Genul Corynebacterium

46. 1. Definiţie. Încadrare

Genul Corynebacterium cuprinde o serie de specii de bacili Gram-pozitivi (se pot colora
neuniform), uşor încurbaţi, măciucaţi, aşezaţi în V, L sau în „palisade”, nesporulaţi,
necapsulaţi, imobili, aerobi şi facultativ anaerobi, catalază-pozitivi. Speciile genului (62,
dintre care 38 cu relevanţă medicală) pot fi grupate în funcţie de habitat şi patogenitate.
Studii recente au delimitat în cadrul genului grupul „Corynebacterium diphtheriae”
în care sunt incluse speciile C.diphtheriae, C. pseudotuberculosis şi C. ulcerans (ultimele
două fiind urează-pozitive). Cultivă mai bine pe medii îmbogăţite (de ex. cu adaos de ser sau
sânge). Au capacitatea (în cazul conversiei genetice) de a elabora exotoxină. Specia cea mai
importantă este Corynebacterium diphtheriae (bacilul difteric). C. diphtheriae include patru
biotipuri: gravis, mitis, intermedius şi belfanti.
Difteria a fost descrisă încă din antichitate (Hipocrate). În 1821 difteria a fost
diferenţiată de alte infecţii ale tractului respirator, iar în 1883 în „falsele membrane” au fost
evidenţiaţi bacili Gram-pozitivi.

46. 2. 1. Habitat
C. diphtheriae poate fi identificat în tractul respirator superior uman (la 3-5% din
persoanele sănătoase), precum şi la nivel tegumentar (de regulă în leziuni dermice).

46. 2. 2. Caractere morfotinctoriale

După cultivare pe mediu Loeffler, apar ca bacili Gram-pozitivi, măciucaţi
(Korynee înseamnă măciucă, ciomag), cu tinctorialitate inegală datorită prezenţei granulelor
de polifosfat (corpusculi Babeş-Ernst) şi cu o dispoziţie care ar putea fi comparată cu literele
V, L etc. sau cu nişte „litere chinezeşti”. Se poate afirma că bacilul difteric, cu o compoziţie a
peretelui celular care cuprinde mai puţină mureină (circa 50-60%), este Gram-pozitiv la
limită. Pe alte medii de cultură morfologia este mai puţin caracteristică.
Bacilii difteroizi (de exemplu C. hoffmanni, C. xerosis etc) prezintă o colorare uniformă şi
sunt dispuşi în palisade.

46. 2. 3. Caractere de cultură

Bacilul difteric este izolat în cultură pură pentru prima oară în anul 1884, când Loeffler
utilizează un mediu cu ser coagulat de bou (mediul Loeffler). Deşi este inclus într-o singură
specie, bacilul difteric prezintă variabilitate în ceea ce priveşte caracterele de cultură şi de
metabolism, deosebindu-se mai multe tipuri. Coloniile au aspect de creştere de tip R
(rough). Pe mediul Loeffler (mediu electiv) coloniile se dezvoltă în 8-12-18 ore, iar aspectul
pe frotiu este cel caracteristic.
 Trei tipuri de colonii (cu grade variate de patogenitate) se evidenţiază pe mediile cu
telurit (de exemplu Gundel-Tietz):
Tipul gravis produce colonii nehemolitice, mari, cu suprafaţă granulară, gri-negre, în
„margaretă”, cu margini crenelate;
Tipul mitis produce colonii hemolitice, convexe, cu margini circulare, de tip S;
Tipul intermedius produce colonii nehemolitice, mici, cu margini circulare, cu
suprafaţa granulară.
În cursul diagnosticului unei infecţii cu bacil difteric este necesară utilizarea mediului de
îmbogăţire OCST (ou-cisteină-ser-telurit), un mediu lichid.

46. 2. 4. Caractere biochimice

Deşi se poate multiplica pe medii simple, bacilul difteric are o dezvoltare mai favorabilă
pe medii îmbogăţite cu proteine animale (de exemplu ou, ser de bou).
Capacitatea de fermentare a mono şi dizaharidelor permite identificarea speciei în cadrul
genului, iar fermentarea polizaharidelor permite stabilirea tipului (gravis) în cadrul speciei.
Bacilul difteric produce cistinază (care descompune cistina, eliberând H2S), reduce
sărurile de telur şi elaborează bacteriocine.

46. 2. 5. Rezistenţa faţă de factori fizici şi chimici

Poate rezista în fragmente din „falsele membrane”. Este distrus de căldura umedă (10
minute la 60º), alcool sau antiseptice uzuale, precum şi de antibiotice (eritromicină,
penicilină etc).

46. 2. 6. Structură antigenică

Există diferenţe serologice între diferitele tulpini de Corynebacterium diphtheriae, dar nu
s-a putut elabora o clasificare serologică satisfăcătoare. În diagnostic nu se folosesc
identificările serologice.
Cea mai importantă structură antigenică este reprezentată de toxina difterică, un
polipeptid termolabil cu greutatea moleculară de 62.000 Da, care conţine cel puţin patru
determinanţi antigenici diferiţi.

