PLANUL LUCRĂRII

1. Domnia lui Neagoe Basarab

2. Neagoe Basarab - fiu spiritual al mitropolitului Nifon
3. Neagoe - postelnic la curtea domnească și vătaf de vânători
4. Sub domnia lui Mihnea Cel Rău (1508-1510)
5. Lupta pentru tronul Țării Românești
6. Victoria și tronul lui Neagoe
7. Neagoe Basarab – spirit ascetic și generos

1
 SFÂNTUL VOIEVOD NEAGOE BASARAB – 500 de ani

Domnitor muntean, plin de evlavie și erudit, viteaz și dibaci în meșteșugul armelor și

organizarea armatei, iscusit gospodar, politician desăvârșit, un abil diplomat, un domn ager și
bun psiholog, cu reale calități de pedagog, Neagoe Basarab, a fost omul epocii sale.
Cel care a reușit să lase în urma sa celebrele “Învățături” către fiul său, Teodosie, a
condus Țara Românească după principii europene, renascentiste, a transformat Argeșul în
Capitala Ortodoxismului, a reușit să fie în atenția regilor Ungariei, a sultanilor, a Papei sau a
venețienilor. Totodată, Neagoe Basarab este primul boier ajuns domn al Țării Românești, prin
intermediul „partidului” Craioveștilor.

1. Domnia lui Neagoe Basarab

Începuturile domniei lui Neagoe Basarab sunt pline de peripeții, intrigi, trădări,
răsturnări de situație, în funcție de interesele boierilor munteni sau ale Marilor Puteri. Toate
acestea trebuie privite prin prisma identității omului medieval. Care „se articulează într-o sumă
de solidarități. Cea mai restrânsă în societatea veacului de Mijloc este obștea rurală, iar cea
mai largă este comunitatea creștină. Între aceste limite sunt alte solidarități, precum structurile
profesionale, comunele urbane, stările politice, țările, comunitățile naționale sau comunitățile
statale. Omul medieval își definește identitatea prin apartenența la mai multe din aceste
solidarități. Iar solidaritatea națională ori cea statală nu are în conștiința lui, cu siguranță, cea
mai mare consistență în raport cu alte solidarități”.1
În calitate de fiu „legitim de mari boieri Craiovești, ctitorii Mânăstirii Bistrița, care a
fost un mare focar de cultură, asemănătoare în im portanță Mânăstirii Neamț din Moldova” ,2
Neagoe Basarab a primit o educație și o cultură aleasă, în limba slavonă, specifică acelei vremi,
„religioasă în primul rând, dar nu numai religioasă”. Astfel că, Neagoe Basarab și-a format
cultura “în atmosfera vieții cărturărești de la Bistrița”.3 Astfel, pe lângă învățătura de carte
1
Stelian BREZEANU, Romanitatea orientală în Evul Mediu, Editura All, Bucureşti, 1999, p. 8.
2
Ştefan ŞTEFĂNESCU, Bănia în Ţara Românească, vol. V, București, 1962, p. 192.
3
Ibidem.

2
bisericească slavonă, domnitorul muntean și-a desăvârșit formația sa intelectuală, artistică, prin
inițierea în arta militară și politică, dar și prin însușirea manierelor feudale de curte sub trei
voievozi, la curtea domnească. Fiind dotat cu însușiri deosebite, a reușit o ascensiune rapidă în
Sfatul domnesc, la vârsta de 19-20 de ani deținând funcția de postelnic sau statornic în timpul
domniei lui Radu cel Mare, ca și în timpul lui Mihnea cel Rău, iar în timpul lui Vlăduț este deja,
comis. Absența lui Neagoe Basarab din Sfatul domnesc în perioada 1495-1501 este pusă pe
seama absenței sale din țară. Istoricii presupun, că în tot acest timp domnitorul ar fi călătorit în
Ungaria și la Constantinopol, pentru a-și împlini educația și a-și forma gustul artistic.

