CAPITOLUL IV

PERFORMANŢELE FINANCIAR-BANCARE

4.1. Lichiditatea - efect al corelării activelor cu pasivele bancare

4.1.1. Corelarea activelor cu pasivele bancare prin intermediul duratei de mobilizare şi
angajare a resurselor
4.1.1.1. Poziţia monetară
4.1.1.2. Rezerva minimă obligatorie
4.1.1.3. Nevoi şi surse bancare de lichiditate
4.1.1.4. Indicatori de lichiditate bancară
4.1.2. Corelarea activelor şi a pasivelor bancare prin intermediul costului creditului
4.1.2.1. Marja dobânzii
4.1.2.2. Sensibilitatea băncii la variaţia dobânzii pe piaţă
4.1.2.3. Indicatorii sensibilităţii băncii la variaţia dobânzii de piaţă
4.1.2.3.1. Modelele GAP şi derivatele sale
4.1.2.3.2. Metoda GAP contabil
4.1.2.3.3. Metoda GAP la rată fixă
4.1.2.3.4. Metoda GAP prin indici
4.1.2.3.5. Simularea şi metoda GAP-ului sperat-abaterea medie pătratică
4.1.2.3.6. Analiza duratei activelor şi pasivelor (Duration GAP Analysis)
4.1.2.3.7. Proprietăţile duratei lui Macaulay pentru un titlu cu valoare fixă
4.1.2.3.8. Durata, un instrument util pentru cuantificarea variabilelor financiare cheie ale unei bănci
4.1.2.3.9. Imunizarea variabilelor financiare cheie ale unei bănci
4.1.3. Analiza corelată a activelor cu pasivele la BCR
4.1.3.1. Corelarea activelor cu pasivele la BCR prin intermediul duratei de mobilizare şi angajare a
resurselor
4.1.3.1.1. Reglementări privind supravegherea riscului de lichiditate în România
4.1.3.2. Corelarea activelor cu pasivele la BCR prin intermediul costului creditului
4.1.3.2.1. Alte modele simulative privind optimizarea performanţelor bancare prin corelarea activelor cu
pasivele pe baza costului creditului
4.1.3.3. Analiza Duration aplicată în cazul BCR
4.1.3.3.1. Calculul variabilelor financiare cheie ale BCR
4.1.3.4. Instrumente de acoperire a riscului de rată a dobânzii

4.2. Analiza solvabilităţii bancare

4.2.1. Rolul capitalului unei societăţi bancare
4.2.2. Reglementări privind solvabilitatea bancară
4.2.2.1. Structura capitalului
4.2.2.2. Valoarea minimă şi modul de vărsare a capitalului social

115
 4.2.3. Rata solvabilităţii bancare
4.2.3.1. Acordul de la Basel
4.2.3.2. Directivele Uniunii Europene privind adecvarea Capitalului
4.2.3.3. Directiva Consiliului Comunitar European din 18 decembrie 1989 privind rata de solvabilitate a
instituţiilor de credit (89/647/eec)
4.2.3.4. Consecinţele introducerii ratei de solvabilitate (norma Cooke)
4.2.3.5. Acordul Basel II
4.2.3.6. Impactul Noului Acord de la Basel
4.2.3.7. Exemplificarea calculului indicatorilor de solvabilitate la BCR
4.2.4. Indicatorii adecvării capitalului
4.2.4.1. Coeficientul fondurilor proprii şi al resurselor permanente (CFPRP)
4.2.4.2. Coeficientul de divizare al riscurilor

4.3. Profitul bancar

4.3.1. Contul de profit şi pierdere:sursă efectivă a creşterii profitului în activitatea
bancară
4.3.2. Relaţia dintre bilanţul bancar şi contul de rezultate
4.3.2.1. Tabloul soldurilor intermediare de gestiune
4.3.2.2. Punctul mort ( pragul de rentabilitate )
4.3.2.3. Analiza în structură şi dinamică a veniturilor BCR
4.3.2.4. Analiza în structură şi dinamică a cheltuielilor la BCR
4.3.2.5. Analiza rezultatelor obţinute de BCR

4.4. Performanţa globală a unei bănci

4.4.1. Modelul rentabilităţii capitalului (ROE)
4.4.2. Rata rentabilităţii economice (ROA)
4.4.3. Impactul mărimii capitalului bancar asupra rentabilităţii financiare (ROE)
4.4.3.1. Constrângerile cu privire la creşterea capitalului
4.4.4. Estimarea probabilităţii de insolvabilitate
4.4.5. Echilibrul între lichiditate şi profitabilitate

116
 4. PERFORMANŢELE FINANCIAR-BANCARE

Evoluţiile pieţei monetare interne şi internaţionale din ultima perioadă de timp

caracterizate printr-o volatilitate ridicată a ratelor dobânzilor şi a cursurilor de schimb, cuplate cu
creşterea concurenţei, a volumului activelor şi reducerea marjelor de profit, cuvenite instituţiilor
de credit din cadrul sectorului românesc, a stimulat realizarea unei gestiuni prudente a activelor
şi a pasivelor bancare, în scopul reducerii variabilităţii venitului net din dobânzi cu impact major
asupra performanţelor financiare ale băncii.
Menţinerea solvabilităţii constituie unul din obiectivele fundamentale ale
diagnosticului performanţelor bancare, deoarece asigură buna funcţionare a instituţiei bancare,
iar lipsa lichidităţii sau imposibilitatea procurării acesteia echivalează cu falimentul bancar.
Pentru bancheri, lichiditatea reprezintă respiraţia băncii. Insuficienţa lichidităţii poate
afecta semnificativ activitatea curentă, antrenând costuri financiare şi de imagine importante.
În cazul în care banca dispune de un nivel adecvat al fondurilor proprii care
finanţează o parte însemnată din activele băncii, acoperirea nevoilor de lichiditate nu constituie o
problemă dificilă deoarece, un nivel adecvat al fondurilor proprii a fost generat fie de profiturile
mari realizate de banca respectivă fie de o calitate corespunzătoare a creditelor ce generează în
mod cert fluxuri de intrare la scadenţă.
Poziţia şi reputaţia unei bănci în cadrul sistemului bancar evaluată prin profitabilitatea
trecută şi viitoare influenţează gestiunea activelor şi a pasivelor bancare.
Profitabilitatea bancară nu poate fi apreciată numai prin analiza statică, realizată cu
ajutorul situaţiilor financiare, a performanţelor financiare ale băncii, ci mai ales prin analiza
profilului de scadenţă pe active şi datorii, aceasta din urmă evidenţiind necorelările de scadenţă
bruşte ce modifică structura bilanţieră a băncii.
Cuantificarea performanţelor financiare ale unei bănci presupune raportarea lor la un
punct de reper numit benchmark.
Conform Cambridge Advenced Learns Dictionary, benchmark-ul este un nivel de
calitate care poate fi utilizat ca standard în comparaţii.
Evaluarea performanţelor financiare în urma acoperirii la expunerile la risc, se
realizează global şi se axează pe explicarea cauzelor generatoare ale ecartului faţă de benchmark.

4.1. Lichiditatea - efect al corelării activelor cu pasivele bancare

Pentru a promova o gestiune dinamică a activelor şi a pasivelor, banca trebuie să

îndeplinească un număr de condiţii care se află într-o strânsă interdependenţă şi care depind atât
de mediul său, cât şi de situaţia economică financiară a băncii.
Gestiunea dinamică a activelor şi a pasivelor este dată de deschiderea băncilor spre
pieţele de capitaluri, de mărimea şi structura financiară a băncii, de extinderea concurenţei între
bănci şi faţă de celelalte instituţii financiare din cadrul sistemului financiar, precum şi de
expansiunea dezintermedierii şi a dereglementării.
Dezvoltarea pieţei de capitaluri
Existenţa unei pieţe de capitaluri extinse este una din condiţiile gestiunii activelor şi a
pasivelor bancare, această piaţă trebuie să prezinte următoarele caracteristici:
(1)piaţă decompartimentată
O piaţă compartimentată este o piaţă care are mai multe compartimente şi ale cărei
compartimente nu sunt accesibile decât anumitor operatori.
Invers, pe o piaţă decompartimentată operatorii intervin după voia lor, liber, pe
diferite compartimente separate ale pieţei.

117
 Compartimentele pieţei de capitaluri sunt: piaţa interbancară, piaţa de capitaluri pe
termen scurt, piaţa ipotecară, piaţa financiară, fiecare compartiment conţinând alte segmente
distincte.
Toţi operatorii pot interveni liber pe această piaţă, existând totuşi două restricţii:
 prima, se referă la piaţa interbancară – piaţă de ajustare a trezoreriilor bancare, şi piaţa
ipotecară (în sens strict) amândouă sunt controlate direct de instituţiile de credit;
 a doua, se referă la fenomenul de evicţie, pe care îl suportă anumiţi agenţi economici, în
special populaţia pe anumite compartimente în funcţie de suma totală ridicată de anumiţi
operatori.
Instituţiile de credit intervin deci, ca ofertanţi sau solicitanţi pe ansamblul
compartimentelor pieţei, putând să emită sau să subscrie, să cumpere sau să cedeze majoritatea
titlurilor pe aceste pieţe.
(2)piaţă care acoperă toate scadenţele
Băncile acordă împrumuturi ale căror scadenţe variază între 24 ore-20 ani. Ele trebuie
să poată să-şi procure resursele la scadenţe comparabile.
Dificultăţile întâmpinate în procurarea resurselor pentru o perioadă mai lungă, în
cazul în care pe piaţa monetară nu existau instrumente adecvate, au fost atenuate astăzi prin
crearea certificatelor de depozit.
(3)piaţă lichidă
Orice piaţă de capitaluri nu funcţionează eficient decât dacă ea cuprinde:

mare varietate de titluri care satisfac nevoile partenerilor în materie de randament,
securitate, scadenţă;

o piaţă secundară care să permită lichidarea creanţelor.
(4)Mecanisme care să permită gestionarea riscurilor
În trecut, marea majoritate a creditelor erau acordate cu dobândă fixă şi finanţate de
depozitele la vedere sau de depozitele de economii purtătoare de dobânzi administrate.
Bancherul putea deci, să-şi calculeze cu precizie marja realizată pe operaţiunile de credit. Dar, de
la sfârşitul anilor 1970 totul a devenit fluctuant: dobânda, cursul de schimb, remunerarea
resurselor şi a utilizărilor.
Băncile trebuiau să dispună de modalităţi de protecţie contra riscului dobânzilor, al
cursului de schimb, al pieţei.
Pieţele la termen şi condiţionate, care s-au înfiinţat în SUA din 1972, în Franţa din
1986, dau instituţiilor de credit posibilitatea de gestionare a riscurilor.
Un nou instrument de gestiune a activelor bancare în vederea diminuării riscurilor îl
constituie titularizarea creanţelor bancare.
(5)Adaptarea reglementărilor bancare
Reglementarea atât monetară cât şi prudenţială nu trebuie să fie un obstacol pentru
aplicarea unei gestiuni coerente a activelor şi a pasivelor bancare.
Şi în acest sens, evoluţia din ultimii ani evidenţiază reînnoirea instrumentelor de
politică monetară, paralel cu întărirea controlului instituţiilor de credit.
 Reînnoirea instrumentelor de politică monetară
Internaţionalizarea băncilor, expansiunea pieţelor de capital precum şi evoluţia
structurilor de bilanţ ale băncilor au condus la modificarea instrumentelor de politică monetară.
Cele două instrumente tradiţionale ale politicii monetare sunt:

acţiunea asupra preţurilor, adică, asupra ratelor dobânzii, influenţează condiţiile de
funcţionare ale băncilor, obligându-le să-şi modifice comportamentele în domeniul
creaţiei monetare (a acordării creditului);

acţiunea asupra masei creditelor, deci, asupra resurselor bancare disponibile, reprezintă
un obstacol pentru gestiunea activelor şi pasivelor.
 Controlul prudenţial al băncilor
Liberalizarea politicii monetare, dereglementarea pieţelor reclamă întărirea
controlului prudenţial al băncilor.

118
 Dacă băncile îşi diversifică activităţile, îşi extind activele şi pasivele, suportă riscuri
din ce în ce mai mari, este natural ca autorităţile monetare să-şi întărească controlul asupra
instituţiilor de credit, îndeosebi în domeniul solvabilităţii.
Alegerea mărimii şi structurii patrimoniului
Problema alegerii mărimii şi structurii patrimoniului are la bază teoria portofoliului
specifică oricărui agent economic. Ca orice agent economic, banca posedă o funcţie de utilitate
care reflectă preferinţele şi dorinţele băncii în ceea ce priveşte randamentul şi riscurile.
Pe de altă parte, banca este confruntată cu problema alegerii mărimii şi structurii
patrimoniului într-un viitor incert, ştiind că fiecare structură dă naştere unui risc mai mult sau
mai puţin ridicat. În aceste condiţii, banca prin alegerea mărimii şi a combinaţiilor dintre active
şi pasive, încearcă să maximizeze randamentul portofoliului său şi să menţină riscurile aferente
acestui portofoliu la un nivel acceptabil, respectând reglementările la care ea este constrânsă.
Succesul activităţii bancare este strâns legat de corelarea eficientă, în detaliu, între
activele şi pasivele băncii. Compararea şi corelarea activelor cu pasivele se desfăşoară pe două
planuri:

planul duratei de mobilizare şi angajare a resurselor;

planul preţului creditului.
Durata de mobilizare şi angajare a disponibilităţilor este strâns legată de poziţia
de lichiditate a băncii şi este un mijloc de evitare a riscului lichidităţii. În acest cadru, clasificarea
pasivelor şi activelor, compararea şi confruntarea lor se fac ţinând seama de durata de angajare,
altfel spus, de durata de maturizare, de ajungere la scadenţă a creanţei.
Banca trebuie să-şi asigure un echilibru nu numai pe ansamblu, ci şi pe fiecare
segment de durată, astfel:
A = P, A1 +A2 +…+An = P1 + P2 + …+Pn, A1 = P1; A2 = P2;…An = Pn
Pentru aprecierea echilibrului existent la nivelul unei bănci se foloseşte indicele de
lichiditate (pasive ponderate/active ponderate). Dacă indicele rezultat este 1 sau apropiat acestei
valori, înseamnă că se asigură o corelaţie mulţumitoare între pasive şi active.
Alţi indici folosiţi sunt poziţia lichidităţii, care ia în considerare duratele diferite de
angajare a activelor şi pasivelor, şi rata lichidităţii, care arată angajarea băncii pe piaţa
creditului, respectiv măsura în care trebuie acoperite împrumuturile cu termene de rambursare în
etapa respectivă cu noi resurse. Acest ultim indice poate fi calculat distinct pe toate secvenţele de
durată.
Preţul creditului, nivelul dobânzii practicate, constituie în mod necesar un criteriu
important de corelare a operaţiilor active cu cele pasive.
Practicarea de dobânzi flotante afectează atât preţul resurselor bancare, cât şi nivelul
dobânzilor practicate pentru diferite categorii de credite acordate.

4.1.1. Corelarea activelor cu pasivele bancare prin intermediul duratei de

mobilizare şi angajare a resurselor

Lichiditatea bancară este o problemă de gestiune a activelor şi a pasivelor bancare

care au grade diferite de lichiditate şi arată capacitatea unei bănci de a-şi finanţa operaţiunile
curente.
Lipsa de lichiditate obligă banca respectivă să apeleze la recreditarea din partea
Băncii de Emisiune sau la credite de pe piaţa interbancară. Aceste credite vor angrena pentru
bancă costuri ridicate care vor trebui să fie acoperite de aceasta cu afectarea corespunzătoare a
nivelului profitului.
Problema centrală ce se ridică este ca băncile să-şi analizeze permanent gradul lor de
lichiditate, pentru a evita creşterile nejustificate de costuri.
Lipsa de lichiditate decurge deci, dintr-o serie de necorelaţii structurale ale resurselor
şi plasamentelor băncii.

119
 4.1.1.1. Poziţia monetară

Prin poziţie monetară se înţelege valoarea la un moment dat a activelor lichide.

Componentele poziţiei monetare sunt:
1. Numerarul, moneda metalică şi bancnotele aflate în posesia băncii la ghişee şi în tezaur.
Necesarul de numerar este estimat în funcţie de volumul încasărilor/plăţilor zilnice cu
numerar (potrivit cu prevederile graficului de încasări şi plăţi cu numerar).
2. Disponibil în contul de rezervă la Banca Centrală, respectiv rezerva minimă obligatorie.
3. Disponibil la alte bănci, respectiv depozitele constituite pe piaţa interbancară.
4. Sume de încasat de la alte bănci, constând în: sume în tranzit la alte bănci; valoarea
instrumentelor de plată (cecuri) onorate de bancă, depuse la băncile corespondente.
Gestionarea poziţiei monetare presupune :
◘ Asigurarea încadrării în nivelul minim al rezervelor obligatorii ;
◘ Identificarea tuturor tranzacţiilor importante care afectează disponibilul în cont curent la
Banca Centrală;
◘ Efectuarea tuturor operaţiunilor necesare pentru a contracara influenţa tranzacţiilor asupra
poziţiei monetare.

4.1.1.2. Rezerva minimă obligatorie

Rezervele minime obligatorii sunt stabilite de către autoritatea monetară centrală şi

reprezintă un factor suplimentar de risc pentru bănci.
Rezervele bancare minime fac parte din obligaţiile pe care o instituţie financiară
trebuie să le respecte pentru a funcţiona ca o bancă. Ele sunt stabilite procentual pentru fiecare
tip de depozit bancar pe baza ratei rezervelor obligatorii stabilite de banca centrală. Banca
centrală foloseşte rata rezervei obligatorii ca instrument de politică monetară pentru controlul
masei monetare. Deşi sunt incluse în poziţia monetară rezervele minime nu sunt active lichide,
ele neputând fi folosite pentru a acoperii o creştere a cererii de credite sau o retragere de
depozite. Din punct de vedere al capacităţilor de a finanţa operaţiile bancare curente, rezervele
minime sunt tot atât de puţin lichide ca şi imobilizările din bilanţul băncii.
Evoluţia rezervelor minime obligatorii (RMO) în ROL şi în valută în perioada 1992 -
2005 (prima reglementare a fost Circulara B.N.R. nr. 1/149 intrată în vigoarea la 1 martie 1992)
a fost următoarea(vezi tabelul nr. 4.1):

Tabelul nr. 4.1: Evoluţia rezervelor minime obligatorii în perioada 1992-2005

DATA Rata RMO în ROL Rata RMO în valută

31.12.1992 10,0 -
31.12.1993 10,0 -
31.12.1994 10,0 -
31.12.1995 7,5 40,0 (dacă este constituită în ROL 20 %)
31.12.1996 7,5 20,0 (dacă este constituită în ROL 10 %)
31.12.1997 10,0 20,0 (dacă este constituită în ROL 10 %)
31.12.1998 15,0 15,0
31.12.1999 30,0 20,0
31.12.2000 30,0 20,0
31.12.2001 25,0 -
31.12.2002 18,0 -
31.12.2003 18,0 25,0
31.12.2004 18,0 30,0
31.08.2005 16,0 35,0

120
 După cum se observă rata RMO nu a fost direct proporţională cu mărimea inflaţiei ci
mai mult cu ţintele dorite de Banca Naţională care nu au putut fi atinse nici chiar în anul 2000
când Guvernatorul B.N.R. a fost Prim-ministru.
Din păcate, această evoluţie ascendentă a ratei RMO a avut efecte negative şi asupra
investiţiilor străine în domeniul bancar. De exemplu unul din motivele declarate ale General
Electric Capital Corporation de a vinde 26,25 % din acţiunile BancPost pe care le achiziţionase
în aprilie 1999 a fost faptul că la acea dată rata RMO era de 15 % atât pentru resursele în ROL
cât şi pentru cele în valută, devenind din luna iulie 20 % pentru ROL şi 20 % pentru valută, în
noiembrie 25% şi respectiv 20%, iar din luna decembrie 30% pentru ROL şi 20 % pentru valută.
În urma presiunilor băncilor comerciale din anul 2001 (începând cu luna iulie), Banca
Naţională a redus rata RMO pentru resursele în ROL de la 30 % la 27 %, apoi din luna
octombrie la 25 %, condiţionând utilizarea lichidităţilor astfel eliberate pentru cumpărarea de
titluri de stat.
În perioada aprilie - noiembrie 2002 nivelul a fost acelaşi atât pentru ROL cât şi
pentru valută, respectiv 22 %, iar de la 1 august 1998 rezervele în valută se constituie numai în
valută.
În anul 2003 RMO a fost de 18 % pentru rezervele în ROL şi 25 % pentru cele în
valută.
În anul 2004, rata rezervei obligatorii în ROL a rămas constantă, iar rata rezervei
obligatorii aferentă depozitelor în valută a fost majorată cu 5 puncte procentuale pentru
depozitele în valută cu durata mai mare de doi ani, pentru a limita explozia creditelor în valută.
În anul 2005 BNR a hotărât extinderea aplicării ratei de 30% asupra tuturor pasivelor
în valută ale băncilor comerciale indiferent de scadenţa şi de data atingerii lor, măsura ce se
implementează în 2 etape:
 perioada 24 iulie – 23 august 2005 aplicarea unei rate de 15% pentru pasivele cu scadenţa
mai mare de doi ani, atrase înainte de 23 februarie 2005 inclusiv;
 aplicarea unei rate de 30% pentru perioada de aplicare 24 august – 23 septembrie 2005
pentru pasivele menţionate anterior.
De asemenea, Consiliul de Administraţie a hotarăt reducerea nivelului de 18% a ratei
rezervei minime obligatorii pentru pasivele în ROL cu scadenţa mai mică de 2 ani, începând cu
perioada de aplicare 24 august – 23 septembrie 2005 pentru a ieftini creditele în ROL şi a le
majora pe cele în valută.
Scumpirea pasivelor atrase în valută s-a realizat în iulie 2005, pentru cele existente la
23 februarie, moment în care băncile atraseseră linii de finanţare externă la cu totul alte costuri
decât cele constatate astăzi.
Considerăm că, prin majorarea rezervei minime obligatorii pentru creditele în valută
de la 30% la 35% vor fi lovite creditele, vor fi afectaţi clienţii şi economia în general.
Prin scumpirea creditului în valută, “ne întoarcem la economia de comandă
centralizată”, afirmă preşedintele băncii HVB Bank Dan Poscariu49.
Cele mai puternice lovituri le-au primit marii jucatori de pe retail care au foarte multe
resurse în valută atrase: BCR, BRD, Raiffeisen Bank. Băncile au adoptat strategii proprii, urmare
a acestor măsuri, unele au crescut costul creditelor în valută pentru consum, altele şi le-au
menţinut.
Pe lângă această blocare a unei părţi din resursele atrase de bănci, rata RMO are un
impact negativ asupra nivelului ratei dobânzii, în special a ecartului între dobânda activă
(dobânda cerută la creditele acordate) şi dobânda pasivă (dobânda oferită la resursele atrase).
Explicaţia acestui fenomen este că, spre deosebire de depozitele atrase de Banca
Naţională conform Ordonanţei de urgenţă nr. 29/1997 privind autorizarea B.N.R. pentru
efectuarea unor operaţiuni pe piaţa monetară, pentru rezervele minime obligatorii dobânda nu se
negociază, ci ea este o medie ponderată a ratei dobânzii practicate de bănci la depunerile la
vedere. De menţionat că pentru excedentul de RMO nu se bonifică dobândă.
49
Ziarul Capital nr. 33 din 18 august 2005

121
 În această situaţie, cu cât rata RMO este mai mare, cu atât mai mult băncile trebuie să
mărească rata dobânzii la creditele acordate pentru a recupera diferenţa de dobândă între cea
plătită deponenţilor şi cea încasată de la Banca Naţională.
În tabelul nr. 4.2 prezentăm evoluţia ratelor dobânzilor practicate de Banca Naţională
a României în perioada 1992 – 2005 pentru RMO:

Tabelul nr. 4.2: Ratele dobânzilor BNR (%)

Rata dobânzii în
Finele anului Rata dobânzii în valută (USD)
ROL
31.12.1992 10,00 -
31.12.1993 10,00 -
31.12.1994 25,00 -
31.12.1995 9,00 2,00
31.12.1996 12,00 3,00
31.12.1997 15,00 1,50
31.12.1998 10,25 3,30
31.12.1999 31,00 3,40
31.12.2000 25,50 3,10
31.12.2001 17,00 1,00
31.12.2002 7,00 1,00
31.12.2003 6,00 0,75
31.12.2004 6,00 0,75
31.07.2005 2,00 0,75
Sursa :Raportul anual al BNR 1992-2004

În prezent rata dobânzii la RMO constituite în ROL este de 6%, iar pentru cele în
valută 0,75 %.
Nivelurile cele mai mari ale ratei dobânzii pentru ROL au fost în perioadele aprilie -
august 1994 şi aprilie - iunie 1997 când s-a bonificat 30%, în decembrie 1999 – ianuarie 2000
când s-a bonificat 31 % şi în februarie - martie 2000 când s-a bonificat 30,5 %, iar pentru valută
(USD) au fost în perioadele ianuarie 1999, iulie - octombrie 1999 când s-a bonificat 3,6 % şi în
februarie 1999, noiembrie 1999 - aprilie 2000 când s-a bonificat 3,4 %.
În anul 2004 rata cu care BNR a remunerat rezervele în ROL şi în valută a rămas
neschimbată.
De menţionat că în perioada ianuarie 1993 - iulie 1998 a existat şi o dobândă
penalizatoare pentru neconstituirea în totalitate a RMO care a atins, pentru ROL, chiar 417,3 %
în martie 1997 şi 20 % pentru valută.
Prin Circulara B.N.R. nr. 30/2002, începând cu perioada de aplicare 24 august - 23
septembrie, ratele dobânzii penalizatoare au fost stabilite la 67 % pentru ROL şi 18 % pentru
valută.
Începând cu perioada 24 septembrie - 23 octombrie 2005, Consiliul de Administraţie
al BNR a hotărât să remunereze mai puţine rezerve minime pe care băncile sunt obligate să le
constituie în ROL, reducând dobânzile de la 2% la 1,5%, iar rata dobânzii penalizatoare pentru
deficitul de rezerve minime obligatorii constituite în ROL este diminuată de la 30% la 21%.
Este interesant de observat că există o contradicţie între faptul că, pe de o parte
datorită efectului de pârghie al multiplicatorului capitalului o bancă este cu atât mai profitabilă
cu cât sursele atrase sunt mai mari, iar pe de altă parte datorită RMO o parte din resurse sunt
plasate în pierdere.
Totodată, deşi este un instrument de politică monetară antiinflaţionist, RMO prin
restrângerea plasamentului bancar atât ca volum cât şi datorită costurilor suplimentare, reduce
creşterea economică.
122
 Optimul nivelului RMO este ca, aceasta să permită creşterea economică până la
nivelul la care această creştere să nu aibă caracter inflaţionist, ceea ce înseamnă utilizarea
eficientă şi permanentă a resurselor umane, materiale şi băneşti ale societăţii.

4.1.1.3. Nevoi şi surse bancare de lichiditate

Situaţia lichidităţii unei bănci este apreciată în funcţie de nevoile anticipate de

lichiditate ale băncii şi a surselor de finanţare.
Nevoile de lichiditate sunt obligaţiile imediate cărora banca trebuie să le facă faţă la
un cost rezonabil.
Nevoile de lichiditate sunt generate de o serie de factori sezonieri, ciclici sau de altă
natură care pot cauza mişcarea agregată a depozitelor şi a creditelor existente în direcţii opuse,
dând naştere unei expansiuni rapide a cererii de credite peste volumul depozitelor atrase
modificând astfel structura bilanţieră a băncii.
Estimarea acestor nevoi de lichiditate se face în funcţie de următorii factori:
termenul de exigibilitate
structura activelor bancare
structura financiară a băncii
costul activelor şi pasivelor bancare
profilul de risc al băncii
Din punct de vedere al exigibilităţii 50 obligaţiilor băncii nevoile de lichiditate pot fi:
◘ nevoi de lichiditate pe termen scurt
◘ nevoi de lichiditate pe termen lung
◘ nevoi de lichiditate ciclice
◘ nevoi de lichiditate sezoniere.
Nevoile ciclice sunt mai dificil de estimat şi anticipat momentul apariţiei lor, acestea
necesitând costuri ridicate pentru acoperirea lor.
Gestionarea lor presupun plasarea fondurilor în active slab remunerate, pentru
perioade nedeterminate şi lichidarea acestor plasamente la un curs mic, sau apelarea la
împrumuturi de pe piaţa interbancară la dobânzi ridicate.
Nevoile pe termen lung sunt corelate cu tendinţele privind evoluţia creditelor şi a
depozitelor în perioada viitoare pe profile de scadenţă.
Importanţa lichidităţii transcede instituţia individuală deoarece criza de
lichidităţi de la o singură bancă poate avea repercusiuni la nivelul întregului sistem bancar.
Din acest motiv autoritatea de supraveghere a sistemului bancar, în prezent, se
concretizează mai mult asupra structurii scadenţei activelor şi a datoriilor băncii, şi mai puţin
asupra cerinţelor legale privind activele lichide.
În vederea satisfacerii nevoilor de lichiditate, banca poate utiliza activele sale
lichide, sau recurge la împrumuturi, vânzarea acţiunilor sau titlurilor.
Analiza lichidităţii bancare impune analiza situaţiei curente a lichidităţii unei bănci, a
nevoilor de finanţare viitoare anticipate, a surselor de finanţare necesare pentru acoperirea
acestor nevoi.
O bancă care se limitează la managementul activelor pentru asigurarea unei lichidităţi
adecvate, trebuie să limiteze creşterile de credite la volumul depozitelor disponibile ale băncii.
Ca alternativă, nevoile de lichiditate vor putea fi satisfăcute prin intermediul surselor
de datorii. Managementul datoriilor poate completa lichiditatea activelor sau poate servi ca sursă
alternativă de lichiditate pentru bancă.

50
L. Roxin – „Gestiunea riscurilor bancare”, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti , 1997,

123
 De altfel există două laturi determinante ale nevoilor de lichiditate:
 latura pasivă a bilanţului, consecinţă a retragerii depozitelor, a majorării capitalurilor
proprii, a rambursărilor împrumuturilor contractate de la bănci
 latura activă a bilanţului, ca urmare a exercitării angajamentelor de creditare şi/sau a
liniilor de credit deschise clienţilor.
Dacă pe termen scurt, lichiditatea unei bănci se realizează prin managementul
activelor băncii, pe termen mediu şi lung lichiditatea este abordată prin managementul controlat
al activelor şi al pasivelor şi printr-un studiu aprofundat al profilului de scadenţă.
Valoarea activelor lichide pe care o bancă trebuie să le deţină depinde pe de o parte
de structura de finanţare a băncii şi stabilitatea resurselor atrase, iar pe de altă parte de nevoile de
expansiune ale portofoliului de credite.
În general, dacă o structură financiară a băncii este formată din depozite stabile de
valoare mare şi un nivel adecvat al capitalului, banca va avea nevoie de lichiditate scăzută.
În situaţie inversă, o nevoie suplimentară de lichiditate apare atunci când banca are o
concentrare oarecum ridicată de depozite volatile când tendinţele arată o reducere a depozitelor
atrase de la clienţii bancari, concomitent cu constituirea de angajamente de valoare mare.
Managementul băncii acordă o deosebită importanţă structurii de finanţare, apreciind
dacă banca se bazează în mod corespunzător sau nu pe sursele proprii de finanţare, dacă,
finanţarea provine de la deponenţi, calitatea acestora, gradul de concentrare, deponenţi mari sau
cu fonduri mici, riscul asociat acestui mix de finanţare.
Dacă sursele de finanţare provin de la câţiva deponenţi mari, iar unul sau mai mulţi
îşi retrag fondurile, atunci apar probleme de lichiditate dacă nu vor fi găsite surse alternative de
finanţare.
De aceea majoritate băncilor, monitorizează mixul de finanţare şi concentrarea
deponenţilor atent, pentru a preveni dependenţa excesivă de o anumită sursă.
Calculând ponderea necorelărilor pe termen scurt pe care o au marii deponenţi
analistul bancar poate obţine imaginea senzitivităţii băncii sau a sectorului bancar în ansamblu la
retragerile de fonduri ale deponenţilor mari.
De aceea majoritate băncilor, monitorizează mixul de finanţare şi concentrarea
deponenţilor atent, pentru a preveni dependenţa excesivă de o anumită sursă.
În vederea asigurării unei gestiuni eficiente a lichidităţii bancare, pe lângă
creştere a volumului depozitelor, managementul unei bănci trebuie să aibă în vedere:
◘ calitatea structurii depozitelor, pentru a determina ponderea din structura depozitelor, în
general care se bazează pe depozite stabile sau depozite de bază, depozite fluctuante sau
sezoniere şi depozite volatile;
◘ sursa depozitelor adică de la cine au fost primite de la clienţi bancari sau nebancari;
◘ costul atragerii acestor depozite
Anticiparea nevoilor de lichiditate se realizează prin calcularea fluxurilor de numerar
aşteptate pe baza structurii scadenţei activelor şi a datoriilor băncii.
Banca îşi poate satisface nevoile de lichiditate printr-un management eficient, al
activelor, al datoriilor sau printr-un management combinat.
Managementul pasivelor constând în acoperirea ieşirilor de fonduri prin noi
împrumuturi de la bănci sau prin emisiuni de certificate de depozit, obligaţiuni, permite băncii să
menţină acelaşi nivel al bilanţului, fără a modifica structura activului.
Managementul activelor presupune utilizarea părţii active a bilanţului pentru
acoperirea retragerilor, de fonduri precum vânzarea activelor uşor lichidabile..
Alegarea uneia sau alteia dintre soluţii, sau combinarea lor, depinde de costuri
ocazionate, precum şi de posibilităţile de care dispune banca, atât din punct de vedere al
propriului portofoliu de active şi pasive, cât şi din punctul de vedere al pieţei bancare pe care
aceasta operează.

124
 Un instrument cheie al profilului de lichiditate îl constituie capacitatea băncii de
a atrage alte fonduri denumită potenţial de lichiditate, de o importanţă covârşitoare fiind
costul marginal al atragerii acestor fonduri de pe piaţa monetară.
Pentru o bancă care operează frecvent pe pieţele monetare pe termen scurt,
determinantul crucial al capacităţii de a împrumuta fonduri noi este poziţia sa pe piaţă.
Schimbarea condiţiilor pe piaţa monetară (rata dobânzii) poate determina un cost mai
mare al resurselor atrase de pe aceasta. De asemenea furnizorii de fonduri sunt reticenţi în cazul
în care solvabilitatea băncii respective este pusă la îndoială.
Analiza profilului de scadenţă pentru depozite prezintă o importanţă majoră
deoarece dă posibilitatea analistului financiar de a descoperi dacă banca se confruntă cu nevoi de
lichiditate majore şi care sunt modalităţile de acoperire ale acestuia.
Analiza structurii scadenţei depozitelor dă posibilitatea schimbării poziţiei de
finanţare a băncii în scopul obţinerii unor resurse permanente, stabile. În general volatilitatea în
creşterea finanţării unei bănci prin depozite indică modificări ale structurii şi surselor de
finanţare pe care le traversează sectorul bancar.
Necorelările de scadenţe pe structura activelor şi a datoriilor băncii reprezintă o
trăsătură puternică a activităţii bancare, deoarece de obicei, banca realizează plasamente pe
termen lung care prezintă randamente ridicate din resursele cu scadenţe reduse (mici).
Întrebările frecvente care apar sunt legate nu numai de nivelul acestor necorelări ci şi
de evoluţiile sale în timp dacă acestea afectează solvabilitatea băncii.
Necorelările pe termen scurt nu generează o insolvabilitate bancară dacă acestea sunt
finanţate continuu, însă brandul lor se analizează pentru a nu se înmulţi şi a genera necorelări pe
termen lung.
Necorelările pe termen lung indică faptul că banca are probleme serioase de finanţare.
Aceste necorelări pot fi instrumente deliberate de bancă funcţie de anticipaţiile sale privind
costul resurselor atrase (scăderea ratei dobânzii).
Structura scadenţei depozitelor poate fi consecinţa unui deficit de finanţare, în cazul
în care nu se acţionează pentru perfecta corelarea cu structura activelor bancare.
Este absolut necesar înlăturarea cauzelor, care au generat-o: generate de mediul în
care aceasta activează.
Necorelările anticipate indică volumul finanţării de care banca are nevoie să-l obţină
din alte surse decât clienţii.
Acesta poate fi oferit fie de banca centrală, fie de piaţa monetară şi constituie
instrument de decizie în opţiunile de politică monetară.
Lichiditatea bancară este asigurată de bănci diferit în funcţie de talia acestora mari
sau mici.
Astfel băncile mari, pe lângă faptul că dispun în mod deliberat de structura activelor,
acestea pot controla într-o mai mare măsură nivelul şi structura datoriilor.
Dată fiind prezenţa semnificativă pe piaţă, ele pot atrage fondurile necesare la costuri
mici, motiv pentru care şi ponderea activelor lichide constituite ca tampon este mică.
De asemenea în cazul necorelării scadenţelor a activelor şi a datoriilor, băncile mari
pot gestiona eficient lichiditatea asigurând un grad corespunzător de corespondenţă între acestea.
Rolul managementului lichidităţii este din ce în ce mai important pentru că, pe lângă
faptul că este un instrument de gestionare al activelor şi a pasivelor băncii, are implicaţii majore
pentru stabilitatea sistemului bancar în ansamblu.
La baza acestei stabilităţi a sistemului bancar stau o serie de premise ce o
influenţează precum:
 încrederea reciprocă pe care băncile o au
 încrederea furnizorilor de fonduri
 existenţa unor condiţii normale de piaţă

125
 Aşa cum am amintit, evoluţiile din supravegherea prudenţială a lichidităţii au
relatat un declin relativ al importanţei cerinţelor legale privind activele lichide ca instrument
de supraveghere şi accesul tradiţional la banca centrală în favoarea modelului bazat pe
profilul scadente sau pe fluxurile de numerar.
Cerinţele legale de lichiditate pe care o bancă trebuie să le satisfacă nu trebuie privite
ca metodă primară de gestionare a lichidităţii unei bănci.
În schimb neasigurarea acestor cerinţe de lichiditate legale, constituie probleme de
gestiune a lichidităţii băncii respective.
De fapt orice bancă trebuie să-şi asigure un management prudent al lichidităţii în
scopul evitării apariţiei unui deficit de finanţare bazat pe monitorizarea fluxurilor de lichiditate.

4.1.1.4. Indicatori de lichiditate bancară

1) Poziţia lichidităţii
Poziţia lichidităţii se determină ca diferenţă între volumul activelor lichide şi pasive
volatile.
Pentru a estima poziţia lichidităţii putem să anticipăm:
 Fie o creştere mai rapidă a nevoilor de credite faţă de volumul depozitelor, rezultând o
nevoie suplimentară de lichiditate pe termen lung care se poate reduce prin diminuarea
marjei lichidităţii sau prin împrumut;
 Fie o creştere a necesarului de credite mai lentă decât cea a volumului depozitelor,
rezultând un plus de lichiditate pe termen lung care poate fi folosit pentru majorarea marjei
lichidităţii sau pentru finanţarea plasamentelor bancare.
Poziţia lichidităţii este un indicator derivat din practica gestiunii de trezorerie şi este
calculat pentru acoperirea nevoilor de lichiditate pe termen scurt a fiecărei bănci.
În practica bancară curentă pot exista următoarele situaţii :
poziţia lichidităţii este negativă, ceea ce înseamnă că activele lichide sunt insuficiente
pentru onorarea integrală a obligaţiilor băncii, astfel că pentru acoperirea lipsei de resurse
se recurge la surse financiare imediate cum ar fi:
 împrumuturi pe piaţa interbancară;
 lichidarea înainte de termen a unor active din portofoliu;
 împrumuturi de la Banca Centrală.
poziţia lichidităţii este pozitivă, situaţie în care resursele de lichiditate depăşesc necesarul;
excedentul de resurse peste limita nivelului admisibil se plasează pe termen scurt sub
forma depozitelor pe piaţa interbancară.
2) Indicele de lichiditate
Calculul acestora porneşte de la clasificarea activelor şi pasivelor bancare, cât şi a
unor elemente din afara bilanţului, în funcţie de gradul lor de lichiditate.
Vor fi evidenţiate trei metode de calcul al indicelui de lichiditate:
 Metoda impasurilor succesive (GAP stoc de lichiditate)
Un impas poate fi definit pentru o clasă de scadenţe ca fiind diferenţa între pasive şi
active. Se calculează pentru fiecare clasă de scadenţă un impas şi oferă informaţii privind
transformările de scadenţă operate de bancă.
Calculul pune în evidenţă nepotrivirile de scadenţă, adică ieşirile de fonduri maxime
la care banca va trebui să facă faţă, perioadă după perioadă.
 Metoda impasurilor cumulate (GAP flux de lichiditate)
Profilul scadenţelor este cumulat pe clase de scadenţe, se vor calcula activele şi
pasivele cumulate pe scadenţe în vederea determinării impasurilor cumulate.
Mărimea sa semnalează perioada de maximă şi minimă nevoie de lichiditate precum
şi perioada la care aceasta apare.

126
  Metoda numerelor
Această metodă ponderează activele şi pasivele din fiecare clasă cu numărul mediu
de zile din fiecare clasă sau numărul grupei corespunzător clasei de scadenţă. Apoi se calculează
rata:

Relaţia nr. 1

iL =
∑ pasivelor ponderate
∑ activelor ponderate
Dacă: iL =1, banca nu trebuie să facă transformare de scadenţă
iL <1, banca face transformarea din pasive pe termen scurt în active pe termen lung,
în condiţiile curbei crescătoare a dobânzii
iL >1, banca transformă pasivele pe termen lung în active pe termen scurt, situaţie
neavantajoasă decât pe termen scurt, când rata dobânzii pe termen scurt este mai mare decât cea
pe termen lung.
3) Transformarea medie a scadenţelor
Indicatorul exprimă în număr de zile, luni, ani diferenţa dintre scadenţa medie
ponderată a activelor bancare şi a pasivelor bancare.
4) Rata lichidităţii
Exprimă evoluţia gradului de îndatorare al băncii faţă de piaţa monetară. Se
calculează periodic, în funcţie de scadenţa operaţiunilor de împrumut, potrivit relaţiei:
Relaţia nr. 2

Împrumuturi noi contractate

R= × 100
Împrumuturi scadente
Valorile supraunitare ale indicatorului evidenţiază creşterea lichidităţii băncii, şi
invers.
5) Alţi indicatori de lichiditate
a) Raportul (total credite)/(total depozite), reflectă proporţia dintre resursele atrase de la
deponenţi care sunt împrumutători ai altor clienţi.
b) Rata breşei se calculează ca raport între diferenţa dobânzii încasate faţă de dobânda
plătită pe de o parte, şi diferenţa dintre active şi pasive.
Indicatorul exprimă mărimea maximă absolută sau relativă a ratei dobânzii pe care
banca o poate plăti pentru finanţarea unui spor de active relativ la resursele de care dispune.

4.1.2. Corelarea activelor şi a pasivelor bancare prin intermediul costului

creditului.

Gestiunea activelor şi pasivelor bancare are la bază un ansamblu de politici, acţiuni şi

tehnici pe care o bancă le poate utiliza în vederea reducerii riscului de diminuare a capitalului ca
rezultat al modificării adverse ale ratelor dobânzii.
Variaţia ratelor dobânzii expune venitul unei bănci şi valoarea instrumentelor sale la
fluctuaţii, ce determină variaţii semnificative în profitabilitatea unei bănci şi în valoarea de piaţă
a capitalului său.
Orice bancă îşi stabileşte limite ale impactului volatilităţii ratelor dobânzii, pe care
este pregătită să le absoarbă în câştigurile sale şi în valoarea de piaţă a fondurilor sale proprii în
eventualitatea unor modificări ale ratelor dobânzii de piaţă.
Aceste limite sunt legate de mărimea şi complexitatea băncii şi sunt dimensionate
prin analiza marjelor dobânzii.

127
 4.1.2.1. Marja dobânzii

Pentru a atinge obiectivele pe termen lung de maximizare a veniturilor proprietarilor

băncii, managerii se străduiesc să controleze limitele dobânzilor.
Pentru a analiza strategiile de conducere a dobânzilor este necesar să ne familiarizăm
cu câteva definiţii cheie.
Marja dobânzii este principalul indicator de rentabilitate bancară. Ea reprezintă
diferenţa dintre veniturile obţinute din dobânzi la creditele acordate şi cheltuielile făcute cu plata
dobânzilor la depozitele atrase de la alte societăţi bancare, de la populaţie şi de la alte firme,
precum şi cele bonificate la certificatele de depozit.
Marja procentuală netă a dobânzii se calculează ca diferenţă între nivelul mediu al
ratei dobânzii percepute şi nivelul mediu al ratei dobânzii bonificate. Marja procentuală brută a
dobânzii se calculează în mod relativ prin raportarea marjei absolute a dobânzii (MAD) la suma
activelor de la care se încasează dobânzi.
Un alt concept cheie, folosit în analiza dobânzii este dezechilibrul, fondat pe baza
bilanţului.
Dezechilibrul măsoară diferenţele variabilelor specifice activelor şi pasivelor cu rată
a dobânzii fixe, determinând astfel poziţia unei bănci.
În tabelul nr. 4.3 se observă poziţiile băncii în funcţie de riscul ratei dobânzii.

Tabelul nr. 4.3: Poziţiile băncii funcţie de riscul ratei dobânzii

Active Pasive Active Pasive

Dobânzi fixe Dobânzi fixe
Dobânzi fixe Dobânzi fixe
Impas în rată Impas în rată
Poziţie scurtă Poziţie lung

O bancă este în poziţie scurtă când ea deţine mai puţine active la dobânzi fixe decât
pasive cu dobânzi fixe.
Această situaţie este:
 favorabilă în cazul creşterii ratelor dobânzilor;
 defavorabilă în cazul scăderii ratelor dobânzilor.
Banca se află în poziţie lungă atunci când activele cu dobânzi fixe sunt mai mari
decât pasivele cu dobânzi fixe. Din punct de vedere al rentabilităţii , poziţia lungă este favorabilă
în perioadele de scădere a ratelor dobânzii.
Variaţiile nivelului ratei dobânzilor se traduc imediat prin modificarea valorii creanţei
sau a datoriei cu dobânda fixă51.
Dacă creanţa sau datoria este negociabilă pe o piaţă cursul său reflectă variaţia
dobânzilor şi relaţia curs-dobândă este inversă.
Câştigul sau pierderea, apare deci la fiecare evaluare patrimonială. Dacă creanţa sau
datoria nu este negociabilă, câştigul sau pierderea se răsfrânge asupra rezultatului băncii până la
scadenţă:
se impută rezultatului
în termen de cost de oportunitate (lipsa câştigului sau profitul funcţie de noile condiţii ale
pieţei).
Managementul dezechilibrului este folosit pentru a creşte venitul net.
Pentru orice perioadă dezechilibrul este măsurat şi prin mărimea cu care activele cu
rată a dobânzii variabilă devansează pasivele cu rata variabilă a dobânzii.

