Universitatea Alexandru Ioan Cuza

Facultatea de Teologie Ortodoxă

„Dumitru Stăniloae”- Iaşi

VIAŢA BISERICEASCĂ DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ ÎN

TIMPUL DOMNIEI SFÂNTULUI VOIEVOD NEAGOE
BASARAB

LUCRARE DE SEMINAR LA DISCIPLINA

ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

Coordonator
Arhim. Lector Dr. Emilian Nica

Student:
Parfeni Mihai-Mădălin
Anul II, Pastorală
Grupa VII

2009
 Cuprins

Introducere………………………………………………………………...pag. 3
Capitolul I Activitatea domnitorului Neagoe Basarab.….......................pag. 4
Capitolul II Sf. Voievod Neagoe Basarab – Un ctitor de cultură ...........pag. 8
Capitolul III Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie..pag.11
Concluzii………………………………………………………..................pag.14
Bibliografie………………………………………………………………..pag.15

2
 Introducere
Contextul politic şi religios în prima jumătate a secolului al XVI-lea

În decursul secoluluai al XVI-lea, în ambele ţări române extracarpatice se constată o

accentuare a dominaţiei otomane, concretizată în creşterea continuă a haraciului, prin numirea
domnilor direct de către Poartă, fiind schimbaţi foarte des, prin unele pierderi teritoriale
(Brăila şi ţinutul înconjurător), etc. Cu toate acestea, se cunosc şi acum o serie de mişcări de
rezistenţă antiotomană pentru recâştigarea deplinei independenţe a celor două ţări, conduse de
domnitori ca Radu de la Afumaţi în Ţara Românească, Petru Rareş şi Ioan Vodă cel Viteaz în
Moldova, dar mai ales de Mihai Viteazul în ultimul deceniu al secolului, culminând cu
strălucita sa victorie de la Călugăreni, din 23 august 1595.
Transformarea Transilvaniei în principat (1541) a avut urmări însemnate asupra vieţii
românilor de pretutindeni, în sensul că au sporit acum legăturile politice, culturale şi
bisericeşti dintre românii de pe ambele versante ale Carpaţilor. Toate acestea au pregătit
drumul spre prima unire politică a tuturor românilor, realizată de Mihai Viteazul în 1599-
1600.
În viaţa bisericească a Ţării Româneşti se constată o renaştere a ei, în primele două
decenii, datorită celor doi domni sprijinitori ai culturii şi artei româneşti: Radu cel Mare
(1495-1508) şi Neagoe Basarab (1512-1521). În schimb, în deceniile următoare, până la
sfârşitul secolului, se constată o mare instabilitate a mitropoliţilor şi chiar a episcopilor, căci
ei, fiind implicaţi şi în viaţa politico-socială a ţării, erau înlăturaţi de multe ori din scaun în
mod abuziv, dacă nu împărtăşeau orientarea politică a domnitorilor de atunci. 1

1
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Editura Trinitas, Iaşi, 2004, pag.
387.

3
 Activitatea dominitorului Neagoe Basarab

Neagoe s-a născut în anul 1482, în anul morţii tragice a tatălui său, Bogdan al III-lea
cel Tânăr (Ţepeluş). A fost crescut la Glovora (Gorj), de către mama lui, Neaga, şi de
influentul boier Pârvu Craiovescu. Cula în care s-a născut, păstrată şi astăzi sub formă de casă
întărită pe terasa de răsărit a Motrului, fusese pe acel timp înconjurată de un frumos parc. Din
cerdacul acestei aşezări, de unde se poate observa un minunat peisaj, până departe în jos, către
Strehaia, este neîndoielnic că şi-a putut iniţia Neagoe gustul pentru frumos.
Fiind din cea mai fragedă tinereţe iubitor de învăţătură, trăit câţiva ani la
Constantinopol, precum şi la curtea domnească a lui Radu cel Mare, a avut prilej să se
formeze sub toate aspectele. În primul rând a reuşit să continue politica înţeleaptă a lui Radu
cel Mare, înlăturând învrăjbirea dintre partidele boiereşti şi să ridice nivelul vieţii sufleteşti a
poporului său prin credinţă, cultură şi artă.
Un bun sfetnic l-a avut şi în soţia sa, doamna „Miliţa” sau „Despina”, fiica lui Ioan
Brancovici, despotul Serbiei şi nepoata Mitropolitului Maxim.2
După moartea lui Vlăduţ, fiul lui Vlad Călugărul, frate cu Radu cel Mare, Craioveştii
impun domn al Ţării Româneşti pe Neagoe (1512-1521), fiul lui Pârvu vornicul care, pentru
a-şi justifica pretenţia la tron, îşi crează o falsă genealogie: el se dă drept fiul lui Basarab cel
Tânăr şi îşi schimbă numele din Neagoe în Basarab. După el, Craioveştii îşi vor spune
Basarabi, deşi nicio legătură de sânge nu-i apropia de vechii domni. Izvoarele menţionează că
înscăunarea lui Neagoe s-a făcut cu ajutor turcesc. Aceasta a făcut ca obligaţiile sale faţă de
turci să fie mari. Supunerea lui Neagoe faţă de Poartă explică temerile transilvănenilor că
Neagoe va participa alături de turci la expediţiile acestora în Transilvania. Frământările din
Imperiul Otoman împiedică însă astfel de expediţii. Ele îi permit lui Neagoe să ducă o politică
de echilibru între turci şi creştini şi să ocupe tronul Ţării Româneşti până la moarte. Urmând
în domnie programul politic al lui Radu cel Mare, el caută sa-şi consolideze tronul, pe de o
parte, printr-o serie de măsuri interne, iar pe de altă parte, printr-o abilă politică externă.3
Cu ajutorul familiei boiereşti din care făcea parte, Neagoe ia o serie de măsuri de
gospodărire a ţării, devenite absolut necesare. Din vremea lui se păstrează prima menţiune a
2
Ion Florescu, 450 de ani de la moartea lui Neagoe Basarab, în revista Glasul Bisericii, nr. 9-10/ 1971, pag.
973-974.
3
Ştefan Pascu, Emil Condurachi, Istoria României, Vol. II, Editura Academiei Republicii Populare Române,
Bucureşti, pag. 621.

