Sunteți pe pagina 1din 178

INSTITUTUL HYPERION Institutul Român De Studii Transdisciplinare şi Cercetări în domeniul Ştiinţei Universale

INSTITUTUL DELPHY Institutul pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară

CENTRUL ARTEMIS Centrul pentru Managementul Calităţii Vieţii şi Condiţiei Umane

Coodronatori:

AURELIAN BURCU

ALEXANDRU BURCU

FACTORI DETERMINANŢI AI CALITĂŢII VIEŢII:

EDUCAŢIA, RELIGIA, CULTURA, MEDIUL DE AFACERI, VALORILE SOCIO-UMANE

ARGONAUT

2005

CUPRINS

1.

Introducere

2.

Aspecte privind conceptul şi managementul calităţii vieţii – Aurelian Burcu, Alina Oros, Dora Avesalon, Nicoleta Chiş

3.

Geneza modernităţii: pilda fiului risipitor - Alexandra & Gabriel Pop

4.

Discriminarea femeii în limbaj – Ancuţa Lăcrimioara Chiş

5.

Educaţia paideică: model de inginerie a dezvoltării umane – Aurelian Burcu, Alexandru Burcu

6.

Structura socială românească între trecut şi viitor – Mihai Cucerzan

7.

Ghid practic pentru proiectarea postului şi dezvoltarea resurselor umane – Edit Nemeti

8.

Ataşamentul şi separarea: aspecte importante în pregătirea asistenţilor maternali profesionişti – Mihaela Bălaj

9.

Cercul Literar de la Sibiu – o lecţie de supravieţuire culturală – Florentina Răcătăianu

10.

Abuzuri comise asupra femeilor în Gulagul românesc – Graţian Cormoş

11.

Comunicarea non-verbală – Raluca Motoc

12.

Alcoolismul – Monica Tempea

13.

Religia. Atribut al gândirii? – Emilia Gersak

14.

The world of Gondal – Ramona Poenaru

15.

La Brosteni – Inessa Baban

16.

Cum să învingem teama de eşec – Ruxandra Pestriţu

17.

Feminităţi funeste în mitologia greacă mitologia greacă – Adriana Stan

18.

La litterature française au moyen age – Carmen Iga, Maria Ciubăncan

19.

Aspecte privind astrograma lui Motzart – Alin Pop

20.

Dezvoltări fenomenologice în opera lui Camil Petrescu – Codruţa Porcar

21.

Dezadaptarea la adolescenţi – Cornelia Crişa

22.

Criza dorinţei şi asceza laică în anorexie – Ana Ionesei

23.

Aspecte teoretice şi practice privind aplicarea graţierii – Daciana Lavinia Miclea

Trăim într-o lume reactivă… Noi ca oameni petrecem o mare parte din timp reacţionând la stimuli exteriori; aceştia putând fi:comportamentul şefilor, subordonaţolor, colegilor, familiei, prietenilor; reacţionând la acţiunea forţelor care în mod subtil ne modelează gândirea, ne indică ce să mâncăm, cu ce să ne îmbrăcăm, cum să ne petrecem timpul, cum să ne cheltuim banii, cum să ne trăim viaţa. Cea mai mare parte a timpului trăim cum ni se impune, fără măcar să ne dăm seama şi suntem cuprinşi de invidie atunci când citim despre cineva care a sfidat orice convenţie şi a plecat într-o călătorie în jurul lumii, sau şi-a urmat visul şi a reuşit împotriva tuturor vicisitudinilor.

Andrew Floyer Acland

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

INTRODUCERE

Tratează oamenii ca şi cum ar fi acolo unde ar fi trebuit să ajungă

şi astfel îi ajuţi să devină ceea ce sunt capabili să fie. Goethe

Dezvoltarea continuă a fiinţei umane, la nivelul individual şi colectiv (social) ne aduce, la începutul noului mileniu, în postura de a putea observa cu mai mare claritate acest curent al evoluţiei ce poartă cu sine şi transformă necontenit tot ce ţine de existenţa noastră umană, deopotrivă

interioară şi exterioară. Omul contemporan ajunge astfel în punctul de maturizare a fiinţei sale, în care este în măsură a-şi conştientiza rostul său – şi rosturile lumii în care trăieşte – a-şi asuma condiţia, demnitatea şi responsabilitatea corelative societăţii de care aparţine, dar, mai mult şi mai important decât oricând în istorie, omul contemporan, tot mai intens, devine stăpânul propriului său destin, făurindu-şi o viaţă şi o lume în acord cu dorinţele sale şi cu exigenţele condiţiei specific umane. Astăzi omul trasează propria sa devenire la nivel cosmic şi modelează dezvoltarea liberă

a personalităţii sale prezente. Aşa cum arăta Tudor Muşatescu: “omul nu e

numai o fiinţă care se naşte, mănâncă, doarme, se înmulţeşte şi moare, ca toate celelalte fiinţe; omul nu e numai o fiinţă care, cu şiretlicuri ori cu brutalitate, călcând şi strivind pe alţii caută să-şi cucerească un loc la ospăţul vieţii. Omul e o fiinţă ce, deşi e uneori mai puţin înarmată pentru

izbândă, spre deosebire de toate celelalte vieţuitoare, năzuieşte ca în această oglindă a conştiinţei cu care a fost hărăzit să cuprindă o cât mai mare parte

a lumii în care trăieşte – o fiinţă care cu această scânteie de dumnezeire

caută să pătrundă bezna de taine şi îndoieli care-l împresoară”. Pentru că “la intersecţia dintre universul creaţiei umane şi cel al creaţiei naturale se defineşte statutul omului de fiinţă cosmică, supraordonat calităţii sale de fiinţă bio-psiho-socială şi spirituală. Principiul universal al rezonanţei holografice ne sugerează posibilitatea că omul care cunoaşte, creator este, oricând în măsură să surprindă şi să înţeleagă adevăruri tot mai subtile ale existenţei universale, la a căror afirmare contribuie prin propria sa existenţă de fapt. Unitatea ontologică a fiinţei creatoare, manifestată între multiplele nivele ale existenţei sale este singura în măsură să răspundă opţiunii epistemologice de înălţare în grad, de la <<Cosmosul mic>> la <<Existentul Absolut>>care cuprinde în sine tot”. Şi de aceea – continuă autorul citat “un om care crede în existenţa unei ordini universale dacă observă tulburarea unei ordini parţiale [la nivelul societăţii sau a vieţii sale individuale], va căuta să restabilească ordinea parţială în conformitate cu

4

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

principiile ordinii universale. El nu va fi filosof – căci filosofia se naşte din îndoiala în existenţa unei ordini şi năzuinţa ei de a o construi – ci reformator, pentru care principiile ordinii universale sunt bine stabilite, deci programul său de acţiune e fixat de la început în temeiul acestor principii.” (Traian Stănciulescu)

*

Această stare de maturizare a omului contemporan, complexul de aptitudini, competenţe, abilităţi pe care le are încă din naştere mult mai dezvoltate decât în perioadele anterioare în istoria speciei, această lume care îl solicită necontenit punându-i la încercare întreaga sa capacitate, iscusinţă şi motivaţie pentru supravieţuire, fac din el un adevărat atlet, un campion al existenţei sale proprii. Astăzi, în competiţia vieţii – ca în orice competiţie – omul-atlet contemporan se regăseşte, în faţa probelor, obstacolelor şi încercărilor, absolut singur, bazându-se doar pe sine însuşi, pe ceea ce el este, ceea ce ştie şi ceea ce poate. Şi la fel ca în orice competiţie, şi în cea a Vieţii, nu există decât două categorii de finalişti: învingătorii şi cei care pierd. Învinge totdeauna acela care, în orice clipă a vieţii lui trăieşte cu rostul împlinit, fiind ceea ce trebuie să fie, făcând ceea ce trebuie să facă, înflorind, rodind şi dăruind lumii şi vieţii prinosul recoltei fiinţei sale intime. Fiindcă numai în Anotimpul Culesului pomul roditor se simte cu rostul împlinit şi numai acum existenţa sa devine cu adevărat Sărbătoarea Bucuriei Vieţii. Iar pentru omul învingător, această sărbătoare se petrece în fiecare moment al existenţei sale. Învinşi vor fi, de aceea, numai cei ce trec prin viaţă şi prin lume fără să-şi descopere, asume şi manifeste rostul lor ca fiinţe umane. Dar omul contemporan nu-şi poate permite decât condiţia de învingător. De aceea, el aruncă acum cârjele vechi şi aleargă, pe propriile-i picioare, spre sine însuşi: victoria finală. Iată de ce în arena vieţii de astăzi, toate instituţiile sociale de odinioară încep a-şi pierde valoarea. Fiindcă omul contemporan are nevoie de un singur lucru: de un Antrenor; de cineva care să-i arate cum, iar apoi să-l lase a se antrena singur; să-l sprijine şi corecteze din când în când, dar mai ales să-i ofere metode, tehnici eficiente prin care să-şi crească, dezvolte şi optimizeze capacităţile proprii şi unice. Omul contemporan are nevoie de cineva care să-l înveţe cum să învingă, iar pentru aceasta nu se dau nici cunoştinţe, nici reţete, ci un singur lucru: arta strategiei: managementul. Pentru că tot ce are nevoie omul, astăzi mai mult ca oricând, pentru a realiza împlinirea în viaţă şi în lume este să devină managerul propriei sale existenţe. Iarăşi arta managementului vieţii şi condiţiei sale nu o poate deprinde nici din şcoală, nici din clinicile de terapie, nici numai prin antrenarea pe

5

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

făgaşul înţelepciunii autentice şi prin transpunerea acesteia în coordonatele vieţii individuale. Cele două instituţii numite, sunt, de fapt, extremele unei realităţi – viaţa socială a omului contemporan – între care acesta îşi trăieşte agonia des-fiinţării. Căci dacă iniţial Şcoala – în baza celor două mari revoluţii:

Revoluţia Iluministă şi Revoluţia Socialistă – avea menirea de a-l ajuta pe om să se descopere pe sine, să se cunoască în profunzimea fiinţei sale şi de asemenea să cunoască universul în care trăieşte spre a se regăsi ca parte constituentă organic a acestuia, conştientizându-şi astfel locul şi rostul personal, astăzi sistemul educaţional a devenit piesă de muzeu: o maşinărie uriaşă, vetustă, ruginită şi mai ales stearpă. Ea nu face decât să intoxice fiinţa umană cu poluţiile sale raţionaliste şi nicidecum să-i ofere un sprijin în dezvoltarea personală pe calea vieţii. Ba mai mult, prin tonele de teorie şi invenţii utopice, inadaptate şi chiar false, ea împiedică omul chiar de la începutul drumului său, ademenindu-l pe căi total greşite. Oferindu-i cele mai fascinante himere despre sine şi despre viaţă, distrăgându-l mereu de la aflarea adevăratei sale identităţi şi îndoctrinându-i toată existenţa sa cu discursuri demagogice şi îndemnuri către cele mai nenaturale scopuri. De aceea omul de astăzi este total abătut de la natura sa. Aşa cum arăta Rousseau încă de acum două veacuri: “nu mai găsim în sufletul omenesc fiinţa care se poartă întotdeauna după principii certe şi invariabile, nu mai găsim cereasca şi majestuoasa simplitate pe care i-a imprimat-o Creatorul lui, ci contrastul diform între pasiunea care crede că raţionează şi intelectul în delir”. Omul de astăzi este o maşinărie inventată de o societate bolnavă; o maşinărie sinistră. Şi atunci a fost absolut firesc să apară clinicile de terapie. Ca cea mai mare şi puternică dovadă a monstruozităţii lumii în care trăim. Căci sănătatea oricărui organism – deci şi a celui social – se raportează la numărul celulelor sale bolnave, a celor ce necesită reparaţii uneori capitale.

*

Dar Omul contemporan vrea să pună capăt acestei agonii. El pregăteşte ceea ce Rogers numea „revoluţia liniştită”. Omul contemporan îşi vrea înapoi viaţa şi identitatea furate de lume; îşi vrea înapoi devenirea personală şi împlinirea de sine, răpite de către Societate. Omul contemporan este un supravieţuitor. Singur, în 6 miliarde de exemplare. Tot ce i-a rămas este visul, speranţa şi voinţa crescută în lunga încrâncenare cu lumea. Acestea sunt armele lui pentru cea de-a treia revoluţie: regăsirea de sine.

*

Tot ceea ce-i mai necesită omului contemporan este un cadru, un loc, cineva de la care să înveţe managementul vieţii sale personale. Şi, poate,

6

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

să-l sprijine din când în când, până deprinde complet această tehnică şi să-l îndrume uneori atunci când riscă să se abată prea mult de la „calea de mijloc”. Pentru că managementul vieţii personale nu este o reţetă şi nici o

tehnologie; reprezintă o artă ce valorifică potenţele şi abilităţile creatoare ale înfăptuitorului ei. De aceea şi fiecare traseu, fiecare destin vor fi absolut unice, ele transpunând în lumea obiectivă unicitatea creatoare a artistului, iscusinţa, deprinderile şi talentul său de a întrebuinţa forţele fiinţei sale şi forţele naturii, în combinaţii originale, toate conlucrând la edificarea templului existenţei sale în lume şi viaţă.

*

Având în vedere că, în momentul actual omenirea are un bagaj extrem de valoros în materie de cunoaştere şi înţelepciune – din păcate insuficient cunoscut şi tocmai de aceea prea puţin aplicat – volumul de faţă se constituie totodată şi într-un îndrumar, deschizător de viziune spre înţelegerea la un nivel superior a necesităţii utilizării acestui bagaj, prin revenirea la textele fundamentale ale umanităţii din ultimele 4-5 mii de ani, prin transpunerea acelor cunoştinţe în forme noi, adoptate şi proprii satisfacerii necesităţilor de progres ale omului contemporan şi lumii prezente. Considerând impropriu a discuta aici progresul istoric al conceptelor prezentate, cât şi fundamentarea lor în realitatea practică, facem trimitere la acei autori şi acele cărţi care, la diverse momente în devenirea lumii au realizat aceste lucruri. Ele se racordează la înţelepciunea universală şi costituie farurile călăuzitoare ale fiecărei civilizaţii istorice, în demersul acesteia de a sprijini (potrivit necesităţilor specifice) împlinirea de sine a omului în viaţă şi în lume. Chiar dacă astăzi ele poposesc în anticariate şi biblioteci prăfuite de uzul ignoranţei umane, în goana după consumul mateirei şi energiei, credem că va veni o zi în care vor fi din nou scoase la lumină şi puse în faţa lumii spre a o îndruma către orizonturile noii sale deveniri. Până autnci ele se lasă descoperite numai omului; lumea încă rămâne un agent profan şi porfanator. De aceea lăsăm posibilitatea cititorului de a avea acces direct la informaţiile cuprinse în respectivele volume (căutându-le şi descoperindu- le prin efort şi credinţă personală), precum şi libertatea (şi totodată datoria!) de a le trece prin filtrul propriei personalităţi, de a recepta în spiritul propriei sale fiinţe ceea ce îi este necesar şi folositor aici şi acum, dar mai ales de a putea, potrivit capacităţii de înţelegere şi pătrundere personală, să integreze aceste aspecte în sistemul propriu de orientare în viaţă şi în lume. Căci fiecare lucru ce ne întâmpină pe drumul Vieţii are menirea de a preda o lecţie, de a transmite un mesaj Călătorului. Şi, deşi, mesajul este acelaşi (ţinând de condiţia existenţială şi unică a respectivului lucru) el se exprimă prin

7

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

mii de voci în mii de feluri, câte unul pentru specificul, înţelesul, necesitatea şi

unicitatea fiecărui Călător în parte.

„E rău – zicea Platon – să nu cunoşti nimic. Dar cu mult mai rău este să

ştii multe lucruri, însă prost înţelese şi greşit învăţate.” Căci ele devin cele mai

ademenitoare capcane şi căi sigure spre rătăcirea drumului [propriu şi] drept, ducând în final la pierderea sensului vieţii şi a rostului propriu. De aceea rugăm cititorul să nu privească în grabă informaţiile şi toate lucrurile ce-i ies în Cale, ci aplecându-se profund asupra lor să le supună

unei analize atente, reflexive şi introspective; să mediteze asupra sensurilor mesajelor, asupra locului pe care ar putea să-l ocupe în sistemul propriu de valori, asupra rostului şi utilităţii pe care o au în viaţa personală. Pentru că

nimic nu este întâmplător şi tot ceea ce ni se dă este cel mai necesar lucru pentru progresul la momentul respectiv. Să nu ne irosim timpul dedicat minunatei experienţe a Faptului de a Fi, căutând adevăruri absolute ori legi imuabile. Totul este în continuă transformare la nivel cosmic. Astfel încât adevărul, legile, valorile, principiile, obiectivele, noi înşine, nu suntem decât perspective ce se schimbă cu fiecare pas realizat mai departe pe drumul progresului nostru individual. Ele se înfăţişează fiecăruia într-un chip anume şi secret; numai fiinţa lui cea mai profundă îl poate cunoaşte – şi nimeni altcineva. Dar acest chip în fiecare zi, cu fiecare pas, se schimbă, se transfigurează. Trebuie deci, ca înainte de orice altceva să învăţăm – nu atât a cunoaşte – cât a re- cunoaşte, mereu, clipă de clipă, chipurile adevărurilor absolut individuale, care ne luminează calea personală aducându-ne spre noi orizonturi, pe noi trepte de emancipare şi progres. De aceea înainte de a căuta valori adevărate în sine, să descoperim şi urmăm valori utile şi necesare dezvoltării fiinţei noastre: acum şi mereu, la fiecare pas, pretutindeni pe unde trece Drumul Vieţii Personale.

*

Volumul de faţă ridică dezbaterii publice anumite aspecte esenţiale –

credem noi – ale realităţii ce defineşte calitatea vieţii, deopotrivă umane şi comunitare. Desigur la o primă impresie, problemele prezentate pot părea “binecunoscute” şi, desigur, re-cunoscute de toată lumea. Dar să nu uităm

că,

pe

de alta chiar simplul fapt al diagnosticării şi înţelegerii aspectelor

pe de o parte a re-cunoşte şi a cunoşte sunt lucruri cu totul diferite; iar

definitorii pentru satisfacerea trebuinţelor umane, nu înseamnă că ele au şi fost actualizate în acest fel. De aceea mesajul trimis de autorii prezentului volum se constituie şi într-un semnal de alarmă, urmat imediat de

disponibilitatea arătată în acest fel de a converti vorbele în fapte şi conceptele în realităţi palpabile, deopotrivă utile omului şi comunităţii.

