Adopția

Contemporanitatea se caracterizează şi prin faptul că în mai multe ţări ale lumii, în urma
tragediilor multiple, milioane de copii se educă în afara familiei. Această situaţie se creează în
urma lipsei de grijă părintească. Există motive obiective şi subiective ale pierderii grijii părinteşti
– decedarea părinţilor; desfacerea căsătoriei între părinţi; lipsa unuia din părinţi;părinţii decăzuţi
în drepturile părinteşti; părinţi recunoscuţi incapabili de acţiuni în mod legal; recunoscuţi
absenţi; părinţi care suferă de o boală gravă mintală; părinţi care exclude orice posibilitate de
îngrijire a copilului şi manifestare a atenţiei; aflarea părinţilor în locurile privaţiunii de libertate,
la tratament medical îndelungat; dezacordul direct al părinţilor de creare a condiţiilor cuvenite
pentru viaţa copilului; intenţia părinţilor de a-şi satisface necesităţile în detrimentul copiilor lor.
În sfîrşit, dorinţa părinţilor de a ceda drepturile şi obligaţiile întru educarea copiilor lor. În
asemenea situaţii apare posibilitatea reală de a acorda ajutor copilului în protecţia drepturilor lui.
Una din cele mai efective şi bine venite forme de educaţie şi protecţie a drepturilor
copiilor, care sînt lipsiţi de protecţia părinţilor, este adopţia.Adopţia reprezintă o importantă
măsură de stat de asigurare a educaţiei copiilor în familii, şi nu în instituţii pentru copii. Cît de
favorabile nu ar fi condiţiile de întreţinere a copiilor în instituţii de stat pentru copii, este
recunoscut faptul, că forma optimă de educaţie este în familie. Nici cea mai perfectă instituţie de
educaţie a copiilor nu este capabilă să substituie părinţii, şi îndeosebi, mama. Fapt dovedit
ştiinţific „că discipolii instituţiilor de tip internat au o dezvoltare specifică”. Copiii mici sînt
„indolenţi, apatici, neîncrezători. Este scăzută activitatea cognitivă, manifestările emoţionale sînt
slabe, nu există afecţiunea faţă de adulţi”. Interesele copilului, rămas în afara grijii părinţilor,
necesită stabilirea lui în familie şi la orfelinat, cînd există condiţii perfecte de educare a copiilor.
Adopţia prezintă una din formele protecţiei publice a copiilor. Multe organe şi organizaţii
statale şi obşteşti, direct sau indirect, se preocupă de protecţia juridică a copilului. Adopţia se
află sub controlul statului şi societăţii. Toate acestea, privite în ansamblu, explică faptul, de ce
adopţia (adică stabilirea copilului în familie) serveşte ca instrument real de protecţie a intereselor
minorului.
Adopția este operațiunea juridică prin care se creează legătură de filiație între adoptator și
adoptat, precum și legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului.
În România, că în cele mai multe state ale lumii, adopția este o măsură juridică, fiind
reglementată atât prin Codul Familiei cât și prin Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al
adopției. Pentru că un copil să poată fi adoptat, trebuie că acesta să aibă statutul juridic clarificat
pentru că apoi să se caute familia potrivită din punct de vedere comportamental, psihologic,
social și cultural, care să corespundă nevoilor copilului.
Mijlocul elementar și fundamental de a asigura ocrotirea copilului este de a-l menține în
familia biologică, atâta timp cât această corespunde interesului sau. Atunci când se dovedește că
este imposibilă o dezvoltare optimă a copilului în familia să, este bine că el să fie plasat în
mediul care este cel mai apropiat familiei biologice. Din punctual de vedere al tradiției găsim
ideea existenței unor copii de suflet alături de cei de sânge. Înaite de 1989 I Romaia, adopția
devenise de regulă o soluție pentru cuplurile fără copii, scopul adopției fiind acela de a găși un
copil pentru o familie.Chiar și astăzi această concepție persistă la numeroase persoane.
