Bacilii Gram-pozitivi nesporulaţi.

Genul
Corynebacterium
46. 1. Definiţie. Încadrare
Genul Corynebacterium cuprinde o serie de specii de bacili Gram-pozitivi (se pot colora neuniform),
uşor încurbaţi, măciucaţi, aşezaţi în V, L sau în „palisade”, nesporulaţi, necapsulaţi, imobili, aerobi şi
facultativ anaerobi, catalază-pozitivi. Speciile genului (62, dintre care 38 cu relevanţă medicală) pot fi
grupate în funcţie de habitat şi patogenitate.
Studii recente au delimitat în cadrul genului grupul „Corynebacterium diphtheriae”în care sunt
incluse speciile C.diphtheriae, C. pseudotuberculosis şi C. ulcerans (ultimele două fiind urează-pozitive).
Cultivă mai bine pe medii îmbogăţite (de ex. cu adaos de ser sau sânge). Au capacitatea (în cazul
conversiei genetice) de a elabora exotoxină. Specia cea mai importantă este Corynebacterium
diphtheriae (bacilul difteric). C. diphtheriae include patru biotipuri: gravis, mitis, intermedius şi belfanti.
Difteria a fost descrisă încă din antichitate (Hipocrate). În 1821 difteria a fost diferenţiată de alte
infecţii ale tractului respirator, iar în 1883 în „falsele membrane” au fost evidenţiaţi bacili Gram-pozitivi.
Bacteriile corineforme nu reprezintă o unitate distinctă din punct de vedere taxonomic, însă au
primit acest nume generic datorită faptului că se aseamănă din punct de vedere morfologic, sunt bacili
Gram-pozitivi, nu produc spori, au formă neregulată, unii prezintă capete umflate şi este important să fie
diferenţiate de agentul etiologic al difteriei (pot exista confuzii de diagnostic).

46. 2. Caractere generale

46. 2. 1. Habitat
C. diphtheriae poate fi identificat în tractul respirator superior uman (la 3-5% din persoanele
sănătoase), precum şi la nivel tegumentar (de regulă în leziuni dermice).
46. 2. 2. Caractere morfotinctoriale
După cultivare pe mediu Loeffler, apar ca bacili Gram-pozitivi, măciucaţi (Korynee înseamnă
măciucă, ciomag), cu tinctorialitate inegală datorită prezenţei granulelor de polifosfat (corpusculi Babeş-
Ernst) şi cu o dispoziţie care ar putea fi comparată cu literele V, L etc. sau cu nişte „litere chinezeşti”. Se
poate afirma că bacilul difteric, cu o compoziţie a peretelui celular care cuprinde mai puţină mureină
(circa 50-60%), este Gram-pozitiv la limită. Pe alte medii de cultură morfologia este mai puţin
caracteristică.
Bacilii difteroizi (de exemplu  C. hoffmanni, C. xerosis etc) prezintă o colorare uniformă şi sunt
dispuşi în palisade.
46. 2. 3. Caractere de cultură
Bacilul difteric este izolat în cultură pură pentru prima oară în anul 1884, când Loeffler utilizează un
mediu cu ser coagulat de bou (mediul Loeffler). Deşi este inclus într-o singură specie, bacilul difteric
prezintă variabilitate în ceea ce priveşte caracterele de cultură şi de metabolism, deosebindu-se mai

