micorizele

Simbioza între radacinile diferitelor grupe de plante superioare și hifele miceliene se numește micoriza.

Micoriza este o asociaţie simbiotică reciprocă

avantajoasă, realizată între miceliul unei ciuperci şi
rădăcinile unei plante ierboase sau  lemnoase. Multe
plante, în special din rândul speciilor lemnoase - arbori
sau arbuşti, nu ar exista fără micoriză.
Ciuperca care realizează micoriza, poate hidroliza şi
mobiliza, la nivelul hifelor, substanţe anorganice greu
solubile, ajutând astfel, absorbţia lor în forme facile, la
nivelul rădăcinilor plantei, fapt ce întreţine o activitate

29
 metabolică intensă în ţesuturile şi celulele plantei.
Ciupercile primesc în schimb de la plantele cu care se
asociază, diferite substanţe organice gata
prelucrate (glucide, vitamine, fitohormoni), graţie
cărora metabolismul devine cu mult mai activ.
 Atât plantele cât şi ciupercile implicate în micoriză
prezintă o dezvoltare superioară faţă de rudele lor care nu
beneficiază de acest privilegiu. Speciile de plante
superioare cu micorize sunt foarte numeroase
(aproximativ 50% din numărul total). Hifele ciupercilor
care intervin în această simbioză se identifică greu,
deoarece ele se înmulțesc aproape exclusiv pe cale
vegetativă. Speciile de ciuperci implicate în micorize
aparțin mai ales genurilor Rhizoctonia și Boletus (alături
de agaricaceae și tuberaceae).

Pe baza raporturilor ce se stabilesc între ciupercile micoritice și rădăcinile plantelor gazde, micorizele

au fost clasificate în trei grupe: ectomicorize, endomicorize (arbusculare) şi perimicorizele.
⮚ Ectomicorizele (micorize ectotrofe)- învelesc vârfurile rădăcinilor cu o manta formată din hife
care aderă la suprafaţa rădăcinii. Micoriza ectotrofă este caracteristică pentru arborii de
pădure din familiile Betulaceae, Fagaceae, Salicaceae, Pinaceae, Tiliaceae, la care hifele
ciupercii învelesc ca o paslă deasă varful rădăcinilor. Micorizele externe au rolul de a înlocui
perii absorbanţi ce lipsesc rădăcinilor plantelor gazdă. Cu alte cuvinte, ectomicorizele nu ajung în
interiorul celulelor rădăcinii, doar le înconjoară. 
⮚ Endomicorizele  (micorize endotrofe) -în interiorul rădăcinii, formează o aşa numită plasa
Hartig. Aceasta se dezvoltă numai în spaţiile intercelulare. Hifele acestora pornesc dintr-un spor
al ciupercii. La suprafața rădăcinii, se formează un hifopodium. Acesta este format din celule
aplatizate, având rol de fixare şi absorbţie. Mai departe, endomicorizele populează rădăcina atât
intercelular, cât şi intracelular. Totul culminează cu formarea unor reţele în interiorul celulelor
rădăcinii. Aceste reţele se numesc arbustive (datorită faptului că seamănă cu nişte arbori). Ele se
întâlnesc la unii arbori de pădure  şi la pomi fructiferi, cât și la plante erbacee (cereale,
leguminoase, cartof). Familiile la care se formează micorize endotrofe sunt: Ericaceae,
Liliaceae, Aroideae, Orchideae.
⮚ Perimicorizele (micorize ecto-endotrofe) - se caracterizează prin faptul că ciupercile simbionte
formează în jurul rădăcinilor un manson şi introduc hife în interiorul celulelor rădăcinii. Se
întâlnesc la specii de Betula, Populus tremula etc.-Perimicorizele –sunt realizate de către unii
fungi imperfecţi. Cele mai multe perimicorize se realizează prin împrejmuirea rădăcinilor
plantelor de mucegaiuri ce pot schimba reacţia solului acţionând ca nişte tampoane vii.

Rolul micorizelor  la micorizele endotrofe şi la cele ecto-endotrofe - hifele ciupercilor ce intra în aceste

asociaţii măresc considerabil suprafaţa de absorbţie a rădăcinilor şi au o capacitate de solubilizare mai
mare decât rădăcinile, fapt ce favorizeaza aprovizionarea cu apă şi substanţe minerale a plantelor cu
micorize. Sărurile absorbite de ciupercile micoritice sunt transportate repede în simbiontul superior,
30
ciuperca având rol în aprovizionarea plantei superioare cu săruri minerale. La rândul său simbiontul
superior aprovizionează ciuperca micoritică cu substanţele organice ce îi sunt necesare. Hifele de
ciupercă reprezintă un mijloc foarte important de care dispun plantele superioare pentru absorbţia apei
şi a sărurilor minerale. Aceste asociaţii se întâlnesc la plantele ce trăiesc în soluri sărace în săruri
minerale, în care ciupercile micoritice - datorită chemotropismului lor - pot depista ușor chiar cantități
extrem de mici de săruri minerale, astfel încât numai plante cu un sistem radicular extrem de bine
dezvoltat ar putea intra în concurenţă cu ele, pentru obţinerea acestor săruri. În plus, ciupercile
micoritice pot absorbi din sol şi azotul aflat sub formă organică, astfel încât simbiontul superior este bine
aprovizionat cu azot chiar şi în cazurile când combinaţiile anorganice ale acestui element sunt în cantităţi
mici în substrat, și al plantelor din terenurile mlăştinoase, la care micorizele sunt foarte răspândite,
plante ce cresc deci în condiţii în care în sol procesul de nitrificare este foarte scăzut, iar îngrășămintele
cu NH3 nu s-au dovedit eficace.
Licheni, descrierea generală
Lichenii sunt un grup aparte de organisme, rezultate în urma convietuirii permanente dintre o ciupercă
(ascomicetă sau mai rar o bazidiomiceta) şi o algă verde sau o algă albastră. Corpul vegetativ rezultat
(talul) este total diferit morfologic, structural şi fiziologic faţă de cei doi parteneri care participă la
simbioză.
Din punct de vedere morfologic se deosebesc mai multe tipuri de licheni.
⮚ Licheni gelatinoşi. Talul gelatinos are aspect subţire, membranos şi foarte friabil la uscăciune şi
gros, gelatinos în stare umedă. Consistenţa talului umed se datorează tecii mucilaginoase a
componentei algale (algă albastră; ex. Nostoc sp.) care este foarte dezvoltată şi în care sunt
înglobate hifele ciupercii. Ex.: Collema sp.
⮚ Licheni crustoşi. Tal sub formă de crustă ce aderă puternic de suprafaţa substratului sau este
încrustat în acesta (suprafaţa stâncilor, trunchiul arborilor). În numeroase cazuri constituie
singuri vegetaţia stâncilor golaşe.
⮚ Licheni frunzoşi (foliacei). Tal lamelar, foliaceu (de aspectul unei frunze) cu simetrie dorso-
ventrală, fixat parţial de substrat (sol, scoarţa arborilor) cu ajutorul unor hife asemănătoare unor
rizoizi (rizine); corpul său sau cel puţin marginile sunt ridicate de pe substrat.
⮚ Licheni tufoşi (fruticuloşi). Au aspectul unor tufe mici ramificate, verticale sau pendule cu
simetrie radiară. Când sunt foarte lungi şi subţiri au aspect filamentos.
⮚ Culoarea talului, criteriu important în determinarea speciilor este foarte variată de: albă,
galbenă, cenuşie, brună, neagră, verde, albăstruie, roşie etc.
După natura substratului pe care trăiesc lichenii pot fi:
⮚ saxicoli (pe stânci) – endolitici (cresc chiar în masa stâncii) şi epilitici (cresc pe suprafaţa
rocilor);
⮚ corticoli (pe trunchiul şi ramurile arborilor) – endofloiodici (cresc în grosimea scoarţei) şi
epifloiodici (cresc pe suprafaţa scoarţei);
⮚ tericoli (cresc pe diferite tipuri de sol);
⮚ lignicoli (pe lemne şi putregaiuri);
⮚ muscicoli (pe muşchi) etc.
Înmulţirea lichenilor se realizează în general pe cale vegetativă (fragmente de tal ş.a). Ciuperca
constitutivă se poate înmulţi şi asexuat prin spori, formând corpuri sporifere: apotecii (frecvent) şi
peritecii. Apoteciile se prezintă ca nişte mici discuri, cu diametrul de câţiva milimetri, ce se prind de tal
printr-un picioruş. Culoarea apoteciilor variază, fiind de obicei diferită de cea a talului pe care se
31
formează. În apotecii se formează spori care eliberaţi germinează, dând naştere la hife de ciupercă. Dacă
aceste hife întâlnesc alga corespunzătoare, vor da naştere unui nou lichen.