8

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

Deşi ne-am declarat dintotdeauna împotriva articolelor scrise de dragul conferinţleor şi înălţimii tribunelor – câteva zeci de pagini de “vorbe desenate” nu rezolvă probleme ale omenirii – şi am luat mereu atitudine în vederea trecerii de la cuvinte (simple sintagme sonore) la fapte practice, utile şi dezinteresate, aşa cum era poate firesc (e grav de constatat o astfel de realitate) pentru societatea românească, din păcate, deopotrivă şi în egală măsură instituţiile şi cetăţenii (individual sau în organizaţii ale societăţii civile) se pare că nu au reuşit să parcurgă evoluţia de la stadiul primar al individualizamului egocentric (personal sau de trib) la cel a individualităţii puse în serviciul unor perspective mai înalte privind dezvoltarea comunitară. În România încă nu s-a reuşit a se înţelege că omul nu poate progresa decât în sânul unei comunităţi; că valorile de bază ale libertăţii capitaliste implică deopotrivă responsabilităţi şi fapte practice pe măsură; că înseşi aceste valori s- au născut din reforma religiei continentale, care a amintit omului statutul şi condiţia sa specifică: aceea de trimis al Divinităţii pentru ca în această lume, să alăture propriile competenţe şi eforturi celorlalţi semeni ai săi, astfel ca împreună să poată aduce pe pământ mult promisul eden pe care numai populaţiile primitive îl mai cerşesc de la înaltul cerurilor. Totuşi am considerat că a sosit momentul ca – deşi trăim înconjuraţi de această ambianţă socială refractară progresului şi profund egocentrică – să arătăm că există şi altfel de oameni, că dincolo de demagogiile politice, marketingul comercial şi campaniile mediatice, românii de astăzi (europenii de mâine) ştiu cum şi sunt dispuşi să participe la ridicarea nivelului de calitate a vieţii individuale şi comunitare prin acţiuni concrete. Mesajul acestui volum se doreşte şi o chemare la unirea eforturilor, la sprijin reciproc şi consecvent; unii au cunoştinţele, alţii experienţa, alţii resursele financiare sau materiale; mulţi pot deţine pârghii logistice semnificative. Dar cel mai important dintre toate ingredientele progresului este – credem noi – disponibilitatea sinceră de a acţiona, de a pune în lucru propriile vaori în folosul tuturor. Am dorit totodată să arătăm că această deschidere spre dimensiunea evolutivă a proceselor sociale nu ţine nici de nivelul de pregătire profesională, nici de epoca istorică în care s-a format aceasta, nici măcar de vârstă, sex, religie, apartenenţă etnică sau grupuri sociale. Dorinţa de progres, nevoia de evoluţie personală şi de dezvoltare comunitară reprezintă aspecte native ale fiinţei umane, poate mai importante decât hrănirea sau reproducerea, dar cu siguranţă mult mai puţin luate în considerare. Este nevoie în primul rând de sinceritatea fiecăruia în faţa propriei conştiinţe în a recunoaşte aceasta; apoi este imperios necesară trezirea la realitate, ieşirea de sub imperiul “vieţii de consum” (al cărui de fapt, singur consum este fiinţa umană în sine). Şi nu în ultimul rând este nevoie de

9

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

curajul de a chema la transformare, într-o societate în care toţi şi toate sunt – prin sedimentele istoriei – statornicite în imobilitate. Am spus transformare pentru că reforma nu poate fi aplicată decât la societăţi funcţionale; nu poţi peteci o haină putredă; trebuie schimbată în primul rând stofa. Acest lucru dorim în să-l subliniem cu prioritate. Reconstrucţia pe temelii viciate – şi să nu uităm că singura temelie a oricărei societăţi sunt oamenii – nu poate duce decât spre dezastrul prăbuşirii întregului edificiu social în cea mai gravă mocirlă existenţială: lipsa de valoare, de virtute, de acţiune – în fond de proprie existenţă. Este situaţia în care se află populaţia spaţiului românesc de un deceniu şi jumătate; oamenii au împrumutat corpul ruinelor în timp ce sufletul celor mai mulţi bântuie undeva între infernul disperării şi somnul ultim al des-fiinţării. Pe de altă parte însă, aşa cum recunoştea Maryleen Ferguson: “nimeni nu se poate schimba din afară; fiecare stă de pază la o uşă a sufletului său care nu se poate deschide decât pe dinăuntru”. Această lege este deopotrivă aplicabilă omului şi societăţii (în fapt un suflet colectiv). Iată de ce considerăm că “integrarea în Uniune” ne poate ajuta tot atât de mult cât şi “integrarea în Absolut”! Nu ajutorul venit din afară – bani, bunuri, tehnologii, pieţe, locuri de muncă etc – ne poate sprijini să progresăm ca indivizi şi ca societate, ci numai calitatea oamenilor către care se îndreaptă toate aceste resurse. Calitatea vieţii nu are nimic de-a face cu volumul sau cantitatea resurselor – materiale, culturale, spirituale etc – posedate, ci în primul rând cu managementul acestora, fapt ce nu se poate realiza decât de către oameni pregătiţi în acest sens să fie ei înşişi în primul rând valori umane de interes comunitar. Civilizaţia chineză din vechime (de la care societăţile umane actuale vor avea multe de învăţat pentru viitorul devenirii lor) considera că universul, statul, familia, viaţa personală se conduc după aceleaşi mari principii ale ordinii cosmice. Tradus în limbajul nostru occidental, am putea spune că nu poţi fi un bun administrator al treburilor ţării şi comunităţii dacă nu eşti în egală măsură un bun părite, un om virtuos şi o persoană în procesul dezvoltării de sine. Nu este nevoie de sfinţi pentru a face ca societatea şi cetăţeanul să progreseze spre o viaţă şi o condiţie superioară; dar se cer oameni cu roluri sociale (şi fiecare are un rol, oricât de scurt) care aspiră şi trudesc pentru desăvârşirea lor ca fiinţe. Prezentul volum este un manifest şi un omagiu adresat acestor Oameni!

10

Coordonatorii

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

Avem nevoie de o nouă gnoză universală, care să ofere o viziune unificatoare a ştiinţei, religiei şi filosofiei, capabisă producă necesara reconciliere dintre minte şi inimă, înnoind în întregime sensul şi perspectivele vieţii umane, o viziune la care omul poate accede printr-o profundă căutare interioară a divinului, a sursei unice, absolute de coştiinţă-materie-energie, trecând printr-o completă metamorfoză a fiinţei. O gnoză care să insiste asupra unităţii lumilor dincolo de aparenta lor multiplicitate, fiecare fiind supusă unui set de legi care-i menţine armonia dinamică, asupra succesiunii infinite a unviersurilor, într-un proces de evoluţie progresivă a coştiinţei, o înţelegere capabilă să vindece rupturile istoriei şi să trezească în oameni sensul aventurii lor planetare, într-o perioadă ce ameninţă să devină dramatică. Iar sensul nu poate fi decât regăsirea şi recunoaşterea în toate cele, în primul rând în sufletele noastre individuale, a Principiului Divin, Etern, Omniprezent, Nelimitat, Imuabil.

Tiberiu Brăileanu

11

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

ASPECTE PRIVIND

CONCEPTUL ŞI MANAGEMENTUL CALITĂŢII VIEŢII

Omul şi muntele se aseamănă, dar cu deosebirea că prin munţii săi pământul încearcă să se ridice la cer, pe când prin oameni, cerul coboară pe pământ. William Shakespeare

1. Aspecte introductive

Toate sistemele vii, inclusiv omul, există şi evoluează datorită schimburilor permanente şi specifice cu mediul înconjurător. Prin mediu înconjurător definim complexitatea de forţe care aparţin următoarelor dimensiuni: cosmos, natură- ecosistem (incluzând în afară de fiinţele vii factorii abiotici: energii, materie, procese etc), societate (societatea sau biosul, prin aceasta înţelegând deopotrivă societatea formată din membrii aceleiaşi specii, cât şi cea compusă din convieţuirea simbiotică a membrilor mai multor specii). În acest sens vom folosi pentru ultimul tip de societate conceptul de comunitate. Prin conceptul de schimburi specifice înţelegem transferurile între specii şi mediul abiotic, precum şi între membrii diverselor specii, potrivit cu necesităţile particulare derivate din compelxitatea şi gradul de evoluţie al fiecărei specii. Obiectul transferurilor (schimburilor) între fiinţe îl constituie resursele, adică acele esenţe (substanţe, conţinuturi) prin care sunt satisfăcute trebuinţele naturale, conform regulilor grilei piramidale . În conceptul universal de resurse includem deopotrivă suporturile materiale şi energetice, cât şi conţinuturile acestor suporturi. Desigur deocamdată este destul de dificil pentru “instrumentele” de măsură ale ştiinţei oficiale să înregistreze (opereze) diferenţa dintre (de ex.) suportul astral al unui sentiment şi conţinutul afectiv (de afectivitate) al acestuia, sau dintre substanţa mentală purtătoare a unui gând şi gradul/nivelul (amplitudinea) de evoluţie (“morală”, cauzală sau pur şi simplu “intelectuală”) a lui. Motivul se datorează şi faptului că obiectul investigaţiei ţine de nivele superioare de organizare a realităţii, pe când instrumentele tehnologice de măsură de care dispune omenirea în prezent aparţin dimensiunii materiei fizice şi celei energetice. Toate fiinţele reprezintă sisteme deschise, adică având deopotrivă necesităţi de a dărui, cât şi de a primi resurse. Atât specificul resurselor, cât şi modalităţile sub care se realizează cele două acte definitorii ale schimbului (primirea şi dăruirea) ţin de doi factori determinanţi şi concomitenţi:

Pentru detalii recomandăm a se vedea A. Burcu Piramida trebuinţelor umane fundamentale, Fundaţia Mercur, 2002

12

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

necesităţile interne ale fiinţei (în funcţie de specie, grad de individualizare, nivel de evoluţie, trebuinţele personale etc)

necesităţile extene ale ecosistemului

Prin legile naturale care gestionează progresul general în lumea vie, aceste necesităţi se află totdeauna în echilibru. Dacă am privi natura ca o vastă scenă, am putea observa că există un regizor (sau un întreg aparat regizoral) care ştie când, pe cine, unde, cum, cu ce (şi aşa mai departe) să trimită pe scenă pentru ca piesa să decurgă în mod corespunzător, după cerinţele progresului şi dezvoltării continue (aspect dealtfel recunoscut şi aplicat de toate marile civilizaţii ale omenirii, mai puţin cea tehnologică actuală). Acest principiu este pe deplin valabil atât în lumea naturii (şi a universului, desigur, dar nu face obiectul studiului nostru), cât şi în societatea umană şi satisface necesitatea universală privind dezvoltare plenară a speciilor şi fiinţelor. În baza acestui principiu şi cu aplicare la societatea umană, vom înţelege că rolurile şi actorii sociali sunt astfel aleşi încât fiecare fiinţă umană să poată beneficia de optimul de resurse necesare bunei sale evoluţii (dezvoltări individuale), sens şi motiv pentru care, per ansamblu, întreaga regie socială să îndeplinească deopotrivă următoarele funcţiuni:

să permită existenţa necesarului de resurse pentru fiecare fiinţă umană, potrivit cerinţelor sale particulare de bună dezvoltare, atât ca persoană cât şi ca fiinţă (adică să poată îndeplini misiunea sa existenţială proprie condiţiei sale umane)

să realizeze schimbul (transferul) corespunzător (optim) între producători şi consumatorii de resurse

gestioneze resursele în acord cu principiile progresului (ex. motivaţia persoanei umane de a face se poate naşte fie din satisfacerea unei anumite trebuinţe şi astfel deschiderea perspectivei spre accesarea celei superioare, fie din lipsa satisfacerii, prin efortul de a realiza acest lucru) Pentru ca o anumită fiinţă să “intre în joc”, adică să participe la procesele dezvoltării (progresului universal), are nevoie de motivaţii. Motivaţiile determină/nasc scopuri, iar scopurile produc (concep) mijloace. Mijloacele accesează resursele, iar acestea duc la satisfacerea trebuinţelor. La nivelul majorităţii speciilor, procesul evoluţiei (motivarea) se realizează prin intermediul forţelor interne inconştiente (instinctuale) coordonate de ceea ce noi am numit Modelatorii Evoluţiei, sau în vechil limbaj, spiritul speciei . În specia umană motivaţiile devin conştiente, adică

Am preferat noţiunea plurală de Modelatori ai Evoluţiei, întrucât este vorba de o serie întreagă de forţe (şi fiinţe) care veghează şi acţionează din alte dimensiuni transcendente

13

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

dobândesc statul de scopuri propriu-zise iar la un rang superior idealuri. La

celelalte specii mobilurile motivaţionale sunt suficiente (lor li se adaugă de

fapt un complex de forţe străine acestora, care acţionează dintr-o altă

dimensiune, dar pe care fiinţle la aceste nivele le resimt ca şi cum ar veni din interiorul lor; sub o altă formulă de exprimare des uzitată în secolul

XIX am putea spune că în fiinţă acţionează spiritul speciei).

În cazul omului, însă, mobilul principal al progresului îl constituie o

combinaţie de factori mai amplă: cee ce noi am numit Împlinirea de Sine şi

care presupune ca modalitate de realizare următoarea ecuaţie ce va fi

explicitată mai jos: IS = 3 ME

Împlinirea de sine reprezintă o stare superioară de vibraţie a Conştiinţei

în armonie cu Ordinea Universală si ea se realizează numai atunci când

fiinţa umană îşi îndeplineşte sarcinile/misiunile existenţiale asumându-şi

rolul ce l-a primit în marea regie a vieţii şi conştientizându-şi rostul ca parte

într-o piesă deopotrivă socială şi cosmică, ce trebuie jucată. Totodată, având o structură psihică devenită complexă prin mecanismele evoluţiei socio-istorice, omul actual are nevoie de o varietate întreagă de satisfacţii, pentru fiecare dintre ungherele sufletului său. De aceea împlinirea de sine

presupune plenitudinea de satisfacţii prin care se acoperă trebuinţele individuale ale fiecărei componente interne a psihicului uman; şi deopotrivă ale tuturor.

+ 9TF + 4 DV + Ni + Am

În ecuaţia dată, factorii arătaţi au următoarele semnificaţii:

- (3ME) este factorul definitoriu pentru misiunea existenţială potrivit

condiţiei sale specific umane. Omul contemporan are în această lume o întreită îndatorire: 1. de a se perfecţiona pe sine dând curs dezideratului evoluţiei cosmice a tuturor formelor de viaţă; 2. de a sprijini celelalte fiinţe (din regnul uman sau alte regnuri) coparticipante la simbioza planetară, în

procesele propriei lor dezvoltări şi 3. de a juca rolul scenic primit în această lume, în realitatea socială, prin programul destinului indiviudal şi cu sprijinul forţelor divine.

- (Ni) reprezintă natura individuală a fiinţei umane, adică acea structură

internă a sistemului psihic ce conţine toate elementele particulare şi definitorii pentru identitatea individuală a unei anumite fiinţe. Dând curs în mediul exterior naturii sale individuale, fiinţa umană se simte nu numai autentic liberă, ci plenar actualizată, sau cum am spune mai simplu:

împlinită. În esenţă pentru oricare dintre fiinţele vii, indiferent de specie, împlinirea condiţiei lor existenţiale se realizează prin exprimarea plenară în

lumii materiale, pentru ca fiecare specie să evolueze potrivit cu necesităţile optime deopotrivă ale naturii acelei specii cât şi ale ecosisteului din care face parte integrantă.

14

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

mediu a naturii individuale; numai pentru om însă împlinirea acestei

condiţii ţine, aşa cum am văzut şi de realizarea conştientă a unei anumite misiuni existenţiale.

- (9TF) indică cele 9 categorii de trebuinţe fundamentale activate (din

totalul de 12) ale grilei piramidale Maslow-Delphy: 1-fiziologice, 2-de siguranţă, 3-ambientale, 4-sociale, 5-de cunoaştere, 6-de valorizare personală, 7-de creaţie, 8-de identitate personală şi respectiv 9-spirituale. Grila piramidală a trebuinţelor fundamentale acţionează în fapt ca un

catalizator şi totodată filtru al resurselor necesare unei anumite fiinţe, la un moment dat şi în fiecare moment al existenţei sale.

- (Am) adaptarea al mediu, este factorul managerial care garantează

accesul la resursele necesare prin deprinderea şi adoptarea modalităţilor/

strategiilor celor mai eficiente de existenţă în limitele unei realităţi anume la un moment dat (practic un mediu existenţial) şi de “vânătoare” a resurselor (găsirea modalităţilor de acces spre aceste resurse, prin multitudinea de obstacole, de blocaje etc). (Am) este factorul de navigaţie, de management eficient.

- 4DV reprezintă cele 4 dimensiuni ale vieţii fiinţei umane în lume.

Omul contemporan este o fiinţă de o deosebită complexitate; pentru creştere şi dezvoltare (ca fiinţă şi ca persoană) el are nevoie de o multitudine de resurse, care trebuie să fie specifice (adaptate) nu numai cantitativ, ci şi calitativ, adică să provină din anumite dimensiuni ale existenţei. Aceste 4 mari dimensiuni sunt următoarele:

a) viaţa materială: - cuprinzând raporturile şi acţiunile fiinţei umane ce tind spre actualizarea trebuinţelor primare, în special (cele fiziologice, de siguranţă şi ambientale), precum şi cele ce depăşesc strict aceste nevoi, urcând şi spre altele, superioare, dar păstrând, cu toate acestea o legătură fermă cu ceea ce numim în mod comun: materie, energie, resorturi fiziologice. Astfel, aici vor fi incluse capitolele vieţii vizând, spre exemplu achiziţiile de bunuri (case, maşini, instrumente, obiecte etc.); investiţiile; afacerile; profesiunea şi locul de muncă; tot ceea ce ţine de avere şi proprietate, de folosinţa şi utilizarea „energiei”, în sensul ei generic: acela de resursă exterioară care întreţine, perpetuează şi îmbunătăţeşte existenţa individului, a grupurilor (popoare, triburi, formaţiuni de interese etc.) sau speciilor. b) viaţa socială: - cuprinde toate aspectele prin care omul se raportează la mediul în care trăieşte, precum şi la fiinţele conlocuitoare ale acestuia. Vizează în special satisfacerea Trebuinţelor de pe nivele 4,5 şi 6, adică acelea de sociabilitate, comuniune, de a dărui şi primi afecţiune, de integrare şi apartenenţă, de comunicare, de investigare, descoperire şi

cunoaştere, de libertate şi orizont, de valorizare proprie şi demnitate/ stimă de sine, de statut şi valoare socială etc.

15

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

Desigur vor fi incluse aici, deci, acele capitole ale vieţii unei persoane ce se referă la raporturile de filiaţie şi rudenie, raporturile de cuplu şi familie, raporturile de muncă, cele de grup; cele ce ţin de conjuncturi şi cerinţe sociale (profesiuni şi demnităţi publice, războaie ori conflicte, schimburi culturale, manifestări de orice natură publică etc.). Tot la capitalul vieţii sociale se încadrează şi opiniile, credinţele, optica individuală asupra vieţii, curentele, doctrinele, ritualurile şi practicile (nu doar religioase) pe care persoana umană le împărtăşeşte, indiferent că le exteriorizează/ manifestă public într-o măsură mai mare ori mai mică. c) viaţa privată: - cuprinde toate aspectele (trăiri, gânduri, acţiuni, fenomene, intreprinderi etc.) prin care fiinţa umană se raportează la sine înseşi, spre a se descoperi şi cunoaşte, spre a găsi adevărata sa identitate şi măsură, precum şi locul şi rostul său în univers, deopotrivă cu sensul întregii Existenţe, a tot ceea ce întâlneşte în viaţa sa. La acest capitol întâlnim toate frământările omului în căutarea rosturilor existente universale şi, în cadrul acesteia, a celei personale. Căci cea mai mare trebuinţă a fiinţei umane actuale este aceea de a avea o „axis mundi”, o ordine a cosmosului propriu organizată după principii care să-i permită deopotrivă atingerea unei stări de bine atât în interiorul acestui cosmos personal, cât şi atunci când iese şi îl raportează pe acesta la o Ordine mai mare – societate, natură, spirit - la Cosmosul ce cuprinde în sine totul. d) viaţa spirituală: - reflectă raporturile fiinţei umane cu sensurile profunde ale realităţii prezente, cu ceea ce stă în spatele lucrurilor şi face posibilă existenţa şi manifestarea a toate câte sunt: Marea Fiinţă, indiferent cum ar fi ea denumită într-un limbaj sau altul (Fiinţa Primă, Zeus, Dumnezeu, Allah, Isis etc.). Pentru că limbajul nu ne poate spune nimic despre Aceasta; el nu poate decât să îndrepte privirea sufletului uman spre a o percepe singur, întocmai precum degetul ce arată spre lună serveşte doar ca indicator, fără a comunica ceva despre obiectul arătat. Raportul cu Marea Fiinţă se trăieşte de către fiecare făptură umană în profunzimea cea mai adâncă a sufletului său şi se experimentează clipă de clipă în multitudinea realităţilor ce o înconjoară. Căci fiecare lucru, fiecare formă de viaţă particulară, fiecare fiinţă este în întregime pătrunsă de Fiinţa Fiinţelor.

