Chimia. Farmaceutica. Cap.3-4

UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAȚIONLĂ DIN MOLDOVA
FACULTATEA BIOMEDICINĂ ȘI ECOLOGIE
GRIGORE JUNGHIETU
CHIMIE FARMACEUTICĂ
PARTEA II
MEDICAMENTE NEUROTROPE
CHIȘINĂU
2015
CAPITOLUL 3. MEDICAMENTE NEUROTROPE: SISTEMUL NERVOS PERIFERIC (SNP)
Sînt remediile, care permit o intervenţie în sistemul de transmitere a excitaţiei atît la nivelul
sistemului nervos central (SNC), cît şi la căile aferente şi eferente ale inervaţiei periferice.
Sistemul nervos include sistemul nervos central (SNC), constituit din creier şi măduva spinală, şi
sistemul nervos periferic (SNP), constituit din fibre nervoase, trunchiuri nervoase, ganglioni şi alte forma-
ţiuni. Atît SNC, cît şi SNP include sistemul somatic (care asigură recepţionarea informaţiei, elaborarea
reacţiei de răspuns şi transmiterea impulsurilor de comandă la muşchii scheletali) şi sistemul vegetativ,
care dirijează cu funcţionarea organelor interne. În cadrul sistemului vegetativ activează două componente
care se completează reciproc, asigurînd regimul optim de funcţionare a organelor conform necesităţilor
curente ale organismului. Sistemul simpatic asigură accelerarea ritmului cardiac, dar și constricţia arterială,
dilatarea pupilelor şi bronhilor mici etc., în timp ce sistemul parasimpatic asigură efectul contrar
(contracţie cardiacă redusă, dar și contracţia pupilelor şi bronhilor mici etc.).
3.1. Neurotrope care reduc sensibilitatea terminaţiilor nervilor aferenţi

La această categorie de remedii se referă:
1) anestezicele locale;
2) astringentele;
3) substanţe mucilaginoase (învăluitoare) și adsorbanţii.
Anestezice locale
Anestezia (grec. An – fără, Aisthesis – sensibilitate) prevede reducerea sensibilităţii sau suprimarea
senzaţiei de durere prin aplicarea de medicamente narcotice sau analgezice, poate fi realizată în două
variante. Anestezia generală (totală) sau narcoza reprezintă o stare de inhibare a SNC, însoţită de
pierderea cunoştinţei, suprimarea contracţiei musculaturii scheletice şi anihilarea senzaţiei de durere.
Deşi noţiunea de Anestezie înseamnă, de fapt, doar “fără senzaţie”, la anestezie generală dispar nu
numai toate senzaţiile, dar şi cunoştinţa. Intervine o asemenea stare de asociere a inconştienţei cu o
inhibare suficientă a reflexelor medulare, care permite relaxarea musculaturii striate la intervenţiile
chirurgicale*.
Anestezia parţială (locală) vizează minimalizarea sensibilităţii doar într-o regiune a corpului fără
suprimarea cunoştinţei, procedeul fiind indicat în cazul unor intervenţii chirurgicale relativ simple şi de scurtă
durată.
La administrarea unui anestezic local sensibilitatea fibrelor nervoase dispare într-o ordine
determinată de grosimea acestor fibre. În primul rînd este blocată transmiterea impulsurilor prin fibrele
amielinice vegetative, participante la sensibilitatea dureroasă, ceea ce necesită aplicarea unor concentraţii
relativ mici de substanţă. Şi doar după aceasta sunt afectate fibrele, care transmit impulsurile termice,
**
La o intervenţie chirurgicală înainte de anestezia generală este efectuată medicaţia preanestezică cu sedative – pentru a diminua
gradul de excitabilitate. Sedarea reprezintă o stare de inhibiţie centrală relativ slabă, în care individul deşi rămâne treaz, are un grad
redus de excitabilitate corticală, devenind mai calm şi mai echilibrat.
NaF i-PrO O
i-PrOH + POCl3 (i-PrO)2POCl P
i-PrO F
Fluostigmin
a
fibrele tactile (de presiune sau vibratorii). Abia la concentraţii şi mai mari dispare transmiterea semnalelor
prin intermediul fibrelor motorii, ceea ce duce la paralizie.
Se consideră, că anestezicele locale micşorează permeabilitatea membranelor pentru cationii de sodiu
şi potasiu, ceea ce împiedică instalarea potenţialului de acţiune şi duce la blocarea transmisiei impul-
surilor.
Deosebim trei modalităţi de aplicare a preparatelor:
– anestezia superficială prin contact direct cu mucoasa, plaga, sau ulceraţia, când sunt blocate
terminaţiile nervilor senzitivi (sunt indicate Cocaina, Dicaina, Anestezina);
– anestezia infiltrantă, cînd anestezicul în soluţie penetrează treptat pielea şi ţesuturile în
profunzime cu blocarea fibrelor nervoase (sunt indicate Procaina, Trimecaina, Lidocaina);
– anestezia regională, cînd anestezicul este injectat nemijlocit
în vecinătatea nervului (sunt indicate anestezicele infiltrante, enumerate mai sus).
Cocaina
Cocaina, mult timp cel mai solicitat anestezic local, este un derivat al piperidinei, de rînd cu o serie
de alcaloizi, cum ar fi, de exemplu, Arecolina, Lobelina etc
COOCH 3 3
6 OCOPh
O OH 7 4
5
N Ph
Ph N
CH 3 H 1 2 COOCH 3
N
CH 3
Arecolina Lobelina Cocaina
Chimia farmaceutică contemporană a piperidinelor s-a oformat, în principal, pe baza investigaţiilor