Rolul. Lichenii sunt utilizaţi ca materie primă în diferite ramuri industriale (farmaceutică, alimentară,
chimică). Utilitatea lor se datorează numărului foarte mare de substanţe chimice pe care le formează în
cadrul proceselor metabolice, substanţe cunoscute sub numele de acizi lichenici. Lichenii au fost definiţi
ca „pionieri ai vegetaţiei” deoarece sunt primii care se instalează în staţiuni improprii pentru alte grupe
de plante. Prin intermediul acizilor lichenici, care au o accentuată acţiune corozivă, lichenii reuşesc să
dezagrege rocile şi să contribuie astfel la formarea unui strat subţire de sol, pe care ulterior se pot instala
alte organisme vegetale. Datorită sensibilităţii lor deosebite, lichenii constituie indicatori valoroşi ai
gradului de poluare al atmosferei ca şi ai unor condiţii ecologice staţionare.
Lichenii pot avea şi efecte negative: lichenii crustoşi duc la distrugerea ritidomului arborilor; lichenii
foliacei şi fruticuloşi sufocă plantele prin blocarea funcţiei stomatelor şi asigură condiţii optime pentru
dezvoltarea unor paraziţi periculoşi. Lichenii au proprietatea de a concentra în talurile lor o mare
cantitate de substanţe radioactive; în acest context animalele din regiunile polare care consumă aceşti
licheni concentrează la rândul lor doze însemnate de elemente radioactive care devin periculoase în
special pentru populaţiile umane care se hrănesc cu carnea acestora. Speciile de licheni prezente din
zona Moldovei se enumerăm câţiva reprezentanţi din Cls. Ascolichenes, Ord. Discolichenes.
Particularitățile specifice tipurilor de licheni în dependență de clasificare
Licheni crustoşi. Graphis sp. (Fam. Graphidaceae). Gen bogat în specii corticole ce vegetează pe arbori
cu ritidom neted (fag, carpen, tei). Talul apare sub formă de pete crustiforme de culoare verzuie, uneori
cu nuanţe brune sau albăstrui. Prezenţa talului este frecvent marcată de apoteciile caracteristice: liniare,
neregulat ramificate, proeminente deasupra talului şi a scoarţei, şanţate, paralele (prin forma şi modul lor
de dispunere pe tal amintesc scrierea cuneiformă). Ex.: Graphis scripta (trăieşte pe ritidom de fag).
Rhizocarpon geographicum (Fam. Lecideaceae). Lichen saxicol de culoare galben verzuie, cu contur
neregulat; apoteciile apar sub forma unor puncte negricioase (Fig.1.).
Licheni frunzoşi. Lobaria pulmonaria brâncă (Fam. Stictaceae). Lichen corticol rar saxicol. Tal mare
(până la 40 cm), adânc lobat, cu suprafaţa alveolară (aspect de plămân). Pe faţa superioară are culoare
verde/verde-brunie, iar pe cea inferioară, gălbuie sau brună, cu aspect pâslos (cu excepţia alveolelor
concave, albe şi nude) (Fig.1.). Parmelia furfuracea (Fam. Parmeliaceae). Lichen corticol. Tal cu lobi
dihotomic repetat ramificaţi şi uşor recurbaţi spre faţa inferioară. Faţa superioară de culoare cenuşiu-
verzuie, netedă, cu aspect prăfos; faţa inferioară de culoarea neagră (Fig.1.). În păduri sunt frecvente de
asemenea: P. caperata, P. cetrarioides ş.a. Peltigera canina (Fam. Stictaceae). Lichen corticol sau
tericol. Vegetează în staţiuni (locuri) umede şi umbrite. Tal de culoare cenuşie (verde-albăstruie), neted
şi lucios pe faţa superioară, alb şi reticulat pe faţa inferioară (Fig.1.).Xanthoria parietina lichenul galben
(Fam. Teloschistaceae). Specie frecvent întâlnită pe scoarţa arborilor, stânci, pietre. Tal foliaceu galben-
portocaliu cu marginile ridicate şi apotecii mari, portocalii (Fig.1.).

Licheni tufoşi . Cetraria islandica lichenul de Islanda, lichen de munte (Fam. Parmeliaceae). Specie
tericolă ce creşte în tufe dese, compacte. Tal erect (până la 12 cm înălţime) cu marginile lobate şi ciliate
de culoare brun-verzuie. Răspândit în pajişti montane şi alpine (Fig.1.). În zona alpină vegetează şi
Cetraria nivalis. Cladonia rangiferina lichenul renilor (Fam. Cladoniaceae). Lichen tericol cu tal
cilindric de culoare cenuşie cu apotecii brune. Ramificaţii erecte, alb-cenuşii (cenuşiu-albăstrui), netede,
cu ramificaţiile terminale curbate în jos, toate în aceeaşi parte (Fig.1.). Răspândit în zona montană şi
32
alpină împreună cu Cladonia pyxidata (trâmbiţa muşchiului) (Fig.1.), Cladonia sylvatica, Cladonia
coniocraea ş.a. Thamnolia vermicularis (Fam. Usneaceae). Lichen tericol, frecvent întâlnit în pajiştile
alpine. Tal cilindric, fistulos, ascuţit la capete, de culoare albă (alb-cenuşiu), simplu sau cu ramificaţii
puţine şi scurte (Fig.1.).Usnea florida mătreaţa bradului, barba ursului (Fam. Usneaceae). Lichen
corticol. Tal filamentos, ramificat, de culoare cenuşiu-verzuie ce atârnă pe ramurile brazilor şi a altor
conifere. Talul poartă la vârf apotecii mari, disciforme, mai închise la culoare. Usnea barbata
(asemănătoare cu prima, dar mai rară) vegetează de asemenea pe ramurile coniferelor (Fig.1.)

licheni crustoși licheni foliacei licheni gelatinoși licheni fructiculoși

Fig. 1.

Licheni crustoşi (1),

Licheni foliacei (2-5)

Licheni fruticuloşi

(6-10):

Lucrul individual
Completați tabelul nr. 1

Tipul micorizei Localizarea, particularități specifice Grupele de

plante

Completați tabelul nr 2

Tipul de Particularitățile specifice fiecărui tip Exemple

licheni

33
 Lucrarea practică 6

Tema: Studierea tipurilor şi modalităţilor de reproducere la plante. Varietatea fructelor şi

modul lor de răspândire

Obiective de învățare
Elevii vor fi capabili să:

● identifice și să enumere tipurile de înmulțire la plante ;

● descrie tipurile de înmulțire la plante;
● clasifice fructele şi evidenţieze rolul lor în răspândirea plantelor.

Scopul lucrării:formarea abilității practice în identificarea și descrierea tipurilor de înmulțire,

tipurile de fructe cît și rolul lor în răspândirea plantelor.
Resurse utilizate: Atlas Botanic, surse informaţionale bibliografice de specialitate, secvențe video,
laptop.
Înmulțirea plantelor

Înmulţirea este funcţia biologică a organismelor vii de asigurare a continuităţii vieţii. La plante formele
de înmulţire sunt diverse, dar se pot grupa în doua categorii principale: înmulţirea asexuata şi înmulţirea
sexuată.
Înmulţirea asexuată Are loc prin fragmente de organe vegetative sau prin spori. La plantele
superioare înmulțirea vegetativă se poate realiza prin stoloni (ca la Fragaria), prin drajoni (lăstari), prin
tulpini subterane (bulbi, tuberuli rizomi) şi butaşi etc. La plantele inferioare înmulţirea asexuată are loc
prin diviziune celulară (de exemplu la bacterii, alge unicelulare etc.), prin fragmente de organism (ca la
unele alge, ciuperci, licheni etc.) şi prin spori (germeni specializaţi, produşi pentru înmulţirea asexuata).
Înmultirea sexuata Participă doi indivizi ce are loc prin contopirea a două celule de gen
diferit (gametul ♂ şi gametul ♀), cu formarea unui zigot. La plantele cu înmulţire sexuată, în ciclul lor
de viaţă, se disting doua faze (generaţii), sporofitul  producător de spori şi gametofitul  producător de
gameţi. La diferite grupuri sistematice de plante, aceste două generţii, ce se succed cu regularitate, au
durata şi organizare diversă.
Reproducerea la gimnosperme Gimnospermele sunt plante superioare cu flori, a caror samânţă este
dezvelită (de la gr. gymnos - golas, descoperit şi sperma - samânța). Florile gimnospermelor sunt
unisexuate, dispuse mai adesea monoic (mascule şi femele pe acelaşi exemplar), mai rar dioic, ca la tisa,

34
ienupar etc., când florile masculile se formeaza pe unii indivizi, iar cele femele pe alţii. Florile
bărbăteşti la pin (fig. 1) sunt dispuse la extremitatea unor ramuri situate mai jos de vârful arborelui şi
grupate în inflorescențe de tipul amenţilor. Fiecare floare, de forma unui con mic, prezintă solzi cu câte
doi saci polinici pe faţa lor inferioară. În interiorul sacilor polenici se formează grăuncioare de polen.
Fiecare grauncior de polen, la maturitate, este constituit dintr-o celulă generativă, o celulă vegetativă,
între cele două învelişuri ale graunciorului se delimitează doi saci aeriferi.
Fig. 1 Flori masculine
A-infloriscență masculină; B-floare masculină; C-
floare masculină secțiune transversală; D-stamină cu
saci polinici
E -stamină secțiune transversală; F -grăuncior de polen
a -axa inflorescenței br- bractee; s- sac polinic; nv
-nucleul celulei vegetative; cg -celulă generativă; sa-
saci cu aer
Florile femeieşti (fig. 2) sunt grupate în conuri mai mari, dispuse pe ramurile dinspre vârful arborelui.
Fiecare floare constă din câte doi solzi (unul inferior, steril -bracteea şi altul superior, fertil - carpela),
inseraţi în spirală pe axul conului. Solzii fertili poarta pe fața internă câte două ovule. Interiorul ovulului
consta dintr-un țesut trofic, nucela, în care se vor forma dintr-o celulă, prin meioza, patru macrospori .
Trei dintre aceștia se vor resorbi, iar unul va genera prin diviziuni mitotice endospermul primar  (n), în
care se vor individualiza doua arhegoane, purtătoare a câte unei oosfera, gametul femenin.
Fig. 2 - Flori femeieşti la pin (Pinus sylvestris): A
- inflorescența feminină (con); B - inflorescența
(secțiune longitudinală); C - solz carpelar cu ovule;
D - floare (secțiune transversală); E - ovul; sc - solz
carpelar; br - bractee (solz steril); ov - ovul; m -
micropil; cp - camera polinică; int - integument; arh
- arhegon; end. prim. - endosperm primar; nuc -
nucela (dupa Grintescu, I., 1985)
La maturitate graunciorii de polen sunt eliberati și, duși de vânt, unii nimeresc în camera polinică. Aici
germineaza formând, prin aportul celulei vegetative, câte un tub polinic, care înaintează înspre arhegon.
Din celula generativă vor rezulta doua celule spermatice (gameti). Vârful tubului polinic se
dezorganizează şi eliberează spermatiile, dintre care una se va uni cu oosfera în procesul de fecundaţie,
rezultând zigotul, iar cealalta se resoarbe,  fecundaţia  fiind simplă. Fecundația se realizează numai după
maturarea oosferei, interval care în cazul pinului poate fi 1-5 (13) luni de la polenizare. Chiar dacă va fi
fecundată fiecare din oosferele celor două arhegoane, mai adesea un singur zigot se va dezvolta în
continuare, generând embrionul. Samânța matură este alcătuită (fig. 3) dintr-un tegument și țesut
nutritiv al endospermului primar în care s-a constituit embrionul (fig. 3 C). La pin, la sfârsitul celui de al
doilea an după fecundație, solzii carpelari se lignifică și se îndepartează unii de alții, iar semințele se
desprind de pe solzi cu câte o mică aripioara (fig. 3). În ciclul biologic (alternarea de generații) la pin,
sporofitul este reprezentat prin însuși arborele, iar gametofitul este diferențiat, masculină și feminină, și
comparativ foarte redus. Astfel, gametofitul mascul se limitează doar la grăuncioare de polen (cu
celulele lor alcatuitoare), iar gametofitul femel la endospermul primar, generat de macrospor și purtător
de arhegoane.