2. Neagoe Basarab - fiu spiritual al mitropolitului Nifon

Ion Ionescu crede că, „trăind un timp în preajma mitropolitului Nifon, al cărui fiu
sufletesc era socotit, având legături strânse cu mitropolitul Maxim și învățatul Macarie,
tipograful primelor noastre cărți, Neagoe Basarab a avut prilejul să-și însușească o largă
cultură, specifică vremii sale”.
De asemenea, Maxim Brancovici a fost un alt prelat învățat, cu care a venit în contact
direct. Maxim, de origine valahă, a fost fratele despotului Iovan Brancovici al Serbiei (1496-
1502); înrudit cu legendarul cneaz Lazăr, mort eroic la Kosovopolje în 1389, dar și rudă și cu
Sf. Nicodim de la Tismana, Maxim s-a născut la Prilepac. „A venit în țara noastră, la curtea lui
Radu cel Mare, în 1503, ca ieromonah (1496), din mânăstirea Bersakova, aducând cu sine pe
mama sa, Anghelina și chemând apoi și pe nepoata sa de frate, Milița, fiica des potului Iovan
(nepoata sau ruda sa apropiată). Este ridicat în treapta arhieriei, iar după plecarea mitropolitului
Nifon din țară, prin anul 1505, ajunge mitropolitul Ungrovlahiei”.4
În jurul vârstei de 20 ani, Neagoe intrase deja în viața publică, deoarece „la 28 ianuarie
1501 deținea titlul de jupân și dregătoria de postelnic alăturate numelui său într-un act de
familie”. Meritele personale, descendența dintr-o familie remarcabilă au făcut ca înaintarea pe
scara dregătoriilor să fie rapidă pentru el: într-un hrisov emis la 15 ianuarie 1501 era numit
mare stratornic (postelnic), dregătorie pe care o va deține până la 9 iulie 1509. Cât a îndeplinit
slujba de mare postelnic, Neagoe a devenit chiar și „socotitorul” lui Nifon, deținând această
funcție numai între anii 1503-1505, perioadă cât patriarhul a stat în țară. Dar Nifon, ajuns între
timp mitropolit al Ungrovlahiei în ultima parte a rezidenței lui la nord de Dunăre, l-a înfruntat
pe domnul Țării Românești, aplicând prea „ortodox” principiile dogmei: a refuzat s-o
4
T.G. BULAT, Personalitatea religioasă a voievodului Neagoe Basarab al IV-lea, Craiova, 1999, p. 34.

3
căsătorească pe sora acestuia, Caplea, cu Bogdan, un boier moldovean pribeag. Într-o asemenea
situație, Radu cel Mare a decis să se debaraseze de incomodul mitropolit.
Spre deosebire de ceea ce se știa din Viața lui Nifon, unde s-a scris că mitropolitul a fost
caterisit, documentele athonite inedite au relevat că, în realitate, abilul domn l-a determinat pe
Nifon să părăsească Țara Românească de bună voie. În acest sens, la plecare, Nifon a primit
bani și daruri, pe care le-a folosit ulterior, pentru ctitoriile sale din ținutul Sfetagorei. Astfel se
înlătură afirmația din Viața lui Nifon cum că Neagoe, periclitându-și viața și poziția, l-ar fi
adăpostit și hrănit pe mitropolitul caterisit, hulit și izolat.
În altă ordine de idei, pentru aceeași perioadă, cronicarii au reținut că Neagoe a deținut
slujba, rarisimă în veacul al XVI-lea, de vătaf de vânători.

3. Neagoe - postelnic la curtea domnească și vătaf de vânători

Ca postelnic, trebuia să fie sfetnicul domnului în problemele de politică externă și să știe
limbile străine de circulație internațională, astfel că, în timpul călătoriilor Neagoe a învățat, ori
mai probabil și-a perfecționat cunoștințele în domeniul limbilor știute de acasă: slavona, elina
(greaca veche), latina, osmana (turca).
Totodată, cât a stat alături de Nifon, a progresat în aprofundarea acestor limbi, osmana
fiind bine cunoscută fostului patriarh, de când stătuse la Istanbul. Nu este exclus, ca relațiile
Craioveștilor cu Sibiul și drumul în Ungaria, să-i fi adus viitorului postelnic, oarecare noțiuni de
limbă germană și maghiară. Contactele cu realitățile altor țări, precum și legăturile cu Nifon,
bun jurist și cunoscător al dogmei, au determinat și o aprofundare mai adâncă a lui Neagoe în
câteva domenii pline de meandre și subtilități. Astfel, slujba de vătaf de vânători, „cu caracter
semimilitar”, i-a permis să participe neîntrerupt la viața ostășească, să nu piardă exercițiul
mânuirii armelor, al călăriei etc.