vizînd elaborarea mai multor medicamente analgezice, analogi ai Cocainei şi Morfinei.
Cocaina se conţine în frunzele de coca (Erythroxylon coca), un arbust originar din zona andină
(America de Sud), unde aborigenii mestecă frunzele pentru eliminarea oboselii, a senzaţiei de foame şi
crearea unei bune dispoziţii temporare. Unele specii conţin 0,5-2,0% alcaloizi, dintre care 25-80%
Cocaina, aceasta fiind însoţită de Cinamilcocaină şi Truxiline, care diferă prin caracterul fragmentului
structural al acizilor carboxilici. Toţi aceşti alcaloizi fiind esteri ai aceluiaşi alcool – ecgonina (acid 3-
hidroxitropan-2-carboxilic), astfel pentru un randament mai bun al Cocainei, se recurge la semisinteză:
după separarea Cocainei brute, ceilalţi esteri vor fi hidrolizaţi, obţinîndu-se ecgonina, care este în
continuare metilată şi benzoilată, formînd Cocaina de semisinteză. Prin acest procedeu, se asigură
valorificarea întregului conţinut de alcaloizi din plantă.
În practica medicinală este cunoscută Hidroclorura de cocaină (Cocaini hydrochloridum) – pulbere

sau soluţie de 1% (fiole a cîte 1 ml), ca stimulant general: combate oboseala, depresiunile nervoase, toni-
fică circulaţia şi respiraţia.
Principiul de acţiune constă în blocarea transportului Noradrenalinei prin membranele neuronale.

Aplicată pe pielea lezată, produce după 2-3 min. o anestezie stabilă pentru cca o oră, se absoarbe foarte
rapid prin mucoase. Are efect vasoconstrictor, care face să persiste în zona aplicată timp îndelungat, fiind
lent eluată de fluxul sangvin. De notat, că anestezicele locale de sinteză, fiind vasodilatatoare, cu acţiune
de scurtă durată, vor fi aplicate doar împreună cu un vasoconstrictor (de exemplu, Adrenalina) pentru a
prelungi perioada de acţiune.
Deşi considerată anestezicul local etalon, Cocaina are caracteristici negative esenţiale: preţ ridicat,
toxicitate, efect stupefiant („cocainism”), instabilitatea soluţiilor la sterilizare. Astfel, în căutare de ana-
logi, care ar depăşi Cocaina la aceşti indici, s-a constatat, că eliminarea grupării carboxilice din poziţia C 2
O
C= O
N
OCOPh | . HCl
Et
N
CH 3
NH2
duce la un alt alcaloid care, de asemenea, posedă proprietăţi anestezice (Tropocaina), în timp ce
eliminarea grupării benzoil C6H5CO duce la dispariţia activităţii, la fel ca şi cuaternizarea aomului de
azot. Astfel a fost dedusă structura optimă "anestezioforă" pentru efect anestezic:
Elementul „anesteziofor”
în structura Cocainei
Novocaina
Esterii acidului p-aminobenzoic

Elementul farmacofor al Cocainei a fost reprodus în structura esterilor acidului p-aminobenzoic,
inclusiv cea a Procainei ( Novocainei), unul din primele medicamente sintetice cu aplicare în anestezia
locală*. Dintre acești esteri au găsit aplicare ca anestezice locale: Benzocaina (Anestezina), Procaina
(Novocaina), Tiocaina . O
H2N C-X-C2H4-R
Anestezina (Benzocaina): R=H; X= O;