4
stabilirii precise a hotarului dintre Ţara Românească şi Transilvania, în părţile din nordul
Olteniei. Cât priveşte hotarul de sud al ţării, a reuşit să lichideze în unele părţi infiltraţiile
turceşti la nordul Dunării. În timpul domniei lui Neagoe Basarab se accentuează procesul de
separare a averii personale a domnului de cea a statului, se dezvoltă aparatul fiscal al domniei,
apar elementele unui aparat administrativ ce semăna cu slujitorimea din Moldova şi care
contribuie la întărirea puterii centrale.
Căutând liniştea necesară realizării acestui program de politică internă, în care un rol
deosebit îl ocupă problemele culturii, Neagoe s-a străduit să stabilească relaţii de bună
înţelegere cu vecinii. Bucurându-se de încrederea turcilor, el a făcut totul ca încă de la urcarea
sa pe tron să fie în bune relaţii şi cu regele Ungariei. În cursul domniei, Neagoe desfăşoară o
bogată activitate diplomatică, urmând să lărgească legăturile sale politice: el întreţine relaţii
cu Polonia, Veneţia şi cu papa. În 1517, împreună cu boierii mari şi mici, Neagoe depune
jurământul de credinţă către Ludovic al II-lea, noul rege al Ungariei. Din textul jurământului
se vede că închinarea lui Neagoe faţă de rege nu era determinată de dorinţa lui de a rupe
legăturile cu turcii, ci era făcută cu scopul de a-şi asigura, în cazul unei eventuale pierderi a
domniei, un adăpost în Transilvania. Ca semn al închinării, el stăpâneşte domeniul Geoagiul
de Jos, în comitatul Hunedoarei, cu satele şi posesiunile ce ţineau de acesta.4
Urmând politica familiei din care făcea parte, Neagoe Basarab a întreţinut relaţii
strânse cu Sibiul. De la Neagoe şi rudele sale, prin trimişi speciali, sibienii luau informaţii
despre turci. Cu Braşovul, relaţiile domnitorului muntean nu au fost întotdeauna bune;
solidarizându-se cu interesele negustorilor şi meşteşugarilor din Ţara Românească, Neagoe se
ridică împotriva măsurilor luate de braşoveni faţă de aceştia, ameninţând că va pustii Ţara
Bârsei. Relaţiile lui Neagoe cu braşovenii erau încordate şi din cauza sprijinului pe care
aceştia îl acordau lui Mircea, fiul lui Mihnea cel Rău, care continua să pretindă pentru sine
tronul Ţării Româneşti. Mircea se bucura şi de sprijinul domnului Moldovei, Bogdan, cu care,
din această cauză, Neagoe se află de la începutul domniei în conflict. Domnul muntean
încearcă şi el mai târziu, în 1514, să sprijine împotriva lui Bogdan pe un pretendent, Trifăilă,
care este însă înfrânt, prins şi decapitat.
Domnia lui Neagoe Basarab marchează apogeul puterii Craioveştilor, fiind perioada în
care ei îşi sporesc în mod considerabil averile. Marea bănie deţinută de Barbu Craiovescu,
unchiul domnului, câştigă mult în importanţă. În cuprinsul Olteniei, marele ban ajunge în
posesia majorităţii prerogativelor rezervate domnului. Din această vreme, marele ban devine
singurul dregător care avea dreptul de a pedepsi cu moartea. Banul îşi avea oastea sa proprie,
4
Ibidem, pag. 623.