4. Sub domnia lui Mihnea Cel Rău (1508-1510)

Afirmarea ca dregător, căsătoria cu Despina Milița, legătura de rudenie stabilită prin ea
cu Maxim Brancovici, devenit mitropolit al Ungrovlahiei, capabil să medieze relația dintre țara
Românească și Moldova, descendența din Craiovești, au făcut ca Neagoe să fie menținut și
folosit ca jupân, vlastelin și mare postelnic de noul domn, Mihnea cel Rău (1508 – 1510).
Mihnea a procedat astfel, căci în prima fază a domniei a căutat să-și consolideze poziția,
fără să-i supere pe Craiovești. În primăvara – vara lui 1509, și-a schimbat atitudinea, trecând la
4
măsuri antiboierești. Între cei amenințați și urmăriți s-au numărat și Craioveștii, deși domnul „le
jurase” că nu le va face nici o „răutate”, iar dintre ei cu vajnică ură, a fost prigonit
„preacucernicul Neagoe”, destinat gâdelui […].
Radu Ciobanu, folosind mai multe izvoare istorice, a prezentat instaurarea domniei lui
Neagoe Basarab, astfel: „Craioveștii nu au așteptat ca domnul să ajungă să ia măsurile pe care
le-a gândit împotriva lor. Prudenți, s-au refugiat în grabă, în sudul Dunării, la ruda lor, pașa
din Nicopol, care le oferea pe lângă sprijinul lui și protecția sultanului, al cărui reprezentant
era la Dunăre. De acolo, în siguranță, Craioveștii au trimis soli, sibienilor, care, înștiințați de
cele petrecute în octombrie 1519, au trimis o delegație la Târgoviște, pentru a întreba ce soartă
au Craioveștii”.
Furios, Mihnea Vodă a trecut la represalii: le-a confiscat averile, le-a ars curțile, le-a
distrus ctitoriile, dintre care Bistrița a avut cel mai mult de suferit, ea fiind „bătută cu tunurile”.
Apoi, Mihnea cel Rău, probabil, în toamna lui 1509, l-a asociat la tron pe fiul său, Mircea și i-a
dat spre cârmuire Oltenia. Actul marca pe de o parte, dorința de a-și întări tronul, pe de alta,
lovirea dregătoriei principale deținute de Craiovești, Bănia Olteniei.
Riposta a fost imediată și violentă. Craioveștii, susținuți de Mehmet Beg și-au strâns
oaste începând din noiembrie 1509, iar în ultima parte a lui ianuarie 1510, în plină iarnă, pe
podul de gheață întins peste Dunăre au trecut în țara Românească. Oastea țării comandată de
Mircea, fiul lui Mihnea, îi aștepta pe Craiovești la Cotmeana, ctitoria domnului Radu I. Locul
fusese ales cu grijă, căci acolo exista o puternică incintă fortificată, capabilă să reziste unui atac
și eventual unui scurt asediu.
Craioveștii și-au împărțit armata în trei grupări, încredințând comanda celei principale,
viitorului șef al familiei, Neagoe. Ajuns pentru întâia dată slujitor al lui Marte, acesta și-a arătat
din plin calitățile de comandant militar. A pregătit oștenii și a atacat prin surprindere în noaptea
de 9 către 10 februarie 1510. Rezultatul a fost pe deplin satisfăcător: întreaga armată domnească
a fost distrusă, numai „Mircea, cu o slugă a lui, Stoican” au scăpat sărind pe o ferestră, iar apoi
au fugit în Transilvania.
Lupta nu s-a terminat aici. Mihnea, sprijinit de regalitatea maghiară, a revenit, încercând
pentru ultima dată, printr-o acțiune vijelioasă a călăreților, să-și reia tronul. A eșuat, căci a fost
biruit, se pare, la Gherghița și apoi urmărit și hărțuit pe valea Oltului până la Sibiu, unde își va
găsi refugiul. Acolo nu va mai trăi mult, căci, la 12 martie 1510, la ieșirea din biserica catolică a
fost asasinat, pe stradă, de Dimitrie Iacșici, de Danciu și de Albu vistier.
5
„Imediat, ucigașii s-au suit în turla bisericii de unde, au anunțat pieirea lui Mihnea cel Rău.
Sibienii i-au pedepsit pe cei trei mari boieri din țara Românească, linșându-i pe loc”.