Novocaina (Procaina): R=N (C2H5)2; X=O;
Tiocaina: R=N (C2H5)2; X =S.
Anestezina
( p-aminobenzoatul de etil)
Anaesthesinum
Cristale incolore sau pulbere cristalizată albă, foarte puţin solubilă în apă, dar bine solubilă în lipide.
P.t. 88-92°C.
Are capacitate anestezică mică cu aplicare doar pentru anestezie superficială (unguente de 5-10% sau
pudră) în urticarie, boli dermice cu prurit (mâncărime),răni sau plăgi. În cantităţi mari serveşte, însă, ca
materie primă la fabricarea altor medicamente.
**
Structura simplificată la maximum – Stovaina, cedează, totuşi, Cocainei ca anestezic şi nu a găsit aplicare practică, deşi
este mai puţin toxică:
Me...Me
O C Ph
HCl . N
O
Me
Stovaina
NaF i-PrO O
i-PrO F
Fluostigmin
a
Preparate: pulbere, comprimate (0,3g), unguente (5; 10%), supozitoare (0,05-0,1g principiu activ),
soluții în ulei (5-20%).
Doze maxime (maturi, intern): unică 0,5g, nictemerală 1,5g.
Din cauza solubilității reduse nu poate fi administrat parenteral.
Este bine tolerat, nu provoacă dependența de drog.
Identificare. 1. Se va aplica reacția de diazotare cu azocuplare: se dizolvă 0,05 g substanţă în 2 ml acid

clorhidric 10%, se răceşte la 10°C, se adaugă trei picături soluţie de azotit de sodiu NaNO 2 şi 3 ml soluţie de
β-naftol – se formează un precipitat roşu-portocaliu.
2. Se va recurge la reacția iodoformică: se tratează 0,1 g substanţă cu 5 ml soluţie 10% hidroxid de

sodiu NaOH, 0,5 ml iod 0,1 M/l şi se încălzeşte – se formează iodoform cu miros caracteristic.
Procaina, hidroclorura (Novocaina)
( β-dietilaminoetil-p-aminobenzoat, hidroclorură)
Procaini hydrochloridum (Novocainum)

COONa O=C-OC2H4NEt2 COOEt
1. ClC2H4NEt2 1. HOC2H4NEt2
. HCl
(120-1300C) (EtONa)
2. HCl 2. HCl
NH2 NH2 NH2

Procaina
(clorhidrat)
/ H / HCl
COONa O=C-OC2H4NEt2 O=C-Cl
1. HOC2H4Cl HOC2H4Et2
2. HNEt2
NO2 NO2 NO2
Cristale incolore sau pulbere cristalizată albă, fără miros, cu gust amar; la lumină se colorează.
Solubil în apă (1:1), alcool (1:15), greu solubil în eter şi cloroform. P.t. 153-156°C. Hidrolizează uşor în
mediu alcalin.
Preparate: pulbere, unguente (5-10%), supozitoare rectale (0,1g); pentru anestezie locală soluţii (0,25;
0,5; 1; 2%), deşi poate fi aplicat şi pentru anestezie generală prin administrare intravenoasă (i.v.).
Indicații: în principal, ca anestezic local infiltrant. Are toxicitate relativ mică și spectru de acțiune vast
cu aplicare în tratamentul mai multor afecțiuni – ulcer gastro-duodenal, aritmii, neurodermite, eczemă,
hipertensiune, spasme de diferită natură etc. Are acţiunea de 3-4 ori mai mică comparativ cu Cocaina, mai
mică de 4-7 ori fiind şi toxicitatea. Cedează de asemenea comparativ cu Lidocaina sau Trimecaina.
Nu contractă vasele și pentru prolongarea efectului anestezic este administrat în asociere cu

Adrenalina-hidroclorură (0,1%).
Nu este compatibil cu sulfanilamidele.
Efecte adverse: sunt posibile reacții alergice, hipersensibilitate.
Identificare. 1. Este aplicată reacția de diazotare cu azocuplare: se dizolvă 0,02 g substanţă în 1 ml

apă proaspăt fiartă şi răcită, se adaugă două picături acid clorhidric şi se răceşte la 10°C, se adaugă apoi
două picături soluţie azotit de sodiu NaNO 2 şi trei picături soluţie de β–naftol – se formează un precipitat
roşu-cărămiziu.
2. Este aplicată reacția iodoformică: se dizolvă 0,1 g substanţă în 5 ml apă proaspăt fiartă şi răcită şi se
tratează cu 1 ml hidrogenocarbonat de sodiu (soluţie saturată) – soluţia rămîne neschimbată; se adaugă 1 ml
soluţie 10% hidroxid de sodiu – se separă picături uleioase; se adaugă 5 picături soluţie 0,1 M/L de iod şi se
încălzeşte uşor – apare iodoformul cu miros caracteristic.
Dozare. Substanţa se dizolvă în acid clorhidric, se adaugă bromură de potasiu şi Tropeolin OO şi se titrează
cu soluţie 0,1 M de azotit de sodiu pînă la coloraţie slab-gălbuie.
Conservare. Ferit de lumină, recipiente bine închise, conform listei B (Separandum).
Doze maxime: unică – 0,20 g; nictemerală – 0,60 g.
Pantesina este şi ea un ester al acidului p-aminobenzoic, se mai numeşte Leucinocaină (mezilat) şi

ar putea fi considerată un analog structural al Procainei (Novocainei), de la care se deosebeşte prin
prezenţa unei grupări suplimentare izobutil:
H2N C - O - CH2 - CH - N(C2H5)2 . CH3SO3H