5
formată din elemente de tipul curtenilor, cunoscuţi sub numele de „slugi”. Ca şi domnul,
marele ban dăruia cu sate slugile ce se distingeau prin fapte militare. El îşi avea curtea sa, ce o
imita pe cea domnească, şi un aparat administrativ propriu.
Organizarea pe care Craioveştii au dat-o Olteniei a contribuit ca această provincie să
apară multă vreme ca o individualitate politică cu tendinţe de autonomie.5
Trăind în mijlocul unei familii iubitoare şi susţinătoare a culturii şi în preajma unor
cărturari vestiţi ai vremii, Neagoe s-a arătat un cald susţinător al fenomenului cultural, atât în
ţară, cât şi peste hotare. În anii domniei sale, Ţara Românească era centrul lumii ortodoxe şi
adăpostul civilizaţiei bizantine. La curtea sa din Târgovişte au fost introduse fastul şi
ceremoniile de la curtea împăraţilor bizantini. În ţară şi peste hotare, el a stimulat iniţiativa de
cultură, care avea să dea domniei lui un fast deosebit, rareori atins de domnii Ţării
Româneşti.6
Alături de această politică de cultură şi în strânsă legătură cu ea, Neagoe Basarab a
desfăşurat şi o politică bisericească, atât în ţară cât şi în afara ei. El a continuat activitatea
începută de Radu cel Mare, care adusese în ţară pe fostul patriarh ecumenic Nifon, cu scopul
de a reorganiza Biserica munteană.
La înscăunarea sa, Neagoe Basarab nu a găsit mitropolit în ţară, căci Maxim
Brancovici, trimis fiind de Mihnea cel Rău cu o solie în Ungaria, nu s-a mai întors, din cauza
contextului intern nefavorabil. În locul său, Neagoe l-a pus pe Macarie, despre care se crede
că nu este nimeni altul decât iscusitul ieromonah-tipograf Macarie şi care a păstorit până la
sfârşitul domniei sale.7
Însă Neagoe Basarab a fost „fiul sufletesc” al patriarhului şi mitropolitului Nifon, pe
care l-a hrănit şi îngrijit pe ascuns, când acesta a căzut în dizgraţia domnitorului Radu cel
Mare, asumându-şi un mare risc, deoarece domnitorul a poruncit ca oricine îl va primi pe
Nifon în casa sa îşi va pierde viaţa, iar averea lui va trece pe seama domniei.
În anul 1515, la şapte ani după trecerea la cele veşnice a Sfântului Nifon şi după trei
ani de domnie a lui Neagoe Basarab, acesta trimite o delegaţie la Muntele Athos, condusă de
logofătul Danciu, cu o scrisoare adresată egumenului Mănăstirii Dionisiu, prin care solicita ca
moaştele Sfântului Nifon să fie dăruite un timp pentru Ţara Românească. Primind acceptul
egumenului, moaştele Sfântului Nifon au ajuns la Mănăstirea Dealu, iar în 1517, în ziua de 16
august, a doua zi după târnosirea Mănăstirii Curtea de Argeş, a avut loc şi canonizarea

5
Ibidem, pag. 625.
6
Preot Nicolae Şerbănescu, 450 de la moartea lui Neagoe Basarab, 1521 – septembrie 1971, în revista
Glasul Bisericii, nr. 9-10/ 1971, pag. 953.
7
Ibidem, pag. 954-955.

6
fostului patriarh ecumenic şi mitropolit al Ţării Româneşti. Trecerea sa în rândul sfinţilor a
fost prima canonizare săvârşită pe teritoriul patriei noastre.
Viaţa sa a fost scrisă de Gavriil Protul la îndemnul lui Neagoe Basarab. Din limba
greacă, opera a fost tradusă în slavonă, limba oficială de cult în Ţara Românească de atunci, şi
ea se găseşte în manuscrisele româneşti împreună cu lucrarea Învăţăturile lui Neagoe
Basarab către fiul său Teodosie. Din limba slavonă, Viaţa Sfântului Nifon a fost tradusă în
româneşte în timpul domniei lui Matei Basarab, probabil de învăţatul cărturar Udrişte
Năsturel.
După ce moaştele Sfântului Nifon au fost ţinute mai multe zile pentru închinarea
credincioşilor, din porunca evlaviosului domn, unii boieri, împreună cu mitropolitul Neofit,
le-au însoţit înapoi spre Mănăstirea Dionisiu. Ele erau aşezate acum într-un sicriu de argint
curat, poleit cu aur şi înfrumuseţat cu pietre scumpe şi cu email. Deasupra sicriului era
încrustat chipul Sfântului Nifon, iar jos se afla chipul lui Neagoe în genunchi, rugându-se
acestuia.
Racla dăruită de Neagoe Basarab şi în care se păstrează moaştele Sfântului Nifon are
forma unei bisericuţe cu cinci turle, lucrată toată în filigran de argint aurit, împodobită cu o
friză de email, pe care se află două rânduri de icoane înfăţişând pe Mântuitorul Hristos între
Maica Domnului şi Ioan Botezătorul, iar de o parte şi de alta şi în rândul de dedesubt,
aflându-se prooroci şi sfinţi. Pe o fâşie îngustă este încrustată în greceşte următoarea pisanie:
„Aceasta cinstită şi sfântă raclă este a prea sfinţitului arhiepiscop al Constantinopolei, Romei
celei Noi şi Patriarh Ecumenic chir Nifon. S-a pus la cale şi s-a săvârşit întru Hristos
Dumnezeu, de către Prea credinciosul şi iubitorul de Hristos Domn Neagoe. Patriarhul a
adormit acolo în venerata şi sfânta mănăstire a cinstitului Înainte Mergător şi Botezător Ioan.
(S-a făcut) la anii 7023 (1515)”.8
Primind racla cu moaştele Sfântului Nifon, obştea de la Mănăstirea Dionisiu, profund
mişcată de darurile primite de la domnul Ţării Româneşti, a hotărât să-i trimită lui Neagoe
Vodă în dar capul Sfântului şi o mână. Mai târziu, Neagoe Basarab a dăruit moaştele primite
ctitoriei sale de la Argeş, unde, între icoanele aşezate în pronaosul bisericii, a pus şi chipul
Sfântului Nifon, ferecat cu aur şi cu pietre scumpe.
Moaştele Sfântului Nifon au stat în biserica Mănăstirii de la Curtea de Argeş până în
anul 1949, când au fost duse în Biserica Sfântul Dumitru, Catedrala Mitropoliei Craiova.9