5. Lupta pentru tronul Țării Românești

Iată, cum prezintă documentele vremii, ascensiunea la conducerea Țării Românești a lui
Neagoe Basarab, modalitate de a găsi numeroase asemănări și deosebiri între părerile istoricilor,
asupra aceluiași eveniment istoric.
În locul lui Mihnea cel Rău, coaliția Craiovești – turci (reprezentați prin Mehmed beg,
pașă de Nicopole), a ridicat în scaun pe Vlad cel Tânăr, frate cu Radu cel Mare, numit datorită
vârstei, „cel Tânăr” sau Vlăduț (1510-1512). Fiind obligat puternicei familii a Craioveștilor
căreia îi datora poziția sa, Vlăduț i s-a arătat deosebit de recunoscător, redându-i toate
dregătorile și moșiile de care fusese păgubită.
În acest context, Neagoe, câștigătorul principalei biruințe contra lui Mircea și apoi a lui
Mihnea, a fost ridicat la dregătoria de comis, superioară celei deținută anterior, de postelnic. El
a apărut pentru întâia oară în calitate de comis, ca martor într-un hrisov domnesc scris la Curtea
de Argeș, la 24 aprilie 1510 și pentru ultima dată, în altul, la Buzău, datat 28 noiembrie 1511.
Încercând să se apropie de regatul maghiar, recunoscându-i supremația regelui Vladislav
al II-lea, în 1511, Vlad cel Tânăr a urmărit să se distanțeze de Craiovești și de aliații acestora,
turcii. Conflictul domnului cu Neagoe, extins la toți Craioveștii, a căpătat prima expresie
concretă, evidentă, după data de 28 noiembrie 1511, când toți membrii acestei familii au fost
excluși din sfatul țării.
Imediat, Craioveștii au plecat din nou în sudul Dunării, la Mehmet beg, care le putea
oferi ajutor militar și protecție în numele sultanului. De acolo, în siguranță, au luat legătura cu
rudele lor – Ibrahim pașa, Mustafa pașa – ca și cu prietenii lor din rândul turcocrației, cerându-
le ajutorul și a cordul în vederea unei acțiuni împotriva lui Vlăduț. Procedeul a fost înțelept
întrucât au putut evita astfel să fie acuzați de rebeliune împotriva Înaltei Porți, așa cum a
încercat s-o facă, fără a reuși, Hasan, beilerbeiul Rumeliei, prin scrisoarea adresată sultanului.
Tot pentru a obține un sprijin larg al turcocrației, pentru a nu-i oferi un pretext în
vederea unei expediții cu consecințe incalculabile, împotriva Țării Românești și pentru a se
întări militar, însuși Barbu banul s-a dus la Vidin și a cerut ajutorul co mandantului garnizoanei
din cetate, Hasan beg Mihaloglu. Obținându-l, a realizat o sporire a forței de șoc a armatei
pribegilor.
6
 După o intensă, rapidă și temeinică pregătire a oștirii lor, susținută de cea a otomanilor,
Craioveștii au trecut la acțiune. În calitate de comandant al ar matei lor a fost ales, Neagoe. Era
la începutul maturității, energic, capabil, talentat în mânuirea armelor și manevrarea trupelor pe
câmpul de bătaie, calități ce-i garantaseră reușita în confruntarea cu fostul domn, Mihnea cel
Rău. Campania s-a desfășurat în ianuarie 1512, tot iarna, asemenea aceleia care-l adusese pe
Vlăduț pe tron. Din nou, platforma de gheață care acoperea Dunărea a servit oștenilor veniți din
sud pentru o trecere ușoară a frontierei. Vlăduț, înștiințat despre amblele preparative ale
dușmanilor lui s-a gătit de război și a așteptat în fruntea oastei domnești. Lupta s-a dat la 23
ianuarie 1512, într-o dimineață geroasă, la Văcărești, den jos de București. „Acolo, bătându-l l-
au și prinsu viu și i-au tăiat pașa capul, supt un păr în București. Trupul lui l-au dus la
mănăstirea frățâne-său, la Deal, de l-au îngropat lângă frate-său Radul vo-dă”.

6. Victoria și tronul lui Neagoe

În Letopisețul Cantacuzinesc se arăta, clar, că „victoria lui Neagoe Basarab împotriva
lui Vlăduț s-a datorat și trădării unor mari boieri din apropierea domnului: Calotă vornicul și
alți boiari au viclenit de cătră Vlăduț vodă și i-au tăiat capul lui”20, deoarece „nimeni din
Ardealul unde, noul voievod, menit în câțiva ani unei înălțări regale, Ioan Zapolya, era
reprezintat prin Nicolae Turöczy, nu alergase în ajutorul nenorocitului tânăr”.
August Treboniu Laurian făcea următoarea observație: „când se auzi la Bu curești de
trecerea turcilor peste Dunăre, boierii uciseră pe Vlăduț și aleseră domn pre Neagu Basarabă,
fiul spiritual al patriarhului Nifon, om cu mari calități, inimos, generos, religios, amic al păcii
și al artelor frumoase (...).La 12 februar, Neagoe dădea, ca Băsărabă, cu mila lui Dumnezeu,
Domn muntean, o scrisoare din Târgoviște unde începea o domnie evlavioasă, de strălucite
ctitorii, de bună pace pentru toată lumea”.
Ion Eliade Rădulescu în Historia romanilor sau Dacia și România, ne spune că:
„Neagoe adveni la tron la anu 1514 și administră cu blândețe și înțelepciune, împăcă partidele
și făcu multe bunătăți”, iar Grigore Tocilescu concluziona: „Neagoe, deși se urcă pe tron
stropit de sânge și cu ajutor turcesc, dar reuși a pune bună orânduială și odihnă între popor și
în biserică și a ține în frâu boierimea cea gâlcevitoare și totdeauna gata de sânge. Prieten cu
toți vecinii, el n-a purtat nici un război în tot cursul domniei sale de 9 ani și jumătate.”