51
S. De Coussergoues – „Gestion de la banque”, Ed. Dunod, Paris, 1996

128
 Pentru a creşte spread-ul (măsură a veniturilor băncii), banca trebuie să schimbe
compoziţia portofoliilor ei de active şi de pasive în concordanţă cu ciclurile previzionate de
mişcări ale ratei dobânzii.
Pe scurt, banca trebuie să îşi asume riscuri mari pentru a atinge niveluri mari de
venituri. Dacă portofoliile sunt ajustate pentru a maximiza veniturile într-un mediu cu o rată a
dobânzii date, iar banca evaluează incorect acea rată, aceasta va face faţă unor spread-uri în
descreştere sau care pot deveni negative sau chiar pierderi.
Limitele tehnicii manageriale necesită că managerii să evalueze cu grijă, toate
riscurile şi veniturile implicate în ajustările portofoliilor.
Există trei caracteristici ale portofoliilor de active şi pasive pentru un management de
succes în limite sau spread:
 profilul scadenţei
 riscul de rată
 riscuri de neplată
Profilul scadenţei este un tablou care clasează activele şi pasivele după data la care
se modifică rata dobânzii. Tabloul de scadenţe este diferit de cel care permite gestiunea
lichidităţii căci pentru activele şi pasivele cu dobânzi variabile, data de scadenţă nu coincide cu
data de modificare a dobânzilor.
Riscul de rată reprezintă pentru o instituţie de credit eventualitatea de a vedea
rentabilitatea sau valoarea fondurilor sale proprii afectate de evoluţia ratelor dobânzii.”
Acesta poate fi:

Risc de rată la nivelul unui activ
Exemplu : riscul de rată a dobânzii la care este supus deţinătorul unui titlu cu venit
fix.
Fie o obligaţiune fără risc, cu o durată de viaţă de „n” ani, care distribuie anual un
flux contractual „Fj”. Dacă notăm R(0,j) rata dobânzii anuală fără risc, pentru un plasament cu o
durată „j”, exprimată în ani, valoarea actuală, „Va”, a obligaţiunii este atunci dată de:
Relaţia nr. 3
Fj
Va = ∑
(1 + R(0, j ))1
Astfel pentru o obligaţiune cu valoarea de 100 u.m., durata de 5 ani, rambursabilă la
sfârşitul perioadei, cu o rată anuală de 10%, scadenţa fluxului este următoarea:

Flux 10 10 10 10 10
--x-------x-------x-------x-------x-------x--------
Durata 0 1 2 3 4 5 (în ani)

Valoarea acestei obligaţiuni la o variaţie a ratei anuale a dobînzii,conform relaţiei de

mai jos ,este egală cu:
B = 10 / (1+0,069) + 10 / (1+0,078)2 + 10 / (1+0,081)3 + 10 / (1+0,082)4 + 10 / (1+0,083)5=107,3

Presupunem că curba ratelor se deplasează în sus, cu 1%. Valoarea obligaţiunii

devine:
B = 10 / (1+0,079) + 10 / (1+0,088)2 + 10 / (1+0,091)3 + 10 / (1+0,092)4 + 10 /
(1+0,093)5=102,97

Pentru o creştere a ratei cu 1%, activul se depreciază cu mai mult de 4%. Se măsoară,
astfel, importanţa nivelului ratelor asupra valorii acestui activ. Invers, se poate arăta că o scădere
a ratelor ar antrena o apreciere comparabilă a activului. Efectul unei variaţii a ratei este rezumat
în tabelul nr. 4.4:

129
 Tabelul nr. 4.4: Infuenţa ratei dobânzii asupra valorii de piaţă a unui activ

↓ rata ↑ rata
↑ valoarea de piaţă a ↓ valoarea ce piaţă a
activului activului

Acest fenomen este cu atât mai important, cu cât maturitatea titlului este mai mare.
De fapt în aprecierea evoluţiilor curbei ratelor dobânzii trei factori sunt determinanţi:
 preferinţa pentru lichiditate a investitorului
 maturitatea titlurilor
 anticipările privind evoluţia ratei dobânzii

Riscul de rată la nivelul bilanţului
În general, o bancă realizează o activitate de transformare, dând cu împrumut de
preferinţă pe termen lung şi luând cu împrumut pe termen scurt. Această activitate generează un
risc de transformare care se descompune în două elemente:
riscul de lichiditate, care constă în a nu dispune de fonduri necesare pentru a face faţă
angajamentelor luate atunci când acestea ajung la scadenţă;
riscul de rată a dobânzii, care se traduce prin fluctuaţiile rentabilităţii sau ale valorii
întreprinderii, consecutive variaţiilor ratei dobânzii.
Riscul de rată la nivelul bilanţului rezultă, în ceea ce-l priveşte, din trei surse:
 un risc de tip 1, datorat abaterii între active şi pasive cu rată variabilă;
 un risc de tip 2, datorat diferenţei de maturitate între active şi pasive cu rată fixă;
 un risc de tip 3, datorat prezenţei opţiunilor ascunse în bilanţ.
4.1.2.2. Sensibilitatea băncii la variaţia dobânzii pe piaţă

Sensibilitatea băncii la variaţia dobânzii pe piaţă poate fi definită ca variaţia marjei

dobânzii bancare în funcţie de variaţia dobânzii pe piaţă ca urmare a acţiunii unor factori
endogeni (interni, importanţi în gestionarea riscului de rată a dobânzii, acţiunea asupra lor
generând diminuarea expunerii la risc) şi a unor factori exogeni (determinaţi de evoluţia
condiţiilor economice reflectaţi în nivelul ratelor dobânzii de piaţă).
Exemple de factori endogeni care influenţează sensibilitatea băncii sunt evidenţiaţi
prin gestiunea bilanţului bancar şi se referă la:
◙ volumul şi structura activelor şi a pasivelor bancare din bilanţul bancar, existând diferenţe
între ele, ca sensibilitate la variaţia ratei dobânzii, între volumul activelor şi pasivelor
purtătoare de dobânzi care influenţează poziţia băncii;
◙ volumul, structura, calitatea şi eşalonarea scadenţelor creditelor, între aceştia existând o
strictă intercondiţionare. Cu cât volumul creditelor este mai mare, cu atât activele
sensibile la dobândă vor fi mai mari, ştiut fiind faptul că dobânzile la creditele în ROL în
băncile româneşti este predominant variaţiilor. Cu cât creditele se acordă unor sectoare
diversificate, cu atât calitatea acestora şi sensibilitatea lor este mai redusă, deoarece
acestea implică costuri mai reduse.
◙ Corelările între scadenţa activelor şi a pasivelor purtătoare de dobândă.
În cazul existenţei unor perfecte corelări, sensibilitatea băncii este neutră, comparativ
cu situaţiile generatoare de costuri suplimentare în care activele purtătoare de dobânzi sunt
datorii lichide pe termen scurt comparativ cu exigibilitatea fondurilor atrase existând dificultăţi
în plasarea excedentului sau în cazul scadenţelor activelor sunt mai îndepărtate cu exigibilitatea
pasivelor, situaţie ce ridică probleme şi din punctul de vedere al lichidităţii – strategia băncii
respective în stabilirea marjei dobânzii.
Băncile comerciale îşi fixează ratele active şi pasive funcţie de nivelul de referinţă al
ratelor de dobânzi comerciale de banca centrală, nivelul inflaţiei, cheltuieli specifice şi marja de
profit proprie.
130
 Factorii exogeni determinaţi aşa cum am spus, de evoluţia condiţiilor economice nu
pot fi controlaţi sau influenţaţi de bancă, însă pot fi anticipaţi cu destul de mare precizie pentru
ratele pe termen scurt, fiind dependenţi de fazele ciclului economic.
Dintre aceştia enumerăm:
mediul economic existent
modificările legislative
condiţiile politice
Din punct de vedere istoric pe măsură ce fluctuaţiile ratelor de dobândă au devenit
mai accentuate, şi tehnicile de cuantificare şi acoperire a expunerii la variaţia ratei dobânzii s-au
dezvoltat.
Elementele esenţiale urmărite în astfel de analize sunt fie:
 modificarea marjei absolute a dobânzii - perspectiva veniturilor a gestiunii riscului de
rată a dobânzii
 modificarea valorii de piaţă a capitalului, sau a portofoliului de active şi pasive –
perspectiva economică a gestiunii riscului de rată a dobânzii

4.1.2.3. Indicatorii sensibilităţii băncii la variaţia dobânzii de piaţă

Indicatorii marjei dobânzii sunt:

(1)marja absolută a dobânzii bancare (Ma) exprimate prin veniturile nete din dobânzi
reprezintă diferenţa dintre suma venitului din dobânzi (la împrumuturile acordate) şi suma
cheltuielilor cu dobânzile bonificate (la depozite, certificate de depozit).
Relaţia nr. 4

MA = ∑ V D − ∑ C D
Marja absolută a dobânzii reflecta capacitatea bănci de a acoperi cheltuielile cu
dobânzile bonificate la depozite, certificate de depozit, din veniturile obţinute din încasarea
dobânzilor la creditele acordate.
Marja dobânzii trebuie să fie determinată astfel încât să se asigure:
 susţinerea sarcinii bancare
 obţinerea unui profit satisfăcător în concordanţă cu obiectivele strategice stabilite de către
societatea bancară în cauză.
(2)marja procentuală brută a dobânzii bancare (MB%)
Această marjă se calculează în mod relativ prin raportarea marjei absolute a dobânzii
la suma activelor investite (de la care se încasează dobânda), respectiv:
Relaţia nr. 5
MA
MB(%) = × 100
∑ Ai
(3)marja procentuală netă a dobânzii bancare (MN%)
Se calculează ca raport între nivelul mediu al ratei dobânzii percepute şi nivelul
mediu al ratei dobânzii bonificate, şi anume:
Relaţia nr. 6

Rdi
MN (%) =
Rdp
Determinarea indicatorilor globali de risc are ca bază de pornire gruparea
elementelor de activ şi pasiv în funcţie de variaţia (sensibilitatea) veniturilor şi cheltuielilor
implicate în variaţia ratei dobânzii.
Prin active sensibile înţelegem instrumentele de credit cu dobânzi variabile, respectiv
creanţele şi titluri de portofoliu comercial.

131
 Pasivele sensibile pot fi definite ca fiind, depozitele cu dobânzi variabile şi
împrumuturile acordate de alte bănci sau banca centrală.

4.1.2.3.1. Modelele GAP şi derivatele sale

Utilizarea metodelor statice pentru analiza expunerii unei bănci la fluctuaţiile ratei
dobânzii a fost o practică comună între anii 1980-1990 pentru instituţiile financiare şi constă în
determinarea discrepanţei (ecart-ului) dintre activele şi pasivele cu dobândă variabilă (analiza
GAP-ului de dobândă) pe care banca o are în portofoliul său, sau determinarea duratei de
recuperare (analiza de durată).
Conform acestor metode imunizarea băncii la fluctuaţiile de rată a dobânzii
presupune o anumită structurare a bilanţului în vederea producerii unui GAP egal cu zero.
Modelele de analiză a senzitivităţii (sensibilităţii) aplică diferite scenarii de dobândă
la un model al GAP-ului static al bilanţului unei bănci, permiţând măsurarea senzitivităţii marjei
dobânzii a câştigurilor, a capitalului, la modificări ale variabilelor cheie (GAP indice , analiza
duratei modificate).
Ultima generaţie de tehnici operează cu elemente statistico-matematice în funcţie de
care poate fi estimată, cu o anumită probabilitate, pierderile înregistrate într-un anumit interval
de timp.
Riscul ratei dobânzii nu are ca efect neapărat o pierdere, dar trebuie monitorizat
pentru a identifica acele bănci care îşi asumă în mod special nivele semnificative de risc.

4.1.2.3.2. Metoda GAP contabil

GAP-ul contabil sau GAP instantaneu este calculat prin diferenţa între activele
sensibile (angajamente la rata variabilă) şi pasivele sensibile (resurse la rata variabilă) exprimate
în valoare nominală.
Relaţia nr. 7

GAPcontabil = ASD − PSD , unde:

ASD- active sensibile la rata dobânzii
PSD – pasivele sensibile la rata dobânzii
GAP-ul contabil este un GAP instantaneu
Prin construcţie, GAP în valori variabile corespunde de asemenea diferenţei dintre
resurse şi utilizări la rate fixe.
GAP variabil = pasive cu rată fixă – active cu rată fixă
De aceea, aceasta este numită şi GAP la rată fixă.
Rata GAP-ului, definită prin raportul dintre pasive cu rată fixă la active cu rată fixă,
permite prezentarea diferită a aceluiaşi concept.
Rata GAP = pasive la rată fixă / active la rată fixă
GAP contabil, aşa cum a fost prezentat mai sus este un GAP instantaneu. Un GAP
instantaneu nul sau o rată GAP egală cu 1 indică faptul că marja actuală este insensibilă la
modificările de rată a dobânzii.
Un GAP nenul indică o expunere la riscul de rată astfel(vezi tabelul nr. 4.5):
 dacă GAP>0, activele cu rată variabilă sunt superioare pasivelor cu rată variabilă.
Excedentul este astfel finanţat de resurse cu rata fixă. O scădere a ratei poate diminua
remunerarea pasivelor cu rată variabilă fără ca remunerarea activelor de rată fixă să fie
modificată. O scădere a ratei va implica astfel o diminuare a marjei dobânzii. Invers, o
creştere a ratei va determina majorarea marjei dobânzii;
 dacă GAP <0, banca posedă un plus de pasive cu rată variabilă. O creştere a ratei va
antrena o scădere a marjei, în timp ce o scădere a ratei se traduce printr-o apreciere a
acestei marje;

132
  dacă GAP = 0, bilanţul este insensibil la riscul de rată de tip 1.

Tabelul nr. 4.5: Influenţa ratei asupra marjei dobânzii

Creşterea ratei Scădere ratei

AV> PV favorabil defavorabil
AV< PV defavorabil favorabil
AV=PV neutru neutru

Deoarece datele de ajustare ale ratelor dobânzii pot diferi de la un post al bilanţului
la altul şi diferitele rate de indexare nu pot fi corelate perfect am considerat utilă o amplificare a
GAP-ului contabil prin două metode: GAP la rată fixă, GAP indice.

4.1.2.3.3. Metoda GAP la rată fixă

Principiul acestei metode este direct derivat din cel al GAP-ului instantaneu. Are la
bază împărţirea perioadei de gestiune în mai multe subperioade şi pentru fiecare dintre ele se
calculează variaţia marjei dobânzii induse de variaţia imediată a dobânzilor.
Fie [0,H] –perioada de gestiune, formată din: [0, H1], [H1, H2], …..[Hi, Hi+1]….[Hn
,H].
Marja totală a unei perioade se descompune între o marjă fixă şi o marjă variabilă.
Marja fixă corespunde unei marje degajată de diferenţa dintre pasive şi active de aceeaşi natură
(la rate fixe sau variabile). Marja variabilă corespunde unei marje degajată de diferenţa dintre
active şi pasive de natură diferită: active la dobânzii fixe faţă de pasive la dobânzii variabile şi
invers.
Prin ipoteză, marja fixă este insensibilă la variaţiile de dobândă. Variaţia marjei
corespunde deci fluctuării marjei variabile.
Pentru fiecare din diferitele perioade, calculăm, plecând de la elementele bilanţului şi
din afara bilanţului, abaterea dintre valoarea medie a pasivelor cu dobânzii fixe existente la t = 0
şi a activelor cu dobânzii fixe definite la acelaşi moment. Această abatere este considerată ca
fiind GAP la rată fixă mediu.
Variaţia marjei relative într-o perioadă este:
∆Marjă = GAP la rată fixă mediu x durata perioadei x ∆ rată
Unde ∆Marjă reprezintă variaţia marjei dobânzii consecutive la o variaţie imediată,
permanentă şi uniformă a valorii dobânzii, egală cu ∆ rată.
Exemplu:
Fie Gi –GAP la preţ fix mediu pe perioada [Hi, Hi+1]. Pentru o variaţie etalon a
dobânzilor de 1%, variaţia etalon a marjei pe perioada [Hi, Hi+1] este:
∆ marjă etalon = Gi x ( Hi+1 – Hi) x 0,01
O variaţie a dobânzilor de 2% antrenează deci o variaţie a marjei egală cu de două
ori marja etalon. Semnul variaţiei dobânzilor dă semnul variaţiei marjei.
Ipotezele reţinute la metoda GAP la rată fixă sunt următoarele:
Bilanţul bancar este constituit dintr-o parte formată din bilanţul iniţială calificată „stoc”şi o
parte variabilă numită producţia nouă (creşteri bilanţiere).
Variaţia dobânzii, presupusă imediată şi permanentă, afectează toate ratele dobânzii în
acelaşi fel, cu excepţia activelor şi a pasivelor fixe prezente în bilanţ în momentul iniţial.
După influenţa modificării ratelor dobânzii toate dobânzile sunt considerate constante.
Noua producţie este indexată imediat şi complet cu noile condiţii de dobânzii rezultate din
variaţia imediată a acestora.
Întrucât noua producţie este indexată în conformitate cu noile condiţii ale dobânzilor, iar
după variaţia imediată a ratelor acestea sunt constante, noua producţie, fie ea la dobânzii
fixe sau variabile, nu are nici o incidenţă asupra calcului variaţiei marjei.

133
 Aşadar, deşi după datele iniţiale, echilibrul bilanţier nu va mai fi verificat pentru
posturile bilanţului iniţial, amortismentele activului şi ale pasivului nu vor fi obligatoriu identice,
riscul are o creştere egală cu GAP la rată fixă în afară de producţia nouă, adică cu diferenţa
dintre active şi pasive la rată fixă iniţială, prezente în bilanţ pe parcursul perioadei iniţiale;
Variaţia dobânzilor afectează toate ratele identic şi în mod permanent, astfel încât expresia
(Av - Pv) tinde să fie constantă cu trecerea timpului.
Observaţie: Metoda GAP la rată fixă permite, de asemenea, gestiunea variaţiilor
nepermanente a ratelor reprezentate, de exemplu, printr-o creştere imediată a dobânzilor urmată,
mai târziu, de o scădere a acestora.
 Tratarea posturilor “nescadente” ale bilanţului
Anumite posturi bilanţiere ridică probleme cu privire la scadenţa fluxurilor; este
vorba în principal despre depozitele la vedere, fondurile proprii şi de instrumente derivate.
(1)Depozitele la vedere
Depozitele la vedere după cum ştim nu au scadenţa bine definită. În plus, creşterea
lor fluctuează continuu. Se impune deci, să definim o metodă suficient de realistă şi prudentă
care să permită integrarea părţii din aceste depozite, putând fi considerată ca având rate fixe, în
scadenţa capitalului perioadelor viitoare.
Metoda avută în vedere constă mai întâi în separarea statistică a părţii stabile de cea
instabilă, a creşterii depozitelor la vedere şi neclasarea în categoria resurselor la rate fixe decât a
celor stabile.
Acestea din urmă, pot fi estimate, calculând o volatilitate şi o medie a nivelului
riscului pe anul precedent. Plecând de la acest nivel mediu şi de la volatilitate, putem alege, de
exemplu, un interval de încredere de 95% şi să deducem deci un interval stabil pentru acest prag
de încredere.
Partea stabilă va fi considerată la rată fixă, fiind suficient deci să o “îmbătrâneşti”
adoptând reguli de plasare rapidă. Nivelul GAP va fi dependent de reguli de plasare rapidă,
calitatea măsurării riscului referitor la dobândă bazându-se în mare parte pe o bună cunoaştere a
acestora. O primă estimare a ratei de plasare rapidă constă în raportarea numărului de conturi
încheiate în timpul unui an la numărul de conturi existente la începutul anului. Dacă această
valoare este de aproximativ 10%, nivelul depozitelor la vedere va trebui să fie amortizat cu 10%
pe an, fie cu 0,83% pe lună.
În mod normal, clasificarea în resurse la rată variabilă, a părţii volatile a depozitelor
la vedere considerată ca exigibilă în orice moment poate părea puţin arbitrară.
În cazul GAP-ului pozitiv (pasive la rată fixă > active la rată fixă) această clasificare
a părţii volatile a depozitelor la vedere contribuie la reducerea GAP la rată fix şi deci la
subestimarea variaţiei marjei.
Invers, în cazul GAP negativ (pasive la rată fixă < active la rată fixă), clasificarea
părţii volatile a acestor depozite în resurse la rată variabilă contribuie, de această dată la creşterea
valorii absolute a GAP la rată şi la supraestimarea variaţiei marjei.
În concluzie, această practică, poate deci să conducă, în funcţie de semnul GAP la o
supraapreciere sau o subapreciere a variaţiei marjei dobânzii.
(2)Fondurile proprii
Doar nucleul „dur” al fondurilor proprii, reprezentat prin fondurile proprii de bază
este luat în considerare la această metodă. Deoarece aceasta reprezintă o datorie clasică, datoria
subordonată din fondurile proprii complementare este tratată în funcţie de natura, fixă sau
variabilă, a ratelor sale. Dacă este vorba despre un titlu participativ tratamentul său este mult mai
dificil, mai ales că remunerarea depinde de rezultatul băncii.
Întrebarea, adesea dezbătută, este de a ştii dacă este convenabil ca fondurile proprii să
fie integrate în calculul GAP la rată fixă. Părerile diferă din acest punct de vedere. Astfel, un
calcul al GAP la rată fixă, în afară de fondurile proprii poate fi considerat cu rată variabilă, ceea
ce este suficient de realist, mai ales că remunerarea viitoare a fondurilor proprii este în general

134
necunoscută. Dintr-un alt punct de vedere, ele sunt uneori considerate cu rate fixe, ratele lor de
remunerare corespunzând atunci obiectivului dorit de către manageri.
În studiul de caz realizat la BCR noi considerăm prima variantă.
(3)Instrumentele derivate
Problema integrării instrumentelor derivate în metoda GAP nu este examinată în mod
global, doar caracterul inadaptabil la metoda GAP, în prezenţa anumitor produse derivate este
subliniat.
Astfel, de exemplu, o analiză SWAP a ratelor de dobânzi poate fi descompusă într-un
împrumut cu rate fixe şi un împrumut cu rate variabile. În acest caz calculul GAP se deduce uşor.

Nu este la fel pentru produsele de tipul opţiunilor pe rate, când gestiunea lor ignoră
momentul în care aceste instrumente sunt utilizate sau nu. Luarea lor în calculul GAP presupune,
a enunţa o ipoteză asupra deformării curbei ratelor, apoi de a poziţiona în tablou de scadenţă
fluxurile generate prin opţiunile în care exerciţiul este raţional conform acestei ipoteze a ratei. Cu
toate acestea, această metodă nu dă un calcul GAP decât pentru o singură ipoteză a evoluţiei
viitoare a ratelor. De asemenea, ar fi preferabil să se realizeze diferite simulări plecând de la mai
multe ipoteze, ceea ce depăşeşte cadrul obişnuit al metodei GAP cu rată fixă.

Avantaje şi dezavantaje ale metodei GAP la rată fixă

Avantaje

Metoda, simplu de aplicat în practică, cere doar să se dispună de fluxuri de capital şi de
date de exigibilitate a acestor fluxuri.

Rezultatele sunt uşor interpretabile şi reprezentarea lor grafică permite vizualizarea
perioadelor de concentrare a riscului în vederea corelării mai rapidă a resurselor în funcţie
de nevoi, dând naştere unei modificări de structură a bilanţului.

Nici o ipoteză privind noua producţie nu este obligatorie.

Anumite elemente din afara bilanţului pot fi uşor integrate în tablou de scadenţe,
convertindu-le în elemente ale bilanţului. Este cazul analizelor SWAP de rate fixe la rate
variabile.

Variaţia ratelor este imediată, permanentă şi afectează toate ratele în acelaşi fel. Această
ipoteză permite să se reţină pentru calculul GAP, decât posturile la rate fixe ale dobânzii
existente în t = 0.

Noua producţie este proiectată să aibă loc în noile condiţii de piaţă, variaţia ratelor fiind
anterioară noii producţii

Dezavantajele şi limitele

Simplitatea punerii în practică a metodei provine în special, de la ipotezele

simplificate pe care aceasta le are la bază.
Metoda GAP la rată fixă presupune o deformare uniformă şi în aceeaşi manieră a tuturor
gamelor de rate. Însă după cum am menţionat, nivelul „spread”, între randamentul unui
titlu cu risc şi cel al unui titlu de stat depinde de nivelul ratei şi al „maturităţii”. Ipoteza
unei evoluţii paralele identice pentru toate gamele de rate nu este deci verificată. Cu toate
acestea, este greu de judecat dacă această ipoteză are o incidenţă cantitativă semnificativă
asupra variaţiei marjei.
Noua producţie, se presupune că este indexată noilor condiţii privind ratele, ceea ce este
destul de rar. Un decalaj există, în general, între data variaţiei ratelor de piaţă şi cea de
ajustare a dobânzilor practicate de bancă. Acest decalaj generează un risc al ratelor pentru
noua producţie. Totuşi, acest risc este un risc secundar în raport cu incidenţa altor elemente
pe care le vom analiza, astfel: coeficientul de elasticitate, efectul rată– volum, corelaţia
imperfectă a indiciilor. Acest risc este deci, cel mai adesea neglijat în diferitele măsuri ale
riscului ratelor.

135
 Variaţia identică a ratelor pentru toate posturile bilanţiere nu reflectă complet realitatea.
Anumite posturi de activ dar şi de pasiv, fiind la rate reglementate (depozite la vedere,
conturi curente etc.), prezintă o anumită rigiditate. Pe de altă parte o creştere de 1% a ratei
de piaţă nu antrenează, în mod obligatoriu, o creştere cu 1% a ratelor practicate (adică a
ratelor nonreglementate). Raportul [variaţia ratelor practicate / variaţia ratelor de piaţă]
defineşte un coeficient de elasticitate. Metoda GAP la rată fixă presupune o valoare a
acestui coeficient uniformă şi egală cu 1. În mod cert, un coeficient mediu al elasticităţii
diferit de 1 ar putea fi luat în considerare, dar aceasta ar presupune o schimbare în
conţinutul noii producţii. Mai mult, obţinerea de informaţii suplimentare şi recurgerea la
studii statistice devin necesare.
Diferitele game de rate sunt supuse deformării paralele cu aceeaşi sumă. Această ipoteză
implică faptul că, diferiţii indici utilizaţi sunt corelaţi perfect. În realitate, o gamă poate fi
deformată fără deplasarea paralelă şi diferitele game se pot deforma independent unele de
altele .
Efectul rată – volum este neglijat. În fapt, o creştere a ratelor este, fără îndoială,
susceptibilă să antreneze:
◘ creştere a plasamentelor în credite
◘ arbitraje între plasamente cu rate reglementate, puţin remuneratorii şi plasamente mai
interesante, cum sunt titlurile pe termen lung (acţiuni,obligaţiuni)
În afară de efectul rată – volum, incidenţa unei variaţii a ratei asupra riscurilor de
pierdere de capital şi, rambursările anticipate sunt de asemenea neglijate. Însă o creştere a ratelor
riscă să antreneze o creştere a riscului pentru creditele cu rate variabile şi o scădere a
procentajului rambursărilor anticipate.
Luarea în calcul, în cadrul metodei GAP rate fixe, a rambursărilor anticipate (RA) este
delicată. Pentru aceasta trebuie să definim soldurile diferitelor posturi avute în vedere, şi
ratele anuale ale RA corespondente. Astfel, se presupune că RA – urile sunt independente
de evoluţia reală a ratelor şi că evoluţia proiectată a ratelor este singura variabilă de care
depinde RA –urile. În aceste condiţii, metoda GAP permite foarte greu integrarea
rambursărilor anticipate.
Elementele de tipul opţiunilor pe rate sunt dificil de introdus în tabloul scadenţelor. Ipoteza
unei evoluţii deterministe a ratelor, necesară pentru integrarea fluxurilor de capital în
tabloul de scadenţe, legate de exerciţiul acestor opţiuni, este puţin comparabilă cu
principiul volatilităţii ratelor la finele utilizării lor. În consecinţă, deciziile de gestiune
induse prin metoda GAP rate fixe nu vor fi în final eficiente, decât dacă nivelul real al
variaţiei ratelor corespunde cu cel ales pentru integrarea opţiunilor.
O astfel de constatare poate fi făcută şi în ceea ce priveşte riscul de credit, în care luarea în
considerare este aleatoare. Este necesar să se ţină cont de acest risc, deoarece realizarea sa
va modifica secvenţele de fluxuri contractuale.
În sfârşit, alegând un orizont de gestiune şi mergând până la epuizarea bilanţului şi
calculând indicatorii actualizaţi pe perioade, se poate vedea dacă marja este în întregime
sensibilă la o scădere sau o creştere a ratei. Totuşi, măsurarea riscului ratei prin metoda
GAP la rată fixă este cu atât mai mult incertă, cu cât perioada considerată este îndepărtată
în timp, ceea ce creează o îndoială în ceea ce priveşte rezultatul. Această metodă oferă
totuşi formarea unei prime idei privind sensibilitatea globală a marjei la variaţiile ratei
dobânzii.

136
4.1.2.3.4. Metoda GAP prin indici

Metoda GAP prin indici, variantă a metodei GAP la rată fixă, permite remedierea
anumitor inconveniente citate anterior.
Principiul metodei derivă direct din cel al GAP-ului la rată fixă. Posturile din bilanţ
sunt clasate pe categorii de rate fixe şi rate variabile ale dobânzii, reprezentative pentru
activitatea unei bănci. Clasele astfel constituite contribuie la calculul GAP-ului prin indici52.
Importanţa împărţirii prin indici depinde de ipotezele formulate pentru variaţia ratelor şi de
gradul de fineţe ales pentru analiza.
O dată clasificarea stabilită, GAP-urile între active şi pasive sunt calculate, pentru
fiecare indice, perioadă cu perioadă, simultan pentru stocuri (elemente ale bilanţului iniţial) şi
pentru noua producţie (creşteri ale posturilor bilanţiere). Totodată, pentru stocuri, GAP-urile sunt
calculate doar pentru indici ratelor variabile.
Relaţia nr. 8

Gap stoc = active _ medii stoc − pasive _ medii stoc

indice indice indice

Relaţia nr. 9

noua _ productie noua _ productie noua _ productie

Gapindice = active _ mediiindice − pasive _ mediiindice

Sensibilitatea marjei pentru diferitele scenarii de rată (deplasarea paralelă a întregii

game, deformarea gamei ratei etc.) este analizată index cu index.
Fiecărui scenariu îi corespunde o variaţie a marjei. Această variaţie este suma
variaţiei marjei stocurilor şi noii producţii.
Variaţia marjei poate fi scrisă astfel:
Pentru stocuri:
Relaţia nr. 10

∆Marja = ∑ Gapindice × ∆Rataindice × durata

indice _ var iabil

Pentru noua producţie:

Relaţia nr. 11

∆Marja = ∑ Gapindice × ∆Rataindice × Coeficientul _ de _ elasticitate × durata

indice _ var iabil
Unde coeficienţii de elasticitate reprezintă raporturile dintre variaţia ratelor practicate
şi variaţia ratelor pieţei.
Relaţia nr. 12

∆Rata _ dobanzii
Coeficient _ elasticitate =
∆Rata _ dobanzii _ de _ piata

52
În studiu de caz clasăm posturile bilanţiere pe patru tipuri de indici
- rate fixe reglementate (RFR)
- rate fixe nereglementate (RFNR)
- rate variabile pe termen scurt (RVTS)
- rate variabile pe termen lung (RVTL)

137
 În final, variaţia marjei pe perioade se obţine însumând variaţia marjei indicilor
pentru stocuri şi pentru noua producţie:
Relaţia nr. 13
∆Marja perioada = ∑ ∆Marja
indice
indice

Succesul acestei metode depinde de pertinenţa alegerii indicilor.

Analiza este cu atât mai fină cu cât numărul indicilor este mai important. Este deci
necesară definirea cu atenţie a nomenclaturii indicilor înainte de integrarea următorilor
parametrii:
 efectul preţ-volum
 coeficientul de elasticitate propriu fiecărei categorii
 necorelarea indicilor
 rambursări anticipate ale creditelor
Clasificarea trebuie să fie suficient de detaliată pentru a ţine cont, în mod corect, de
diversitatea bilanţului, dar ele nu trebuie să fie prea fine, deoarece implică, numeroase studii
statistice costisitoare în timp, ipotezele asupra noii producţii mai neplăcute şi un număr de
calcule în creştere.

Astfel volumul de muncă este în creştere comparativ cu numărul mare de indici.

Ştiind că frecvenţa de utilizare a metodei GAP poate fi de 1- 2 ori pe lună într-o bancă, studiile
statistice şi ipotezele asupra noii producţii trebuiesc deci reactualizate frecvent. De asemenea
trebuie găsit un compromis între calitatea studiilor şi volumul de muncă. În plus, nimic nu
garantează existenţa unui anumit număr de indici, sporirea acestora permiţând o mai bună
precizie a analizei.

Avantaje şi dezavantaje ale metodei GAP prin indici

Avantajele:
 Rezultatele acestei metode sunt uşor interpretabile şi reprezentarea lor grafică situează bine
zonele de concentrare a riscului. Împărţirea prin indici identifică clar indici care sunt sursă
de risc şi care permit, dacă este cazul, o acţiune corectoare foarte precisă.
 Metoda GAP prin indici permite, în plus, integrarea coeficienţilor de elasticitate, a relaţiei
rată - volum, acesta din urma fiind ignorate de metoda GAP la rată fixă având în vedere că
are loc împărţirea doar în doi indici (rata fixă şi rata variabilă).
 Gestionarea unei panoplii de variaţii de dobânzi este permisă prin metoda GAP indici ce
permite, cu o clasificare bine aleasă, variaţii independente ale diferitelor game de rate, ca şi
variaţii nepermanente. Ca şi la metoda GAP a ratelor fixe, integrarea elementelor
opţionale este posibilă.
 Metoda GAP indici autorizează ipoteze mai fine asupra comportamentului clientelei (de
exemplu, printr-o diferenţiere a ratelor de rambursare anticipată asupra împrumuturilor
imobiliare) şi asupra noii producţii. Desigur, este posibil de definit ratele de rambursare
anticipată în funcţie de nivelul ratelor, dar integrarea acestor rambursări anticipate în
metoda GAP presupune întotdeauna fixarea variaţiei ratelor faţă de cea pe care banca
doreşte să protejeze.
Dezavantajele:
Împărţirea activelor şi pasivelor după indicii necesită un volum de muncă mai important cu
colectarea informaţiilor şi tratarea acestora.
Fiabilitatea rezultatelor datorată în mare parte clasificaţiei alese. Optimizarea acestei
clasificări, în funcţie de specificaţiile bilanţului şi de volumul de muncă aferent, se poate
dovedi dificilă. În plus, se impune reactualizarea acestei clasificări după evoluţia structurii
bilanţului.

138
 Orizontul gestiunii este limitat de fiabilitatea previziunilor relative la noua producţie. În
general, ipotezele asupra noii producţii nu depăşesc 3 ani, ceea ce corespunde duratei unui
plan strategic. Pe de altă parte, sensibilitatea marjei nu poate fi calculată.În realitate de la
sensibilitatea marjei viitoare până la cea de peste 3 ani, este preferabil de calculat GAP a
ratelor fixe pentru acele perioade.
Contrar metodei GAP la rată fixă, metoda GAP prin indici nu permite aprecieri privind
sensibilitatea globală a marjei la variaţiile dobânzii.
În concluzie noua producţie generează un nou risc, pentru care ar trebui să se
calculeze GAP-urile. Acela presupune deci ipoteze asupra noii producţii pentru perioade trecute
şi până la infinit. Dar, peste câţiva ani, aceste ipoteze nu vor mai fi fiabile. Rezultatul
sensibilităţii globale, furnizat prin metoda GAP la rată fixă , ar putea fi ameliorat prin calcularea
GAP-urilor prin indici în timpul primelor perioade, apoi GAP-ul ratelor fixe pe perioadele
următoare.
Metoda GAP prin indici prezintă aceeaşi fiabilitate ca şi metoda GAP la rată fixă pentru
integrarea elementelor din afara bilanţului(opţiuni pe rată, opţiuni de rambursare
anticipată).
Deoarece anumite inconveniente pot fi cu uşurinţă dominate, graţie unei organizări
eficiente a gestiunii riscurilor, metoda GAP prin indici apare, în final, ca fiind superioară
metodei GAP la rată fixă. Câştigul de fiabilitate din aprecierea riscurilor şi posibilitatea testării
multiplelor scenarii constituie principalele atuuri.

4.1.2.3.5. Simularea şi metoda GAP-ului sperat-abaterea medie pătratică

Simularea şi o analiză pe baza criteriului GAP-ul sperat – abaterea medie pătratică

(dispersia), completează tehnica clasică a GAP-urilor dându-i un caracter dinamic.
Metoda GAP (la rată fixă sau prin indici) necesită alegerea a numeroase ipoteze
relative la parametrii utilizaţi, realizarea simulărilor permiţând o evaluare a consecinţelor
opţiunilor făcute asupra calculului variaţiei marjei şi testarea sensibilităţii rezultatelor obţinute la
variaţia parametrilor. Principalii parametrii care dau loc simulărilor sunt: regulile de diminuare a
depozitelor la vedere, ratele de conversie pentru depozitele pe termen, rambursările anticipate,
producţia nouă, coeficienţii de elasticitate. De altfel, această analiză poate fi completată prin
studiile diferitelor scenarii de rate în funcţie de cum este ajustată noua producţie. Sensibilitatea
rezultatelor la diferite variaţii a ratelor considerate poate fi de asemenea apreciată. Aceste
simulări sunt întotdeauna complexe şi necesită un număr important de calcule. Interpretarea lor
este de asemenea dificilă.

Metoda GAP-ului sperat – abaterea medie pătratică
Această metodă, ca şi tehnicile de simulare, completează metoda clasică a GAP-
urilor, permiţând obţinerea mai simplă a unei speranţe şi o modificare a variaţiei marjei. Punerea
în evidenţă a acestei metode se realizează prin metoda GAP la rată fixă.
Principiul său constă în utilizarea formulei de calcul a variaţiei marjei.
Prin metoda GAP la rată fixă, variaţia marjei este dată de:
Relaţia nr. 14

GAP şi durata fiind independente de rata dobânzii, GAP-ul sperat (E) este atunci egal
cu:
Relaţia nr. 15

139
 De altfel, dispersia (V) se scrie:
Relaţia nr. 16

Pentru a aplica această metodă, este suficient să dispui de GAP-ul sperat şi de

volatilitatea ratelor dobânzi. GAP-ul sperat al volatilităţilor ratelor poate fi scris astfel:
Relaţia nr. 17

Variaţia ratelor se reflectă în ratele variabile, rata iniţială corespunzând ratei medii
actuale a remunerării activelor sau pasivelor cu rate variabile. GAP-ul sperat corespunde
remunerării viitoare a activelor sau pasivelor, calculate pornind de la o curbă a ratelor implicite
sau de la anticipările managerilor şi de la ipotezele asupra producţiei noi. De exemplu, pentru
GAP-ul corespunzător unei perioade cuprinse între 6 luni şi 1 an, putem calcula curba implicită
a ratei peste 9 luni şi deducem viitoarea rată medie a remunerării activelor sau pasivelor la o rată
variabilă.
Pe baza raportului GAP-ul sperat – abaterea medie pătratică astfel determinat, poate
fi definit un interval de încredere pentru variaţia marjei. Gestiunea GAP-urilor constă deci, în
fixarea mărimii GAP-urilor în funcţie de limitele maxime ale variaţiei marjei.
Simplitatea metodei GAP şi a derivatelor sale justifică succesul lor. Aceste tehnici
furnizează o primă apreciere a gestiunii marjei de dobânzi a unei bănci.

4.1.2.3.6. Analiza duratei activelor şi pasivelor (Duration GAP Analysis)

Riscul ratei dobânzii poate fi determinat comparând durata activelor cu cea a

pasivelor -GAP-ul de durată.
Managementul poate ajusta acest GAP de durată pentru a proteja sau a accepta riscul
ratei dobânzii în scop speculativ, de a câştiga din schimbările în rata dobânzii.
Analiza GAP-ului de durată recunoaşte faptul că riscul ratei dobânzii apare ca urmare
a nesincronizării în timp a intrărilor cu ieşirile de numerar.
Dacă analiza GAP – dobândă compară activele cu pasivele, prin structurarea acestora
pe benzi de maturitate rămasă, analiza GAP-ului de durată stabileşte mărimea portofoliului de
active şi pasive care apar în ratele dobânzilor permiţând o sincronizare perfectă a cash flow-lui
acestora şi din punct de vedere al mărimii lor dând posibilitatea cuantificării valorii de piaţă a
capitalului deţinut de acţionari în funcţie de variaţiile ratelor de dobândă.
O metodă mai tehnică de evaluare a riscului ratei dobânzii prin durată, metoda
actualizării defineşte conceptul GAP-ului de durată ca fiind o durată ponderată cu valoarea
actuală a fluxurilor generate de un activ sau pasiv dat53.
Astfel că:
Relaţia nr. 18
Suma duratelor ponderate cu valoarea actuala a tuturor fluxurilor
Duration − Macaulay =
Suma valorilor actuale a tuturor fluxurilor
sau

53
Macauley F. – „Some Theoretical Problems Suggested by the Movements of Interest Rates, Bond Yields and Stock Prices
in the US Science”, 1856, NBER, New York, 1938.

140
 Relaţia nr. 19
n djfj
∑ j
j =1 (1 + i )
D=
n fj
∑ j
j =1 (1 + i )
D – durata
n –perioada vieţii economice în ani
dj – durata fluxului la data j
fj – fluxul dobânzii şi al capitalului la data j
i – rata de actualizare
Acest indicator indică intervalul de timp necesar pentru ca preţul unui activ apreciat
prin valoarea sa actuală să fie recuperat.
Durata apare ca expresia unei durate de viaţă medii a titlului, astfel încât fiecare
perioadă a ieşirii unui flux este ponderată de valoarea actualizată a fluxului.
Remarcăm că durata lui Macaulay a unei obligaţiuni fără dobândă, sau unei
obligaţiuni cu o dobândă zero, raportat la un flux unic, se confundă cu durata sa de viaţă:
Exemplu:
Fie o obligaţiune rambursabilă la sfârşit, cu o valoare nominală de 1.000, cu o rată
a cuponului anuală de 10%, cu o maturitate de 5 ani şi având o rată a randamentului actuarial
de 8%. Obligaţiunea raportează cupoane, durata este inferioară duratei sale de viaţă şi duratei
vieţii medii. Durata obligaţiunii este atunci:
Relaţia nr. 200
5 100 × i  1000 × 5
∑  (1 + 0,08)
i =1 
+
t 
(1 + 0,08)5
D=  = 4,20
5 
100  1000
∑ 

+
t 
i =1  (1 + 0,08)  (1 + 0,08)5

În 1939 Hicks54 defineşte durata ca un indicator de sensibilitate, măsurând

elasticitatea valorii de piaţă a unui activ la variaţia ratei dobânzii (r).
Relaţia de calcul este:
Relaţia nr. 21
dV 0
D=− / dr , unde
V0
Relaţia nr. 22

fj
V 0 = ∑ nj =1
(1 + r ) j

54
Hicks R.- „Value and Capital”, Ed.Clarendron Press, Oxford , 1939

141
 Relaţia nr. 23

Relaţia nr. 24
dR
= 1 + R , înlocuind această relaţie în (22) avem:
dr
Relaţia nr. 25
dV 0 1
( D) = −(1 + R) = (1 + R) ⋅ ⋅ ,=>
V 0 dr

Relaţia nr. 26
dr 1
V 0 = −D ⋅
⋅
dV 0 1 + R
GAP-ul de durată în acelaşi timp este un indicator de sensibilitate, sensibilitatea
măsurând variaţia valorii activului indusă de variaţia ratei dobânzii.
Elasticitatea GAP-ului de durată(S) exprimă reacţia preţului unui activ la modificările
ratelor dobânzii şi poate fi definită prin relaţiile:55
Relaţia nr. 27
1 dV 0
S= ⋅
V 0 dr
sau
Relaţia nr. 28
1 dV 0
⋅ S=
V 0 dR
La o modificare a ratei dobânzii mică, relaţia dintre GAP-ul de durată şi elasticitate
este următoarea:
Relaţia nr. 29
−D
S=
1+ R
Durata GAP-ului modificată (D*) reprezintă inversul sensibilităţii şi poate fi definită
prin relaţia:
Relaţia nr. 30
D
D* =
1+ R

55
Geissler C. – „Le risque de taux,”, Ed. La Revue Banque, Paris, 2001

142
4.1.2.3.7. Proprietăţile duratei lui Macaulay pentru un titlu cu valoare fixă

P1: Durata unui activ este inferioară sau egală cu maturitatea sa.
P2: Durata este centrul de greutate al datelor exigibile şi lichidabile; ele pot fi ilustrate
prin graficul următor în care suprafeţele haşurate reprezintă valoarea actualizată a fluxurilor.

Figura nr. 4.1: Durata - centrul de greutate al datelor exigibile şi lichidabile

Durata

P3: Durata variază în sens invers cu rata dobânzii actualizate.

P4: Durata unei obligaţiuni cu cupon zero este egală cu maturitatea sa. Ea este, deci, o
funcţie crescătoare în funcţie de maturitate. Dar ea nu este aceeaşi pentru toate titlurile.
De exemplu în cazul unei obligaţiunii cu un cupon continuu, cotată inferior valorii
nominale, durata este crescătoare, până la o anumită maturitate, apoi devine descrescătoare.
Invers, pentru o obligaţiune cotată superior valorii nominale, durata este o funcţie crescătoare cu
maturitatea. Acestui fenomen utilizat la cotare, i se adaugă faptul că, cuponul obligaţiunii nu este
distribuit în mod continuu ci periodic.
În acest caz, durata nu mai este o funcţie continuă aşa cum o relatează figura nr. 4.2.

Figura nr. 4.2: Durata unei obligaţii cotate inferior valoari nominale şi incidenţa dobânzii asupra
duratei.

8
7
6
5
durata

4
3
2
1
0
maturitate

P5: Durata rămâne neschimbată dacă multiplicăm toate fluxurile printr-o constantă.
P6: Dacă avem acelaşi randament actuarial, durata sumei celor două active este
echivalentă cu suma duratelor activelor ponderate cu proporţiile în valorile actuale ale celor două
active.
Dacă A şi B sunt valorile actuale ale celor două active, atunci:
Relaţia nr. 31
A B
D A+ B = × DA + × DB .
A+ B A+ B

143
 Aceasta este o consecinţă directă a definiţiei duratei.
Astfel, dacă randamentele acturiale ale activelor A şi B sunt diferite, relaţia nr.31 nu
mai este o relaţie exactă, ci doar o aproximare. Pentru a redeveni o relaţie exactă, trebuie să
presupunem o variaţie a randamentelor actuariale, identică pentru activul A, activul B şi
portofoliul A+B, astfel încât:
Relaţia nr. 32

dr A = drB = dr A + B
Această proprietate rămâne valabilă pentru titlurile cu venit variabil.
Dacă durata este exprimată cu ajutorul dobânzilor discrete, condiţia variaţiei
echivalente a randamentelor actuariale nu mai este suficientă; trebuie să adăugăm condiţia
RA=RB. Această ipoteză nu poate să modifice direct duratele dacă titlurile de valoare nu au
randamente actuariale identice.
Cu toate acestea, duratele modificate, de forma:
Relaţia nr. 33

D *A + B = D(1 + R )
sunt însumabile pe baza ipotezei unei variaţii echivalente a randamentelor actuariale, astfel încât:
Relaţia nr. 34

dR A + dRB = dR A+ B
Deci relaţia nr.33 devine:
Relaţia nr. 35
A B
D*A+ B = × D*A + × D*B
A+ B A+ B

Relaţia nr. 35 permite calculul duratei unui portofoliu în funcţie de structura sa, fiind
important de văzut, cum se comportă această durată când proporţiile activelor se schimbă.
Fie NA (respectiv NB) suma activului a cărei valoare actuală este A, respectiv B.
Durata portofoliului este, deci, dată deci de relaţia nr.36:
Relaţia nr. 36
N A × D A × A + N B × DB × B
D=
N A × A + NB × B
NB
Notând u = , durata se scrie:
NA
Relaţia nr. 37
D A × A + u × DB × B
D=
A+u×B
Variaţia lui “u” între -∞ şi +∞ permite obţinerea tuturor structurilor posibile ale
portofoliului.
Figura nr. 4.3 ilustrează cu precizie evoluţia duratei portofoliului în funcţie de
structura sa definită de parametrul “u”:

144
 Figura nr. 4.3: Evoluţia duratei portofoliului în funcţie de structura sa definită de parametrul “u”

Astfel durata unui portofoliu poate lua toate valorile.

Cu toate acestea, trebuie precizat că, dacă fluxurile nu sunt toate de acelaşi fel, durata
nu mai poate fi interpretată ca o măsură a duratei medii de viaţă. Ea păstrează, totuşi, toate
proprietăţile sale, la fel ca şi indicatorul de sensibilitate.
P7: În cazul variaţiei dobânzii, deţinătorul unui activ suportă două tipuri de
riscuri: riscul de a reinvesti veniturile (profitul) din activ la o valoare mai mică în cazul
scăderii dobânzilor şi cel în care valoarea de piaţă a activului său va scădea în cazul
creşterii dobânzii.
Dacă curba dobânzilor este constantă şi se deplasează paralel cu ea însăşi, durata
permite să definim perioadei menţinerii activului pentru care cele două efecte se compensează
şi care va fi variaţia dobânzilor în timpul perioadei de deţinere.
Această proprietate stă la baza strategiilor de imunizare. Egalând perioada gestiunii şi
durata unui plasament, putem imuniza valoarea actuală a activului, dar, de asemenea, putem
garanta utilizând o strategie de imunizare o rată de randament minimă egală cu rata dobânzii
iniţiale.