35
 Fig. 3 Sămânța la pin (Pinus sylvestris)
A- solz carpelar cu semințe; B-sămânță, secțiune
longitudinală; C- embrion în sămânță (secțiune
longitudinală); a-aripă; sc-solz carpelar; s.m –
sămânță; t.e șit.i –părți ale tegumentului; m-
micropli; r-rădăciniță; vv vârf vegitativ.
Reproducerea la angiosperme Angiospermele sunt plante care în decursul evoluţiei au câștigat
unele caractere adaptative noi faţă de gimnosperme: închiderea (includerea) ovulelor într-un înveliş
ovarian şi respectiv a seminţelor într-un fruct provenit din ovar (angiosperme de la gr.aggeion - cavitate
închisă şi sperma - samânţa). Parţile reproducătoare se constituie într-un organ cu structură
particulară floarea. La angiosperme sporofitul este foarte dezvoltat, ocupă singur aproape întreg ciclul
vital, fiind reprezentat prin planta propriu-zisă, iar gametofitul este chiar mai restrâns ca la gimnosperme
(cel masculin redus la graunciorul de polen cu cele doua celule ale sale, iar gametofitul femel la sacul
embrionar, generat de macrospor).
Floarea. O floare completă (fig. 4) prezintă un peduncul, pe a cărui extremitate mai umflată,
numită axa florală  sau receptacul, se formează, părţile reproducătoare (staminele şi carpelele) şi
învelişurile florale (sepalele şi petalele).

Fig.4 Structura florii

r-receptacul; sep- sepale; pet-petale; a-anteră;
f-filament; ov-ovar; o-ovul;st-stil; sg-stigmat;
p-polen; t.p- tub polinic.

Dispunerea florilor. După modul de asociere pe tulpină, florile pot fi solitare sau grupate în
inflorescențe.

Fig. 5 - Inflorescenţe: A - monopodiale (1 - racem; 2 -

corimb; 3 - spic; 4 - spadice; 5 - umbela; 6 - capitul; 7
- calatidiu; B - simpodiale (a - dicaziu; b1 si b2 -
monocaziu; c - pleiocaziu); C - compuse (c1 - umbela
compusa; c2 - panicul; c3 - corimb cu cima; c4 - racem
cu cima ) (după Rothmaler, W., 1981)

Morfologia florii. Pedunculul floral este alcătuit dintr-un singur internod şi se insera pe tulpină în
subsuoara unei frunze numită bractee. Florile fără peduncul se numesc sesile.

Receptaculul (axa florala). Reprezintă partea terminală, mai dezvoltată a pedunculului sau pediculului,

pe care se dispun elementele florale.

Învelișul floral (periantul). Este format din sepale şi petale sau din elemente de acelaşi fel
numite tepale, în care caz învelişul este numit perigon sau periant simplu. Florile lipsite de periant sunt
numite flori nude. a. Caliciul. Este verticilul periferic, format din sepale (fig.6 A), obișnuit de culoare

36
verde. Sepalele pot fi libere între ele, alcătuind un caliciu dialisepal, sau concrescute la caliciul
gamosepal.
 Corola. Este situată mai interior, alcatuita din elemente viu colorate, petalele. Corola cu petale libere
este dialipetala, iar cea cu petalele concrescute gamopetala (fig. 6 B), foarte diversă morfologic:
tubulară, campanulată etc.
Fig. 6 - Învelișuri florale: A - tipuri de
caliciu (a - dialisepal; b - gamosepal; c -
caliciu din perisori; d - caliciu acrescent)
(după Grintescu, I., 1928); B - tipuri de
corola gamopetala (1, 2 - tubulară; 3 -
urceolata; 4, 5 - campanulata; 6, 7 -
infundibuliforma; 8 - rotata; 9 -
hipocrateriforma; 10 - ligulata)
(după Rothmaler, W., 1981)  b.
Părţile reproducătoare. Părţile reproducătoare ale florii sunt staminele a căror totalitate
formează androceul (de la gr. andros - bărbat) şi carpelele ce alcătuiesc gineceul (de la gr. gyne -
femeie). Florile care au atât androceu cât şi gineceu se numesc bisexuate (hermafrodite), iar cele cu
organe de un singur sex (fie stamine, fie carpele) sunt unisexuate. Plantele cu flori unisexuate pot
fi monoice (de la gr. monos - unic și oikos - locuință, casa), cu florile mascule (♂) şi florile femele (♀)
pe același exemplar, dioice cu florile unisexuate pe exemplare diferite (exemplare mascule şi respectiv
femele), trioice (unii indivizi sunt masculi, alții femeli și alții cu flori bisexuate).
Androceul. Este constituit din stamine, fiecare stamina având filament, conectiv şi anteră (fig. 7 A și B).
Organizarea unei stamine: A, B - stamina
deplin formată văzută din față și din spate (f -
filament; c - conectiv; a - antera)
(după Schimjer din Mevius, W., 1940); C -
Sectiune prin antera cu patru saci polinici
deschiși (s - sac polinic cu grăuncioare de
polen) (după Evert, R., din Raven, P. și colab.,
1
Antera este partea fertilă a staminei, formată fiecare cu câte doi saci polinici. În sacii polinici ia naştere
grăunciorul de polen. Grăunciorul de polen matur prezintă două învelişuri: unul intern, intina, și altul
extern exina. În interior se află doua celule inegale: una mare, celula vegetativă (celula tub), şi una mai
mică, celula generativa (fig. 7). b. 
Gineceul (pistilul). Poate fi alcătuit din una sau mai multe carpele liberă (fig. 8). Fiecare carpela liberă a
gineceului are o parte inferioară, ovarul, o parte ± alungita, stilul, și o parte superioară, stigmatul, care
recepţionează polenul.

Fig. 8 - Organizarea gineceului: A, B, C - structura unui

gineceu unicarpelar: A - imagine de ansamblu; B - carpela
sectionata la mijloc; C - secțiune transversală la nivelul
ovulelor (după Troll, W., 1957); D, E, F - grade de
concreștere a carpelelor la diferite specii (D - gineceu
apocarp tricarpelar; E - gineceu pentacarpelar sincarp cu
37
 stil liber; F - gineceu bicarpelar sincarp); 1 - ovar; 2 - stil; 3
- stigmat; k - caliciu (după Schmidt din Strasburger,
E.,1991)
Un caracter sistematic important îl reprezinta poziția ovarului față de celelalte parți florale.
Polenizarea și fecundarea
 Polenizarea este transferul polenului din antera pe stigmat. Când ajunge pe stigmat polenul aceleași
flori sau al florilor de pe acelaşi exemplar se realizeaza o polenizare directă, iar când polenul ajuns este
provenit din florile altor indivizi (polen străin) are loc polenizarea încrucişată. La polenizarea
încrucișată, transportul polenului se poate face prin diferiți agenți: vânt, insecte, păsări, apă
etc.b. Fecundația. Pe stigmat polenul germineaza formând tubul polinic. În vârful tubului polinic se afla
nucleul celulei vegetative (celulă tub), iar în urma acestuia celulă generativă, care se divide formând cele
doua spermatii, gameţii masculi. O spermatie se va uni cu oosfera, formând zigotul principal, iar
cealalta se va uni cu cei doi nuclei polari ai celulei centrale, dând nastere zigotului. Din zigotul principal
ia nastere, embrionul. Ovulul se transformă în  samânța, iar ovarul în  fruct. Samânța. Este constituită
din tegument, embrion și rezerve nutritive.
Fructul. Îşi are  originea în ovar, dar la unele plante la formarea lui mai pot participa şi alte părţi florale,
cum sunt receptaculul, învelişurile florale și stilul. La fruct se disting: învelișul exterior
(epicarpul), mezocarpul (carnos sau uscat) și învelișul intern (endocarpul). Fructele formate dintr-un
ovar monocarpelar sau din ovar cu mai multe carpele unite se numesc fructe simple, iar cele rezultate din
ovarele carpelelor neunite ale unei flori se numesc fructe multiple. Fructele compuse  sunt cele provenite
dintr-o întreaga inflorescență, iar fructele false provin în cea mai mare proportie din alte părți florale
decât ovarul. După consistența fructele se pot grupa în fructe cărnoase și fructe uscate. Dintre fructele
cărnoase (fig.9 ) fac parte: baca (fruct în întregime cărnos, cu una sau mai multe
semințe), drupa (endocarpul fructului este sclerificat, constituit în sâmbure ce protejează sămânța) etc.
Fructele uscate pot fi indehiscente și dehiscente. Dintre cele indehiscente mai frecvente
sunt: achena (fruct membranos sau lemnos neconcrescut cu samânța),cariopsa (învelișul ce reprezinta
fructul este subțire, concrescut cu tegumentul seminței): și  samara (învelișul formează o aripa pentru
diseminare prin vânt). Dintre fructele dehiscente fac parte folicula (fruct provenit dintr-o carpela, cu
dehiscenta pe linia de sutura a marginilor acesteia), pastaia (fruct unicarpelar dehiscent dupa linia de
sutura si nervura mediana), silicva (fruct alungit, bicarpelar, cu perete fals provenit din proliferari ale
marginii carpelelor) si capsula (fruct)din doua sau mai multe carpele, cu dehiscenta prin valve sau pori.
Dintre fructele multiple mai frecvente sunt: polifolicula, poliachena și polidrupa, iar dintre cele
false poama, caracteristica rosaceelor maloidee (subfamilia marului), maceasa , pseudodrupa și
pseudodrupa dehiscenta.
Fructele îndeplinesc un rol important în protejarea, diseminarea şi adesea în crearea condiţiilor
favorabile de germinare a seminţelor.