În 1991 a fost tras un semnal de alarmă când s-a constatat că prin intermediul adopției,
copilul devenea un obiect de schimb. În centrul preocupărilor trebuie avut în vedere întotdeauna
numai interesul superior al copilului.
Potrivit art. 1 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 25/1997, cu privire la adopţie,
aprobată prin Legea nr.87/1998, „adopţia este o măsură specială de protecţie a drepturilor
copilului, prin care se stabileşte filiaţia între cel care adoptă şi copil, precum şi rudele
adoptatorului. Prin adopţie adoptatorii îşi asumă obligaţiile ce revin părinţilor fireşti”. Copilul
adoptat dobândea toate drepturile unui fiu legitim şi primea numele tatălui său adoptiv. Legătura
juridică astfel constituită se opunea cu aceeaşi rigoare ca şi legăturile de sânge, căsătoriei cu o
persoană din noua rudenie. Persoana înfiată devenea, în optica legii, o „nouă creatura”, cel în
cauză era „născut din nou”, într-o nouă familie.
Următoarele principii trebuie respectate în mod obligatoriu în cursul procedurii adopției:
– principiul interesului superior al copilului;
– principiul creșterii și educării copilului într-un mediu familial;
– principiul continuității în educarea copilului, tinându-se seama de originea să etnică, culturală
și lingvistică;
– principiul informării copilului și luării în considerare a opiniei acestuia în raport cu vârsta și
gradul sau de maturitate;
– principiul celerității în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopției.
Următorii, termenii și expresiile de mai jos folosite la procedura adopției au următoarele
semnificații:
– adoptat - persoană care a fost sau urmează să fie adoptată;
– adoptator - persoană care a adoptat sau dorește să adopte;
– adopție internă - adopția în care atât adoptatorul sau familia;
– adopție internațională - adopția care, nu este adopție internă;
– atestat - documentul care face dovadă capacității de a adopta rezultate din îndeplinirea
garanțiilor morale și condițiilor materiale necesare dezvoltării depline și armonioase a
personalității copilului;
– Convenția de la Haga - Convenția asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției
internaționale, încheiată la Haga la 29 mai 1993 și ratificată de România prin Legea nr. 84/1994,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 298 din 21 octombrie 1994;
– copil - persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani sau nu a dobândit capacitate deplină de
exercitiudirectia - direcția generală de asistență socială și protecția copilului, instituție publică,
cu personalitate juridică, înfiintata în subordinea consiliilor județene, respectiv consiliilor locale
ale sectoarelor municipiului București;
– familie adoptatoare - soțul și soția care au adoptat sau doresc să adopte;
– familie - părinții și copiii aflăți în întretinerea acestora;
– familie extinsă - părinții, copilul și rudele firești ale acestuia, până la gradul IV inclusiv;
– familie substitutivă - persoanele, altele decât cele care aparțin familiei extinse, care, asigură
creșterea și îngrijirea copilului;
– părinte firesc - persoană față de care copilul are stabilită filiația firească, în condițiile legii;
– planul individualizat de protecție - documentul prin care se realizează planificarea serviciilor,
prestațiilor și măsurilor de protecție specială a copilului, pe baza evaluării psihosociale a acestuia
și a familiei sale, în vederea integrării copilului care a fost separat de familia să, într-un mediu
familial stabil permanent, în cel mai scurt timp posibil;
– stat primitor - statul în care domiciliază adoptatorul sau familia adoptatoare în cazul adopției.

Condițiile când poate fi adoptat un copil

Adopția se face numai prin protejarea intereselor superioare ale copilului. În momentul
stabilirii filiației prin adopție, filiația dintre copil și părinții săi naturali încetează. Copilul poate fi
adoptat până la împlinirea vârstei majoratului civil.
Adopția între frați este interzisă, iar adopția a doi soți de câtre aceeași persoană sau
familie este interzisă. Pot adopta numai persoanele care au capacitatea deplină de exercițiu și
care sunt cu cel puțîn 18 ani mai în vârsta decât cei pe care doresc să ÎI adopte.