8
Pr. Prof.Dr. Ion Vicovan, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Editura Trinitas, Iaşi, 2002, pag. 180.
9
Ibidem, pag. 181.

7
 Sfântul Voievod Neagoe Basarab – Un ctitor de cultură

Activitatea de ctitor a lui Neagoe Basarab a îmbrăţişat toate sectoarele culturii:

organizarea administrativă a Bisericii, construirea de biserici şi mănăstiri, înzestrarea
aşezămintelor religioase cu mijloacele necesare misiunii lor, organizarea tiparniţei şi tipărirea
unor cărţi de căpătâi ale creştinismului, înfiinţarea şi reorganizarea şcolilor.
Neagoe Basarab a restaurat aşezămintele predecesorilor săi, Vlad Călugărul şi fiul
acestuia, Radu cel Mare. Prin vrednicia mitropolitului Macarie, a reorganizat cele două
episcopii, de Buzău şi de Severin, statornicite de Nifon sub domnia lui Radu cel Mare şi a
mutat mitropolia de la Curtea de Argeş la Targovişte, unde a zidit, pe ruinele unui aşezământ
mai vechi, o catedrală „mare şi frumoasă, cu opt turle”. Aparţinând stilului constantinopolitan
prin formă, tehnica zidirii şi decoraţie interioară, catedrala Mitropoliei din Târgovişte a
reprezentat o înaltă lucrare de artă şi a devenit un focar de cultură, ceea ce a întărit prestigiul
mitropoliei şi al Bisericii Ortodoxe Române în general. Pe linia aceloraşi preocupări, a mai
ridicat în Târgovişte o a doua biserică, având hramul Sfântul Gheorghe, a construit un elegant
schit în ostrovul Călimăneşti, a restaurat biserica Mănăstirii Cozia şi biserica de la Snagov, al
cărei ctitor este considerat, alături de Mircea Voievod. Apoi a înnoit prin lucrări de conservare
şi înfrumuseţare Mănăstirile Tismana, Nucet, Glavacioc, Snagov, Schitul Bălteni (Ilfov) şi a
făcut danii, în obiecte de cult, icoane, rente, moşii, unui mare număr de aşezăminte religioase:
Mănăstirile Bolintinului, Snagov, Glavacioc, Comana, Strehaia, Bistriţa, Tismana, Cozia,
Episcopia Buzăului, etc.10
Neagoe Basarab a fost, fără îndoială, cel mai de seamă ctitor de lăcaşuri sfinte în acest
secol al XVI lea. Dintre ctitoriile sale se remarcă Mănăstirea de la Argeş, considerată cel mai
somptuos lăcaş de cult al epocii post bizantine. 11
Catedrala de la Curtea de Argeş este o strălucită realizare în arta construcţiilor şi o
preţioasă operă de cultură românească. Integrând într-o sinteză originală influenţa bizantină
de tip sârbesc şi atonit cu influenţa occidentală şi cu elemente arhitectonice inedite de
inspiraţie autohtonă, această biserică (împreună cu cea de la Dealu) ilustrează o concepţie
arhitectonică nouă, stilul muntean: plan în trifoi, turla principală pe naos, două turle mici pe
pronaos, pridvorul cu patru stâlpi, zidurile din rânduri alternante de piatră şi cărămidă, cu
brâul împrejmuitor din trei viţe.
10
Alexandru Constantinescu, Un ctitor de cultură: Neagoe Basarab, în revista Biserica Ortodoxă Română, nr.
9-10/1971, pag. 1078-1079.
11
Pr.Prof.Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., pag. 490.