P8: În caz de variaţie infinită a dobânzii durata permite măsurarea variaţiei preţului
unui activ. În schimb, dacă variaţia dobânzilor e mai importantă, ea nu este suficientă. Trebuie
deci să introducem în calcul convexitatea, adică cel de-al doilea termen al dezvoltării lui Taylor56
la variaţia relativă a dobânzii.
Relaţia nr. 38

∆V0 2 n
1 dV0 1 1 d V0 1 1 d V0 ε
= × × ∆r + × × × ∆r 2 + .. + × × × ∆r n + .. + unde ε → 0
V0 V0 dr 2 V0 dr 2 n! V0 dr n V0
când ∆r → 0 . Astfel convexitatea este definită prin relaţia nr.39:
Relaţia nr. 39

V0n (r )
conv =
V0 (r )

56
Brook Taylor (1685-1731)- matematician englez, a studiat şi definit seriile , ce îi poartă numele şi ecuaţiile diferenţiale

145
 Variaţia relativă a preţului activului poate fi deci aproximată, în al doilea rând prin:
Relaţia nr. 40

∆V0 1 2
= − D × ∆r + conv(∆r )
V0 2
Figura nr. 4.4 ilustrează cum se realizează o aproximare de ordin I (durata) şi o
aproximare de ordin II (durată şi convexitate)

Figura nr. 4.4: Aproximarea de ordin I

P9: Fie două active S1 şi S2 cu aceeaşi valoare, cu aceeaşi durată şi de convexitate C1

şi C2 şi C1 > C2. În caz de variaţie a dobânzilor, activul S1 va avea întotdeauna o valoare
superioară faţă de S2. Se va aprecia mai puţin în cazul scăderii dobânzilor şi se va deprecia în caz
de creştere, ceea ce poate fi reprezentat în felul următor:

Figura nr. 4.5: Valoarea unui activ în funcţie de convexitate

146
4.1.2.3.8. Durata, un instrument util pentru cuantificarea variabilelor financiare
cheie ale unei bănci

Durata permite construirea unor instrumente de măsurare a riscului de rată centrate pe

diferiţi indicatori financiari aleşi de bancă pentru a evalua consecinţele expunerii sale la riscul de
rată.
Patru variabile financiare caracteristice sunt reţinute pentru cuantificarea
acestui risc prin intermediul duratei :
 VAN ale fondurilor proprii
 rata VAN/VA active
 Venitul net economic (VNE)
 rata VNE/VA active
(1) Variaţia VAN a fondurilor proprii în cazul variaţiei nemărginite a ratelor
Fie R A şi R E ratele de randament actuariale ale A şi P (în afara fondurilor proprii) şi
VAN. Presupunem VAN A şi VAN FP respectiv valorile fondurilor proprii ale A şi P ( mai puţin
fonduri proprii).
Variaţia VAN a fondurilor proprii la o variaţie nemărginită a ratei activului este:
Relaţia nr. 41
dVAN FP dA dE dA dE dR E
= − = − ×
dR A dR A dR A dR A dR E dR A
Utilizând definiţia duratei propusă de Hicks, relaţia nr.41 devine:
Relaţia nr. 42
dVAN FP D × A DE × E dRE
=− A + ×
dR A 1 + R A 1 + R A dR A
dR
Presupunem că: β = E = 1 .
dR A
Calculele următoare pot fi de asemenea rezolvate cu β ≠ 1 . Estimările coeficientului
β prezintă anumite dificultăţi. Pentru aceasta este necesar să calculăm variaţiile diferitelor rate de
randament actuarial ale elementelor unui bilanţ la o variaţie a ratei, şi astfel deducem incidenţa
asupra randamentelor actuariale ale activelor şi pasivelor. Însă, variaţia unui randament actuarial
al unui titlu reprezintă suma a două componente: variaţia gamei de rate fără risc (de pierdere) şi
variaţia spread-ului (risc de pierdere).
Necunoaşterea spread-ului în cazul variaţiei ratei şi faptul că, bilanţul va fi deseori
dR E
restructurat, au condus la: = 1.
dR A
Ipoteza egalităţii între variaţiile instantanee a 2 randamente actuariale ne permite să
considerăm că VAN-ul fondurilor proprii depinde de o singură rată.
Relaţia nr. 43

VAN (R A , R E ) = VAN (R A ) = VAN (R E )

şi relaţia nr. 42, care la început a fost o derivată parţială, devine o derivată.
Definind GAPVAN în forma:
Relaţia nr. 44

E 1+ R A
GAPVAN = D A − D E × ×
A 1 + RE
ecuaţia nr.43 devine:

147
 Relaţia nr. 45

dVAN FP A
=− × GAPVAN
dR A 1+ R A
Deducem că:
 dacă GAPVAN < 0, VAN-ul fondurilor proprii se apreciază în cazul unei creşteri a ratei şi se
depreciază în cazul unei reduceri a ratei.
 dacă GAPVAN > 0, VAN-ul fondurilor proprii se apreciază în cazul unei reduceri a ratei şi
se depreciază în cazul unei creşteri a ratei.

Tabelul nr. 4.6: Variaţia VAN al fondurilor proprii în funcţie de evoluţia ratei.

Creştere a ratei Reducere a ratei

GAPVAN > 0 ↓ ↑
GAPVAN = 0 ↔ ↔
GAPVAN < 0 ↑ ↓

Variaţia VAN a fondurilor proprii în cazul variaţiei mărginite a ratelor

În ipoteza în care variaţia curbei ratelor (de dobândă) este mărginită, durata nu este
suficientă pentru măsurarea variaţiei valorii fondurilor proprii. Este astfel nevoie să introducem
conceptul de convexitate. Presupunem că:
d 2 RE
= 0 , putem scrie prin aproximare:
dR 2
A
Relaţia nr. 46
2
∆R 1  ∆R  ∆R
∆VAN FP = ∆A − ∆E ≈ − D A × A × + × conv A × A ×   + D E × E × −
1 + RE 2 1+ R A  1 + RE
,
2
1  ∆R 
− × conv E × E ×  
2  1 + RE 

Unde ∆R reprezintă variaţia ratei de randament actuarial discret care este, la

coeficientul β (presupunând a fi egal cu 1) aproape acelaşi atât pentru activ cât şi pentru pasiv.
Introducerea unui β ≠ 1 determină un sistem de ecuaţii unde durata DE este precedată
de β şi convexitatea de β2.
O mai bună metodă de măsurare a riscului de rată poate fi furnizată utilizând un
determinant de ordinul 3, dar experimental s-a dovedit căci, fiabilitatea acestei metode este
foarte redusă şi strategia este foarte complicată.
(2) Rata VAN a fondurilor proprii/active
dR E d 2 RE
Ipotezele rămân acelaşi, astfel încât = 1 şi =0.
dR A dR 2
A
Analiza sensibilităţii VAN a fondurilor proprii nu poate răspunde tuturor aşteptărilor
unei bănci. Pentru aceasta banca urmăreşte menţinerea aceluiaşi nivel al ratei VANFP/A. Acest
obiectiv este urmărit de o bancă ce intenţionează să se dezvolte, menţinând constantă expunerea
la riscul de rată a dobânzii.

148
 Utilizând notaţiile precedente , rata se defineşte în următorul mod:
Relaţia nr. 47

VAN FP A − E E
n= = = 1−
A A A

Variaţia nemărginită a ratelor
dn
Calculul conduce la relaţia următoare:
dR A
Relaţia nr. 48

 dE dA  DE × E DA
 × A− ×E + ×E
dn  dR A dR A  1+ RE 1+ R A E  DA DE 
=− =− = −  − 
 
dR A
 A2  A2 A  1 + R A 1 + RE 
 
Definind GAPn prin:
Relaţia nr. 49

1+ RA
GAPn = D A − D E × , =>
1+ RE
Relaţia nr. 50
dn E 1
=− × × GAPn
dR A A 1+ RA
Se deduce astfel că:
 dacă GAPn < 0, rata n se va aprecia în cazul creşterii dobânzilor şi se va deprecia în cazul
scăderii dobânzilor.
 dacă GAPn > 0, rata n se apreciază în cazul scăderii dobânzilor şi se depreciază în cazul
creşterii dobânzilor.
Aceasta se rezumă în tabelul nr. 4.7.

Tabelul nr. 4.7: Variaţia ratei VAN a fondurilor proprii/active la variaţia dobânzii

Creşterea ratei Reducerea ratei

GAPn > 0 ↓ ↑
GAPn = 0 ↔ ↔
GAPn < 0 ↑ ↓

Variaţia nemărginită ratei VAN a fondurilor proprii/active

Variaţia nemărginită ratei VAN a fondurilor proprii/active necesită calculul a

dn d 2n
doi coeficienţi primari de dezvoltare Taylor a ratei n, ceea ce conduce la calculul şi .
dR A dR 2
A
dn d 2n
Calculul pune în evidenţă relaţia nr.50, şi aceea a :
dR A dR 2
A

149
 Relaţia nr. 51

d 2n E 1 1 
2
= −  2
× 2 D A2 − 2
× conv A  −
dR A A  (1 + R A ) (1 + Ra ) 
E  1 1  E D A × DE 
− − × 2 DE2 + × conv E  −  − 2 × 

A  (1 + RE )2
(1 + RE )  A (1 + R A ) × (1 + RE ) 
dn
Variaţia valorii lui n consecutiv la o variaţie a dobânzii se obţine înlocuind şi
dR A
d 2n
prin valorile lor în dezvoltarea lui Taylor de ordin 2:
dR 2
A
Relaţia nr. 52

dn 1 d 2n
dn ≅ × dR A + × (dR A )2
dR A 2 dR 2
A
(3) Venitul net economic
Imunizarea celor 2 variabile precedente are ca obiectiv creşterea valorii de piaţă şi
maximizarea profiturilor bancare. Dintre indicatorii de rezultate, reţinem venitul net economic
(notat I pentru venituri).
Acest venit este dimensionat în funcţie de duratele activelor şi pasivelor fiind
sensibil la variaţiile dobânzii. Banca poate controla riscul dobânzii la nivelul rezultatului
acţionând pe duratele pasivelor şi activelor.
Venitul net economic se poate exprima în următorul mod:
Relaţia nr. 53

I = R A × A − RE × E
RA şi RE sunt randamente actuale anuale a activelor şi pasivelor.
I este, pe de o parte, un profit provenit din vechea producţie şi pe de altă parte, o
măsură a venitului aşteptat, pe un interval de timp an, iar A şi E sunt valori de piaţă active şi
pasive la începutul perioadei de referinţă.
I nu este înregistrat în contul de rezultate. EL este un venit potenţial care nu a fost
realizat încă şi constatat în contabilitate. Venitul RAA poate include aprecierea câtorva active
(valoarea de piaţă a unei obligaţiuni, de exemplu). Venitul RAA este în acest caz superior
veniturilor însumate, dar poate de asemenea fi diminuat prin minus valori potenţiale. Acelaşi
raţionament poate fi folosit pentru REE.

Variaţia nemărginită a ratelor

În continuare, prezentăm variaţia instantanee a venitului net economic în funcţie de
duratele activelor şi pasivelor.
dR E
Utilizând definiţia lui I (relaţia nr.53) şi presupunând că = 1 , atunci:
dR A

Relaţia nr. 54

dI R × A× DA R × E × DE R × A × D A RE × E × DE
= A− A −E+ E = VAN FP − A +
dR A (1 + R A ) (1 + R E ) (1 + R A ) (1 + R E )

150
 Definim GAPI prin:
Relaţia nr. 55
VAN FP RA A RE E
GAPI = − + × DA × − × DE
I 1 + RA I 1 + RE I
Relaţia nr. 53 devine:
Relaţia nr. 56
dI
= − I × GAPI
dR A
Presupunând I > 0, se deduce că:
 dacă GAPI < 0, I se va aprecia în cazul creşterii dobânzilor şi se va deprecia în cazul
creşterii preţurilor şi se va deprecia în cazul scăderii preţurilor.
 dacă GAPI > 0, I se apreciază în cazul scăderii dobânzilor “r” şi se depreciază în cazul
creşterii preţurilor.
Aceasta se rezumă în tabelul nr. 4.8.

Tabelul nr. 4.8: Variaţia valorii venitului net economic în cazul variaţiei nemărginite a dobânzii

Creştere a ratei Reducere a ratei

GAPI > 0 ↓ ↑
GAPI= 0 ↔ ↔
GAPI < 0 ↑ ↓

Variaţia mărginită a ratei

Pentru a măsura variaţia valorii venitului net economic în cazul variaţiei mărginite a
dobânzii, calculăm derivata unu şi doi a venitului net economic în raport cu rata dobânzii.
dl d 2l
Calculul , a condus la relaţia nr. 56, şi aceea a la următoare relaţie:
dR A dR 2
A
Relaţia nr. 57

d 2l  D × E DA × A RA RE
= 2 ×  E −  + A × conv A − E × conv E
dR 2  1+ RE 1+ RA  1+ R A 1+ RE
A
Variaţia valorii de venit net economic, consecinţă a unei variaţii mărginite a preţului,
este deci dat prin:
Relaţia nr. 58

dl 1 d 2l
dl ≅ × dR A + × (dR A )2
dR A 2 dR 2
A
(4) Rata venit net economic / active
În cazul schimbării structurii bilanţului său, o bancă poate dori să aibă aceeaşi
expunere a RNE la riscul de rată a dobânzii. Ea va căuta atunci să păstreze o rată I /A (notată i)
constantă.

151

Variaţia nemărginită a ratei
Relaţia nr. 59
di l dl 1 dA
= × − ×
dR A A dR A A 2 dR A
Utilizând relaţia nr.58 şi definind durata propusă de Hicks, devine:
Relaţia nr. 60
di VAN FP R A × D A E RE × DE I DA
= − + × + ×
dR A A 1 + RA A 1 + RE A 1 + RA
Definind GAPi, în următorul mod:
Relaţia nr. 61

Se obţine:
Relaţia nr. 62
di I
= − × GAP l
dR A A
Presupunând l > 0, se deduce că:
 dacă GAPi < 0, rata i se va aprecia în cazul creşterii dobânzilor şi se va deprecia în cazul
creşterii dobânzilor şi se va deprecia în cazul scăderii preţurilor.
 dacă GAPi > 0, rata i se apreciază în cazul scăderii dobânzilor şi se depreciază în cazul
creşterii dobânzilor.
Aceasta se rezumă în tabelul nr. 4.9.

Tabelul nr. 4.9: Variaţia ratei „i” în funcţie de modificarea dobânzii

Creştere a ratei Reducere a ratei

GAPi > 0 ↓ ↑
GAPi = 0 ↔ ↔
GAPi < 0 ↑ ↓

Variaţia nemărginită a ratelor

Pentru a măsura variaţia “i” în cazul variaţiei celei mai importante a dobânzilor,
trebuie calculate primele 2 derivate “i” în raport cu RA.
di d 2i
Calculul , conduce la relaţia nr. 62. Ea rămâne la calculul . După
dR A dR A
simplificare devine:

152
 Relaţia nr. 63
d 2i  D × A DE × E 
= − A −  +
dR 2  1 + R A 1 + R E 
 1 DA RE RE 
E × DE − − × DE −
(1 + R E )
conv E 
+  (1 + R E )2 1 + R A (1 + R )2
E −
A 
 
RE E
− × ×  D 2 − conv 2 
(1 + R A ) A  A
2 A

Variaţia valorii ratei “i”, consecinţa unei variaţii de dobânzi este dată prin:
Relaţia nr. 64

di 1 d 2i
di = × ∆R A + × × (∆R A )2
dR A 2 dR A

4.1.2.3.9. Imunizarea variabilelor financiare cheie ale unei bănci

Imunizarea constă în anularea unui GAP de durată, condiţiile de imunizare sunt direct
deduse din ecuaţiile care definesc GAP de durată relative la diferite variabile financiare. Să ne
reamintim că aceste ecuaţii au fost obţinute din următoarele două ipoteze: dRE / dRA=1 si d2RE /
dR2A=0
Condiţiile de imunizare sunt examinate pentru următoarele variabile: VAN fondurilor
proprii, raportul VAN a fondurilor proprii/active, venitul net economic (RNE) şi în final raportul
RNE/active.

1) VAN-ul fondurilor proprii

Conform ipotezei fluctuaţiei paralele a randamentelor actuale şi ale pasivului şi a
variaţiei infinite a ratelor, este suficient pentru a imuniza VAN fondurilor proprii să se anuleze
GAP de durată . Ceea ce conduce la condiţia necesară şi suficientă următoare:
Relaţia nr. 65

D A × A DE × E
=
I + RA I + RE
Unde A şi E desemnează valorile de piaţă a activelor şi ale datoriilor (pasivele cu
excepţia fondurilor proprii) şi RA, RE, DA, DE randamentelor actuale şi duratelor respective.
În cazul unei variaţii mai importante a ratelor, variaţia valorii VAN a fondurilor
proprii este aproximată prin primii doi termeni ai dezvoltării Taylor. Această dezvoltare se scrie:
Relaţia nr. 66
∆VanFP = ∆A − ∆E
2 2
∆R 1  ∆R  ∆R 1  ∆R 
≅ −DA × A × + Conv a × A ×   + DE × E × − Conv E × E ×  
1 + Ra 2 1 + R A  1 + RE 2 1 + RE 

Unde ∆R reprezintă variaţia ratelor, iar Conv, conexitatea.

Pentru a face insensibil VAN-ul fondurilor proprii este suficient să se caute anularea
relaţiei precedente, după cum urmează:

153
 Relaţia nr. 67

Această egalitate trebuie să fie verificată indiferent de ∆R. Deci, trebuie realizată
egalitatea celor două polinoame în ∆R. Este necesar şi suficient ca, coeficienţii celor două
polinoame să fie egali doi câte doi. Astfel se deduc două condiţii necesare şi suficiente:
Relaţia nr. 68

Această prezentare rămâne totuşi mai mult teoretică decât practică. Desigur nimic nu
garantează că, în lumea reală, acest sistem admite o soluţie in masura sa faca abstracţie de
constrângerile de rutină ale gestionarului bilanţului cum ar fi: regulile de prudenţă, costul
operaţiei, incidente asupra altor obiective, în special marja dobânzii, indivizibilitatea activelor,
imposibilitatea cedării anumitor active, etc.
Realizarea primei condiţii corespunde primului termen al dezvoltării lui Taylor relaţia
nr.66, principala prioritate. Relaţia următoare permite amelioararea calităţii imunizării, dar
rămâne o condiţie de ordinul al doilea. Realizarea acestor condiţii se realizează prin anularea
convexităţii fondurilor proprii.Vom vedea că este preferabil, pentru a diminua costurile de
tranzacţie, de a ţine GAP de durată într-un interval apropiat de 0, mai degrabă decât al anula
total. Prima relaţie a sistemului din nr. 68 devine atunci:
Relaţia nr. 69

A.D A E.DE
− <ε
1 + R A 1 + RE

Unde ε este determinat printr-un arbitraj între costurile de tranzacţie şi calitatea

imunizării. În practică, gestionarul procedează, în general, în următorul mod: caută în primul
rând ansamblul de soluţii care permite realizarea unui GAP de durată inferior lui ε. El
aprofundează apoi cercetarea sa integrând constrângerile de costuri, de rentabilitate şi de
respectarea regulilor de prudenţă. Dacă nu există soluţii el trebuie să revizuiască datele
problemei sale reducând anumite constrângeri şi marind GAP de durată sau redefinind
constrângerile dacă există această posibilitate, până când obţine soluţii. Astfel, îi rămâne de ales
dintre aceste soluţii pe aceea care minimizează abaterea următoare:
Relaţia nr. 70

A.Conv A E.Conv E
2
− <ε
(1 + R A ) (1 + RE )2

154
 Adoptarea unei strategii de imunizare, în lumea reală, corespunde în definitiv căutării
unei soluţii la problema de optimizare sub constrângerile urmatoare:
Relaţia nr. 71

A.Conv A E.Conv E
Min −
ε (1 + R ) 2
(1 + RE )2
A

Sau
Relaţia nr. 72

A.D

{
ε= A − E .D E < ε
1 + R A 1 + RE

- respectarea reglementarilor sau alte obiective (cost operational,

rentabilitatea bancara)
Printre constrângerile problemei de optimizare descrise de relaţia precedentă, primele
două sunt clar exprimate. Celelalte, mai dificil de formulat depind mai mult de o gândire
personală. Gestionarul arbitrează în general între aceste ultime criterii pe baza acestei logicii
fondate pe propria experienţă.
Atunci când gestionarul exclude posibilitatea variaţiilor importante a ratelor, el se
poate limita în conformitate cu relatia 69 sub aceleasi constrangeri ca cea precedenta. Formularea
problemei prin relaţia nr. 72 arată că transpunerea tehnicii de imunizare nu este aşa de simplă
cum sugerează sistemul din relaţia nr. 68. Integritatea constrângerilor de mediu a modificat
sensibil natura imunizării.
Este posibil, cu ajutorul unui raţionament similar, de a pune în practică o strategie de
gestiune, în care obiectivul va fi de a menţine decalajul de durată într-un interval centrat în jurul
unui nivel de decalalaj diferit de 0.
Indiferent de GAP de durată dorit de către banca, analiza duration poate să fie cuplată
cu o analiză de variaţie. Variaţiile randamentelor actuale ale activului şi pasivului permit
determinarea unui interval de încredere pentru valoarea VAN-ului fondurilor proprii. Stabilirea
unei valori minimale dorite pentru fondurile proprii permite, pornind de la intervalul de
încredere, determinarea GAP-ului de durată maxim acceptabil.
2) Raportul VANFP/Active
Pornind de la definiţia lui GAPn relativ raportului n = VANFP / active şi expresiei
variaţiei valorii de „n” consecutiv unei variatii noninfinite a ratelor, se deduce uşor că imunizarea
lui „n” se exprimă prin sistemul de relaţii teoretice următoare:
Relaţia nr. 73

155
 3) Venitul net economic
În acelaşi mod pornind de la definiţia variabilei GAP, cu privire la venitul net
economic (RNE), şi relaţia care dă variaţia acestui venit, consecutiv unei variaţii noninfinite a
taxelor se obţine sistemul de condiţii următor:
Relaţia nr. 74

4) Raportul venit net economic/active

Pornind de la definiţia lui GAP1 cu privire la raportul i = RNE şi a expresiei variaţiei
valorii lui i consecutiv unei variaţii noninfinite a taxelor se deduce că imunizarea lui i se exprimă
astfel:
Relaţia nr. 75

{
A × DA
(R A − i ) = VAN FP + RE × E × DE
1 + RA (1 + RE )
 1 DA R × DE RE 
 × DE − − E − × Conv E 
DE × E D A × A E  (1 + RE )
2
(1 + R A ) (1 + RE ) (1 + RE )
2 2

− +  
(1 + RE ) (1 + R A ) A  RE E
2
( 2
 − (1 + R )2 × A D A − Conv A = 0)2 

 A 
 Este posibilă imunizarea simultană a mai multor variabile?
Este important de ştiut dacă este posibilă imunizarea concomitentă a mai multor
variabile financiare cum ar fi:
 VAN-ul fondurilor proprii şi raportul n = VANFP/active
 venitul net economic (notat I) şi raportul venit net economic/active (notat i)
 VAN-ul fondurilor proprii şi venitul net economic
Având în vedere complexitatea acestor probleme, ne vom limita aici la un mediu în
care ratele variază în momentul infinitezimal.
 Imunizarea simultană a VANFP şi a n=VANFP/A
Comparând expresia lui GAPVAN şi aceea a lui GAPn avem:

Relaţia nr. 76

1 + RA VAN FP
GAPn = GAPVAN − × DE ×
1 + RE A

Se deduce că atâta timp cât VANFP şi DE sunt pozitive atunci GAPVAN>GAPn. În

special dacă GAPVAN=0 avem GAPn ≤ 0. De aici, atunci când VANFP este imunizat, raportul n
rămâne sensibil la o descreştere a ratelor. În acelaşi mod GAPn=0 implică GAPVAN>0. Atunci
când raportul „n” este imunizat, VANFP rămâne sensibil la o creştere a ratelor. În concluzie dacă
excludem cele două situaţii nesemnificative, corespunzătoare VANFP=0 sau DE=0, care nu sunt
nici realizabile, nici dorite, este imposibilă imunizarea simultană VANFP şi „n”.

156
  Imunizarea simultană a lui „I” şi i=I/A
Abordarea expresiei GAPI, respectiv GAPi conduce la următoarea relaţie:
Relaţia nr. 77
DA
GAP1 = GAP1 −
1 + RA
Se deduce că dacă venitul net economic este imunizat, (ex.GAPI=0) raportul i este
expus unei descreşteri a ratelor (GAP<0). În mod invers, dacă vom considera GAPI=0, venitul
net economic este atunci sensibil la o creştere a ratelor (GAPI>0). Dacă excludem căutarea unei
durate de active nule (ceea ce nu este realizabil), venitul net economic şi raportul „i” nu pot fi
imunizate simultan.
Imunizarea simultană a VANFP şi „I”
Această problemă este cea mai importantă. Este vorba, într-adevăr de a şti, dacă este
posibil să se protejeze simultan venitul net economic, obiectivul rentabilităţii pe termen scurt şi
VANFP, garanţia perenităţii pe termen lung a întreprinderii. Dacă VANFP este imunizată, atunci
se verifică următoarele:
Relaţia nr. 78

DAA D E
= E
1 + R A 1 + RE
Utilizând relaţia precedentă se deduce din prima ecuaţie a sistemului din relaţia nr.75
condiţia de imunizare simultană a celor două variabile considerate:
Relaţia nr. 79

AD A
(R A − R E ) = VAN
1+ R A
Dacă excludem situaţia nesemnificativă, dar nereală unde RA=RE şi VAN=0,
imunizarea venitului net economic nu este realizabilă.
Astfel, este necesar în cadrul unei strategii de imunizare, de a privilegia o variabilă
pentru a o proteja şi căuta printre soluţiile care permit realizarea imunizării acestei variabile, pe
aceea care minimizează riscul celui de-al doilea obiectiv. Dacă variabila prioritară este VANFP şi
variabila secundară a venitului net economic, problema se abordează în următorul mod:
Relaţia nr. 80

R A A.D A R E E.D E
Min −
(1 + R A ) (1 + R E )
Sau
Relaţia nr. 81

A.D

{
ε ={ A − E .D E < ε
1 + R A 1+ RE

- respectarea reglementarilor sau alte obiective (cost operational,

rentabilitatea bancara)
Dacă, în mod contrar, banca alege păstrarea unei expuneri la risc, ea poate atunci să
nu privilegieze nici o variabilă şi să accepte un risc pentru cei doi indicatori financiari reţinuţi.
Managerul trebuie atunci să caute cuplul de riscuri care corespunde cel mai bine politicii bancii.
În general, în instituţiile bancare arbitrajul este orientat mai degrabă între protecţia
marjei dobânzii şi cea a VANFP.
157
 4.1.3. Analiza corelată a activelor cu pasivele la BCR

Succesul managementului BCR este legat de corelaţia resurselor şi a plasamentelor.

Gestionarea eficientă a trezoreriei băncii presupune realizarea zilnică a echilibrului între
resursele financiare şi plasamentelor bancare. Orice dezechilibru afectează resursele financiare
ale băncii. Pornind de la regula că nu poţi folosi resurse “la vedere” pentru plasamente la termen,
BCR a acordat o atenţie deosebită atragerii de resurse financiare sigure şi stabile pe perioade cât
mai mari.

4.1.3.1. Corelarea activelor cu pasivele la BCR prin intermediul duratei de mobilizare şi

angajare a resurselor.

Analiza riscului de lichiditate la B.C.R. se face în teritoriu, în cadrul sucursalelor

băncii, precum şi în centrala B.C.R., la Direcţia de trezorerie. La nivelul sucursalelor se
analizează sursele de lichiditate şi destinaţia acestora.
În cadrul Direcţiei de trezorerie, din centrala B.C.R., analiza lichidităţii presupune:
 gestionarea poziţiei monetare;
 gestionarea poziţiei lichidităţii;
 elaborarea şi analiza raportului de lichiditate.
Analiza poziţiei monetare a B.C.R. presupune următoarele:
◘ asigurarea încadrării în nivelul minim al rezervei obligatorii;
◘ identificarea şi luarea în calcul a tuturor tranzacţiilor importante care afectează soldul
contului curent;
◘ efectuarea tuturor operaţiunilor necesare pentru a contracara influenţa tranzacţiilor asupra
poziţiei monetare.
Un alt element al riscului de lichiditate care trebuie analizat şi gestionat corect este
poziţia lichidităţii, care reprezintă diferenţa între volumul activelor lichide şi al pasivelor volatile.
Raportul de lichiditate constituie instrumentul cel mai important al trezoreriei, care
reflectă evoluţia masei monetare. El se elaborează la nivelul centralei, în ROL şi în valută, pe
baza informaţiilor transmise de subunităţi, având periodicitate zilnică şi lunară.
Raportul de lichiditate global influenţează în mod direct deciziile cu privire la:

asigurarea lichidităţii bancare normale;

diminuarea riscului de lichiditate şi a altor tipuri de risc bancar;

adoptarea politicii de dobânzi;

introducerea unor produse şi servicii bancare noi, urmărind în permanenţă concurenţa.
Riscul de lichiditate este asociat cu riscul ratei dobânzii, întrucât activele riscante
sunt imperfect lichide. Banca nu poate lichida aceste active fără a lua în consideraţie riscul unei
pierderi cauzate de schimbările privind nivelul ratelor de dobândă.
Măsurarea riscului de lichiditate se realizează în cadrul B.C.R., cu ajutorul unui set
de indicatori.
În cazul apariţiei unor probleme legate de lichiditate, B.C.R. a apelat alternativ la:
sursele interne: în special active proprii lichide, rezerva minimă obligatorie deţinută la
B.N.R., numerarul în casierie, depozite interbancare pe termene scurte, certificate de
trezorerie, active cumpărate de pe piaţa de capital, etc.;
surse externe: în special de la celelalte instituţii financiare prin liniile de credite şi de
depozit de care dispune B.C.R.

158
4.1.3.1.1. Reglementări privind supravegherea riscului de lichiditate în România

În scopul monitorizării şi sporirii eficienţei controlului lichidităţii bancare, BNR a

emis Normele nr. 1/2001 şi nr. 1/2002 privind lichiditatea băncilor persoane juridice române.
Ideea de ansamblu a acestor norme de a corela maturităţile reziduale ale activelor şi
pasivelor unei bănci, a apropiat analiza lichidităţii bancare de cea aplicată în pieţele financiar-
bancare internaţionale.
Limita minimă a indicatorului de lichiditate reglementat este 1 şi se calculează ca
raport între lichiditatea efectivă şi lichiditatea necesară, pe fiecare bandă de scadenţă.
Benzile de scadenţă utilizate în repartizarea activelor şi a pasivelor bancare sunt
prezentate în anexa nr.3.
Lichiditatea efectivă se determină prin însumarea pe fiecare bandă de scadenţă, a
activelor bilanţiere şi a angajamentelor primite evidenţiate în afara bilanţului.
Lichiditatea necesară se determină prin însumarea pe fiecare bandă de scadenţă, a
obligaţiilor bilanţiere şi a angajamentelor date evidenţiate în afara bilanţului.
În anexa nr. 3-a,b,c prezentăm un exemplu al modului de calcul al indicatorilor de
lichiditate la BCR, pe baza tabelelor incluse în raportările transmise băncii centrale.
În urma analizei calculelor efectuate se desprind următoarele concluzii:
 indicatorul de lichiditate al BCR la finele lui 2002 este de 1,29, fiind calculat prin
agregarea tuturor benzilor de scadenţă;
 cei mai mici indicatori de lichiditate, de mărime supraunitară, sunt înregistraţi în primele
benzi de maturitate
Comparativ cu orizontul de timp pe care sunt plasate activele, şi care în general, este
mai mare de 1 lună. Rezultă că BCR trebuie să acorde o atenţie deosebită intervalelor de
maturitate respective, deoarece nivelurile indicatorilor de lichiditate atinse la finele anului 2002
exprimă o depăşire cu numai 1,03% a tuturor activelor scadente în următoarea lună (faţă de data
de calcul 31 decembrie 2002) în comparaţie cu resursele cu maturitate de până la 1 lună, în timp
ce pe perioada de maturitate mai mare de 1 an, nivelul atins este cel prevăzut prin normele BNR
nr. 2/2002.
Indicatorul de lichiditate de 1,03 semnifică, în cifre absolute o depăşire a lichidităţii
necesare cu 7.312 mil. ROL (excedentul de lichiditate) de către lichiditatea efectivă.
Menţionăm că, în totalul activelor scadente în prima lună, au fost incluse şi toate
titlurile de stat achiziţionate de bancă de pe piaţa primară, chiar dacă nici un titlu de stat nu avea
scadenţa efectivă de până la 1 lună.
Această metodologie de calcul se bazează pe lichiditatea pieţei secundare a titlurilor
de stat, băncile putând să vândă titlurile destinate în portofoliu, dar la o valoare inferioară celei
contabile, element caracteristic lichidării unui activ înainte de scadenţă.
Nivelul indicatorului de lichiditate maxim este înregistrat în intervalul de maturitate
(3-6 luni) acesta semnificând un excedent de lichiditate egal cu 11.118 mil. ROL.
Indicatorul de lichiditate calculat prin agregarea tuturor benzilor de scadenţă
la finele anului 2003 la BCR a fost egal cu 1,24, iar la finele lui 2004 cu 1,27 ceea ce
semnifică o depăşire cu numai 24 şi respectiv 27 puncte procentuale a tuturor activelor
scadente în comparaţie cu resursele cu aceeaşi scadentă.
Mărimea acestui indicator exprimă, în cifre absolute o depăşire cu 38.688 mil. ROL,
a lichidităţii necesare faţă de lichiditatea efectivă (excedentul de lichiditate).

159
 Acest excedent de lichiditate înregistrat în intervalul de maturitate de până la o lună,
arată atenţia deosebită ce trebuie acordată acestor intervale, cu atât mai mult cu cât indicatorii de
lichiditate din primul interval sunt cei mai mici din toţi indicatorii înregistraţi pe benzile de
scadenţă.
Menţionăm că în cadrul activelor scadente în prima lună au fost incluse şi toate
titlurile de stat achiziţionate de bancă de pe piaţa primară acestea fiind incluse cu o pondere de
90% în cazul celor cu scadenţa de până la 1 an şi respectiv 70% pentru titlurile de stat cu
scadenţa de peste un an.
Propunem ca managementul BCR să analizeze permanent aceste ponderi la care
se presupune că s-ar putea lichida activele, deoarece în cazurile speciale (crize), în care mai
multe bănci doresc să-şi lichideze poziţiile, lichiditatea pieţei secundare ar putea să nu fie
suficientă pentru absorbţia excesului de astfel de titluri.
De asemenea creditele acordate în perioada de până la o lună s-au majorat de 15,71
ori, BCR urmărind o finanţare reală a sectorului industrie, creditele de trezorerie cunoscând o
majorare reală de 3015% în anul 2003 faţă de finele anului 2002.
În cadrul resurselor cu maturitate de până la o lună, operaţiunile cu clientela s-au
majorat cu 1,54%, iar în cadrul acestora soldul disponibilităţilor la vedere a crescut din diferite
motive conjuncturale (ex. reducerea nivelului ratei dobânzii pasive).
La calculul indicatorului de lichiditate, un rol deosebit l-au avut repartizarea pe
scadenţe a elementelor extrabilanţiere evidenţiate în anexa nr. 3.
Remarcăm faptul că, în cazul angajamentelor de finanţare primite, angajamentele de
garanţie reprezintă ponderea principală ca urmare a intensificării activităţii de acoperire
împotriva riscurilor.
Ponderea mai mică a angajamentelor privind titlurile în total elemente active
extrabilanţiere exprimă o reducere a operaţiunilor cu titluri de stat a BCR efectuate pe piaţa
secundară concomitent cu diminuarea operaţiunilor de open market efectuate de banca centrală.
În cadrul angajamentelor în afara bilanţului date, ponderea cea mai mare o deţin, în
general angajamentele de finanţare date în favoarea clientelei. În cazul operaţiunilor REPO
efectuate de BCR cu proprii clienţi, banca a vândut titlurile pe piaţa secundară în sumă de 5,4
mil. ROL, cu opţiuni de răscumpărare sub 6 luni, opţiuni evidenţiate în benzile de scadenţă în
cadrul tabelului privind angajamentele în afara bilanţului date.
După cum observăm în anexa nr. 3c, la finele lui 2004 indicele de lichiditate
calculat conform acestor reglementări a cunoscut o creştere de 27 puncte procentuale faţǎ
de mǎrimea indicelui reglementat.
Deci, putem spune că, în urma calculării indicatorului de lichiditate conform
Normelor BNR nr. 1/2001 şi nr. 1/2002, BCR dispune de un excedent de lichiditate şi deci
de un indicator de lichiditate ce depăşeşte limita minimă unitară impusă de normele
amintite anterior.
În cei trei ani luaţi în analiză, 2002, 2003, 2004 observăm că pe toate benzile de
maturitate activele bilanţiere şi extrabilanţiere devansează pasivele bilanţiere şi extrabilanţiere,
ceea ce diminuează sau atenuează riscul de lichiditate al bănci dar nu-l anulează.
Metodologia de calcul elaborată de BNR privind indicatorii de lichiditate, prezintă o
importanţă deosebită, deoarece, chiar dacă o serie din elemente de activ/titluri de stat (credite
restanţă) şi pasiv/disponibilităţile la vedere sunt ponderate cu coeficienţi diferiţi sau diminuate,
neînregistrându-se valoarea contabilă integrală a acestora, aceasta dă posibilitatea utilizării
unor alte metode de analiză a lichidităţii bancare bazate pe profilele de scadenţă reziduale
ale activelor şi pasivelor bancare (metodele GAP-urilor).
În cele ce urmează, în scopul aprecierii nivelului lichidităţii la B.C.R., utilizând cele
trei metode de analiză, efectuăm analizele pe baza elementelor bilanţiere şi extrabilanţiere
incluse în calculul indicatorilor de lichiditate (conform Normelor BNR nr. 1/2002- Anexa nr. 3),
adăugând capitalurile şi fondurilor proprii în ultima bandă de scadenţă, prezentate în tabelul
următor.

160
 Scopul realizării unor astfel de analize prin intermediul acestor metode îl constituie
identificarea problemelor potenţiale ce pot apărea în lichiditatea unei societăţi bancare.
Decalajele astfel semnalate trebuie diminuate pentru a reduce riscul de lichiditate monitorizat
prin aceste metode.
Sintetizând elementele bilanţiere şi extrabilanţiere ce erau incluse în calculul
indicatorilor de lichiditate (conform normelor BNR nr. 1/2001, nr. 1/2002), structura
generală a unui tabel de analiză prin aceste metode este prezentată în continuare.
În scopul obţinerii unor concluzii pertinente, am realizat o analizǎ a lichiditǎţii
prin intermediul bilanţului mediu al ultimilor trei ani şi a celui aferent anului 2004.

Tabelul nr. 4.10 Calculul lichidităţii prin metoda impasurilor şi a numerelor la BCR

mil. ROL
Pasiv Total < 3 luni 3 luni – 1 an 1-5 ani >5 ani
Depozite bănci
sold mediu 10601,13 4455,4 1591,7 3381,6 1172,1
sold sfârşit 2004 8627 4232 1864 1861 670
Depozite clienţi
sold mediu 146060,63 128470,43 16137,9 975,9 476,4
sold sfârşit 2004 177640,5 144756 21049 5470 6365,5
Alte obligaţii
sold mediu 10511,57 4041 3437,6 2281,3 1778,67
sold sfârşit 2004 28890 12430 5470 1120 9870
Capital propriu
sold sfârşit 2004 32949,1 - - - 32949,1
sold mediu 37516,6 - - - 37516,6
Total pasive
sold mediu 201122,4 136939,83 21167,2 6638,75 36376,54
sfârşit 2004 252674,1 161418 28383 8451 54422,1
Activ Total < 3 luni 3 luni – 1 an 1-5 ani >5 ani
Total
sold mediu 201122,43 112255 32580,85 21260,6 35025,9
sold sfârşit 2004 252674,1 147843,5 45757,8 28507 30565,8
Numerar
sold mediu 4152,23 4152,23 - - -
sold sfârşit 2004 4276,3 4276,3 - - -
Plasamente BC
sold mediu 59897,36 59897,36 - - -
sold sfârşit 2004 71482 71482 - - -
Plasamente alte bănci
sold mediu 8731,46 8336,66 323,8 68 3
sold sfârşit 2004 8240 8010 111 110 9
Credite
sold mediu 77984,4 20650 22737,7 20537,2 14059,5
sold sfârşit 2004 108310,8 3458,9 26751 27895 19205,9
Titluri
sold mediu 28631,1 17472,4 9388,3 - -
sold sfârşit 2004 39502,8 21752 17750,8 - -
Alte active
sold mediu 21725,8 1746,35 131,05 85 19763,4
sold sfârşit 2004 20862,2 7864,3 1145 502 11350,9
GAP lichid. Total < 3 luni 3 luni – 1 an 1-5 ani >5 ani
GAP stoc mediu - -24684,83 11413,65 14621,85 -1350,67
GAP flux mediu - -24684,83 -13271,18 1350,67 x
GAP stoc 2004 x -13574,5 17374,8 20056 -23856,3
GAP flux 2004 x -13574,5 3800,3 23856,3 x
Grad sensib.
2004 x -5,37 1,5 9,44 x
mediu x -12,27% -6,59% 0,67 x
Sursa: Raportul anual al BCR 2001- 2004

161
 Comparativ cu soldul mediu, observăm în anul 2004 o diminuare a riscului de
lichiditate, expunerea majoră fiind în primul interval 0-3 luni, GAP-ul fiind negativ egal cu
13.574,5 mil. ROL, iar gradul de sensibilitate a fost egal cu -5,37.
Situaţia indicatorilor de risc de lichiditate s-a îmbunătăţit pe celelalte intervale, ca
urmare a majorării plasamentelor la banca centrală consecinţă a măsurilor de politică monetară
adoptate.
Aplicând metode GAP-urilor la cuantificarea riscului de lichiditate observăm
că, în perioadele de scadenţă 3 luni -1 an respectiv 1-5 ani mărimea GAP flux este pozitivă
şi supraunitară evidenţiind o corelare a resurselor scadente cu plasamentele efectuate, şi
deci un risc redus de lichiditate la BCR.
Nu putem aprecia această situaţie ca fiind cea mai ideală, deoarece valorile
pozitive ale indicilor GAP flux sunt obţinute pe benzi largi de scadenţă (în ipotezele
realizate ulterior vom observa că în intervalele de scadenţe mai mici putem obţine indici
GAP negativi), şi mai mult, aceste valori pozitive se obţin cu costuri ridicate pentru
atragerea de resurse pe perioade mai îndelungate comparativ cu plasamentele.
Propunem ca managementul băncii să adopte unele măsuri printre care:
Atragerea de resurse suplimentare pe termen de cel puţin de trei luni
Plasarea resurselor suplimentare atrase în active lichide
Realizarea politicii de plasamente pe termene mai îndelungate, în sensul reducerii
ponderii plasamentelor cu scadenţa de peste 3 luni sau o perfectă corelare a acestora
cu resursele atrase în aceleaşi intervale de maturitate

Calculul indicelui de lichiditate mediu la BCR:
136939,83 × 1 + 21167,2 × 2 + 6638,75 × 3 + 36376,57 × 4
IL = = 0,90 < 1
112255 × 1 + 32580,85 × 2 + 21260,6 × 3 + 35025,9 × 4
Sau folosind ponderarea cu numărul mediu de zile:
136939,83 × 0,125 + 21167,2 × 0,375 + 6638,75 × 2,5 + 36376,57 × 7,5
IL = =
112255 × 0,125 + 32580,85 × 0,375 + 21260,6 × 2,5 + 35025,9 × 7,5
= 0,90 < 1

Calculul indicelui de lichiditate la BCR 2004

161418 × 1 + 28383 × 2 + 8451 × 3 + 54422,1 × 4
I L2004 = = 1,03 > 1
147843,5 × 1 + 45757,8 × 2 + 28507 × 3 + 30565,8 × 4
Sau folosind ponderarea cu numărul mediu de zile:
161418 × 0,125 + 28383 × 0,375 + 8451 × 2,5 + 54422,1 × 7,5
I L2004 = = 1,36
147843,5 × 0,125 + 45757,8 × 0,375 + 28507 × 2,5 + 30565,8 × 7,5
Calculând GAP-ul de lichiditate în anul 2004 observăm că situaţia din acest an este
total opusă mediei, prin faptul că indicele este supraunitar, deci la BCR nu există risc de
lichiditate.
Mărimea supraunitară a indicelui de lichiditate calculat prin metoda numerelor,
folosindu-se ambele sisteme de ponderare, în primul caz numărul grupei corespunzător clasei de
scadenţă (1,03), iar în cel de-al doilea caz numărul mediu de zile din fiecare clasă de scadenţă
(1,36) evidenţiază transformarea practicată de bancă în anul 2004 din pasive pe termen
lung în active pe termen scurt.
Astfel, se dovedeşte încă o dată în urma analizei prin metoda numerelor, că la
BCR nu există practic risc de lichiditate căci activele îşi ating scadenţa (devin lichide)
înaintea surselor care le-au finanţat.
Remarcăm faptul că, din punct de vedere al rentabilităţii plasamentelor, o astfel de
structură nu este avantajoasă decât pentru perioade scurte de timp, când rata dobânzii pe termen
scurt este mai mare decât cea pe termen lung. Evoluţia indicatorilor de lichiditate ai BCR este
redată în perioada 2001-iunie 2005 este prezentată în figura nr. 4.6.

162
 250

200

150

100

50

0
2000 2001 2002 2003 2004 iun.05
Lichiditatea în funcţie de 123,17 183,95 198,5 168,3 172,4 198,8
depozitele la vedere
Lichiditatea/total depozite 45,86 52,09 53,07 42,81 45,09 45,32
Lichiditatea/total depozite + 44,72 50,25 51,94 42,03 39,04 41,65
împrumuturi
Lichiditatea/ total active 36,57 40,72 42,55 34,88 33,24 33,79

Sursa: Raportul anual BCR 2000-2004;Date BCR

Figura nr. 4.6: Evoluţia indicatorilor de lichiditate la BCR în perioada 2001-iunie 2005
Aşa cum observăm în figura nr. 4.6 politicile băncii în domeniul gestionării activelor
şi a pasivelor s-au reflectat într-un nivel corespunzător înregistrat la toţi cei patru indicatori de
lichiditate Aşa cum am observat, BCR, în activitatea de trezorerie a urmărit permanent
asigurarea unei corelări optime între scadenţele plasamentelor şi resurselor băncii, precum şi
creşterea ponderii surselor de finanţare pe termen mediu şi lung în total resurse, banca menţinând
constant capacitatea activelor sale lichide de a face faţă eventualelor cereri de restituire a
depozitelor.
Dacă pentru lichiditatea calculată în funcţie de valoarea depozitelor la vedere, în
perioada analizată se înregistrează o tendinţă descrescătoare, în perioada 2000-2003, din figura
nr. 4.6 observăm că, în anul 2004 toţi indicatori de lichiditate s-au îmbunătăţit, evidenţiindu-se
preocuparea constantă a băncii, pentru a face faţă cererilor de retragere de fonduri a titularilor de
conturi, şi deci pentru un risc minim de lichiditate.
În concluzie putem spune că din ansamblul metodelor utilizate în analiza şi
cuantificarea riscului de lichiditate, analiza impasurilor, de tip GAP rămâne un puternic
instrument de analiză pe termen scurt, care evidenţiază aspecte importante privind lichiditatea,
insesizabile în cadrul altor metode şi tehnici de analiză.
Deşi utilizată în mod frecvent de către instituţiile financiar-bancare internaţionale,
propunem aplicarea principiilor sale şi în cadrul pieţei financiar-bancare româneşti în vederea
cuantificării lichidităţii de care ar putea dispune instituţia la un moment dat, deoarece realizarea
frecventă a acestei analize de tip GAP dă posibilitatea diminuării corespunzătoare a riscului de
lichiditate în cazul în care aspectele sesizate vor fi corectate prin măsuri adoptate în termen util.
De asemenea pe lângă monitorizarea riscului de lichiditate aceste metode de analiză
permit managementului băncii cuantificarea expunerii instituţiei la un alt tip de risc generat de
fluctuaţiile ratelor dobânzii pe piaţa financiar-bancară în care aceasta activează riscul ratei
dobânzii.
În funcţie de mărimea indicilor GAP se pot elabora un ansamblu de strategii de
evitare a indicilor GAP negativ de valori importante mai ales în primele intervale de maturitate
cât şi a unor indici GAP pozitivi de valori substanţiale, ştiut fiind faptul că aceşti indici superiori
pozitivi nu pot fi obţinuţi decât prin atragerea unui volum de resurse cu scadenţă îndelungată şi
plasarea lor pe scadenţe reduse, ceea ce diminuează semnificativ profitul ce ar putea fi obţinut.