Clasificarea fructelor

38
 Fig.9 Fructe cărnoase: a-drupă; b- Fig.10 Fructe uscate:a,b,c- achenă; d- Fig.11 Fructe
bacă;c-drupă dehiscentă; d-capsulă samară; e-disamară; g-foliculă; h- multiple, false:a, b-
dehiscentă păstaie;i-silicvă;m-siliculă; n-capsulă polifoliculă; c-
poliachenă;d-pamă;e-
fragă; f-măceș;g-fruct
compus;h-fruct
compus.
Lucrul individual
Secțiunea A Secțiunea B
Inflorescenţe:
A – monopodiale:
___ - racem; __ - corimb; ___ - spic; - ___spadice; ____ -
umbela; ___ - capitul; ____- calatidiu;
B – simpodiale:
____- dicaziu; _____ - monocaziu; ___ - pleiocaziu);
C – compuse:
___ - umbela compusa; ___ - panicul; ___ - corimb cu
cima; ___ - racem cu cima).

Completați spații libere din secțiunea B cu cifrele, literele ce corespund desenelor din secțiunea
A

Secțiunea A Secțiunea B
a_______________________________________
b_______________________________________
c_______________________________________
d_______________________________________

39
 a_______________________________________
b_______________________________________
c_______________________________________
d_______________________________________
e_______________________________________
f_______________________________________
g_______________________________________
h_______________________________________
i_______________________________________
j_______________________________________
m______________________________________
_
n_______________________________________

Completați spații libere din secțiunea A cu literele ce corespund desenelor din secțiunea B

Unitatea de învățare 3
................................................................................................................................
ZOOLOGIA CU ELEMENTE ECOLOGICE
................................................................................................................................

Unități de competență :
1.Descrierea formelor vitale, tipurile de adaptare a animalelor la modificarea condiţiilor de mediu.
2.Identificarea particularităţilor specifice de susţinere la animale ca rezultat al adaptărilor la variaţiile
factorilor de mediu;
3.Descrierea comportamentului alimentar, rolului ciclurilor biologice în viaţa animalelor;
4.Argumentarea necesităţii cunoaşterii relaţiilor în comunităţile biotice, descrierea specificului
relaţiilor interspecifice şi intraspecifice;
5.Identificarea comportamentului de reproducere a animalelor la influența factorilor de mediu.

După studierea acestei unități de învățare elevii vor fi capabili să:

• identifice și să descrie formele, tipurile de adaptare a animalelor la modificarea condiţiilor

de mediu.
• descrie particularităţilor specifice de susţinere la animale ca rezultat al adaptărilor la
variaţiile factorilor de mediu;
• descrie comportamentul alimentar, rolului ciclurilor biologice în viaţa animalelor;
• argumenteze necesitatea cunoaşterii relaţiilor în comunităţile biotice, descrierea specificului
relaţiilor interspecifice şi intraspecifice;

40
 • identifice comportamentul de reproducere a animalelor la influența factorilor de mediu;
• să estimeze rolul factorilor/ optimele ecologice în răspândirea plantelor şi animalelor.

Lucrarea practică nr.7

Tema: Determinarea adaptărilor ecologice ale animalelor homeoterme şi poichiloterme la
modificările temperaturii

Obiective de învățare
Elevii vor fi capabili să:
● descrie rolul temperaturii în viaţa animalelor;
● clasifice animalele în funcţie de cerinţele faţă de temperatură;
● identifice şi să descrie adaptările ecologice ale animalelor poichiloterme și homeoterme la
variaţiile temperaturii.

Scopul lucrării:formarea abilității practice în determinarea adaptărilor ecologice ale animalelor

homeoterme şi poichiloterme la modificările temperaturii
Resurse utilizate: Atlas Zoologic, Lumea animală a RM, vol. II, III, IV și alte surse informaţionale
bibliografice de specialitate, secvențe video, laptop.

Rolul temperaturii în viaţa animalelor.

Temperatura- este unul dintre factorii ecologici principali cu rol limitativ pentru structura
biocenozelor, în sensul că, în anumite condiţii, la unele organisme, schimbările metabolice aproape
încetează, spre a fi reluate în condiţii favorabile de temperatura şi umiditate. Limitele de toleranţă a
organismelor vii, privind rezistența la temperatură, este cuprins între -60 (-70°C), la unele specii de
păsări şi mamifere, pâna la 80-90°C, la unele bacterii. Creşterea biomasei şi creşterea numerică a speciei
este posibilă între anumite valori limită, adică între concentraţia minimă şi maximă a factorului limitativ
la care nu mai este posibilă realizarea funcţiilor vitale. Aceste valori limită sunt denumite valori
pessimum. Între ele se evidenţiază domeniul de toleranţă.
În funcţie de cantitatea de căldură ce ajunge pe Pământ au fost delimitate 3 climate principale: cald,
temperat şi rece.
Clasificarea animalelor în funcţie de cerinţele faţă de temperatură
În funcţie de cerinţele faţă de temperatură a organismelor există următoarea clasificare:

EURITERME STENOTERME MEZOTERME

EURITERME = organisme ce suportă variaţii foarte largi de temperatura. Cel mai mare număr de forme
de  animale trăiesc în habitate acvatice unde temperatura este cuprinsă cel mai frecvent pe intervalul
-2oC - +40oC, dar şi în cel terestru, unde regimul termic se înscrie într-un spectru mai larg (-50 oC - +60o-
70oC). Ex. Passer domesticus (vrabia) care suportă temperaturi ce variază între -30o și +37oC.
STENOTERME = organisme ce suportă variaţii foarte mici de temperatură. Ex. Larvele de Bombyx
mori care se dezvoltă între 20o şi 23 oC.
41
MEZOTERME = organisme ce se dezvoltă între limite medii de temperatură, specii specifice zonei
subtropicale, adaptate la temperaturi cuprinse în, şi în jurul intervalului de 15o-20oC.

În raport cu reacţiile de modificare a temperaturii, animalele se grupează în două mari categorii:

POICHILOTERME
Organisme la care temperatura corpului se modifică
odată cu variaţiile termice ale mediului extern. Sunt
animale cu un control intern redus în sensul de a
produce suficientă energie prin procese metabolice,
pentru a menține temperatura corpului mai ridicată
decât a mediului.
HOMEOTERME
Organisme la care temperatura internă a
corpului este constantă indiferent de
modificările mediului ambiant (majoritatea
păsărilor şi mamiferelor).

Adaptarea- este capacitatea organismelor de a se acomoda la schimbările intervenite în condițiile lor de viață.
SubFenomenul adaptării se caracterizează prin modificări structurale (ale formei și mărimii corpului, colorației )
raportul temperaturii corporale, la animalele poichiloterme (peşti, amfibieni, reptile), ca şi la plante,
și funcționale (ale comportamentului, temperaturii corpului ).
producerea şi pierderea de căldură nu sunt reglate. Din acest motiv, temperatura corpului lor variază cu a
mediului înconjurător.
Relativ puţine specii de animale- păsările şi mamiferele- pe lângă că au o producţie de căldură
superioară, sunt înzestrate cu un aparat termoreglator, care influențând atât producerea, cât şi de
pierderile de căldură, menţin, între anumite limite ale temperaturii mediului înconjurător temperatura
centrală a corpului la valori constante (între 37° C și 41° C ). La păsări, aceasta valoare e de 41° C - 42°
C, la câine 38° C, la om 37° C. Procesul de homeotermie reprezintă o treaptă de evoluţie superioară a
funcţiilor homeotermice.
Între homeoterme şi poichiloterme se situează grupa animalelor hibernante, care în timpul iernii, în urma
răcirii, prezintă o scădere a temperaturii corporale la 5° C-10° C, cu diminuarea metabolismului şi
tuturor funcţiilor, stare cunoscută sub numele de somn hibernal. Hibernarea nu înseamna lipsa totală a
termoreglării, ci adaptarea punctului homeotermic la nivel mai coborât, în timpul anotimpului rece.
Liliacul, hamsterul, ursul, marmota sunt animale ce hibernează.
De exemplu, la animalele care trăiesc în regiunile reci, bunăoară la ursul alb, adaptarea contra frigului
este blana, la rechini și pinipede - stratul gros de grăsime situat sub piele. Unele specii de animale și-au
format în procesul evoluției astfel de adaptări ca hibernarea (la urși), anabioza (la pești), migrația dintr-o
regiune în altă (la păsări). Schimbarea culorii părului, de exemplu, la iepuri, în dependență de anotimp
de asemenea, este o adaptare la mediul înconjurător variaţiile temperatură.
Adaptări la animalele poichiloterme