CH2 - CH(CH3)2
Pantesina
Derivați ai acetanilidei
Structura chimică cea, probabil, mai simplă la categoria Anestezice locale o au Lidocaina şi
Trimecaina:
Lidocaina Trimecaina
Lidocaina
2-(Dietilamino)-N-(2,6-dimetilfenil)acetamida, hidroclorură
Lidocainum
Pulbere cristalizată albă solubilă în apă și alcool. Ca structură chimică spre deosebire de Novocaină
nu este un ester, ci o amidă și metabolizează mai greu, efectul său fiind de durată mai lungă. Acționează
rapid și energic. Este un anestezic universal, eficient în toate modalităţile de aplicare; ca efect depăşeşte
Procaina (Novocaina) de 2,5 ori.
Preparate: soluții injectabile (1-2-4-10%), picături oftalmice (2; 4%), aerosol (10%), gel (1; 2,5%).
Indicații: anestezic local în multiple intervenții chirurgicale (de exemplu, asupra membrelor
inferioare sau organelor bazinului mic, în apendectomie sau hernie), cît și în oftalmologie,
otorinolaringologie, ginecologie, dermatologie, stomatologie.
Se evidenționează prin efectul său stabilizator asupra miocardului ca remediu antiaritmic.
Efecte adverse: la concentrații mici (0,5%) toxicitatea este aceeași, ca la Novocaină, dar crește cu 40-
50% la concentrații de ordinul 1-2%.
Conservare: conform listei B (Separandum).
Trimecaina
2-(Dietilamino)-N-(2,4,6,-trimetilfenil)acetamida, hidroclorură
Trimecainum
Are , practic,același comportament farmacologic și același domeniu de aplicare, ca și Lidocaina, deși

este mai puțin activă.
Holocaina (hidroclorura), care este şi ea un derivat al anilinei şi poate fi preparată prin condensarea
Fenacetinei cu p-fenetidina, a găsit un timp careva aplicare doar în practica oculistică, ea fiind ceva mai
toxică, comparativ cu Cocaina:
C2H5O N = C - NH OC2H5
CH3 . HCl
Holocaina
Se mai numeşte Fenacaină (hidroclorură), are p.top. 190-1920C (forma anhidră) şi se dizolvă liber în apa
fierbândă, alcool şi cloroform; la temperatura obişnuită solubilitatea în apă constituie 1:50, soluţiile fiind
stabile, fără a se descompune la fierbere.
Remediile astringente
Sunt remedii antiinflamatoare (antiflogistice) cu acţiune locală în procesele inflamatorii ale mu -

coaselor şi pielii. La locul aplicării asigură denaturarea parţială a substanţelor proteice, formând o
peliculă, care protejează terminaţiile nervilor senzitivi de excitare, iar prin acţiune vasoconstrictoare
contribuie la atenuarea senzaţiei de durere.
Se vor folosi în acest scop numeroase preparate de origine vegetală: tanina, decoctul din coajă de
stejar, iarba de pojarniţă, floarea de muşeţel, frunzele de salvie etc., cunoscute ca remedii tradiţionale în
procesele inflamatorii ale tractului gastrointestinal. Principiile active – alcaloizi, glicozide sau uleiuri
eterice, manifestă în măsură diferită acţiune astringentă, adsorbantă sau de învăluire.
De rând cu fitopreparatele menţionate sânt indicaţi şi mai mulţi compuşi anorganici – acetat de
plumb, alauni, oxidul sau sulfatul de zinc, unele săruri ale bismutului, aluminiului.
Oxidul de zinc*
Zinci oxydum
**
Zincul este un element esenţial atît în organismele animale, cît şi în cele vegetale. În practica medicală au găsit aplicare:
oxidul, sulfatul, clorura, izovaleratul de zinc. Sulfatul de zinc ZnSO4·7H2O (Zinci sulfas) are aplicare ca antiseptic şi astringent
(tanant) în oftalmologie (soluţie de 0,1; 0,25; 0,5%) şi ginecologie (soluţii de 0,1-0,5%).
ZnO
Pulbere albă fină, amorfă, fără miros (inodoră) şi fără gust (insipidă). Practic inso lubilă în apă şi
alcool. Manifestă proprietăţi amfotere: se dizolvă în acizi minerali diluaţi, acid acetic şi în exces de soluţii
de hidroxizi alcalini şi de amoniac. Poate fi preparat prin calcinarea carbonatului bazic proaspăt
sedimentat:
5ZnSO4 + 5Na2CO3 + 3H2O → 2ZnCO3·3Zn(OH)2 →5ZnO↓ + 2CO2↑