163
 Numeroase instituţii financiar-bancare, pentru gestionarea în condiţii optime a
lichidităţii impun culoare de variaţie a indicilor GAP diferenţiate pe benzi de maturitate, pentru
nivel global, pentru ROL şi pentru valute, în funcţie de strategia proprie.
În urma analizei prin aceste metode, se pot realiza mai multe scenarii de criză, în care
să se analizeze posibilitatea şi costurile implicate de desfiinţarea înainte de scadenţa finală a unor
active (precum titlurile de stat, obligaţiuni emise de corporaţii şi alte plasamente tranzacţionabile
pe piaţa de capital) în vederea asigurării fondurilor necesare achitării datoriilor scadente.
Unii autori consideră trei situaţii limită ce trebuie luate în considerare în cazul în care
se realizează o strategie în cazuri excepţionale:57
1. Situaţia în care unul dintre cei mai importanţi clienţi ai instituţiei financiar-bancare intră
în faliment, neputându-şi onora obligaţiile faţă de creditori
În aceste condiţii va trebui refăcută analiza GAP şi recalculaţi indicatorii respectivi,
indicii GAP vor fi inferiori din punct de vedere calitativi faţă de cei precedenţi, deoarece
plasamentele la acest client vor trece din intervalul de maturitate în care erau incluse când
clientul prezenta bonitate corespunzătoare în intervalul de maturitate maximă, având acum un
grad de probabilitate extrem de redus de recuperare, iar resursele pe baza cărora au fost acordate
aceste plasamente vor trebui returnate la scadenţă.
2. Situaţia în care întreaga ramură economică intră în faliment.
Nivelul expunerii în cadrul instituţiei financiar-bancare pe această ramură economică
poate să genereze pierderi masive prin provizionare sau chiar intrarea în faliment a instituţiei
respective.
Ca urmare a expunerilor pe această ramură economică şi a stabilirii în piaţa financiar-
bancară a unui sentiment de neîncredere în evoluţiile viitoare, mai multe instituţii vor avea
probleme.
3. Situaţia în care întreaga piaţă financiar-bancară este confruntată cu o criză profundă.
Scopul acestui caz extrem este testarea perioadei în care poate rezista instituţia
respectivă ca urmare a retragerilor de fonduri solicitate de deponenţi.
Rolul extrem de important în acest plan de criză îl va deţine nivelul capitalului
propriu.
Să exemplificăm una din aceste trei situaţii limită la BCR:
Să presupunem că 75% din creditele acordate şi care urmează să genereze cash flow-
ul în prima bandă de maturitate, au fost acordate sectorului industrie.
Ca urmare a dificultăţilor economice cu care se confruntă acest sector, presupunem că
probabilitatea de recuperare a acestor fonduri este foarte mică (credite nerecuperabile).
Structura generală a unui tabel de analiză GAP în situaţia limită este prezentată în
tabelul nr. 4.11:
Tabelul nr. 4.11: Structura generală a tabelului de analiză GAP
mil. ROL

Total 30.12.2004
Explicaţii
< 3 luni 3 luni-1 an 1-5 ani > 5 ani
0 1 2 3 4
Pasive exigibile 252674,1 -161418 -28383 -8451 -54422,1

Active lichide 252674,1 36960,88 45757,8 28507 141448.,42

Impas în stocuri (GAP stoc) x -124457,12 17374,8 20056 87026,32

Impas în fluxuri (GAP flux) x -124457,12 -107082,32 -87026,32 X
GAP flux/ Total activ x -49,25 -42,37 -34,4 X

Sursa: Raportul anual al BCR 2004

57
M. Stoica- „Management bancar”, Ed. Economica, Bucureşti, 1999
N. Dănilă, ş.a- „Managementul lichidităţii bancare”, Ed. Economică, Bucureşti, 2003

164
 Aşa cum observăm, în exemplul nostru ipotetic, în urma analizei GAP, rezultatele
permit evidenţierea unor indici GAP negativi în toate benzile de scadenţă. Propunem
managementului BCR adoptarea unor măsuri, în cel mai scurt timp, prin care să aibă loc o
corecţie a valorilor negative a acestor indici GAP, în vederea diminuării riscului de
lichiditate, precum: desfiinţarea înainte de scadenţă a altor active lichide (vânzarea pe
piaţa secundară a titlurilor de stat, desfiinţarea depozitelor interbancare înainte de
scadenţă etc.) după ce în prealabil a utilizat toate fondurile existente (lichide) în conturile
curente la diferite instituţii financiar-bancare.
Dacă în analiza GAP la BCR pe baza datelor reale am remarcat un indice GAP
negativ doar în prima bandă de scadenţă (-5,37%) în exemplul ipotetic în toate intervalele de
maturitate se înregistrează indici negativi începând cu –49,25% în primul interval, până la –
34,4% în penultimul interval, ca urmare a faptului că plasamentele băncii efectuate pe
termen mai îndelungat au la bază resurse atrase pe un termen inferior, acestea constituind
după părerea mea probleme potenţiale pentru bancă privind lichiditatea prezentă şi viitoare,
banca confruntându-se cu un dezechilibru structural.
Printre alte pârghii financiare utilizate de managementul băncii în vederea
diminuării riscului de lichiditate şi deci a modificării valorii indicilor GAP (în cazul nostru
pentru valori pozitive) propunem:
 Restructurarea activului şi a pasivului bilanţier pe benzile de maturitate reziduală
 Creşterea sau diminuarea activelor şi a pasivelor bancare.
În continuare exemplificăm utilizarea acestor strategii:
Ipoteza 1.
Să presupunem că, managementul BCR, se decide să vândă o parte din titlurile ce au
scadenţa între 6-12 luni pe piaţa secundară în valoare de 3.875 mil. ROL, iar suma aceasta este
utilizată printr-un plasament pe termen redus 1-3 luni.
Structura tabelului de analiză GAP în această situaţie este prezentată în tabelul nr.
4.12:

Tabelul nr. 4.12: Analiza GAP în cazul ipotezei 1

mil. ROL

Explicaţii Total 30.12.2004

< 3 luni 3 luni-1 an 1-5 ani > 5 ani

0 1 2 3 4
Pasive exigibile 252674,1 -161418 -28383 -8451 -54422,1
Active lichide 252674,1 167843,1 25757,8 28507 30565,3
Impas în stocuri
x 6425,5 -2625,2 20056 -23856,3
(GAP stoc)
Impas în fluxuri
x 6425,5 3800,5 23856,3 X
(GAP flux)
GAP flux/ Total activ x 2,54 1,5 9,44 X

Sursa: Raportul anual al BCR 2004

Observăm că, în urma transformării unor active în sumă de 3.875 mil. ROL, din
active cu scadenţa rămasă cuprinsă în intervalul 6-12 luni în active cu scadenţa rămasă cuprinsă
în intervalul 1-3 luni, indicii GAP corespunzători benzilor de scadenţă mai sus relatate, s-au
modificat în sens pozitiv.

165
 Ipoteza 2
În acest caz încercăm să evidenţiem rezultatele analizei GAP utilizând o strategie de
restructurare a pasivelor pe intervale de maturitate reziduală.
Să presupunem că, banca majorează rata dobânzii pentru depozitele atrase pe o
perioadă de 3-6 luni (o majorare a dobânzii capitalizate).
Această strategie dă naştere unor transformări în cash flow-ul fondurilor atrase, în
sensul că clienţii optează pentru depunerea fondurilor în perioada 3-6 luni în defavoarea primului
interval de scadenţă (mai mic decât o lună).
Considerând mărirea cash flow-lui fondurilor atrase, egală cu 3.940 mil. ROL; în
tabelul nr. 4.13 prezentăm rezultatele analizei GAP în acest caz:

Tabelul nr. 4.13: Analiza GAP în cazul ipotezei 2

mil. ROL

Explicaţii Total 30.12.2004

< 3 luni 3 luni -1 an 1-5 ani > 5 ani
0 1 2 3 4
Pasive scadente 252674,1 -146418 -43383 -8451 -54422,1

Active lichide 252674,1 147843,5 45757,8 28507 30565,8

Impas în stocuri (GAP stoc) X 1425,5 2374,8 20056 -23856,3
Impas în fluxuri (GAP flux) X 1425,5 3800,3 23856,3 X
GAP flux/ Total activ X 0,56 1,5 9,44 X
Sursa: Raportul anual al BCR 2004

Rezultatele analizei evidenţiază o îmbunătăţire a indicilor GAP din primele

două benzi de maturitate, şi anume: - o creştere cu 6,23 puncte procentuale a indicelui
GAP în prima bandă de maturitate.
Aceste nivele ale indicelui GAP au fost înregistrate ca urmare a transformării
unor resurse în sumă de 3.940 mil. ROL, cu scadenţa rămasă sub o lună în resurse cu
scadenţa rămasă, cuprinsă între 3-6 luni, GAP-ul în flux diminuându-se în primele două
benzi de maturitate.
Ipoteza 3
În această ipoteză presupunem că, banca procedează la o creştere concomitentă a
unor elemente de activ şi pasiv, pe benzi de maturitate reziduală:
 Activele cu scadenţa rămasă până la o lună cresc cu 20% (35311,6 mil. ROL)
 Pasivele cu scadenţa cuprinsă în intervalul de maturitate 3-6 luni cresc cu acelaşi procent.
Rezultatele analizei sunt centralizate în tabelul nr. 4.14:

Tabelul nr. 4.14: Analiza GAP în cazul ipotezei 3

mil. ROL

Explicaţii Total 30.12.2004

< 3 luni 3 luni - 1 an 1-5 ani > 5 ani
0 1 2 3 4
Pasive scadente 303208,92 -161418 -78917,82 -8451 -54422,1
Active lichide 303208,92 198378,32 45757,8 28507 30545,8
Impas în stocuri (GAP stoc) X 36960,32 -33160 20056 -23856,3
Impas în fluxuri (GAP flux) X 36960,32 3800,3 23856 X
GAP flux/ Total activ X 12,18 1,25 7,86 X
Sursa: Raportul anual al BCR 2004

166
 Se remarcă o îmbunătăţire a indicilor GAP în toate intervalele de maturitate,
observăm faptul că în primele două intervale indicii sunt pozitivi ceea ce relevă un risc
redus de lichiditate, banca reuşind prin majorarea activelor şi a pasivelor bancare cu
acelaşi procent, dar pe intervale de maturitate diferite, să dispună de active lichide
suficiente pentru a acoperi pasivele scadente.
Propunem utilizarea frecventă a acestei pârghii financiare interesantă o situaţie
ideală urmărită de oricare instituţie financiar-bancară rezultatele analizei permiţând unor
indici GAP pozitivi mai ales în primele intervale de maturitate, pentru a-şi diminua riscul
de lichiditate.
Rezultatele aplicării acestei strategii sunt cu atât mai fiabile cu cât instituţia în
cauză dispune de un sistem informatic performant, care să permită afişarea plajei de valori
a indicilor GAP la suplimentarea concomitentă a activelor şi pasivelor bancare, în procente
variate.
De asemenea banca va efectua numeroase costuri pentru atragerea de resurse
suplimentare pe o perioadă mai îndelungată comparativ cu plasamentele efectuate pe seama
acestora (ex: majorări de dobânzii, scutiri de comisioane sau comisioane diferenţiate pentru
anumite perioade).
Ipoteza 4
Deşi, mai puţin utilizată, această strategie vizează o reducere a activului şi a pasivului
bancar, pe intervale de maturitate diferite.
Să presupunem că, banca urmăreşte o reducere a activului cu 10% în intervalul de
maturitate cuprins între 1-3 luni, concomitent cu o reducere a pasivului cu acelaşi procent în
intervalul de maturitate de până la o lună.
În tabelul nr. 4.15 sunt centralizate rezultatele analizei în această ipoteză:

Tabelul nr. 4.15 Analiza GAP în cazul ipotezei 4

mil. ROL

Explicaţii Total 30.12.2004

< 3 luni 3 luni - 1 an 1-5 ani > 5 ani
0 1 2 3 4
Pasive scadente 227406,69 -136150,59 -28383 -8451 -54422,1
Active lichide 227406,69 147843,5 20490,39 28507 30565,8
Impas în stocuri (GAP stoc) X 11692,91 -7892,63 20056 -23856,3
Impas în fluxuri (GAP flux) X 11692,91 3800,3 23856,3 X
GAP flux/ Total activ X 5,14 1,67 10,49 X
Sursa: Rapoartele anuale ale BCR 2004

Cu excepţia primului interval de maturitate, indicii GAP s-au înrăutăţit ca urmare a

faptului că banca procedează la o reducere a bilanţului bancar prin vânzarea unor active cu
maturitatea rămasă cuprinsă în intervalul 1-3 luni, iar fondurile rezultate au fost rambursate la
scadenţă.
Această strategie este mai puţin utilizată deoarece după cum se ştie utilizarea unor
active înainte de termen va conduce la reducerea randamentelor plasamentelor respective,
afectând profitabilitatea globală a bănci.

167
 4.1.3.2. Corelarea activelor cu pasivele la BCR prin intermediul costului creditului

În vederea cuantificării expunerii la variaţia ratelor dobânzii, prin analiza GAP

procedăm la clasificarea posturilor bilanţiere pe intervale de durată rămasă, în funcţie de
sensibilitatea elementelor bilanţiere la modificarea ratelor dobânzii (vezi tabelul nr. 4.16).
Tabelul nr. 4.16: Clasificarea posturilor bilanţiere în funcţie de modificarea ratei dobânzii (mil.
ROL)
Activ Total < 3 luni 3 luni – 1 an 1-5 ani >5 ani Nonsensibile
Numerar
sold mediu 4152,23 - - - - 4152,23
sold 2004 4276,3 - - - - 4276,3
Plasamente BC
sold mediu 59897,36 59897,36 - - - -
sold 2004 71482 71482 - - - -
Plasamente alte bănci
sold mediu 8731,46 8479,51 251,95 - - -
sold 2004 8240 8012 228 - - -
Credite
sold mediu 77984,4 70995,2 5900,6 688,6 400 -
sold 2004 108310,8 58795 46943,6 1000 1572,2 -
Titluri
sold mediu 28631,1 1819,8 7490,4 17132,4 1809,1 379,4
sold 2004 39502,8 7540 6666,8 18756 5420 1120
Alte active
sold mediu 21725,8 - - - - 21725,8
sold 2004 20862,2 - - - - 20862,2
Total active
141191.87 13642.95 17821 2209,1 26257,43
sold mediu 201122,4
145829 53838,4 19756 6992,2 26258,5
sold 2004 252674,1
Pasiv Total < 3 luni 3 luni – 1 an 1-5 ani >5 ani Nonsensibile
Depozite bănci
sold mediu 10601,13 5938,9 3480,28 929,9 252,05 -
sold 2004 8627 4467 2722 1147 291 -
Depozite clienţi
sold mediu 146060,63 142716,95 2371,68 972 - -
sold 2004 177640,5 151842 17477,5 5472 2849 -
Alte obligaţii
sold mediu 11511,57 - 3251,7 4897,5 583,73 2778,6
sold 2004 28890 - 4757 8791 5342 10000
Capital propriu
sold mediu 32949,1 - - - - 32949,1
sold 2004 37516,6 - - - - 37516,6
Total pasive
sold mediu 201122,4 148655,85 9103,66 6799,4 835,78 35727,7
sold 2004 252674,1 156309 24956,5 15410 8482 47516,6
GAP stoc
x
sold mediu -7463,98 4539,29 11021,6 1373,32 -9470,26
x
sold 2004 -10480 28881,9 4346 -1489,8 -21258,1
GAP flux
-7463,98- -2934,69 8086,91 9460,26 X
sold mediu x
10480 18401,9 22747,9 21258.,1 x
2004 x
Grad sensib(%)
94,97 149,86 262,01 264,32 73,49
sold mediu x
93,29 215,72 128,2 82,43 55,26
sold 2004 x

Sursa: Rapoartele anuale ale BCR 2001-2004

Expunerea unei bănci la riscul dobânzii în intervalele 3 luni - 1 an şi respectiv 1 – 5

ani este apreciată prin nivelul gradului de sensibilitate pe aceste intervale, fiind supraunitar,
reflectând o stare în care activele nete predomină pasivele, poziţia fiind lungă, fapt ce asigură
băncii o situaţie financiară bună dacă dobânzile scad.
Însă gradul de sensibilitate subunitar din primul interval şi tendinţa descrescătoare
din următoarele două intervale, arată o expunere variată a băncii la riscul dobânzii, banca fiind

168
dependentă în mod semnificativ de pasivele sensibile cu interval de maturitate < 3 luni, situaţie
ce a generat o creştere a cheltuielilor cu dobânzile bonificate.
Din tabelul nr. 4.16, observăm, că, în anul 2004, spre deosebire de media celor 3
ani, este mai puţin expusă la riscul de rată a dobânzii, cuantificat prin GAP care este
pozitiv exceptând primul interval de maturitate, ce prezintă un nivel negativ, şi o rată
subunitară egală cu 0,96, pe restul intervalelor GAP-ul fiind pozitiv şi supraunitar, activele
sensibile devansând pasivele sensibile.
În vederea eliminării GAP-ului negativ din primul interval de maturitate, BCR
trebuie să procedeze la o restructurare a posturilor bilanţiere, în sensul plasării resurselor
atrase în active valorificabile.
De altfel, aşa cum am observat la analiza lichidităţii, BCR prezintă un exces de
lichiditate, prin plasarea resurselor atrase în active lichide (RO, plasamente BC) consecinţă a
măsurilor de politică monetară, aspecte scoase în evidenţă prin analiza GAP-ului pe indici, care
aşa cum observăm este extrem de pozitiv pe intervale de maturitate, GAP-ul fix nonreglementat,
fiind negativ (mai puţin pe primul interval) urmare a contractării împrumuturilor de la alte bănci
(vezi tabelul nr. 4.17)

Tabelul nr. 4.17: Tabloul de scadenţe pe indici

mil. ROL
Activ Total < 3 luni 3 luni – 1 an 1-5 ani >5 ani
RFNR
sold mediu 8731,46 8479,51 251,95 - -
sold 2004 8240 8012 228 - -
RFR sold
mediu 88149,04 61717,16 7490,4 17132,4 1809,1
sold 2004 110984,8 79022 6666,8 18756 5420
RVTS
sold mediu 59679,6 56489,1 2977 112,5 101
sold 2004 72456 41232,7 30545 377,3 301
RVTL
sold mediu 18304,8 14506,1 2923,6 576,1 299
sold 2004 35854,8 17562,3 16398,6 622,7 1271,2
Activ total
sold mediu 174864,97 141191.87 13642,95 17821 2209,1
sold 2004 226415,6 145829,5 53838,4 19756 6992,2
Pasiv Total < 3 luni 3 luni – 1 an 1-5 ani >5 ani
RFNR
sold mediu 8736,93 - 3251,7 4897,5 587,73
sold 2004 12475 3121 3736 4721 897
RFR
sold mediu 8840,9 6991 1728,9 121 -
sold 2004 24542,9 5752 5456 6788 6546,9
RVTS
sold mediu 58954,33 57223,75 890,08 728 112,5
sold 2004 66726,52 59796 5080,52 914 936
RVTL
sold mediu 88862,48 84441,1 3232,98 1052,9 135,5
sold 2004 101412,58 87640 10683,98 2987 102,1
Pasiv total
sold mediu 165394,7 148655,85 9103,66 6799,4 835,78
sold 2004 205157 156309 24956,5 15410 8482

Sursa: Rapoartele anuale ale BCR 2001-2004

unde:

169
RFNRA – active fixe nonreglementate (plasamente alte bănci)
RFRA – active fixe reglementate (RO, certificate de trezorerie)
RVTSA – active sensibile pe termen scurt (creditele)
RVTLA – active sensibile pe termen lung (creditele)
RFNRP – pasive fixe nonreglementate (împrumuturi)
RFRP – pasive fixe reglementate ( certificate de trezorerie)
RVTSP – pasive sensibile pe termen scurt (depozite)
RVTLP – pasive sensibile pe termen lung (depozite)
GAP indici calculat pe baza bilanţului mediu şi al anului 2004 utilizând relaţiile
nr.1,2. este prezentat în tabelul nr. 4.18 şi permite evidenţierea următoarelor aspecte:

Tabelul nr. 4.18: GAP indici calculat pe baza bilanţului mediu şi al anului 2004
mil. ROL
GAP indici < 3 luni 3 luni – 1 an 1-5 ani >5 ani
GAP RFNR
mediu 8479,51 -2999,75 -4897,5 -587,73
2004 4891 -3508 -4721 -897
GAP RFR
mediu 54726,16 5761,5 17011,4 1809,1
2004 73270 1210,8 11968 -1126,9
GAP RVTS
mediu -734,65 2086,92 -615,5 -11,5
2004 -18563,3 25464,48 -536,7 -635
GAP RVTL
mediu -69935 -309,38 -476,8 163,5
2004 -70077,7 5714,62 -2364,3 1169,1
GAP total
mediu -7463,98 4539,29 11021,6 1373,32
2004 -10480 28881,9 4346 -1489,8

Sursa: Rapoartele anuale ale BCR 2001-2004

Pe total GAP-ul fix este pozitiv, ceea ce înseamnă că activele fixe sunt superioare
pasivelor fixe atrase.
Din tabel observăm că GAP-ul total a fost influenţat semnificativ de nivelul GAP-
ului la rata variabilă pe termen scurt şi lung, fiind negativ în toate intervalele de maturitate pentru
RVTL ceea ce semnifică faptul că, resursele atrase la rata variabilă au devansat cu aceeaşi rată
activele, această transformare fiind specifică băncilor, ele asigurându-şi venitul prin modul în
care reuşesc să-şi valorifice resursele atrase pe termen scurt şi plasate pe termen lung.
În concluzie putem spune că, GAP-ul negativ din primul interval de maturitate a fost
generat de un GAP variabil negativ, GAP-ul la rată fixă având un rol pozitiv în cuantificarea
GAP-ului mediu la BCR.
Această metodă de cuantificare a GAP-ului pe indici, permite managementului băncii
să optimizeze structura bilanţieră în scopul creşterii performanţelor financiare ale băncii.
În continuare ne propunem să analizăm influenţa GAP-ului, asupra marjei dobânzii,
previzionând o modificare a structurii bilanţiere în următorii 2 ani, pe intervale de maturitate mai
mici conform tabelului nr. 4.19.

170
 Tabelul nr. 4.19: Tabloul de scadenţe pe indici
mil. ROL
< 3 luni 3 luni – 6 luni 6 luni - 1 an 1-2 ani Total
Activ total
mediu 141191,87 9736,4 3906,55 7128,4 161963,2
sold 2004 145829 35568,2 18270,2 5072 204739,4
RFNR
sold mediu 8479,51 232,9 19,05 - 8731,46
sold 2004 8012 113 115 - 8240
RFR
sold mediu 61717,16 5640 1850,4 6852,96 76060,52
sold 2004 79022 4587,2 2079,6 4589 90277,8
RVTS
sold mediu 56489,1 1876.5 1100,5 36,44 59502,5
sold 2004 41232.7 21892 8653 112 71889,7
RVTL
sold mediu 14506,1 1987 936,6 239 17668,7
sold 2004 17562.3 8976 7422,6 371 34331,9
Pasiv total
mediu
148655,85 5210,5 3893,16 2404,16
2004 160163,67
156309 16671,5 8285 6399
187664,5
RFNR
sold mediu - 2088,82 1162,88 1959 5210,7
sold 2004 3121 2156 1580 1879 8736
RFR
sold mediu 6991 972,9 756 101 8820,9
sold 2004 5752 3739 1717 3517 14725
RVTS
sold mediu 57223,75 556,5 333,58 130,3 58244,13
sold 2004 59796 3982,5 1098,02 576 65452,5
RVTL
sold mediu 84441,1 1592,28 1640,7 213,86 87887,9
sold 2004 87640 6794 3889,98 427 98750,98
GAP stoc mediu -7463,98 4525,9 13,39 4724,24 1799,55
GAP flux mediu -7463,98 -2938.08 -2924,69 1799,55 X
Grad sensib. mediu 1,01
0,94 1,56 1,35 2,62
(%)
GAP stoc 2004 -10480 18896,7 9985, 2 -1327 17074,9
GAP flux 2004 -10480 8416,7 18401,9 17074,9 X
Grad sensib 2004 1,09
0,93 2,13 2,2 0,79
(%)

Sursa: Rapoartele anuale ale BCR 2001-2004;Date BCR

Analiza GAP-ului pe intervale mai mici permite evidenţierea expunerii BCR în

intervale marginale respectiv 0–3 luni, 1-2 ani, când GAP-urile sunt negative, în timp ce în
interior pe intervalele 3–6 luni, 6 luni –1 an, GAP-ul este pozitiv, activele sensibile devansând
pasivele sensibile.
Calculul GAP-ului pe indici pe baza bilanţului ester redat cu tabelul nr. 4.20

171
 Tabelul nr. 4.20: GAP indici calculat pe baza bilanţului
mil. ROL
< 3 luni 3 – 6 luni 6 luni – 1 an 1 – 2 ani
GAP RFNR
mediu 8479,1 -1855,92 -1143,83 -1959
2004 4891 -2043 -1465 -1879
GAP RFR
mediu 54726,16 4667,1 1094,4 6751,96
2004 73270 848,2 362,6 1072
GAP RVTS
mediu -734,65 1320 766,92 -93,86
2004 18563.3 17909,5 7555,5 -464
GAP RVTL
mediu -69935 394,72 -704.1 25,14
2004 -70077.7 2182 3532,62 -56
GAP total stoc
-7463,98 4525,9 13,39 4724,24
mediu
-10480 18896,7 9985,72 -1327
2004

Pe intervale mai mici de 1 an, BCR este expusă la riscul dobânzii, GAP-ul fiind
negativ pe seama activelor sensibile pe termen scurt şi lung.
Utilizând relaţia nr. 10 variaţia marjei absolute a dobânzii la o variaţie de 1% a ratei
dobânzii, în cazul în care coeficientul de elasticitate este 1, pentru GAP – rata fixă se prezintă în
tabelul nr. 4.21.

Tabelul nr. 4.21: Variaţia marjei dobânzii pentru GAP la rată fixă *

∆ Marja dobânzii 0-3 luni 3-6 luni 6 luni - 1 an 1-2 ani

RFR
58
medie 136,81 11,66 5,47 67.51
2004 183,17 2,12 1,81 10,72
RFNR
medie 21,19 -4,63 -5,72 -19,59
2004 12,22 -5,10 -7,32 -18,79
Total RF
medie 158 7,03 -0,25 47,92
2004 195,39 -2,98 -5,5 -8,07

*-pentru o variaţie de 1% a ratei dobânzii

Din tabel observăm că la variaţie rata marjei dobânzii pe piaţă de 1%, dobânda
prezintă o variaţie diferită pe intervale de maturitate. Pentru GAP-ul din anul 2004, expunerea
marjei la variaţia dobânzii cu 1% este mai mică ca urmare a nivelului GAPRFR pe anul 2004, care
este superior mediei (bilanţ stoc) pe seama constituirii într-un volum mai mare de active lichide
în 2004.
Pentru reducerea GAP-ului negativ din primul interval de scadenţă pentru anul 2004
şi respectiv din toate intervalele (1-3 luni, 3-6 luni, 6 luni – 1 an), pentru bilanţ mediu, BCR
trebuie să procedeze la o restructurare a portofoliului său pe indici respectivi utilizând metoda
GAP indici, pornind de la GAPRFR, simulǎm evoluţia producţiei noi (creşteri bilanţiere, pe
următorii 2 ani), cu următorii coeficienţi de elasticitate specifici indicilor:
RFR – coef. =0, la o scădere a ratei dobânzii de 1% se presupune că nu există nici o
modificare în următorii doi ani privind remunerarea posturilor bilanţiere ce aparţin acestor indici.

58
54726.16*3/12*1%

172
Aceste posturi reglementate au o rată a dobânzii mică, iar reglementare lor este atât de rigidă
încât putem spune că scăderea dobânzii de piaţă nu le afectează.
RFNR – coef. = 0,75%, scăderea dobânzii cu 1% implică o scădere a ratei
dobânzilor practicate de bancă cu 0,75%, pentru elementele bilanţiere ce aparţin acestui indice.
RVTS , RVTL– coef. =1%, aceasta arată că pentru o scădere de 1% a ratelor
dobânzii de piaţă, ratele dobânzilor specifice posturilor variabile se modifică cu acelaşi procent ,
şi determinǎm expunerea BCR la variaţia dobânzii, utilizând metoda GAP indice pe baza
tabloului de scadenţe.
Presupunem cǎ, producţia nouă pentru primii doi ani se modificǎ în următoarele
procente faţă de soldul mediu,către o poziţie pasivă fixă ,deoarece Gap-ul contabil este
negative(vezi tabelul nr. 4.22).

Tabelul nr. 4.22: Modificarea producţiei pentru primul şi al doilea an în mărime relativă

RFNR RFR RVTS RVTL

Activ -5% -5% 20% 10%
Pasiv 20% 10% -5% -5%

Iar în mǎrime absolutǎ conform tabelului nr. 4.23:

Tabelul nr. 4.23: Producţia nouă pentru primul şi al doilea an în mărime absolută
mil. ROL
RFR RFNR RVTS RVTL
Activ -436,57 -3803,02 11900,5 1766,87
Pasiv 1042,14 882.09 -2912,2 -4394,39

Tabelul nr. 4.24 reflectă scadenţele soldurilor medii ale diferitelor posturi din bilanţ,
incluzând stocurile şi producţia nouă.

173
Tabelul nr. 4.24: Tabloul privind repartizarea pe scadenţe a soldurilor pe indici
mil. ROL
Perioadele 0-3 luni 3 luni - 6 luni 6 luni – 1 an 1 an - 2 ani
NP NP NP NP
ACTIV Stoc Stoc Stoc stoc
cumulat cumulat Cumulat cumulat
RFNR (-)
Soldul sf. 8012 109,14 113 218,28 115 436,57 873,1
-
per. 8479,51 54,57 232,9 163,71 19,05 381,99 818,54
-
Soldul mediu
RFR (-)
Soldul sf. 79022 950,75 4587,2 1901,5 2079,6 3803,02 4589 7605,74
per. 61717,16 475,37 5640 1426,1 1850,4 3327,6 6852,96 7130,69
Sold mediu
RVTS (+)
Soldul sf. 41232,7 2975,1 21892 5950,2 8653 11900,5 112 23801
per. 56489,1 1487,56 1876 4462,66 1100,5 10412,91 36,44 22313,14
Soldul mediu
RVTL (+)
Soldul sf. 17562.3 441,71 8976 883,43 7422,6 1766,87 371 3533,74
per. 14506,1 220,85 1987 662,57 936,6 1546 239 3312,87
Soldul mediu
NP NP NP NP
PASIV Stoc Stoc Stoc stoc
cumulat cumulat Cumulat cumulat
RFNR (+)
Soldul sf.
3121 260,53 2156 521,07 1580 1042,14 1879 2084,28
per.
- 130,26 2088,82 390,8 1162,88 911,87 1959 1954,01
Soldul mediu

RFR (+)
Soldul sf. 5752 220.52 3739 441,04 1717 882,09 3571 1764,18
per. 6991 110,26 972,9 330,78 756 771,82 101 1653,91
Soldul mediu
RVTS (-)
Soldul sf. 59796 728,05 3982,5 1456,1 1092,07 2912,2 576 5824,4
per. 57223,75 364,02 556,5 1647,08 333,58 2548,17 130,3 5460,37
Soldul mediu
RVTL (-)
Soldul sf. 87640 1098,59 6794 2197,19 3889,98 4394,39 427 8788,78
per. 84441,1 549,29 1592,28 1647,89 1640,7 3845,09 213.86 8239,48
Soldul mediu

Vom deduce GAP-indicii următori utilizând relaţiile nr. 8 şi 9.

Calculul GAP-ului prin indici pe baza tabloului de scadenţǎ se prezintǎ în tabelul nr.
4.25.

Tabelul nr. 4.25 GAP prin indici calculaţi pornind de la soldul mediu bilanţier
mil. ROL
INDICE <3 luni 3 luni - 6 luni 6 luni -1 an 1 an - 2 ani
stoc NP stoc NP stoc NP stoc NP

RFNR 8479,51 -184,83 -1855,92 -554,51 -1143,83 -1293,77 -1959 -2772,55

RFR 54726,16 -365,11 4667,1 -1756,88 1094,4 -4099.42 6751,96 -8784,6
RVTS -734,65 1851,58 1320 6109,74 766,92 12961,08 -93,86 27773,78
RVTL -69935 770,14 394,72 2310,46 -704,1 5391,09 25,14 11552,35

Ceea ce implică, pentru o scǎdere a ratei dobânzii de piaţă de 1%, următoarea

variaţie a marjei conform tabelului urmǎtor:

174
 Tabelul nr. 4.26: Variaţia marjei dobânzii medii prin indici *

INDEX 0-3 luni 3 luni - 6 luni 6 luni -1 an 1 an - 2 ani

stoc NP stoc NP stoc NP stoc NP
RFNR 0 +0,3465 0 +1,0397 0 +4,8516 0 +0,2772
RFR 0 0 0 0 0 0 0 0
RVTS 1,836 -0,0463 -0,79875 -0,1527 -3,8246 -0,6481 +0,9386 -2,7773
RVTL 174,83 -0,0193 -0,9868 -0,0577 +1,47 -0,2695 -0,2514 -1,1552
Total 176,66 0,2809 -1,7855 0,8293 -2,3546 3,934 0,6872 -3,6553

*- pentru o scǎdere a ratei dobânzii de piaţă de 1%

Rezultatele simulării variaţiei marjei dobânzii utilizând cele două metode (GAP la
rată fixă şi GAP pe indici)sunt prezentate în tabelul nr. 4.26:

Tabelul nr. 4.27: Variaţia marjei dobânzii medii prin cele două metode pentru o scǎdere a ratei
dobânzii de piaţă de 1%

Metode 0-3 luni 3 luni - 6 luni 6 luni -1 an 1 an - 2 ani

GAP-ul ratelor fixe(1) 158 7,03 -0,25 47,92
GAP-ul prin indici(2) 176,94 -0,955 1,57 -2,96

Introducerea coeficientului de elasticitate a permis nu numai o creştere a riscului pe

primul interval de maturitate dar şi o diversificare a acestuia pe celelalte intervale.
Observăm din tabelul nr. 4.27, căci în urma simulării prin modificări opuse ale
posturilor bilanţiere bilanţiere clasificate pe indici, expunerea pe intervale de maturitate se
diminuează mai puţin pe primul interval, ceea ce atrage atenţia managementului asupra
restructurării portofoliului în vederea diminuării expunerii pe acest interval.
Expunerea băncii la variaţia dobânzii, în sensul scăderii acesteia cu 1% faţă de
dobânda pieţei, este foarte mare pe primul interval de maturitate, deoarece în exemplul nostru,
am simulat o majorare a activelor sensibile, cu o rată variabilă în detrimentul activelor fixe,
pornind de la un GAP iniţial negativ, concomitent cu creşterea resurselor la rata fixă în
detrimentul reducerii celor cu rată sensibilă.
Cu ajutorul microcomputerului, factorii de conducere vor realiza scenarii diverse
funcţie de nivelul de probabilitate al coeficientului de elasticitate şi al noii producţii, urmând a
selecta scenariul oportun care permite un nivel îmbunătăţit al marjei absolute din dobânzi.

4.1.3.2.1. Alte modele simulative privind optimizarea performanţelor bancare prin

corelarea activelor cu pasivele pe baza costului creditului

În ultima perioadă simularea a devenit una dintre cele mai des utilizate tehnici de
management al activelor şi pasivelor bancare şi de cuantificare a performanţelor planurilor de
plasament şi resurse în condiţii macroeconomice diferite.
Modelele de simulare pot varia de la o simplă pagină cu calcule la un foarte complex
model matematic ce poate fi rezolvat şi gestionat doar de un calculator.
Metoda Simulărilor constă în simularea tuturor situaţiilor posibile, în fiecare din
aceste situaţii, în deducerea distribuţiilor valorilor sale şi a volatilităţii.
Esenţa simulării contă în estimarea impactului mediului financiar necontrolabil
asupra strategiilor de afaceri controlabile.
În acest moment al analizei este necesară luarea unei decizii cu privire la numărul de
scenarii construite şi tipul de strategie elaborată, ce urmează a fi adaptată.
Descrierea fiecărui scenariu poate fi realizată în cadrul unei matrice acesta depinzând
de caracteristicile mediului în care activează instituţia şi de resursele umane, materiale,
financiare alocate acestei simulări.

175
 Crearea scenariilor utilizate la simulare se bazează pe situaţia prezentată şi pe
obiectivele pe care fiecare bancă şi le propune să le atingă (profit, nivel indici de risc, structură
etc.).
În vederea atingerii obiectivelor, scenariilor, ce se vor crea vor lua în considerare, în
principal următoarele elemente:

anticipările de modificări ale structurii bilanţului bancar;

previziunile evoluţiei volumului plăţilor şi încasărilor efectuate de clienţii băncii, ce
afectează soldul contului curent deschis la banca centrală;

estimări statistice cu privire la evoluţiile precedente ale indicatorilor de profit şi risc
bancar;

previziunile nivelului fondurilor adjudecate la licitaţiile de titluri de stat şi operaţiunile de
open-market.
Observăm multitudinea de elemente ce trebuie luate în considerare şi care permit
crearea unui număr foarte mare de scenarii. Dintre acestea, trebuie decretate doar câteva scenarii
de bază, care să cuprindă mai multe elemente comune şi să prezinte o probabilitate mai mare de
a se realiza putând fi aplicate în practică.
Alegerea acestor câteva scenarii depinde foarte mult de experienţa analiştilor ce le
realizează şi de volumul de informaţii acumulat prin diverse analize cu privire la evoluţiile
viitoare înregistrate în piaţa financiar-bancară.
Analiza rezultatelor simulării trebuie să permită identificarea înainte de producere,
evenimentelor ce ar putea compromite atingerea obiectivelor propuse de bancă şi găsirea
soluţiilor alternative pentru depăşirea acestora.
Datorită volumului considerabil de informaţii, este necesară actualizarea permanentă
a tuturor datelor de intrare ale modelului de simulare, corectitudinea şi promptitudinea acestora,
reprezentând cheia reuşitei simulării respective.
Pe baza datelor furnizate de modelul de simulare pot fi realizate un număr mare de
rapoarte de sinteză: bilanţ previzionat, raport cash flow, raport de analiză tip GAP, raport
Duration, contul de profit şi pierdere previzionat, balanţe ale valorilor de piaţă, raport de
performanţă, raport ale principalilor indicatori.
Pornind de la analiza GAP dobândǎ pe baza bilanţului din 2004 prezentat în tabelul
nr. 4.28, simulǎm influenţa urmǎtorilor factori asupra nivelului marjei nete din dobânzi:
◘ influenţa modificǎrii dobânzii
◘ influenţa modificǎrii ecartului dobânzii
◘ influenţa modificǎrii volumului portofoliului
◘ influenţa modificǎrii structurii activelor şi pasivelor bancare

Tabelul nr. 4.28: Calculul marjei absolute din dobânzi pe baza bilanţului mediu la BCR

Rata medie a PASIVE (mil. Rata medie a

ACTIVE (mil. ROL)
dobânzii (%) ROL) dobânzii (%)

Sensibile la dobândă 77984,4 32,86 143172,96 20,77

Cu dobândă fixă 96877,07 21 165394,7 22,7
Total purtătoare de dobândă 174861,47 - 2778,6 -
Nepurtătoare de dobândă 4535,13 - 32949,1 -
Capital 21725,8 - - -
Total 201122,4 26,93 201122,4 21,74
Sursa: Raportul BCR pe anii 2001-2004

176
 În funcţie de această structură vom calcula marja absolută a dobânzii, GAP.
Marja absolută din dobânzi = ASD x ds +ANS x dns – PSd x ds – PNS x
dns=77984,4x33,86% + +96877,07 x 21% - 143172,96 x 20,77% - 13488,2 x 22,71% =
13169,64 mil Rol
VND 13169,64
Marja procentuală brută a dobânzii = = = 7,53%
∑ A fructificabile( AS + ANS ) 174861,47

Marja procentuală netă a dobânzii = Rd x A – Rdd x P = 30,59% – 25,42% = 5,17%

GAP = ASD - PSD =77984,4-143172,96= - 65188,5 mil .Rol
∑ ASD 77984,4
RSD = = = 0,54 < 1
∑ PSD 143172,9

În tabelul nr. 4.29 prezentăm calculul marjei absolute din dobânzi la finele anului 2004

Tabelul nr. 4.29: Calculul marjei absolute din dobânzi la finele 2004– BCR -

ACTIVE (mil. Rata medie a Rata medie a

PASIVE (mil. ROL)
ROL) dobânzii (%) dobânzii (%)
Sensibile la dobândă 108310,8 23,8 168139,6 17,47
Cu dobândă fixă 118104,8 21,25 37017,9 19,11
Total purtătoare de dobândă 226415,6 - 205157,5 -
Nepurtătoare de dobândă 5396,3 - 10000 -
Capital 20862,2 - 37516,6 -
Total 252674,1 22,52 252674,1 18,29
Sursa: : Raportul BCR pe anul 2004

Marja absolută din dobânzi = ASD x ds +ANS x dns – PSd x ds – PNS x dns
=108310,8x23,8%+ +18104,8 x 21,25% - 168139,6 x 17,47% - 37017,9 x 19,11%= 14427
mil. Rol
VND 14427
Marja procentuală brută a dobânzii = = = 6.37%.
∑ A fructificabile( AS + ANS ) 226415,6
GAP = ASD - PSD =108310,8-168139,6= -59828,8 mil. Rol
Marja procentuală netă a dobânzii=Rd x A– Rdd x P = 22,52% – 18,29% =
4,23%

Nivelurile negative ale GAP (-59828,8 ), precum şi valoarea subunitară a ratei de

sensibilitate confirmă existenţa unei necorelări între activele şi pasivele sensibile la variaţia
ratei dobânzi, dependenţa băncii de pasivele sensibile, ce adesea generează cheltuieli mari
cu dobânzile bonificate.
Ipoteza 1:
Analiza inflaţiei modificării relaţiei dintre dobânda activă şi dobânda pasivă asupra
marjei din dobânzi
Presupunem că dobânda medie activă şi pasivă va creşte cu 5 puncte procentuale. În
acest caz marjei absolute din dobânzi (calculat pe baza bilanţului restructurat anterior) va fi egal
cu:

MA= 108310,8 x 28,8%+118104,8 x 21,25%-168139,6 x 22,47%–37017,9 19,18% = 11435,6

mil. ROL

177
 VND 11435.6
Marja % brută a dobânzii = = = 5.05%
∑ Af 226415,6
GAP = ASD - PSD =108310,8-168139,6= -59828,8 mil. Rol
Se observă că, în situaţia în care structura şi dimensiunea portofoliului băncii
rămân nemodificate pe parcursul unui an, creşterea dobânzilor variabile medii active şi
pasive cu 5 puncte procentuale va determina scăderea marjei nete din dobânzi cu 2291,4
mil. ROL din cauza faptului că GAP – ul BCR este negativ.
Ipoteza 2:
Analiza influenţei modificării ecartului dobânzii variabile cu 5 puncte procentuale.
Vom considera o scădere a ecartului dobânzii variabile ca urmare a majorării
dobânzii active medii cu 2,5 puncte procentuale şi majorarea dobânzii pasive cu 7,5 puncte
procentuale. Structura şi volumul portofoliului din bilanţul anterior restructurat rămân
neschimbate(vezi tabelul nr. 4.30).

Tabelul nr. 4.30: Calculul marjei absolute din dobânzi (ipoteza 2)

ACTIVE (mil. Rata medie a PASIVE (mil. Rata medie a

ROL) dobânzii (%) ROL) dobânzii (%)
Sensibile la dobândă 108310,8 26,3 168139,6 24,97
Cu dobândă fixă 118104,8 21,25 37017,9 19,11
Total purtătoare de dobândă 226415,6 - 205157,5 -
Nepurtătoare de dobândă 5396,3 - 10000 -
Capital 20862,2 - 37516,6 -
Total 252674,1 23,77 252674,1 22,04
Sursa: Raportul BCR pe anul 2004

În acest caz:
MA=108310,8x26,3%+118104,8x 21,25%-168139,6x 24,97%-37017,9x 19,11%=4524,4 mil.
ROL.
4524.4
Marja % brută a dobânzii = = 1.99%
226415,6
Se constată că, în acest caz MA a scăzut cu 9902,5 mil. ROL, deoarece creşterea
veniturilor din dobânzi cu 53583,01 mil. ROL este anulată de creşterea cheltuielilor cu
dobânzile în sumă de 49058,5 mil. ROL.
Propunem managementului băncii o creştere a ecartului dobânzii care va determina o
creştere a marjei absolute din dobânzi.
Ipoteza 3:
Analiza influenţei modificării volumului portofoliului
Se presupune că volumul portofoliului se dublează în condiţiile în care structura
portofoliului şi ratele medii ale dobânzilor rămân neschimbate(vezi tabelul nr. 4.31).