Comisia pentru protecția copilului, de la domiciliul persoanei sau al familiei care dorește
să adopte, constată dacă acestea prezintă garanțiile morale și materiale necesare.
Consimțământul pentru adopție trebuie dat în formă autentică în față instanței de judecată
de către părinții/părintele natural nu mai devreme de 60 de zile după naștere și devine operativ la
30 de zile după semnare.
Au prioritate pentru adopția unui copil, rudele până la gradul IV.
 Pentru copiii ai căror părinți sunt decedați sau decăzuți din drepturi, consimțământul
pentru adopție este dat de câtre organisme autorizate.
Adoptabilitatea unui copil, încredințarea în vederea adopției și adopția este încuviințată
de câtre Instanța de Judecată.
Adopția poate fi desfăcută de câtre Instanța de Judecată pentru cazuri bine argumentate.
Copilul peste 10 ani trebuie să consimtă la adopție.
Pentru încuviintarea adopției de către istatasunt necesare:
– consimțământul în formă autentică al părinților, În mod excepțional, instanța judecătorească
poate trece peste refuzul părinților firești sau, după caz, al tutorelui de a consimți la adopția
copilului, dacă se dovedește, prin orice mijloc de proba, că aceștia refuză în mod abuziv să-și dea
consimtamântul la adopție și instanța apreciază că adopția este în interesul superior al copilului;
– avizul Comisiei pentru Protecția Copilului;
– consimțământul persoanei care adoptă;
– consimțământul copilului peste 10 ani.

Rolul Asistentului Social în Procedura Adopției

Asistentul social documentează capacitatea fiecăruia dintre soți care dorește să adopte, de
a deveni părinte adoptiv și identifica ulterior cărui copil i se potrivește mai bine această familie,
realizându-se matching-ul familie-copilasistentul social face evaluarea familiei adoptive, indicd
existența sau absența unor relații interpersonale stabile, a unui mediu adecvat, a unei stări de
sănătate care să permită familiei îngrijirea unui copil, a capacității de a deveni părinte, a unei
locuințe corespunzătoare creșterii și dezvoltării unui copil.
Planul de studiere a familiei cuprinde mai multe puncte de referință:
– evaluarea familiei;
– eforturi anterioare făcute pentru a adopta;
– cât timp au cântărit opțiunea unei adopții.

Principiile adopţiei
Adopţia presupune, cumulativ, manifestarea de voinţă a persoanelor care vor fi în mod
direct atinse de efectele adopţiei - fie că vor fi generate noi drepturi şi îndatoriri în temeiul
filiaţiei şi a rudeniei civile, fie că drepturile şi îndatoririle existente ca atribute ale filiaţiei şi
rudeniei fireşti se vor stinge - precum şi o manifestare de autoritate.
Adopţia este supusă cumulativ următoarelor principii:
a) principiul interesului superior al copilului;
b) principiul creşterii şi educării copilului într-un mediu familial;
c) principiul continuităţii în educarea copilului, ţinându-se seama de originea sa etnică, culturală
şi lingvistică;
d) principiul informării copilului şi luării în considerare a opiniei acestuia în raport cu vârsta şi
gradul său de maturitate;
e) principiul celerităţii în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopţiei;
f) principiul garantării confidenţialităţii în ceea ce priveşte datele de identificare ale
adoptatorului sau, după caz, ale familiei adoptatoare, precum şi în ceea ce priveşte identitatea
părinţilor fireşti.