Animalele poichiloterme (insecte, peşti reptile s.a.), care nu posedă mecanisme de termoreglare şi ca
urmare temperatura corpului acestora variază odată cu cea a mediului înconjurător. Însă unele specii au
capacitatea de a-şi ridica temperatura faţă de mediul înconjurător prin accelerarea metabolismului prin
adaptări fiziologice, sau încalzându-se la soare prin adaptări comportamentale (coloritul corpului,
culorile închise sau deschise etc.), în condiţii nefavorabile aceste animale câd în amorţire, adică în
estivaţie, pentru temperaturile ridicate şi hibernare, în timp de temperaturi scăzute.
Adaptări la organismele homeoterme

42
Animalele homeoterme (păsări, mamifere) au dobândit adaptări morfologice – talia animalelor,
dimensiunile extremităţilor şi grosimea stratului de grăsime subcutanată şi adaptări fiziologice
mecanisme de termoreglare care produc fie supraîncălzirea, fie răcirea organismelor, în funcţie de
extremele de temperatura din mediu şi comportamentale – căutarea micro habitatelor cu temperaturi
favorabile sunt cu mult mai complicate. Spre exemplu, s-a constatat că animalele de aceeaşi specie
crescute în regiunile polare ajung la dimensiuni mai mari decât cele din brâul temperat sau cald şi se
explica prin legea că suprafaţa mai mica duce la pierderi de căldura mai reduse sau prin viteza reacţiilor
metabolice, mai mari la animalele din brâul climatic cald şi încetinită în brâul de climă rece.
De asemenea, sub acţiunea frigului se intensifică reacţiile metabolice cu eliberare de căldură sau
numeroase specii îşi construiesc galerii subterane, tunele, vizuini sub zăpadă, gheaţă (nurca, nevăstuica,
alte rozatoare din regiunile reci), pentru a rezista temperaturilor foarte reci. Deoarece organismele
homeoterme îşi menţin temperatura corpului relativ constantă independent de variaţiile termice ale
mediului, ele pot suporta schimbările considerabile ale temperaturii mediului înconjurător şi datorită
unor modificări morfo-fiziologice pe care le-au căpătat în decursul evoluţiei – inima cu patru camere,
sistemul nervos superior bine dezvoltat, învelişul pielos, penajul, etc. Datorită aromorfozelor enumerate
homeotermele au o termoreglare perfectă, şi care le asigură o anumită independenţă de condiţiile termice
ale mediului şi răspândirii pe toată planeta.

Lucrul individual
1.Elaborați o schema unde veți include clasificarea animalelor în funcție de cerințele față de
temperatură
2.Completați tabelul
Adaptări ale animalelor poichiloterme
Adaptări fiziologice/exemple Adaptări morfologice/exemple

Adaptări ale animalelor homeoterme

Adaptări fiziologice/exemple Adaptări morfologice/exemple

43
 Lucrarea practică nr. 8

Tema: Studierea particularităţilor specifice de nutriţie a animalelor fitofage, răpitoare şi

omnivore

Elevii vor fi capabili să:

● evidenţieze particularităţile specifice de nutriţie a animalelor;
● clasifice animalele în funcţie de cerinţele faţă de nutriție;
● descrie particularitatile specifice de nutriţie a animalelor: fitofage, omnivore, răpitoare.

Scopul lucrării:formarea abilității practice în determinarea particularităţilor specifice de nutriţie a

animalelor fitofage, răpitoare şi omnivore
Resurse utilizate: Atlas Zoologic, Lumea animală a RM, vol. II, III, IV și alte surse informaţionale
bibliografice de specialitate, secvențe video, laptop.

Particularităţile specifice de nutriţie a animalelor

Acţiunile întreprinse de animale pentru dobândirea hranei sunt numite comportamente alimentare.
Numai animalele au comportamente, deoarece ele au organe de simţ şi sistem nervos, care coordonează
realizarea comportamentelor.

STRUCTURA SISTEMULUI DIGESTIV LA ANIMALE

1. TUB DIGESTIV 2. GLANDE ANEXE

Cavitate bucală-Faringe- Esofag- Stomac- Glandele salivare- Ficatul- Pancreasul
Intestin subţire-Intestin gros- Rect/anus
CAVITATEA BUCALĂ
LIMBA=structură muscu DIGESTIA BUCALĂ = SALIVA- AMILAZA
44
 loasă cu rol în prinderea, transformări mecanice conţine - apa- SALIVARĂ
masticaţia şi deglutiţia (mărunţire, sfărâmare, mucus- ioni Amilaza salivară,
(înghițirea) hranei. masticaţie, deglutiţie); fizice minerali- lizozimi descompune
Intervine în aprecierea (umectare cu saliva produsă  de ( substanţă amidonul preparat,
gustului hranei prin glandele salivare) şi chimice bactericidă)- până la glucide
sensibilitatea gustativă. ( enzima digestivă din salivă- enzimă digestivă. intermediare.
amilaza salivară).
FARINGELE ŞI ESOFAGUL
FARINGELE - locul în care se întâlnesc căile digestive şi ESOFAGUL = tub flexibil, face
cele respiratorii- rol important în deglutiţie ( musculatura legătura între faringe şi stomac.
dezvoltată).
STOMACUL ŞI DIGESTIA GASTRICĂ
Stomacul–  situat în partea superioară a Mamiferele fitofage - stomac voluminos.
cavităţii abdominale, dimensiunile variază Mamiferele prădătoare=stomac încăpător se hrănesc
după modul de hrănire ocazional.
Mamiferele omnivore stomac mai mic.
Mamiferele rumegătoare stomac tetracameral.
INTESTINUL SUBŢIRE
Cel mai lung segment al tubului digestiv. Traseu sinuos în cavitatea VILOZITĂŢI INTESTINALE
abdominală. Lungimea este adaptată la natura hranei:- scurt (înălţime 0,5-1mm) adaptate
la carnivore- lung la ierbivore- mediu la omnivore format din trei funcţiei de absorbţie-
segmente: duoden – digestie, jejun – absorbţie, ileon – absorbţie. microvilozităţi –  la polul
Mucoasa intestinală este adaptată pentru funcţia de absorbţie, având o apical al celulelor intestinale.
suprafaţă foarte mare în comparaţie cu volumul intestinului. Mucoasa În profunzimea mucoasei se
are trei modalităţi de pliere: -pliuri mari – valvule conivente- află glande microscopice care
denivelări, sub forma degetelor de mănuşă. produc suc intestinal.
INTESTINUL GROS
Ultimul segment al tubului digestiv-format din trei segmente :cecum  ( dezvoltat la cal şi iepure ), la om
este redus – apendicele, colon –  ascendent, transvers, descendent, sigmoid ( partea cea mai lungă),
rect ( se deschide prin anus la exterior). Intestinele sunt suspendate în abdomen prin pliuri subţiri care
formează peritoneul.
Particularităţilor specifice de nutriţie a animalelor fitofage.
Rumegătoarele sunt o subordine a paricopitatelor. Toate animalele din această categorie sunt
erbivore şi au stomacul împărţit în mai multe compartimente. Denumirea de rumegătoare provine de
la faptul că după înghiţirea hranei vegetale, urmează o perioadă de pauză, când animalul se odihneşte,
furajul înghiţit urcă din nou în cavitatea bucală din rumen (primul compartiment stomacal). Astfel se
realizează o nouă triturare a hranei prin rumegare, urmând o înghițire, numai după acest proces începe
digestia hranei.
Dentiţa la vertebrate rumegătoarele au dinți frontali incisivi superiori bine dezvoltaţi pentru tăierea
hranei.
Aparatul bucal la nevertebrate este sugător, rozător, lingător.
Comportamentul rumegătoarelor au simțurile bine dezvoltate, cele mai agere fiind mirosul și auzul.
După acestea în importanță urmează văzul. Mirosul și gustul ajută aceste animale să-și caute plantele
necesare hranei și să evite pe cele otrăvitoare. Sunt animale sociabile, care trăiesc în turme, uneori foarte
45
mari, în câmpii acoperite cu ierburi. Doar reprezentanții tragulidelor sunt animale solitare. De dușmanii
lor numeroși se apără prin fugă, iar unele prin lovituri de copite, multe prin coarne. Culorile lor de
camuflaj și cele homocrome cu ale mediului înconjurător le sustrag vederii.
Digestia la rumegătoare-stomacul rumegătoarelor este format din patru camere:ierbar,ciur,foios, cheag.
Ierbar cu bacterii simbionte ( descompun celuloza)-ciur ( se formează mici cocoloaşe care ajung din nou
in gura și sunt rumegate). Reânghiţită hrana ajunge din nou în foios şi apoi în cheag  = stomacul
glandular (cu glande gastrice – digestie chimică). Surplusul de bacterii simbionte este digerat de animal,
care poate utiliza celuloza fără să o descompună. Drumul hranei în stomacul rumegătoarelor,
este: Ierbar - ciur -foios – cheag. (fig1 )
Fig 1
Stomac de
viţel:
m - esofag,
v - ierbar,
n - ciur,
b -foios,
l - cheag,
t – intestin
Lucrul individual: Completează pe caiet tabelul de mai jos.
Grupul de animale fitofage Hrana folosită Particularităţile specifice de
nutriţie/comportamentul
Animale nevertebrate
Animale vertebrate
b) Enumeră asemănările şi deosebirile în nutriţia şi comportamentul alimentar al acestor animale.
Răspunde la următoarele întrebări:
 Cum explici noţiunile: animal fitofag, comportament alimentar, erbivore rumegătoare?
 De ce rumegătoarele au ierbar?
 Din ce cauză s-a complicat structura stomacului la erbivorele rumegătoare?