7
 De asemenea, triumful Craioveștilor a reprezentat un important succes turcesc în țara
Românească, deoarece un candidat al turcilor pe tronul Țării Românești și o boierime servilă,
erau factori ce ușurau subjugarea țării intereselor turcești.
Începutul domniei lui Neagoe Basarab, modalitatea prin care acesta a ajuns la cârma
voievodatului muntean, politica internă și externă desfășurată pe parcursul domniei sale, ne
impun să credem că independența politică a Țării Românești a fost pe cale de dispariție, din
păcate, politica Craioveștilor de venind, de fapt, ,,politica întregii țări.”

7. Neagoe Basarab – spirit ascetic și generos

De la Sfântul Ierarh Nifon, Neagoe a deprins taina rugăciunii isihaste, evlavia și trezvia
sufletului, învățătura și înțelepciunea lui Hristos, dobândind înalt spor duhovnicesc. Înzestrat cu
daruri intelectuale deosebite, el și-a agonisit mai toată știința și cultura teologică a vremii sale.
De aceea, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, iubitorul de Hristos, Neagoe, în anul
1512, a fost chemat la demnitatea de Domnitor și Voievod al Țării Românești. În această
calitate a încurajat dezvoltarea comerțului și a meșteșugurilor, iar pe plan diplomatic a încercat
să mențină relații de prietenie cu Ungaria. A încercat să stabilească relații diplomatice cu
Veneția și Roma și chiar să medieze conflictul dintre creștinii ortodocși și catolici.
Continuând viziunea și obiectivele politice inițiate de Ștefan cel Mare, a încercat să
realizeze o coaliție a statelor răsăritene împotriva expansiunii turcești. În 1517 cere și obține de
la Patriarhia ecumenică canonizarea fostului său învățător, patriarhul Nifon. Pe racla în care au
fost așezate moaștele și care se păstrează la Dionisiu, domnul român este reprezentat
închinându-se sfântului. În anul 1519, Neagoe Basarab împreună cu Ștefan al IV-lea al
Moldovei (Ștefăniță Vodă) au trimis un ambasador la Vatican prin intermediul căruia „Basarab
și aleșii săi fii Theodosie și Petru și urmașii săi și Ștefan și fiii săi” promiteau că vor participa
alături de ceilalți principi creștini și de papă la „sfânta expediție împotriva lui Selim, tiranul
turcilor”. Totuși, Țara Românească rămâne pe perioada domniei lui vasală Imperiului Otoman.
Neagoe Basarab a făcut donații generoase mănăstirilor ortodoxe din Țara Românească și
din toate țările din Balcani. În timpul domniei sale a fost construită Mănăstirea Curtea de Argeș,
unde se odihnesc și sfintele moaște ale voievodului.
În ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit la Reședința
patriarhală din București, în zilele de 8-9 iulie 2008, s-a hotărât canonizarea Sfântului Voievod
Neagoe Basarab, domnitorul Țării Românești. Cancelaria Sfântului Sinod a editat Tomosul de
8
proclamare a canonizării Sfântului Voievod Neagoe Basarab, „care a rămas în memoria
poporului român și a tradiției ortodoxe prin opera sa intitulată Învățăturile lui Neagoe Basarab
către fiul său Theodosie, prima creație de valoare universală a literaturii române, un adevărat
testament duhovnicesc, pedagogic, filosofic și enciclopedic”. Proclamarea oficială a canonizării
a avut loc la 26 octombrie 2008, la Catedrala Patriarhală din București.

9
 BIBLIOGRAFIE

 Stelian BREZEANU, Romanitatea orientală în Evul Mediu, Editura All, Bucureşti,

1999.
 Ştefan ŞTEFĂNESCU, Bănia în Ţara Românească, vol. V, București, 1962.
 T.G. BULAT, Personalitatea religioasă a voievodului Neagoe Basarab al IV-lea,
Craiova, 1999.
 Ziarul Lumina.
 Revista Ortodoxia.
 www.doxologia.ro.
 www.historia.ro.
 www.crestinortodox.ro.

10