Structura şi natura juridică a adopţiei

În doctrină şi în practica judiciară, termenul „adopţie” este întrebuinţat în trei accepţiuni:
– ca operaţiune juridică, desemnează manifestările de voinţă ale persoanelor faţă de care se vor
produce efectele adopţiei, precum şi activitatea desfăşurată de instituţiile şi autorităţile cu
atribuţii în domeniu, în vederea stabilirii raportului juridic al adopţiei;
– ca raport juridic, adopţia evocă legătura de rudenie civilă care ia naştere între adoptat şi
descendenţii săi, pe de o parte, şi părintele sau părinţii adoptivi şi rudele fireşti ai acestora, pe de
altă parte;
– ca instituţie juridică, adopţia este noţiunea care reuneşte normele juridice reglementând
condiţiile încuviinţării şi ale încetării adopţiei, precum şi efectele ataşate acestor operaţiuni.
Adopţia este un act de drept al familiei, alcătuit din consimţământul părţilor la adopţie,
act faţa de care decizia de încuviinţare a adopţiei apare ca o condiţie legală de care depinde însăşi
eficacitatea actului juridic al adopţiei, în condiţiile stabilite prin vechea lege a adopţiei (O.U.G.
nr.25/12.06.1997, aprobată prin Legea nr.87/1997).
Adopţia presupune mai multe operaţii juridice. Încheierea sau formarea adopţiei necesită
săvârşirea mai multor operaţii juridice:
a) actele juridice ale persoanelor chemate să-şi exprime consimţământul în vederea adopţiei. O
importanţă deosebită în procesul formării adopţiei, care declanşează încredinţarea copilului în
vederea adopţiei, prezintă consimţământul persoanei sau familiei care doreşte să adopte (art.9
alin.1). Acest consimţământ trebuie exprimat în formă autentică.
b) actele autorităţilor publice sau private autorizate, care constituie cerinţe legale pentru
încheierea adopţiei. În acest sens, menţionăm cu deosebire atestatul eliberat de Comisia pentru
protecţia copilului, avizul favorabil pentru încheierea adopţiei eliberat de către aceiaşi autoritate
publică, încredinţarea copilului în vederea adopţiei către persoana sau familia care doreşte să
adopte, confirmarea Comitetului Român pentru Adopţii din care să rezulte îndeplinirea
procedurilor şi termenelor prevăzute de art.11, 12 şi 13 din Ordonanţa de urgenţă nr. 25/1997,
transmiterea cererii pentru adopţie a presoanei sau familiei care doreşte să adopte, instanţei
judecătoreşti competente pentru încuviinţarea adopţiei, transmitere care se face de Comitetul
Român pentru Adopţii, prin intermediul serviciului public specializat pentru protecţia copilului
sau a unui organism privat autorizat. Toate aceste acte ale autorităţilor menţionate sunt prealabile
încuviinţării adopţiei dar fac parte din procesul sau din ansamblul operaţiilor juridice necesare
încheierii adopţiei, adică încuviinţării adopţiei;
c) încuviinţarea adopţiei de către instanţa de judecată competentă, în conformitate cu o procedură
şi potrivit unor condiţii anume prevăzute de lege.
Operaţiile juridice menţionate se săvârşesc în momente diferite şi într-o anumită ordine.
În toate cazurile, actele juridice ale persoanelor chemate să-şi exprime consimţământul în
vederea adopţiei, cu excepţia consimţământului copilului care a împlinit 10 ani şi care se ia de
către instanţa de judecată, preced încuviinţarea adopţiei de către instanţa de judecată. Aceste acte
juridice preced şi actele autorităţilor chemate să-şi îndeplinească obligaţiile privind încheierea
adopţiei, care sunt în majoritate acte de natură administrativă. Consimţământul părinţilor poate fi
revocat în anumite condiţii, iar uneori nu se cere încheierea adopţiei, putându-se face fără acesta.
Uneori între operaţiile juridice menţionate poate trece o anumită perioadă de timp, în care pot să
intervină schimbări în ceea ce priveşte condiţiile de fond, impedimentele sau condiţiile de formă
pentru adopţie.
Adopţia este un act juridic complex. Ea nu se poate încheia decât prin îndeplinirea celor
trei categorii de operaţii juridice, dar fiecare din acestea este un element esenţial al adopţiei. Pe
de altă parte, fiecare categorie din cele trei menţionate are o natură juridică deosebită.