Tabelul nr. 4.31: Calculul marjei absolute din dobânzi (ipoteza 3)

Rata medie a PASIVE (mil. Rata medie a

ACTIVE (mil. ROL)
dobânzii (%) ROL) dobânzii (%)
216621,6
Sensibile la dobândă 23,8 336279,2 17,47
236209,6
Cu dobândă fixă 21,25 74035,8 19,11
452831,2
Total purtătoare de dobândă - 410315 -
226415,6
Nepurtătoare de dobândă - 10000 -
5396,3
Capital - 37516,6 -
20862,2
Total 252674,1 22,52 252674,1 18,29
Sursa: Raportul BCR pe anul 2004

178
 În acest caz:
MA=216621,6x23,8%+236209,21,25%-336279,2x17,47%-74035,8x19,11%= 28854 mil.
ROL.
28854
Marja % brută a dobânzii = = 6.37% .
452831,2
Se observă că, MA se dublează dar marja brută a dobânzii rămâne
neschimbată. GAP – ul se dublează ceea ce înseamnă că expunerea băncii se măreşte,
veniturile sale de asemenea se măresc, dar profitabilitatea rămâne neschimbată.
Ipoteza 4.
Analiza influenţei modificării structurii activelor şi pasivelor bancare
Pentru a analiza influenţa modificării structurii activelor şi a pasivelor, vom
presupune că activele sensibile la dobândă se majorează cu 2001 mil. ROL în detrimentul
activelor cu dobândă fixă şi că pasivele se diminuează cu 2001 mil. ROL în favoarea pasivelor
cu dobândă fixă. Volumul activelor şi ratele medii ale dobânzilor din bilanţul restructurat
anterior rămânând neschimbate, situaţia se prezintă conform tabelului nr. 4.32:

Tabelul nr. 4.32 Calculul marjei absolute din dobânzi (ipoteza 4)

Rata medie a PASIVE (mil. Rata medie a

ACTIVE (mil. ROL)
dobânzii (%) ROL) dobânzii (%)
Sensibile la dobândă 110310,8 23,8 166139,6 17,47
Cu dobândă fixă 116104,8 21,25 39017,9 19,11
Total purtătoare de dobândă 226415,6 - 205157,5 -
Nepurtătoare de dobândă 5396,3 - 10000 -
Capital 20862,2 - 37516,6 -
Total 252674,1 22,52 252674,1 18,29
Sursa: Raportul BCR pe anul 2004

În acest caz:
MA=110310,8x23,8%+116104,8x21,25%-166139,6x17,47%-39017,9x19,11%=14445,3 mil.
ROL
Marja % brută a dobânzii = 6,38%.
Se observă că, modificarea în acest mod a structurii activelor şi a pasivelor este
cea mai benefică pentru bancă. Marja absoluta din dobânzi se majorează în acelaşi timp
cu diminuarea expunerii băncii la risc, iar marja procentualǎ netă a dobânzii se măreşte şi
ea. Propunem băncii utilizarea acestei pârghii financiare deoarece aşa cum am observat
modificarea structurii pasivelor şi activelor bancare, în sensul creşterii activelor sensibile în
defavoarea activelor fixe concomitent cu scăderea pasivelor sensibile şi creşterea celor fixe, a
determinat o îmbunătăţire a indicatorilor ce cuantifică riscul de dobândă. Banca poate utiliza o
serie de instrumente financiare existente în bilanţul propriu în vederea ajustării activelor şi a
pasivelor sale.
Cel mai frecvent mod de remodelare a activelor pe termen scurt îl constituie
utilizarea pieţei monetare, prin efectuarea de plasamente interbancare operaţiuni reverse repo cu
titluri de stat sau alte instrumente caracterizat prin dobânda fixă până la scadenţă.
Dar şi aceste instrumente ce ar putea fi utilizate de bancă pot fi expuse riscului ratei
dobânzii în situaţia în care are loc o prelungire a scadenţei acestor plasamente realizate la ratele
de dobândă existente în piaţa monetară la acel moment.
Structura pasivelor se poate modifica, dar pe un interval mai îndelungat de timp în
comparaţie cu ajustarea activelor, adoptarea unei astfel de strategii va trebui să ia în considerare
următoarele elemente:
structura prognozată a activelor
previziunile ratelor de dobândă
179
 necesitatea asigurării unei finanţări adecvate atât din punct de vedere al riscului ratelor de
dobândă cât şi al celui de lichiditate.
O altă alternativă pentru bancă este reprezentată de utilizarea instrumentelor
derivate: contractele la termen (futures), cu opţiune (options) şi cu schimb (swaps).
De exemplu pentru reducerea GAP-ului negativ înregistrat, managementul băncii
poate vinde contracte futures cu certificate de trezorerie, operaţiune denumită "short hedge".
Dacă ratele de dobânda vor creşte, banca va înregistra un câştig din hedging-ul
futures realizat care va compensa veniturile nete din dobânzi.
De asemenea contractele cu opţiuni pot fi folosite cu succes în vederea compensării
riscului ratelor de dobândă.
Contractele "call" cu opţiunea de cumpărare sunt folosite de băncile cu poziţie de
risc lungă (active sensibile mai mari decât pasivele sensibile) iar cele "put" cu opţiune de
vânzare de către băncile cu poziţie scurtă.
Restructurarea bilanţului este dificilă pentru BCR deoarece instrumentele
pieţei de capital, care i-ar permite acest lucru cu uşurinţă, nu sunt dezvoltate în România.
Principala posibilitate pe care banca o are la dispoziţie pentru a-şi restructura bilanţul este
modificarea dobânzii urmată într-un interval scurt de timp de modificarea structurii
bilanţului BCR odată cu dezvoltarea pieţei de capital.
Analiza GAP global nu trebuie să se rezume numai la urmărirea marjei nete din
dobânzi ci va trebui să se analizeze pe benzi de maturitate cauzele care au generat nivelul şi
semnul GAP-urilor actuali, în vederea adoptării strategiei optime pentru atingerea
performanţelor globale ale băncii.
Analiza de GAP este folosită în scopul administrării riscului de variaţie a ratei
dobânzii şi trebuie să fie coroborată cu prognozele pe termen scurt şi mediu de variaţie a
ratei dobânzii şi tipul de management (agresiv sau defensiv) adoptat de banca respectivă.
Într-o abordare agresivă, previzionarea unei creşteri a ratelor de dobândă conduce la
adoptarea unor măsuri de înregistrare a unui GAP pozitiv a elementelor bilanţiere sensibile, în
timp ce un trend prognozat descrescător ar necesita modificarea structurii activelor şi a pasivelor
în sensul înregistrării unui GAP negativ.
În cadrul managementului agresiv remarcăm faptul că o eroare în previziunile
evoluţiei ratelor de dobândă sau în cazul inversării abrupte, după o anumită perioadă a dinamicii
acestora, poate denatura obiectivul primordial iniţial de maximizare a veniturilor nete din
dobânzi, putând avea ca finalitate înregistrarea unor pierderi importante.
Spre deosebire de managementul agresiv, o strategie defensivă încearcă să conserve
nivelul actual al veniturilor nete din dobânzi prin protejarea acestuia de orice modificare a
ratelor de dobândă.
Schimbările structurale ale activelor şi pasivelor se vor realiza, în scopul imunizării
bilanţului la modificările ratelor de dobândă pe piaţă prin atingerea unui nivel zero al GAP-ului.
În tabelul nr. 4.33 prezentăm o sinteză a măsurilor adoptate în funcţie de previziunea
evoluţiei ratelor de dobândă şi a tipului de management adoptat:

Tabelul nr. 4.33: Previzionarea evoluţiei GAP necesar a fi înregistrat

Evoluţia prognozată a ratelor de dobândă GAP necesar a fi înregistrat Modificarea portofoliului

Creştere Pozitiv
↑ activelor senzitive
↓ pasivelor senzitive
Scădere Negativ
↓ activelor senzitive
↑ pasivelor senzitive

180
 Scenariu 1
Să exemplificăm aplicarea unei strategii agresive pe baza Analizei GAP –BCR la
finele lui 2003, presupunând că ratele dobânzii cunosc un trend crescător (aproximativ 5 puncte
procentuale) – ipoteza 1- GAP Analiza precedentă. După cum am observat, din ipoteza 1,
deoarece s-a prognozat o creştere a ratei medii a dobânzii cu 5 puncte procentuale şi GAP-ul
înregistrat a fost negativ (-59828,8 mil. ROL) conform managementului agresiv, banca va trebui
să realizeze o serie de modificări ale portofoliului său.
Propunem, mai jos, unele pârghii financiare ce pot fi utilizate pentru creşterea marjei
absolute din dobânzi:
 Reducerea maturităţii rămase a creditelor şi a portofoliului de investiţii
De exemplu, managementul băncii ar putea aplica această măsură prin vânzarea
activelor cu scadenţă îndelungată şi dobândă fixă şi cumpărarea cu fondurile rezultate a unor
active cu scadenţa apropiată şi care pot fi valorificabile (lichide)
 Utilizarea cu precădere a ratelor de dobândă variabile
Banca poate acorda mai multe credite la dobânzi fluctuante, rezultând o creştere a
activelor sensibile, şi deci a marjei absolute din dobânzi,
 Atragerea de fonduri, pe cât posibil, la rate de dobânzi fixe
 Creşterea scadenţei resurselor sensibile şi fructificarea finanţării la dobânda curentă,
constantă, inferioare celei viitoare.
Dacă se prognozează o reducere a ratelor de dobânzi, la un nivel GAP negativ,
măsurile necesare a fi adoptate vor fi opuse celor enumerate mai sus.

Scenariul 2
În ipoteza următoare, redăm analiza influenţei modificării portofoliului BCR asupra
mărimii marjei absolute din dobânzi, la o creştere cu 5 puncte procentuale a nivelului ratei
dobânzii, pornind de la un GAP negativ iniţial înregistrat la BCR (-59.828,8 mil. ROL ), - vezi
tabelul nr. 4.34:

Tabelul nr. 4.34: Influenţa modificării portofoliului BCR asupra mărimii marjei absolute din
dobânzi

ACTIVE (mil. Rata medie a PASIVE (mil. Rata medie a

ROL) dobânzii (%) ROL) dobânzii (%)
Sensibile la dobândă 106310,8 28,8 170139,6 24,47
Cu dobândă fixă 118104,8 21,25 37017,9 19,11
Total purtătoare de dobândă 226415,6 - 205157,5 -
Nepurtătoare de dobândă 5396,3 - 10000 -
Capital 20862,2 - 37516,6 -
Total 252674,1 22,52 252674,1 18,29

unde MA= 19299,4 mil. ROL.

Într-adevăr, rezultatele evidenţiază o creştere a marjei nete din dobânzi cu
240,2 mil. ROL ca urmare a scăderii activelor sensibile cu 2.000 mil. ROL concomitent cu
creşterea pasivelor sensibile în condiţiile creşterii nivelului ratei dobânzii cu 5 puncte
procentuale.
Considerăm că fiecare bancă trebuie să adopte o combinaţie a acestor două tipuri
de management în vederea asigurării nivelului optim de profitabilitate.

181
 4.1.3.3. Analiza Duration aplicată în cazul BCR

În vederea cuantificării expunerii la variaţia ratelor dobânzii, prin analiza Duration

procedăm la clasificarea posturilor bilanţiere pe intervale de durată rămasă, în funcţie de
scadenţa şi sensibilitatea elementelor bilanţiere la modificarea ratelor dobânzii-vezi tabelul
4.35.

Tabelul nr. 4.35: Clasarea posturilor bilanţiere medii ale BCR pe intervale de durată
rămasă

Suma
Suma Scadenţa Rata Scadenţa Rata
Active Pasive (mil.
(mil. ROL) (ani) (%) (ani) (%)
ROL)
Sensibile la 10601,13 5
77984,4 6 32,86 Depozite de la bănci 25,31%
dobândă
Plasamente 59893,86
1 17,3 Alte obligaţii 8732,97 5 19,2%
BC
Plasamente
8731,46 1 24 Depozite clienţi 146060,6 6 20,71%
alte bănci
7
Titluri 28631,1 21,7 - - - -
Total 174861,47 26,93 Total 165394,73 21,74%
Sursa: Rapoartele anuale ale BCR 2001-2004

În scopul analizei, considerăm că riscul de contrapartidă este nul şi nu au loc plăţi

sau rambursări în avans. Actualizarea cash-flow-urilor se va face la o rată a dobânzii de piaţă
egală cu 30%. Duratele activelor şi pasivelor pe baza bilanţului mediu sunt calculate în
continuare:
Dobânda pentru credite:
Dobcredite = 77984,4 × 32,86% = 25625,67 mil. ROL
25625,67 × 1 25625,67 × 2 25625,67 × 3 25625,67 × 4 25625,67 × 5 25625,67 + 77984,4 × 6
D1 = + + + + +
1 + 30% (1 + 30%)2 (1 + 30%)3 (1 + 30% )4 (1 + 30% )5 (1 + 30%)6
D1 = 1,59ani
Dobânda pentru plasamente la banca centralǎ:
59893,86 × 0,173
Dob = = 10361,63
1 + 0,3
10361,63 × 1
D2 =
(1 + 0,3) = 1an
10361,63
1 + 0,3
Titluridob = 28631 × 0,217 = 7730,37
7730,37 × 1 7730,37 × 2 7730,37 × 3 7730,37 × 4 7730,37 × 5 7730,37 × 6 7730,37 × 7
+ + + + + +
1,3 1,3 2 1,33 1,3 4 1,3 5 1,3 6 1,3 7
D3 =
7730,37 7730,37 7730,37 7730,37 7730,37 7730,37 7730,37
+ + + + + +
1,3 1,3 2 1,33 1,3 4 1,35 1,3 6 1,3 7
97059,748
D3 = = 3,48ani
278886,87

182
 Dobânda pentru depozite bancare
Depozite = 10601,13 × 25,31% = 2683,14
2683,14 2683,14 × 2 2683,14 × 3 2683,14 × 4 2683,14 × 5 2683,14 × 5
+ + + + +
1,3 1,3 2 1,33 1,3 4 1,35 1,35
D=
2683,14 2683,14 2683,14 2683,14 2683,14 2683,14
+ + + + +
1,3 1,3 2 1,33 1,3 4 1,35 1,35
30068,07
D= = 3,23ani
9293,63
Depoziteclienti = 146060,63 × 0,2071 = 30249,8
30249,8 × 1 30249,8 × 2
+
1,3 1,32 59067,64
Dclienti = = = 1,43ani
30249,8 × 1 30249,8 × 2 41168,36
+
1,3 1,32
Alte _ obligatii = 8732,97 × 19.2% = 1676,7
1676,7 1676,7 × 2 1676,7 × 3 1676,7 × 4 1676,7 × 5 1676,7 × 6
+ + + + +
1,3 1,3 2 1,33 1,3 4 1,35 1,3 6
D=
1676,7 1676,7 1676,7 1676,7 1676,7 1676,7
+ + + + +
1,3 1,3 2 1,33 1,3 4 1,35 1,3 6
21929,31
D= = 1,87 ani
11718,56

Procedând în mod asemǎnǎtor, durata specificǎ posturilor bilanţiere pe anul 2004 se

prezintǎ în tabelul nr. 4.36:

Tabelul nr. 4.36 Durata specificǎ posturilor bilanţiere pe anul 2004

PASIVE
ACTIVE Rata medie a Durata Rata medie a Durata
(mil.
(mil. ROL) dobânzii (%) (ani) dobânzii (%) (ani)
ROL)

Sensibile la dobândă 108310,8 23,8 2,36 168139,6 17,47 3,22

Cu dobândă fixă 118104,8 21,25 3,29 37017,9 19,11 3,10
Total purtătoare de dobândă 226415,6 - - 205157,5 - -
Nepurtătoare de dobândă 5396,3 - - 10000 - -
Capital 20862,2 - - 37516,6 - -
Total 252674,1 22,52 252674,1 18,29

Sursa: Rapoartele anuale ale BCR 2001-2004

Utilizând relaţia 35, 1)GAP-ul de durată a activelor (DA)

-pe anul 2004
108310,8 118104,8
DA = 2,36 × + 3,29 × = 2,549ani .
252674,1 252674,1
-mediu(*)

183
 77984,4 59893,869 8731,46 28631 × 3,48
DA∗ = 1,59 × + 1× + 1× + = 1,4531
201122,4 20122,4 201122,4 201122,4

2)GAP-ul de durată a pasivelor(DP)

- pe anul 2004
168139,6 30994,3
DP = 3,22 × + 3,10 × = 2,592ani .
252674,1 252674,18
DA < DP .
- mediu(*)
10601,13 146060,63 8732,97
DP∗ = 3,23 × + 1,43 × + 1,87 × = 1,5677 ani
165394,7 165394,7 165394,7
DA < DP .
Deoarece durata GAP a activelor (DA) este inferioară duratei GAP a pasivelor
(DP) cu peste un an de zile in anul 2004 si respectiv cu peste 41 de zile in ultimii trei ani,
riscul ratei dobânzii este pus în evidenţă prin această nepotrivire a scadenţelor, situaţia
fiind defavorabilă pentru bancă în condiţiile reducerii ratei dobânzii.
Calculul variaţiei VAN utilizând relaţiile lui Hicks nr. 42:
- pe anul 2004
dVVAN 252674,1 × 2,549 205157,5 × 2,952
=− + × 1 = −13699.35mil.lei
dRA 1 + 22.52 1 + 18.29
- mediu(*)
dVVAN 201122,4 × 1,4531 165394,7 × 1,567
=− + × 1 = −7078,2
dRA 1 + 32,86 1 + 21,74
VAN se va aprecia în cazul creşterii dobânzii şi se va deprecia în cazul scăderii
ratelor dobânzii.

Calcul GAPVAN utilizând relaţia nr. 44 este:
- mediu(*)
165394,7 1 + 26,93%
GAPVAN = 1,4531 − 1,5677 × × = 1,4531 − 1,344 = 0,1091ani = 39,27 zile
201122,4 1 + 21,74%

- pe anul 2004
205157,5 1 + 22.52%
GAPVAN = 2,549 − 2,592 × × = 2,549 − 2,179 = 0,36ani = 132 zile
252674,1 1 + 18.29%

Mărimea acestui indicator, şi mai ales semnul său pozitiv dă unele informaţii privind
variaţiile valorii de piaţă a capitalurilor în condiţiile modificării nivelului ratelor dobânzii.
Deoarece semnul GAP-ului de durată este pozitiv, valoarea de piaţă a capitalurilor va
creşte dacă rata dobânzii va înregistra un trend descrescător şi se va diminua la o creştere a
ratei dobânzii.

Calculul variaţiei capitalurilor(dGAPVAN la modificarea ratei dobânzii active cu
1% în total activ bilanţier).Conform relaţiei 45 acest raport este egal cu:
- mediu(*)
dGAPVAN 0,01 1%
= −GAPVAN × = −0.1 × = 0,0007
A (1 + R A ) (1 + 32,86%)
- pe anul 2004
dGAPVAN 1%
= −0,36 × = 0,003
A (1 + 22.54%)
184
 Aşa cum evidenţiază rezultatul obţinut, o creştere cu 1% a ratei dobânzii determină o
majorare a capitalurilor proprii cu 985,5 pentru 2004 şi respectiv cu 140,8 pentru capitalurile
proprii specifice bilanţului mediu.
Pentru a proteja nivelul capitalului la variaţiile ratei dobânzii, propunem obţinerea
unui GAPD =0 sau în apropierea acestui nivel, situaţie care se poate obţine în cazul nostru fie
crescând durata activelor, fie diminuând durata pasivelor.

Calculul GAP-ului de durată a pasivelor necesare obţinerii unui GAPD =0 în
exemplul nostru, în cazul menţinerii aceluiaşi nivel al raportului dobândă activă/
dobândă pasivă este:
- mediu(*)
148475.8 1 + 30,09%
2,0967 − X ⋅ ⋅ =0
176558 1 + 24,36%
X = 2,38ani.

- pe anul 2004

205157,5 1 + 22.52%
2,549 − X × × =0
252674,1 1 + 18.29%
X mediu = 3.03ani.

Deoarece durata activelor este superioară duratei pasivelor, BCR va trebui să crească
durata pasivelor cu aproximativ 610 zile şi respectiv peste 3 ani pentru a imuniza variaţiile,
expunerea sa la riscul de dobândă cuantificat prin DGAP
Rezultă că, deoarece GAPD este zero, orice schimbare în nivelul ratei dobânzii
nu va influenţa valoarea de piaţă a capitalurilor proprii.

4.1.3.3.1. Calculul variabilelor financiare cheie ale BCR

 Rata VAN a fondurilor proprii/active

Utilizând relaţia nr. 47 rata (n) este:
- mediu(*)
165394,73
n = 1− = 0,1776
201122,4
- pe anul 2004

205157,5
n = 1− = 0,1880
252674,1
 GAP-ul ratei se calculează conform relaţiei 49:
- mediu(*)

1 + 26,93%
GAPn = 1,4531 − 1,5677 × = −0,1814 < 0
1 + 21,74

- pe anul 2004
1 + 22.52%
GAPn = 2,549 − 2,592 × = −0.1356 < 0
1 + 18.29%
Deoarece GAPn este negative, raportul n se va aprecia în cazul creşterii ratei
dobânzii şi se va deprecia în cazul scăderii.

185
  Variaţia raportului n la o modificare a ratei active va fi conform relaţiei 50:
- mediu(*)
dn 165394,7 1
=− × × (− 0,1814 ) = 0,1175 > 0
dR A 201122,4 1 + 26,93%
- pe anul 2004

dn 205157,5 1
=− × × (− 0.1356 ) = 0.089 > 0
dR A 252674,1 1 + 22.52
Întrucât GAP-ul n este negativ, VAN-ul fondurilor proprii se va aprecia în cazul
creşterii dobânzii. Astfel dacă dobânda activă va creşte cu 1%, raportul VAN fonduri
proprii/active se va aprecia cu 0,1175% în cazul unui bilanţ mediu şi respective cu 0,060%
pentru bilanţ 2004
 Calculul venitului net economic:
Utilizând relaţia nr. 53, obţinem:
- pe anul 2004
I2004 = 14427 >0
- mediu(*)
Imediu= 13169,66 >0
 Conform relaţiei 55 GAP-ul venitului net economic:

- mediu(*)
35727,7 26,93% 201122,4 21,74% 165394,7
GAPIm ediu = − + × 1,4531 × − × 1,5677
13169,66 1 + 26,93% 13169,66 1 + 21,73% 13169,66
GAPIm ediu = −2,71 + 4,708 − 3,51 = −1,512 < 0

- pe anul 2004
47516,6 22.52% 252674,1 18.29% 205157,5
GAPI 2004 = − + × 2,549 × − × 2,592 x
14427 1 + 22.52% 14427 1 + 18.29% 18158,22
GAPI 2004 = −3.2936 + 8.2057 − 5.6992 = −0,78 < 0

Deoarece GAP venitului net economic este negativ, venitul net economic se va
aprecia în cazul creşterii dobânzilor.
 Rata venitului economic/active:
Venit _ net _ economic
I=
Active
-
- mediu(*)
13169,66
I mediu = = 0,06545 >0
201122,4

- pe anul 2004

186
 14427
I 2004 = = 5.70 >0
252674,1

 Conform relaţiei 61 GAP-ul ratei venit net economic/active este:

- mediu(*)

- pe anul 2004
47516,6 22,52% 252674,1 18,29% 205157,5
GAP2004 = + × 2,549 × − × 2,592 × −
14427 1 + 22,52% 14427 1 + 18,29% 14427
2,549
− = −5,3
1 + 22,52%
Deoarece GAP<0, rata veniturilor nete/active se va aprecia în cazul creşterii ratei
dobânzii şi se va deprecia în cazul scăderii.
Concluzionând, putem spune că o evoluţie descrescătoare a ratei dobânzii va
influenţa negativ prin intermediul GAP-ului de durata variabilele financiare cheie ale BCR.

4.1.3.4. Instrumente de acoperire a riscului de rată a dobânzii

În domeniul protecţiei împotriva riscului ratei dobânzii, operaţiunile extrabilanţiere

au o largă utilizare sub forma:
 swap-ului de dobânzi;
 anticipaţiilor asupra ratei dobânzii;
 caracterelor de limitare a ratei dobânzii.
 Operaţiunile swap privind rata dobânzilor
Operaţiunile swap privind dobânzile fac obiectul unui contract prin care părţile
convin să schimbe între ele fluxul de dobânzi aferente unui capital şi în cadrul unei perioade
determinate.
Principala caracteristică a unui swap de dobânzi o constituie schimbul de dobânzi
fixe şi variabile, aferente unui contract cu valoare nominală şi scadenţă prestabilită.
Dobânda fixă este convenită în momentul contractării împrumutului, în timp ce
dobânda variabilă este stabilită de piaţă, fiind corespunzătoare momentului final şi scadenţei
contractului la termen. Uneori cei care împrumută la o rată fixă a dobânzii ar dori o rată flotantă
pentru acelaşi împrumut (sau situaţia inversă), în scopul de a-şi optimiza poziţiile privind
încasările, respectiv plăţile de dobânzi.
Ei îşi pot găsi partenerul prin care să îşi îmbunătăţească poziţia deficitară în
obligaţiile privind dobânzile, procedând la un schimb (swap) de dobânzi. O astfel de tranzacţie
realizată între partenerii unui acord swap al ratei dobânzii se realizează prin intermediul unui terţ
cu rol de intermediar, şi anume o bancă de investiţii.
În economiile dezvoltate swap-ul ratei dobânzii este utilizat pentru imunizarea
valorii de piaţă a capitalurilor proprii, în scopul eliminării dependenţei de fluctuaţiile ratei
dobânzii din piaţa monetar financiară.
187
 Pentru unii autori59swap-ul dobânzii poate fi analizat ca o tranzacţie între un debitor
care vrea să plătească dobânda la o rată fixă, dar care a făcut deja un împrumut la o rată fixă sau
care are acces la rată fixă mai mică decât poate obţine primul debitor.

EXEMPLU SWAP
O societate Alfa are posibilitatea să angajeze un împrumut de 10 mil. euro, fie la o rată a
dobânzii fixe de 12%, fie să emită un certificat cu rată flotantă a dobânzii egală cu Libor +1%,
considerând optim acest împrumut la o rată fixă a dobânzii.
O altă societate Delta a investit în active cu rată a dobânzii flotantă, cu un randament
la nivelul Libor +0,2%, însă aceasta ar prefera să încaseze rate fixe ale dobânzii, întrucât ştie că
îşi poate atinge obiectivele anuale dacă blochează rata dobânzii acum.
Cele două societăţi solicită BCR realizarea unui SWAP pentru a se acoperi împotriva
riscului de scădere a ratei dobânzii în următoarele condiţii:
Instrumentele de trezorerie – la scadenţă (se presupune că aceasta este peste cinci ani) –
sunt cotate la un randament de 9%;
BCR cotează pentru un contract de SWAP al ratei dobânzii o rată fixă de 80/85 contra
unei rate flotante la nivel Libor flat (fără nici un spread).
Schema convenţională a SWAP este redată în figura nr. 4.7:

Figura nr. 4.7: Schema convenţională a SWAP

Din tabelul nr. 4.37 observăm avantajele ce revin atât societăţilor, cât şi băncii,
astfel:

Tabelul nr. 4.37:Avantajele operaţiunii SWAP

Societatea Alfa Societatea Delta

Costul emisiunii fără SWAP 12% -
Vărsăminte legate de SWAP
- Încasări Libor Libor+0,2%+9,70%
- Plăţi Libor+1%+9,75% Libor
Plata netă 10,75% 9,90%
Câştig 1,25% -

Societatea Alfa va angaja împrumuturi la o rată fixă de 10,75%, deci cu 1,25% mai
mică decât cea stabilită în contractul de împrumut, beneficiind de un câştig din dobândă egal cu
125 mii euro.
Prin SWAP, BCR îi revin 0,05% dobândă pentru valoarea împrumutului, dobânda
fiind egală cu 5 mii euro.

59
Geissler C. – „Le risque de taux,”, Ed. La Revue Banque, Paris, 2001

188
 Societatea Delta va beneficia de încasări la o rată a dobânzii fixă egală cu 9,90%, în
loc de 9,20%, cât ar fi încasat peste cinci ani, în condiţiile în care Libor va fi egală cu 9%.
Valoarea totală a încasărilor din dobândă va fi 0,70% x 10 mil. euro = 70 mii euro.
 Convenţiile de anticipaţie asupra ratei dobânzii
Convenţiile de anticipaţie asupra ratei dobânzii (Forward Rate Agreement) sunt
operaţiuni prin care părţile convin un împrumut exprimat la un nivel dat: rata dobânzii, suma şi
scadenţa fiind stabilite iniţial.
Aceste convenţii au efect în viitor la date anterioare, diferite de scadenţă (data de
lichidare).
La data de lichidare, operaţiunea se va încheia prin plata diferenţei între dobânda
cuvenită şi cea de piaţă.
Convenţiile de anticipaţie asupra ratei dobânzii sunt utilizate în scopuri de speculaţie,
de arbitraj şi de acoperire.

EXEMPLU CAARD.
Să presupunem că BCR se angajează teoretic să acorde un credit la data de 15
octombrie faţă de o altă bancă cumpărătoare care se angajează teoretic să primească creditul şi
să plătească dobânda, pentru un CAARD (convenţie de anticipaţie asupra ratei dobânzii) de 10
milioane EURO, cu o rată a dobânzii de 17%. Data de lichidare este 15 decembrie, iar scadenţa
la 15 martie.
Cazul 1. (Dobânda de piaţă 7,8%)
BCR fiind asigurată prin contract de o dobândă de 11%, la scadenţă dobânda de piaţă
fiind egală cu 7,5%, banca va câştiga 2,5% la valoarea creditului acordat este:
10milEURO × 2,5 × 3
= 62,5miiEURO
12 × 100
Câştigul băncii actualizat la rata dobânzii de piaţă primit de BCR în avans cu 3 luni
va fi:
62,5miiEURO
= 61,42miiEURO
1,01875
Cazul 2.(Dobânda de piaţă 13%)
În acest caz vânzătorul, adică BCR, este păgubită cu 2%, deoarece prin contract
împrumută cu 11%, deşi ar fi putut să împrumute cu 13% în lipsa acestui CAARD.
Pierderea aferentă BCR va fi egală cu:
10milEURO × 2 × 3
= 0,05milEURO
12 × 100
Actualizată la dobânda de piaţă, pe perioada scadentă, pierderea va fi egală cu :
0,05milEURO
= 48,426miiEURO
1,0325
În concluzie, putem spune că în cazul 1 BCR se află într-o poziţie avantajoasă
obţinând printr-un CAARD un câştig egal cu 62,5 mii EURO, în timp ce în cazul 2 BCR se află
într-o poziţie opusă, pierderea estimată fiind egală cu 48,42 mii EURO.
Propunem BCR o maximă prudenţă în anticiparea evoluţiei ratei dobânzii pentru
evitarea pe cât posibil a pierderilor latente din CAARD.
 Contractele la termen de limitare a riscului ratei dobânzilor
Aceste contracte au drept să protejeze pe operatorii angajaţi în operaţiuni de credit pe
termen lung, în calitate de creditori sau debitori, de efectele negative ale evoluţiei dobânzii.
Cumpărătorul de contracte plăteşte periodic o primă iniţială, urmând ca vânzătorul să
acopere diferenţele ce depăşesc limitele stabilite.
Contractele de limitare a dobânzii sunt considerate o succesiune de opţiuni de
dobânzi.

189
 Aceste contracte la termen pot fi grupate în trei tipuri:

Contracte CAP- protejează pe beneficiarul de credit în cazul creşterii ratei dobânzii,
vânzătorul contractului plătind depăşirea pentru perioada evidenţiată, a ratei dobânzii
stabilite.

Contractele Floor- protejează pe cumpărătorul contractului faţă de scăderea exagerată a
dobânzilor, vânzătorul contractului acoperind diferenţa dintre dobânda stabilită şi dobânda
mai mare înregistrată pe piaţă.

Contractele Collar- protejează pe operatorul de credit în ambele situaţii ale evoluţiei ratei
dobânzii pe piaţă, fiind o combinare a primelor două contracte. Operatorul care recurge la
un astfel de contract achiziţionează un contract CAP la un nivel de dobândă dat şi vinde un
contract Floor la un nivel inferior.

EXEMPLU CAP
Să presupunem că societatea Alfa, pentru a-şi finanţa nevoile de trezorerie, emite
bilete de trezorerie în valoare de 10 mil. euro. Temându-se de o creştere a ratelor de dobândă
într-un an, ea cumpără de la BCR o opţiune CAP în următoarele condiţii:
 Suma noţională: 10 mil. euro.
 Durata: 1 an.
 Rata plafon garantată: 8%.
 Rata de referinţă: Libor 3 luni (7% în momentul în care societatea contractează opţiunea).
 Regularitatea constatărilor: 3 luni.
 Primă: 0,25%.
Prin convenţie, societatea Alfa plăteşte BCR prima în sumă de:
10 mil. euro × 0,25
= 25 mii euro .
100
La începutul fiecărui trimestru, Libor 3 luni al trimestrului precedent este comparat
cu rata plafon garantată (8%).
Să presupunem că pentru primele trei luni, Libor 3 luni a fost egal cu 8,50%. În acest
caz, BCR va vărsa societăţii Alfa pentru opţiunea CAP suma de:
10 mil euro × (8,50 - 8) × 90
= 12 500 euro .
36 000
Ca urmare a faptului că după trei luni Libor a crescut cu 0,50%, iar câştigul net ce îi
revine prin vânzarea opţiunii după primul trimestru va fi egal cu 12.500 euro.

EXEMPLU FLOOR
Ca urmare a beneficiilor pe care decide să le încaseze, managerul societăţii Delta
acordă un împrumut în sumă de 10 mil. euro pe 2 ani la Libor flat. Pentru a evita orice risc de
dobândă, el cumpără de la BCR o opţiune FLOOR în următoarele condiţii:
 Sumă noţională: 10 mil. euro.
 Durata: 2 ani.
 Rata planşeu garantată: 8% pe an.
 Rată de referinţă: Libor.
 Regularitatea constatărilor: la sfârşitul fiecărui an.
 Primă: 0,5% pe an.
Presupunând că la sfârşitul celor doi ani Libor va fi de 7,25% şi respectiv 7,95%,
rezultatele vor fi următoarele:
La începutul primului an: societatea varsă BCR mărimea primei de:
10 mil. x 0,5%=50.000 euro.
La sfârşitul primului an, aceasta va primi de la BCR, întrucât rata plasamentului său
(7,25%) este inferioară ratei minime garantate (8%). Dobânda primită va fi de:
10 mil. euro x (8% - 7,25%)= 75.000 euro.
Totodată, societatea Delta va plăti prima pentru cel de-al doilea an, de 50 mii euro.
190
 Câştigul BCR la sfârşitul primului an va fi:
50 mii + 50 mii - 75 mii = 25 mii euro.
La sfârşitul celui de-al doilea an (Libor=7,95%) BCR va vărsa către societatea Delta
diferenţa de dobândă în sumă de:
10 mil. euro x (8% - 7,95%)=5 mii euro.
Deci câştigul BCR la sfârşitul celui de-al doilea an va fi de 20 mii euro.

EXEMPLU COLLAR
Societatea Alfa este îndatorată pe o perioadă de trei ani, la o rată variabilă (Libor), la
o valoare de 10 mil. euro.
Pentru a se proteja împotriva unei creşteri a ratelor, ea cumpără de la BCR un
COLLAR în condiţiile următoare:
 Suma noţională: 10 mil. euro.
 Durata: 1 an.
 Rata de referinţă: Libor 3 luni.
 Rata plafon garantată (CAP): 8%.
 Rata planşeu garantată (FLOOR): 7,25%.
 Prima aflat:
 Prima pentru CAP este de 0,5% pe an.
 Prima pentru FLOOR este de 0,25% pe an
 Regularitatea constatărilor: 3 luni.
Prima netă plătită de societatea Alfa BCR-ului va fi:
0,50% - 0,25% = 0,25%.
Valoarea totală a primei:
10 mil. euro x 0,25% = 25 mii euro.
sau:
 Prima vărsată băncii de societate pentru cumpărarea CAP:
10 mil. euro x 0,50% = 50 mii euro.
 Prima vărsată de bancă societăţii pentru vânzarea FLOOR:
10 mil. euro x 0,25% = 25 mii euro.
Deci societatea Alfa va plăti BCR o primă netă în sumă de 25 mii euro.
Cazul I. Să presupunem că rata Libor de 3 luni va fi de 9%. În acest caz, rata plafon
a împrumutului fiind depăşită (CAP=8%), banca va vărsa societăţii în contrapartidă pentru CAP,
o dobândă egală cu 9% - 8% = 1%, iar în sumă absolută:
10 mil euro × 1 × 90
= 25000 euro ,fiind compensată de prima netă, care are aceeaşi
36 000
valoare.
Cazul II. Dacă rata Libor 3 luni se ridică la 7,50%. Deoarece rata Libor 3 luni se
situează între rata plafon a CAP şi rata planşeu a FLOOR, nu există diferenţe de dobândă de
vărsat de către părţile contractante.
Cazul III. Dacă rata Libor 3 luni se ridică la 7%. În această situaţie rata FLOOR
egală cu 7,25% fiind depăşită, banca trebuie să fie despăgubită de către societatea Alfa cu
diferenţa de dobândă: 7,25% -7% = 0,25% aplicată sumei pentru perioada de referinţă.
În sumă absolută, diferenţa de dobândă primită de BCR va fi de:
10 mil euro × 0,25 × 90
= 6250 euro .
36 000
Câştigul total al BCR în acest caz (primă+diferenţă de dobândă) ar fi egală cu 31.250
euro.
Prin cele câteva exemple prezentate, putem observa avantajele aduse de aceste
instrumente de acoperire a riscului de rată a dobânzii pentru BCR.

191
 De aceea, propunem managementului BCR utilizarea acestor contracte ca o
alternativă la contractele cu plata imediată, pe baza arbitrajului, odată cu dezvoltarea pieţei
financiare în România.

4.2. Analiza solvabilităţii bancare

Resursele băncilor sunt constituite din resurse proprii şi resurse atrase. Dacă resursele
atrase constituie partea cea mai activă din resursele băncii, capitalul propriu joacă un rol
important începând de la constituirea băncii şi continuând cu perioada de funcţionare până la
lichidare.
Autoritatea bancară reglementează, sub multiple forme, regimul capitalului bancar:
structura capitalului bancar, valoarea minimă absolută, modul de vărsare şi gradul de adecvare
al capitalului.
O bază adecvată de capital serveşte drept reţea de siguranţă pentru o varietate de
riscuri la care este expusă banca pe parcursul desfăşurării activităţii sale.
Pentru a încuraja managementul prudent al riscurilor asociat unei structuri bilanţiere,
autorităţile de reglementare au introdus în marea majoritate a ţărilor anumite cerinţe de adecvare
a capitalului.
La sfârşitul anilor 1980, Comitetul de la Basel pe Probleme de Supraveghere Bancară a
preluat iniţiativa şi a dezvoltat un standard de adecvare a capitalului bazat pe risc, care urma să
conducă la o convergenţă internaţională a reglementărilor de supraveghere care guvernează
adecvarea capitalului pentru băncile active, la nivel internaţional.
Scopul reglementărilor privind adecvarea capitalului este în primul rând de a asigura
banca cu suficient capital din surse proprii pentru a absorbi un nivel al pierderilor din
tranzacţionare şi, în al doillea rând de, a controla gradul de îndatorare prin cerinţa ca indicatorul
de îndatorare să nu scadă sub un anumit prag minim.

4.2.1. Rolul capitalului unei societăţi bancare

Capitalul bancar joacă un rol important în desfăşurarea activităţii unei bănci încă de
la constituirea acesteia şi până la lichidarea băncii.
Capitalul reprezintă averea proprietarilor băncii, adică bogăţia deţinută de acţionari
sau asociaţi într-o bancă.
Problema de cât capital ar trebui să deţină banca şi ce compoziţie ar trebui să aibă
acesta este o problemă mult dezbătută.
Rolul important al capitalului unei societăţi bancare este apreciat funcţie de interesele
diferite ale părţilor implicate în realizarea operaţiunilor bancare.
Deponenţii descriu funcţia principală a capitalului ca protecţie împotriva falimentului
şi a riscului de insolvabilitate.
Capitalul acţionează ca un sprijin pentru a absoarbe pierderile din împrumuturi şi alte
pierderi operaţionale neanticipate, protejând deponenţii împotriva falimentării băncii.
Pe de altă parte acţionarii sunt interesaţi în creşterea remunerării acţiunilor lor, a
rentabilităţii financiare(ROE) ştiut fiind faptul că, o rată de îndatorare mare exercită o presiune
asupra capitalului bancar, în sensul diminuării acestuia. Astfel că, o îndatorare excesivă, deşi,
asigură o remunerare superioară acţionarilor, contribuie la diminuarea capitalului (pentru o bancă
cu un grad de îndatorare ridicat creditorii devin mai circumspecţi în plasarea fondurilor ca
urmare a riscului de creditare şi cer compensaţii ridicate-dobânzi mari) determinând diminuarea
profitului băncii.

192
 Piaţa de capital percepe comportamentul băncilor extrem de îndatorate prin
minimizarea cursului acţiunilor societăţilor bancare.
Acţionarii pot obţine o rată de revenire a investiţiei (ROE) mai mare prin limitarea
acelei investiţii, ceea ce înseamnă că venitul pe unitate de investiţie, poate fi mărit prin obţinerea
aceluiaşi nivel al profitului net printr-o investiţie pe unitate mai mică.
Cu toate că deţinătorii de acţiuni sunt de asemenea interesaţi, în solvabilitatea băncii,
nivelurile înalte ale capitalurilor reduc veniturile lor.
Consideraţiile de regularizare ale capitalului sunt completate de o serie de factori,
problema centrală fiind cea a asigurării depunerilor.
Chiar dacă conflictele cu privire la nivelul adecvat al capitalului există, toate părţile
au un obiectiv comun.
Deţinătorii de acţiuni, managerii, deponenţii unei bănci au acelaşi interes şi anume în
a vedea banca drept „o întreprindere profitabilă”.
Abilitatea băncii de a se dezvolta depinde de abilitatea de a atrage capitalul adecvat
de pe piaţă acesta fiind dependent de venitul relativ cerut de ofertanţii de capital.
Capitalul bancar serveşte ca o limită impusă pentru expansiunea nejustificată şi
riscantă a activelor, amploarea activităţii desfăşurate fiind corelată cu mărimea capitalului
propriu.
O altă funcţie a capitalului bancar este determinată de necesitatea creării condiţiilor
pentru derularea activităţii.
Practic, nu deponenţii trebuie să fie cei care să furnizeze fonduri pentru deschiderea
unei bănci sau a altor unităţi, precum şi a dotărilor aferente băncii.
Capitalul bancar finanţează achiziţionarea de imobilizări materiale necesare
desfăşurării activităţii bancare. De asemenea, acesta plafonează prin norme impuse, expansiunea
activelor.

4.2.2. Reglementări privind solvabilitatea bancară

Autoritatea bancară reglementează, sub multiple forme, regimul capitalului bancar:

structura capitalului bancar, valoarea minimă absolută, modul de vărsare precum şi mărimea
acestuia funcţie de calitatea activelor faţă de risc (gradul de adecvare al capitalului)

4.2.2.1. Structura capitalului

În România,conform normelor BNR nr. 7/1999 fondurile proprii ale societăţilor

bancare cuprind următoarele două categorii de capital:
Capitalul propriu format din capital social vărsat, fondul de rezervă, fondul
mijloacelor fixe, fondul de dezvoltare, alte fonduri constituite din profitul net în limita legii.
Pentru determinarea capitalului propriu se deduc:

sumele din profitul exerciţiului curent repartizate pentru dividende, participarea salariaţilor
şi a managerului la profit;

valoarea neamortizată a activelor corporale;

pierderea reportată din exerciţiile precedente;

pierderea exerciţiului curent.
Capitalul suplimentar (acceptat în limita a maxim 100% din capitalul propriu)
include: fondul de risc, rezervele din reevaluarea activelor, datoria subordonată.
Datoria subordonată va fi luată în considerare numai într-o proporţie de maxim 50%
din capitalul propriu, şi va trebui să îndeplinească unele condiţii: să fie în întregime vărsate, să
aibă un termen de rambursare de cel puţin 5 ani şi să nu existe posibilitatea rambursării
anticipate a acestuia.

193
 La calculul nivelului fondurilor proprii volumul datoriei subordonate va fi gradual
redus cu 20% pe an, în perioada de 5 ani anterioară scadenţei. În cazul falimentului sau lichidării
societăţii bancare datoria subordonată nu va fi rambursată până când toate celelalte datorii nu au
fost achitate.
Din fondurile proprii se vor deduce participaţiile băncii la alte societăţi bancare sub
forma participaţiilor directe sau a împrumuturilor subordonate.

4.2.2.2. Valoarea minimă şi modul de vărsare a capitalului social

Pentru obţinerea autorizaţiei de funcţionare a băncilor, BNR impune acestora

existenţa unui capital minim social ce urmează să fie vărsat integral, şi în formă bănească, la
momentul subscrierii.
Nivelul minim al capitalului iniţial este stabilit de Banca Naţională a României prin
reglementări, fără a putea fi mai mic de cât echivalentul în moneda naţională a 5 milioane euro.
Premisele care au stat la baza acestei decizii au fost alinierea la standardele Uniunii
Europene precum şi evitarea proliferării unor bănci slabe.
Persoanele care intenţionează să cumpere mai mult de 5% din capitalul social trebuie
să obţină aprobarea de la BNR.

4.2.3. Rata solvabilităţii bancare

Scopul reglementărilor privind nivelul ratei solvabilităţii bancare este în primul rând
de a asigura banca cu suficient capital din surse proprii pentru a absorbi un nivel al pierderilor
din tranzacţionare şi, în al 2-lea rând de: a controla gradul de îndatorare prin cerinţa ca
indicatorul de îndatorare să nu scadă sub un anumit prag minim.
Rata solvabilităţii bancare ca normă a activităţii bancare, se stabileşte ca raport între
fondurile proprii şi calitatea activelor apreciaţi funcţie de risc.
Atât nivelul de capital cerut cât şi valuta elementelor care sunt incluse în
reglementările privind adecvarea capitalului variază de la o ţară la alta.
Pentru a susţine nivelurile înalte ale activelor şi ale depunerilor, acea bancă trebuie să
posede un capital adecvat.
Pentru a creşte capitalul, banca trebuie să obţină profituri mai mari fie să majoreze
capitalul prin subscripţie publică (capital adiţional).
Fiecare din aceste opţiuni reprezintă probleme de gestiune interne pentru
managementul băncii.
De exemplu: creşterea profiturilor implică creşterea riscului. Prin creşterea riscului se
măreşte probabilitatea apariţiei pierderilor ce diminuează capitalul.
Managementul băncii foloseşte două rate de măsurare a adecvenţei capitalului.
rata capitalului raportat la active care arată măsura adecvării fără considerarea riscului.
Este o rată internă ce a fost alcătuită pentru stabilirea nivelurilor capitalurilor băncii.
rata capitalului raportată la activele funcţie de risc.
În ceea ce priveşte mărimea primei rate există diferenţe notabile între băncile mari şi
mici.
În general, băncilor mari le este permis să menţină rate ale capitalului raportate la
active mai mari decât băncilor mici. Justificarea acesteia este dată de mărimea capitalurilor şi
managementul eficient al primelor. Chiar dacă ratele sunt mai mici, pentru băncile mari,
capitalurile sunt mai mari.
Băncile mai mari, de asemenea, angajează echipamente de tehnici sofisticate şi din
cauza accesului la pieţele financiare şi de capital, posedă capacităţi superioare de lichiditate.

194
 Diferenţele în ratele de capital apar, de asemenea din cauza diferenţelor din
portofoliile de împrumut ale băncilor mari şi mici. Portofoliile de împrumuturi ale băncilor mai
mari sunt compuse dintr-o proporţie mai mare a împrumuturilor comerciale, pe termen scurt care
au maturităţi mai mici şi de aceea sunt mai lichide decât împrumuturile băncilor mici.
Băncile mai mari au diversificări mai mari în tipurile de împrumuturi şi în localizarea
geografică a împrumutaţilor.
Diferenţele sistematice din portofoliul de împrumuturi la băncile mari şi mici au
condus la necesităţi mai mici de capital pentru băncile mari.

4.2.3.1. Acordul de la Basel

În cadrul rolului său de forum pentru cooperare monetară internaţională, Banca

Reglementelor Internaţionale (Bank for International Settlemants – BIS) – organizaţie
internaţională creată la Conferinţa de la Haga în ianuarie 1930 a asigurat un loc de întâlnire
pentru guvernatorii băncilor centrale pentru a negocia aspecte legate de stabilitatea sistemului
financiar internaţional.
Urmare a impactului internaţional al problemelor apărute în iunie 1974 la banca
germană Bankhaus Herstatt şi la Franklin Bank, New York în decembrie 1974, guvernatorii
băncilor centrale din G 10 au înfiinţat Comitetul de la Basel privind Supravegherea Bancară.
Scopul Comitetului a fost acela de a îmbunătăţi colaborarea între organismele de
supraveghere bancară prin asigurarea unui forum de discuţii şi rezolvarea unor preocupări
privind supravegherea.
Bazele Acordului au fost puse în anul 1986 când între SUA şi Marea Britanie s-a
convenit un acord pentru a stabili standarde privind gradul minim de adecvare al capitalului.
Acordul bilateral s-a bazat pe abordarea de către Marea Britanie a problemei privind
capitalul adecvat în funcţie de gradul de risc, având ca obiectiv să se îmbunătăţească
capitalizarea sectoarelor bancare din cele două ţări şi să se uniformizeze câmpul de acţiune în
cele două pieţe financiare concurente. Eforturile privind creşterea capitalizării băncilor au
întâmpinat rezistenţă din partea sectorului bancar la începutul anilor 1980 în SUA, sector care se
temea de faptul că va pierde din superioritate în lupta de concurenţă.
Standardele au fost stabilite pe baza şi pe premisa că mărimea capitalului serveşte ca
un tampon împotriva insolvabilităţii sau a pierderilor neprevăzute.
Este notabil faptul că în momentul în care ţările care găzduiesc cele mai mari centre
financiare din lume, SUA şi Marea Britanie, au ajuns la o înţelegere bilaterală privind nivelurile
solvabilităţii, intensitatea negocierilor de la Basel a crescut, alte ţări temându-se că băncile lor nu
vor mai avea acces pe pieţele SUA şi Marea Britanie.
Acordul de la Basel a crescut motivaţia necesară procesului stabilirii unei rate unice a
solvabilităţii pe întreaga Uniune Europeană care la rândul lor a legitimat extinderea cadrului
Basel la instituţiile de credit în general şi nu numai la băncile care desfăşoară operaţiuni externe.
Ca urmare a negocierilor, Comitetul şi-a însuşit propunerile în decembrie 1987 şi le-a
răspuns tuturor autorităţilor de supraveghere pentru a determina reacţii.
În 1988 s-a ajuns la o înţelegere în direcţia unei convergenţe internaţionale în ceea ce
priveşte măsurarea riscului de credit pe baza unor standarde minime de adecvare a capitalului.
Acordul de la Basel apreciază cerinţele de capital numai pe baza riscului partenerului,
recunoscând totodată că banca este expusă numai riscului dobânzii şi riscului de portofoliu –
riscul investiţiilor în efecte de comerţ.
Acordul se bazează pe o rată a capitalului ponderat cu riscul în care fiecare categorii
de activ din afara bilanţului băncii i se alocă o parte din capital corespunzător gradului său de
risc şi mai puţin ca o metodă tradiţională în care acelaşi capital (aceeaşi sumă) se alocă tuturor
categoriilor de active fără de a se stabili gradul de risc al fiecărei categorii de activ.