2. Noţiuni centrale şi aspecte definitorii privind calitatea vieţii

Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), calitatea vieţii depinde de: calitatea mediului înconjurător (CMI), de calitatea mediului

16

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

comunitar (CMC) şi de respectarea tuturor cerinţelor definitorii pentru

condiţia umană (CU)

Dar să vedem, pe rând, fiecare dintre aceste concepte ce câmp de acoperire şi semnificaţii poate cuprinde. Calitatea reprezintă caracterul unui lucru prin care acesta satisface în mod specific şi adaptat cerinţele absolut particulare ale utilizatorului. Viaţa este totalitatea necesităţilor şi cerinţelor ce trebuie îndeplinite pentru ca natura individuală a unei anumite fiinţe să se poată exprima plenar în mediul său specific de existenţă conform condiţiei cosmice şi ecologice proprii acelei specii. Am văzut însă că pentru fiinţa umană, exprimarea plenară a naturii sale individuale se realizează printr-un proces mult mai complex decât cel întâlnit la celelalte specii, proces ce presupune intervenţia unei serii întregi de factori şi condiţii, toate acestea incluse în noţiunea fundamentală a împlinirii de sine.Condiţia umană. Condiţia umană reprezintă manifestarea plenară a fiinţei umane (FU) în cadrul societăţii şi totodată satisfacerea integrală a statutului de fiinţă cosmică, natural-ecologică (şi biologică), individual-unică, socială, cultural-istorică. Aşadar condiţia umană reprezintă, chiar statutul de fiinţă cu atributele de mai sus, indiferent că este sau nu recunoscut şi respectat de către societate la un moment dat istoric. Condiţia umană este un dat de la natură, faţă de care societatea poate avea numai două atitudini: nerecunoaştera ei (ceea ce s-a întâmplat cel mai adesea în istorie, pentru diverse categorii sociale) şi respectiv recunoaşterea, respectarea şi sprijinirea exprimării plenare de către fiinţa umană a condiţiei sale natural-existenţiale 1 . Calitatea vieţii, în aceste condiţii, reprezintă aptitudinea unui mediu existenţial de a oferi unei fiinţe posibilitatea realizării împlinirii de sine. Pentru fiinţa umană însă acest concept suportă două conotaţii, derivate din specificul aparte al acesteia. Spre deosebire de reprezentanţii tuturor celorlalte specii care depind fundamental în existenţa lor de mediul de existenţă extern şi de resursele acestuia, fiinţa umană în schimb, pe parcursul evoluţiei sale dobândeşte grade tot mai înalte de emancipare de sub tutela factorilor externi. Prin condiţia sa cosmică – aceea ce creator de realităţi – fiinţa umană participă la două procese concomitente de transformare a mediului existenţial: primul vizează modificările realizate asupra şi în mediul exterior, iar cel de-al doilea posibilitatea ca fiinţa umană să edifice un alt tip de mediu, de data aceasta itnerior, în realitatea sa subiectivă, aparţinătoare propriului sistem psihic. În felul acesta omul descoperă misiunea sa de bază specifică propriei condiţii: aceea de a deveni

(Prescurtările ne aparţin fiind utile în continuare)

1 Pentru detalii recompadăm a se vedea şi A. Burcu Fundamentele consilierii în managementul calităţii vieţii şi condiţiei umane, Ed Mega, 2004

17

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

propriul său creator, adică, altfel exprimat, de a participa activ, conţtient prin forţe prorii la modelarea devenirii individuale, în acord cu procesle evoluţiei vieţii la nivel cosmic. Iată de ce, pe măsură ce fiinţa umană (atât ca individ, cât şi ca specie) urcă pe trepte tot mai înalte ale dezvoltării, dependenţa sa de mediul extern şi de resursele acestuia se reduce progresiv, necesarul existenţial în materie fiind acoperit de realităţile pe care fiinţa umană le structurează în interiorul ei şi de resursele ce astfel reuşeşte a le produce ea înseşi în aceste realităţi interioare. Iată de ce vom observa că având două medii existenţiale complementare din care poate obţine resursele necesare progresului ca fiinţă, şi cum nici una dintre acestea nu poate fi exclusiv la stadiul actual al dezvoltării speciei umane, rezultă că indicele împlinirii de sine, calitatea vieţii umane, aşadar, va depinde de factorii definitorii pentru ambele aceste realităţi. Marele avantaj, însă, constă în faptul că fiinţa umană poate crea reţete personale de combinare a factorilor, în funcţie de posibilităţile reale de obţinere a resurselor: fie din mediul exterior, fie din cel interior. În acest sens, de fiecare dată când un anumit tip de resursă existenţială nu se poate procura din mediul extern vom înţelege că fiinţa umană are capacitatea de a o produce în meidul său intern, în propriul său sistem psihic. Pe de altă parte vom observa că aptitudinea unui mediu existenţial exterior de a oferi unei anumite fiinţe umane deopotrivă posibilitatea manifestării plenare a naturii sale individuale precum şi optimul necesar de resure, este una abstractă. Practic este în primul rând necesar ca fiinţa umană să fie ea înseşi capabilă de a identifica şi accesa aceste resurse. Din acest punct de vedere, există din nou o diferenţă fundamentală între om şi celelalte fiinţe. Acestea din urmă se nasc practic cu această capacitate precum şi cu aproape toate aptitudinile (şi cea mai mare parte din cunoştinţele) necesare procurării acestor resurse. Pentru celelalte fiinţe, cunoştinţele sunt un dat al speciei care se transmite fiecărui membru, un fel de memorie colectivă la un nivel superior de dezvoltare, numită instinct. Tot ce mai are de făcut fiecare individ, o dată ce s-a născut în mediul existenţial, este să treacă în revistă, să dezvolte şi apoi să menţină mereu în formă aceste abilităţi naturale de procurare a resurselor. În cazul fiinţei umane, din nou datorită condiţiei sale specifice, aceea de modelator activ al propriei deveniri, acest sprijin natural al instinctului nu funcţionează. Practic fiecare om, în baza libertăţii sale (fără de care nici nu am putea vorbi de participare prin forţe proprii la evouţia individuală), are opţiunea şi îndatorirea de a învăţa de la zero toate aspectele necesare adaptării la mediul existenţial în vederea procurării resurselor. În plus, fiinţa umană va fi necesar să înveţe şi procesele de structurare a mediului intern şi de producere a resurselor personale, aspect denumit autodezvoltare. Pe lângă

18

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

toate acestea, libertatea umană definitorie, creează şi posibilitatea ca omul să trăiască în medii externe artificial modelate, adică transformate prin intervenţia proprie. În aceste condiţii, fiecare fiinţă umană nou născută va trebui să înveţe şi despre procesele de organizare şi funcţionare a acestor medii astfel modelate, pentru a avea şanse deopotrivă de procurare a resurselor, precum şi de exprimare a naturii individuale. Dacă la celelalte fiinţe exprimarea propriei naturi (a speciei) se realizează spontan, fără efort din partea individului, în cazul fiinţei umane ea necesită deopotrivă un efort semnificativ de autodescoperire (omul trebuie să se cunoscă mai întâi pe sine însuşi), de identificare a habitatelor din mediul exterior care îi oferă cea mai amplă posibilitate de manifestare, de evitare a pericolelor şi înlăturare a obstacolelor ce pot bloca exprimare propriei naturi şi aşa mai departe. Practic omul şi lumea (ceilalţi semeni, singurele fiinţe ce pot interveni în modelarea mediului existenţial) se află într-o continuă interacţiune: lumea schimbă mereu mediul prin existenţa şi manifestarea ei, iar omul trebuie să identifice mereu noi strategii de orientare în condiţiile acum scimbate. Practic, societatea umană (şi nu mediul natural, pentru celelalte fiinţe) este o junglă, un haos relativ (îmblânzit de anumite convenţii stabilite prin evoluţia istorică) în care fiecare fiinţă umană trebuie să-şi găsească aproape singură locul cel mai propice supravieţuirii, dezvoltării şi optimei împliniri personale. În aceste condiţii se justifică necesitatea unui sistem care să-i permită fiecărei fiinţe umane intersate, să deprindă arta de a reuşi, sau exprimat în termeni ştiinţifici, managementul eficient al calităţii vieţii individuale. Am definit anterior opţiunea noastră prentru conceptul de comunitate, sau mediu comunitar aşa cum este precizată sintagma în definiţia OMS, aici urmând numai a ne reaminti că, întrucât fiinţa umană este parte a unui ecosistem planetar complex, este necesar a include în conceptul de comunitate deopotrivă fiinţele, procesele şi mecanismele exterioare ecosistemului social. Astfel încât considerăm că definiţia în discuţie se structurează în jurul următoarelor ecuaţii:

CV = CU + CMC + CMI pe care o putem numi şi ecuaţia standard a procesului privind calitatea vieţii (unde semnificaţia factorilor este următoarea: CV – calitatea veiţii, CMC – calitatea mediului comunitar, iar CMI – calitatea mediului încojurător)

CU = FU + 3ME ecuaţia descriptivă a statutului fiinţei umane (factorii semnificând: CU – condiţia umană, FU – fiinţa umană, 3ME – misiunea existenţială a fiinţei umane în această lume)

IS = 3ME + 9TF + 4DV + Ni + Am – ecuaţia definitorie pentru rostul tuturor proceselor societăţii umane: realizarea unui standadr superior de calitate a vieţii, aspect ce este asigurat în condiţiile în

19

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

care fiecare fiinţă umană şi toate deopotrivă pot actualiza (satisface) potrivit cerinţelor individuale toţi factorii ecuaţiei împlinirii de sine (factori care au fost explicitaţi anterior).

În concepţia noastră calitatea mediului comunitar (CMC) înseamnă în fapt dezvoltarea comunitară (DC) iar CMI nu se poate obţine practic decât în condiţiile educării, integrării şi armonizării omului cu procesele, raporturile (legile) şi fiinţele mediului ecologic. Pe de altă parte observăm că factorii (Ni) – exprimarea liberă a naturii

individuale – şi (Am) – armonizarea cu mediul în măsură a putea obţine resursele necesare propriei dezvoltări în condiţiile date – nu se pot realiza practic decât în momentul şi condiţiile în care avem depotrivă îndepliniţi şi factorii DC şi CMI. DC însă nu înseamnă o societate dezvoltată, ci o societate care aspiră şi trudeşte pentru a se dezvolta; adică se străduieşte pe toate palierele existenţei sale interne şi externe să facă a fi mai bine pentru membrii săi componenţi. Dar o astfel de societate realizează îndată că este necesar a se pune de acord, a se integra şi armoniza cu realităţile cosmice şi ecologice (practic nu putem vorbi de procese ecosistemice dacă nu luăm în considerare dimensiunea cosmică a existenţei). Această societate realizează că este parte a unui întreg şi că, spre a beneficia de un standard superior de bine, este necesar să se manifeste după anumite coordonate date de structurile funcţionale ale întregului, din care face parte organic şi funcţional. Mediul spiritual (raporturile cu zeii – indiferent cum s-ar numi

ei – sau altfel esprimat, sacralizarea vieţii) şi mediul ecologic, natural, sunt

realităţile instrumentale, acelea care sprijină şi direcţionează (călăuzesc)

societatea pe calea progresului ei. Constatăm astfel că în conceptul calitate

a vieţii împlinirea de sine se constituie prin facotrii componenţi într-un

veritabil nucleu definitoriu. De aici rezută ca şi consecinţă un fapt deloc neglijabil: şi anume chiar dacă societatea nu urmăreşte neaparat împlinirea de sine a individului, ci doar dezvoltarea sa (adică un bine generic pentru toti) prin porcesele de organizare a vieţii arătate, în mod automat se realizează şi factorii care compun împlinirea de sine. Acest aspect a fost afirmat în mod constant de toate curentele de gândire şi acţiune din cele mai vechi timpuri (de la stoicii romani încoace) dar cu deosebire aplicat începând cu Revoluţia Iluministă în toate mişcările sociale care au investit în dezvoltarea umană. Omul vine pe lume cu drepturi şi îndatoriri de la natură (divinitate); el are de jucat un rol pe scena vieţii sociale, iar în acest sens aduce cu sine propriile “daruri” de oferit lumii: aptitudini, calităţi etc. Îndatorirea de bază a societăţii este ca prin mecanismele şi isntituţiile sale –

în spcial prin intermediul educaţiei – să sprijine fiinţa umană în procesul dezvoltării personale maxime, să-l ajute a se cunoaşte pe sine, a identifica

20

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

ce poate să ofere lumii dar şi ce lucruri din această lume îi oferă împlinirea în viaţă, a descoperi apoi locul cel mai potrivit în care acest schimb de resurse al omului cu lumea să se realizeze echitabil şi perfect benefic pentru ambii actori. Omul potrivit la locul potrivit se spunea. Pentru că fiinţa umană este asemeni unui arbore: societatea are îndatorirea să-i ofere condiţiile cele mai potrivite cu natura sa indiviudală şi unică, pentru a creşte şi înflori, întrucât este bine ştiut că pe cât de frumoase şi înmiresmate sunt florile sale în anotimpul creşterii, pe atât de bogate şi îmbietoare vor fi şi roadele în anotimpul maturităţii.

*

Omul este o fiinţă care nu poate trăi şi nu se poate dezvolta decât în comunitate. În concepţia noastră comunitatea este compusă deopotrivă din oameni şi raporturile dintre ei (societatea) cât şi din celelalte fiinţe şi mediul ecologic. Deci prin comunitate noi înţelegem aspectul ei superior, cosmic, teologic 2 şi implicit ecologic. Iar această structură pentru a se fundamenta organic şi funcţional (pentru a fi închegată şi viabilă) trebuie să aibă la bază fundamentele sacralităţii vieţii. Legătura dintre om şi comunitate se fundamentează o serie întreagă de aspecte, dintre care la loc de frunte se situează următoarele:

Natura ontologică a fiinţei umane: ca parte a unui întreg, ca celulă a marelui organism al vieţii. Cu cât fiinţa este mai avansată, cu atât sinele său individual resimte mai puternic această apartenenţă la întreg, ceea ce îl determină să aibă nevoi splimentare în a căror realizare acţiunile sale şi întreaga manifestare sunt îndreptate spre celelalte fiinţe

Destinul său ca fiinţă umană, adică programele de dezvoltare şi exersare a rolurilor sociale pe scena existenţei în palnul fizic

Mediul care creează resursele necesare satisfacerii trebuinţelor sale specifice condiţiei umane

Obiectivele personale, necesare dezvoltării individuale, care pot fi realizate numai în mediul complex alături de celelalte fiinţe

2 Trebuie să operăm distincţia între, pe de o parte teologie, ca ştiinţă despre divinitate şi despre evoluţia vieţii la nivel cosmic şi totodată practică intensivă destinată dezvoltării anumitor fiinţe umane (existentă în aproape aceeaşi formulă în toate marile civilizaţii istorice cunoscute ale Terrei) şi pe de altă parte religie, ca o combinaţie de cunoaştere (voalată, adică ştiinţă de popularizare) şi practică extensivă (mai mult prin ritualuri) destinată marii mase a populaţiilor şi care, în consecinţă a fost adaptată deopotrivă nivelului de înţelegere şi puterii de aplicare (de punere în practică) a acestora. Acesta este motivul principal pentru care în decursul istoriei specia umană a avut practic o singură teologie dar atâtea religii câte necesităţi de evoluţie s-au manifestat la diverse epoci istorice şi potrivit specificului diferitelor popoare.

21

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

De aceea omul şi lumea îşi au destinele îngemănate; nici una nu poate progresa fără progresul concomitent al celeilalte. Calitatea vieţii umane depinde aşadar de calitatea vieţii celorlalte fiinţe coparticipante la simbioza ecosistemului planetar. Calitatea veiţii comunitare, însă, nu reprezintă suma standardului de calitatea a vieţii indivizilor ce o compun. Pe de o parte întrucât comunitatea nu este suma membrilor ei, ci rezultanta combinaţiei sinergice de factori; si pe de alta întrucât standardul de calitate se determină subiectiv. Aceasta înseamnă că, deşi în mod obiectiv ar putea fi îndeplinite toate condiţiile teroetice pentru ca fiecărui membru să-i fie satisfăcută într-un grad semnificativ această cerinţă de calitate a vieţii, totuşi per ansamblu, însă, să nu se realizeze sinergia necesară la nivelul întregii comunităţi. Calitatea vieţii este aşadar un deziderat existenţial, deopotriindividual şi comunitar. Dar ea nu se realizează (de multe ori) în cursul unei vieţi umane decât în anumite procente, întrucât nici împlinirea de sine nu este obţinută decât parţial. La întrebarea dacă se poate obţine împlinirea de sine totală în viaţa umană socială, răspunsul nostru este ferm DA. Însă acest lucru nu poate fi realizat (nu stă în putinţa) omului ca entitate, ci ţine de o complexiatate de factori, dintre care, cei mai importanţi sunt cei socio- organizatorici. În organizarea – mai corect – managementul comunitar stă până la urmă toată măreţia sau decăderea fiinţei umane. Există desigur şi excepţii: adică oameni care nu au nevoie de lume spre a realiza împlinirea de sine. Ei s-a unumit de-a lungul istoriei: călugări, pustnici, mistici, asceţi etc. Dar să ne reamintim două lucruri de o importanţă capitală: 1. în ecuaţia împlinirea de sine sunt multipli factori de natură socială (acei factori care condiţionează o fiinţă umană de alte fiinţe umane – pentru omul mediu social, întâlnit actualmente pe pământ, marea majoritate a trebuinţelor fundamentale sunt satisfăcute datorită complexelor interacţiuni cu ceilalţi) şi 2. misiunea existenţială a majorităţii fiinţelor umane este strâns legată de evoluţia în sine a vieţii planetare; adică în destinul acestora sunt înscrise programe, roluri, participări la acţiuni ce vizează modificări ale decorurilor lumii terestre. Chiar şi fiinţe dintre cele mai avansate la şcoala evoluţiei, devin , în acest fel legate în mod direct de destinul şi devenirea realităţilor lumii sociale. Dacă, să spunem aşa, Sf Petru nu ar fi primit ca misiune să înfiinţeze o religie şi o biserică, probabil că ar fi putut reliza relativ uşor împlinirea de sine, întrucât în ecuaţia sa la capitolul “misiune existenţială” nu ar fi existat această sarcină de a se lupta cu forţele lumii; nu ar fi fost obligat să realizeze adaptarea la o lume înapoiată faţă de cerinţele sufletului său şi într-un fel toxică pentru acesta. Ar fi putut să trăiască în pustiu, ca celelalte fiinţe umane evoluate din timpul său şi să nu se amestece cu „mizeria” lumii sociale. Situaţia este asămănătoare oricărui domeniu de activitate: este uşor să vorbeşti de la tribuna academică despre lucratul pământului, creterea copiilor sau îngrijirea celor

22

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

suferinzi, dar se dovedeşte o veritabilă încercare să realizezi faptic acest lucru, să te murdăreşti cu materiile din universul în care anumite fiinţe îşi duc existenţa, iar tu eşti chemat – tocmai în calitate de confrate mai mare – să le sprijini, veghezi şi îndrumi creşterea, dezvoltarea şi împlinirea lor naturală. În acest sens viaţa cunoscută a lui Isus a fost cu adevărat un mesaj şi un exemplu pentru ceea ce trebuie să fie condiţia umană în mileniile ce au urmat. Oricât de evoluat ar fi cineva

ca elev la şcola universului, mereu se munceşte; unele munci nu sunt nici cele mai

curate, nici cele mai fericite. Am mai arătat cu altă ocazie 3 că împlinirea de sine nu

exclude suferinţa. Împlinirea de sine este o stare ce se trăieşte la nivel de Conştiinţă; or conştiinţa se bucură cel mai tare nu atunci când nu suferă, ci în momentul în care suferinţa sa a fost temelia pentru noi creaţii al căror fruct serveşte creşterii şi dezvoltării altor fiinţe ori realităţi comunitare. CV ca indicator care arată în ce măsură se realizează procesul IS (împlinirii de sine), nu depinde de factori precum: tehnoloige, statut social, anumite drepturi (de fapt marea parte a drepturilor omului), de cantitatea de resurse material-energetice (bogăţie cum se numeşte astăzi) etc. ci numai de resursele (cantitate şi calitate) care satisfac necesităţile fundamentale ale fiinţei umane. Deducem de aici că progresul tehnologic este un factor neutru în raport cu CV, că în fapt el doar pune la dispoziţie unele isntrumente pentru satisfacerea anumitor tipuri de trebuinţe, dar că nu asigură împlinirea acestora, ci dimpotrivă, poate submina într-o oarecare măsură acest proces. Pentru că în economia proceselor vieţii umane trebuie să existe un echilibru constant între forţele interne ale omului şi forţele externe de care acesta dispune. Până acum omenirea s-a concentrat pe maximizarea forţelor externe în detrimentul celor interne I de aici a rezultat corupţia prinn dominarea materiei asupra apiritului. Însă trebuie să înţelegem că forţele externe sunt deosebit de complexe, că ele nu sunt numai materie şi energie (aşa cum le cunoaştem acum în civilizaţia actuală)

ci că deopotrivă reprezintă şi formţe spirituale. Vechile civilizaţii lucrau cu

aceste forţe spirituale ale elementelor (ale universului înconjurător) motiv petntru care lumea lor nu era mai puţin evoluată tehnologic decât cea actuală, ci reprezenta o alternativă. Această altenativă care face ca luma noastră să constituie o exceţie, asigura corezpondenţa între categoria de forţe externe şi interne utilizate, ambele fiind forţe spirituale. Astfel încât nu se punea problema corupţiei sau dominării uneia de către cealaltă, realizându-se mult mai uşor echilibrul între om şi mediu sau cosmos. La toate nivelele ecosistemului vieţii, optimul funcţional presupune “curgere” continuă, constantă, fără blocaje, a fluxului de resurse de la