Actele juridice ale persoanelor chemate să consimtă pentru adopţie sunt acte de dreptul familiei,
actele autorităţilor cu atribuţii în domeniul adopţiei sunt în general, acte de natură administrativă,
iar actul de încuviinţare a adopţiei de către instanţa judecatorească este de drept procesul civil. În
acest prim sens, adopţia este un act juridic complex, reprezentând totalitatea operaţiilor de natura
juridică diferite care privite în unitatea lor, adică de adopţia încheiată, care ca atare necesită
îndeplinirea cerinţelor legale examinate şi produc anumite efecte juridice.
Prin urmare, condiţiile de fond, lipsa impedimentelor la adopţie şi condiţiile de fond se
referă la actul juridic cmplex al adopţiei şi tot astfel efectele adopţiei sunt ale actului juridic
complex, al adopţiei.
În al doilea sens, adopţia este un act juric complex care presupune o anumită procedură
dintre care una administrativă şi cealaltă jurisdicţională, se formează deci în timp, cu intervenţia
mai multor autorităţi, fiecare cu atribuţiile sale, care fiecare poate şi trebuie analizat separat,
deoarece fiecare act îndeplinit în realizarea unei atribuţii produce efecte specifice în ansamblul
procedurii de încheiere a adopţiei. În sfârşit s-a pus problema naturii juridice a procedurii
judiciare pentru încuviinţarea adopţiei, considerându-se că aceasta este o procedură
necontencioasă, graţioasă, care prezintă anumite particularităţi în raport cu procedura
contencioasă.
Adopţia este un act juridic complex şi în sensul particularităţilor pe care le prezintă
procedura administrativă şi procedura judiciară necontencioasă.
Adopţia produce efecte juridice de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti (art.1
alin.2).
Problema naturii juridice a adopţiei s-a ridicat şi înainte de Legea nr.11/1990 privind
adopţia, în prezent abrogată, avându-se în vedere reglementarea existentă atunci, adică aceea
dată de Codul familiei privind adopţia, şi această reglementare fiind abrogată în prezent.
O părere pe baza actualei reglementări, este în sensul că adopţia este o operaţiune juridică
bazată pe jucstapunerea unor acte unilaterale de voinţă care dă naştere raporturilor de rudenie
civilă, în condiţiile legii şi între persoanele prevăzute de lege . Adopţia poate lua înfăţişarea unui
act unilateral colectiv constituit dintr-un fascicul de declaraţii unilaterale de voinţă . Adopţia nu
este nu acord de voinţe, neputându-se accepta părerea că aceasta este un act juridic complex,
deoarece nu reuşeşte să concilieze natura adopţiei (convenţională) cu efectele adopţiei. Dacă se
defineşte adopţia ca un acord de voinţe, se deformează conceptual clasic de contract sau se
inventează un acord de voinţe care nu este contract. Acordul de voinţe, care nu este contract, ci
opera doctrinei nu ţine, practic, nici de esenţa nici de natura adopţiei, deoarece:
– În primul rând, nu se poate pune semnul egalităţii între contract şi acord de voinţe. Orice
contract este un acord de voinţe, dar nu orice acord de voinţe este un contract. Astfel, de
exemplu, căsătoria este un acord de voinţe al viitorilor soţi, consimţământul viitorilor soţi nefiind
două acte juridice unilaterale, la care ar urma să se adauge actul unilateral al ofiţerului de stare
civilă, dar acest acord de voinţe nu este un contract, având o natură juridică proprie, specifică, iar
efectele căsătoriei nu sunt determinate de părţi prin acordul lor de voinţe, ci sunt determinate de
lege, acordul soţilor nefiind decât condiţia pentru a se produce efectele prevăzute de lege, care nu
se limitează numai la părţi, deoarece, ca urmare a căsătoriei se modifică starea civilă a părţilor
supusă principiului indivizibilităţii stării civile, opozabilă tuturor, erga omnes.