195
 Numărătorul (format din suma capitalului de rangul I + capital de rangul II, în care
capitalul de rangul II să nu depăşească capitalul de rangul I) trebuie să acopere un minim de 8%
din activele băncii ponderate cu gradul de risc care formează numitorul.
Capitalul de rangul II, este capitalul suplimentar ca o funcţie de maxim 100% din
capitalul de rangul I.
Principiile de bază privind adecvarea capitalului stipulate de convenţia de la Basel:
a. minimul 8% din activele ajustate în funcţie de risc trebuie să fie deţinute sub formă de
capital de bază (capital de rang I+II);
b. minimul 50% din capitalul băncii trebuie să fie capital de rang I;
c. restul capitalului de bază poate să fie format din capital de rangul II (capital suplimentar);
d. sunt luate în calcul elemente din afara bilanţului (garanţii, cambii);
e. fiecare ţară îşi poate stabili şi aplica propriile criterii privind gradul de adecvare al
capitalului, dar nivelul minim este stabilit prin Convenţia de la Basel.

4.2.3.2. Directivele Uniunii Europene privind adecvarea Capitalului

Într-o modalitate similară cerinţelor de la Basel, directivele Uniunii Europene

stabilesc tipul şi sumele de capital care sunt solicitate pentru acoperirea operaţiunilor.
Directiva Consiliului din 17 aprilie 1989 privind fondurile proprii ale instituţiilor de
credit (89/299/CEE) dă o definiţie comună a fondurilor proprii ale instituţiilor de credit precum
şi a criteriilor de determinare a structurii acestora.
Definiţia comunitară a fondurilor proprii urmează în mare măsură prevederile
acordului de la Basel din 1988 privind standardele de capital ,în plus ele impun ca necesarul de
capital să fie calculat separat pentru două tipuri de activităţi bancare, şi nu compus ca în cazul
Convenţiei de la Basel.
Din definiţia dată fondurilor proprii, se disting două categorii:
◘ fondurile proprii de bază (core capital)
◘ fondurile proprii suplimentare(supplementary capital)
Fondurile proprii de baza (nivelul I) grupează elementele capitalului bancar cu
calitatea cea mai ridicată cum ar fi: capital social, rezervele legale şi fondurile pentru riscuri
bancare generale denumite provizioane.
Calitatea ridicată a acestor elemente este dată de faptul că ele constituie sursa internă
şi pot absorbi pierderile obţinute de bancă.
Fondurile proprii suplimentare de (nivel II) constau din rezerve din reevaluări,
subvenţii rambursabile şi datorii subordonate cu durata nedeterminată, emisiune de titluri cu
durata nedeterminată, precum şi alte datorii subordonate (titluri emise pe o perioadă de cel puţin
5 ani).
Între cele 2 categorii de fonduri trebuie să existe o anumită corelaţie, în sensul ca
nivelul fondurilor suplimentare trebuie să fie inferior celui al fondurilor de bază.
Directiva stipulează ca statele membre pot să prevadă reguli mai stricte pentru
instituţiile lor de credit.
În acest sens, statele membre pot să nu includă anumite elemente în definiţia
naţională a fondurilor proprii sau să prevadă condiţii mai severe pentru a le include, să solicite
deduceri mai importante sau mai numeroase. Trebuie însă precizat că în conformitate cu
principiul recunoaşterii mutuale a supravegherii, statul membru care a prevăzut reguli mai stricte
nu le poate aplica instituţiilor de credit autorizate în alte state membre, unde numai prevederile
directivei sunt aplicate.
În contextul competiţiei, instituţiile de credit naţionale vor fi cu atât mai mult
penalizate cu cât legislaţia propriului stat va fi mai severă în definirea fondurilor proprii.
În legislaţia românească, directiva este implementată prin intermediul Legii bancare
nr. 58/1998 şi a Normelor Băncii Naţionale a României.

196
 Deşi aceste reglementari, sunt de date relativ recentă ele nu sunt pe deplin armonizate
cu prevederile directivei. Principalele diferenţieri se referă la definiţia şi structura fondurilor
proprii.
În conformitate cu reglementările româneşti actuale, atât capitalul propriu (ce
corespunde noţiunii comunitare de fonduri proprii de bază), cât şi capitalul suplimentar conţin
elemente adiţionale ce nu se regăsesc în definiţia fondurilor proprii stabilită de directivă.
Rezolvarea acestor diferenţe va presupune amendarea atât a legislaţiei contabile ,cât
şi a legii bancare. De asemenea, prevederile româneşti privind datoria subordonată sunt parţial
armonizate cu cele comunitare.

4.2.3.3. Directiva Consiliului Comunitar European din 18 decembrie 1989 privind rata de
solvabilitate a instituţiilor de credit (89/647/eec)

Directiva privind rata de solvabilitate a instituţiilor de credit a fost adoptată la data de

18 decembrie 1989 şi a intrat în vigoare la data de 1 Ianuarie 1993.
Directiva urmăreşte 2 obiective:
1. Să armonizeze regulile de supraveghere prudenţială necesare pentru o piaţă comună.
2. Să întărească standardele de solvabilitate ale instituţiilor de credit comunitare pentru a-i
proteja pe deponenţi, investitori şi a asigura stabilitatea sistemului bancar în cadrul Uniunii
Europene.
Directiva stabileşte că rata solvabilităţii se calculează ca un raport între fondurile
proprii ale instituţiilor de credit (numărătorul) şi activele şi elementele din sfera bilanţului
acestora, ponderate în funcţie de riscul de credit(numitorul).
Începând cu 1 ianuarie 1993, instituţiile de credit sunt obligate să menţină în
permanenţă rata de solvabilitate aşa cum este definită mai sus, la un nivel egal cu 8%.
Armonizarea fiind minimală, autorităţile naţionale pot fixa un nivel superior al ratei
solvabilităţii; această constrângere suplimentară nu se va aplica decât instituţiilor supravegheate
de autoritatea competentă care le-a fixat.
În cazul în care rata solvabilităţii scade sub 8% (sau sub cerinţa naţională mai
ridicată) autorităţile de supraveghere bancară competente trebuie să ia măsuri pentru restabilirea
situaţiei.
Rata solvabilităţii trebuie calculată pe o bază consolidată, dar rate neconsolidate
adiţionale sunt cerute pentru toate instituţiile de credit.
Calcularea ratei solvabilităţii implică aplicarea unor reguli tehnice care nu sunt
stabilite în detaliu în Directivă. Astfel, articolul 6 al directivei indică pentru fiecare activ bilateral
categoria în care se încadrează şi ponderea care trebuie aplicată. În dorinţa de a avea o metodă
cât mai simplă, au fost reţinute doar patru ponderi 0% 20% 50% 100% care se distribuie prin
luarea în considerare a naturii debitorului, a ţării sale de origine sau a naturii operaţiei.
Acelaşi articol, dar o clasificare a elementelor din afara bilanţului, stabileşte
tratamentul care trebuie acordat acelor elemente privitor la riscul de rată a dobânzii de curs
valutar, precum şi ponderile de risc specifice activelor extrabilanţiere.

197
 4.2.3.4. Consecinţele introducerii ratei de solvabilitate (norma Cooke)

Introducerea raportului de solvabilitate, iniţial sub forma normei Cooke şi ulterior a

solvabilităţii europene, a antrenat numeroase ameliorări, astfel:
a creat limite ale efectului de levier
a contribuit la punerea accentului pe cerinţele de rentabilitate
a permis, într-o mai mare măsură, evitarea falimentelor neaşteptate ale băncilor
a pus bazele unei armonizări internaţionale a concurenţei, datorită faptului că bănci din ţări
diferite sunt supuse aceloraşi reglementări .
Dincolo de aceste aspecte pozitive, reglementările solvabilităţii prin Acordul Basel
din 1988 a antrenat şi efecte negative, dintre care enumerăm: norma Cooke a luat în calcul numai
riscul de creditare al băncii, ştiut fiind faptul că banca îşi asumă şi alte riscuri precum riscul
lichidităţii, riscul ratei dobânzii. O expunere mare la riscul ratei dobânzii poate determina eşecul
unei bănci, dacă capitalul nu ţine seama de aceasta.
Principala limită a raportului de solvabilitate este de a se baza pe o clasificare juridică
independentă de riscul de creditare, iar raţionamentele nu sunt făcute în funcţie de calitatea
creditorului, ci de statutul juridic al beneficiarului de credite. Reglementările prevăd constrângeri
de cinci ori mai mari pentru creditele acordate întreprinderilor, comparativ cu cele acordate
guvernelor din ţările dezvoltate.
Regulile prudenţiale nu ţin seama de ratingul creditului şi nici de durata creditului,
factori care sunt esenţiali pentru calitatea acestuia.
Reglementările consideră echivalente o linie de credit de un an şi cu rată variabilă a
dobânzii, cu o facilitate acordată pe zece ani, la rată fixă a dobânzii.
Pentru aceeaşi sumă şi acelaşi tip de clienţi, în ambele cazuri este necesară o
acoperire de fonduri proprii egală cu 8%, deşi ultima operaţiune este mai riscantă şi afectează
capitalul într-o măsură mai mare.
Din punct de vedere al elementelor extrabilanţiere, şi în mod particular, al produselor
derivate, normele prudenţiale nu sunt adoptate pe deplin prin luarea în considerare a riscurilor, în
sensul că un contract SWAP pe zece ani este afectat cu acelaşi coeficient ca în cazul unui SWAP
pe cinci ani, deşi riscurile antrenate sunt diferite.
Un alt efect invers îl constituie faptul că încurajează băncile în realizarea de
operaţiuni în funcţie de riscul lor actual, neglijând preocupările strategice ale acestora. Astfel,
potrivit reglementărilor, creditele acordate colectivităţilor locale sunt ponderate cu 20% şi, în
consecinţă oferta bancară pentru astfel de credite este crescătoare, deşi în prezent cererea pentru
astfel de credite a scăzut. Criteriile de selectare a creditelor devin mai puţin severe, iar riscurile
antrenate sporesc. Rezultă că, efectul indirect al reglementărilor este de a antrena majorarea
ofertei şi, implicit, reducerea marjelor de dobândă, ceea ce confirmă faptul că o strategie bazată
numai pe constrângerile prudenţiale nu este în mod obligatoriu optimă.
Respectarea constrângerilor prudenţiale este o condiţie, dar nu garantează
optimizarea strategiilor bancare şi gestionarea bilanţului.
În acelaşi timp, norma Cooke reduce riscul limită în volumul noilor active pe care o
bancă le poate finanţa prin achiziţionarea de noi fonduri.
Dacă băncile doresc să-şi extindă împrumuturile sau să investească în alte active, ele
trebuie mai întâi să-şi mărească capitalul. Suplimentarea de active atrage suplimentări de capital
pentru a îndeplini condiţiile impuse de norma Cooke.
Reglementările prudenţiale privind solvabilitatea au creat condiţii pentru creşterea
riscului, astfel: efectul de levier fiind plafonat pentru atingerea unui nivel al rentabilităţii, băncile
au căutat ameliorarea marjelor de dobândă, ceea ce a determinat creşterea riscurilor.

198
 Necesitatea remunerării sporite a fondurilor proprii a determinat ca majoritatea
băncilor să practice operaţiuni care păreau profitabile şi care ulterior vor antrena cheltuieli cu
provizioanele foarte importante.
Astfel, băncile au putut să-şi majoreze riscurile mai rapid decât fondurile lor proprii,
deci, şi-au redus coeficientul de aversiune faţă de risc, în pofida reglementărilor prudenţiale.
O altă limită majoră a normelor prudenţiale o constituie faptul că nu sunt luate în
considerare corelaţiile dintre active, respectiv diversificarea portofoliului şi efectele asupra
riscului.
Teoria financiară modernă demonstrează că deţinerea simultană a două active
necorelate implică un nivel al riscului mai scăzut decât suma riscurilor aferente fiecărui activ.
Normele prudenţiale privind adecvarea capitalului operează o clasificare strictă a
portofoliilor pe tipuri de active şi nu permit luarea în considerare a corelaţiilor dintre categoriile
de risc.
Aceste norme nu privilegiază instituţiile bancare ce îşi diversifică portofoliul de
active (acţiuni, credite, obligaţiuni), deşi o asemenea strategie este mai puţin riscantă decât cea
bazată pe un singur instrument sau o singură piaţă.
Norma Cooke ia în calcul valoarea contabilă a capitalului, ignorând valoarea de piaţă
a acesteia, pe baza căreia se poate aprecia eşecul unei bănci.

4.2.3.5. Acordul Basel II

Comitetul de la Basel aduce unele modificări interesante în ceea ce priveşte rata de

solvabilitate. El nu propune schimbări ale definiţiei fondurilor proprii şi nici ale nivelului ratei de
solvabilitate de 8%.
În anul 1999 Comitetul Basel a demarat consultările ce au condus la emiterea unui
nou Acord pe probleme de capital care ar trebui armonizat mai bine la complexităţile lumii
financiare moderne.
De asemenea capitalul de rang II va continua să fie limitat la 100% din capitalul de
rang I.
Noua rată are în vedere impunerea de cerinţe de fonduri proprii şi pentru alte riscuri
decât cel de credit şi de piaţă. Băncile confruntate cu rate mai mari de dobândă vor trebui să facă
faţă unor cerinţe suplimentare de capital.
De asemenea, se introduc cerinţe de fonduri proprii pentru riscul operaţional.
Noua abordare dezvoltată de comitetul de la Basel se bazează pe trei pilaştrii
prezentaţi în schema de mai jos:

199
 Figura nr. 4.8:Noul acord de capital

Sursa: Seminarul” Managementul riscului în perspectiva Basel II” organizat

de FinMedia, la data de 04.03.2005.

Cerinţe minime de fonduri proprii

Pentru evaluarea fiecărei categorii de risc, noul Acord prevede mai multe abordări
pentru măsurarea riscului de credit, a riscului de piaţă şi a riscului operaţional. Astfel pentru
măsurarea riscului de credit, comitetul propune o abordare evolutivă. În funcţie de nivelul de
sofisticare a sistemelor de evaluare şi gestionare a riscurilor, băncile au de ales între o abordare
standardizată şi o abordare bazată pe ratinguri interne.
Abordarea standardizată utilizează o matrice extinsă de ponderare a riscurilor de
credite aferente diferitelor tipuri de contrapartide (împrumutători suverani, firme private, alte
bănci) bazată pe ratinguri externe emise de agenţii specializate (agenţii de rating, agenţii de
asigurare, agenţii ale exportatorilor).
În conformitate cu prevederile noului acord se stabilesc grade de risc diferite aferente
expunerilor către bănci centrale şi autorităţi, către bănci şi cele aferente debitorilor persoane
fizice şi juridice60 conform tabelului nr. 4.38.

60
Hennie va Greuning, Sonja Brajovic Bratanovic – „Analyse et gestion du risque bancaire”, Editions ESKA, Banque
Mondiale, 2004

200
 Tabelul nr. 4.38: Abordarea standardizată propusă: ponderi de risc bazate pe rating-uri
externe
Evaluare
AAA la A+ la BBB+ la BB+ la Sub
Creanţe Necotat
AA- A- BBB- B- B-
Guverne - 0% 20% 50% 100% 150% 100%
Opţiunea 1 20% 50% 100% 100% 150% 100%
Bănci
Opţiunea 2 20% 50% 50% 100% 150% 50%
Corporaţii - 20% 100% 100% 100% 150% 100%
Sursa: Seminarul” Managementul riscului în perspectiva Basel II”, organizat de FinMedia, la
data de 04.03.2005

Opţiunea 1 presupune faptul că ponderea de risc folosită pentru băncile dintr-o ţară
va fi o categorie de cotare sub ponderea riscului de suveranitate existent în acea ţară (pentru
cotările de la AAA la BBB).
Opţiunea 2 ignoră notarea riscului de ţară şi utilizează un set de ponderi de risc bazate
pe rating-urile efective ale băncii care împrumută.
Gradul de risc standard pentru expunerile faţă de autorităţi centrale şi bănci centrale
ca şi faţă de corporaţii, ambele fără rating (necotate) va fi de 100%, iar acestea nu pot depăşi
ratingul ţării respective.
În ţările în care acestea au restanţe ridicate, autorităţile de supraveghere pot majora
gradul de risc standard, pentru creanţele aferente debitorilor fără rating de la 100% la 150%.
Gradul de risc pentru portofoliul retail în România61 a fost stabilit la 75% comparativ
cu 100% pentru riscul de credit aşa cum observăm în tabelul nr. 4.39:

Tabelul nr. 4.39: Riscul de credit – Abordarea standardizată

Sursa: Seminarul ” Managementul riscului în perspectiva Basel II”, organizat de FinMedia, la

data de 04.03.2005

Creditele garantate integral cu ipoteci pe locuinţe, care, în prezent prezintă grade de risc
de 35% respectiv 50 vor continua să aibă aceleaşi grade, doar cu respectarea anumitor condiţii.
De asemenea creditele garantate integral cu ipoteci pe spaţii comerciale vor avea un
grad de risc de 100%, iar în unele cazuri de 50%, dar numai cu aprobarea băncii centrale şi cu
respectarea anumitor condiţii.

61
www.bnr.ro

201
 În abordarea standardizată atât supervizorii cât şi băncile sunt responsabile de
calitatea ratingurilor stabilite de instituţiile externe de rating.
Băncile sunt obligate să utilizeze acel set al evaluărilor efectuate de instituţiile
externe considerate eligibile de către autoritatea de supraveghere care permit un nivel al
fondurilor proprii corespunzător şi un management al riscului solid.
În cazul abordării bazate pe ratinguri interne băncile sunt acele instituţii care
determină solvabilitatea fiecărui client. În funcţie de gradul de dezvoltare a sistemelor interne de
rating, băncile pot opta între o metodă de bază (fondation approach), în cazul în care anumiţi
parametrii utilizaţi în determinarea riscului de credit sunt predeterminaţi de autoritatea de
supraveghere şi o metoda avansată (advanced approach) ce presupune ca băncilor să li se permită
să facă uz de propriile lor estimări pe baza experienţei istorice.
Băncile vor putea să utilizeze abordare internă numai după ce sistemele lor de
evaluare şi gestiune a riscurilor vor fi testate de supraveghetorii bancari.
În practică,62 implementarea abordării bazate pe ratinguri interne (IRB) include
următoarele elemente:
 o clasificare a expunerilor după tipul larg de expunere (de exemplu, guvernamentală,
corporatistă, de retail);
 pentru fiecare clasă de expunere, estimări ale riscului pe care banca trebuie să le
stabilească utilizând parteneri standardizaţi sau estimările sale interne;
 o funcţie a ponderii de risc din care să reiasă respectivele cerinţe de capital pentru fiecare
tip de expunere;
 un set de cerinţe minimale pe care banca trebuie să le îndeplinească pentru a i se permite
utilizarea abordării IRB;
 la nivelul tuturor claselor de expunere, o analiză de supraveghere a conformităţii băncii cu
cerinţe minimale.
Probabilitatea de incapacitate de plată (PD) a unui debitor sau grup de debitori este
conceptul central de măsurare pe care este fundamentată abordarea bazată pe ratinguri interne
(IRB).
Probabilitatea de incapacitate de plată se referă la apariţia a cel puţin a unuia din
evenimentele următoare63:

Din analiză a reieşit faptul că este posibil ca debitorul să nu-şi plătească obligaţiile faţă de
bancă în întregime (principal, dobânda, comisioane);

Apariţia unui eveniment de credit care are ca efect o pierdere/cheltuială aferentă oricărei
obligaţii a debitorului, cum ar fi scoaterea în afara bilanţului, utilizarea provizioanelor
specifice de risc, restructurarea activităţii care implică amânarea obligaţiilor debitorului şi
chiar prescrierea acestora;

Debitorul are restanţe faţă de bancă mai mare de 90 zile;

Debitorul a fost declarat în faliment sau în alte proceduri juridice (reorganizare etc.) la
solicitarea creditorilor săi
Pentru a estima exact cât de mult este probabil să piardă dacă un debitor nu-şi
respectă angajamentele scadente, în sensul că acestea devin restante, o bancă îşi determină alţi
indicatori:
◘ pierderea aferentă unei incapacităţi de plată date (LGD) şi este exprimată ca procent din
expunerea băncii
◘ expunerea la incapacitate de plată (EAD) reprezintă suma cu care este expusă banca faţă de
client în momentul apariţiei neplăţii
◘ scadenţa expunerilor (M)

62
Ibidem, pct. 61
63
I. Mihai – „Tehnica şi managementul operaţiunilor bancare”, Editura Expert, Bucureşti , 2003

202
 Estimările interne ale băncii privind riscul de credit sunt bazate pe evaluările riscului
împrumutatului şi al tranzacţiei. În abordarea de bază, pierderea aferentă unei incapacităţi de
plată şi expunerea la incapacitatea de plată sunt furnizate de organul de reglementare iar PD este
furnizată de bancă.
În abordarea avansată banca va determina indicatorii RBI pe baza experienţei
istorice.
Din studiul efectuat de BNR reiese faptul că, în România un procent mai mare de
bănci vor aplicarea standard în stabilirea adecvenţei capitalului 85%, în timp ce un procent de
14% va utiliza abordări interne fundamentale, din anul 2007, metodele interne avansate nefiind
utilizate ca urmare a incapacităţii băncilor să furnizeze prin metode interne estimări şi
performanţe fundamentale ale factorilor de risc
Opţiunile instituţiilor de credit pentru implementarea Basel II se prezintă astfel(vezi
tabelul nr. 4.40):

Tabelul nr. 4.40 Opţiunile instituţiilor de credit pentru implementarea Basel II

Riscul de credit Riscul operaţional

Evaluare
Standard De bază Avansat De bază Standard
avansată
Dec 2006 13% 6,4% - 12,4% 9,9% -
Ian 2007 85% 14% 1% 81% 18% 1%

Sursa: Seminarul” Managementul riscului în perspectiva Basel II” organizat de FinMedia, la data
de 04.03.2005

Abordările interne (IRB) determină volatilităţi crescute ale necesarului de capital ca

urmare a faptului că măsurarea este mai precisă, iar curba ponderii de risc este mult mai abruptă.

Riscul de piaţă
Metodele de cuantificare ale riscului de piaţă rămân cele stabilite prin Amendamentul
din 1996 la Acordul de la Basel, respectiv abordarea standardizată şi cea bazată pe modele
interne.

Riscul operaţional
Riscul operaţional este definit de Comitetul de la Basel pentru Supravegherea
Bancară ca fiind „riscul pierderii rezultatelor de pe urma proceselor interne a personalului sau
a sistemelor neadecvate sau falimentare, sau de pe urma evenimentelor externe”
Pe baza sondajului realizat de Comitetul de Supraveghere Basel realizat în rândul
unor bănci de prestigiu multinaţionale s-a stabilit că în medie aceste bănci alocă pentru
acoperirea riscului operaţional o sumă ce variază între 12 şi 20% din volumul actual al
capitalului minim garantat.
Pentru calcularea necesarului de capital pentru riscul operaţional sunt propuse 3
metode:

abordarea indicatorului de bază

abordarea standardizată

abordarea evaluărilor avansate
Abordarea indicatorului de bază stabileşte cota de capital aferentă riscului operaţional
în funcţie de un singur indicator egal cu un procent fix (factorul alfa) din veniturile brute ale
băncii considerate pe ultimii 3 ani (mai puţin veniturile excepţionale).
Această metodă este considerată a fi cea mai simplistă, care nu necesită un volum
mare de muncă din partea băncii, fiind agreată de băncile care nu fac parte din G 10.

203
 Abordarea standardizată se bazează pe organizarea băncii în linii de activitate
standard. Pe fiecare linie de activitate se stabilesc cheltuieli de capital prin înmulţirea
indicatorului de risc operaţional, în prezent venituri brute, cu un procent fix (factorul beta
cuprins între 12-18%). Cheltuiala totală de capital pentru riscul operaţional se stabileşte prin
însumarea liniilor de activitate. Această abordare va fi utilizată până în momentul în care băncile
implementează sisteme informatice adecvate pentru gestiunea riscului operaţional.
Abordările evaluărilor avansate sunt abordările cele mai sensibile la risc, bazate pe
modele interne pentru stabilirea minimului de capital necesar pentru riscul operaţional şi sunt
formate din:
◘ abordarea evaluării interne – utilizează informaţii obţinute din abordarea standardizată şi
furnizează pentru fiecare linie de activitate un indicator al expunerii la riscul operaţional
(EI), informaţii privind probabilitatea de apariţie a unui eveniment ce generează pierderi
(PE) precum şi pierderea ce apare în cazul producerii unui astfel de eveniment (LGE).
Produsul acestor indicatori determină pierderea aşteptată. Pentru a determina
cheltuielile de capital minim specifice, banca aplică un procent fix (factorul gama) la indicatorii
astfel calculaţi pentru toate categoriile de riscuri operaţionale, iar apoi le însumează .
◘ abordarea distribuirii pierderilor permite băncilor să estimeze distribuirea probabilă a
pierderilor operaţionale de-a lungul unei perioade date pentru fiecare linie de activitate sau
tip de risc în parte.
◘ abordarea scorecard prin care banca îşi determină un nivel iniţial al capitalului pentru
riscul operaţional, care urmează să fie modificat prin includerea profilului de risc
operaţional al diferitelor linii de activitate
1) Un proces individualizat de control reprezentând un argument al cerinţelor minime de
capital. Obiectivul comitetului de la Basel este ca băncile să-şi evalueze sistematic
cerinţele de fonduri proprii în funcţie de profilul lor individual de risc. Băncile vor trebui
să deţină un volum mai mare de capital decât cerinţele minime ce rezulta în mod automat
din schemele adecvate capitalului.
Rolul supraveghetorilor bancari este de a verifica cât de bine îşi evaluează băncile
cerinţele de capital şi cât de adecvate sunt controalele lor interne.
Ca urmare a acestei analize, supraveghetorii pot să impună cerinţe suplimentare de
fonduri proprii în cazul unor bănci individuale.
2) Disciplina de piaţă
După cum au evidenţiat crizele financiare din ultimul deceniu, evenimentele de pe
piaţa de capital pot pune în pericol viabilitatea instituţiilor de credit şi securitatea pieţelor
bursiere.
O bancă supusă evaluării pieţei este stimulată să aibă o gestiune sănătoasă şi
prudentă. În acest scop, comitetul impune o creştere a transparenţei financiare privind structura
de capital a unei bănci, sistemul de rating intern şi alocarea fondurilor proprii afectate diferitelor
riscuri.
Publicarea anumitor informaţii de către bănci va contribui la informarea mai bună a
participanţilor la piaţa investitorilor, depunătorilor şi va facilita realizarea unei discipline de piaţă
eficiente.
Această nouă abordare şi propunerea, elaborată după consultări cu industria bancară,
va permite băncilor să-şi ajusteze mai bine nivelul fondurilor proprii în funcţie de riscurile
asumate.

204
 4.2.3.6. Impactul Noului Acord de la Basel

Avantajele au în vedere următoarele aspecte: riscul economic al tranzacţiilor băncilor

va fi mai bine reflectat de cerinţele de fonduri proprii, se va acorda o mai mare atenţie altor tipuri
de riscuri, băncile vor fi încurajate să-şi dezvolte sisteme performante de evaluare şi gestiune a
riscurilor.
Aşa cum am arătat Noul Acord Basel II, reprezintă un nou standard în vederea
stabilirii cerinţelor minime de capital pentru bănci.
Basel II diferă semnificativ de Acordul din 1998, atât în ceea ce priveşte riscurile
luate în calcul prin includerea riscurilor operaţionale şi de piaţă cât şi modul cum este cuantificat
capitalul aferent acestor riscuri.
Prin cele două abordări ale riscurilor abordarea standard şi abordarea internă bazată
pe modelele de evaluare proprii fiecărei bănci, sunt generate costuri specifice ce nu pot fi
suportate de toate instituţiile de credit.
Evaluarea riscurilor cu ajutorul ratingurilor va genera o diminuare a împrumuturilor
către statele în tranziţie, iar pe de altă parte o creştere dobânzilor.
Noua evaluare a riscurilor bazată pe rating-ul ţării de origine a debitorului
penalizează economiile emergente.
Dacă conform vechiului acord categoria de risc aferentă creanţelor acordate statelor
era de 0% în Noul Acord, categoria de risc poate creşte cu până la 150% pentru o ţară cotată sub
B – influenţând decizia de acordare a creditului şi costul acestuia.
Ca dezavantaj trebuie menţionat faptul că vor spori costurile supravegherii bancare
pe sisteme interne de rating care implică personal mai mult şi cu o calificare mai înaltă. În
prezent Consiliul de la Basel a stabilit că pentru ţările Europei Centrale şi de Est, gradul de
adecvare al capitalului să fie de 12% dat fiind situaţia economico-financiară dificilă a acestor
ţări.
Costul modelelor interne de gestionare a riscurilor fiind destul de ridicat, nu va putea
fi suportat decât de marile grupuri financiare care se pot adapta noilor reglementări şi pot obţine
avizul din partea organului de supraveghere.
Basel II acordă o mare importanţă notaţiilor externe ale agenţiilor de rating, însă
acestea pot conduce la creşterea costurilor pentru debitori, ce vor fi încadraţi cu grad de risc de
100% în cazul în care nu-şi permit aceste costuri.
Noul Acord Basel II stabileşte pentru bănci metodologii de calcul mai precise pentru
rezervele de capital constituite luând în calcul riscul de credit, comerciale şi operaţionale.
Rezervele de capital constituite pentru riscul operaţional vor fi mai reduse cu cât
banca respectivă dispune de un management eficient al acestui risc. Basel II reprezintă o
oportunitate pentru securitatea informaţiilor în managementul riscului.
În cazul în care confidenţialitatea, integritatea şi disponibilitatea informaţiilor sunt
compromise costurile de recuperare pot fi majore cu impact semnificativ asupra instituţiei de
credit, Comitetul Basel II a emis un set de principii în scopul dezvoltării unui mediu adecvat, al
managementului riscului ”cultura riscului” pentru sprijinirea instituţiilor de credit.
Pentru implementarea aşa numitelor cerinţe Basel II, instituţiile de credit pot adopta
una din următoarele alternative:
fie îşi constituie o rezervă mare de capital asociată cu riscul operaţional
fie îşi demonstrează capabilitatea lor de a măsura, monitoriza, cuantifica şi preveni riscul
(management al riscului)
Instituţiile care reuşesc să-şi implementeze un management integrat al riscului îşi
îmbunătăţesc imaginea pe piaţă şi reuşesc să îşi diminueze capitalul.
Pe plan internaţional, cea de-a doua alternativă va fi adoptată de economiile în curs
de dezvoltare, pentru a dovedi comunităţii internaţionale că dispune de un sistem de management
modern al riscului în scopul obţinerii de fonduri de la organizaţiile internaţionale.
Printr-un management eficient al riscului, noul acord va stabiliza piaţa financiară.

205
 Acordul Basel II generează costuri cu instruirea personalului bancar, adoptarea
sistemelor informatice, la rezultate nesigure.
Pentru sistemul bancar Acordul Basel II nu va fi foarte simplu de respectat. Faptul că
se va implementa acest acord înainte ca România să fie membră cu drepturi depline a U.E.,
înseamnă că riscul de ţară pentru România va fi configurat 100% ceea ce înseamnă că şi
creanţele faţă de stat, BNR vor fi evaluate cu risc 100% modificând indicatorul de solvabilitate
pe sistem bancar.
De altfel la acelaşi simpozion - „ Managementul riscului în perspectiva Basel II”
Florin Georgescu a afirmat că la un nivel de 18,9% va scădea către 11,5% ca urmare a structurii
activelor ponderate cu risc ale băncilor. Prin aplicarea regulamentului Basel II, adecvarea
capitalului va fi mai strâns legată de riscurile pe care fiecare bancă şi le poate asuma.
Creşterea gradului de risc pentru activele unei bănci antrenează constituirea de
provizioane care diminuează performanţele băncii.
Diminuarea solvabilităţii pe sistem bancar atrage atenţia agenţiilor de rating ce pot
evalua întregul sistem printr-un rating mic şi deci costuri ridicate din surse externe.
În România, începând cu data de 1 septembrie 2004 au intrat în vigoare normele64 ce
reglementează supravegherea solvabilităţii şi a expunerilor mari ale instituţiilor de credit,
excepţie făcând dispoziţiile referitoare la supravegherea solvabilităţii şi a expunerilor mari pe
bază consolidată ce se aplică începând cu 1 ianuarie 2005.
Expunerea unei instituţii de credit de „un singur debitor”este considerată ca fiind
expunere mare atunci când valoarea acesteia este egală sau depăşeşte 10% din fondurile proprii
ale instituţiei de credit respective.
Expunerea unei instituţii de credit faţă de grupul de persoane aflate în relaţii speciale
este considerată ca fiind expunere mare atunci când valoarea acesteia este egală sau depăşeşte
10% din fondurile proprii ale instituţiei de credit respective.
Expunerea unei instituţii de credit faţă de o persoană aflată în relaţii speciale, membră
a propriului grup, este considerată ca fiind expunere mare individuală în valoare relativă atunci
când valoarea acesteia este egală sau depăşeşte 5% din fondurile proprii ale instituţiei de credit
respective.
Prin grupul instituţiei de credit se va înţelege grupul reprezentând „un singur
debitor”, din care face parte instituţia de credit.
Expunerea unei instituţii de credit faţă de personalul propriu este considerată ca fiind
expunere mare atunci când valoarea acesteia este egală sau depăşeşte 10% din fondurile proprii
ale instituţiei de credit respective.
Limitele aplicabile expunerilor mari sunt:
◘ o instituţie de credit nu va înregistra faţă de „un singur debitor ” o expunere a cărei valoare
depăşeşte 25% din fondurile proprii;
◘ o instituţie de credit nu va înregistra faţă de grupul de persoane aflate în relaţii speciale o
expunere a cărei valoare depăşeşte 25% din fondurile proprii;
◘ o instituţie de credit nu va înregistra faţă de ceilalţi membri ai propriului grup o expunere a
cărei valoare depăşeşte 20% din fondurile proprii;
◘ o instituţie de credit nu va înregistra faţă de o persoană aflată în relaţii speciale, altele decât
cele din grupul instituţiei de credit, o expunere a cărei valoare depăşeşte o limită absolută
stabilită de instituţia de credit prin proceduri interne aprobate de Banca Naţională a
României. În cazul în care persoane respectivă este membră a unui grup reprezentând „un
singur debitor”, expunerea luată în considerare va fi cea faţă de întregul grup;
◘ o instituţie de credit nu va înregistra faţă de personalul propriu o expunere a cărei valoare
depăşeşte 25% din fondurile proprii.
◘ valoarea cumulată a expunerilor mari ale unei instituţii de credit, nu va depăşi 800% din
fondurile ei proprii.

64
Normele BNR nr.12/2003 – privind supravegherea solvabilităţii şi a expunerilor mari ale instituţiilor de credit, modificate şi
completate prin normele nr. 9/2004 publicate în MO nr. 786/26.08.2004

206
 Indicatorii de solvabilitate reglementaţi sunt de forma :
Fonduri. proprii
Is1 = × 100 > 12%
Expunerea.netă.totală
şi
Capitaluri. proprii
Is 2 = × 100 > 8%
Expunerea.netă.totală
Din punct de vedere al indicatorului de solvabilitate calculat ca raport între nivelul
fondurilor proprii şi expunerea netă, reglementările stabilesc un nivel de 12%. Acelaşi indicator,
determinat ca raport între nivelul capitalului propriu şi expunerea netă va fi de 8%.
Referitor la supravegherea expunerilor mari, normele precizează că nivelul unei
asemenea expuneri nu poate depăşi 20% din fondurile proprii ale băncii, iar suma totala a
expunerilor mari nu va putea depăşi de 8 ori nivelul fondurilor proprii a băncii.
Normele definesc expunerile mari ca fiind expunerile nete faţă de un singur debitor, a
căror valoare reprezintă cel puţin 10% din fondurile proprii ale băncii.
Un singur debitor este orice persoană sau grup de persoane fizice şi/sau juridice faţă
de care banca are o expunere şi care sunt legate între ele în sensul că:
 una dintre persoane exercită asupra celorlalte, direct sau indirect, putere de control;
 nivelul cumulat al împrumuturilor acordate reprezintă un singur risc de credit pentru bancă,
întrucât persoanele sunt legate într-o asemenea măsură încât, dacă unele dintre ele vor
întâmpina dificultăţi de rambursare, alta sau celelalte vor întâmpina dificultăţi similar.
Din punct de vedere al supravegherii împrumuturilor acordate persoanelor aflate în
relaţii speciale cu banca, trebuie precizat că normele limitează suma totală a acestora la 20% din
fondurile proprii ale băncii, iar suma totală a împrumuturilor nete acordate de bancă personalului
propriu, inclusiv familiilor acestora, nu poate depăşi 5% din fondurile proprii ale băncii.
Banca Comercială Română şi-a propus încă de la înfiinţare să monitorizeze cu cea
mai mare grijă creşterea capitalului social şi a capitalurilor proprii, astfel încât, pe această bază
să se asigure, împreună cu resursele atrase, o dinamică accelerată a bilanţului şi a activităţii în
general.
Un obiectiv important pentru managementul BCR l-a constituit dimensionarea
adecvată a capitalului propriu, pentru ca banca să opereze profitabil şi să-şi întărească poziţia pe
o piaţă sensibilizată de instabilitatea macroeconomică şi care se deschide tot mai mult
competiţiei, o dată cu derularea reformei în sectorul financiar.
În decursul anilor, BCR a valorificat toate posibilităţile pentru creşterea capitalului,
principalul element care a favorizat acest proces fiind profitul obţinut, indicator care an de an a
fost mai bun.
Bazate pe prevederile strategiei, politicile adoptate de bancă s-au concentrat în ce
priveşte creşterea capitalului social pe patru căi distincte, care au fost:
 capitalizarea de către stat a băncii;
 introducerea în capitalul social a contravalorii mijloacelor fixe realizate din fondul de
dezvoltare;
 diferenţele de curs favorabile aferente capitalului social în valută;
 capitalizarea dividendelor aferente anului 199765
În paralel cu efortul depus pentru creşterea capitalului social, BCR s-a concentrat şi
pe acumularea de fonduri ce au evoluat extrem de rapid începând cu 1991 ca urmare a
rezultatelor obţinute din activitatea bancară şi, deci, a calităţii gestionării activelor şi a pasivelor .
Capitalurile proprii prezentate în anexa nr. 1 sunt pe de o parte cauză a rezultatelor
băncii prin modul lor de fructificare, iar pe de altă parte efect al profitabilităţii obţinute
permanent. Care a permis o alimentare în consecinţă şi substanţială a componentelor
capitalurilor proprii, începând cu capitalul social şi terminând cu fondurile constituite potrivit
legii .
65
Conform prevederilor Ordonanţelor Guvernului nr. 48/1998, nr.49/1998, nr.99/1998

207
 Având în vedere Reglementările Comitetului de la Basel privind supravegherea
bancară, precum şi reglementările în domeniu care stabileşte un nivel de 8% ( 12%), apreciem că
realizările BCR sunt corespunzătoare, cu atât mai mult cu cât se raportează la condiţiile de risc
specifice tranziţiei economice .
Amintim, că implicarea BCR în procesul de preluare a Băncii Române de Comerţ
Exterior - Bancorex S.A., în cadrul fuziunii ordonate de Guvern a influenţat performanţele
băncii, inclusiv indicatorii de solvabilitate .
Menţinerea unei structuri echilibrate a activelor ponderate în funcţie de risc corelată
cu asigurarea unei relaţii optime între capitalurile proprii şi resursele atrase, va constitui un
obiectiv important al managementului bancar
În scopul determinării indicatorului de solvabilitate, băncile trebuie să procedeze la
încadrarea activelor pe categorii de risc, iar elementele din afara bilanţului sunt încadrate în
categorii de risc prin transformare în credite pe baza unor coeficienţi de conversie.

4.2.3.7. Exemplificarea calculului indicatorilor de solvabilitate la BCR

Banca Comercială Română înregistrează la data de 31 decembrie (2000-2004),

conform tabelului nr. 4.41 o anumită structură a activelor din bilanţ şi a elementelor din afara
bilanţului, pe baza cărora se vor calcula indicatorii de solvabilitate în conformitate cu prevederile
Normelor BNR nr. 13/2003.

Tabelul nr. 4.41: Indicatorii de solvabilitate ai BCR în perioada 2000-2004

2001 2001/ 2002/ 2003/ 2004/

2000 2002 2003 2004
Denumire indicatori (mil. 2000 2001 2002 2003
(mil. ROL) (mil. ROL) (mil. ROL) (mil. ROL)
ROL) (%) (%) (%) (%)
Capital propriu 18206,1 22389,6 28310,01 33020,7 37516,6 122,97 126,44 116,63 113,31
Expunerea netă din
active bilanţiere şi
69566,1 70252,9 102128,46 124604,03 151889,06 97,97 145,37 122 121,89
elemente din afara
bilanţului
IS (%) 26,17 31,87 27,72 26,5 24,7 x x X x

Fondurile proprii 18765,3 23155,35 29555,9 34764,5 40174,6 123,39 127,64 115,62 117,6

IS (indicele de
26,97 32,96 28,94 27,9 26,45 x x X x
solvabilitate) (%)

Sursa: Rapoartele anuale ale BCR pe anii 2000-2004

În anul 2001 comparativ cu 2000 indicele de solvabilitate a crescut cu 5,7 puncte

procentuale, de la 26,17% la 31,87% respectiv de la 26,97 la 32,96.
Această evoluţie favorabilă a indicelui de solvabilitate se datorează influenţei
următorilor factori:
 fondurile proprii s-au majorat în perioada analizată cu 27,64% devansând rata inflaţiei cu
aproximativ 10 puncte procentuale pe seama profitului realizat din activitatea bancară.
 expunerea netă din activele bilanţiere şi extrabilanţiere s-a diminuat pe seama restructurării
portofoliului în favoarea plasamentelor în titluri
 activele bilanţiere au crescut în perioada analizată de la 76.656,8 la sfârşitul anului 2000 la
118.079,4 la finele lui dec. 2002.

208
 Elementele bilanţiere cu cel mai ridicat grad de risc, respectiv creditele acordate
clientelei, au înregistrat în perioada analizată o creştere inferioară celei a activului bilanţier total,
respectiv cu 4.091,5 mil. ROL (29,3%). În acelaşi timp titlurile de stat din portofoliul băncii cu
risc zero au crescut în perioada analizată cu numai 277 mil. ROL (+2%) situându-se net sub rata
inflaţiei, reducându-se în termeni reali semnificativ.
Disponibilităţile şi depozitele la banca centrală cu risc zero s-au majorat cu 4.615,8
mil. ROL (+38,4%), iar depozitele la bănci cu risc 20%, s-au majorat cu 6.476 mil. ROL
(+71,4%).
Activele extrabilanţiere (acreditive, scrisori de garanţie, plafoane de credite
neangajate) s-au majorat în perioada analizată cu 763 mil. ROL (+4,4%), rezultând o reducere
semnificativă a acestora în termeni reali.
În consecinţă, putem spune că îmbunătăţirea indicatorului (IS) în anul 2001 faţă de
2000, se datorează în principal evoluţiei favorabile a fondurilor proprii care s-au majorat
semnificativ în termeni reali, în timp ce activele bilanţiere s-au menţinut în termeni reali, iar în
cadrul acestora au crescut plasamentele de risc redus (depozitele interbancare, la banca centrală
etc.).
În anul 2002 IS a înregistrat o diminuare cu 4,15 puncte procentuale pe seama
următorilor factori:
 fondurile proprii s-au majorat în perioada analizată cu 27,64% datorită creşterii profitului
obţinut, precum şi pe seama creşterii capitalului suplimentar (prin reevaluarea
imobilizărilor).
 expunerea netă bilanţieră a crescut cu 45,37% în anul 2002 faţă de anul 2001, devansând
creşterea procentuală a fondurilor proprii şi a inflaţiei.
 activele bilanţiere s-au majorat în perioada analizată cu 10.168,5 mil. ROL, iar elementele
extrabilanţiere s-au majorat cu 9.808,3 mil. ROL (+54,3%).
 creditele acordate clienţilor şi creanţele ataşate au crescut cu 14.247,2 mil. ROL (+61%),
reprezentând activele cu cel mai ridicat grad mediu de risc (peste 90%).
 În acelaşi timp depozitele interbancare (cu risc 20%) s-au majorat cu numai 1.438 mil.
ROL (+14,0%), iar titlurile de stat (cu risc 0%) s-au diminuat cu 850 mil. ROL (-61%). În
consecinţă reducerea indicelui de solvabilitate în anul 2003, s-a datorat în principal
majorării activelor bilanţiere cu risc superior, inferioară celei a fondurilor proprii; în cadrul
activelor bilanţiere cele mai mari creşteri au fost înregistrate de plasamente cu cel mai
ridicat grad de risc, creditele şi creanţele ataşate.
 În anul 2003, la data de 31 decembrie, indicele de solvabilitate a fost de 27,9%, în scădere
cu un puncte procentual faţă de decembrie 2002, ca urmare a influenţei următorilor factori:
 fondurile proprii s-au majorat în perioada analizată cu 5.208,6 mil. ROL, adică 15,62%
faţă de finele lui 2002, creşterea reală fiind nesemnificativă, realizată pe seama creşterii
capitalului suplimentar, şi mai puţin a profitului realizat.
 expunerea netă bilanţieră şi extrabilanţieră a crescut cu 17,6%, pe seama creşterii
activelor bilanţiere cu peste 4,4 mil. USD, adică de 1,37 ori mai mari faţă de bilanţul de
la 31 decembrie 2002, când totalizau peste 3,4 mil. USD.
În totalul activelor bilanţiere creditele acordate de BCR la finele lui 2003 au însumat
8.3521,3 mil. ROL (cca. 1,5 mil. ROL USD), deci au crescut în termeni reali cu peste 52% faţă
de anul anterior, în timp ce ponderea titlurilor de stat din portofoliul băncii, active cu risc zero, s-
a redus în termeni reali semnificativ.
 În anul 2004, la data de 31 decembrie, indicele de solvabilitate fost de 26,45%, în scădere
cu 1,42 puncte procentuale faţă de decembrie 2003, ca urmare a influenţei următorilor
factori:
◘ fondurile proprii s-au majorat în perioada analizată cu 5.410,1 mil. ROL, adică 15,62%
faţă de finele lui 2003, pe seama creşterii capitalului suplimentar, (60,36 %) şi pe
seama creşterii capitalului propriu (1.766,2 mil. ROL), adică 6,71%, creştere datorată
profitului realizat la sfârşitul anului;

209
  expunerea netă bilanţieră şi extrabilanţieră a crescut cu 21,89%, pe seama creşterii
activelor bilanţiere cu peste 6 mil. EURO, adică cu 30% mai mari faţă de bilanţul de la 31
decembrie 2003, când totalizau peste 3,8 mil. USD.
În totalul activelor bilanţiere creditele acordate de BCR la finele lui 2004 au însumat
108.310 mil. ROL, deci au crescut în termeni reali cu peste 29,6% faţă de anul anterior, în timp
ce ponderea titlurilor de stat din portofoliul băncii, active cu risc zero, s-a redus în termeni reali
semnificativ.
BCR înregistrează indicatori de solvabilitate ce depăşesc cu mult nivelurile minime
impuse de normele prudenţiale, ceea ce înseamnă că, în viitor conducerea BCR va putea adopta
politici eficiente în scopul asigurării funcţionării normale a băncii precum: realizarea de noi
plasamente într-o structură diversificată accentuându-se majorarea creanţelor pentru dezvoltare.
Cu cât nivelul solvabilităţii este mai redus, cu atât se poate trage concluzia privind
necesitatea creşterii capitalurilor şi a fondurilor proprii în paralel cu rafinarea profilului de risc
instituţiei.
În adoptarea unei variante de creştere a capitalului, managementul băncii trebuie să ia
în considerare situaţia băncii (poziţia ei) în cadrul sistemului bancar şi posibilităţile oferite de
economie privind valorificarea capitalului.
În vederea modificării indicilor de solvabilitate în funcţie de prevederile Normei
Cooke, propunem utilizarea anumitor pârghii financiare, precum:
1. restructurarea activelor bilanţiere în contextul unui bilanţ constant
În acest sens, se va acţiona în scopul transformării creanţelor riscante în creanţe cu
risc scăzut sau fără risc.
Soluţia adecvată pentru utilizarea acestei pârghii o constituie titularizarea, băncile pot
să scadă din portofoliu substanţiale active cu risc mai mare, urmând ca sumele obţinute din
vânzarea acestora să fie plasate în active cu risc mai redus sau să fie plasate ca atare. Astfel, pe
ansamblu se diminuează riscul, având loc concomitent o diminuare a cerinţelor de capital.
2. diminuarea activului total în contextul diminuării bilanţului, dar cu menţinerea constantă a
fondurilor proprii.
Printr-o astfel de strategie se are în vedere vânzarea unor active pe piaţa secundară,
iar fondurile rezultate vor fi utilizate la rambursările de resurse atrase.
Se urmăreşte menţinerea profitabilităţii globale, în scopul menţinerii constante a
fondurilor proprii, orice nouă creanţă a băncii urmând să fie realizată prin prisma costului său în
fondurile proprii care trebui să fie minime.
3. creşterea capitalului bancar (fondurile proprii) până la nivelul adecvat, realizată prin cele
două modalităţi amintite anterior (profituri nerepartizate, emisiunea de acţiuni) pentru
creşterea părţii întâi a capitalului sau prin alte modalităţi de majorare a părţii a doua a
capitalului (capital suplimentar), datorii subordonate, subvenţii pentru investiţii.
Alte modalităţi: participaţii la capitalul altor societăţi bancare, fuziuni realizate cu
alte bănci mai bine capitalizate.