Particularităţile specifice de nutriţie a animalelor răpitoare.

Animalele care vânează alte animale şi se hrănesc cu carnea lor sunt numite prădătoare, iar animalele
vânate de ele – prăzi.
Printre prădători se numără păianjenul, libelula, călugăriţa, bufniţa, lupul. Primii trei vânează insecte,
bufniţa preponderent şoareci, pe când lupul atacă prăzi mari – căpriori, cerbi, elani. Prădătorii dispun de
organe de văz, auz, miros bine dezvoltate,de organe puternice de prindere, sfâşiere şi ingerare a prăzilor.
Pentru capturarea prăzii, aceste animale au nevoie de variate tehnici de vânătoare: urmărirea, pânda,
explorarea teritoriului propriu. Câinele şi lupul urmăresc şi prind prada din fugă. Pisica, bufniţa, ştiuca,
păianjenul pândesc prăzile şi le atacă prin surprindere.Vulturii, corbii, pescăruşii explorează zilnic
teritorii mari încăutarea prăzilor. Observându-le, se aruncă de la înălţime asupra lor şi le prind. Pentru
capturarea prăzii, aceste animale au nevoie de variate tehnici de vânătoare: urmărirea, pânda, explorarea
teritoriului propriu. Câinele şi lupul urmăresc şi prind prada din fugă. Pisica, bufniţa, ştiuca, păianjenul
pândesc prăzile şi le atacă prin surprindere.

46
Vulturii, corbii, pescăruşii explorează zilnic teritorii mari în căutarea prăzilor. Observându-le, se aruncă
de la înălţime asupra lor şi le prind. Prădătorii care se hrănesc cu carne se numesc carnivori. Leul, de
exemplu, pentru a se întreţine, are nevoie zilnic de 12–15 kg de carne proaspătă. Majoritatea
prădătorilor îşi vânează prada de unii singuri (râsul, tigrul, ghepardul, pisica, păianjenul). De aceea ei
nu-şi împart hrana cu alţi semeni. Alţii însă (lupii, leii, hienele), pentru a putea prinde prăzi mari şi
puternice (elani, zebre, bivoli ș.a.) vânează în grup.Iar prada capturată este apoi consumată în
comun.Comportamentul prădătorilor în timpul vânării este foarte divers.
Aparatul bucal la nevertebrate este sugător, rozător, lingător, înţepător
Lucrul individual: Completează pe caiet tabelul de mai jos.
Grupul de animale prădătoare Hrana folosită Particularităţile specifice de nutriţie/
comportamentul
Animale nevertebrate
Animale vertebrate
Particularităţile specifice de nutriţie a animalelor omnivore.
Animalele care consumă atât hrană vegetală, cât şi hrană animală se numesc omnivore.
Particularităţile specific de nutriţie a animalelor omnivore
Piţigoi mare Ciocănitoare pestriţă mare Mistreţ
Cioc – scurt şi subţire, Cioc – conic, lung, puternic, asemănător Rât – conic, puternic,
asemănător cu o pensetă, cu o daltă, adaptat la scobitul lemnului şi adaptat la râmat. Organ
adaptat la prinderea şi lărgirea galeriilor cariilor făcute în lemnul de pipăit foarte sensibil
fixarea diverselor boabe, a arborilor. cu care este testată hrana.
insectelor. Limbă – lungă, lipicioasă, cu ţepi pentru Craniu – cu maxilare
Picioare – scurte, puternice, lipirea şi fixarea prăzilor. puternice şi dinţi
cu gheare încovoiate şi Picioare – cu două degete orientate înainte specializaţi în tăierea,
ascuţite, adaptate la căţărare şi două în urmă, gheare ascuţite ce asigură mărunţirea şi mestecarea
şi atârnare. căţăratul pe arbori. hranei vegetale şi
animale.

Lucrul individual
Scrie organele implicate în hrănirea animalelor omnivore.
 Enumeră adaptările unor organe la nutriţia omnivoră.
Corelează, fiecare termen din prima coloană şi scrie în spaţiul rezervat explicaţia corespunzătoare
din coloana a doua.
Coloana I Coloana II
Ingluviu______ 1. Alcătuit din cavitate bucală, esofag, stomac, intestin subţire, intestin gros,
Ierbar________ anus.
Foios şi cheag_____ 2.Alcătuit din tubul digestiv şi glandele digestive.
Tub digestiv______ 3.Cameră a erbivorelor rumegătoare, unde este depozitată iarba păscută.
Sistem digestiv_____ 4.Camere ale stomacului erbivorelor rumegătoare, în care are loc digestia
finală.
5.Resturile nedigerate ale bufniţei eliminate în exterior prin gură.

47
 Lucrarea practică nr. 9
Tema: Studierea tipurilor şi modalităţilor de înmulțire la animale. Variaţiile indivizilor în
dependenţă de variaţiile factorilor de mediu

Elevii vor fi capabili să:

● identifice și să descrie tipul de reproducere/înmulțire a animalelor ;
● clasifice animalele în funcţie de particularitpțile și tipul de înmulțire/reproducere;
● argumenteze rolul reproducerii în animalelor în dependenţă de variaţiile factorilor de mediu.

Scopul lucrării: formarea abilităților practice în determinarea particularităţilor specifice de

reproducere/înmulțire a animalelor
Resurse utilizate: Atlas Zoologic, Lumea animală a RM, vol. II, III, IV și alte surse informaţionale
bibliografice de specialitate, secvențe video, laptop.

Reproducerea/ înmulțirea la nevertebrate

Încrengătura Celenteratele ( hidra de apă dulce)
Se înmulţesc vara asexuat (prin înmugurire), iar toamna sexuat. Este un animal hermafrodit (același
individ poartă organe sexuale masculine şi feminine). Celulele sexuale se diferenţiază din cele
interstiţiale. Celulele din apropierea tălpii dau naştere ovulelor, iar cele din vecinătatea gurii –
spermatozoizilor. După fecundarea ovulelor, hidra moare. Primăvara, din ovulele fecundate se dezvoltă
noi indivizi.
Încrengătura Viermii plaţi
Aparatul sexual este de tip hermafrodit. Spermatozoizii se formează în testicule, iar ovulele – în ovare
pare, amplasate în regiunea posterioară a corpului. Printr-un oviduct, ovarele sunt unite cu
spermiductele, unde şi are loc fecundaţia care este internă şi încrucişată. La speciile de apă dulce
dezvoltarea este directă, iar la cele marine, indirectă. La speciile parazite ciclul vital al cestodelor
presupune schimbarea gazdei după cum este arătat în schemă: ou → stomacul animalelor → larvă →
intestinul animalelor → sânge → muşchi → închistarea larvei (numită cisticerc) → stomacul omului →
intestinul omului → tenie adultă.
Toate ciclurile de dezvoltare sunt complexe şi includ câteva stadii larvare cu schimbarea câtorva gazde.
Încrengătura Viermii cilindrici (Nemathelminthes)
Sunt animale unisexuate cu un dimorfism sexual bine exprimat. Masculii sunt mai mici decât femelele şi
au capătul posterior îndoit în formă de cârlig. La femele este alcătuit din ovare pare, două oviducte, două
utere ce se unesc într-un vagin, ce comunică cu mediul prin orificiul sexual. La mascul este prezent un