Preparate: are aplicare în medicaţie externă ca pudră, unguente (10; 40%), linimente, pastă (25%).
Indicații: remediu antiseptic (astringent) în diverse afecțiuni dermatice (dermatite, arsuri, răni, plăgi).
Identificare. 1. Spre deosebire de alte metale grele, zincul formează cu sulfura de amoniu sau sulfura de
sodiu precipitat alb de sulfură de zinc:
ZnO + NH4OH →[Zn(NH3)4](OH)2;

[Zn(NH3)4](OH)2 + Na2S → ZnS↓ + NH3↑+ 2NaOH.
Se dizolvă 0,1 g substanţă în 5 ml acid acetic 30% şi se tratează cu hidroxid de sodiu 10% picătură
cu picătură; se formează un precipitat alb, solubil în exces de reactiv; se adaugă 0,5 ml sulfură de sodiu – se
formează precipitatul alb de ZnS.
2. Prin calcinare, substanţa se colorează în galben şi după răcire redevine albă.
3 Fiind tratată cu bază alcalină, soluţia substanţei în acid clorhidric elimină la început precipitatul de
hidroxid Zn(OH)2, care în continuare se transformă în zincat şi se dizolvă în exces de reactiv sau amoniac:
ZnO + 2HCl → ZnCl2 + H2O;

ZnCl2 + 2NaOH → Zn(OH)2 + 2NaCl;
Zn(OH)2 + 2NaOH → Na2ZnO2 + 2H2O;
ZnCl2 + 4NH3 →[Zn(NH3)4](OH)2.
4. În reacţie cu fericianura de potasiu, se formează precipitatul gălbui de sare dublă, care nu se
dizolvă în acizi, dar este solubil în baze alcaline:
ZnCl2 + 2K4[Fe(CN)6] → K2Zn3[Fe(CN)6]2 + 6KCl.

5. Specifică pentru orice compus al zincului este reacţia de formare a verdelui Rinnmann la calcinare
cu Co(NO3)3:
ZnO + Co(NO3)3 → CoZnO2 + 2NO2 + ½O2.

Dozare. Este folosită titrarea complexonometrică cu edetat disodic în tampon amoniacal (pH 10) cu
negru acid special pînă la coloraţie albastră.
Conservare: recipiente bine închise pentru a exclude accesul CO2.
Dintre compuşii aluminiului în acest scop au găsit aplicare hidroxidul, alaunii şi caolinul (lutul alb),
datorită proprietăţilor adsorbtive ale hidroxidului.
Almagelul – un preparat complex, care la fiecare 5 ml conţine 4,75 ml gel de hidroxid de aluminiu şi
0,1 g oxid de magneziu cu adaos de D-sorbitol; găseşte aplicare în dereglările gastro-intestinale pentru
reducerea acidităţii şi acţiunii proteolitice a sucului gastric (ulceraţii, gastrite etc.).
NaF i-PrO O
i-PrO F
Fluostigmin
a
Licoarea Burov (Liquor Burovi) – soluţie de 8% acetat de aluminiu (CH3COO)3Al (Liquor alumini
subacetatis 8%) cu reacţie acidă şi gust dulce-astringent; a avut aplicare ca astringent şi antiinflamator
local, iar în doze mai mari – antiseptic moderat.
Alaunii KAl(SO4)2 ·12H2O (Alumen, Aluminii et Kalii sulfas) găsesc aplicare în afecțiunile
inflamatorii ale mucoaselor ca soluţii de 0,5-1% pentru clătituri, comprese.
Sărurile de aluminiu figurează printre compuşii mult solicitaţi în cosmetologie la elaborarea

compoziţiilor antitranspirante. Antitranspirantele sînt, de regulă, săruri bazice de aluminiu, sau de
aluminiu şi zirconiu.
Xeroformul reprezintă produsul de interacţiune a 2,4,6-tribromfenoxidului de sodiu cu trinitratul de
bismut şi are componenţa tris (2,4,6-tribromfenoxidului) de bismut (2,4,6- Br 3C6H2O)3Bi. Practic nu se
dizolvă în apă, alcool, eter şi cloroform. Manifestă efect astringent, desicant şi antiseptic şi sub for ma
unor prafuri, unguente (3-10%) sau pudre are aplicare în tratamentul rănilor purulente, care nu se vindecă
vreme îndelungată.
Remediile adsorbante
La aplicare pe piele sau mucoase absorb compuşii chimici iritanţi şi prin aceasta protejează termina-
ţiile nervoase senzitive. Ele mai formează geluri şi acoperă tegumentele cu un strat protector fin,
asigurînd prin aceasta şi o protecţie mecanică a terminaţiilor. De regulă, sunt polizaharide
(mucopolizaharide sau pectine) sau substnţe proteice.
Sînt indicaţi în special în diaree, când absorb substanţele toxice, sau în meteorism (balonare), cînd
absorb excesul de hidrogen sulfurat. Deosebit de eficace în acest sens este Hidroxidul de aluminiu
Al(OH)3 (Aluminii hdroxydum), dar şi Lutul alb Al2O3·2Si2O3·2H2O (Bolus alba), folosit la prepararea
pilulelor.
Hidroxidul de aluminiu
Aluminii hydroxydatum
Pulbere albă amorfă fină fără miros şi fără gust. Practic nu este solubil în apă şi alcool, dar se dizolvă
prin încălzire (la cca 500C) în soluţii diluate ale acizilor minerali şi în soluţiile hidroxizilor alcalini.
Suspensia apoasă are reacţie slab alcalină.
Identificare. 1. Se umectează 0,2 g substanţă cu 0,25 ml soluţie de azotat de cobalt (II)(50 g/l) şi se
calcinează: apare o soluţie albastră.
2. La 0,1 g substanţă se adaugă 3 ml acid clorhidric diluat (100 g/l) şi se aduce la fierbere; după răcire
se filtrează şi la filtrat se adaugă soluţie concentrată de amoniac: se separă un sediment alb gelatinos.
3. La 0,1 g substanţă se adaugă 5 ml soluţie de NaOH (100 g/l) şi se aduce la fierbere; după răcire se
filtrează şi la filtrat se adaugă 0,5 g clorură de amoniu; se separă un sediment alb gelatinos.
Dozare. Substanţa dizolvată în apă la încălzire este titrată cu soluţie de sulfat de zinc în prezenţă de edetat
disodic şi xilenoloranj ca indicator
Talcul 3MgO•4SiO2•H2O4 sau H2SiO3•3MgSiO3 (Talcum) – hidroxisilicatul de magneziu natural,