4.2.4. Indicatorii adecvării capitalului

Din punct de vedere al riscului, capitalul poate fi definit drept capital adecvat, atunci
când el reduce la minimum riscul viitoarei insolvabilităţi.
Relaţia dintre risc şi capital este neliniară, iar pericolul insolvabilităţii scade atunci
când capitalul creşte. Creşterea capitalului duce la descreşterea riscurilor prin reducerea
instabilităţii veniturilor şi la reducerea posibilităţii ca banca să dea faliment.
Totuşi, băncile aşa cum am precizat, au tendinţa să-şi asume un risc de capital mare,
urmărind obţinerea de rentabilităţi financiare ridicate şi aceasta pe seama creşterii gradului lor de
îndatorare.
Rr fin = Rrec x Efp =>

210
 profit net profit net
active
= *
capital active capital

Spre deosebire de societăţile comerciale, la bănci rata rentabilităţi economice are

valori mici, ceea ce presupune un efect de pârghie însemnat.

4.2.4.1. Coeficientul fondurilor proprii şi al resurselor permanente (CFPRP)

Coeficientul fondurilor proprii şi al resurselor permanente urmăreşte să împiedice o

creştere excesivă a riscului de transformare, limitând posibilităţile de finanţarea ale utilizatorilor
pe o perioadă mai mare de cinci ani pe baza resurselor monetare.
Acest coeficient corespunde unui coeficient de lichiditate pe cinci ani şi se determină
ca raport între resursele pe termen lung şi utilizările pe termen lung.

fondurile proprii + resurse pe termen lung

C FPRP =
utilizari pe termen lung

Utilizările pe termen lung (mai mari de 5 ani) cuprind: imobilizările, participaţiile,

anumite valori mobiliare (care nu cotează la bursă) şi creditele acordate clienţilor pe termen mai
mare de 5 ani.
Coeficientul fondurilor proprii şi al resurselor permanente trebuie să fie egal cu 60%,
ceea ce înseamnă că totalul resurselor pe termen lung trebuie să reprezinte cel puţin 60% din
totalul utilizărilor pe termen lung.
Acest raport nu trebuie confundat cu coeficientul de solvabilitate, întrucât ia în
considerare resursele şi utilizările pe termen lung.
Experienţa băncilor din ţările unde acesta are aplicabilitate a demonstrat că acolo
unde este respectat raportul de solvabilitate, sunt îndeplinite şi exigenţele coeficientului
fondurilor proprii şi al resurselor permanente.

4.2.4.2. Coeficientul de divizare al riscurilor

Instituţiile bancare care administrează resurse voluminoase ce nu le aparţin, trebuie

să manifeste o grijă deosebită pentru dispersarea riscurilor, astfel încât încetarea capacităţii de
plată a unui debitor să nu afecteze major lichiditatea şi solvabilitatea lor.
În majoritatea ţărilor se stabilesc norme obligatorii ce trebuie îndeplinite de bănci, cu
privire la supravegherea marilor împrumuturi şi regimul participaţiilor.
Dispozitivul de control al marilor riscuri se prezintă în ţările membre ale Uniunii
Europene astfel:
 suma împrumuturilor, de orice natură, şi a angajamentelor acordate unui singur debitor nu
trebuie să fie inferioară nivelului de 25% din fondurile proprii nete începând cu data de 1
ianuarie 1999
 suma tuturor riscurilor superioare nivelului de 20% din fondurile proprii nete, trebuie să se
situeze la un nivel inferior celui care exprimă de 8 ori fondurile proprii.
Riscurile fac obiectul unei ponderări, în funcţie de durata reziduală, astfel: pentru
durate mai mici de 1 an se aplică coeficientul 0%, pentru durate de 3 ani se ponderează cu 20%,
iar pentru perioade mai mari de 3 ani se aplică procentul de 50%.

211
 Din punct de vedere al regimului participaţiilor, directivele europene impun o serie
de limite, astfel: nici o participaţie nu trebuie să depăşească 15% din valoarea fondurilor proprii,
iar valoarea totală a participaţiilor nu trebuie să depăşească 60% din valoarea fondurilor proprii.
În România66 o bancă nu poate interveni în titlurile unei societăţi mai mult de 15%
din fondurile sale proprii şi 20% din capitalul social al societăţii comerciale respective.
Valoarea tuturor participaţiilor unei bănci nu poate depăşi 50% din fondurile proprii.
Gradul de îndatorare arată raportul între toate resursele atrase şi împrumutate pe
termen scurt, mediu şi lung şi capitalurile proprii nete în sens strict (ale proprietarilor).
Acest indicator favorizează informaţii privind nivelul de participare al capitalurilor
proprii nete în totalul activităţii şi măsoară riscul acceptat de proprietari în cadrul afacerii.
Un nivel ridicat al acestui indicator este un semnal de alarmă că societatea este
subcapitalizată.
Relaţiile de calcul sunt:
Total datorii
Gradul de îndatorare (Laverage ) = × 100
Capitaluri proprii nete în sens strict

Cu cât acest indicator este mai mare, cu atât societatea este mai îndatorată şi deci este
mai vulnerabilă la o scădere a profitului sau o creştere a ratei dobânzii.
Se poate accepta un nivel mai mare al acestui indicator în cazul în care
profitabilitatea activităţii clientului este ridicată şi constantă.
Total datorii financiare
Gradul de îndatorare financiară (Gearing ) = × 100
Capitaluri proprii nete în sens strict

Rata capitalului adecvat este unul din indicatorii cheie pentru activitatea unei bănci
şi se prezintă astfel:
C+R
1) Rc = × 100
Cn
C+R
2) Rc = × 100
A ⋅ x + (β + α ) ⋅ y
Rc – rata capitalului adecvat
C – capital
R – rezerve
Cn – credite nete (creditele mai sus previzionate)
A – active în credite
X – ponderea (%) riscului de creditare
β – active în titluri de valori
α – coeficientul de multiplicare a portofoliului
y - % de risc pentru titluri de valori
Relaţia (1) este mult mai simplă, dar are un grad mai mare de relativitate şi
corespunde băncilor aflate la începutul tranziţiei şi care nu au în portofoliu titluri de valori, iar
relaţia (2) se foloseşte pentru băncile mai avansate şi care acţionează pe piaţa de capital.

66
Legea nr.58/1998 privind activitatea bancară, republicată în temeiul legii nr.443/2004,publicată în M.O. nr.78 /24
ianuarie 2005

212
 4.3. Profitul bancar

Profitul reprezintă scopul esenţial al întreprinzătorului bancar, urmărit de-a lungul

întregii sale activităţi de management, cumpănind cu grijă angajările pe linia procurării surselor
şi utilizarea acestora prin acordarea de credite şi ţinând seama de toate riscurile posibile.
Profitabilitatea este un indicator revelator al poziţiei competitive a băncii şi a calităţii
managementului său. Aceasta permite unei bănci să menţină un anumit profil de risc şi oferă o
protecţie faţă de problemele pe termen scurt.
Profitul, în ultimă instanţă, o sumă în expresie absolută (ca atare, adică profit brut,
sau profit net, determinat după plata impozitelor), trebuie să fie raportat la principalele lui
determinante pentru a evidenţia interdependenţele în evoluţia performanţelor bancare şi a pune în
lumină pârghiile de acţionare pentru îmbunătăţirea acestora. O sursă cheie de informaţii în acest
sens o constituie contul de profit şi pierdere.
Profitabilitatea unei bănci este influenţată şi de nivelul capitalului minim (băncile pot
fi determinate să-şi îndrepte afacerile spre activităţi şi active care presupun cerinţe de capital mai
mici, dar, deşi astfel de active presupun un risc mai mic, ele pot aduce venituri inferioare), de
fiscalitate (impozitarea veniturilor din dobânzi, combinată cu neimpozitarea câştigurilor de
capital, pot face depozitele mai puţin atractive decât investiţiile de capital propriu; în general,
băncile îşi ajustează deciziile de afaceri şi politica pentru a minimiza impozitele de plătit şi a
profita de eventualele “portiţe” din legislaţia fiscală).
Profitabilitatea băncii trebuie privită ca un indiciu al stabilităţii şi ca un factor care
contribuie la încrederea deponenţilor. De aceea, trebuie încurajată profitabilitatea sustenabilă
maximă, întrucât o competiţie sănătoasă pentru profituri este un indiciu al unui sistem financiar
eficient şi dinamic.

4.3.1. Contul de profit şi pierdere:sursă efectivă a creşterii profitului în activitatea

bancară

Spre deosebire de bilanţ care exprimă starea patrimonială atinsă la încheierea unui
exerciţiu patrimonial, contul de rezultate (contul de profit şi pierdere), explică modul cum s-a
ajuns la acea stare patrimonială, care au fost fluxurile de venituri şi cheltuieli generate de
procesele economice şi financiare specifice activităţi bancare ce au influenţat traiectoria evoluţiei
societăţi bancare de la începutul şi până la sfârşitul exerciţiului.
Contul de rezultate sintetizează fluxurile economice respectiv cheltuielile şi veniturile
perioadei de gestiune– datorate în principal activităţii bancare, a căror comparaţie furnizează
rezultatele obţinute din activitatea de exploatare bancară şi excepţională.
În structura contului de rezultate prezentat în Anexa nr.4, observăm faptul că regăsim
operaţiuni generatoare de venituri şi cheltuieli structurate pe cele trei activităţi specifice băncilor:
1. activitatea bancară,
2. activitatea suplimentată,
3. activitatea nebancară.
Contul de rezultate reflectă natura financiară a activităţii bancare, întrucât, după cum
se ştie dobânzile din împrumuturile acordate şi investiţii deţin o pondere semnificativă în venitul
unei societăţi bancare, pe de o parte, iar pe de altă parte cheltuieli cu dobânzile reprezintă
cheltuielile primare.
Contul de rezultate începe cu venitul din dobânzi din care se scad cheltuielile cu
dobânzile obţinându-se venitul net din dobânzi.
Următorul pas îl constituie scăderea provizioanelor destinate acoperirii pierderilor
potenţiale din împrumuturile neprofitabile, reprezentând estimarea managementului asupra
pierderilor din creditele neperformante.
Următoarele două categorii le reprezintă veniturile şi cheltuielile care nu au de-a face
cu dobânzile, corespunzând activităţi suplimentare şi nebancare.

213
 În timp ce activitatea suplimentară generează fluxul de venituri şi cheltuieli aferente
operaţiunilor cu titluri, de schimbul valutar, consultanţă bancară, garanţii, activitatea nebancară
este producătoare în principal de cheltuieli aferente funcţionării bănci (salarii, protecţie socială,
amortizarea clădirilor etc.), generând în mod excepţional venituri legate de cedarea unor active
imobilizate sau venituri din provizioane.
Rezultatul activităţi obţinut de o societate bancară se determină ca diferenţă între
veniturile şi cheltuielile unei perioade de gestiune.
Scăzând impozitul pe profit şi alte ajustări contabile obţinem profitul net indicator de
dimensionare a rentabilităţi activităţii bancare.
Dacă notăm cu:
VD – venitul total din dobânzi
CD – cheltuielile totale cu dobânzile
RI – rezervele pentru pierderile din împrumuturi( provizioane)
AV – alte venituri decât dobânzile
AC – alte cheltuieli
i - impozit pe profit
Atunci:
Pnet = [ VD – CD – RI – ( AV – AC )]( 1 - i ).
Conform reglementărilor în vigoare67 datele care se raportează în contul de profit şi
pierdere sunt cumulate de la începutul anului până la sfârşitul perioadei de raportare (trimestrial,
semestrial, anual) fiind retratate conform SIRF şi auditate.

4.3.2. Relaţia dintre bilanţul bancar şi contul de rezultate

Bilanţul unei bănci şi contul de rezultate sunt interrelaţionate.

Mărimea activelor şi a pasivelor bancare, în corelaţie cu ratele dobânzilor specifice
acestora determină venitul net din dobânzi.
Atragerea depozitelor de la clienţii bancari şi nebancari afectează mărimea şi
compoziţia activelor bancare, dar implicit şi mărimea cheltuielilor în afară de dobânzi.
Pe de altă parte deţinerea de participaţii majorează venitul din taxe, concomitent cu
creşterea cheltuielilor neimpozitabile.
Următoarea analiză subliniază aceste interrelaţionări.
Fie: Ai – valoarea activului bancar
Oj – valoarea obligaţiilor componente
C – valoarea capitalului proprietarilor băncii (capitalul propriu)
ri – randamentul mediu înainte de impozitare
cy – costul mediu al dobânzii pentru obligaţia y- dobânda pasivă
n – numărul activelor bilanţiere
m – numărul obligaţiilor

Ecuaţia bilanţieră poate fi scrisă astfel :

n m

∑ A = ∑O
i =1
i
y =1
y +C

În timp ce venitul net din dobânzi poate fi reprezentat ca fiind:

n m
VND = ∑ ri ⋅ Ai − ∑ O y ⋅ C y
i =1 y =1

Dobânda câştigată la fiecare activ este egală cu produsul dintre randamentul mediu
(ri) şi investiţia medie în active (Ai ).
67
Legea nr.58/1998 privind activitatea bancară, republicată în temeiul legii nr.443/2004,publicată în M.O. nr.78 /24
ianuarie 2005

214
 Astfel , următoarea relaţie reprezintă venitul total din dobânzi.
n

∑r ⋅ A
i =1
i i

În mod similar, dobânda plătită pentru fiecare resursă atrasă este egală cu produsul
dinte costul mediu al dobânzilor (Cj) şi fondurile medii atrase de banca respectivă, deci :
m

∑O
y =1
y ⋅Cy

Relaţia precedentă reprezintă cheltuielile totale cu dobânzile. Deci venitul net din
dobânzi (VDN ) este egal cu diferenţa dintre totalul dobânzilor încasate şi cele plătite.

O altă modalitate de calcul a venitului net din dobânzi este următoarea :

VND = VD − VC
VND = A ⋅ ri − O ⋅ C y

unde Ai − plasamentul mediu

ri − randamentul mediu (dobânda medie activă)
O − obligaţia (resursa) medie
Cy −
costul mediu (dobânda pasivă medie)

A=
∑ i
Sd
Nz
∑ Sd i
– suma soldurilor debitoare zilnice aferente fiecărei categorii i de activ,
Nz - numărul de zile pentru care se efectuează calculul profitului net din dobânzi.
Randamentul mediu (dobânda activă medie) se calculează ca o medie ponderată,
luându-se ca ponderi dobânzile pe categorii de plasamente (credite), astfel :

r=
∑ Ai ⋅ ri
∑ Ai
În mod similar se efectuează calculul şi pentru cheltuielile cu dobânzile :
CD = O ⋅ C y
În care:

O=
∑ Sc y
Nz
Sc y
– suma soldurilor creditoare zilnice aferente fiecărei categorii „j” de resursă

Cy =
∑ Oy ⋅ C y
∑ Oy
Modelul calculului venitului net din dobânzi devine :

VND = VD − VC =
∑ Sd i ⋅ ∑ Ai ⋅ ri − ∑ Sc y ⋅ ∑ O y ⋅ C y
Nz ∑ Ai Nz ∑ Oy
Această modalitate de determinare a VND modifică factori ce influenţează mărimea
VND în timp, dar şi diferenţa dintre instituţii.
Venitul net din dobânzi se modifică când structura şi mărimea activelor şi a datoriilor
se modifică.
În condiţiile în care compoziţia activului şi a datoriilor se modifică, Ai sau Oj este
multiplicat cu rate diferite ale dobânzilor.

215
 În al doilea rând chiar dacă compoziţia portofoliului rămâne neschimbată
randamentul mediu al activelor şi costurilor dobânzilor poate să crească sau să scadă, ca urmare
a modificări ratelor dobânzi şi a maturităţii diferitelor instrumente.
Analişti fac distincţie între băncile „en detail” şi băncile „en gros”în funcţie de
clienţii „ţintă”.
Fiecare tip de bancă are o structură patrimonială diferită ce reflectă preferinţele
clienţilor săi. Băncile „ en detail” sunt cele ce se concentrează pe relaţiile cu clientul individual.
Astfel depozitele la vedere, economiile şi depozitele la termen reprezintă marea parte
a datoriilor, în timp ce împrumuturile acordate clienţilor domină portofoliul activelor bancare.
Băncile „en gros” se ocupă preponderent cu clienţii comerciali, astfel că în mod tipic
ele operează cu mai puţine depozite ale clienţilor şi mai multe datorii.
În plus deţin proporţional mai multe împrumuturi acordate pentru afaceri.
În modelul următor vom analiza influenţa mărimi activelor şi a obligaţiilor bancare,
precum şi influenţa randamentului (ri) şi a costului asupra VND.
◘ influenţa modificării mărimi activelor bancare (Ai)
n n
∆Ai = ∑ Ai1 ⋅ ri 0 − ∑ Ai 0 ⋅ ri 0
i =1 i =1
◘ influenţa modificării randamentului mediu al activelor bancare(ri)
n n
∆ri = ∑ Ai1 ⋅ ri1 − ∑ Ai1 ⋅ ri 0
i =1 i =1
◘ abaterea totală
∆VD = ∆Ai + ∆ri
După cum ştim, resursele financiare (Oi) doar în momentul iniţial au fost sub formă
de disponibilităţi (lichidităţii), în momentele ulterioare fiind deja investite în :

active nevalorificabile (clădiri, tehnică de calcul etc.)

active valorificabile (credite)

plasamente la banca centrală (inclusiv rezerva minimă obligatorie).
În vederea determinării mărimi optime a resurselor financiare, va trebui ca acestea să
acopere necesarul de resurse financiare :
RF ≥ NFR ⇒ AN + AV + DM ≥ NFR
Unde , AN – active nevalorificabile
AV – active valorificabile
DM – disponibilitatea minimă la banca centrală.
Deci, resursele financiare ar trebui să acopere nu numai totalitatea activelor
băncii ci şi trezoreria netă, adică un minimum de disponibilităţi băneşti la BNR.
Este necesară stabilirea structuri optime a resurselor financiare în vederea
acoperirii (adică nivelul capitalului propriu şi al resurselor atrase gestionate de o bancă).
Această optimizare bancară a resurselor financiare trebuie efectuată în condiţiile
maximizări profitului şi a minimizării costurilor bancare.
Presupunând că, din capitalul propriu gestionat la nivel central se acoperă integral
activele nevalorificabile, atunci volumul de resurse atrase de bancă trebuie să acopere
plasamentele în credite plus trezoreria netă formată din soldul casei de circulaţie şi
disponibilitatea minimă la BNR) se poate determina cu ajutorul relaţiei :
RA =
(CC + SMC ⋅ da% + DM ⋅ da%) − VC + PB
da% − dp%
Unde:
RA – resurse atrase
Cc – cheltuieli de administraţie (constante)
SMC – soldul mediu al casei de circulaţie
da – dobânda încasată pentru creditele acordate
DM – disponibilitatea minimă în cont la BNR
216
 VC – venituri din comisioane
PB – profit bancar
dp – dobânda pentru resursele atrase.
Dacă PB = 0 ⇒ RA reprezintă volumul minim de resurse atrase necesare stabilirii
pragului de rentabilitate al băncii.
Pentru a avea condiţii optime de lichiditate, banca trebuie să asigure echilibrarea
activelor cu pasivele nu numai pe ansamblu, ci şi în structură, în funcţie de durata fiecărei
creanţe sau datorii.
Fiecare bancă trebuie să arbitreze legătura active şi pasive funcţie de scadenţa
acestora în scopul reducerii riscului de lichiditate care reprezintă pentru băncii tot o problemă a
costurilor.

4.3.2.1. Tabloul soldurilor intermediare de gestiune

Contul de rezultate permite gruparea veniturilor şi a cheltuielilor în funcţie de natura

activităţii generatoare şi determinarea unor mărimii de referinţă în analiza rezultatelor denumite
solduri intermediare de gestiune ( S.I.G.).
Pe baza elementelor care figurează în contul de rezultate se pot determina patru
solduri intermediare de gestiune :
 produsul net bancar ( PNB )
 rezultatul brut al exploatării ( RBE )
 rezultatul exploatării ( RE )
 rezultatul net ( RN )

Venituri din activitatea de exploatare bancară

- Cheltuieli de exploatare bancară
= Produsul net bancar (PNB)
+ Alte venituri din exploatare
- Alte cheltuieli de exploatare
- Cheltuieli generale ( de structură )
= Rezultatul brut de exploatare (RBE)
± Dotaţii amortismente şi provizioane
= Rezultatul exploatării (RE)
± Rezultate (diferenţe) din reevaluările imobilizărilor financiare
± Diferenţa dintre sumele constituite ca fonduri pentru riscurile bancare generale
± Rezultatul excepţional
- Impozitul pe profit
= Rezultatul net ( RN )

Produsul net bancar (PNB) reflectă în ce măsură veniturile bancare acoperă costul
exploatării bancare, fiind numit marja brută, rezultând din compararea dobânzilor plătite şi a
celor încasate de bănci.
Rezultatul brut al exploatării (RBE) evidenţiază marja care se degajă din activitatea
curentă, luând în consideraţie şi costurile de funcţionare şi alte venituri bancare.
Rezultatul exploatării (RE) integrează politica băncii referitoare la amortismente şi
provizioane.
Rezultatul net (RN) ia în considerare soldul elementelor excepţionale şi impozitul pe
profit.
SIG prezintă importanţă deoarece permite calculul unor rate ce exprimă
performanţele bancare.

217
 4.3.2.2. Punctul mort ( pragul de rentabilitate )

Punctul mort reprezintă valoarea activelor valorificabile (purtătoare de dobândă)

necesară pentru a genera un venit (câştig) care să acopere costurile operaţionale (de funcţionare)
ale băncii, fără a avea profit sau pierdere .
Punctul critic, mort sau pragul de rentabilitate se realizează în momentul în care
rezultatul este nul.
Pentru determinarea pragului de rentabilitate se porneşte de la relaţia de calcul a
profitului.
PB = AV (da − dp ) − C O
Unde AV – active valorificabile
da – dobânda activă
dp – dobânda pasivă
Co – cheltuieli operaţionale ale băncii
Când PB = 0 => , relaţia de calcul a punctului mort
CO
AV (da − dp ) = C O ⇒ AVPR =
da − dp
Un punct mort ridicat reflectă un nivel înalt al cheltuielilor operaţionale sau o creştere
a cheltuielilor cu dobânzile la depozitare.

4.3.2.3. Analiza în structură şi dinamică a veniturilor BCR

Examinarea raportului venituri-cheltuieli, raport important pentru orice întreprindere,

scoate în evidenţă faptul că nu toate activităţile desfăşurate de bănci au, prin forţe proprii,
condiţii de autogestiune, că unele funcţiuni nu au venituri acoperitoare pe măsura cheltuielilor
prilejuite, şi că acestea îşi găsesc recuperarea global.
Optimizarea raportului între venituri şi costuri constituie o latură esenţială a
managementului bancar, sursa efectivă a creşterii profitului bancar.
Banca Comercială Română s-a organizat începând cu anul 1995 în centre de profit,
formă organizatorică ce permite măsurarea contribuţiei financiare a fiecărui centru de activitate
prin indicatori adecvaţi de costuri şi profitabilitate.
Analiza în detaliu a profitabilităţii BCR trebuie completată cu evoluţia şi analiza
structurală a veniturilor şi a cheltuielilor înregistrate.
Principalele surse de venituri ale Băncii Comerciale Române aşa cum sunt prezentate
în anexa nr. 4 au avut următoarea evoluţie în ultimii 3 ani (vezi tabelul nr. 4.42):

218
 Tabelul nr. 4.42: Evoluţia veniturilor Băncii Comerciale Române în sumă absolută şi relativă

Denumire
2000 2001 2002 2003 2004 Sem. I - 2005
indicatori
mil. mil. mil. mil. mil.
(%) mil. ROL (%) (%) (%) (%) (%)
ROL ROL ROL ROL ROL
Venituri
totale din 29048,5 100,0 26745,77 100,0 29511,5 100,0 29177 100,0 34870,3 100 22015 100
care:
din dobânzi 23500 80,89 22576,5 84,41 24081,4 81,6 1460,9 73,55 25632,1 73,5 16967 77,07
din
comisioane,
taxe şi 3019 10,39 3281,5 12,26 4202,8 14,24 6218,9 21,31 6672,7 19,13 3961,7 17,99
speze
bancare
Venituri
nete din
891,2 3,09 298,6 1,11 246,6 2,23 651,4 2,23 1245,4 3,57 660 2,9
tranzacţii în
devize
Alte venituri 1638,3 5,63 589,1 2,20 980,7 3,32 845,8 2,89 1320,1 3,78 426,3 1,9
Sursa: Rapoarte anuale BCR 2000-2004

Evoluţia ascendentă a veniturilor în cifre absolute redată în tabelul de mai sus este
rezultatul atât al amplificării an de an a volumului de activitate bancară, cât şi al stabilirii unor
dobânzi real pozitive, ajustate permanent în funcţie de evoluţia dobânzii de refinanţare şi a
dobânzilor pe piaţa interbancară.
Analizând evoluţia veniturilor în structură se observă că principala sursă de venituri o
constituie veniturile din dobânzile încasate la creditele acordate (creditul fiind în continuare
principalul produs al băncii), dar, deşi volumul acestora, în valori absolute a crescut de la 23.500
mil. ROL în anul 2000 la 25.632,1 mil. ROL în anul 2004, în paralel, însă constatăm o scădere a
ponderii lor în totalul veniturilor realizate (de la 80,89% în 2000 la 73,5% în 2004).
Creşterea acestui post, poate conduce la ideea unei creşteri a nivelului veniturilor din
dobânzi pentru anii următori, însă numai în contextul unei evoluţii pozitive a randamentului
investiţiilor şi a profitabilităţii agenţilor economici, în caz contrar riscându-se o mărire a
portofoliului de credite neperformante cu implicaţii asupra performanţei şi lichidităţii băncii.
Pe locul doi în structura veniturilor sunt veniturile din comisioane, taxe şi speze
bancare, ce au înregistrat o creştere pânǎ la 21,31% în anul 2003 ca urmare a diversificării
serviciilor financiare şi a creşterii numărului clienţilor deserviţi.
Aceste venituri se alimentează din comisioanele pentru încasări şi plăţi fără numerar,
comisioane încasate în valută pentru operaţiuni comerciale şi necomerciale, pentru scrisori de
garanţie, comisioane de la alte societăţi bancare pentru alimentare cu numerar.
Ca urmare a scăderii inflaţiei de la 40,7% în 2000 la 30,3% în 2001, dobânzile au
avut un trend descrescător, dar cu toate acestea venitul net din dobânzi a crescut cu aproape 16%.
Creşterea veniturilor s-a realizat în contextul reducerii cheltuielilor de exploatare cu
9,4% la finele lui 2004 faţă de anul 2003, ceea ce a condus la o îmbunătăţire a raportului cost-
venituri în anul 2004.
În primul semestru al anului 2005,din tabelul nr. 4.42 observăm că veniturile din
dobânzi constituie principala sursă de venituri, fiind urmate de veniturile din comisioane şi cele
din tranzacţiile cu dobânzi.
Pentru comisioane mai sunt de adus unele precizări:
 Practicarea unui nivel relativ mai ridicat al dobânzilor la credite în comparaţie cu
comisioanele în domeniu, cărora nu s-a dus o politică de creştere.
 Operarea de către BCR a unui volum important de decontări cu bugetul statului care au
fost exceptate de la comisionare.

219
 Considerăm că este necesar o majorare a volumului comisioanelor încasate, paralel
cu diminuarea cheltuielilor cu funcţionarea în scopul maximizării eficienţei activităţii bancare.
Din influenţele cursului valutar s-au obţinut în mod constant venituri, fapt ce
demonstrează temeiul real economic şi prudenţial al politicii valutare a BCR.
Ponderea acestor tipuri de venituri se situează în jurul a 3%, valorile absolute fiind în
continuă creştere de la 651,4 mil. ROL în 2003 la 1.245,4 mil.ROL în 2004.
Postul “Alte venituri” înregistrează creşterea atât valoricǎ cât şi în pondere în venituri
totale, respectiv de la 845,8 mil. ROL în 2003 la 1.320,1 mil. ROL în 2004. Creşterea acestui
post este consecinţa majorării veniturilor excepţionale şi a altor venituri din exploatare, mai puţin
a veniturilor din provizioane şi recuperări de creanţe amortizate, acestea din urmă cunoscând o
reducere de 13,6% la finele lui 2004 faţă de anul 2003.

4.3.2.4. Analiza în structură şi dinamică a cheltuielilor la BCR

În prezent, BCR este preocupată de obţinerea unei relaţii optime în structura

cheltuielilor sale, în primul rând între costurile resurselor şi cele generate de funcţionarea băncii,
pentru a se evita diminuarea profitabilităţii prin costuri exagerate la această categorie de
cheltuieli, dar în acelaşi timp, spre a se evita şi exclude situaţiile în care o subdimensiune a
cheltuielilor cu funcţionarea băncii ar putea conduce la reducerea profitabilităţii proprii.
Totalul cheltuielilor băncii se grupează în două categorii: cheltuieli cu operaţiunile şi
cheltuieli cu funcţionarea băncii.
Evoluţia cheltuielilor băncii în sumă absolută şi în mărime relativă este prezentată în
tabelul nr. 4.43.

Tabelul nr. 4.43: Evoluţia cheltuielilor Băncii Comerciale Române în sumă absolută şi relativă

Denumire
2000 2001 2002 2003 2004 Sem. I - 2005
indicatori
mil. mil. mil. mil.
(%) (%) (%) (%) mil. ROL (%) mil. ROL (%)
ROL ROL ROL ROL
Total
cheltuieli din 25617 100,0 22625,4 100,0 26037,7 100,0 23226,5 100,0 28488,42 100,0 16181,7 100
care:
Cheltuieli cu
operaţiunile
17810,5 69,52 14643,5 64,72 17016,4 65,35 13158,5 49,77 13140,4 46,10 8444,7 52,18
bancare, din
care:
cheltuieli cu
14980,6 58,47 12721 56,22 13417,9 51,53 9580,3 36,24 11205,4 39,33 7354,9 45,45
dobânzile
cheltuieli cu
comisioane, 452,7 1,76 462,6 2,04 535,1 2,05 684 2,58 566,4 1,98 144,2 0,8
taxe, speze
alte cheltuieli 2377,2 9,27 1459,9 6,45 3063,4 11,76 2894,2 10,94 1368,6 4,8 945,6 5,84
Cheltuieli
generale de
7806,5 30,48 10733,3 47,43 9021,3 34,64 13276,2 50,22 15348 53,87 7737 47,82
funcţionare,
din care*:
cheltuieli cu
3711 14,48 3608 15,94 5243,9 20,13 7107,3 26,88 8796 30,87 4570,6 28,24
personalul
cheltuieli
1940 7,57 1622,5 7,17 2217,2 8,51 3249,7 12,29 3359 11,75 1152 7,11
materiale
cheltuieli cu
1145,9 4,47 1947 8,59 512,9 1,96 1930,6 7,3 2056 7,21 1117,2 6,90
provizioanele
alte cheltuieli 1009,6 3,94 804,4 3,55 1047,3 4,02 988,6 3,73 1137 3,99 897,2 5,57
Notă: * - ponderi din totalul categoriei de cheltuieli
Sursa:Rapoarte anuale BCR 2000-2004;Date BCR

220
 Analiza structurală a cheltuielilor băncii evidenţiază cel puţin următoarele aspecte:
 În cadrul cheltuielilor cu operaţiunile, ca volum şi pondere în tabelul cheltuielilor se
detaşează în fiecare an cheltuielile cu dobânzile.
În evoluţie, suma absolută a acestor cheltuieli s-a diminuat de la 14.980,6 mil. ROL
în 2000 la 13.417,2 mil. ROL în 2002, pânǎ la 11.205,4 mil. ROL în 2004, în timp ce ponderea
lor în totalul cheltuielilor scade de la 58,47% în 2000, pânǎ la 39,33% în 2004.
Această evoluţie a cheltuielilor cu costul resurselor (dobânzi plătite) a fost
determinată de variaţia ratei dobânzii la condiţiile pieţei şi de structura resurselor.
În anul 2004 ponderea cheltuielilor cu dobânzile se modifică, înregistrând o creştere
cu 3,09 puncte procentuale faţă de anul 2003, ca urmare a modificării structurii pasivului
bilanţier.
În perioada analizată, ponderea resurselor atrase la termen a crescut continuu,
înregistrând dinamici superioare mediei, atât la cele în ROL, cât şi în valută, acestea fiind
purtătoare de costuri ridicate.
În primul semestru observăm că şi cheltuielile cu dobânzile se diminuează cu 2779,7
mil. ROL pe seama micşorării resurselor atrase de la clienţi şi a costului specific.
Pentru îmbunătăţirea structurii acestora, propunem creşterea ponderii resurselor fără
costuri (capital social, fonduri proprii, profit nerepartizat în cursul anului etc.) sau a celor cu
costuri reduse concomitent cu restrângerea împrumuturilor de refinanţare de la Banca Naţională
sau a împrumuturilor interbancare purtătoare de costuri ridicate.
 altă cheltuială importantă, care este legată de calitatea activităţii bancare, este cea care
vizează constituirea de provizioane. Analiza calităţii portofoliului de credite obligă la
măsuri de protecţie corespunzătoare în situaţia acelor credite şi dobânzi datorate care nu se
rambursează la scadenţă. În ultimii ani BCR a luat măsuri ferme pentru constituirea de
provizioane specifice de risc, ca o măsură de protecţie în ansamblul politicilor prudenţiale
adoptate.
Astfel în figura nr. 4.9 se prezintă evoluţia ponderii provizioanelor în totalul
cheltuielilor BCR, evoluţia sinuoasǎ în perioada 2000-iunie 2005.

Figura nr. 4.9: Evoluţia ponderii provizioanelor în totalul cheltuielilor BCR

12
10 9,59
8
7,3 7,2 6,9
6
%

4 4,47

2 1,96
0
2000 2001 2002 2003 2004 iun.05

Ponderea provizioanelor

Sursa: Rapoarte anuale ale BCR 2000-2004; Date BCR

Această majorare a cheltuielilor cu provizioanele ca măsură de politică prudenţială a

băncii împreună cu extinderea plasamentelor interbancare se constituie măsuri concrete de
gestionare a riscurilor bancare.
Efectul asupra costurilor poate fi ameliorat prin îmbunătăţirea analizelor, în faza de
acordare a creditelor, asupra capacităţii împrumutaţilor de a rambursa creditele şi dobânzile
221
coroborat cu prezentarea unor garanţii materiale asigurătorii evaluate prudenţial, ceea ce conduce
la diminuarea necesarului de provizioane.
 Cheltuielile de funcţionare (cheltuieli generale şi administrativ-gospodăreşti) reprezentând
la finele lui 2001 peste 30% din totalul cheltuielilor au o tendinţă de creştere atât absolută,
cât şi relativă. Astfel în anul 2004 se constatǎ ca ponderile cele mai mari le deţin, alături de
cheltuielile cu provizioanele, cheltuielile cu personalul (30,87%) şi cheltuielile materiale
(19,75%).
În semestrul I ponderea semnificativă în totalul cheltuielilor de funcţionare aşa cum
observăm în figura 4.9. ponderi semnificative înregistrează cheltuielile cu salariile şi cheltuielile
materiale.
Deşi trebuie acţionat pentru evitarea diminuării profitabilităţii, prin costuri exagerate
de funcţionare, în acelaşi timp este necesar a se exclude şi situaţiile în care o subdimensionare a
cheltuielilor cu funcţionarea băncii ar putea conduce în sine la reducerea profitabilităţii.
 Cheltuielile cu personalul (implicit salarizarea, impozitul suplimentar pentru fondul de
salarii şi cheltuielile sociale aferente) deţin cea mai mare pondere în total, de la 14,48% în
2000 la 30,87% în 2004.
Creşterea este determinată de mărimea numărului de personal, pe măsura extinderii
reţelei teritoriale, a volumului şi diversităţii operaţiunilor bancare, de gradul de calificare a
personalului şi de asigurarea unui nivel corespunzător de salarizare.
Cât priveşte cheltuielile cu salariile, în scopul diminuării acestora, apreciem că
problema are două alternative:
 fie se va reduce personalul acolo unde cheltuielile nu se justifică prin volumele aşteptate
de activitate;
 fie se va urmări ridicarea volumului de activitate astfel încât cheltuielile cu personalul
să fie susţinute corespunzător.
BCR a dat în sarcina unităţilor sale de a-şi dezvolta serviciile astfel încât prin
comisioane şi taxe să acopere salariile precum şi cheltuielile de funcţionare.
Rezultă că, în condiţiile date, dacă comisioanele nu cresc trebuie să scadă cheltuielile
cu salariile sau cu funcţionarea băncii la cote acoperitoare. Începând din anul 1998 apare şi o
sumă importantă de diferenţă de curs valutar, imputată pe cheltuieli, aceasta fiind la finele lui
2001 egală cu 2.041,2 mil. ROL (7,8% în total cheltuieli).
Ca urmare a situaţiei financiare foarte bune a BCR, atât bugetul de stat, cât şi
“Fondurile” au beneficiat de sume importante sub forma impozitului pe profit şi a dividendelor
calculate.
Apreciem că managementul BCR va trebui să acţioneze cu fermitate pentru
diminuarea pe cât posibil a ambelor categorii de cheltuieli, fără însă ca pe această cale să se
afecteze buna funcţionare a băncii, urmărindu-se obţinerea de venituri suplimentare în viitor.
Ponderea destul de mare a cheltuielilor cu provizioanele oglindeşte calitatea precară a
portofoliului de credite ale băncii. Efectul asupra costurilor poate fi ameliorat prin îmbunătăţirea
analizelor, în faza de acordare a creditelor asupra capacităţii împrumutaţilor de a rambursa
creditele şi dobânzile, coroborat cu prezentarea unor garanţii materiale asigurătorii evaluate
prudenţial, ceea ce va duce la diminuarea necesarului de provizioane.
Apreciem că în viitor va avea loc o reducere a costurilor cu comisioanele prin
introducerea sistemului electronic de plăţi (transfond), ce înlocuie vechiul sistem derulat pe
hârtie, care presupunea nu numai costuri ridicate dar şi timp îndelungat pentru procesarea
plăţilor.
Introducerea noului sistem electronic de plăţi va permite băncilor să introducă şi
produse sau servicii noi, sau să şi le îmbunătăţească pe cele existente.
Transfond şi BNR au anunţat o reducere cu 33% a comisioanelor percepute băncilor,
după reducerea din primăvară cu 25%, reducere ce se va reflecta şi în comisioanele clienţilor.

222
 4.3.2.5. Analiza rezultatelor obţinute de BCR

Profitul reprezintă mărimea absolută a rentabilităţii, iar gradul în care capitalul sau
folosirea resurselor bancare aduc profit este reflectat în rata rentabilităţii (indicator al mărimi
relative a rentabilităţii).
Obiectivul final al desfăşurării activităţii bancare îl constituie obţinerea de
performanţe corespunzătoare, respectiv al unui profit care să-i permită o funcţionare normală şi
chiar dezvoltarea
Caracteristica profitului bancar constă în faptul că el este obţinut sub forma diferenţei
dintre dobânda încasată la întregul capital acordat de bancă cu împrumut, pe de o parte şi
dobânda plătită de ea celor care şi-au depus sumele disponibile la bancă, plus diferite alte
cheltuieli ale băncii.
Evoluţia rezultatelor obţinute de BCR este prezentată în figura nr. 4.10.

Figura nr. 4.10: Rezultatele obţinute de BCR

9000
8548,1
8000
7000
6381,9
6000 5774,9
5000 5128,8 4973,1
4603,4 4434
4000 4120,3
3431,5 3473,8 3644,1
3000 2742,3
2000 2166,2
1499,3 1340,9
1000 1171,9 1008,5 901,8
0
2000 2001 2002 2003 2004 iun.05

Profit brut Impozit pe profit Profit net

Evoluţia rezultatului brut al Băncii Comerciale Române obţinut la 31 decembrie 2004

marchează o creştere de 2,34 ori faţă de 31 decembrie 2003, ca urmare a creşterii veniturilor din
dobânzi şi a veniturilor din comisioane (nivelul de creştere al veniturilor din dobânzi – 119,3% a
fost superior celui al cheltuielilor cu dobânzile – 116,9% şi a cheltuielilor din impozite şi taxe –
2,7%).
Din analiza profitului bancar al BCR rezultă că principala sursă generatoare de
venituri este creditul bancar, veniturile realizate din dobânzi crescând cu 19,43% în 2003 faţă de
anul anterior, ca urmare a reorientării BCR spre plasamente şi credit în scopul sprijinirii
procesului investiţional al economiei reale (prin strategia sa, BCR urmăreşte o diversificare a
portofoliului de active pentru minimizarea riscurilor). La finele lui 2004 se remarcă o evoluţie
foarte bună a veniturilor din comisioane, acestea crescând cu 7,29% comparativ cu veniturile din
dobânzi ce au crescut cu 19,43% faţă de 31 decembrie 2003.
Din analiza profitului bancar prezentat în contul de profit şi pierderi, observăm că
acesta a fost influenţat în mod semnificativ, pe lângă veniturile din dobânzi şi comisioane şi de
veniturile din operaţiunile de schimb valutar cu 594 mil. ROL ca urmare a aprecierii cursului
leu/dolar.

223
 Cât priveşte influenţa cheltuielilor asupra profitului brut, observăm creşterea
influenţei cheltuielilor din operaţiunile de schimb valutar (3,36%), a influenţei cheltuielilor de
personal (23,76%) şi a celor materiale (3,36%) concomitent cu reducerea influenţei cheltuielilor
cu provizioanele (6,46%) .
Profitul brut la finele lui 2004 a fost influenţat semnificativ de cheltuielile de
funcţionare ale băncii, având în vedere că majoritatea unităţilor bancare funcţionează în secţii noi
cu dotare corespunzătoare. Cu privire la cheltuielile cu impozite şi taxe observăm o creştere
semnificativă a acestora în 2004, de 2,4 ori pe seama creşterii veniturilor totale.
Impozitele ca pârghie financiară influenţează activitatea bancară prin cotele de
impunere şi tehnica de calcul, iar acestea influenţează veniturile salariaţilor, nivelul profitului net
rămas la dispoziţia băncii.
Nivelul profitului net rămas la dispoziţia băncii, influenţează pe de o parte
dezvoltarea în plan teritorial a băncii, diversificarea produselor şi serviciilor oferite de bancă,
ridicarea calităţilor serviciilor acordate clienţilor, iar pe de altă parte mărimea dividendelor ce
revin proprietarilor băncii.
În semestrul I al anului 2005 profitul net s-a redus cu aproximativ 2000 mil. ROL pe
seama creşterii nesemnificative a activelor bancare şi a diminuării veniturilor din dobânzi. BCR
în primul semestru al anului 2005 s-a orientat spre reducerea raportului cost-venit şi fidelizarea
clientelei bancare.
Aşadar, dinamica în mărime absolută şi relativă a veniturilor, cheltuielilor şi
profitului BCR în perioada 2000-2004 ilustrează calitatea managementului bancar, asigurându-se
gestionarea cu un înalt grad de profitabilitate a resurselor băncii în condiţiile reducerii factorilor
de risc privind plasamentele şi dobânzile.
Considerăm că în viitor, tendinţa actuală de alimentare a profitului prin dobânzile
obţinute în procesul de creditare şi prin veniturile din comisioane, taxe şi speze bancare se va
menţine şi îmbunătăţii prin reducerea costurilor cu comisioanele. Propunem chiar creşterea
veniturilor din comisioane, taxe şi speze bancare concomitent cu diminuarea veniturilor din
dobânzi, pe măsura extinderii şi diversificării serviciilor bancare. Problema serviciilor bancare
este mereu în actualitate, clienţii fie ei societăţi comerciale sau persoane fizice – sunt receptivi şi
dornici să beneficieze de o cât mai largă paletă de asemenea activităţi. Serviciile oferite clienţilor
de BCR nu se rezumă la operaţiunile în conturile agenţilor, ci se extind la asistenţa tehnică şi
juridică de specialitate, garanţii bancare, intermediere financiară.
Diversitatea acestora a crescut în timp, fiind determinată de cerinţele pieţei, mediul
concurenţial bancar, evoluţia economiei româneşti, necesitatea integrării europene a României şi
adaptării la standardele internaţionale în domeniul financiar-bancar.
Apreciem necesitatea extinderii şi diversificării serviciilor bancare pentru avantajele
pe care le prezintă comparativ cu produsele bancare:
 Ritmul de diversificare a serviciilor este mai mare, în timp ce munca de elaborare şi
lansare a unui produs bancar nou este amplă;
 Durată de viaţă mare;
 Serviciile bancare constituie aproape în exclusivitate o sursă de venituri, în timp ce
produsele bancare sunt generatoare atât de venituri cât şi de cheltuieli;
 Riscul este minim (unele servicii fiind taxate pe loc, în momentul efectuării lor).