– În al doilea rând, dacă adopţia este o operaţiune juridică, un act juridic în sensul de negotium,
bazată pe acte juridice unilaterale, deci distincă de acestea, care este mecanismul de formare, de
încheiere a acestei operaţiuni juridice, ce rol are încuviinţarea instanţei judecătoreşti, ce
încuviinţează aceasta, încuviinţează actele de voinţă unilaterale, sau încuviinţează adopţia, cum
prin încuviinţarea actelor unilaterale de voinţă apare efectul, care este o operaţiune juridică?
Dacă adopţia este un fascicul de acte juridice unilaterale, înseamnă că efectele adopţiei sunt
supuse dispoziţiilor legale care reglementează efectele actelor juridice unilaterale ce stau la baza
adopţiei? Care sunt aceste dispoziţii legale? Dacă efectele adopţiei nu sunt supuse dispoziţiilor
legale privind efectele contractului, înseamnă că nu sunt supuse nici dispoziţiilor legale ce
reglementează efectele acestor acte unilaterale.
În concluzie, părerea respectivă nu poate fi primită. Adopţia este supusă unui regim
juridic în întregime stabilite de lege, care însă se aplică pe baza actelor juridice în vederea
adopţiei, şi care toate împreună exprimă caracterul sau natura juridică a adopţiei ca fiind un act
juridic complex. Această părere se pare că a fost împărtăşită şi de instanţa noastră supremă, care
în considerentele deciziei de îndrumare nr. 2/1967 arată că decizia de încuviinţare a înfierii (azi
adopţiei), „nu are numai un caracter de act administrativ, ci alcătuieşte un tot indisolubil cu
actul civil al înfierii, cu care împreună creează raporturi civile de rudenie prevăzute de Codul
familiei” şi că „în cazul înfierii constatarea sau pronunţarea nulităţii nu are ca obiect principal
desfiinţarea actului administrative, ci a unui act complex care produce consecinţe ce ies din
sfera raporturilor administrative şi se situiază în sfera celor civile”.
Desfacerea adopţiei intervine de drept prin decesul adoptatorului sau al soţilor adoptatori,
sau, dacă adopţia a încetat din orice alte motive, conform art. 462 din noul C.civ.
 Desfacerea adopţiei presupune decesul părintelui adoptiv, dacă adopţia a fost încuviinţată
faţă de un singur părinte adoptiv, sau decesul ambilor părinţi adoptivi, desigur, indiferent dacă
moartea acestora a avut loc concomitent sau succesiv.
Noul Cod civil - art.477 - aduce în atenţie şi posibilitatea desfacerii adopţiei la cererea
adoptatorului sau a familiei adoptatoare, dacă adoptatul a atentat la viaţa lor ori a descendenţilor
lor, precum şi atunci când el se face vinovat de săvârşirea unor fapte penale pedepsite cu
închisoare de minimum 2 ani faţă de adoptatori. Dacă urmare a acestor fapte adoptatorul a
decedat, cererea poate fi făcută de cei ce ar veni la moştenire împreună cu adoptatul sau în lipsa
lui.
Desfacerea adopţiei corespunde „revocării adopţiei” în sensul Convenţiei Europene în
materia adopţiei de copii. Conform art. 13 pct. I, atâta vreme cât adoptatul nu este major, adopţia
nu poate fi revocată decât prin decizia unei autorităţi judiciare sau administrative, pentru motive
grave şi numai dacă revocarea pentru asemenea motive este admisă prin legislaţie.

Bibliografie
AL. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu, „Dreptul familiei”, Editura All Beck, Bucureşti, 2011
E .Florian, „Dreptul familiei”, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2012
E. Florian, „Protecţia drepturilor copilului”, Editura CHBeck, Bucureşti, 2006
Ionascu, M. Muresan, M. Costin, V. Ursa, „Familia şi rolul ei în societate”, Editura Dacia, Cluj,
1975
Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare;
Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale, încheiată la
Haga la 29 mai 1993, ratificată de România prin Legea nr. 84/1994