8
 Târnosirea catedralei a prilejuit o manifestare de solidaritate a creştinilor din Imperiul
Otoman şi o reafirmare a voinţei de rezistenţă pe plan spiritual. Între 14 şi 17 august 1517, în
pitorescul decor al muncelelor argeşene, creştinătatea răsăriteană şi-a trimis înaltul sobor:
patriarhul Teolipt al Constantinopolului, mitropoliţii de Serres, Sofia, Midia şi Melichin, cei
20 de egumeni din Athos, sub conducerea protului Gavriil, toţi egumenii mănăstirilor din ţară,
în frunte cu mitropolitul Macarie şi un număr mare de preoţi şi credincioşi români. Sfinţirea
catedralei episcopale de la Curtea de Argeş s-a înscris în cronicile vremii ca un mare
eveniment.
În timpul domniei lui Neagoe Basarab şi a urmaşilor săi imediaţi, pictura în frescă a
cunoscut o perioadă de maximă dezvoltare. Dintre picturile din timpul său, consemnăm, în
primul rand, pe cele din biserica Mănăstirii Dealu (1515), lucrate de meşterii Dobromir, Jitian
şi Stanciu.
Cea mai însemnată ctitorie a lui Neagoe Basarab, biserica Mănăstirii Argeş, a fost
împodobită cu picturi tot de Dobromir zugravul (1517-1526) cu câţiva ucenici, dar ansamblul
său pictural a fost înlăturat la restaurarea din 1875-1886 şi înlocuit cu o pictură nouă,
executată de artişti străini. Principala compoziţie era tabloul votiv, cuprinzând mai multe
panouri pe peretele de sud şi de vest al pronaosului. Cel mai interesant este tabloul care
înfăţişează pe Neagoe Basarab cu soţia sa Despina-Miliţa în veşminte domneşti, cu coroană
pe cap, ţinând chipul bisericii pe mâini, având în faţa lor pe cei şase copii.12
Sculptura în piatră a cunoscut o maximă înflorire tot în primele decenii ale secolului al
XVI lea. Decoraţiunile sculptate ale faţadelor de la Dealu şi Argeş, de origine orientală, vor
constitui, pentru mai mult de un secol, un permanent izvor de inspiraţie pentru artiştii din Ţara
Românească.
Piatra de mormânt a lui Neagoe Basarab, aflată în biserica de la Argeş, va constitui
prototipul sculpturii lespezilor funerare din Muntenia pentru tot secolul al XVI-lea şi o parte
din cel următor. În câmpul central se află o cruce dublă, sprijinită pe un piedestal, având în
partea superioară o roză a vânturilor. Inscripţia funerară formează chenarul marginal. În
aceasta decoraţie de tip geometric se pot regăsi elemente comune manuscriselor şi
broderiilor.13
Ca român şi creştin ortodox, Neagoe şi-a extins generozitatea şi asupra bisericilor
româneşti din Ardeal: a restaurat vechea biserică din Zărneşti în 1515 şi a ctitorit cel dintâi
locaş de închinare al românilor din Şcheii Braşovului, biserica „Sfântul Nicolae”, ai cărei

12
Ibidem, pag. 510-511.
13
Ibidem, pag. 522.

9
preoţi vor fi numiţi de către domn şi vor fi hirotoniţi de mitropolitul de Târgovişte. A
contribuit de asemenea la rezidirea şi organizarea unei şcoli de slavonie pe lângă această
biserică.
Dărnicia evlaviosului voievod român s-a revărsat abundent şi asupra aşezămintelor
religioase din Peninsula Balcanică, Asia Mică şi Egipt: a zidit biserici şi mănăstiri, le-a
împodobit cu odoare preţioase, le-a constituit rente viagere etc. La Muntele Athos a restaurat
Mănăstirea Cutlumuş, veche ctitorie românească, denumită şi „Lavra mare a Ţării Româneşti”
şi a construit pe lângă ea biserica „Sfântul Nicolae”; la Mănăstirea Dionisiu, unde se află
mormântul fostului patriarh Nifon, îndrumătorul său sufletesc, Neagoe a înălţat o biserică în
numele Sfântului Nifon. A mai ajutat Mănăstirile Ivir, Hilandar, Pantocrator, Xeropotam,
Sfântul Pavel, Lavra Sfântul Atanasie, etc.
Pietatea strălucitului voievod s-a dovedit generoasă şi cu alte aşezăminte creştine:
Mănăstirea Meteora din Tesalia, Mănăstirea Oreiscului din Măgura Misiei, Mănăstirea
Sfântul Ilie din Epir, Mănăstirea Trescaviţa din Paflagonia, Mănăstirea Cuşniţa din
Macedonia, Mănăstirea din Măgura Cutesca, Mănăstirile de pe Muntele Sinai şi din Ierusalim,
biserica patriarhiei din Constantinopol, etc.14
Ctitor de cultură, Neagoe Basarab a cuprins în preocupările sale toate zonele vieţii
spirituale. A reorganizat tipografia lui Macarie, creată în 1508, dându-i o capacitate de
dimensiunile vastei sale opere: teascurile ei (de limbă slavonă) deserveau Moldova,
Transilvania şi întreaga Peninsulă Balcanică, reprezentând, în vremea aceea, singura
tipografie slavonă de pe teritoriul Imperiului Otoman. În Tipografia de la Târgovişte s-a
desăvârşit, la 25 iunie 1512, tipărirea Evangheliarului în limba slavă, a treia tipăritură, în
ordine cronologică, din Ţara Românească, după Liturghierul din 1508 şi Octoihul din 1510,
tipăritură realizată în doua ediţii, una pe hârtie obişnuită, iar a doua pe pergament. Aici s-a
tipărit prima versiune în slavoneşte a cărţii lui Gavriil Protul, Viaţa şi traiul sfinţiei sale
Părintelui nostru Nifon Patriarhul Ţarigradului, tradusă, probabil de însuşi Neagoe Basarab.
În teascurile târgoviştene s-au tipărit cărţi slavone cu stema Moldovei şi cărţi bisericeşti
pentru întreg Răsăritul ortodox.15

Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie

14
Alexandru Constantinescu, op. cit., pag, 1080.
15
Ibidem, pag. 1081.

10
 Personalitatea complexă a lui Neagoe Basarab a lăsat posterităţii două monumente de
o valoare excepţională, unul în domeniul arhitecturii – măreaţa biserică episcopală de la
Curtea de Argeş, iar altul în domeniul literaturii – Învăţăturile către fiul său Teodosie.16
Neagoe Basarab şi-a petrecut tinereţea în anturajul patriarhului Nifon şi la Mănăstirea
Bistriţa, ctitorie a strămoşilor săi Craioveşti şi acumulase o masivă cultură teologică. De
asemenea, în tinereţea sa fusese copist, ceea ce presupune o bună cunoaştere a limbii
slavone.17
În acea vreme, cultura avea un pronunţat caracter religios, a fi cult însemnând în
primul rând a cunoaşte cărţile fundamentale ale Bisericii, ca şi unele lucrări aprocrife sau
scrieri populare. O asemenea cultură posedă şi autorul Învăţăturilor, care foloseşte în opera sa
literatura patristică, lucrările Sfântului Ioan Gură de Aur, Grigorie Teologul, Efrem Sirul,
scrierile Patriarhului Eftimie al Târnovei, ca şi unele cărţi populare de mare circulaţie ca
Alexandria şi Varlaam şi Ioasaf. Acestea au circulat în manuscris şi erau cunoscute de
oamenii de cultură ai secolului al XVI-lea.18
Neagoe Basarab a fost un om al epocii sale pătruns de sentimentul religios, el fiind
unul dintre cei mai de seamă ctitori şi sprijinitori ai Bisericii din trecutul nostru. Cunoscător al
textelor şi problemelor religioase, el a căutat să facă din Biserică un puternic sprijin al
domniei, politică asemănătoare cu cea dusă de Ştefan cel Mare cu puţin timp înainte. Ştiind
cât de mare influenţă exercită religia în acea vreme, el a îmbrăcat sfaturile către fiul său într-o
haină religioasă. Astfel, sfătuindu-şi urmaşul să fie cumpătat la băutură, îi oferă pilde din
Vechiul Testament, cu privire la relele pricinuite de vin ( Noe, Lot, Samson). Apoi se arată
relele ce pot surveni din prietenia cu cei desfrânaţi şi se compară răscoala contra domnului
ţării cu răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu, arătându-se pe larg cum i-a aprins diavolul pe
Saul contra lui David şi pe Abesalom împotriva tatălui său David.
Dar nu numai fiului său îi oferă exemple din textele religioase, ci domnul însuşi s-a
străduit să urmeze unele exemple ilustre, îndeosebi pe Sfântul Împărat Constantin cel Mare.19
Una dintre ideile de bază ale autorului Învăţăturilor este aceea a monarhiei de drept
divin. Această idee poate fi identificată şi într-o scrisoare a lui Neagoe Basarab adresată în
1520, locuitorilor Braşovului. Într-un alt document din 1512, domnitorul declară că trebuie să
16
Nicolae Stoicescu, Învăţăturile lui Neagoe Basarab şi activitatea sa de domnitor al Ţării Româneşti, în
revista Biserica Ortodoxă Română, nr. 9-10/1971, pag. 1084.
17
Nicolae Stoicescu, Politica lui Neagoe Basarab şi Învăţăturile către fiul său Teodosie, în revista Studii
Teologice, nr. 1-2/1971, pag. 123.
18
Nicolae Stoicescu, Învăţăturile lui Neagoe Basarab şi activitatea sa de domnitor al Ţării Româneşti, în
revista Biserica Ortodoxă Română, nr. 9-10/1971, pag. 1085.
19
Ibidem, pag. 1088.