224
 4.4. Performanţa globală a unei bănci

În termeni economici, etimologia cuvântului „performanţă”, provine din

substantivizarea verbului din limba engleză „to perform”, care în traducere aplicabilă
contextului de afaceri, înseamnă „a îndeplini”, a executa o sarcină, în vreme ce substantivul
„performance” semnifică doar actul, procesul îndeplinirii sarcinilor.
Performanţa poate fi definită ca fiind, nivelul măsurabil de stabilitate a activităţii
unei bănci, caracterizat prin niveluri reduse ale riscurilor de orice natură şi un trend normal de
creştere al profiturilor de la o perioadă de analiză la alta.
Managementul performanţelor se intersectează cu cel al domeniului de management
bancar, calitatea reflectându-se în performanţele bancare. Este legat de managementul activelor
şi pasivelor bancare, care se reflectă în bilanţul propriu şi contul de profit şi pierdere.
Analiza performanţelor bancare îşi pierde din însemnătate atunci când suntem puşi în
faţa unui caz de neperformanţă, consecinţă a unor politici manageriale incorecte. Dacă nivelul
performanţei se determină pe baza unui sistem de indicatori, în cazul neperformanţei, aceasta
este relativ uşor de detectat de către un avizat din însăşi structura bilanţului băncii.
Astfel, o pondere mare a activelor pe termen scurt, o repartizare neechilibrată a
plasamentelor din portofoliu, o pondere mare a activelor fixe în total, nivelul provizioanelor,
nivelul redus al capitalului comparativ cu obligaţiile, sunt indicii vizibile ale unei expunerii a
băncii la risc, a unei proaste gestionări a activelor şi pasivelor băncii.
Legat de lipsa performanţei, practica bancară a definit unele componente ale
bilanţului unei bănci în legătura lor directă cu profitul şi cu riscul. Astfel, activele pot fi
performante sau neperformante în vreme ce activele ce nu generează venituri nu primesc acest
atribut, nefiind în legătură directă cu plasatele (asociat riscului).
Neperformanţa activelor, ca o derivată a conceptului de performanţă, poate fi definită
în relaţie directă cu riscul de pierdere a resurselor plasate şi a veniturilor realizate dar neîncasate.
Managementul performanţei prin indicatori are un conţinut informaţional limitat
având nevoie de norme sau standarde de comparare. Se analizează tendinţele în ceea ce priveşte
performanţa şi se fac comparaţii cu alte bănci similare pe anumite intervale de timp.
Radiografia performanţei bancare poate fi pusă în evidenţă de modelul clasic de
analiză – sistemul Du Pont, care compară profitul obţinut de bancă cu riscul, prin balansarea
câştigurilor cu pierderile rezultate în urma producerii riscului (vezi figura nr. 4.11).

225
 Figura nr. 4.11: Schema relaţională Du Pont

Performanţă globală

Riscul bancar ROE

ROA Multiplicatorul
capitalului
Risc financiar Risc nonfinanciar

Active
Randament Marja Active Capital
active profitului totale propriu
Venituri

Profit Total
Factori controlabili: net venituri
- acţionariat
- din emisiunea băncii
- capacitatea de a genera profit (venituri,
cheltuieli, provizioane)
- complexitatea activităţii (capital, clienţi,
produse)
- cultura bancară Factori necontrolabili:
- specializare şi profilare (marketing, activitate - mediu economic-social
internaţională - evoluţia pieţei interne şi externe
- capacitate de adaptare la cerinţele pieţei - competiţia dintre bănci
- mediu politico-juridic
- măsuri luate în exterior (BNR, guvern

unde: ROE = return on investment (equity) = rata rentabilităţii financiare

ROA = return on assets = rata rentabilităţii economice
Nivelul profiturilor generate de o bancă este influenţat de factori controlabili şi
necontrolabili.
Factorii controlabili, pe care managementul îi poate influenţa, includ mixul de
afaceri ( vânzarea en-gros, en-detail ), producerea de venituri (limitele venitului net din dobânzi,
serviciul de distribuire a veniturilor şi profiturilor din tranzacţiile făcute), calitatea împrumutului
şi controlul cheltuielilor .
Factorii necontrolabili sau externi ce influenţează performanţele bancare includ:
nivelul ratelor dobânzi, condiţii economice generale şi schimbării în mediul concurenţial în care
banca îşi desfăşoară activitatea
Băncile nu pot controla aceşti factori externi dar ele îşi pot constitui planurile
flexibile pentru a reacţiona la aceşti factori.
Riscurile financiare sunt singurele riscuri care pot fi cuantificate printr-un sistem de
indicatori.
Acestea constituie consecinţa dezechilibrelor permanente asupra cărora
managementului băncii are un control.
Riscurile nonfinanciare (comerciale, de mediu) sunt generate de factori exogeni
asupra cărora managementul băncii fie are un control limitat, fie nu are un control.
Profitul, în ultimă instanţă o sumă în expresie absolută, trebuie să fie raportat la
principalele lui determinante pentru a evidenţia interdependenţele în evoluţia performanţelor
bancare şi a pune în lumină pârghiile de acţionare pentru îmbunătăţirea acestora .

226
 Instrumentele de analiză şi apreciere sunt aliniate celor ce se utilizează în alte sfere,
dar specificul le imprimă aşa cum se va vedea o individualitate proprie.
Doi indici de măsură sunt în general folosiţi în aprecierea performanţelor bancare –
profiturile din active şi din capital .
Profiturile din active ( R.O.A – Return On Assets ) sunt definite ca veniturile nete
împărţite la valoarea medie a activelor.
Numită rata rentabilităţi economice ( R.O.A )se apreciază că este cea mai bună
măsură a eficienţei bancare, întrucât exprimă direct rezultatul activităţii de optimizare a
operaţiunilor active, funcţie de un anumit volum de resurse date.
Profitul din capital ( R.O.E – Return On Equity ) este definit ca fiind profitul net
împărţit la numărul mediu al investiţiilor acţionarilor. Din punct de vedere al proprietarilor,
profiturile din capital, reprezintă cel mai important indicator.
Analiza diferitelor categorii de riscuri la care banca este expusă se bazează pe analiza
corelată a activelor şi a pasivelor bancare, ceea ce impune adaptarea permanentă a bilanţului
băncilor la nivelul riscurilor considerate acceptabile.
Deoarece riscurile bancare sunt o sursă de cheltuieli neprevăzute, analiza,
cuantificarea şi diminuarea acestora pot stabiliza veniturile în timp, având rol de amortizor de
şoc.
Pe de altă parte, ignorarea riscurilor prezente şi viitoare poate conduce la pierderi
viitoare serioase, ce diminuează profitul, afectând astfel performanţa globală a băncii.
Performanţa globală a băncii este strâns legată şi de atitudinea pe care managerul
băncii o are faţă de risc, în sensul că acesta poate fi iubitor al riscului (cu un comportament
riscofil), poate avea un comportament neutru sau poate să nu-şi dorească să-şi asume riscul,
adoptând un comportament riscofob.
Nu trebuie să pierdem din vedere importanţa deosebită pe care o au reglementările
bancare în analiza şi gestionarea riscurilor, acestea echivalând cu impunerea unor limite, a unor
interdicţii referitoare la activitatea pe care băncile o desfăşoară.
De altfel, obiectivele unui management performant al unei bănci sunt în număr de
trei:

maximizarea rentabilităţii

minimizarea expunerii la risc

respectarea reglementărilor bancare în vigoare.
Măsurarea câştigurilor şi gestionarea riscurilor prezintă o importanţă deosebită în
aprecierea calităţii activităţii bancare, a performanţelor acestora.
Performanţele bancare şi analizarea lor sunt foarte utile investitorilor reprezentanţi de
acţionari, creditori, furnizori sau clienţi, dar şi administratorilor, managerilor şi angajaţilor
societăţii, analiştilor financiari în scopul deciziilor care să conducă la rezultatele elaborării
scontate.

227
 4.4.1. Modelul rentabilităţii capitalului (ROE)

Rata rentabilităţi financiare (ROE) informează conducerea băncii despre suma care a
fost câştigată pe unitatea de valoare contabilă a investiţiei acţionarilor în bancă.
Pentru a determina rentabilitatea financiară (ROE), profitul net este considerat după
deducerea cheltuielilor fiscale, iar capitalul este considerat ca sumă a capitalului social, a
profitului nerepartizat şi a fondurilor de rezervă.
Acest indicator prezintă o mare expresivitate demonstrând prin el însuşi, o
multitudine de aspecte: gradul de generare a profitului, eficienţă operaţională, gradul de
îndatorare financiară sau previziunea obligaţiilor fiscale.
Generarea de profituri pentru proprietarii băncii rezultă din profitabilitatea activelor
şi efectul de pârghie ( Equity Multiplier ).
Relaţia dintre profiturile din active şi efectul de pârghie este ilustrată mai jos:
Pr ofitul _ din _ active × Multiplicatorul _ capitolului = Pr ofitul _ din _ capital
Rata _ rentabilităţii _ activelor ( ROA) × Efectul _ de _ pârghie( EM ) =
= Rata _ rentabilităţii _ capitalului ( ROE )
Pr ofit _ net Active Pr ofit _ net
× =
Active Capital Capital
Efectul de pârghie (E.M), arată gradul în care utilizarea unor resurse suplimentare
serveşte creşterii rentabilităţii capitalului propriu.
Aceasta acţionează atunci când angajarea unor resurse noi este avantajoasă, respectiv
când costul resurselor este mai mic sau cel puţin egal cu rentabilitatea economică .
Efectul de pârghie este o măsură a gradului de adecvare a capitalului băncii.
Cei trei indicatorii se află într-o relaţie directă.
Băncile comerciale având rata rentabilităţi economice mai scăzută ca urmare a
desfăşurării activităţii specifice de intermediere trebuie să manevreze multiplicatorul de capital
(menţinând un coeficient fix al multiplicatorului sau prin costuri limitate ale fondurilor proprii),
pentru a ridica rata rentabilităţii financiare.
Multiplicatorul capitalului are o semnificaţie aparte sugerând de câte ori o bancă
reuşeşte să multiplice fondurile proprii prin atragere de resurse.
Un ”multiplicator scăzut” indică folosirea într-o mai mică măsură a împrumuturilor,
dependenţa de surse împrumutate determinând majorarea „multiplicatorului„.
În exemplul următor, notăm diferenţa dintre mecanismele de generare a profiturilor
unei bănci în comparaţie cu cele ale unei instituţii nonfinanciare.
Să considerăm că o bancă generează : 1% venit net la 1 % active utilizate, când EM
este 15.
Deţinătorii profitului din capital vor avea 15%, rezultat obţinut datorită
coeficientului de pârghie financiară care este foarte mare:
ROA × EM = ROE
1% × 15 = 15%
Pentru o instituţie nonfinanciară, relaţia între cei trei indicatori este următoarea:
ROA × EM = ROE
10% × 1,5 = 15%
Se observă că în timp ce profiturile obţinute de către proprietarii băncilor şi ai
instituţiilor nonfinanciare sunt egale ( 15 % ), coeficientul de pârghie financiară este diferit .
Un coeficient de pârghie de 1,5 pentru firmele nonfinanciare reprezintă o structură de
capital egală cu 1/3 datorii sau fonduri împrumutate şi 2/3 capitalul acţionarilor .
Pentru băncile comerciale, coeficientul de pârghie egal cu 15, reprezintă fonduri
împrumutate în proporţie de 93% în timp ce investiţia proprietarilor reprezintă 7%.

228
 În mod sistematic sunt observate diferenţe în procesul de generare a profiturilor între
băncile mari şi mici .
În timp ce ROE poate fi asemănător pentru băncile mari şi cele mici, de obicei sunt
prezente diferenţe între ROA şi multiplicatorul capitalului.
Băncile mari prezintă un R.O.A mai mic de 1% în timp ce băncile mici cunosc un
R.O.A mai mare de 1%, uneori mai mare de 1,5%, exceptând unele bănci.
Băncile mici tind să deţină o proporţie mai mare a capitalului faţă de active,
comparativ cu băncile mari. Această cerinţă a fost construită pe ideea că, băncile mici realizează
împrumuturi mai riscante, bazându-se pe un management mai puţin performant.
Capitalul suplimentar acţionează ca un tampon pentru a observa pierderile.
În exemplul următor prezentăm două bănci ce prezintă un venit al proprietarilor
(ROE) egal cu 15% generat de surse diferite.
Cazul I (băncile mici)
Pr ofit _ net Active _ mediu Pr ofit _ net
× =
Active _ mediu Capital _ mediu Capital _ mediu
1,5% × 10 = 15%
Cazul II ( băncile mari)
75% × 20 = 15%
În anumite limite, o bancă poate genera profituri mai mari proprietarilor săi operând
cu un capital mai mic .
Autorităţile de supraveghere bancară limitează măsura în care efectul de pârghie
poate fi folosit, impunând constrângeri asupra mărimi capitalului.
O bancă care creşte R.O.E printr-o creştere mai mare a coeficientului de pârghie va
duce la creşterea riscului de capital.
De exemplu:
Considerăm două bănci competitive care deţin active în suma de 100 mil. $, având
aceeaşi structură. De asemenea calitatea activelor este aceeaşi.
Una dintre acestea este finanţată prin resurse împrumutate (datorii) în sumă de 90
mil. $, iar 10 mil. $ constituie capital propriu, în timp ce a doua bancă este finanţată 95 mil. $ din
datorii, iar 5 mil. $ reprezintă capital propriu.
EM = 10 pentru prima bancă, iar pentru cea de-a doua EM = 20.

EM afectează profiturile proprietarilor băncilor respective, pentru că are un efect

multiplicator asupra lui R.O.E al băncilor.
În exemplul de mai sus, dacă considerăm că cele două bănci câştigă 1% din active,
prima bancă va raporta un R.O.E = 10%, iar cea de a doua un R.O.E = 20%.
Efectul de pârghie financiar este în avantajul băncii când câştigurile sunt pozitive, iar
banca a doua aduce acţionarilor o rentabilitate care este de două ori mai mare decât prima.
Dar acesta este aspectul pozitiv al impactului efectului de pârghie financiară asupra
rentabilităţii bancare, banca a doua îşi va asuma un risc de capital mai mare în măsura în care
aceasta acumulează pierderi.
EM. dă o măsură a riscului de capital deoarece aceasta reflectă mărimea pierderilor
acumulate din activele plasate ce urmează să fie acoperite, înainte ca banca respectivă să fie
insolvabilă.

229
 Considerînd, raportul capital total la active totale (1/EM), pentru prima bancă acest
raport este egal cu 10% în exemplul nostru, iar pentru a doua bancă este 5%. Deşi ambele bănci
au aceleaşi active, prima este într-o poziţie mai puţin riscantă, deoarece de două ori mai multe
active pot fi pierdere, comparativ cu a doua bancă, înainte ca ele să devină insolvabile.
Astfel un EM ridicat creşte R.O.E când venitul net este pozitiv, dar ridică de
asemenea un risc de capital ridicat.
Pe plan internaţional se observă două orientări majore privind nivelul ROE. Pe de o
parte orientarea anglo-saxonă, centrată pe pieţele financiare, privilegiază valoarea acţionarială,
dată de distribuirea unor dividende înalte. În acest caz, obiectivul major urmărit de
managementul bancar este realizarea unui ROE de cel puţin 20%. Pe de altă parte, există şi
abordarea continentală, specifică mai ales băncilor mutualiste care nu sunt listate la o bursă de
valori şi care urmăresc un nivel mai ridicat al investiţiilor, deci obiectivul managementului nu
este un ROE ridicat.
Cu toate acestea, contextul actual al globalizării face să dispară diferenţele, iar în
lupta privind creşterea eficienţei şi competitivităţii ROE a devenit o cale de urmat pentru toate
băncile comerciale.
Teoretic, un ROE înalt ar trebui să mulţumească pe toată lumea: managementul
băncii şi acţionariatul acesteia. Primul pentru că a crescut performanţa, ultimul că primeşte mai
multe dividende. Dacă mărimea capitalului social rămâne nemodificată, creşterea ROE este
explicată de un nivel mai înalt al profitului după impozitare. Profitul poate creşte ca urmare a
unor modificări reglementare concretizate în reducerea cotei de impozit pe profit (de exemplu de
la 25% la 16%), deci fără o creştere a eficienţei sau poate creşte ca urmare a unei gestionări mai
bune a activităţilor bancare.

4.4.2. Rata rentabilităţii economice (ROA)

Rata rentabilităţii economice exprimă rentabilitatea utilizării activelor sau la câte

rotaţii (utilizări) ale activelor s-a obţinut profit net, aşa cum rezultă din relaţia următoare:
Pr ofit _ net Total _ venituri Pr ofit _ net
× =
Total _ venituri Active _ total Active _ total
Rata _ marjei _ profitului × Rata _ utilizătil _ activelor = Rata _ rentabilităţii _ activelor
Rata rentabilităţii economice (Return on Assets) este expresia rentabilităţii de
ansamblu a unei societăţi bancare. Se mai numeşte profitul la active sau rentabilitatea activelor,
şi măsoară efectul capacităţii manageriale de a utiliza resursele financiare şi reale ale societăţii
bancare pentru a genera profit.
Se apreciază că rata rentabilităţii economice este măsurarea cea mai fidelă a eficienţei
activităţii bancare, deoarece exprimă direct rezultatul, în funcţie de managementul specific al
intermedierii bancare, de optimizare a operaţiunilor active, în funcţie de un volum de resurse
date.
Marja profitului (PM) depinde în primul rând, de raportul dintre veniturile şi
cheltuielile băncii şi, în al doilea rând, de structura veniturilor şi costurilor activităţii bancare. În
măsura în care tarifarea serviciilor bancare se face explicit, în sensul că fiecare serviciu este
diferenţiat prin preţuri deosebite, indicatorul poate fi calculat pe diversele componente ale
activităţii băncii, după următoarea formulă:
Pr ofit _ net
PM = × 100
Venituri _ totale

Utilizarea activelor (AU) este un indicator ce depinde de mărimea dobânzii active

pe piaţă şi de structura activelor bancare. Este definit ca raport între venitul total din operaţii şi

230
totalul activelor şi arată veniturile totale ce se obţin din utilizarea activelor (venituri din dobânzi,
comisioane, taxe şi venituri nonprofit) aşa cum observăm în figura nr. 4.12..

Venituri _ totale _ din _ operatii

AU = × 100
Active _ totale
Descompunerea PM
Deoarece profitul net este egal cu venituri totale minus cheltuieli şi taxe, PM măsoară
abilitatea unei bănci de a controla cheltuielile şi de a reduce taxele.
Cu cât PM este mai mare cu atât banca a adoptat un comportament eficient în
reducerea cheltuielilor şi a taxelor.
Să presupunem că două bănci au acelaşi venit total, dar una dintre acestea prezintă un
venit net de două ori mai mare decât cealaltă, atunci PM este de două ori mai mare. Pentru a
justifica această situaţie banca cu PM mai mare trebuie să fi practicat cheltuieli mai scăzute sau
impozite mai mici, fie pe amândouă.
Patru raţii arată impactul tipurilor specifice de cheltuieli şi taxe (impozite) asupra lui
PM (vezi figura nr. 4.12):
Cheltuieli cu dobanzile
R1 = × 100
Total venituri
R2 = × 100
Cheltuieli
Provizioane pentru pierderi din credite neperformante
R3 = × 100
Total venituri
R4 = × 100
Cheltuieli
Suma acestor raţii plus PM este egală cu 1.
O bancă este cu atât mai profitabilă cu cât fiecare raport este mai mic.
Mărimile diferite ale acestor rate explică diferenţierile între performanţele bancare.

231
 Figura nr. 4.12:Relaţiile între ratele de performanţă bancară

R1= Provizioane pentru

pierderi din
împrumuturi/Total venituri
R2= Impozit pe profit/ Total
venituri
Salarii şi beneficiile
angajaţilor/Cheltuieli fără
acoperire
R3= Cheltuieli fără Cheltuieli cu
Marja de profit= acoperire/ Total venituri întreţinerea/Cheltuieli fără
Profit net/Total acoperire
venituri Alte cheltuieli/Cheltuieli fără
acoperire
Structura
pasivelor
Rentabilitatea Volumul
activelor= Profit pasivelor
R4= Cheltuieli cu Cheltuieli cu dobânda/Total
net/Total active produse de
dobânda/Total venituri cheltuieli
dobândă
Costul dobânzii
pentru fiecare
datorie
Randamentul fiecărui activ
R5= Venituri din Mărimea câştigurilor din
dobânzi/Total active active
Structura activului
Utilizarea Venituri din taxe/ Venituri
activelor= Total nonprofit
venituri/ Total
Câştiguri din titluri de
active R6 =Venituri nonprofit/Total valoare/ Venituri nonprofit
active
`Alte venituri/ Venituri
nonprofit

Modelul bancar de analiză a ratei rentabilităţii financiare în valori relative este

sintetizat în figura nr. 4.13:

Figura nr. 4.13 Analiza a ratei rentabilităţii financiare în valori relative

Conform modelului din figura 4.14 rentabilitatea financiară definită drept profiturile
din capital, este influenţată pe de o parte de gradul de eficienţă operaţională apreciată prin
rentabilitatea economică şi pe de altă parte de nivelul gradului de îndatorare cuantificat prin
multiplicatorul capitalului.
Modelul bancar de analiză a rentabilităţii financiare în valori absolute este prezentat
în figura nr. 4.14.

232
Figura nr. 4.14: Modelul bancar de analiză a rentabilităţii financiare

233
 Rentabilitatea activelor (ROA) este metoda preferată pentru aprecierea performanţei
de ansamblu a băncii. Ea măsoară modul în care sunt toate activele băncii în profitabilitate.
Folosind gradul de îndatorare al capitalului modelul de analiză al ratei rentabilităţii
financiare (ROE) va avea următoarea formă:

Ştiind că,
Active Pasive Pasive Pasive 1 1
EM = = = = = =
Capital Capital Capital Pasive − Datorii Datorii 1 − Gî
1−
Pasive

unde Gî- gradul de îndatorare şi EM-multiplicatorul capitalului, atunci modelul

rentabilităţii capitalului (ROE) este:

unde PM – rata marjei profitului;

AU – rata utilizării activului.
Gradul de îndatorare reflectă abilitatea managementului băncii pentru atragerea
surselor disponibile în economie. Cu cât Gî este mai mare, cu atât rentabilitatea capitalului
propriu este mai mare, banca trebuind să-şi asume riscuri de îndatorare pe piaţa financiară.
În exemplul următor, considerăm că trei societăţi bancare, au acelaşi nivel al
capitalului bancar şi acelaşi nivel al profitului înainte de impozitare. Cele trei societăţi prezintă
însă grade diferite de îndatorare astfel:
Societatea A – Gî=0
Societatea B – Gî =50%
Societatea C – Gî =75%
Costul resurselor împrumutate este de 30%.
În tabelul nr. 4.44, pe baza determinării profitului net (după plata dobânzilor şi
impozitare) vom putea cunoaşte influenţa gradului de îndatorare asupra rezultatului.

Tabelul nr. 4.44: Influenţa gradului de îndatorare asupra rezultatului

u.m.
Indicatori Banca A Banca B Banca C
Capital bancar din care: 10000 10000 10000
- Capital propriu 10000 5000 2500
- Capital împrumutat 0 5000 7500
Active bancare 10000 10000 10000
Profit înainte de plata dobânzilor şi impozitare (EBIT) 3500 3500 3500
Costul dobânzii 0 1500 2250
Profit după plata dobânzilor (EBIT- dobânzi) 3500 2000 1250
Impozit pe profit (30%) 1050 600 375
Profit net 2450 1400 875
ROE(%) 24,5 28 35
ROA(%) 24,5 14 8,75
ROA (pe baza EBIT)(%) 35 35 35

NOTĂ: Presupunem că rata de generare a profitului pentru cele trei bănci este de 35%

234
 Din exemplul anterior se desprind următoarele concluzii:
◘ Rata rentabilităţii capitalului propriu (ROE) creşte pe măsură ce creşte gradul de
îndatorare;
◘ Creşterea gradului de îndatorare determină scăderea profitului net ca urmare a cheltuielilor
cu dobânzile generate de fondurile împrumutate
◘ Reducerea profiturilor nete determină o diminuare a rentabilităţii activelor (ROA);
◘ Rentabilitatea activelor calculată pe baza EBIT (venit net fără dobânzi şi impozite) este
egală pentru cele trei bănci deoarece nu ţine seama de gradul de îndatorare al celor trei
bănci.
Relaţia dintre ROE şi ROA poate fi descrisă astfel dacă luăm în considerare
dobânzile:

Pr ofit _ net
ROE =
Capital _ propriu
Din relaţia rentabilităţii activelor (ROA) înainte de impozitare:

avem,

înlocuind în expresia de mai sus:

Dar înlocuind expresia:

235
 Influenţa îndatorării asupra rentabilităţii financiare este determinată de diferenţa
dintre rentabilitatea economică şi rata dobânzii pe de o parte şi de gradul de îndatorare (levierul
financiar) pe de altă parte.
Astfel după cum observăm din relaţia anterioară dacă:
 Rata rentabilităţii economice (ROA) este mai mare decât costul îndatorării (rata dobânzii),
atunci rentabilitatea financiară este o funcţie crescătoare de gradul de îndatorare;
 Rata rentabilităţii economice (ROA) este mai mică decât rata dobânzii, atunci rentabilitatea
financiară (ROE) este o funcţie descrescătoare de gradul de îndatorare al băncii.

4.4.3. Impactul mărimii capitalului bancar asupra rentabilităţii financiare (ROE)

Principalele acţiuni pe care trebuie să le adopte managementul unei bănci cu privire

la capital, se referă la mărimea capitalului, structura acestuia, adică ponderea deţinută de
capitalul propriu şi datorie, nivelul de repartizări din rezultat dar şi mărimea noilor
emisiuni de acţiuni.
Independent de reglementările impuse de autorităţi cu privire la mărimea capitalului
social, managementul bancar îşi dimensionează capitalul propriu luând în considerare
următoarele elemente:
1) constrângerile normative
2) principalii factori de risc
3) achiziţionarea de clădiri şi echipamente pentru desfăşurarea activităţii.
Conducerea băncii trebuie să dimensioneze capitalul astfel încât să corespundă
reglementărilor bancare dar să permită absorbirea pierderilor.
Odată ce au fost luate deciziile cu privire la nivelul şi activităţile necesare
dimensionării optime a capitalului bancar, managerii trebuie să planifice creşterea activelor
conform mărimii capitalului.
Rolul capitalului ca tampon contra pierderilor din împrumuturi este evident mai ales
în contextul cash – flow-ului, decât a întregului capital contabil impus de autorităţi.
La înfiinţarea unei bănci, capitalul bancar este constituit din aportul de capital în
numerar necesar începerii activităţii, capital ce este investit în cumpărarea de spaţii comerciale,
echipament şi angajarea personalului.
Pe măsură ce activitatea băncii respective se dezvoltă, alte fonduri alimentează
capitalul bancar, fonduri constituite din depozite şi împrumuturi şi care finanţează activele
bancare.
Deponenţii şi creditorii sunt de acord să-şi furnizeze fondurile în schimbul unei rate
de rentabilitate plătită de bancă sub forma dobânzii şi a altor servicii prestate de bancă.
Proprietarii furnizează fondurile pentru un câştig viitor, constituit din ceea ce a mai
rămas după ce deponenţii şi creditorii au fost plătiţi.
Activele ce sunt constituite din fondurile atrase de bancă aduc venituri din dobânzi,
comisioane la prestaţii de servicii bancare, care ulterior sunt afectate de fiscalitate (impozit pe
venit).
Cheltuielile cu dobânzile şi pentru alte servicii prestate, trebuie acoperite din venitul
brut.
Datoria faţă de proprietari din venitul net nedistribuit este adesea utilizată pentru
obţinerea de active suplimentare. Fluxurile de capital ale unei bănci descrise în figura nr. 4.15,
identifică două puncte importante cu privire la dezvoltarea activităţii bancare. Considerând
ceilalţi factori constanţi, cu cât nivelul veniturilor reţinute (dividende nedistribuite) este mai
mare, cu atât va fi mai mare capacitatea băncii de a se dezvolta.
În al doilea rând obţinerea de venituri este importantă pentru dezvoltarea activităţii
unei bănci. Astfel cu cât profitul net pe active este mai mare cu atât va fi mai mare capacitatea
băncii de a se dezvolta. Fluxul capitalului bazat pe împrumuturi este redat în figura nr. 4.16.

236
 Figura nr. 4.15: Fluxurile de
capital

Fonduri ce constituie activele:

Capital suplimentar
pentru noi active
1.Depozite
2.Împrumuturi
3. Capital propriu

Cererea furnizorilor
Active ce sunt constituite Dobânda stabilită
din fonduri: Plăţi

Surplusuri la câştigul obţinut 1. Numerar

2. Investiţii
3. Credite
4. Active fixe
Tranzacţii realizate şi
cheltuieli cu dobânzile
Aceste active produc servicii
şi venituri din dobânzi Venit
Cheltuieli
Profit/Pierderi

Venit net

Plăţi de dividende
Fonduri care au ieşit din capitalul circulant
Fonduri disponibile
pentru

Ieşiri din fondurile

de capital

237
 Figura nr. 4.16: Fluxul capitalului bazat pe împrumuturi

Fonduri ce constituie activele:

Capital suplimentar
pentru noi active 1.Depozite
2.Împrumuturi
3. Datorii pe termen lung
4. Capital propriu
Cererea furnizorilor
Dobânda stabilită
Active ce sunt constituite Plăţi
din fonduri:
Surplusuri la câştigul obţinut
1. Numerar
2. Investiţii
3. Credite
4. Active fixe
Tranzacţii realizate şi
cheltuieli cu dobânzile
Aceste active produc servicii
şi venituri din dobânzi Venit
Cheltuieli
Profit /Pierderi

Venit net

Plăţi de dividende
Fonduri care au ieşit din capitalul circulant
Fonduri disponibile
pentru

Ieşiri din fondurile

de capital

238
 În figura nr. 4.16 prezentăm un ciclu de capital bancar similar cu cel precedent, dar
care include capital din datorii.
Aceşti furnizori de capital cer o rată a rentabilităţii fondurilor furnizate băncii, sub
forma plăţilor de dobândă, aşa cum procedează deponenţii.
Singura diferenţă importantă cu privire la aceste fonduri constă în aceea că,
împrumuturile respective au scadenţe diferite, reprezentând pe termen scurt o formă permanentă
de fonduri.
Pentru a-i mulţumi pe proprietari, activele finanţate din aceste datorii pe termen lung
trebuie să aducă venituri suficiente, la o rată acoperitoare a celei cerută de furnizorii de datorii pe
termen lung.
Dacă rentabilităţile economice aduse de fondurile împrumutate depăşesc costurile
asociate datoriei, ca urmare a efectului de pârghie, veniturile mai mari vor fi distribuite
proprietarilor băncii.
Rentabilităţile economice aduse de fondurile împrumutate trebuie să acopere atât
costurile implicite cât şi costurile explicite asociate acelei datorii.
Costul explicit al datoriei este dobânda plătită după plata impozitelor.
Costurile implicite sunt cele determinate de creşterea gradului de îndatorare, adică
creşterea riscului.
Atât timp cât veniturile din dobânzi depăşesc costul datoriei, venitul net al băncii va
creşte.
De vreme ce banca reţine o parte substanţială din aceste venituri, efectele de lungă
durată încurajează capitalul pe acţiune.
Adică un grad de îndatorare superior asigură acţionarilor băncii o rentabilitate
financiară (ROE) superioară pentru un nivel dat al rentabilităţii economice (ROA).
Utilizarea datoriei poate de asemenea să reducă riscul eşecului de creştere al
acţiunilor. De vreme ce datoria are în cele din urmă termen mai lung decât orice fond
împrumutat, utilizarea ei poate de asemenea îmbunătăţii lichiditatea unei bănci.
Cum obiectivul central al unei bănci este maximizarea averii proprietarilor, este
evident că maximizarea gradului de îndatorare devine un obiectiv subsumat acestuia.
Gradul de îndatorare ar trebui să fie cât mai mare, dar există anumiţi factori care
opresc băncile să se îndatoreze excesiv:

prudenţa creditorilor; când gradul de îndatorare creşte prea mult, aceştia devin mai
circumspecţi în plasarea fondurilor la bănci extrem de îndatorate şi cer rate de remunerare
a fondurilor mai ridicate (costuri mari). În acest caz este limitată de către piaţă capacitatea
băncii de a se îndatora şi implicit creşterea băncii;

piaţa de capital percepe creşterea gradului de îndatorare al băncii în mod negativ, scăzând
cursul acţiunilor băncii respective, fiind afectat obiectivul central şi anume creşterea valorii
de piaţă a acţiunilor;

reglementările autorităţii bancare.

239
 4.4.3.1. Constrângerile cu privire la creşterea capitalului

Nivelul capitalului raportat la nivelul activelor influenţează activitatea unei bănci de a

se dezvolta. Majorări de capital social se pot face atât timp cât activele cresc sau când ratele de
capital (ratele de solvabilitate) suferă un declin.
În cele ce urmează (în această secţiune) vom descrie un proces prin care urmărim
evoluţia unei bănci fără nici o tranzacţie bilanţieră.
Reţinem faptul că în planificarea dezvoltării activităţii trebuie să se ţină seama nu
numai de creşterea bilanţieră, ci şi de fluxul de intrare şi ieşire a activelor pentru fiecare post al
bilanţului care afectează nivelurile de capital bazate pe risc.
Pentru a identifica nivelul capitalului necesar creşterii activelor, considerăm exemplul
următor:
Pentru o bancă de talie mică cu un capital de 8 procente din activul total se cunosc
următoarele date:
 active la început 2.000.000 $;
 rentabilitatea activelor (ROA) 1%;
 rata dividendului (plătit) 40%;
 capital social iniţial 160.000 $;
 rata solvabilităţii
Capital
= 8%
Active
În tabelul nr. 4.45, urmărim impactul creşterii activului asupra capitalului,
presupunând că va avea loc o creştere procentuală a activului diferită (patru ipoteze):

Tabelul nr. 4.45: Impactul creşterii activului asupra capitalului

Denumire indicatori Ipoteza 1 Ipoteza 2 Ipoteza 3 Ipoteza 4

Creşterea activului (%) 6 8 10 12
Active ($) 2120000 2160000 2200000 2240000
Profit net ($) 21200 21600 22000 22400
Dividende ($) 8480 8640 8800 8960
Surplusuri la câştigurile obţinute ($) 12720 12960 13200 13440
Capital social total ($) 172750 172960 173200 173440
Capital/Active (%) 8,15 8,01 7,87 7,74

Presupunând că: banca câştigă un procent la active şi plăteşte 40 procente din

câştigurile ei sub forma dividendelor, în exemplul anterior am examinat impactul creşterii
activelor asupra mărimii capitalului. În primele două ipoteze am aflat care este mărimea
capitalului necesar pentru creşterea activelor, astfel încât să se respecte gradul de solvabilitate
minim cerut de autoritatea de reglementare bancară.
În cazul creşterii activelor cu 10% (ipoteza a treia) pentru a menţine capitalul la rata
activelor de numai 8 procente, deşi rentabilitatea activelor băncii şi rata dividendelor rămân
neschimbate, câştigurile băncii scad.
Deşi rata activelor la capital constituie o ţintă minimă banca va fi incapabilă să
crească la 10 procente activele bancare, în cazul în care variaţiile financiare nu se modifică.
Pentru a nu influenţa rata minimă a capitalului (8%) banca fie utilizează o parte din
veniturile reţinute sub forma dividendelor, pentru creşterea activelor, fie asigură creşterea
capitalului social prin vânzarea de acţiuni suplimentare, modificând poziţia acestor variabile.
Prima alternativă, presupune o reducere a raportului dividend-cost, dividendele fiind
reduse la 6.000 $, câştigurile obţinute pot fi disponibile pentru o rată a capitalului constantă.
Această operaţie va reduce costul dividendelor la 27 procente faţă de nivelul actual de
40 de procente.

240
 Alternativ, banca poate încerca să-şi dezvolte rentabilitatea activelor, păstrând un
raport dividend-cost la 40 de procente, fiind necesari 26.666 $ din venitul net la o rată a activelor
de capital de 8 procente.
Aceasta însemnă creşterea ratei rentabilităţii la 1,21 procente de la nivelul actual de
un procent.
Presupunând că există o piaţă competitivă, banca va trebui să aibă un portofoliu bine
diversificat, astfel încât să se genereze o rentabilitate mai mare. Această operaţie poate amortiza
chiar pierderile generate de reducerea valorii activelor.
Exemplul anterior a fost construit pe baza ratei de creştere a activelor.
Se pune întrebarea care sunt consecinţele asupra nivelului capitalului când folosim
rata capitalului la active riscante.
Dacă folosim rata capitalului la active riscante câştigurile au efecte diferite. De
exemplu dacă valorile trezoreriei au fost reduse semnificativ, rata capitalului la activele riscante
se va diminua.
Veniturile obţinute trebuie să fie suficient de mari pentru a acoperi această reducere.
În cele din urmă banca poate menţine raportul dividend-cost şi rentabilitatea activelor
asigurând capitalul necesar vânzând acţiuni.
Această posibilitate nu reprezintă o alternativă realistă pentru o bancă cu activitate
redusă. Băncile cu activităţi reduse nu au suficient acces pe pieţe pentru a face din aceasta o
operaţie viabilă. Pentru băncile dezvoltate vânzarea de acţiuni poate fi o posibilitate.
Valoarea capitalului din astfel de vânzări depinde de valoarea actuală de piaţă a
acţiunilor băncii.
Experienţa a demonstrat că de-a lungul timpului, valoarea de piaţă a acţiunilor băncii
s-a redus. Vânzarea acţiunilor suplimentare a avut de asemenea un efect temporar de reducere a
câştigurilor pe unitatea de acţiune deţinute de acţionari.
Costurile înregistrate cu emisiunea şi vânzarea acţiunilor sunt foarte mari.
Aceşti factori duc de obicei la concluzia că reţinerile din câştiguri sunt preferabile
vânzării de noi acţiuni.
Câştigurile obţinute sunt adesea prevăzute ca o sursă de fonduri. Surplusurile la
veniturile obţinute reprezintă o sporire a investiţiei acţionarilor.
Banca trebuie să obţină o rentabilitate cerută de acţionari pentru capitalurile
suplimentare

4.4.4. Estimarea probabilităţii de insolvabilitate

Riscul de insolvabilitate apare în momentul în care clienţii băncii nu-şi îndeplinesc

prevederile contractului de credite prin neplata ratelor de rambursare a creditului, dar şi a
dobânzilor, spezelor, taxelor şi comisioanelor aferente.
Insolvabilitatea prejudiciază interesele băncii prin pierderile de capital datorate
manifestării unuia sau mai multor riscuri pe care banca nu le-a prevăzut şi nu le-a acoperit.
Studiile americane şi franceze întreprinse de Jaffe şi Modigliani, Hester, Hodgman şi
Contiere au scos în evidenţă determinantele acestui risc. Riscul global al insolvabilităţi este o
funcţie crescătoare a masei creditelor acordate şi a ratei dobânzii, în timp ce oferta de credit este
o funcţie descrescătoare a riscului. Prin urmare, restrângerea creditului duce la scăderea riscului
de insolvabilitate, întrucât clienţii cu solvabilitate îndoielnică sunt excluşi de la creditare.
Un risc al insolvabilităţii majorat pentru o bancă o determină la o ofertă de credit mai
mică, indiferent de condiţiile de dobândă favorabile.

241
 Estimarea probabilităţii de insolvabilitate a unei bănci68 se realizează, potrivit
practicii bancare, cu ajutorul unui indicator de risc „g”, descris prin următoarea relaţie în
condiţiile în care veniturile sunt distribuite normal:
1
E (ROA) +
g= EM
S
E(ROA) – venitul prognozat din active
S – abaterea standard a ROA
1 / EM - inversul efectului de pârghie (structura capitalului)
Această relaţie poate fi evaluată deoarece, include relaţia dintre performanţa
financiară, apreciată prin indicatorul de rentabilitate (ROA) şi inversul multiplicatorului
capitalului (1/EM), pe de o parte şi riscul cuantificabil prin abaterea standard a ROA pe de altă
parte.
Cu cât riscul este mai ridicat, cu atât probabilitatea de insolvabilitatea este mai mică
şi invers.
Dacă profiturile sunt mici, gradul de îndatorare este mai ridicat, iar variaţiile
veniturilor din active sunt mai ridicate, aşa încât indicatorul de risc „g” este mai scăzut.
Invers, în situaţia obţinerii de profituri mari, gradul de îndatorare este mai redus, iar
la variaţii ale ROA reduse, probabilitatea de insolvabilitate este mică, indicatorul de risc „g”
tinzând la valori mari.
Pentru prevenirea şi evitarea insolvabilităţii sunt luate o serie de măsuri prin:
◘ reglementări prudenţiale
Conform legii bancare nr. 58/1998 modificată şi republicată ,”băncile trebuie să
respecte cerinţele prudenţiale, la nivel individual sau consolidat, după caz, prevăzute în
reglementările emise de Banca Naţională a României ,care se referă la:

solvabilitate;

lichiditate;

expunerea maximă faţă de un singur debitor şi expunerea maximă agregată

expunerea faţă de persoanele aflate în relaţii speciale cu banca

riscul valutar

calitatea activelor, constituirea şi utilizarea provizioanelor de risc

organizare şi control intern.
Astfel băncile trebuie să deţină:
 un nivel minim de capital de care trebuie să dispună fiecare bancă pentru a funcţiona, ce
variază de la ţară la ţară. În România, aşa cum am menţionat acesta trebuie să aibă o
valoare egală cu 370 mil. ROL;
 un nivel adecvat al capitalului prevăzut în Acordul Basel II, implementat în România
 un nivel minim al indicelui de lichiditate
 o monitorizare permanentă a solvabilităţii prin respectarea normelor reglementate de
BNR privind expunerile mari, împrumuturile nete acordate persoanelor aflate în relaţii
speciale cu banca ce au fost inspirate de directivele UE în domeniu
◘ prin politici monetare: mecanismul RO, mecanismul de refinanţare, taxa oficială a
scontului, operaţiuni pe piaţa liberă, mecanismul cursului valutar
◘ politici interne ale băncii – de creditare restricţioniste, de la client la client, în funcţie de
bonitate, lichiditatea şi rentabilitatea acestora – privind dobânzile diferenţiate în funcţie de
tipul de credite şi de clienţi

68
Al. Olteanu- “Management bancar”, Ed. Dareco, Bucureşti , 2003

242
 4.4.5. Echilibrul între lichiditate şi profitabilitate

Aşa cum am evidenţiat în subcapitolul 4.1.3.”Analiza corelată a activelor cu pasivele

la BCR”, Banca Comercială Română, ca şi majoritatea instituţiilor de credit nu realizează o
corelare între scadenţele pasivelor şi cele ale activelor, situaţie nefavorabilă pentru bancă
deoarece diminuează performanţele financiare.
În situaţia în care scadenţa medie a plasamentelor este mai mare decât scadenţa medie
a resurselor, în condiţiile unei curbe crescătoare a dobânzilor, băncile tind să-şi asume riscul
implicat din acest gen de operaţiuni pentru a obţine un profit mare.
Pârghiile financiare utilizate pentru gestiunea lichidităţii unei bănci au la bază aşa
cum am arătat:
◘ restructurarea bilanţului băncii
◘ acoperirea lichidităţii prin operaţiuni pe piaţa interbancară
◘ soluţia mixtă ce priveşte atât gestiunea bilanţului cât şi operaţiunile pe piaţa interbancară
Managementul unei bănci îşi poate determina volumul activelor lichide în funcţie de
necesarul de fonduri anticipat, de aversiunea faţă de risc, de factorii de risc şi de alte
considerente.
De asemenea, aşa cum am menţionat, un rol important în fundamentarea deciziei
strategice îl vor avea consideraţiile privind cuplul profitabilitate - lichiditate - insolvabilitate.
Astfel, o bancă îşi poate minimiza lichiditatea prin vânzarea activelor lichide şi
investirea fondurilor astfel obţinute pe termen lung în scopul maximizării profitului (banca se
bazează pe faptul că va obţine din împrumuturi lichiditatea necesară acoperirii nevoilor apărute
în mod neaşteptat). Acest fapt atrage însă un risc crescut, pe de o parte, cel de lipsă de lichiditate
într-un moment crucial pentru bancă şi, pe de altă parte, riscul ratei dobânzii asociat investiţiilor
pe termen lung.
Prin deţinerea unei părţi importante a activelor în active lichide, profitabilitatea va fi
substanţial afectată. De aceea, pentru a derula un bun management al lichidităţii, trebuie evaluaţi
toţi factorii care influenţează atât riscul, cât şi profitabilitatea băncii.
Din punct de vedere al profitabilităţii unei bănci, situaţia ideală de maximizare a
profitului ar constitui-o atragerea de resurse la termen de o săptămână (depozite interbancare) şi
plasarea, spre exemplu, în credite la termen de 5 ani. Nivelul ratelor de dobândă pentru
plasamente s-ar situa cu mult peste cel al resurselor la termen foarte scurt, ceea ce ar genera o
marjă substanţială între dobânda activă şi pasivă, şi implicit un profit maxim.
Acest mod de abordare (din păcate aplicat şi în România de multe instituţii cu
rezultate catastrofale), nu ţine cont de riscurile inerente activităţilor bancare şi în special de riscul
de lichiditate. Chiar dacă performanţa clienţilor beneficiari de credite ar fi excelentă şi nu s-ar
înregistra credite restante, nu se poate asigura permanent lichiditatea necesară până la scadenţa
finală a plasamentelor, ca urmare a diferiţilor factori endogeni sau exogeni sistemului instituţiei
financiar-bancare respective. În plus, fluctuaţiile ratelor de dobândă pe o perioadă atât de
îndelungată pot conduce chiar la înregistrarea de pierderi, deşi iniţial se prognozase un profit
semnificativ.
Dacă o bancă urmăreşte îndeosebi maximizarea lichidităţii, indicii GAP ai acesteia
vor înregistra valori pozitive impresionante pe toate benzile de scadenţă, evidenţiind existenţa
permanentă a activelor scadente care acoperă integral necesarul de fonduri pentru resursele ce
vor ajunge la scadenţă. Însă, analizând atitudinea acestei bănci din punct de vedere al
profitabilităţii, se vor descoperi lacune majore, care pot conduce la sincope ale activităţii
instituţiei.

243
 Ambele extreme ale abordării izolate de maximizare a lichidităţii sau a profitului nu
pot conduce la o dezvoltare sănătoasă a unei bănci, similar principiului matematic conform
căruia atingerea unei maxime locale nu generează obţinerea unui maxim global la nivelul
sistemului.
Alegerea optimului profit – lichiditate este extrem de greu de realizat. Arta de a
gestiona acest optim nu se poate dobândi decât prin acumularea unei experienţe vaste în
domeniu, îmbinate cu o activitate susţinută de analiză şi cercetare a evoluţiei indicatorilor
instituţiei financiar-bancare respective.
Solvabilitatea are o relevanţă deosebită privind forţa financiară a băncii, deoarece
aceasta cuantifică raporturile dintre fondurile proprii de care dispune o bancă şi calitatea
activelor din punct de vedere al riscului de rambursare, la scadenţă, asociat acestora. Altfel spus,
cu cât calitatea activelor este mai ridicată, cu atât probabilitatea de a se rambursa la scadenţă
creşte, banca nefiind nevoită să suporte, din fondurile proprii, obligaţiile ajunse la scadenţă.
Există o strânsă legătură între conceptele de lichiditate şi solvabilitate bancară, astfel:

creşterea calităţii activelor conduce atât la majorarea ratei de solvabilitate, cât şi la
îmbunătăţirea indicatorilor de lichiditate;

majorarea fondurilor proprii băncii generează creşterea calităţii atât a ratei de solvabilitate,
cât şi a indicatorilor de lichiditate;

în cadrul ambelor metodologii de determinare a ratei de solvabilitate şi a indicatorilor de
lichiditate se utilizează un sistem de ponderi, aplicat activelor în vederea cuantificării
calităţii acestora;

creşterea nivelului ratei de solvabilitate poate conduce la îmbunătăţirea indicatorilor de
lichiditate.
Gradul de solvabilitate a unei bănci este afectat atunci când clienţii nu-şi îndeplinesc
prevederile contractului de credite prin neplata ratelor de rambursare a creditului, dobânzilor,
taxelor şi comisioanelor aferente. Astfel, cu cât creşte volumul creditului, cresc şi cazurile de
insolvabilitate. Un alt element care afectează negativ solvabilitatea băncii este creşterea ratei
dobânzii, care determină majorarea obligaţiilor financiare ale debitorilor faţă de banca.
Din analiza lichidităţii am putut observa, cum BCR nu prezintă un risc de lichiditate,
deţinând active lichide în sume importante, aspecte negative pentru bancă, deoarece aşa cum am
observat a diminuat profitul băncii.
Propunem BCR minimizarea lichidităţii prin vânzarea activelor lichide şi investirea
fondurilor astfel obţinute pe termen lung în scopul maximizării profitului.
Propunem această măsură având în vedere lichiditatea foarte bună de care dispune
BCR, ştiut fiind faptul că, plasarea fondurilor de investiţii pe termen lung generează nu numai
risc de lichiditate, cât şi risc de dobândă asociat acestor investiţii de durată.
În practică, gestiunea lichidităţii unei bănci poate fi realizată în 2 moduri. În plus faţă
de administrarea propriei lichidităţi, băncile vând lichidităţi şi oferă servicii pentru cheltuieli,
operaţiuni generatoare de profit şi de noi linii de afaceri.

244