3 A se vedea A. Burcu Fundamentele consilierii în managmeentul calităţii vieţii şi condiţiei umane, Ed. Mega, 2004

23

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

producători la consumatori. Societatea (organizarea umană actuală) însă abătându-se de la respectarea acestor principii, a deturnat coerenţa acestui flux atât în propriul sistem, cât şi (din ce în ce mai mult) în cele vecine prin orientarea spre activităţile cu specific de consum de resurse. În demersul său de realizare a factorilor ecuaţiei împlinirii de sine, omul produce şi totodată consumă resurse. Legile naturale ale vieţii aplicate sistemului social uman asigură fiecărei persoane (în societate) locul în care aceasta poate cel mai bine să realizeze factorii ecuaţiei de mai sus. Numai că organizarea socială actuală blochează circuitul natural şi viabil al resurselor, astfel încât în anumite sectoare sociale există surplus, iar în altele deficit. Surplusul de resurse creează viciile. Deficitul lasă trebuinţele fundamentale nesatisfăcute împiedicând fiinţele să se alimenteze (şi astfel dezvolte) şi totodată împiedicându-le să producă alte resurse care ar fi necesare celorlalte fiinţe umane. Resursele, pe de altă parte, sunt din gama tuturor categoriilor de trebuinţe activate în prezent la omul contemporan (de la cele material-energetice, până la cele spirituale). Procesul de producere a resurselor este, în fapt, ceea ce s-a numit dintotdeauna creaţie umană. Aceasta în condiţiile în care se respectă regulile proceselor evolutive: anume că fiecare om vine pe lume pentru a ocupa un loc şi a îndeplini un rost pe care el şi numai el le poate realiza la momentul istoric respectiv. Fiecare fiinţă umană este unică şi irepetabilă, iar societatea umană ca ecosistem în sine şi ca parte a unui sistem şi mai mare se compune nu din alăturarea tuturor indivizilor săi, ci din acţiunile sinergice ale acestora. Societatea umană este o reţetă în care fiecare fiinţă umană reprezintă un ingredient abslout necesar. Fiecare om plasat la locul potrivit, realizând factorii ecuaţiei împlinirii de sine, va consuma resursele produse de ceilalţi semeni şi va crea el însuşi produse, în cantităţile şi de calităţile aşa fel reglate (potrivite) în mod natural prin procesele evlouţiei încât nu vor exista nici surplusuri, nici deficite de resurse. Însă într-un mediu orientat spre dezvoltare, un mediu comunitar (în accepţiunea integratoare pe care o dăm comunităţii), conceptul de <consum de resurse>, de aceea, nu este aplicabil. Într-un astfel de mediu nici o resursă nu se consumă, ci ele se investesc în mod creator şi productiv, prin combinaţii sinergice spre a produce noi resurse de o cantitate şi calitate superioare. De fapt acest proces asigură evoluţia socială (sau ceea ce se numeşte progres). Dar întrucât conceptul de <investire> este prea materializat prin utilizarea sa largă în domeniul economicului (în general), vom prefera noţiunea de <aplicare a resurselor>. Totalitatea proceselor de aplicare a resurselor creează fluxurile de resurse. Viteza de dezvoltare/ progres a unei comunităţi depinde esenţial de viteza de rulare a acestor fluxuri şi de calitatea procesului de flux. Prin proces de flux înţelegem optima distribuţie a resurseleor între producători şi utilizatori. Observăm din start că nu importă

24

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

atât de mult calitatea iniţială a resurselor cu care o comunitate porneşte în procesul ei de dezvoltare. Dacă cerinţa de constanţă a fluxului şi calitatea procesului de flux este menţinută, orice comunitate care proneşte chiar de la

stadiul epocii de piatră are toate şansele să urce la standarde înalte de calitate a resurselor. Altfel exprimat, calitatea se creează pe parcurs şi îşi are originea în calitatea oamenilor pe care comunitatea îi sprijină în dezvoltarea lor personală. Trebuie doar respectate cele două cerinţe de flux amintite, care derivă din voinţa de evoluţie şi din virtutea (calitateae) managementului pe care o comunitate le exprimă. Credem că istoria ultimelor mii de ani dovedeşte valabilitatea acestor principii; toate popoarele le-au recunoscut şi aplicat au reuşit să atingă nivele înalte de realizare socială pentru majoritatea membrilor lor, indiferent de epoca istorică şi independent de cantitatea de resurse iniţiale. Tot ceea ce a contat a fost ţelul propus de a investi în dezvoltarea umană şi un management eficient. Însă datorită faptului că nu au avut în vedere constanţa fluxului de resure şi repartiţia lor echilibrată, standardele atinse (mai înalte sau mai puţin înalte) nu au putut fi păstrate în timp. Pe de altă parte constanţa fluxului de resurse nu a putu fi menţinută (şi nu poate nici în ziua de astăzi) întrucât în ecuaţiile DC nici o comunitate nu ia în considerare toţi factorii arătaţi în formulele de mai sus. Calitatea vieţii este un indicator aplicabil tuturor categoriilor de fiinţe la care putem identifica trebuinţe fundamentale piramidale superioare celor bazale (primelor trei nivele). Aceasta întrucât , chiar dacă nu sunt încă individualizate (adică să aibă o personalitate proprie, în condiţiile comparabile cu cea umană), aceste fiinţe pot realiza împlinirea de sine nu numai ca specie, ci într-o măsură mai mare sau mai mică şi în calitate de individ. Chiar şi în mediul natural propriu de viaţă al unei specii, putem vorbi de o calitate a vieţii mai înaltă sau mai redusă, atunci când factori externi, perturbatori alterează unele sau altele dintre coordonatele acestui mediu. Pe de altă parte, dacă prospectăm cerinţele dezvoltării pentru o altă specie decât cea umană putem constata cu uşurinţă două aspecte:

- prin contactul cu o specie superioară se pot crea premizele

accelerării evoluţiei unei specii inferioare, chiar dacă mediul său ideal de

viaţă suferă modificări şi implicit calitatea vieţii speciei inferioare este alterată; acest lucru însă are caracter numai temporar, adică exprimat în termeni umani, se sacrifică binele de azi pentru un bine mai mare mâine

- omul este cel mai important agent/ sursă de stimulare a evoluţiei

altor specii, prin intervenţia asupra condiţiilor de viaţă naturale ale acestora şi, deci, implicit prin transformarea calităţii vieţii. Dar această transformare nu este obligatoriu să fie negativă. Cel mai bun exemplu îl constituie

animalele din gospodărie: ele au fost scoase din mediul natural de viaţă şi introduse în altul artificial (desigur nu în totalitate), care poate avea două

25

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

forme de impact: impact negativ, atunci când fiinţa-animal este exploatată, neurmărindu-se decât interesele proprii ale stăpânului, sau respectiv impact pozitiv, când animalul este respectat ca fiinţă-în-sine în primul rând şi abia apoi ca lucru utilitar pentru stăpân. În acest sens sunt şi noile legislaţii la nivel mondial (inclusiv legea zootehniei din România) privind standardul de calitate a vieţii animalelor care trăiesc în gospodăria sau compania omului. Mai mult chiar se realizează un proces relativ lent de mutaţie la nivel de mentalitate socială în ceea ce priveşte raporturile de egalitate între fiinţe indiferent de specie. Complexitate extraordinară a mediului şi mentalităţilor sociale actuale se poate observa şi din faptul că pot coexista în aceeaşi comunitate părinţi care îşi privesc şi tratează copii din punctul de vedere al utilităţii acestora pentru primii (modul arhaic, patriarhal) cu oameni care privesc până şi animalele de companie ca membri cu drepturi egale în familie (desigur egalitatea în drepturi ţine cont de necesităţile naturale proprii fiecărei specii, dar are ca obiectiv mereu starea de mai bine).

3. Managementul calităţii vieţii: concept şi principii ale sistemului

În secţiunile anterioare am putut urmări sensurile de bază ale unor concepte definitorii pentru procesul calităţii vieţii. Am constatat în egală măsură că pentru a atinge scopul esenţial al calităţii vieţii – adică realizarea împlinirii de sine a fiinţei umane – este necesară existenţa unui factor managerial - (Am) adaptarea la mediu – care să cuprindă strategiile optime de obţinere a resurselor necesare actualizării celorlalţi factori ai ecuaţiei. Sau mai simplu exprimat, fiinţa umană pentru a simţi plenitudinea de satisfacţie de pe urma existenţei sale în lume, este necesar să aplice anumite strategii pentru prcurarea resurselor necesare acestor satisfacţii. Aceste strategii sunt cuprinse în ceea ce se numeşte în mod comun management. Managementul, în sens general, reprezintă un set de principii, norme, tehnici şi metode de combinaţie, pe criteriul opimei eficienţe, a tuturor resurelor necesare atingerii obiectivelor vizate. Managementul calităţii vieţii, în contextul dat, poate fi definit ca fiind ansamblul de principii, norme, tehnici şi metode (deci deopotrivă ştiinţă fundamentală şi aplicativă = inginerie) prin care se urmăreşte modelarea mediului comunitar pentru aducerea sa la standardele optime care să permită realizarea IS de către fiecare fiinţă umană conlocuitoare). Managementul calităţii vieţii (MCV) reprezintă deopotrivă o tehnologie cât şi un model în devenire continuă, fiind necesar a se adapta mereu în pas cu cerinţele evolutive ale fiinţei umane. Sarcina şi esenţa modelului MCV este tocmai faptul de a crea un mediu universal, din care fiecare fiinţă umană să poată obţine resursele specifice pentru nevoile absolut personalizate.

26

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

Mediul este creat din oameni, instituţii, organizaţii şi raporturi. Am arătat

înseamă în fapt că puterea aparţine omului; nu statului, regelui, partidelor sau

 

acorde tot sprijinul de care este fiecare capabil, pentru a ajuta pe fiecare spre

mai sus că fiinţele umane sunt astfel plasate pe scena raporturilor sociale

a

se depăşi pe sine însuşi. Acest mediu propice calităţii normale a vieţii poate

încât să realizeze optimul de producţie-consum resurse, adică să existe un

fi

realizat, de aceea, numai în momentul în care raporturile dintre oameni se

echilibru ecologic durabil. Or tocmai instituţiile, organizaţiile şi raporturile statornicite de oameni vin să perturbe acest echilibru, care în lipsa intervenţiei acestora s-ar realiza în mod natural. Anticii au observat că o cetate (un grup social) este cu atât mai dezvoltată sub aspectul binelui (al calităţii superioare a vieţii fiecărui om) cu cât managementul cetăţii (întreaga organizare şi funcţionare) este mai apropiat de democraţie. Democraţie

grupurilor (organizaţiilor de orice fel); este tocmai ceea ce am arătat şi noi. Pentru ca o societate să poată constitui mediul în care calitatea vieţii să-i fie posibilă fiecăruia dintre oamenii care o populează, trebuie ca managementul acelei societăţi să le fie încredinţat tocmai lor. Şi mai trebuie

statornicesc pe aceste baze, iar instituţiile şi organizaţiile transferă toate prerogativele fiecărei fiinţe uamen individuale. Mai trebuie numai ca şi fiecare om, indiviudal, să fie în măsură a înţelege (nu a făptui) responsabilităţile ce-i revin. Nu trebuie ca toţi oamenii să fie sfinţi pentru a nu greşi, ci este necesar numai ca toţi să înţeleagă importanţa implicării, a participării personale la binele tuturor precum şi întreaga ecuaţie a IS (în special cele 3ME şi Am). Cei mai înşelepţi, cei mai maturi la şcoala evoluţiei universale vor suplini prin munca şi puterea lor eventualele lipsuri naturale ale celor mai mici; mai trebuie numai ca aceştia din urmă să înţeleagă acest lucru şi să participe din proprie iniţiativă al procesul dezvoltării lro personale. Pentru că numai cu oameni care sunt implicaţi în preocesul dezvoltării

ca

raporturile pe care oamenii şi le stabilesc între ei să nu perturbe nici ele

personale (încă o dată, ei nu trebuie să fie sfinţi! pentru aceasta) se poate

echilibrul ecologic; deci este necesar ca aceste raproturi să fie în acord cu ceea ce am numit condiţia cosmică a fiinţei umane (iluminiştii o numeau condiţia naturală, divină etc). Această condiţie nu poate fi respectată prin puterea legii sociale, sau prin impunere din afară. Legile exterioare există ca

 

constitui un mediu ecosistem armonic, în care CV să fie o realitate. Cu cât acel mediu va număra mai multe fiinţe umane dezvoltare, cu atât standardul de CV va fi mai ridicat. Dar trebuie să înţelegem că realizarea unui standard de CV este posibilă cu orice fel de oameni, în condiţiile de mai sus: să

metode de sprijin, de corijare şi de suplinire a lipsei ori imaturităţii legilor interiore, cele întipărite la nivel de Conştiinţă. Dar la nivel de conştiinţă legile

înţeleagă rostul lor în lume (ecuaţia IS) şi să se implice activ în propria dezvoltare personală. Până la urmă standardul de calitate a vieţii este şi un

se

întipăresc numai ca urmare a parcurgerii experienţelor de învăţare-

indicator pentru nivelul de maturitate al unei comunităţi, de responsabilitate

dezvoltare existenţială, adică a procesului şcolii cosmice de evoluţie. La nivelul societăţii umane acest proces este continuat (şi realizat în mod specific planului fizic terestru) de către şcoala socială. Deci este necesar ca

 

al acesteia, aspecte ce nu trebuie confundate cu evoluţia. Elevii din clasa a doua pot dovedi o mai mare maturitate şi responabilitate şcolară (sunt conştienţi de ce se află la şcoală, participă la lecţii, îşi fac temele, îndeplinesc

însuşi sistemul educaţional al societăţii să fie armonizat (integrat) în procesul educaţional cosmic. Nu ne aşteptăm ca toţi elevii-oamenii, să fie la acelaşi nivel de înţelegere dintr-o dată; de aceea poliţia legilor externe va coexista încă o perioadă cu poliţia legilor interne (ale Conştiinţei individuale). Doar că stabilirea şi aplicarea legilor externe, sociale, nu mai reprezintă un atribut al organizaţiilor sau instituţiilor şi nici nu mai constituie raporturi interumane.

ceea ce învaţă, sunt ordonaţi, disciplinaţi etc) decât cei din clasa a zecea care chiulesc, fac gălăgie în clasă, nu respectă profesorii, nu-şi fac temele etc. Fiecare fiinţă umană care se naşte în aceată lume are capacitatea de a înţelege toate componentele IS. Ţine de specificul fiecărei specii în lumea naturii de a-şi înţelege (sau mai corect de a putea conştientiza) propria condiţie existenţială. Dar dintre toate speciile numai la cea umană acest lucru poate fi

Ci

aplicarea legilor externe reprezintă un raport al omului cu sine însuşi, al

ascuns; aspect care s-a şi întâmplat în istoria recentă (a ultimelor milenii) prin

celui care a încălcat o valoare socială (perturbând armonia ecosistemului) cu sine, în sensul că prin acea încălcare şi-a dovedit lui însuşi că este încă insuficient de puternic spre a se ridica la nivelul acelei valori, dar îşi doreşte aceasta, fapt ce îl determină a intensifica pregătirea/ dezvoltarea sa ca fiinţă. Omul în raporturile cu societatea se va purta întocmai precum sportivii actuali: atunci când se dovedeşte învins de un standard îşi intensifică antrenamentul pentru a-l atinge. În viaţă ca şi în sport totul este o problemă

 

pervertirea raporturilor şi crearea instituţiilor. Particularitatea unică a fiinţei uamne este că ea poate fi învăţată orice, ea poate fi modelată să devină contrar naturii sale. Instrumentul modelării umane îl constituie educaţia: atât împotriva naturii, cât şi pentru sprijinirea dezvoltării umane în conformitate cu natura şi condiţia sa cosmică. Dar o astfel de educaţie trebuie să fie paideică şi nesistemică. Toate sistemele în timp devin structuri închise cu tendinţa de conservare şi autocentrare (nu mai satisfac nevoile celor

absolut personală, a fiecăruia cu sine însuţi, cu propriile limite. Ceilalţi membri ai societăţii umane nu pot face decât un singur lucru în acest sens: să

pentru care au fost create să slujească, ci tind să se folosească de resursele acestora pentru propriile nevoi). Sistemele din obiect/ instrument devin stăpâni.

27

28

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

Una dintre soluţiile viabile de rezolvare a situaţiilor de acest gen, este emanciparea integrală a fiinţei umane prin educaţie. Dar nu orice tip de educaţie, ci numai aceea care are caracter profund paideic, întrucât educaţia paideică este o cale, nu un sistem. O cale liberă, fără limite şi unică şi personalizată pentru fiecare fiinţă umană în parte. Educaţia paideică 4 este o

cale ce se naşte şi evoluează o dată cu cel ce merge pe ea. Nu este un lucru predeterminat (altfel ar fi un sistem), ci o creaţie ce se prezintă ca o prelungire în mediul extern a înseşi esenţei şi evoluţiei fiinţei umane. Educaţia paideică este instrumentul şi procesul în continuă devenire de sine, care ajută fiinţa umană ca, fiind ceea ce este să devină ceea ce este natural să devină, în conformitate cu statutul şi condiţia sa cosmică. Numai astfel de fiinţe umane pot crea o comunitate în care armonia ecosistemului să poată realiza optimul schimb simbiotic de resurse, pentru asigurarea calităţii vieţii. Calitatea vieţii reprezintă indicatorul de implementare a unui management eficient al vieţii şi condiţiei umane. De aceea MCV are două dimensiuni foarte diferite una de alta:

- MCV individual care se realizează de către fiinţa umană independent

de comunitate, prin actualizarea tuturor factorilor ecuaţiei IS. Pe baza acestui management, fiinţa umană va putea realiza împlinirea de sine în aproape orice tip de mediu, şi de aceea procedura MCV individual este aplicabilă fiinţei umane şi lumii contemporane. Ea este de fapt instrumentul perincipal prin care omul bun într-o lume rea să poată nu doar supravieţui, ci să-şi atingă scopul său existenţial: şi anume, urmărind steaua călăuză a împlinirii de sine, să realizeze obiectivul central al dezvoltării individuale 5 .

- MCV comunitar se realizează prin actualizarea factorilor ecuaţiei

dezvoltării comunitare: DC = DU + EP + M (flux), unde factorii reprezintă: DC – dezvoltarea comunitară, DU – dezvoltarea umană, EP – educaţia paideică, iar M (flix) – managementul de flux al resurselor. Rolul central îl au în acest context factorii EP şi M(flux) care asigură crearea şi distribuţia echitabilă a resurselor în cadrul unui sistem comunitar autentic construit pe alte baze ontologice, care să ia în calcul natura cosmică a fiinţei umane, precum şi apartenenţa şi responsabilităţile ei faţă de ecosistemul universal. Pe baza MCU comunitar se trasează cadrele dezvoltării întregii societăţi şi al trecerii ei pe nivelul superior de realitate:

4 Pentru detalii facem trimitere la seria de volume deja amintită care tratează tematica educaţiei paideice: Fundamentele ontologice ale educaţiei paideice, Psihologia educaţiei paideice şi respectiv Elemente de psihosociologia educaţiei paideice, A. Burcu & col, Argonaut, 2005-2006 5 Detalii privind sitemul de consiliere în managementul calităţii vieţii se pot regăsi în trilogia A. Burcu & col.: Fundamentele consilierii în managmentul calităţii vieţii, Abilităţile consilierului… şi respectiv Centrul de consultanţă, Ed Mega,2004

29

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

acela al comunităţii. Pentru aceasta în primul rând este necesară investiţia în dezvoltarea umană, prin ridicarea nivelului de înţelegere şi asumare a condiţiei, responsabilităţii şi identităţii de ordin cosmic al fiinţei umane. Însă omul şi lumea îşi au destinele îngemănate, aşa cum o arată şi ecuaţia aferentă, fapt pentru care nu se poate schimba independent nici unul dintre factori, ci toţi trebuie să meargă împreună şi deodată: adică deopotrivă să dezvoltăm omul, dar şi să schimbăm rosturile organizării sociale 6 . Desigur că aspectele precizate până aici privind calitatea vieţii individuale şi comunitare nu pot fi realizate fără respectarea unui set de principii, dintre care noi am considerat, pentru sistemul managerial al calităţii, ca fiind la loc de frunte următoarele:

1. calitatea vieţii reprezintă satisfacţia pe care o resimte fiinţa umană; aceasta este determinată de două categorii de factori: interiori (împlinirea de sine) şi exteriori (factorii de mediu, sau cum am denumit mai sus, dezvoltarea comunitară); de aceea îi sunt aplicabile două modele: unul de esenţă, în sensul că reprezintă gradul de realizare a IS şi altul de formă (management) în sensul că ea indică în ce măsură un anumit mediu comunitar permite realizarea dezvoltării umane (conform cu necesităţile dezvoltării umane). Aceste modele nu sunt nici contradictorii, nici complementare; ele afirmă acelaşi lucru în esenţă, dar sub forme diferite; formele diferite de exprimare sunt necesare pentru identificarea instrumentelor individuale, respectiv comunitare de realizare a unui nivel ridicat de calitate a vieţii. În baza acestui principiu, calitatea vieţii nu este nici subiectivă, nici obiectivă, ci are un caracter integrator, cuprinzând toate coordonatele existenţei umane, începând cu fiinţa înseşi şi terminând cu mediul comunitar.