46. 2. 7. Răspuns imun

Determină un răspuns imun umoral. Anticorpii antimicrobieni pot fi identificaţi, dar nu
oferă protecţie (sunt specifici de tip). Anticorpii antitoxină (care este identică la toţi bacilii
difterici toxigeni) oferă protecţie (neutralizează toxina). Titrul protector trebuie să fie mai
mare de 0,03 UA / ml.

46. 2. 8. Caractere de patogenitate

Bacilul difteric poate fi patogen prin multiplicare (la poarta de intrare) şi toxinogeneză
(tulpinile lizogenizate). Toxina (exotoxină) este aceeaşi pentru toate tulpinile toxigene.
Infectarea cu bacteriofagul temperat poate duce la starea de lizogenizare. Deoarece există
fagi tox+ şi fagi tox-, există tulpini lizogene care produc şi tulpini lizogene care nu produc
toxină difterică.
În cazul producerii toxinei, s-a dovedit faptul că prezenţa fierului este esenţială,
producţia optimă realizându-se la concentraţii care variază între 0,14-0,50 mg Fe / ml.
Toxina difterică este alcătuită din două fragmente legate prin punţi disulfidice.
Fragmentul B reprezintă fragmentul de legare pe receptorii specifici ai celulelor susceptibile
şi facilitează pătrunderea fragmentului A. Fragmentul A este activ şi inhibă elongarea
lanţurilor polipeptidice în curs de formare, catalizând inactivarea translocazei ARNt(numit
factor de elongare 2) prezentă numai în celulele eucariote. Factorul de elongare 2 este
necesar pentru translocarea polipeptidil-ARNt de pe situsul acceptor pe situsul donor al
ribozomului celulei eucariote; prin inactivarea lui nu mai are loc interacţia ARNm-ARNt şi se
stopează adăugarea a noi aminoacizi lanţului polipeptidic în curs de formare.
În mod practic, toxina difterică (fragmentul A) catalizează o reacţie prin care se
eliberează nicotinamidă şi adenozin difosfat riboză, care cuplându-se cu factorul de elongare
2 formează un complex inactiv (o toxină asemănătoare ca mod de acţiune poate fi produsă
de unele tulpini de P. aeruginosa). O moleculă de toxină opreşte sinteza proteică în celulă
pentru mai multe ore. Doza letală este de 0,1 mg / kg.

46. 3. Patogenie şi patologie specifică. Principalele afecţiuni

produse
Poarta de intrare a bacilului difteric poate fi reprezentată de tractul respirator (faringe,
nas), de leziuni tegumentare sau, mai rar, de mucoasa genitală. După multiplicare rezultă o
inflamaţie locală. În acelaşi timp, în cazul tulpinilor lizogene (infectate cu bacteriofagi tox+)
începe sinteza toxinei. Toxina difterică poate afecta orice tip de celulă din organism, dar are
un „tropism” special pentru celulele de la nivel cardiac (miocardită), nervos (demielinizare),
renal (necroză tubulară), suprarenalian, muscular şi hepatic. Cel mai probabil oprirea bruscă
a sintezei proteice este responsabilă de efectele necrotice, neurotoxice etc.
În câteva zile de la debutul infecţiei (şi producerii de toxină), Corynebacterium
diphtheriae sintetizează o „structură” compusă din fibrină la care se adaugă leucocite,
eritrocite, celule epiteliale respiratorii distruse, bacterii, structură care a fost numită „falsa
membrană” de culoare gri-maronie (diphtera înseamnă membrană).
Încercarea de a îndepărta „falsa membrană” (foarte aderentă) duce la sângerări la
nivelul submucoasei prin ruperi de capilare. Această structură se poate forma local
(amigdalian, faringian, nazal, genital) sau se poate extinde, acoperind faringele,
obstrucţionând arborele traheobronşic (posibil cu asfixie mecanică, situaţie numită „crup
difteric”) etc. La adăpostul „falsei membrane”, bacilul îşi continuă multiplicarea şi sinteza de
toxină care difuzează pe cale sanguină şi conduce la apariţia unor tulburări la distanţă
(tulburări de ritm cardiac, miocardită, dificultăţi vizuale, de vorbire, de înghiţire etc).
Cu cât diagnosticul este mai tardiv, cu atât rata mortalităţii prin difterie creşte.
Au fost înregistrate forme de difterie invazivă, cu tulpini netoxigene, la persoane care se
droghează sau la alcoolici (artrită septică, osteomielită, endocardită difterică).
Tratament
Decizia administrării de ser antidifteric trebuie luată urgent pentru că antitoxina neutralizează
numaitoxina difterică circulantă
Seroterapia este cu atât mai eficace cu câteste utilizată mai precoce
Antibioticele sunt indicate; poate apărea o ameliorare locală; contagiozitatea scade