48
testicul impar, de la care se descinde un spermiduct, urmat de canalul ejaculator şi vezica seminală ce se
deschide în cloacă. Tot aici se deschide bursa copulatoare pară, unde se găsesc două spicule copulatoare.
Dezvoltarea are loc prin metamorfoză incompletă cu sau fără schimbarea gazdei.
Încrengătura Viermii inelaţi (Annelida)
Sunt animale ovipare, unisexuate sau hermafrodite. Organele sexuale feminine sunt două ovare de la
care se descind două oviducte. Cele masculine – două testicule urmate de două spermiducte. Fecundarea
la speciile hermafrodite este încrucişată, iar dezvoltarea directă.
Încrengătura Moluştele (Mollusca)
Majoritatea moluştelor sunt unisexuate, iar la cele hermafrodite fecundaţia este încrucişată. Cele
unisexuate dispun de un ovar sau de un testicul, iar cele hermafrodite de o glandă hermafrodită, în care
se formează atât ovule, cât şi spermatozoizi. La speciile unisexuate fecundarea este externă, iar la
hermafrodiţi – internă. La moluştele dulcicole şi formele terestre cu plămâni, dezvoltarea este directă, la
cele marine – prin metamorfoză incompletă.
Încrengătura Artropodele (Arthropoda)
Crustaceele sunt animale unisexuate cu un dimorfism sexual bine exprimat: la femele abdomenul este
mai lat decât la masculi. Fecundaţia este internă, iar dezvoltarea – directă, la speciile marine – indirectă.
Până la atingerea maturităţii sexuale, răcuşorii năpârlesc de câteva ori (în primul an de viaţă – de 10 ori,
iar în doilea – de 5 ori).
Clasa Insectele (Insecta)
Insectele se înmulţesc numai sexuat, majoritatea speciilor fiind unisexuate, cu un dimorfism sexual bine
exprimat. Aparatul reproducător femel constă din două ovare conectate prin oviducte la un conduct
comun, numit vagin care comunică cu exteriorul prin orificiul genital. Femelele unor specii dispun de
ovopozitor. Aparatul reproducător masculin este alcătuit dintr-o pereche de testicule. Dezvoltarea
postembrionară are loc prin metamorfoză completă sau incompletă. Pentru unele specii este
caracteristică înmulţirea partenogenetică.
Clasa Arahnidele (Arachnida)
Toate arahnidele sunt unisexuate, cu fecundaţie internă, ovipare, se întâlnesc şi specii vivipare.
Dezvoltarea embrionului este directă, doar la căpuşe fiind indirectă. Dimorfismul sexual este bine
exprimat prin dimensiuni şi culoare.
Reproducerea /înmulțirea la Vertebrate
Încrengătura Cordatele (Chordata)
Clasa Peştii osoşi (Osteichthyes)
Peştii sunt animale unisexuate, ovipare. Femelele au o pereche de ovare în care se dezvoltă ovulele
(icrele), care, prin oviducte, ajung în afara corpului. Masculii au o pereche de testicule în care se
formează spermatozoizii, transportaţi în afara corpului prin spermiducte. Fecundaţia este externă.
Dezvoltarea are loc prin metamorfoză incompletă, unii peşti decorativi sunt vivipari.
Clasa Amfibieni (Amphibia)
Amfibieni, animale unisexuate, ovipare. Spermiductele de la cele două testicule se deschid în uretere, iar
acestea – în cloacă. Înainte de a se deschide în cloacă, ureterul se dilată, formând vezica seminală
(rezervor temporar pentru spermă). Ovarele sunt, de asemenea, pare. Ovulul matur ajunge mai întâi în
cavitatea corpului, iar de acolo – într-o dilatare în formă de pâlnie a oviductelor perechi ce se deschid în
cloacă. Fecundaţia este externă, de regulă în apă, la unele specii – internă, iar dezvoltarea are loc prin
metamorfoză incompletă.
Clasa Reptilele (Reptilia)
49
Reptilele sunt animale unisexuate, ovipare. Aparatul sexual masculin se compune din testiculele pare,
spermiducte şi organ copulator – excrescenţe pare (la şopârle şi şerpi) sau impare (la crocodili şi broaşte
ţestoase) ale cloacei. Femelele dispun de o pereche de ovare, oviducte, care se deschid prin pâlnii în
cavitatea corpului, iar cu capătul opus în cloacă. Dezvoltarea este directă. Se întâlnesc şi specii
ovovivipare (Vipera berus, Natrix natrix), vivipare (Lacerta vivipara).
Clasa Păsările (Aves)
Păsările sunt animale unisexuate, la majoritatea speciilor dimorfismul sexual fiind bine exprimat, cu
fecundaţia internă. Femela are un singur ovar unit cu cloaca printr-un oviduct. Masculul are 2 testicule,
care comunică cu cloaca prin intermediul spermiductelor. După gradul de maturitate fiziologică al puilor
în momentul eclozării, păsările se împart în două grupe: nidifuge şi nidicole. La cele nidifuge puii sunt
acoperiţi cu puf, se pot deplasa de sine stătător şi pot ciuguli (găinile, raţele, dropiile ş.a). Puii păsărilor
nidicole sunt golaşi, adesea orbi şi neputincioși (rândunelele, vrăbiile, hulubii ş.a).
Clasa Mamiferele (Mammalia)
Mamiferele sunt animale unisexuate cu un dimorfism sexual relativ dezvoltat. La masculi, testiculele
sunt deplasate spre extremitatea posterioară a corpului, fiind dislocate într-o pungă tegumentară, numită
scrot. Ductele acestora se deschid la baza organului copulator prin a cărui canal se elimină urina şi
sperma. Funcţionalitatea testiculelor este asigurată de glandele anexe (epididim, prostată). Aparatul
sexual al femelelor este adaptat la naşterea de pui vii. El se compune din ovare pare, oviducte, uter,
vagin şi glande anexe. Ovulele, pe măsura dezvoltării, părăsesc ovarul, nimerind mai întâi în regiunea
superioară a oviductului, unde şi are loc fecundaţia. Puii mamiferelor sunt hrăniţi cu lapte secretat de
glandele mamare. Mamiferele sunt: ovipare, marsupiale, placentare.
Lucrul individual
Elaborați o schema în care veți prezenta tipul de reproducere la animalele vertebrate și
nevertebrate.

50
 Lucrare practică nr. 10
Tema: Evidenţierea rolului indicator a animalelor în ecosistemele rezervaţiilor /ecosistemelor naturale

Elevii vor fi capabili să:

● explice esența noţiunilor de bază: bioindicatori, bioacumulări;
● evidenţieze cerinţele bioindicatorilor faţă de tipurile de acumulări;
● clasifice indicatorii în dependenţă de tipul de poluare;
● argumenteze acțiunea factorilor biologici, fiziologici, ecologici care influențează
bioacumularea la animale.

Scopul lucrării: formarea abilităților practice în evidenţierea rolului indicator a animalelor în

ecosistemele rezervaţiilor /ecosistemelor naturale

Resurse utilizate: Atlas Zoologic, Lumea animală a RM, vol. II, III, IV și alte surse informaţionale
bibliografice de specialitate, secvențe video, laptop.

Noţiuni generale: bioindicatori, bioacumulări.

Cunoştinţele legate de existenţa situaţiilor de stres la nivelul mediului reprezintă baza pentru
soluţionarea sau ameliorarea acestora.
• Având în vedere scara de timp diferită precum şi natura complexă a proceselor, recunoaşterea timpurie
a unor asemenea situaţii este necesară înainte ca efectele modificării să fie evidente.
• In acest context, metodele obişnuite de evaluare predictivă cum sunt cele de testare a substanelor
chimice înainte de lansarea lor pe piaţă sau evaluarea impactului asupra mediului a unor tehnologii noi
nu pot genera rezultate suficient de reale referitoare la expunerea pe termen mediu sau lung – număr
extrem de mare de substanţe chimice – complexitatea interacţiunii acestora cu posibilitatea apariţiei unor
acţiuni sinergice sau antagoniste.
Este evidentă necesitatea detectării timpurii a modificărilor neasteptate care se produc la nivelul
mediului, sarcină care implică dezvoltarea unor indicatori simptomatici capabili să reacţioneze sensibil
la modificări survenite în mediu.
• Dintre multitudinea acestor indicatori, indicatorii biologici au o semnificaţie deosebită, deoarece,
manipulaţi corespunzător calităţile lor specifice îi fac “termometre” excelente ale mediului sau sisteme
integrative , nespecifice.
BIOINDICATOR

51
 Termen utilizat pentru organisme sau asociaţii de organisme care răspund la modificările
survenite într-un ecosistem - degradarea sau poluarea unui ecosistem prin modificări ale
funcţiilor vitale sau care acumulează poluanţi
BIOMONITOR – bioindicatori care prin natura răspunsului lor la modificările din mediu pot fi utilizaţi
în procese de monitoring pe termen mediu sau lung – furnizează informaţii despre prezenţa
poluantului, dar şi despre gradul şi intensitatea expunerii
Indicatori (bioindicatorii) oferă informaţii legate de poluanţi (ai aerului, solului, apelor) cât şi informaţii
legate de stabilitatea ecosistemelor, de menţinerea biodiversităţii ecosistemelor naturale, de gestionarea
durabilă a unor ecosisteme forestiere naturale şi agricole sau informaţii legate de răspunsul
ecosistemelor la modificarea globală a climei.

Clasificarea bioindicatorilor în dependenţă de tipul de poluare.

• Bioindicatori de acumulare – stochează poluanţii fără a manifesta modificări metabolice – indicatorii
acumulativi sunt adesea consideraţi biomonitori.
• Bioindicatori de răspuns – reacţionează prin modificări celulare sau simptome vizibile chiar şi la
cantităţi mici de substanţă.
Definiţia termenului de bioindicator acoperă trei niveluri de organizare:
• Celular şi tisular; • Organismic; • Populaţional (biocenotic).
Indicatori biocenotici se bazează pe structura populaţiilor şi comunităţilor
• Se urmăreşte – prezenţa/absenţa anumitor specii – diversitatea taxonomică – frecvenţă – abundenţă –
indicatori biocenotici.
Bioindicatorii diferă prin: Biomarkerii sunt eficienţi,
pertinenţa ecologică timpul de determinarea lor este rapidă şi
răspuns specificitate caracterul sunt specifici unui anumit tip
predictiv. de poluant; deoarece
modificările sunt sesizate la
nivel subletal, aceştia sunt
sisteme de alertă precoce

Biotestele sunt cele mai Indicatorii biocenotici se

reprezentative din punctul de bazează pe structura edificiului
vedere al raportului biologic şi au o semnificaţie
timp/răspuns ecologică deosebită dar sunt
puţin specifici pentru un
anumit tip de impact

Clasificarea speciilor în dependență de acumulare a poluanților:

1. Specii sensibile, care indică prezenţa unui poluant prin apariţia unor dereglări sau
malformaţii la nivelul ecosistemului natural.
2. Specii acumulatoare, care concentrează poluantul în corpul lor.
3. Specii care proliferează şi devin abundente în zonele poluante.
Aceste specii formează bioacumulări.