2. pentru a fi durabilă, calitatea trebuie urmărit a fi realizată

chiar de la început, prin poriectarea integrală a vieţii individuale, de preferinţă de la vârste; în situaţia persoanelor mature (înaintate în vârstă), se poate “rectifica” pe parcurs, dar în fapt această rectificare este tot o reproiectare. În acest sens, aşa cum am mai afirmat, sistemul de management al calităţii vieţii porpus de noi (şi prezentat în volumele precizate anterior) vine să suplinească lipsa de implicare (mai mare sau mai

mică) a societăţii în a sprijini omul – indiferent de vârstă – să realizeze

6 Detalii privind dezvoltarea umană şi comunitară, precum şi rolul central al educaţiei paideice în acest proce, pot fi obţinute atât din volumele trilogiei anterior amintite, precum şi din volumele A.Burcu & col: Fundamentele ontologice ale educaţiei paideice, Psihologia educaţiei paideice şi respectiv Elemente de sociologia educaţiei paideice, Ed Argonaut,

2006

30

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

dezideratul existenţial numărul unu al său: de a atinge practic împlinirea de sine în viaţă şi în lume, aici şi acum.

3. principiul “zero defecte”, adică trebuie realizat totul bine de

prima dată şi de fiecare dată

4. măsura principală a calităţii (a standardului de calitate) o

reprezintă costurile în suferinţă suportate de fiinţa umană, atât la nivel indiviudal, cât şi colectiv

5. fiecare dintre aspectele ce însoţesc existenţa individuală

contribuie semnificativ la contrarea standardului de calitate; nici un lucru, oricât de mic nu este suficient de nesemnificativ pentru a nu fi luat în calcul în procedura de proiectare şi pe parcursul implementării programelor, atât de către consilieri, individual pentru o anumită persoană, câ şi de către societate la nivel colectiv

6. previziunea şi luarea în calcul a factorilor viitori ce vor

influenţa calitatea (chiar dacă aceştia nu se manifestă în prezent)

7. calitatea şi nivelul acesteia sunt influenţate de cauze şi nu de

efecte. (Aceste ultime două principii considerăm că nu mai au nevoie de nici un comentariu, fiind larg răspândite practic în multiple domenii ale vieţii.)

Prof.univ. Aurelian Burcu Preşedinte, Institutul pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy, Cluj-Napoca

Dora Avesalon Cercetător ştiinţific, Fundaţia Cultural-Ştiinţifică “Mercur”, Cluj-Napoca

Alina Oros Cercetător ştiinţific asociat, Institutul pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy, Cluj-Napoca

Psih. Nicoleta Chiş Cercetător ştiinţific, Institutul Hyperion, Cluj-Napoca

31

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

BIBLIOGRAFIE

1. – personalităţii Fundaţia Mercur, 2000

Burcu

Aurelian

Psihologia

Fiinţei.Psihologie

ecologică

a

2. Aurelian Burcu & col. – Fundamentele ontologice ale educaţiei paideice, Ed. Argonaut, 2005

3. Aurelian Burcu – Piramida trebuinţelor umane fundamentale, Ed. Mega, 2004

4. Aurelian Burcu & col – Managementul calităţii vieţii şi condiţiei umane: centrul de consultanţă, Ed. Mega, 2004

5. Aurelian Burcu - Managementul calităţii vieţii şi condiţiei umane:

fundamentele consilierii, Ed. Mega, 2004

6. Aurelian Burcu - Managementul calităţii vieţii şi condiţiei umane:

abilităţile consilierului, Ed. Mega, 2004

7. Clubul de la Roma – Să ieşim din epoca risipei:raport, Ed.Politică,

Bucureşti,1983

8. Gheorghe

Coman

Economia

Cantemir>,Tg.-Mureş,2000

mediului,

Ed.<Dimitrie

9. Al Gore – Pămîntul în cumpănă:ecologia şi spiritul uman, Ed Tehnică, Bucureşti,1995

10. Petru Pânzaru – Condiţia umană din perspectiva vieţii cotidiene, Albatros, 1981

11. Petru Pânzaru – Viaţa sub privirile filosofiei şi ale ştiinţelor moderne, Arbatros, 1985

12. Elena Zamfir – Incursiune în universul uman, Albatros, 1989

13. Basarab Nicolescu – Ştiinţa, sensul şi evoluţia, Cartea Românească,

1996

14. Mircea Duţu – Ecologie: filosofia naturală a vieţii, Ed. Economică,

1999

32

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

Singur între toate fiinţele, omul îşi etalează în acelaşi timp dezastrul natural faţă de existenţă şi o imensă dorinţă de a exista; el dispreţuieşte viaţa şi se teme de neant. Aceste instincte diferite îi împing necontenit sufletul spre contemplarea unei alte lumi şi religia îl duce acolo. Religia nu reprezintă, deci, decât o formă particulară a speranţei şi ea este la fel de firească pentru inima omului ca speranţa însăşi. Doar printr-o aberaţie a inteligenţei şi printr-o violenţă morală îndreptată împotriva propriei naturi, oamenii se îndepărtează de credinţele lor religioase; o înclinaţie de neînfrânt îi aduce înapoi. Lipsa de credinţă este un accident; doar credinţa este starea permanentă a umanităţii.

Alexis de Tocqueville

33

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

GENEZA CULTURALĂ A MODERNITĂŢII pilda fiului risipitor: salvarea omenirii din dragoste de fii a Tatălui iubitor întru mântuire

I. Religia într-o eră globalizată; căutări şi regăsiri în divin

“Un nor nu ştie de ce se deplasează exact în direcţia în care se deplasează şi cu viteza cu care se deplaseaz. El simte un impuls … acesta este locul în care trebuie să merg acum. Dar cerul ştie motivele şi modelele din spatele tuturor norilor; şi tu vei şti de asemenea, atunci când te vei ridica pe tine însuţi suficient de sus pentru a vedea dincolo de toate orizonturile.” Richard Bach

“Religia s-a globalizat cea dintâi. Reprezentări şi viziuni religioase se află de multă vreme în competiţie globală. Pe de altă parte, spre religie se îndreaptă încrederea şi aşteptările majorităţii oamenilor. Religia este reazem în epocile de schimbare profundă a condiţiilor vieţii oamenilor. Religia a rămas resursa de motivare pentru comportamente în situaţii dificile.” 7 Astfel, într-o societate în care e de la sine înţeles că ceea ce generic numim necazuri, neputinţe, tragedii, nu ne ocolesc, din ce în ce mai mulţi oameni îşi pun nădejdea în Dumnezeu şi prin credinţă găsesc soluţii. Fiecare dintre noi râvnim la o lume în care nimeni nu suferă de foame, de frig, de nedreptate; însă o astfel de lume nu există şi nici nu a existat vreodată. Suntem loviţi din toate părţile de neputinţă, de război, de tragedii, de calamităţi naturale, de crize politice, economice, sociale sau de alte evenimente care ne marchează viaţa şi îşi îşi pun amprenta pe ceea ce numim viaţa noastră, traiul de fiecare zi. Nikos Kazantzakis oferea în una dintre cărţile sale soluţii la situaţia existentă, considerând că : “… În sufletul omului continuă să existe foamea, nedreptatea şi întunericul. Lucrurile pe care le vezi nu sunt fantasme, poţi să sufli cât vrei, nu se vor risipi, sunt făcute din carne şi oase, pipăie-le; există! Auzi un strigăt în văzduh? Ele strigă. Ce strigă? Ajutor! De la cine? De la tine, de la fiecare om. Ridică-te! Datoria noastră nu e să punem întrebări, ci să ne prindem cu toţii de mâini şi să urcăm împreună.” 8 Însă trebuie să ştim că nu noi suntem cei care îl găsim pe Dumnezeu. Nici Dumnezeu propriu zis nu ne caută. El întotdeauna ne aşteaptă. Şi, deşi

7 Andrei Marga, „Religia în era globalizării”, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj – Napoca, 2003, p. 9 8 Nikos Kazantzakis, „Raport către El Greco

34

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

“datoria noastră nu e să punem întrebări, ci să ne prindem cu toţii de mâini şi să urcăm împreună”, mai trebuie să ştim că drumul pe care îl parcurgem spre Dumnezeu, întru Dumnezeu, spre mântuire, este întotdeauna un drum individual. Desigur, fiind călători prin lume, există mereu tovarăşi de drum. Ei te pot însoţi, te pot îndruma uneori, însă adevăratul tău drum nu-l poţi găsi ( / pirde) decât tu. Astfel, Richard Bach spunea: “Lumea / Este caietul tău de exerciţii, / în paginile căruia / tu îţi faci adunările. / Ea nu este reală, / cu toate că tu poţi / să exprimi realitatea / acolo dacă doreşti. / Eşti de asemeni liber / să scrii nonsensuri , / sau nimicuri, sau să rupi / paginile.” 9 Acelaşi autor consideră de asemenea că: “Pentru a trăi / liber şi fericit / trebuie să sacrifici / înlănţuirea. / Nu este întodeauna un / Sacrificiu uşor.” 10

II. Pilda fiului risipitor; salvarea omenirii din dragoste de fii a Tatălui iubitor întru mântuire; căci toţi suntem fii lui Dumnezeu, poporul Lui

Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” – Ioan 3: 16

Evanghelia dupã Luca. Capitolul 15, versetele de la 11 la 32:

11. El a mai zis: "Un om avea doi fii.

12. Cel mai tânãr din ei a zis tatãlui sãu: "Tatã, dã-mi partea de avere, ce mi

se cuvine." Si tatãl le-a împãrtit averea.

13. Nu dupã multe zile, fiul cel mai tânãr a strâns totul, si a plecat într-o

tarã depãrtatã, unde si-a risipit averea, ducând o viatã destrãbãlatã.

14. Dupã ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în tara aceea, si el a

început sã ducã lipsã.

15. Atunci s-a dus si s-a lipit de unul din locuitorii tãrii aceleia, care l-a

trimis pe ogoarele lui sã-i pãzeascã porcii.

16. Mult ar fi dorit el sã se sature cu roscovele, pe care le mâncau porcii,

dar nu i le da nimeni.

17. Si-a venit în fire, si a zis: "Câti argati ai tatãlui meu au belsug de pâine,

iar eu mor de foame aici!

18. Mã voi scula, mã voi duce la tatãl meu, si-i voi zice: "Iatã, am pãcãtuit

împotriva cerului si împotriva ta,

19. si nu mai sunt vrednic sã mã chem fiul tãu; fã-mã ca pe unul din argatii

tãi."

9 Richard Bach, „Iluzii10 Richard Bach, idem

35

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

20. Si s-a sculat, si a plecat la tatãl sãu. Când era încã departe, tatãl sãu l-a

vãzut, si i s-a fãcut milã de el, a alergat de a cãzut pe grumazul lui, si l-a sãrutat mult.

21. Fiul i-a zis: "Tatã, am pãcãtuit împotriva cerului si împotriva ta, nu mai

sunt vrednic sã mã chem fiul tãu."

22. Dar tatãl a zis robilor sãi: "Aduceti repede haina cea mai bunã si

îmbrãcati-l cu ea; puneti-i un inel în deget, si încãltãminte în picioare.

23. Aduceti vitelul cel îngrãsat si tãiati-l. Sã mâncãm si sã ne veselim;

24. cãci acest fiu al meu era mort si a înviat, era pierdut, si a fost gãsit." Si

au început sã se veseleascã.

25. Fiul cel mai mare era la ogor. Când a venit si s-a apropiat de casã, a

auzit muzicã si jocuri.

26. A chemat pe unul din robi, si a început sã-l întrebe ce este.

27. Robul acela i-a rãspuns: "Fratele tãu a venit înapoi, si tatãl tãu a tãiat

vitelul cel îngrãsat, pentru cã l-a gãsit iarãsi sãnãtos si bine."

28. El s-a întãrâtat de mânie, si nu voia sã intre în casã. Tatãl sãu a iesit

afarã, si l-a rugat sã intre.

29. Dar el, drept rãspuns a zis tatãlui sãu: "Iatã, eu îti slujesc ca un rob de

atâtia ani, si niciodatã nu ti-am cãlcat porunca, si mie niciodatã nu mi-ai dat mãcar un ied sã mã veselesc cu prietenii mei;

30. iar când a venit acest fiu al tãu care ti-a mâncat averea cu femeile

desfrânate, i-ai tãiat vitelul cel îngrãsat."

31.

"Fiule", i-a zis tatãl, "tu întotdeauna esti cu mine, si tot ce am eu este al

tãu.

32.

Dar trebuia sã ne veselim si sã ne bucurãm, pentru cã acest frate al tãu

era mort, si a înviat, era pierdut si a fost gãsit."11

“Pilda relatată de evanghelistul Luca (singurul care o relatează) în capitolul 15:11-32, cunoscută ca şi Pilda Fiului Risipitor, este considerată cea mai frumoasă şi mai profundă pildă care a fost spusă de Domnul Isus. Pilda este considerată de unii cercetatori ai Bibliei ca fiind "Evanghelia din Evanghelie". Ea a fost spusă de Domnul Iisus ca răspuns la acuzaţia fariseilor şi a cărturarilor că El "primeste pe păcătoşi şi mănâncă cu ei" (Luca 15:2). Ei erau supăraţi, indignaţi, pentru că Domnul Iisus era înconjurat de o mulţime de vameşi şi păcătoşi. Acuza lor reprezenta un adevăr, dar Domnul Iisus le-a explicat, prin intermediul acestei pilde, că El acceptă compania acestor oameni pentru a-şi putea împlini îndatorirea pentru care venise pe pământ, şi anume, "să caute şi să mântuiasca ce era

11 Biblie, Noul Testament, Luca 15: 11-32

36

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

pierdut", şi nu pentru că ar fi de acord cu felul lor imoral de viaţă. Mântuitorul dorea să le arate şi acestora nevoia şi posibilitatea schimbării vieţii lor prin credinţă şi pocainţă”. 12 Căci “Fiul Omului n-a venit să judece, ci să mântuiască!”, “Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu!”, “N-am venit pentru cei drepţi, ci pentru păcătoşi!”, “Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi!”, “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni!”, “Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară!” Iar prin jertfa de la Golgota fiecare dintre noi am fost răstigniţi împreună cu Hristos, iar omul cel nou (considerat a fi născut din nou, după cum Iisus a biruit moartea, prin biruinţa lui, şi noi biruim păcatul) trăieşte acum prin Hristos, schimbat în tot ceea ce însemna pentru el viaţa pe care a dus-o până atunci, care e acum una nouă. Deşi este o încercare grea, pe care puţini reuşesc să o ducă până la capăt (“Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. / Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află. – Matei 7: 13, 14”), Iisus ne mai spune că “toate lucrurile sunt cu putinţă la Dumnezeu” – Matei 19: 26, pentru a ne da nădejdea că prin credinţă vom avea sprijin. El este alături de noi. Astfel ne este deschisă o portiţă spre cer, deschidere care a devenit posibilă doar prin jertfa de la Golgota, jertfă prin care sunt spălate păcatele întregii omeniri. Căci cine poate sta drept în faţa lui Dumnezeu? Însăşi Scriptura spune că nu există nici măcar un om care să nu fi păcătuit niciodată, nici măcar unul şi că cu toţii suntem lipsiţi de slava lui Dumnezeu; totuşi, Dumnezeu, îndurându-se ca un Tată iubitor de copiii săi, şi-a trimis Unicul Fiu, pentru ca oricine va crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Umanităţii, din dragoste de om, îi este promisă veşnicia (viaţa veşnică). Căci, într-adevăr, din pilda fiului risipitor, ceea ce impresionează profund este dragostea tatălui, (însuşi Iisus ne-a spus: “Şi care tată dintre voi, dacă îi va cere fiul pâine, oare, îi va da o piatră? Ori, dacă cere un peşte, să-i dea un şarpe în loc de peşte? / Sau, dacă cere un ou, să-i dea o scorpie? / Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu atât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer” 13 ), dragoste care indiferent de ce face fiul, nu-l părăseşte niciodată; de fapt, dragostea, aşa cum ne arată cuvântul lui Dumnezeu, “…este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie ,/ nu se poartă

12 www.crestinul.org

13 Biblia, Noul Testament, Luca 11: 11 – 13

37

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău ,/ nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, / acopere totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. / Dragostea nu va pieri niciodată.” 14 “Fiul risipitor este însă un om obişnuit, un om ca mulţi alţii, un om care s-a depãrtat de bine şi s-a scufundat în rele, un om care nu a ţinut seama de tatãl sãu dar care, când a ajuns la necaz, şi-a adus aminte cã are un tatã. Poate cã lucrul acesta este cel mai important din câte se spun despre fiul risipitor: şi-a adus aminte cã are un tatã. Când a plecat, nu i-a pãsat cã are un tatã! Când a rãtãcit, nu ştim cât s-a gândit cã are un tatã. Dar când a ajuns într-o situaţie grea, şi-a adus aminte cã are un tatã! A ştiut despre tatãl sãu cã este aşa cum trebuie sã fie un tatã, cã are inimã de tatã.” 15 Se consideră că pilda fiului risipitor poate fi împărţită în cinci părţi:

1. “A avea”

2. Prima tristeţe: Plecarea departe. “Departele”

3. Trezirea

4. Întoarcerea, - Învierea şi Viaţa

5. A doua tristeţe: fratele Fiului 16

1. “A avea” “Tată, dă-mi partea ce mi se cuvinte din avere”; în acest fel “Pilda se întinde între două repere fundamentale ale ideii şi actului de a avea: a avea în sens omenesc, în care avutul material poate fi divizat către mai multe persoane şi a avea în sens dumnezeiesc, antinomic: avutul, prin substanţa sa dumnezeiască, este inepuizabil, deci în faţa lui diviziunea devine un act fără sens, iar prin relaţia sa dumnezeiască cu “posesorii” se oferă cu infinita generozitate lor, - infinita generozitate şi infinirea dumnezeiască în substanţă permiţând posesiunea acestui avut de către oricât de mulţi posesori în acelaşi timp, fără pericolul (şi teama implicită) că el s-ar putea epuiza sau că unul dintre posesori s-ar putea bucura în exclusivitate de anumite părţi ale avutului în detrimentul celorlalţi: în faţa dumnezeirii şi a infinirii ei, - mai exact – în momentul în care infinirea este dumnezeiască – ideea de împărţire îşi pierde sensul, aşa cum ideea de posesiune exclusivă îşi pierde sensul, fiidcă inepizabilitatea avutului dumnezeiesc permite tuturor celor cărora aceasta se împarte să-l primească în întregime.” 17 Dar orice avere, orice lucru, prin natura lui, nu poate să fie decât ceea ce este: un lucru. Iar lucrurile prin substanţa lor sunt consumptibile.