purificat şi pulverizat. Se prezintă sub forma unei pulberi albe foarte fină, onctuoasă la pipăit, aderentă,
fără miros, fără gust, lipsită de granulaţii nisipoase. Practic insolubil în apă şi în acizi, parţial solubil în
hidroxizi alcalini. Găseşte aplicare ca absorbant pentru emolierea pilulelor sau intră în componenţa
ceruzelor (fard alb) şi rumenelelor (ruj de faţă).
Cărbunele medicinal
Carbo medicinalis
Pulbere neagră fină, uşoară, fără miros şi fără gust, practic insolubilă în apă şi solvenţi organici. Gradul
avansat de porozitate şi suprafaţa specifică mare asigură aplicare largă în medicină ca adsorbant – în intoxicări,
dereglări ale tractului gastro-intestinal, însoţite de hiperaciditate, fermentare, balonare. Preparatul medicinal
„Carbolen” include cărbune activat (73%), zahăr (10%), amidon (12%) şi sare de bucătărie (5%).
Identificare. La calcinare cu oxid de plumb, cărbunele reduce plumbul liber: PbO + C →Pb + CO.
Determinarea capacităţii de adsorbţie: 0,1 g cărbune uscat în prealabil la 120°C şi bine mărunţit se
introduce într-un cilindru de 50 ml cu dop rodat, se adaugă 16 ml albastru de metilen 0,25% şi se agită
energic timp de 5 min. pînă la decolorare, iar peste 30 min. se filtrează: filtratul trebuie să fie incolor.
Conservare. Recipiente bine închise, la loc uscat, evitînd accesul umidităţii, care reduce din
capacitatea de adsorbţie.
3.2. Excitanţi ai terminaţiilor nervilor aferenţi
Compartimentul vizează remediile, care influenţează în mod selectiv doar terminaţiile nervilor
senzitivi ai pielii sau mucoaselor, fără a leza ţesuturile adiacente, acestea fiind:
– excitante;
– expectorante cu acţiune reflexă, care excită receptorii stomacului sau intensifică secreţia glandelor
bronhice, sputa devenind mai abundentă şi fluidă;
– purgative (laxative) cu acţiune reflexă, care stimulează contracţiile intestinale;
– coleretice cu acţiune reflexă, care stimulează formarea bilei în celulele ficatului, ele fiind indicate
în insuficienţa biliară (Acidul dehidrocolic, preparate de origine vegetală tip Colosas, Cinarina ce se
conţine în anghinare sau mătasea de porumb, cît şi Oxafenamida sintetică).
Substanţele excitante
Sunt administrate în două scopuri: 1) pentru atenuarea senzaţiilor de durere în regiunea organelor sau
ţesuturilor lezate (prin efect “revulsiv”); 2) pentru influenţă trofică pozitivă asupra organelor interne
(excitarea se transmite de la receptorii din derm către organele interne, evitând SNC).
Sămânţă de muştar negru