1
multe tipuri. Coloniile au aspect de creştere de tip R (rough). Pe mediul Loeffler (mediu electiv) coloniile
se dezvoltă în 8-12-18 ore, iar aspectul pe frotiu este cel caracteristic.
Trei tipuri de colonii (cu grade variate de patogenitate) se evidenţiază pe mediile cu telurit (de
exemplu Gundel-Tietz): tipulgravis produce colonii nehemolitice, mari, cu suprafaţă granulară, gri-negre,
în „margaretă”, cu margini crenelate; tipul mitisproduce colonii hemolitice, convexe, cu margini circulare,
de tip S; tipul intermedius produce colonii nehemolitice, mici, cu margini circulare, cu suprafaţa
granulară.
În cursul diagnosticului unei infecţii cu bacil difteric este necesară utilizarea mediului de îmbogăţire
OCST (ou-cisteină-ser-telurit), un mediu lichid.
46. 2. 4. Caractere biochimice
Deşi se poate multiplica pe medii simple, bacilul difteric are o dezvoltare mai favorabilă pe medii
îmbogăţite cu proteine animale (de exemplu ou, ser de bou).
Capacitatea de fermentare a mono şi dizaharidelor permite identificarea speciei în cadrul genului, iar
fermentarea polizaharidelor permite stabilirea tipului (gravis) în cadrul speciei.
Bacilul difteric produce cistinază (care descompune cistina, eliberând H2S), reduce sărurile de telur şi
elaborează bacteriocine.
46. 2. 5. Rezistenţa faţă de factori fizici şi chimici
Poate rezista în fragmente din „falsele membrane”. Este distrus de căldura umedă (10 minute la
60º), alcool sau antiseptice uzuale, precum şi de antibiotice (eritromicină, penicilină etc).
46. 2. 6. Structură antigenică
Există diferenţe serologice între diferitele tulpini de Corynebacterium diphtheriae, dar nu s-a putut
elabora o clasificare serologică satisfăcătoare. În diagnostic nu se folosesc identificările serologice.
Cea mai importantă structură antigenică este reprezentată de toxina difterică, un polipeptid
termolabil cu greutatea moleculară de 62.000 Da, care conţine cel puţin patru determinanţi antigenici
diferiţi.
46. 2. 7. Răspuns imun
Determină un răspuns imun umoral. Anticorpii antimicrobieni pot fi identificaţi, dar nu oferă
protecţie (sunt specifici de tip). Anticorpii antitoxină (care este identică la toţi bacilii difterici toxigeni)
oferă protecţie (neutralizează toxina). Titrul protector trebuie să fie mai mare de 0,03 UA / ml.
46. 2. 8. Caractere de patogenitate
Bacilul difteric poate fi patogen prin multiplicare (la poarta de intrare) şi toxinogeneză (tulpinile
lizogenizate). Toxina (exotoxină) este aceeaşi pentru toate tulpinile toxigene. Infectarea cu bacteriofagul
temperat poate duce la starea de lizogenizare. Deoarece există fagi tox+ şi fagi tox-, există tulpini
lizogene care produc şi tulpini lizogene care nu produc toxină difterică.
În cazul producerii toxinei, s-a dovedit faptul că prezenţa fierului este esenţială, producţia optimă
realizându-se la concentraţii care variază între 0,14-0,50 mg Fe / ml.
Toxina difterică este alcătuită din două fragmente legate prin punţi disulfidice. Fragmentul B
(greutate moleculară 38.000 Da), reprezintă fragmentul de legare pe receptorii specifici ai celulelor
susceptibile şi facilitează pătrunderea fragmentului A. Fragmentul A este activ şi inhibă elongarea
lanţurilor polipeptidice în curs de formare, catalizând inactivarea translocazei ARNt(numit factor de
elongare 2) prezentă numai în celulele eucariote. Factorul de elongare 2 este necesar pentru
2
translocarea polipeptidil-ARNt de pe situsul acceptor pe situsul donor al ribozomului celulei eucariote;
prin inactivarea lui nu mai are loc interacţia ARNm-ARNt şi se stopează adăugarea a noi aminoacizi
lanţului polipeptidic în curs de formare.
În mod practic, toxina difterică (fragmentul A) catalizează o reacţie prin care se eliberează
nicotinamidă şi adenozin difosfat riboză, care cuplându-se cu factorul de elongare 2 formează un
complex inactiv (o toxină asemănătoare ca mod de acţiune poate fi produsă de unele tulpini de P.
aeruginosa). O moleculă de toxină opreşte sinteza proteică în celulă pentru mai multe ore. Doza letală
este de 0,1 mg / kg.

46. 3. Patogenie şi patologie specifică.

Principalele afecţiuni produse
Poarta de intrare a bacilului difteric poate fi reprezentată de tractul respirator (faringe, nas), de
leziuni tegumentare sau, mai rar, de mucoasa genitală. După multiplicare rezultă o inflamaţie locală. În
acelaşi timp, în cazul tulpinilor lizogene (infectate cu bacteriofagi tox+) începe sinteza toxinei. Toxina
difterică poate afecta orice tip de celulă din organism, dar are un „tropism” special pentru celulele de la
nivel cardiac (miocardită), nervos (demielinizare), renal (necroză tubulară), suprarenalian, muscular şi
hepatic. Cel mai probabil oprirea bruscă a sintezei proteice este responsabilă de efectele necrotice,
neurotoxice etc.
În câteva zile de la debutul infecţiei (şi producerii de toxină), Corynebacterium
diphtheriae sintetizează o „structură” compusă din fibrină la care se adaugă leucocite, eritrocite, celule
epiteliale respiratorii distruse, bacterii, structură care a fost numită „falsa membrană” de culoare gri-
maronie (diphtera înseamnă membrană).
Încercarea de a îndepărta „falsa membrană” (foarte aderentă) duce la sângerări la nivelul
submucoasei prin ruperi de capilare. Această structură se poate forma local (amigdalian, faringian,
nazal, genital) sau se poate extinde, acoperind faringele, obstrucţionând arborele traheobronşic (posibil
cu asfixie mecanică, situaţie numită „crup difteric”) etc. La adăpostul „falsei membrane”, bacilul îşi
continuă multiplicarea şi sinteza de toxină care difuzează pe cale sanguină şi conduce la apariţia unor
tulburări la distanţă (tulburări de ritm cardiac, miocardită, dificultăţi vizuale, de vorbire, de înghiţire etc).
Cu cât diagnosticul este mai tardiv, cu atât rata mortalităţii prin difterie creşte.
Au fost înregistrate forme de difterie invazivă, cu tulpini netoxigene, la persoane care se droghează
sau la alcoolici (artrită septică, osteomielită, endocardită difterică).
Datorită faptului că în ultimii aproape 22 ani nu au mai fost înregistrate cazuri de boală în ţara
noastră, există riscul nerecunoaşterii acestei patologii de către medicii care nu au văzut niciodată un caz
de difterie. Riscul apariţiei cazurilor există iar sistemul de sănătate trebuie să fie în permanenţă pregătit
pentru a reacţiona prompt, din toate punctele de vedere (recunoaştere clinică, stabilire diagnostic,
instituire tratament, intervenţie „în focar” etc).