14 Biblia, Noul Testament, 1 Corinteni 13: 4 – 8

15 www.nistea.com

16 http://www.observatorul.com – Nedi Gavriliu -

http://observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=853

17 idem

38

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

Consumându-şi substanţa, rămâi bineînţeles la fel cum ai fost de la început:

gol. Gol pe dinăuntru. Şi ceea ce nu ştie fiul este că lumea nu îţi poate oferi ceea ce cauţi. Ceea ce cauţi se găseşte în primul rând înăuntrul sufletului tău, iar până când nu ştii ce ai în suflet şi încotro te îndepţi, lumea e un tărâm pierdut. Doar pentru Dumnezeu lumea este creatie, în care uneori (aici depinde de oameni) se poate desfăta. Creaţia devine împlinită doar întru oamenii care reuşesc să-l găsească pe Dumnezeu, astfel fiind împlinită şi misiunea lui Hristos pe pământ, aceea ca prin jertfa sa să fim mântuiţi, prin sângele lui care ne spală păcatele, făcându-ne curaţi şi astfel putându- ne apropia de cer. Fără jertfa sa, într-adevăr, absolut nimeni nu ar fi putut sta în faţa lui Dumnezeu drept, căci cu toţii păcătuim. Iar păcatul ne îndepărtează de cele cereşti. Lumea, cu toate ale sale constituie un impediment în mersul omului spre cele sfinte, constituind multe ispite şi pricini spre păcat. Însă dacă dincolo de lume, reuşeşti să fii în părtăşie cu Dumnezeu, lumea e doar locul în care aştepţi trecerea spre divin, întru mântuire, spre o nouă viaţă cerească. Însă la momentrul în care fiul îşi cere averea de la tatăl său, acesta nu ştia acest lucru; probabil nici nu vroia să ştie, nu se gândea nici măcar încotro merge şi ce îşi doreşte să găsească în lume – vroia doar să plece în lume; e un adevăr general valabil că omul începe să se gândească şi la altceva în afara lui doar în momentul în care îl ajunge necazul (va fi şi cazul fiului care se risipeşte prin lume); abia atunci îşi aduce aminte că are un Tată. Un Tată iubitor, care îl aşteaptă, cu o incumensurabilă şi inconsumabilă dragoste. “Pilda Fiului Risipitor începe cu perspectiva omenească pe care o are fiul, - “Tată, dă-mi (partea din avere) ce mi se cuvine”, fiul risipitor nedepăşind orizontul omenesc al termenilor posesiunii singulare şi exclusiv[ist]e, - vrea, omeneşte, o parte (nu înţelege că poate avea întregul) – o parte care să fie NUMAI A LUI, - bucuria de a avea e dublată şi exultată de satisfacţia posesiunii exclusive, - o să aibă ceva ce n-o să mai fie a nimănui, şi se termină cu perspectiva dumnezeiască a părintelui său: “Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt”(căci într-adevăr tatăl nu se limitează la lucruri, la avere, el trăieşte în şi prin dragoste, atât pentru fiul risipitor, cât şi pentru fratele său). “Tatăl pune dăruirea fără limite, infinitatea iubirii sale, în termenii infinirii temporale: el se exprimă la “prezentul dumnezeiesc” – “tu totdeauna eşti cu mine”, între tată şi fiu există o contopire, într-un anumit sens perihoretică, de care fiul ne e conştient, - tatăl, în iubirea lui fără margini, extinde contopirea sa cu fiul, a avutului, până dincolo de marginile timpului, - tatăl nu percepe şi nu gândeşte timpul în limitările lui, se pulverizează; din această perspectivă, el îşi întinde generos

39

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

fiinţa şi avutul (“toate ale mele” – include şi fiinţa tatălui), în plinătatea şi totalitatea lor, dincolo de timp, în faţa fiului”. 18 Posesiunea pe care doreşte să o aibă fiul asupra averii, este îndeplinită de tatăl iubitor, doar că nu-i oferă fiului ceea ce caută (imediat ce averea se consumă, el va ajunge într-un impas). Crede că lumea care stă deschisă în faţa lui, care trebuie cutreierată îi va găsi un loc al lui, iar mijlocul – averea, îi va oferi privilegiul sau metoda prin care să se integreze în lume. Doar că lumea nu îşi croieşte drum în sufletului omului după aceste reguli. A fost creată să îşi ducă mersul altfel, neţinând cont de individualitatea sau de sufletul călător, căutător de drum. Tatăl, la cealaltă extremă, nu doreşte vreo posesiune. El se dăruie. Aşteaptă. Este stăruitor în dragostea lui. Plin de speranţă. Iar iubind, nu aşteaptă nimic în schimb. Pentru el lumea, averea, lucrurile nu reprezintă vreo esenţă. Cred că de aceea în momentul în care fiul îşi cere partea de avere, nici măcar nu resimte pierderea ei. Însă a pierdut mult mai mult. A pierdut un fiu. Însă în dragostea lui, acesta nu este un prilej de a-şi pierde sentimentele pe care le are faţă de fiul său pierdut printre oameni, într-o lume care tatăl ştie că nu-i va oferi răspunsuri; nici măcar nu va apuca să simtă confortul. Pentru că confortul în lume nu este dat doar de belşugul desfătărilor, al hranei, al îmbrăcămintei. Şi sufletul are nevoie de hrană. Însă lumea nu este un izvor de unde să poţi să de adăpi atunci când eşti însetat. Iar Iisus Hristos ne spune prin Cuvântul lui Dumnezeu aceasta, arătându-ne totodată şi mijlocul prin care putem să dobândim viaţa (nu fără ajutorul lui Dumnezeu) “Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” – Matei 4: 4; “Nu vă strângeţi comori pe pământ unde le mânâncă moliile şi rugina, şi unde le sapă şi le fură hoţii; / Ci strângeţi-vă comori în cer, unde nu le mânâncă moliile şi rugina, şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură. / Pentru că unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră” – Matei 6: 19- 21; “Şi ce i-ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau, ce ar da un om în schimb pentru sufletului său?”; “Nu vă îngrijoraţi, cu privire la viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca, nici cu privire la trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. / Viaţa este mai mult decât hrana, şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea. / Uitaţi-vă cu băgare de seamă la corbi: ei nu seamănă, nici nu seceră, n-au nici cămară, nici grânar: şi totuşi Dumnezeu îi hrăneşte. Cu cât mai de preţ sunteţi voi decât păsările! / Şi-apoi, cine dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate să adauge un cot la lungimea vieţii lui? / Deci, dacă nu puteţi face nici cel mai mic lucru, pentru ce vă mai îngrijoraţi de celelalte? / Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii: ei nu torc, nici nu ţes: totuşi să spun că

18 ibidem

40

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

nici Solomon, în toată slava lui, n-a fost îmbrăcat ca unul din ei. / Dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba, care astăzi este pe câmp, iar mâine va fi aruncată în cuptor, cu cât mai mult vă va îmbrăca El pe voi, puţin credincioşilor?” . 19 Aşadar, ne este arătată calea prin care să putem dobândi comoara vieţii. Iar Tatăl iubitor are comoara. El este plin de dragoste, de mărinimie, de înţelegere şi de bunătate.

2. Plecarea departe. “Departele” “Una dintre marile tentaţii – în fapt, ispite – e aceea a plecării departe. Omul se mişcă permanent între centriped şi centrifug: mişcat din adânc de nostalgia asemănării pierdute cu Dumnezeu şi de neliniştea trezitoare din somnul raţiunii pe i-o dă Chipul lui Hristos pe care-l poartă pe sine şi atras, pe de altă parte, năucitor şi năuc de instinctul de a se depăşi, care în afara credinţei în creează doar dubii şi negură, omul alege câteodată acea variantă a transcenderii de sine care, în loc de Dumnezeu, îl are la capăt pe Marele Anonim: omul alege să se transceandă pe sine mişcându-se către un orizont impersonal, pentru omul căzut setea de transcendent nu mai înseamnă neapărat existenţa unei Persoane în inima şi în spatele acestui transcendent, – omul “autonom” alege transcendentul anonim, căzând în mirajului / ispitei gândului ca un transcendent lipsit de persoană”. 20 Fiul risipitor, o dată ce şi-a luat partea din avere ce îi aparţinea, “a plecat departe”. A plecat departe spre a se regăsi, pentru a-i da existenţei sale efemere un sens, pentru a găsi partea de lume în care să se simtă acasă. Însă ţinta sa nu este prea bine definită. El a plecat doar departe, un loc incert, fără semnificaţia unui cămin. Acel departe presupune doar un loc îndepărtat, undeva, într-un spaţiu nedefinit. Nu-ţi poţi găsi sinele, într-un spaţiu nedefinit, neidentificat. Trebuie ca mai întâi să ai un loc. Să cauţi un loc. Căutarea presupune încercări de găsire. Or, fiul nu şi-a definit spaţiul în care vrea să se să identifice, să aibă un sens, un rost numai al lui, o împlinire fără de care lumea nu-i va oferi decât veşnicele cutreierări de colo-colo. “Departe nu are ca substanţă decât neantul. De aceea în ţara de departe foamea e inevitabilă: neantul nu poate hrăni pe nimeni, – şi nici nu vrea; se hrăneşte doar pe sine. Momentul foametei din pildă nu e întâmplător – odată “digerată” averea fiului, neantul Departelui intră în criză. Odată dispărută substanţa provenientă din Tatăl, asistăm la o criză a firii:

foametea. Întreaga fire intră, fără să fie conştientă de asta, în aşteptarea

19 Biblia, Noul Testament, Luca 12: 22-28

20 Petre Ţuţea, Tratat de antropologie creştină, Teatrul seminar

41

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

Pâinii Vieţii, a Trupului, a Sângelui dumnezeiesc, care avea să apară odată cu Întruparea Dumnezeului celui Viu”. 21 Astfel foamea, într-o lume a neantului, a vidului, a goliciunii de sens, apare ca una dintre formele / crizele ce lovesc firea (putea să fie vorba şi despre alte crize / forme ce lovesc firea: despre boală, sau frig, calamităţi naturale etc.), elemente care te trag înapoi spre lumea din care provii. Foamea în acestă pildă nu e totuşi întâmplătoare. Pentru că hrana spirituală odată consumată, fiind obişnuit cu ea (chiar dacă provenea de la tatăl său, ea exista; chiar dacă fiul nu era demn de ea, totuşi, din dragoste de fiu, tatăl i-o dăruia, fără a aştepata nimic în schimb, plin de dragoste – căci cine poate sta drept în faţa Tatălui?), produce dorinţa de a o redobândi, de a te hrăni din nou spiritual. Iar fără hrană, nu poţi trăi. Astfel, fiul este acum într-un mare impas, într-o profundă criză din care nu ştie cum să iasă. Deşi fiul a căutat o portiţă spre libertate, el ajunge într-un cerc închis, fără hrană, fără casă, fără filiaţie. Depărtarea nu i-a adus ceea ce orbecăind prin întuneric, căuta. Întunericul nu poate să-ţi ofere calea de ieşire, calea spre împlinire. Doar mergând pe cărarea luminoasă, în lumină, poţi ajunge la calea adevărată. Deşi te costă trudă, suflet şi dragoste, alături de speranţă – pentru că nu de puţine ori cei care caută calea, se lovesc de tot felul de piedici şi de neputinţe pe drum; ei însă au puterea şi dorinţa de a merge mai departe, astfel încât nu renunţă, oricâte obstacole li s-ar ivi în drum. La cealaltă extremă, stă tatăl care are toată dragostea care-l însoţeşte şi care îi dă speranţă. Iar pentru dragoste nu există departe. Sentimentele nu cunosc oprelişti, nu cunosc limitări; nici măcar nu le putem stăpâni; ele ne stăpânesc. Însă atunci când trăieşti în lumină ele nu pot decât să-ţi încununeze aşteptările şi viaţa. Întru mântuire. Chiar dacă Tatăl a rămas cu ochii în depărtare, căutându-şi fiul prin întuneric, el nu este lipsit de speranţă. Pentru că dragostea ce-l copleşeşte nu-l lasă să întrevadă bezna, neputinţa şi neîmplinirea. El rămâne stăruitor, în lumină. Aşteaptă plin de speranţă întoarcerea fiului pierdut. Speră că de undeva, din lume, fiul se va întoarce acasă, acolo unde îi este locul. Cu ochii cercetând zarea, el stă de veghe, sperând, plin de dragoste şi încredere întoarcerea fiului său. Pentru că un tată iubitor, nu renunţă, chiar dacă există tristeţi care l-au lăsat aşteptând în prag.

3. Trezirea Iubirea Tatălui îi va da fiului puterea de a vedea lumea aşa cum este; abia acum, fiul are ochii larg deschişi. Şi ce întrezăreşte fiul cu ochii încă suferinzi de noua lumină ce se iveşte în zorii trezirii din întuneric?

21 http://www.observatorul.com

42

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

Iubirea Tatălui. “Iubirea Tatălui e în el şi dincolo de el. Natura transcendentă, divină a Iubirii Tatălui o face atotputernică, – Iubirea nu e vulnerabilă la neantul lacom al Departelui. Ea continuă să sălăşluiască în Fiu, şi în momentul în care el pierde tot, ea e tot ce i-a rămas: abia în acel moment el reîntâlneşte această Iubire, – purgatoriul depărtării l-a adus din nou în faţa ei: sentimentul (şi faptul) filiaţiei nu e pierdut definitiv, fiindcă a sălăşluit în tot acest timp în Tatăl. Trezirea fiului are loc în momentul căderii din starea de om: ajunge să- şi dorească mâncarea porcilor. Ieşirea din iubirea părintelui său echivalează până la urmă cu ieşirea din condiţia de om, cu căderea sub această condiţie. Atunci se trezeşte în el “adâncul” (Pr. Galeriu): “Tată, am păcătuit la cer şi înaintea Ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău” – momentul trezirii are două componente majore: 1. Filiaţia revine în realitatea fiului – el se adresesează din nou cu “Tată”, – e din nou fiul tatălui său; 2. Păcatul faţă de tată e exprimat în acelaşi timp cu păcatul faţă de cer, – în fiul Tatăl său nu e separat de cer, – păcătuirea faţă de Tată e păcătuire faţă de cer, – TREZIREA FIULUI SE PETRECE ÎN REGISTRU DIVINO-UMAN, – fiul POATE să vadă din nou, în Iubirea Tatălui şi datorită ei, Cerul – dumnezeirea. Sentimentul vinei şi căinţei nu se opresc la nivelul relaţiei omeneşti dintre tată şi fiu: căinţa îl vindecă pe fiu de orbire” (părintele Staniloae: “căinţa de face transparent la Dumnezeu”). 22 În Treptele desăvârşirii, Neagoe arată fiului său care sunt paşii spre a- l găsi pe Dumnezeu (veacul al XVI – lea): “Că mai întâi de toate, este tăcerea, iar tăcerea face oprire, oprirea face umilinţă şi pângere, iar plângerea face frică, şi frica face smerenie, smerenia face socoteală de cele ce vor să fie, iar această socoteală face dragoste, iar dragostea face sufletele să vorbească cu îngerii. Atuncea va pricepe omul că nu este departe de Dumnezeu”. Astfel, odată ajuns în situaţia omului căzut, dar conştient de căderea sa, fiul începe analiza sa interioară. Iar prin analiza sa interioară, doreşte să ia măsuri, întrevede portiţe prin care ar putea să iasă din întuneric. Însă întunericul îl apasă încă, şi îi este destul de greu să se desprindă de el. Apare căinţa care deschide o nouă poartă spre cer. Însă el ştie situaţia în care se află; ştie că este robul păcatului, ştie că a păcătuit, că a umblat în întuneric. Punându-se în situaţia unei reîntoarceri, se consideră nevrednic de a se mai numi fiu al tatălui său. Condiţia de fiu o consideră nemeritată, nedemnă de el. Speră că tatăl său îl va primi înapoi, măcar ca argat (în casa tatălui său chiar şi argaţii au acces la hrana provenită de la tatăl). Flămând (nu doar fizic,

22 idem

43

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

pentru că a pierdut totul), prin conştientizarea condiţiei sale, doreşte să se reîntoarcă acasă. Desigur, din poziţia în care se află, fiul nu poate întrezări puterea şi intensitatea dragostei Tatălui. El speră iertarea, însă consideră că locul său nu mai poate fi acelaşi. A încălcat reguli, şi-a părăsit locul, a abandonat casa părintească (probabil că noi, oamenii, nu avem puterea de a vedea întru totul dragostea unui tată, a lui Dumnezeu; probabil că pentru noi, iertarea ar presupune un oarecare effort – pentru unii destul de mare (de exemplu, fratele fiului risipitor) pe care nu toţi am fi dispuşi să-l facem). Însă dragostea Tatălui este infinită, necondiţionată şi veşnică.

4. Întoarcerea – Învierea şi Viaţa “Când era încã departe, tatãl sãu l-a vãzut, şi i s-a fãcut milã de el, a alergat de a cãzut pe grumazul lui, şi l-a sãrutat mult. Fiul i-a zis: "Tatã, am pãcãtuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic sã mã chem fiul tãu." 23 Astfel, tatăl îşi vede fiul venind, încă de departe. El aleargă în faţa lui şi îl sărută mult. Este evident că tatăl îl aştepta de mai multă vreme, cu ochii în zare, în speranţa reîntoarcerii fiului pierdut. De aceea îl vede încă de departe. Şi nu numai că îl vede din depărtare (de fapt, îl vedea dintotdeauna, chiar pierdut în întunecimea lumii), ci aleargă înaintea lui. Ca un tată iubitor ce este, nu aşteaptă ca fiul să vină, să-şi ceară eventual iertare, să-l iscodească, ci în dragostea lui, aleargă înaintea lui, cade la gâtul fiului şi îl sărută. Dintre cei doi, tatăl este cel care aleargă; fiul se simte vinovat, mâhnit; nu îndrăzneşte să se comporte ca un fiu. Deşi şi-a venit în fire pentru a veni acasă, nu consideră că mai poate fi fiu. Deşi în această pildă vedem că fiul nu a făcut fapte de pocăinţă, ci că doar “venindu-şi în sine şi cunoscându-şi starea jalnică în care ajunsese prin depărtarea cu părintele său a atras asupra sa mila şi îndurarea Părintelui său care cu atâta bucurie şi cu prăznuire l-a primit. Cu adevărat, smerenia şi pocăinţa iartă multe păcate şi fără alte fapte bune. Ce fapte bune putea să facă tâlharul răstignit alături de Hristos, când mâinile şi piciorele lui erau legate? Dar strigarea lui din inimă i-a fost de ajuns: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta (Luca 23: 42). Iar Mântuitorul îndată i-a răspuns: “Adevăr grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai (Luca 23:

43)”.” 24

23 Biblia, Noul Testament, Luca 15: 21-22

24 http://paginiortodoxe2.tripod.com – Predică la Duminica a XXXV-a după Rusalii (a Fiului risipitor); Despre adevărata pocăinţă şi despre milostivirea lui Dumnezeu

44

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

În bucuria sa, tatăl nu numai că îţi primeşte fiul cu braţele deschise, ci îi redă fiului privilegiile pierdute: „aduce-ţi repede haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l cu ea”, semnul îmbrăcării fiind acela că face din nou parte din familia lui Dumnezeu, „puneţi-i un inel în deget”, ca semn al autorităţii, şi de asemenea „încălţăminte în picioare”, ca o dovadă a bunăstării. Îmbrăcarea, ca simbol, reprezintă schimbarea omului vechi, cu cel nou, semnificând învierea şi viaţa. Astfel, în Biblie, ni se spune: „Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos Dumnezeu. / De aceea, omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţenia, patima, pofta rea, şi lăcomia, care este o închinare la idoli. / Dar acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăjmăşie, de răutate, de clevetire, de vorbele ruşinoase, care v-ar putea ieşi din gură. / Nu vă minţiţi unii pe alţii , întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui, / şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a făcut. / Aici nu mai este nici Grec, nici Iudeu, nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, nici Barbar, nici Schit, nici rob, nici slobod, ci Hristos este totul şi în toţi. / Astfel dar, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare. Îngăduiţi-vă unii pe alţii, şi dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi. / Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcati-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii”. 25 Astfel îşi îmbracă Tatăl iubitor fiii săi. Şi nu numai că îi îmbracă, îi primeşte înapoi în casa părintească, şi se veseleşte cu ei, de bucuria reîntoarcerii. Astfel, tatăl din pildă, în marea sa bucurie, bucurie firească de altfel la un tată, pentru că „fiul meu era mort, şi a înviat; era piedut, şi a fost găsit”, îşi primeşte fiul cu mare sărbătoare: cere să se taie viţelul cel gras, pentru a se veseli şi bucura cu toţii, pentru a-şi manifesta fericirea reîntoarcerii fiului său. Căci fiul său era, mort, şi iată că acum este viu, fiul său a fost pierdut, dar iată că a fost regăsit. Ce bucurie mai mare putea să aibă Tatăl, care a stat cu ochii pironiţi în zare, aşteptându-şi fiul, plin de speranţa reîntoarcerii, care iată că s-a produs? În Geneză, ne este prezentat Isaac, care avea doi fii: Iacov şi Esau. Tatăl dorea să-şi binecuvinteze unul dintre fii, iar în alegerea sa, a fost ales Esau. Iacov însă, ajutat de mama sa, reuşeşte să-şi înşele tatăl şi să primească binecuvântarea în locul lui Esau (Biblia ne arată cum Esau este trimis la vânătoare de tatăl său, pentru a-i pregăti vânatul să-l mănânce, după care îi spune că îl va binecuvânta; mama fiilor, care doreşte ca binecuvântat să fie Iacov, aude cererea tatălui, îi pregăteşte acestuia

25 Biblia, Noul Testament, Coloseni 3: 3-5, 8-14

45

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

mâncare şi îl trimite pe Iacov, îmbrăcat în hainele lui Esau şi acoperindu-i trupul cu pielea iezilor). Fiul risipitor este în aceeaşi situaţie. Astfel, el este fiul cel neascultător, care iese din voia tatălui, hoinăreşte prin lume, însă tatăl îl iartă, şi îl îmbracă într-un om nou. La fel suntem cu toţii în faţa lui Dumnezeu. Astfel, prin jertfa lui Iisus, ne este dată o haină nouă, albă, curată. Desigur, suntem aceeaşi oameni, dar prin credinţă şi căinţă, Hristos ne spală păcatele. În Geneză, şi Isaac i-a spus fiului: „Glasul este glasul lui Iacov, dar mâinile sunt ale lui Esau”. Totuşi, Iacov a primit binecuvântarea. Tot aşa va fi şi la Judecata de Apoi: astfel, glasul ne va fi al nostru, dar îmbrăcămintea ne este acum dată de Iisus Hristos. El ne-a oferit o haină nouă. Însă trebuie să ţinem cont că nu doar titlul de fiu al lui Dumnezeu sau haina care ne-a fost dăruită ne face pe noi, oamenii să ne simţim şi să fim într-adevăr fii ai lui Dumnezeu. Fiii lui Dumnezeu, trebuie ca prin viaţa lor trecătoare prin lume, să aducă roadă pământului şi cerului, pentru a putea fi copii ai lui Dumnezeu. Hristos ne-a spălat păcatele, însă mântuirea ne-o dă roada adusă pe pământ, comportamentul nostru. Astfel, cum am putea ştii, dacă fiul risipitor, chiar iertat de tatăl, va fi mântuit? Aceasta depinde exclusiv de el. Tatăl nu va putea să-l mântuiască, el a putut însă să-l ierte şi să-l primească înapoi în casa părintească cu o mare dragoste şi dor.