Sinapis Negrae Semen
Seminţele mature ale plantei Brassica nigra L. Kuch sin Sinapis nigra L. (Cruciferae) conţin cca 30% ulei
gras cu aplicare în industria alimentară care va fi înlăturat prin degresare. După acest procedeu din seminţe se
extrage uleiul eteric, ce conţine Sinigrina, o tioglucozidă, care sub acţiunea enzimei mirozinază hidrolizează
conform schemei ce urmează:
OH OH
O OSO2OK + HOH HO O
HO + KHSO4 +
HO C HO OH
S
HO
N CH2CH=CH2 HO
+ H2C = CH–CH2 N = C = S
Sinigrina
Alilizotiocianat
(alilsenevol)
Conţinutul de alilizotiocianat, care este principiul activ, trebuie să fie nu mai mic de 1%. Ca
preparate farmaceutice servesc hîrtia cu muştar (charta sinapina) sau sinapismele (Sinapismata) – foi din
hîrtie (8 x 12,5 cm) acoperite cu pulbere din seminţe degresate şi măcinate (pulverizate). Înainte de a fi
folosite, sinapismele se lasă în apă caldă, dar nu fierbinte – pentru a asigura hidroliza Sinigrinei şi elibera-
rea principiului activ, care fiind aplicat pe piele va cauza hiperemia (înroşirea pielii).
Identificare. Seminţele de muştar triturate cu apă emană miros caracteristic înţepător.
Conservare. Pulberea se prepară în cantităţi mici la necesitate; se păstrează în recipiente bine închise,
la loc uscat şi ferit de lumină.
Glicozidele conţinînd sulf din plantele Cruciferae se numesc glucozinolate. Ele diferă prin natura
agliconului, după tipul căruia se şi împart în trei grupe: 1) glucozinolate alifatice, care se formează din metionină
şi omologii săi; 2) glucozinolate aromatice formate pe baza fenilalaninei şi tirozinei; 3) glucozinolate indolice,
care au la bază triptofanul.
Uleiul de terebentină purificat
Oleum Terebinthinae rectificatum
Lichid incolor transparent cu miros caracteristic și gust arzător. Nu se dizolvă în apă, deși este
solubil în alcool (1:12). Manifestă acțiune excitantă, analgezică, antiseptică.
Preparate: Unguentum Terebinthinae, Linimentum olei Terebinthinae compositum.
Indicații: aplicare externă (fricțiuni) în nevralgii, miozite, reumatism și ișialgii, sau internă
(inhalare) în bronșite și afecțiuni pulmonare. Conţine ca principiu activ α-pinena, care penetrează
uşor epidermul datorită lipofilităţii sale considerabile şi exercită acţiune excitantă asupra
terminaţiilor nervilor senzitivi.
Mentol
(2-izopropil-5-metilciclohexanol)
Mentholum
CH3
OH
H3C-CH-CH 3
Se obţine sub forma izomerului levogir (p.t.43°C) din uleiul de mentă Menthae piperitae, unde se
conţine în limitele 40-50% (în soiurile europene) sau 75-80% (în soiurile japoneze). Cristale incolore,
aciculare sau pulbere cristalizată, cu miros puternic caracteristic, gust picant, apoi răcoritor. La
temperatura camerei se volatilizează.
Mentolul asigură excitarea electivă a terminaţiilor nervoase receptive – modifică în mod reflex
tonusul vascular, atât la suprafaţă, cât şi în profunzime şi produce o senzaţie de rece urmată de o anestezie
slabă.
Preparate: pulbere, stick mentolat Stilus Mentholi, soluții în ulei (1; 2%), soluții alcoolice (1; 2%),
cît și numeroase preparate combinate (Oleum Mentholi, Boromentholum, Pectusinum, Eucatolum,
Menovasinum, Camphomenum etc.).
Indicații. Ocazional poate fi indicat în formele ușoare de stenocardie. Soluţia alcoolică de 1–2% are
aplicare în afecțiunile inflamatorii, pentru fricţiuni în patologii nevralgice sau reumatice, migrene. 1
Manifestă acţiune antiseptică şi este indicat în inflamaţiile mucoaselor căilor respiratorii superioare prin
inhalare, ca aerosol sau pastile (Pectusin). Se va aplica de asemenea ca componentă în prafurile de dinţi
sau în compoziţiile calmante.
Contraindicat minorilor (dilată vasele coronariene).
Efecte adverse esențiale nu au fost semnalate.
Validolul – soluţia de 25-30% Mentol în esterul mentilic al acidului izovaleric, se produce în pastile
sau formă lichidă şi este administrat ca calmant şi antivomitiv sau vasodilatator – în stenocardie şi
nevroze.
Expectorante
Remediile cu aplicare în acest scop stimulează în direct secreţia bronşică (de exemplu, Iodura de
potasiu şi Hidrogenocarbonatul de sodiu) sau diluează fluidul prin acţiune mucolitică (de exemplu,
enzimele proteolitice sau N-Acetilcisteina).
Tripsina – o enzimă polipeptidică cu masa moleculară relativă 21000 şi acţiune proteolitică, asigură
scindarea legăturilor peptidice în mucopolizaharidele sputei.
Efect expectorant manifestă Clorura de amoniu, Terpinhidratul, Guoiacolul, Benzoatul de sodiu.
Clorura de amoniu
Ammonii chloridum
NH4Cl
Pulbere cristalizată albă, fără miros, cu gust răcoritor, arzător şi sărat, solubilă în apă (1:3), alcool
(1:100) şi glicerină (1:10). La încălzire se volatilizează.
Preparate: pulbere, soluție (0,5; 2,5%).
Indicații: aplicare internă (pulbere) în edem cardiac, ca diuretic sau expectorant în bronşite şi
pneumonie.
Efecte adverse: sunt posibile fenomene dicpepsice, iritarea stomacului.
Identificare. Se realizează pe baza reacţiilor caracteristice atît cationului (eliminarea amoniacului la
tratare cu bază alcalină), cît şi anionului (reacţie cu azotatul de argint).
Conservare. În recipiente bine închise.
1
Practic aceeaşi aplicare are şi soluţia alcoolică a acidului formic (Spiritus Acidi formici).
NaF i-PrO O
i-PrO F
Fluostigmin
a
Acetlcisteina
N-Acetil-L-cisteina
Acetylcisteinum
HS-CH 2-CH-COOH
NH-COCH 3
Pulbere cristalizată albă cu miros specific slab pronunțat, bine solubilă în apă și alcool. Este un
mucolitic eficace: grupările sulfhidrilice SH libere din moleculele acestui compus scindează legăturile
disulfidice S-S din moleculele mucopolizaharidelor sputei, aceasta devenind mai puțin densă. Preparatul
rarifică de asemenea puroiul.
Preparate: comprimate efervescente (0,1-0,2-0,6g), granule (0,2; 0,6g), soluții pentru inhalare (20%)
și soluții injectabile (5; 10%).
Indicații: afecțiunile organelor respiratorii (bronșite acute sau cronice, pneumonii, astm bronșic etc.),
otite, rinite, sinuzite.
Administrare internă, locală, prin inhalare, intratraheală, parenterală (i.m., i.v.). Efectul apare după
30-60 min. de la administrare și se menține 2-4 ore. Cura de tratament poate dura de la caz la caz 3-7-10-
15 zile.
Efecte adverse: preparatul este bine tolerat, deși în unele cazuri sunt posibile reacții alergice
(urticarie), dispepsia, zgomot în urechi.
Terpinhidratul (hidratul de p-mentandiol-1,8) va fi administrat intern în bronşitele cronice, fiind