11
mulţumim lui Dumnezeu pentru faptul că „a binevoit să ne aşeze pe tronul străbunilor prin
milostivirea şi puterea Sa divină”.
Învăţăturile conţin numeroase sfaturi despre modul cum trebuia condusă ţara, despre
relaţiile domnului cu boierii: numirea dregătorilor, administrarea justiţiei, primirea solilor
străini, purtarea războiului, etc., toate aceste sfaturi alcătuind un adevărat manual de
guvernare a statului.
Sfatul domnesc juca un rol important în conducerea statului, alături de domn, iar
alegerea şi numirea dregătorilor constituiau probleme importante pentru fiecare voievod. Din
acest motiv, Neagoe Basarab le acordă însemnătatea cuvenită, sfătuind pe urmaşul său să îşi
aleagă colaboratorii cei mai pricepuţi, care să-l ajute cu credinţă la conducerea treburilor
statului, chiar dacă unii dintre aceştia nu erau de origine nobilă.
Deosebit de interesante sunt sfaturile privind modul în care trebuiau făcute judecăţile
de către domn şi de sfatul său. Domnul este sfătuit să judece drept, pe fiecare după fapta sa şi
să asculte şi pe nevoiaşi, judecata dreaptă contribuind şi ea la menţinerea unui renume bun în
lume. Aceste sfaturi îşi găsesc confirmarea în practica judecătorească a lui Neagoe Basarab,
ceea ce dovedeşte că amintirea lăsată de el posterităţii a fost acea a unui domn drept. 20
Sfaturile privind politica externă sunt legate şi precedate de acelea referitoare la
întreţinerea relaţiilor diplomatice, adică la primirea şi trimiterea solilor, domeniu în care
domnul lasă urmaşului său poveţe foarte instructive, considerate pe bună dreptate ca fiind
prima lecţie de diplomaţie medievală românească. Aceste sfaturi îşi găsesc confirmarea în
intensa activitate diplomatică desfăşurată de Neagoe Basarab, cu scopul de a asigura liniştea
şi libertatea Ţării Româneşti, de a împiedica aservirea ei de către Imperiul Otoman şi de a face
din ţara pe care o conducea un important factor în sud-estul Europei.
Foarte înţelepte sunt sfaturile privind relaţiile cu Imperiul Otoman, faţă de care
domnul cere urmaşului său la tron multă prudenţă: „Chiar dacă vei vedea pe aceştia
făgăduindu-ţi frăţie şi prietenie, să nu le acorzi nicio încredere, ci mai mult să te ascunzi de
dânşii”. Întrucât „înţelepciunea lor este mâna întinsă pentru dări şi daruri”, este bine ca
domnul să le satisfacă cererile pentru a-şi asigura astfel pacea.
Domnul îşi povăţuieşte urmaşii: „Să nu iubiţi vremile de răzmeriţă şi să săriţi la fapte
de trufie”, adică să păstreze pacea cu popoarele din jur. Această dorinţă de pace se reflectă în
întreaga politică a domnului Ţării Româneşti, în timpul domniei căruia ţara a avut pace.
Învăţăturile cuprind şi sfaturi privind modul cum trebuia apărată ţara de invaziile
duşmane. Dacă domnul nu reuşea să îşi înduplece duşmanii prin vorbe bune, era dator să îşi
20
Ibidem, pag. 1089.

12
păstreze demnitatea şi curajul, „să iasă vitejeşte împotriva duşmanului pentru că ei au
început”. Este aici un principiu statornic prezent în politica strămoşilor noştri, care nu au dus
războaie de cotropire, dar au ştiut să îşi apere eroic ţara contra tuturor celor care le ameninţau
libertatea. Domnul îşi sfătuieşte urmaşul să accepte lupta chiar dacă invadatorul era mai
puternic.
Odată starea de pace încetând, domnul era dator să ia măsurile cele mai bune pentru
purtarea războiului. El nu trebuia să pornească la luptă decât după o pregătire temeinică şi era
sfătuit să nu fugă din ţară de frica duşmanului, chiar dacă sfetnicii săi îl povăţuiau să
procedeze astfel. Sfaturile privind purtarea războiului amintesc de modul cum îşi conducea
oastea la biruinţă Ştefan cel Mare, după o tactică devenită tradiţională. Mai întâi populaţia
civilă trebuia dusă la adăpost, pentru a fi ferită de primejdie. Acest obicei este vechi în Ţara
Românească, el fiind pomenit prima oară în vremea lui Mircea cel Bătrân, care a dat ordin
populaţiei să se retragă în regiunea de munte a ţării în timpul invaziei turceşti.21
Dacă domnul era învins, el nu trebuia să plece din ţară, ci să se ascundă cu credincioşii
lui, aceasta deoarece duşmanii nu puteau rămâne prea mult timp în ţară, trebuind să se retragă,
după ce ar fi lăsat un alt domn, care putea fi înfrânt cu uşurinţă. Este vorba şi aici de o tactică
devenită tradiţională după lupta de la Valea Albă din 1476, când Ştefan cel Mare, deşi înfrânt,
a reuşit să îşi reorganizeze armata şi să transforme înfrângerea în victorie.
Confruntarea sfaturilor date de Neagoe Basarab în Învăţături cu politica şi cu
realităţile din vremea sa dovedeşte că sfaturile date de domn urmaşului său izvorăsc din
experienţa sa şi a înaintaşilor săi.22
Toate elementele de diplomaţie, sfaturi subtile de domnie, detalii specifice ale vieţii de
curte ne furnizează o imagine globală a domniei lui Neagoe, transmisă cu evlavie şi spirit
creştin ca un tezaur de înţelepciune fiului său şi întregii politici româneşti.23
Aceste gândiri filosofice şi învăţături înţelepte, care exprimă tulburătoare reflecţii
politice şi morale şi autoritatea permanentei verificări, au făcut pe istoricul Haşdeu să-l
numească pe Neagoe Basarab „Marc Aureliu al Ţării Româneşti”, principe, artist şi filosof.24