5. A doua tristeţe: fratele Fiului

Fratele fiului risipitor nu poate însă înţelege sentimentele de dragoste ale tatălui. Astfel el nu poate înţelege cum tatăl şi-a putut ierta cu atâta uşurinţă fiul risipitor, fiu care l-a dezonorat şi i-a produs atâta suferinţă. Cum a putut tatăl să fie atât de bun cu fiul care i-a produs atâta durere, suferinţă şi aşteptare, deci comportându-se cu tatăl atâta rău? Prin înţelegerea eronată a sentimentelor tatălui, fiul cel mare nu doreşte nici măcar să intre în casă, să participe la sărbătoarea din familie organizată de tatăl iubitor. Fiul cel mare nu doreşte nici măcar să-şi vadă fratele, acum schimbat complet, un om plin de regrete, umilit şi plin de căinţă pentru tot ce a făcut. El nici măcar nu a îndrăznit să se numeacă fiu, atunci când a hotărât să se întoarcă acasă. Se mulţumea să fie un simplu rob în casa tatălui, condiţia de fiu considerând-o nemeritată şi fără posibilitate de realizare. Însă fiul, în mâhnirea şi jignirea sa, nu vede dincolo de toate lucrurile, sentimentele tatălui său. Tatăl îi spune: “Fiule, tu totdeauna eşti cu mine, şi tot ce am eu este al tău. Dar trebuia să ne veselim şi să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort, şi a înviat, era pierdut, şi a fost găsit”. Aşadar, prin bucuria şi veselia tatălui pentru fiul risipitor, nu înseamnă cu nu-l

iubeşte şi pe fiul cel mare. Tocmai că toate ale sale sunt ale fiului său, iar acesta este întotdeauna cu el. Prilejul de bucurie este dat de reîntoarcerea a

46

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

ceea ce a fost mort şi pierdut; deci cum putea tatăl să nu te bucuri de înviere şi de regăsire? Însă în tristeţea lui nefirească, fiul cel mare nu vede dragostea tatălui. Fiul cel mare vede numai munca şi truda (“de atâţia ani îţi slujesc”) pe care a dus-o an de an, însă nu vede că munca prestată a fost în primul rând în folosul său, pentru că tatăl îi spune că toată averea sa îi aparţine lui, deci munca a realizat-o în primul rând pentru sine şi ea nu are cu nimic de a face cu dragostea manifestată de tatăl. Însă fără dragoste, viaţa este searbădă, o zilnică luptă şi munistovitoare fără nici o bucurie, fără nici o împlinire sufletească. Şi fără de ea, oricât de bogat ai fi, totul este o zădărnicie şi goană după vânt. În ura sa, fratele cel mare îi reproşează tatălui că pentru el nu a dat petreceri pentru a se veseli cu prietenii lui, însă când a venit “acest fiu al tău, care a mâncat averea cu femeile desfrânate”, bucuria este fără seamăn, lucru de neînţeles pentru fratele cel mare. El nici măcar nu-l numeşte frate pe cel întors în familie (familie din care făcea şi el parte), numindu-l doar, acest fiu al tău (iar nu fratele meu). Prin ura sa, el nu poate ierta, înţelege şi sărbători. Ceea ce nu poate înţelege fratele cel mare este de fapt, dragostea. E firesc, pentru că nu iubea. Iar fără dragostea, căutarea noastră e fără sens. Iar iertarea este de-a dreptul imposibilă. Cum să poţi ierta pe cineva, dacă sentimentul care te încearcă nu de decât ura? Însă un tată, oricât de jos ar fi fiii săi, oricât de mare ar fi bezna în care trăieşte fiul său, şi oricât de departe ar fi de el, ne aşteaptă în prag, cu braţele deschise spre îmbrăţişare, cu dragostea care “acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul” (1 Corinteni 13: 7). Ne aşteaptă acasă, cu haina cea mai bună, bucurându-se şi veselindu-se de întoarcerea fiilor pierduţi pe cărările vieţii. De altfel, în Epistola lui Luca, Iisus ne spune: “Tot aşa vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci de oameni neprihăniţi care n-au nevoie de pocăinţă”. 26 Deci sărbătoarea pentru cel pierdut şi regăsit, mort dar înviat, este pe deplin justificată. Iar bucuria ce îţi umple sufletul plin în dragoste, nu mai are nevoie de cuvinte. Însă, de multe ori, lumea în care trăim, este plină de fraţi risipitori sau de fraţi ai lui. Horia Aramă, într-o poezie, zugrăveşte acest lucru astfel:

Risipitori suntem, bunii mei fraţi / Noi timpu-l semănăm ca pe cuvinte / pe orice sol ne iese înainte; / dăm la sătui cât şi la-nfometaţi / şi- atât în sânge

26 Biblia, Noul Testament, Luca 15: 7

47

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

ne-a pătruns risipa / c-am şi uitat cum se măsoară clipa. / Iar anii cad ghilotinaţi.” (1965) 27 În Echilibrul spiritual. Studii şi eseuri: 1929 – 1947, Constantin Noica priveşte viaţa creştinului dincolo de Cuvânt, învăţătură sau dogmă, “pe măsura de totdeauna a omului.” Astfel polii vieţii sunt consideraţi de Noica

a fi: fiul risipitor şi fratele său. “Între aceste două capete se petrece viaţa

noastră creştină, cu triumfurile, dar mai ales cu impurităţile sale”. 28 “Fiul risipitor greşeşte pentru că ignoră. Nu cunoaşte încă pe Dumnezeu şi, într-un sens, se ignoră pe sine. Pleacă în lume ca să se caute. Ca să-L caute. Va păcătui mult? Da, va fi numai păcat: sete, curiozitate, ardere. Dar norocul său e tocmai că ignoră. Tot păcatul lui de rătăcitor prin lume ţine de neştiinţă, adică de nevinovăţie. De aceea tatăl îl iartă. Şi cine ştie dacă Dumnezeu nu-l mântuie? Fratele fiului risipitor greşeşte pentru că ştie. Cunoaşte pe Dumnezeu şi se cunoaşte pe sine. Trăieşte după poruncă; de i se va porunci mult, se va supune mult. Dar ştie că se supune. Ştie că este numai supunere. Tot

păcatul lui de fiinţă stătătoare şi ascultătoare stă în aceasta – că, alături de faptă, are şi cunoaşterea faptei sale. Cum poate fiul risipitor primi ceva de

la tatăl, când el, fratele care se ştie bun, n-a primit încă totul? De aceea tatăl

nu-l răsplăteşte. Şi cine ştie dacă Dumnezeu îl mântuie?” 29 Astfel, atât fiul risipitor cât şi fratele său, sunt impuri. Doar că fiul risipitor greşeşte din ignoranţă, din neştiinţă, din nevinovăţie. Cu toţii încercăm să căutăm acel ceva care ne va salva, care ne va da un alt sens, sens pe care nu încetăm să-l căutăm, indiferent câte piedici se vor ivi în drum. Doar că fiul risipitor a căutat în întuneric, într-o lume în care nu-ţi poţi găsi individualitatea prin mulţime. Salvarea e a fiecăruia, e personală, e interioară, e intimă. Cine dintr-o lume întreagă îţi poate salva sufletul? Sau cine poate să ghicească, să intre în tumultuoasa sferă a sufletului altuia, spre a putea într-adevăr găsi acolo toate temerile, tenebrele, sentimentele şi dorinţele noastre? Şi cum ne va putea altcineva salva? Doar noi, individual ne putem regăsi şi salva. Fratele fiului însă, s-a găsit. Impur cum este, se cunoaşte. Ştie care este rostul lui şi ce anume face şi caută în această lume. El ascultă; e supus. Munceşte. Acesta este rostul pe care el l-a făurit. Încearcă să se comporte după norme, după reguli. Însă care este regula care guvernează sufletul? Şi cum poţi, conform unor norme, reguli, practici să te regăseşti? Pentru că

27 Horia Aramă, Fiul risipitor nu se mai întoarce, Editura Hasefer, Bucureşti, 2004

28 Constantin Noica, Echilibrul spiritual. Studii şi eseuri: 1929 – 1947, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 269

29 Constantin Noica, idem, p. 269

48

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

suntem cu toţii diferiţi. Chiar existând o “regulă de aur”, ea nu poate să funcţioneze pentru o întregă lume. Iar munca şi truda cu care se înjugă fratele fiului, cred că nu este decât o fugă de el, o evadare; încearcă să iasă, să se regăsească, confomându-se unor norme. El spune: “Iată, eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani”, însă nu înţelege că tatăl nu-i cere de fapt aceasta. În fond, munceşte pentru sine, pentru averea personală. Ceea ce îi lipseşte fratelui este dragostea; cu siguranţă, dacă dincolo de truda şi de munca sa, el ar putea iubi, ar fi salvat. Însă ura îl ţine departe de uşa care dă spre poarta vieţii veşnice. Uşa va sta pururi închisă atâta timp cât încă el nu va putea iubi. (“Căci din prisosul inimii vorbeşte gura” – Matei 12: 34 – prisos care însă fratele fiului încă nu l-a cunoscut, nu l-a dobândit; de aceea vorbele lui sunt atât de aspre la adresa tatălui; el se simte trădat, atunci când el este, alături de fratele său, iubit de tatăl – “toate ale mele sunt ale tale”; toate, mai puţin dragostea, pe care tatăl deşi îl copleşeşte cu dragostea lui, fratele nu o poate simţi; pentru că el nu iubeşte). Însăşi Scriptura ne spune, prin intermediul Domnului Iisus Hristos care sunt cele dintâi porunci: “Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău. / Aceasta este cea dintâi, şi cea mai mare poruncă. / Iar a doua, asemeni ei, este: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” / În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Proorocii.” 30 Însă fratele fiului nu cunoaşte dragostea. El nu iubeşte. El este prins în respectarea unor norme (este bine să muncesc), însă nu numai că nu-şi iubeşte aproapele, nu-şi iubeşte nici măcar însuşi fratele. De aceea nu înţelege nici dragostea tatălui. Oricum, în general dragostea este un falsificator de valori; ea nu ţine în fond de valoare, nu poţi măsura valoarea atunci când iubeşti. Dragostea este în fond un imbold al inimii. Iar nu întotdeauna cei pe care îi iubeşti sunt demni de iubit; iubeşti pur şi simpu; nu există raţiune pentru a iubi. Fratele fiului risipitor nu ştia însă, şi mai mult, nu simţea, inima lui nu era deschsă. De aici toată deznădejdea şi mâhnirea lui, în fond fără temei. “Ce-i face pe fraţi atât de vii? Poate dublul acela instinct, despre care spunea odată Keyserling că însufleţeşte toată existenţa noastră ca oameni:

Foamea originară şi Frica originară. Căci fiul risipitor stă sub semnul foamei; e înfometat de lume, de noutate, de cheltuire. Iar fratele fiului risipitor stă sub semnul fricii; se teme să nu piardă, se teme să rişte, se teme să dea. Şi iată-i pe amândoi, faţă în faţă, după ce unul a ocolit lumea şi celălalt şi-a îngrijit propria sa grădină – iată-i acum, ca două feţe ale vieţii înseşi.

30 Biblia, Noul Testament, Matei 22: 37-40

49

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

Nu-i vedeţi pe ei, peste tot? Mi se pare, câteodată, că-i pot vedea şi-n

Marta şi Maria. Marta e ursuză, închisă, vrednică, fireşte, nemulţumită ca fratele. Şi Maria e risipitoare ca fiul. Dar destinul fiului risipitor e să se piardă în acţiune, pe când Maria se pierde în contemplaţie. E, între ei, toată distanţa de la spiritul masculin la spiritul feminin. Încolo însă – sunt aceeaşi.

E o întreagă lume în fiul risipitor şi fratele său. Şi e atât de plină viaţa de ei,

încât nici unul nu poate fi judecat etic. Fratele bun încorporează etica; dar

singur fiul risipitor ar putea scrie una. Căci etica e o simplă perspectivă asupra vieţii, şi creştinsmul-viaţă nu s-a acoperit niciodată cu o singură perspectivă. Parabola fiului risipitor e parabola fiului şi a fratelui.

E parabola celor doi copii, care sunt copiii pământului.” 31

Desigur, dacă fratele fiului risipitor trecea peste morala existentă în lume, peste norme, reguli de altfel impuse, şi reuşea să stea singur cu sine şi să caute răspunsuri în inima sa, cu siguranţă lucrurile stăteau altfel. Lumea ar fi putut prinde pentru el un alt sens, un contur; în fapt, sens, pentru că până atunci deşi credea că-l găsise, totul s-a prăbuşit o dată cu reîntoarcerea fratelui său din lume. Nici fiul însă nu şi-a găsit un loc în lume. Pentru că el nu şi-a definit spaţiul unde vrea să ajungă, scopul, obiectul căutării. Negăsind nici un sens în lume, “îi rămâne să-şi dea el unul, dar s-a deprins prea mult să fugă de toate, spre a se gândi la aşa ceva. Maladia lui este lipsa, de care nu e nici măcar conştient, a generalului […]. Dacă ar fi ştiut de vreun general prin care să se împlinească, ar fi putut rămâne acasă, ori ar fi plecat în căutarea lui anume; şi chiar dacă nu l-ar fi găsit, ar şti măcar pentru ce ajunge să păzească porcii. Dar el nu ştie, în materie de general, decât de cel de acasă, pe care l-a părăsit, şi de aceea, în clipa în care are nevoie de ocrotirea unuia, se întoarce la ai lui. S-ar fi putut întâmpla să trăiască în palate, în loc să păzească porcii; el tot s-ar fi întors, dacă era cinstit cu sine. Căci e bolnav, în plină tinereţe şi vlagă. Şi-a purtat maladia peste tot în lume, şi acum se întoarce să sufere mai departe, dar sub alinarea părintească, măcar. Totuşi, nici lui, nici fratelui, care suferă de altă maladie, tatăl (generalitatea familiei) nu le va putea da mai mult decât alinarea.” 32

Cu toate că amândoi au încercat să-şi găsească un sens în lume, nici unul nu l-a găsit. Pentru că lumea deschisă înaintea ochilor noştri nu ne dă niciodată răspunsuri (doar eventual, întrebări). Tot ce căutăm se află de fapt, înlăuntrul nostru, iar nu în lume. Lumea e doar spaţiul în care ne încununăm regăsirea. Însă nu are deloc de a face cu ea. Toată viaţa unui

31 Constantin Noica, idem, p. 270

32 Constantin Noica, Şase maladii ale spiritului contemporan, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 42-43

50

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

creştin se desfăşoară în fapt între el şi Dumnezeu; nu a fost niciodată între el şi lume (ci doar între Dumnezeu şi intimitatea noastră). “Dar mai există pentru noi lume? Mai există Dumnezeu? Dacă el înseamnă ceva, nu poate fi decât intimitatea noastră, acel “ce e mai adânc în noi decât noi înşine”. Iar acum un asemenea gând nu te trimite îndărăt, la lume şi Dumnezeul bisericii, ci te îngroapă mai mult în tine, unde e şi puţinătate, şi plinătate.33 Aşadar, doar în “puţinătate” dar “plinătate” putem să ne regăsim. E un exerciţiu individual, care ne priveşte pe fiecare în parte. Doar căutându-l pe Dumnezeu putem să-l şi găsim. El cu siguranţă ne aşteaptă. Depinde de noi să ne împlinim. Care dintre noi suntem fiul risipitor şi care dintre noi fratele său (pilda nu oferă o soluţie de mijloc: eşti fie fiul risipitor, hoinărind prin lume, fie fratele său ascultător, însă cu inima împietrită)? În lumea în care trăim, cu toţii suntem fie “fii risipitori”, fie “fratele său”, fie “fii întorşi acasă”, la Tatăl iubitor, care ne aşteaptă cu o infinită dragoste. Într-o lume globalizată (în care există foamete, nedreptăţi, boală, crize economice, politice, războaie, într-o lume în care se caută o speranţă) spre religie se îndreaptă aşteptările celor mai mulţi oameni. E şansa noastră de a ne întoarce acasă, nu ca robi, ci ca fii. Şi e un privilegiu dumnezeiesc să te poţi numi şi să te poţi simţi cu adevărat fiul lui Dumnezeu. Pentru că odată cu sacrificiul de la Golgota, Isus Hristos a adus mântuire întregii lumi, nu doar unui popor ales. Căci Iisus a venit pentru fiecare om; înaintea Lui suntem acum cu toţii poporul lui Dumnezeu, fiii săi. Şi desigur, a venit în special pentru cei care au trebuinţă de El, pentru cei păcătoşi, nu pentru cei drepţi. Dar oricum, cine se poate considera drept în faţa lui Dumnezeu? În speranţa regăsirii, reîntoarcerii acasă, fie ca Dumnezeu să îndrepte paşii întregii lumi spre mântuire. Am ales o temă religioasă datorită impactului deosebit de important pe care o are religia în societate, iar pilda fiului risipitor o consider reprezentativă pentru fiecare om şi de asemenea un fundament pentru culturalitatea modernă.

Cerc.şt.Alexandra Pop Institutul Hyperion, Cluj-Napoca

Ing.dipl.Gabriel Marius Pop Director executiv, Centrul Artemis, Cluj-Napoca

33 Constantin Noica, Povestiri despre om. După o carte de Hegel, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980, p.220

51

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

BIBLIOGRAFIE:

Biblia (Vechiul Testament şi Noul Testament)

Constantin Noica, Echilibrul spiritual. Studii şi eseuri: 1929 – 1947, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998

Constantin Noica, Povestiri despre om. După o carte de Hegel, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980

Constantin Noica, Şase maladii ale spiritului contemporan, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997

Horia Aramă, Fiul risipitor nu se mai întoarce, Editura Hasefer, Bucureşti, 2004

Andrei Marga, Religia în era globalizării, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj – Napoca, 2003

Richard Bach, Iluzii. Pescăruşul Jonathan Livingstone

Petre Ţuţea, Tratat de antropologie creştină, Teatrul seminar

Nikos Kazantzakis, Raport către El Greco

SITE-URI:

http://www.observatorul.com

www.goecities.com

www.adevărul.org

www.nistea.com

www.ierodianonvisarion.ro/predici/index.php

http://paginiortodoxe2.tripod.com

www.ucenici.ro

www.creştinul.org

www.noul-ierusalim.ro

52

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

Adevărata sărbătoare este atunci când un suflet admiră un alt suflet, precum şi în momentul în care devine el însuşi capabil de admiraţie, chiar fără a avea cine să-l contemple.