52
Bioacumularea reprezintă acumularea/depozitarea în organisme a substanțelor, de obicei toxice și toxice
persistente, prezente în mediul înconjurător. Această acumulare poate apărea în moduri diferite: prin
ingestie, prin respirație sau chiar prin contact sau depunere.
Evidenţierea cerinţelor bioidicatorilor faţă de tipurile de acumulări.
Motivaţia utilizării bioindicatorilor :
– determinarea directă a efectelor biologice;
– determinarea efectelor sinergice sau antagoniste ale unor poluanţi multipli asupra unui organism;
– recunoaşterea rapidă a efectului pe care poluantul îl are asupra organismelor, inclusiv omul;
– cost relativ redus comparativ cu alte metode.
Bioacumularea poate fi de două tipuri: activă și pasivă. În bioacumularea activă, organismul asimilează
substanța în interiorul celulelor și țesuturilor animalului, cum se întâmplă pentru metale grele. În
bioacumularea pasivă, substanța se depozitează pasiv pe suprafețele expuse ale animalului, cum ar fi
pene sau fire de păr, dar și pe membranele mucoasei ce comunică extern. Dacă pentru a fi bioacumulați
activ unele substanțe anorganice, sunt influențate de exemplu, la animale cu o carcasă exterioară de
carbonat, (exoschelet), acumularea de plumb este mai mare decât cea observată la alte specii, în
comparație cu calea metabolică a calciului, care este asimilată foarte eficient. Un tip particular de
bioacumulare activă este biomagnificarea, cu care se observă odată cu creșterea concentrația substanței
pe măsură ce crește piramida trofică, acest lucru se întâmplă pentru fiecare verigă al lanțului trofic,
substanţele toxice trec de la un organism la altul şi nu pot să le elimine (exemple comune sunt
acumularea de metilmercur în pește și cea de DDT la păsările care se hrănesc cu insecte de pe plantele
prelucrate cu insecticide).
Cerințele necesare a unui bioindicator:
1. Sensibilitatea la poluare, pentru a detecta chiar și modificările minore.
2. Rezistența la doze mari de poluanți, pentru a analiza o gamă largă de modificări de mediu.
3. Longevitatea suficientă pentru a arăta efectele poluantului și pentru a detecta condițiile de mediu
discontinuitatea lor.
4. Perioada de latență redusă între expunere și apariția simptomelor.
5. Ușurința de identificare a speciilor și a simptomelor  uniformitatea genetică, care nu este o sursă
de variabilitate a rezultatelor.
6. Cunoașterea adecvată a anatomiei, fiziologiei, etologiei și ecologiei bioindicatorului pentru a
putea evalua corect răspunsurile față de poluant.
Rolul nevertebratelor ca bioindicatori:
• Majoritatea diversităţii globale este dată de nevertebrate;
• Sunt importante în producerea de energie şi descompunerea materiei organice;
• Au cicluri de viaţă scurte, rată reproductivă crescută, creştere populaţională rapidă;
• Au rol deosebit de important în dezvoltarea, polenizarea şi fructificaţia unui număr mare de plante
cultivate şi spontane ca şi duşmani naturali ai unor dăunători, ca surse de hrană importante ca şi
dăunători;
• Sunt vectori şi rezervoare pentru o serie de boli şi au un impact major în sănătatea populaţiei umane;
• Sunt componenţi critici structurali şi funcţionali ai numeroase ecosisteme şi pot reprezenta un excelent
indicator al stării solului şi vegetaţiei;
• Sunt indicatori sensibili la modificări şi pot monitoriza schimbările survenite în mediu pe termen scurt
şi pe suprafeţe mici.

53
Rolul vertebratelor ca bioindicatori:
• Pot indica starea ecosistemelor;
• Prin prezenţa/absenţa lor unele vertebrate sunt indicatori ai unui mediu degradat;
• Sunt sensibile la modificările antropice (ex. populaţiile de carnivore).
Bazele fiziologice ale bioindicaţiei:
• Contactul şi pătrunderea contaminanţilor;
• Acumularea;
• Efectele acumulării;
• Eliminarea.
Contactul şi pătrunderea contaminanţilor:
• Termenii de contact şi intrare sunt frecvent utilizaţi pentru a desemna modul în care contaminanţii
interacţionează cu şi traversează membrana celulară.
• O serie de receptori – microorg. plante, animale, om şi o serie de căi stau la dispoziţia contaminanţilor
şi sunt implicaţi în procesele de bioaccesibilitate.
Evidenţierea factorilor biologici, fiziologici, etologici și ecologici a organismului care influienţează
bioacumularea.
-Animale care au o bună toleranță la poluanți (cum ar fi anghilele) populează în zonele poluate sau
adoptă comportamente care îi determină frecvent să între în contact cu substraturile poluate.
-Stadiul de reproducere în care se află organismul: multe animale, având în vedere perioada de
reproducere, tind să acumuleze substanțe bogate în lipide și, prin urmare, potențial și poluanții lipofili
prezenți în mediu.
Exemple privind rolul bioindicator la animale
Bioindicatorii pentru poluare au ca avantaj, faţă de monitorizarea instrumental, faptul că pot
oferi un răspuns la efectul combinat al anumitor poluanţi, spre deosebire de instrumente care măsoară
separat cantităţile fiecărui poluant şi pot da indicaţii, în urma analizei de ţesuturi, legate de cantităţile
foarte mici de poluanţi din mediu, precum şi de evoluţia poluantului în timp, pe perioade mai
îndelungate (exemple)
-melcii sunt capabili să inactiveze metalele cum ar fi cadmiul și cuprul prin legarea lor la anumite
proteine
celulele citoplasmatice denumite metalotioneină;
-la unele gasteropode prin ingerare în glanda digestivă, are loc acumulare metalelor cu formarea
depozitelor;
-albinele (Apis melliferaL) sunt buni indicator pentru identificarea acidului clorhidric;
-păduchele de soc (Apis sambucci L.) este un bun indicator pentru dioxidul de sulf;
- șobolanul (Rattus rattus L.) este un bun indicator pentru dioxidul de azot;
-furnicile (Fformicidae, Hymenoptera) sunt utilizate ca bioindicatori în condițiile reconstrucției
ecologice în anumite zone degradate de activitățile minere, zone distruse de incendii.
-carabidele (Carabidae, Coleoptera), sunt indicatori al modului de distribuție a vegetației;
-libelulele (Odonata), pot oferi indicații despre apariția unei perturbări în funcționarea ecosistemului
din care acestea fac parte;
- fluturii (Lepidoptera) pot oferi informații despre repartiția și succesiunea speciilor vegetale pe teren
degradat;
-păianjenii (Arahnide) pot fi utilizaţi ca bioindicatori ai echilibrului ecosistemelor;

54
- unele păsările sunt foarte buni bioindicatoriai a schimbărilor de mediu, la care reacţionează prin
modificarea compoziţiei speciilor din cadrul unei biocenoze, prin modificarea comportamentului sau a
aspectului şi a capacităţii de reproducere cum ar fi: sturzul de apă (Seiurus motacilla ) utilizat pentru
supravegherea calităţii apelor izvoarelor de munte din ecosisteme forestiere; bufnițele au fost şi ele
utilizate ca specii santinelă, pentru avertizare precoce în cazul degradării ecosistemelor; şoimul călător
(Falco peregrinus L.), ale cărui populaţii au înregistrat în trecut o drastică diminuare datorită expunerii
la D.D.T şi la alte insecticide organoclorurate cât și la o variată gamă de poluanţi, cum sunt pesticidele
(organoclorurate sau organofosforice), metalele grele, floruri, şi concentrează în corp, datorită hranei
consumate.
-chiţcanii (Soricidae, Insectivora) şi liliecii (Chiroptera) sunt utilizați ca bioindicatori ai efectelor
fragmentării habitatelor, defrişărilor, utilizării pesticidelor, diminuării diversităţii biotopurilor .

Exemplu de studiu privind bioacumularea metalelor grele și a hidrocarburilor aromatice policiclice la

melci (Pignolo, 2010)
Acumularea metalelor grele
Melcii (Gasteropode) sunt buni indicatori și bioacumulatori de metale grele, acumularea lor are loc în
glanda digestivă, care este cel mai important organ atât pentru acumulare, cât și pentru detoxifiere la
moluște.  Metalele sunt depozitate în interiorul țesutului conjunctiv, specializat în formarea
hemocianinei, sinteza colagenului și de depozitarea calciului. Melcii sunt capabili să inactiveze metalele
cum ar fi cadmiul și cuprul prin legarea lor la anumite proteine denumite metalotioneină.
Unele metale, cum ar fi Mn, Cu, Zn și Ca, pot fi luate prin contactul epiteliului piciorului cu solul
potențial poluat. Metalele intră în celule pasiv, prin intermediul canalelor celulare, urmând gradientul de
concentrație sau difuziunea facilitată. Cuprul este un metal important pentru gasteropode, deoarece este
constituent esențial al hemocianinei și este predominant prezente în picior și în mantaua
melcului. Concentrarea trebuie să fie menținute constante și, în unele cazuri, acumulate în concentrații
mai mari decât cele prezente în mediu. 
Mecanismele de detoxifiere pentru a elimina urme de metale sau metale neesențiale includ:
ultrafiltrare, mecanisme de transport active, includerea în substanțele dizolvate care sunt expulzate cu
mucus sau prin uree și acid uric. Eliberarea mucusului este în general redusă la minim pentru a minimiza
pierderile de apă și, în acest sens, mecanismele de detoxifiere care includ formarea sunt favorizate a
metallothioneinelor și veziculelor eliberate cu fecale.
Conform desenelor de mai jos (pentru fiecare număr) scrieți pe foaia de caiet rolul animalelor ca
bioindicator

1 2 3

4 5 6 7

55
 8 9 10 11

BIBLIOGRAFIE

1 A. Maxim, Ecologia şi protecţia mediului, Cluj-Napoca, 2008.

2 C. Andon, Ştiinţe ale naturii cu bazele ecologiei, Lumina, Chişinău, 1994.
3 C. Dobrotă, Ecologia plantelor de cultură, Cluj-Napoca, 2013.
4 V. Aşevschi, Ecologia şi protecţia mediului, Ulim, 2007.
5 Lume animală a Republicii Moldova: Chişinău Editura Ştiinţa-2006
6 www.biodiversitate-educatie-ecologica
7 www.scritub.com/biologie/.../ECOLOGIA-PLANTELOR
8 WWW.stiinta.asm.md/lumea-vegetala-lumea-animala
9 tinread.usm.md/opac/bibliographic_view/70416;jsessionid ,
10 https://es.scribd.com/document/141851006/Lumea-vegetală-și-animală-a-Moldovei

56