21
Ibidem, pag. 1090.
22
Ibidem, pag. 1091.
23
Nicolae Stoicescu, Politica lui Neagoe Basarab şi Învăţăturile către fiul său Teodosie, în revista Studii
Teologice, nr. 1-2/1971, pag. 124.
24
Ion Florescu, op. cit., pag. 974.

13
 Concluzii

În prima jumătate a secolului al XVI-lea, viaţa bisericească în cuprinsul Mitropoliei

Ungrovlahiei a fost în plină dezvoltare. La aceasta au contribuit domni evlavioşi, ca Radu cel
Mare şi Neagoe Basarab, sprijinitori ai culturii şi artei bisericeşti în Ţara Românească şi, în
acelaşi timp, sprijinitori ai tuturor Bisericilor Ortodoxe din Răsărit. Ei au fost secondaţi în
toate acţiunile lor de marii ierarhi cărturari Nifon, Maxim şi mai ales Macarie. Mitropoliţii
care au urmat nu au putut fi la înălţimea acestora din cauza împrejurărilor vitrege în care le a
fost dat să păstorească.25
Cele două capodopere ale arhitecturii şi literaturii româneşti din prima jumătate a
secolului al XVI-lea, cu ample ecouri în spaţiul european sud-estic, biserica episcopală din
Curtea de Argeş şi Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, sunt expresia unei
înalte spiritualităţi şi alese culturi, care au legitimat aprecierile de „hegemonie culturală” date
domniei acestui voievod de către marele istoric Nicolae Iorga.26
Privită în anasmblul şi contxtul epocii sale, domnia lui Neagoe Basarab poate fi
socotită o renaştere spirituală românească. Neagoe Basarab a fost un fiu demn al poporului
din care făcea parte şi pentru a cărui propăşire culturală s-a ostenit atât de mult.
Neagoe Basarab rămâne mereu viu prin ceea ce a lăsat posterităţii şi constituie un
îndemn pentru generaţiile de astăzi şi de mâine în a sluji acest popor, de a lupta pentru
idealurile sale nobile pe calea progresului şi a păcii în lume.27

25
Pr.Prof.Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., pag. 394.
26
Alexandru Constantinescu, op.cit., pag. 1076.
27
Ilie Dan Ciobotea, 450 de ani de la moartea lui Neagoe Basarab, voievodul Ţării Româneşti, în revista
Mitropolia Ardealului, nr. 11-12/1971, pag. 950.

14
 Bibliografie

1. Pascu, Ştefan, Condurachi, Emil, Istoria României, Volumul II, Editura

Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti.
2. Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Volumul I,
Editura Trinitas, Iaşi, 2004.
3. Vicovan, Pr. Prof. Dr. Ion, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Volumul I,
Editura Trinitas, Iaşi, 2002.
4. Ciobotea, Ilie Dan, 450 de ani de la moartea lui Neagoe Basarab, voievodul Ţării
Româneşti, în revista Mitropolia Ardealului, nr. 11-12 / 1971.
5. Constantinescu, Alexandru, Un ctitor de cultură: Neagoe Basarab, în revista
Biserica Ortodoxă Română, nr. 9-10 / 1971.
. 6. Florescu, Ion, 450 de ani de la moartea lui Neagoe Basarab, în revista Glasul
Bisericii, nr. 9-10 / 1971.
7. Stoicescu, Nicolae, Învăţăturile lui Neagoe Basarab şi activitatea sa de domnitor
al Ţării Româneşti, în revista Biserica Ortodoxă Română, nr. 9-10 / 1971.
8. Idem, Politica lui Neagoe Basarab şi Învăţăturile către fiul său Teodosie, în
revista Studii Teologice, nr. 1-2 / 1971.
9. Şerbănescu, preot Nicolae 450 de la moartea lui Neagoe Basarab, 1521 –
septembrie 1971, în revista Glasul Bisericii, nr. 9-10 / 1971.

15