Azir

53

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

DISCRIMINAREA FEMEII ÎN LIMBAJ

Dacă judeci oamenii nu mai ai timp să-i şi iubeşti. Maica Tereza

Evidenţierea capcanelor lingvistice prin care se realizează discriminarea femininului în limbaj, constituie una dintre temele predilecte ale discursului feminist. Nu voi aminti teorii ale discriminării, căci ele reies mai cu seamă din exemplificările următoare; ceea ce este evident este faptul că toţi suntem conştienţi de aceste diferenţe, dar nu le teoretizăm, părându-ni-se „normale”, iar ceea ce este prea normal sau prea banal, nu mai atrage atenţia. Pentru a concretiza introducerea, pornesc analiza de la două texte reliefând pentru început discrepanţa lingvistică a diminutivării substantivelor masculine şi feminine:

Am stat la o cafea cu un vecin care este poştăruţ. El m-a îndrumat spre cabinetul unui doctoruţ foarte competent. Casieruţul cabinetului medical este un bun prieten de-al lui. L-am rugat pe chelneruţ să ne aducă urgent nota de plată. Cred că dacă nu aş fi un bun şoferuţ, nu aş mai fi reuşit să ajung atât de repede la locul respectiv. Deşi s-au respectat regulile diminutivării în limba română, acest text poate rămâne doar la nivel de exerciţiu cu conotaţie cel mult ilară. Am stat la o cafea cu o vecină care este poştăriţă. Ea m-a îndrumat spre cabinetul unei doctoriţe foarte competente. Casieriţa cabinetului medical este o bună prietenă de-a ei. Am rugat-o pe chelneriţă să ne aducă urgent nota de plată. Cred că dacă nu aş fi o bună şoferiţă, nu aş mai fi reuşit să ajung atât de repede la locul respectiv. Al dolilea text nu mai pare deloc ciudat. Prin ce diferă cele două texte? În mod evident, prin formele de masculin şi feminin ale substantivelor alese. În ambele cazuri, acestea sunt diminutive, dar numai al doilea text în care substantivele sunt feminine, este recunoscut ca fiind acceptabil, şi asta nu din motive gramaticale, cum ar fi acela că în limba română substantivele masculine n-ar suporta diminutivarea (bărbăţel, tinerel, însurăţel, ciobănel – sunt doar câteva exemple alese la întâmplare, care dovedesc contrariul), ci din motive mult mai subtile, de ordin social, care fac din limbaj un instrument al discriminării. Nomenclatorul meseriilor –în care sunt preferate formele de masculin ale profesiilor (operator chimist, laborant, inginer), ignorându-se faptul că multe dintre aceste meserii sunt practicate în mod egal , iar unele preponderent de către femei. Normal ar fi să apară în nomenclator ambele forme, de masculin şi de feminin.

54

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

Modul de adresare în actele oficilale conform recomandărilor gramaticii este la masculin, chiar dacă se adresează unei femei: doamnă director, doamnă inginer, doamnă ministru, şi nu aşa cum ar fi logic: doamnă

directoare, doamnă ingineră, doamnă ministră. În vorbirea uzuală numele unor meserii sunt diminutivate, însă în cazul în care sunt practicate frecvent de către femei (poştăriţă, chelneriţă, şoferiţă, casieriţă). Faptul că diminutivarea nu se aplică şi profesioniştilor bărbaţi (chelneruţ, şoferel, sudorel, casieruţ) dovedeşte că este vorba de o diferenţă legată de sexul celui care profesează meseria respectivă şi nu de o inocentă diferenţă, ci de o reală discriminare. (Grunberg, 1997,30) Diminutivarea aplicată profesiilor atunci când sunt exercitae de femei nu este, aşa cum s-ar crede o formă de alint, care exprimă simpatia faţă de ele,

ci o formă de diminuare a importanţei lor, un refugiu (inconştient) al

acelora care nu au reuşit să-şi domine resentimentele. Interesant de observat este faptul că niciodată diminuarea nu se aplică în cazul autorităţii, adică al acelor meserii şi persoane care au putere socială şi/sau economică. Nu se spune poliţistică, judecătoriţă, senatoriţă, avocăţică nici patroniţă, directoriţă, femeiuţă de afaceri. Acolo unde apare

autoritatea, dispare ironia şi dipreţul. Ceea ce spune clar că departe de a fi inocente, „drăgălaşele” diminutivări aplicate meseriilor când sunt profesate

de către femei sunt o formă de minimalizare a importanţei acestora şi a

muncii lor, şi că este necesară conştientizarea acestui lucru ca un prim pas spre o adevărată egalitate bazată pe respectul reciproc al celor două sexe. Limbajul discriminatoriu nu se rezumă doar la aspectele diminutivale ale limbii, iar în continuare voi puncta cele mai cunoscute tipuri de limbaj

„diferenţiat”. Este vorba de diversele tipuri de discurs considerate a fi cele mai elevate şi mai răspândite: discursul filosofic, discursul politic, discursul teologic, limbajul mass-media şi dincolo de acestea, critica feministă a limbajului pentru a releva faptul că femeia este desconsiderată în tipurile cele mai frecvente de exprimare. Şi prin acest aspect, cel al limbii, subordonarea femeii în societate este evidentă. Dintotdeauna, discursul filosofic s-a manifestat în toată capacitatea sa misogină (conceptul de misandrinism este aproape necunoscut) ca şi când, unica preocupare a bărbaţilor ar fi fost aceea de a discredita ideea de feminitate şi de a subjuga femeia în viaţa socială, culturală, dar mai ales de

a-i opri accesul în politică şi religie, mai precis repugnarea de la funcţiile de

conducere şi de la accesul la celebrarea ritului. Se ştie că aceste elemente din urmă (politica şi Biserica) sunt cele mai puternice ramuri sociale şi că prin ele se poate manipula şi controla întreaga populaţie. Prin înlăturarea a jumătate din numărul competitorilor sociali (femeile) puterea patriahatului a

reuşit milenii la rând să domine, iar filosofii au ţinut mereu tonul

55

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

discriminării. În continuare am selectat câteva „mostre” ale gândirii filosofice masculine. Platon şi-a construit o doctrină androcentrică, preluând de la Hesiod

ideea de Terra Mamă, dar a adus şi „contribuţii originale”, în sensul că dacă

la Hesiod, Terra Mamă era generatoare, dând viaţă aerului, focului, cerului,

Platon o prezintă ca fiind un receptacul pasiv, care primeşte forma elementelor. Ea este redusă la materia primă a metafizicii. Pentru Aristotel, egalitatea femeilor spartane cu bărbaţii constituie un pericol social, căci, spune el, astfel şi sclavii ar putea cere drepturi egale. Oricum, pentru a-şi reliefa şi mai mult frustrarea în faţa puterii feminine, el declară că şi aşa „femeile guvernează guvernanţii”. Machiavelli îl completează, afirmând că femeile aparţin acelei categeorii de gen, incapabile să păstreze un secret,

dar cu posibilităţi înnăscute de a trăda, de aceea ar trebui marginalizate din viaţa politică. Pericolul feminin constă în înclinarea balanţei politice datorită factorului „ seducţie”; şi pentru John Knox, femeia conducător este

o anomalie. Ioan Gură-de-Aur este de părere că femeia şi bărbatul sunt

ambii imagini ale lui Dumnezeu, dar femeia e doar o reflectare a unei părţi

a imaginii, în timp ce bărbatul e imaginea absolută. Luther a forţat însă

aceste considerente ducând la extrem misoginismul teologic; el spune chiar şi cum ar trebui să gândească femeia: „Soţul meu este imaginea adevăratului şi supremului stăpân Cristos”. Edmund Burke dezumanizează femeia spunând că e doar un animal dintr-un ordin mai evoluat, în timp ce Pièrre Joseph Proudhon nu prezintă în legătură cu femeia decât celebra sa alternativă „menajeră sau curtezană”, ea fiind inferioară bărbatului tocmai datorită non-masculinităţii. Bărbatul e luat astfel de cele mai multe ori ca etalon şi reper atât raţioanl cât şi comportamental. Ea e doar „celălalt”- alteritatea, cum au numit-o Levinas şi Rousseau. La capitolul educaţie, Fénelon François de Salignat de la Mothe îl depăşeşte în afirmaţii discriminatorii pe Rousseau, afirmând că trebuie neutralizat prin educaţie pericolul ca femeile să acceadă la libertate şi autonomie. Nietzsche caricaturizează adeseori femeia. Pentru el, „bărbatul e făcut pentru război, iar femeia pentru odihna războinicului”, instrumentalizând femeia, prostituând-o şi arătând astfel că ea este numai un recipient pentru spermă.(Collin, 2000, 584) Filosofii au reuşit să transpună în opere conceptul de discriminare, „argumentând” pe cât se poate inferioritatea femeii. Limbajul filosofic a reuşit să transpună ideatic debilizarea femeilor, fapt care a dus în timp la asuprirea acestora. În mod tradiţional, discursul filosofic a dus la legitimarea inferiorităţii femeilor şi femeiescului (în asocierea femeie-natură, femeie-materie, femeie- trup, femeie-imanenţă) şi femininului, văzut ca emoţional, iraţional, sensibil,

56

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

dependent. În contrast cu această perspectivă, bărbătescul şi masculinul s-au

asociat cu spiritualul, raţioanlul, inteligibilul, autonomul. (Braidotti, 1991, 153) Misoginismul a dominat tradiţia filosofică, fie explicit, fie tacit şi subtil. Mesajul dominant al marilor orientări filosofice, de la cele antice la cele renascentiste, moderne şi adesea contemporane, este prin excelenţă patriarhal, de aceea, între feminism şi filosofie relaţiile sunt complexe şi foarte controversate. Prin urmare filosofia feministă critică sistematic modul în care au fost prezentate de-a lungul timpului problematicile femeieşti şi feminine propunând modelele alternative teoretico-explicative şi alternative de orientare discursivă: de la ideea renunţării la filosofie, tocmai prin faptul că, în genere, aceasta a contribuit la legitimarea inferiorizării femeilor, la includerea problematicii femeilor în abordările filosofice existente, până la revalorizarea felului în care sunt concepute cunoaşterea şi morala, plecând de la particularităţile experienţelor femeieşti. Feminismul ca formă a politicii dedicată schimbărilor sociale, combaterii reproducerii inegalităţilor sistematice dintre bărbaţi şi femei, are un interes deosebit în domeniul limbii şi genului pornind tocmai de la rolul complex pe care îl are limbajul, alături de celelalte practici şi instituţii sociale, în reflectera, crearea şi menţinerea diviziunilor de gen în societate. Feminismul are menirea de a modifica accesul la numire şi la definire prin crearea unui nou tip de exprimare sau a schimbării accepţiunii generale

că numai bărbatul ar fi făuritorul Istoriei, femeia fiind doar veriga biologică

a perpetuării elementului creator masculin. Dihotomia creaţie (bărbat)-

procreaţie (femeie) nu mai poate fi considerată ca valabilă şi nici măcar ca

variabilă. Metafora celebră „history” (istorie)=”his story” (povestea lui),

care trebuie actualiuată în „herstory” („her story”, povestea ei), pentru ca şi

al doilea competitor să-şi câştige dreptul de personaj istoric şi nu numai de

mică amprentă autobiografică pe scena societăţii umane. Astfel, nu se poate vorbi de un limbaj sexist în sine, ci mai degrabă de sexism în practica lingvistică. Acest sexism la nivelui uzului lingvistic este de multe ori susţinut de prescripţiile gramaticii normative. Norma lingvistică românească recomandă folosirea formei de masculin ca generică pentru numele de funcţii şi poziţii publice indiferent de genul persoanei. Astfel că acordul între referent şi poziţie, ocupaţie, făcut întotdeauna la masculin este justificat prin argumentul corectitudinii gramaticale: în limba română nu este corect doamna ministră, doamna doctoră etc., se spune de cele mai multe ori. se pierde din vedere însă faptul că norma lingvistică nu este atemporală şi imuablilă, ea este elaborată de specialişti care au şi ei prejudecăţile lor, precum şi o rezistenţă mai mică sau mai mare la

schimbare.

57

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

Fundamentală pentru studiul limbajului dintr-o perspectiva criticii feministe este tema „tăcerii şi a excluderii”, care ridică problema găsirii unei voci autentice cu care femeile să se exprime. „Vorbirea” şi „tăcerea” sunt metafore puternice ale discursului feminist menite să ilustreze modurile în care femeilor li se neagă dreptul si posibilitatea de a se exprima liber. De-a lungul timpului, genurile lingvistice asociate femeilor (bârfa, flecăreala, scrisorile, jurnalele) sunt uzaje ale limbii care ţin aproape exclusiv de sfera privată (spaţiul familial, comunităţile restrânse). Pe de altă parte, femeilor le este de foarte multe ori redus sau chiar interzis (în diferite culturi) accesul la registre lingvistice de prestigiu, cum ar fi limbajul ceremonialului religios, retorica politică, discursul legal, discursul ştiinţific şi poetic etc. Femeilor le este încă interzisă practicarea oratoriei liturgice în multe religii contemporane. Tăcerea nu înseamnă exclusiv lipsa accesului la aceste tipuri de discurs; ea poate fi determinată de autocenzura pe care şi-o impun femeile, de teama de a nu fi ridiculizate sau ignorate. Critica feministă a limbajului şi stilistica feministă au acordat studiului discursului un rol central, demonstrând modul în care microstructurile limbajului au legătură cu macrostructurile genului social. Sensurile sunt construite social, ele reflectând concepţiile grupului dominant (în cazul de faţă, bărbaţii). Modul în care formele lingvistice sunt investite cu sens în cadrul discursului este un proces social. De exemplu, în opoziţia lingvistică cavaler/ fată bătrână, care reflectă aceeaşi realitate (persoane care nu sunt căsătorite), conţine o derogare semantică pentru femei, care are la bază credinţa sexistă că statutul de necăsătorită este indezirabil pentru femei. Discursul femeilor, înglobat de multe ori într-un nebulos discurs feminin, a fost asociat unui limbaj al emoţiilor, al vieţii private, favorizând aluzia, eufemismul mai degrabă decât concentrarea logică, evitarea oricărei teorii abstracte. Discursul masculin este asociat de regulă vieţii publice,fiind considerat logic, abstract şi direct, foarte persuasiv, arie largă de acoperire şi principii solide abordate, pe când cel feminin- domenilui privat (familie,copii, probleme personale, probleme care ţin de binele „sufletesc” al celorlalţi.Dacă femeile au în cele din urmă acces la discursul public, îndeosebi la literatură şi cultură, atunci se pune problema acceptării normelor tradiţionale strict masculine cu privire la teme sau modalităţi stilistice. Unele feministe au propus găsirea unor moduri de a scrie care să recunoască şi să încerce să exprime „diferenţa” femeilor. Aceastea nu înseamnă că ele vor scrie despre lucruri diferite sau că vor reface în totalitate un stil literar ori chiar limba în sine. Pe de altă parte, în anii ’80, conceptul de „limbaj al femeilor” (women’s language) lansat de Robert Lakoff s fost amplu dezbătut.( Oakley, 1972, 178)

58

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

În ceea ce priveşte clasica problemă despre „cine vorbeşte mai mult”, studiile întreprinse relevă fără echivoc faptul că în grupuri conversaţionale mixte, bărbaţii vorbesc mai mult şi tot ei sunt cei care întrerup mai des. În România, o mare şi actuală discriminare lingvistică s-a făcut odată cu instituirea profesiei de asistent maternal prin care se realizează ocrotirea temporară a copiilor aflaţi în dificultate; se oferă o posibilitate de reconversie profesională şi de ieşire din şomaj. Totuşi sunt de semnalat câteva aspecte contradictorii: la nivel de limbaj nu se realizează acordul de gen (titulatura este „asistent maternal”, iar starea de fapt arată că doar femeile adoptă o asemenea meserie); prevederile legale sunt profund discriminatorii: impun diferenţe între mamele naturale şi cele sociale (ultimele fiind obligate să urmeze cursuri de formare şi să primească o acreditare; sunt părinţi temporari); diferenţiază între femei şi bărbaţi în calitate de părinţi (titulatura corectă ar putea fi „asistent parental”). La nivelul limbajului, androcentrismul, se recunoaşte prin trei trăsături esenţiale: ignorarea femeilor, deprecierea şi stereotipizarea. Ignorarea femeilor este percepută mai ales prin prezenţa normelor gramaticale şi lexicale, exclusiv masculine, de la pronumele „ei” generic, până la numele de ocupaţii şi meserii prezente majoritatea la masculin. Limbajul androcentric afectează şi percepţiile oamenilor cu privire la care meserii sunt potrivite pentru cele două sexe (de exemplu prezentarea în presa românească a deputatelor aproape exclusiv cu referinţă masculină:

deputatul Ioana Popescu – reflectă faptul că o femeie care ocupă o asemenea demnitate este mai degrabă o derogare de la norma masculină, şi lingvistic şi social). Lingvistic, femeile sunt descrise stereotip ca obiecte sexuale, dar şi ca personal domestic. Referirile la femei sunt făcute adesea prin intermediul caracteristicilor lor fizice, ceea ce se întâmplă foarte rar la bărbaţi: o femeie este adesea descrisă ca „mamă şi soţie devotată”, în timp ce bărbaţii sunt caracterizaţi drept inteligenţi, activi şi mai ales în contextul actual românesc „descurcăreţi”. Un alt caz de stereotipizare prin limbaj este referirea la femei prin intermediul numelor soţilor: „doamna Ion Popescu” sau chiar a funcţiilor lor (situaţia mai puţin prezentă în româna contemporană - jenantul, doamna general - pentru soţia generalului). Feminizarea unor nume de ocupaţii este de multe multe ori percepută depreciativ: un poet nu are acelaşi statut cu o poetesă, iar o filosoafă are conotaţii peiorative pe care nu le are un filosof. Procedeul funcţionează însă şi invers: un steward este folosit ironic în locul mult mai frecventei stewardese, ocupaţia respectivă fiind percepută în normative feminine.(Dragomir, 2002, 27)

59

CENTRUL ARTEMIS

Factori determinanţi ai calităţii vieţii

Discursul politic, prin decretele pe care le legiferează, încurajează eliminarea femeii din sfera politică, datorită „incapacităţii” organizatorice, adoptând teza de bază a discursului teologic care spune că femeia are nevoie de un cap care să o conducă. S-a eliminat astfel criteriul practic al reprezentabilităţii, căci la jumătate din populaţia feminină a unei ţări, în structuri de conducere guvernamentale nu se mai păstreză proporţionalitatea reprezentării. Femeia în viaţa politică este o raritate impusă, cel puţin la noi de structurile Comunităţii Europene. Fără această „obligativitate”, societatea nici nu ar sesiza într-un mod clar lipsa elementului feminin cu responsabilitate decizională. Înainte de 1989, femeia era obligată să participe ca membră de partid cu drepturi egale la deciziile legate de comunitate, dar şi aici ca reprezentantă a mamelor comuniste şi a muncitoarelor. Femeia nu avea un discurs politic. Era doar participanta cu dublă normă de muncă (serviciu şi acasă). Participarea ei la viaţa decizională a comunităţii era aşadar o camuflare a egalităţii, fiind cea mai puţin egală dintre egali. Discriminarea femeii şi neglijarea în sfera politică sunt forme ale eliminării voite şi controlate. Mentalitatea tradiţionalistă nu este capabilă să descopere şi elementul creator din cel de-al doilea sex, iar muţenia femeii se poate corecta numai prin autodepăşirea complexului de inferioritate. În ceea ce priveşte accesul femeii la discursul teologic, problema este şi mai spinoasă, având în vedere caracterul divin normativ masculin al acestui tip de expunere publică. Afirmaţia că teologia este o activitate a întregii Biserici, la care fiecare