contraindicat în cazurile de gastrită sau ulcer gastroduodenal.
Me Me
C OH . H2O
HO
Me
Terpinhidrat
Benzoatul de sodiu este indicat ca expectorant în bronşite şi alte afecţiuni ale căilor respiratorii, el
fiind în consecinţă excretat cu urina sub formă de acid hipuric (N-benzoilglicina).
Guaiacolul (2-metoxifenol) se prezintă ca un stimulent activ al reflexelor gastrice: favorizează o

eliminare uşoară a mucozităţii, răreşte accesele de tuse, aceasta devenind mai eficientă.
Efectul iritant al guaiaculului dispare odată cu transformarea acestuia în Guaifenesină:
2-CH3OC6H4OH 1. Na2CO3 2-CH3OC6H4-OCH2CH-CH2 H3O+

2.ClCH2CH-CH2 O
O
2-CH3-O-C6H4-O-CH2-CH(OH)-CH2(OH)
Guaifenesina
Guaifenesina are aplicare în fluidificarea secreţiilor bronşice sub formă de sirop (2%) sau capsule
(0,3g) în bronşite şi laringite cronice*.
Identificare. 1. Se dizolvă 0,05 g Guaifenesină în 2 ml acid sulfuric, se adaugă o picătură de formaldehidă
– apare o coloraţie roşie-violetă.
**
Doze mai mari evidenţiază un caracter sedativ – prin producerea unei relaxări a musculaturii scheletice şi a somnolenţei.
Prin ω-carbamoilare dă un spasmolitic şi relaxant muscular – Metocarbamol.
2. Se dizolvă prin încălzire 0,05 g substanţă în 3 ml hidroxid de sodiu 1 M/L, soluţia răcită se
tratează cu 0,5 ml azotit de sodiu 1% şi 7 ml acid sulfanilic 1% – apare o coloraţie galbenă pînă la
galben-portocalie.
Purgative
Remediile purgative sînt relativ numeroase şi diferă prin mecanismul de acţiune. Unele irită
chimioreceptorii din mucoasa intestinală, acestea fiind atât glicozidele din seria antrachinonei, cât şi
derivaţii sintetici tip Fenolftaleină sau Isafenină. Altele, mai numeroase, facilitează în mod mecanic
motilitatea materiilor fecale, acestea fiind, în principal, uleiurile – de ricină sau de vaselină, cât şi săpunul,
aplicat ca clistir.
Purgativele osmotice – Sulfaţii de magneziu şi sodiu, disociază în tubul digestiv formînd ioni, care se
absorb greu (Mg2+, SO42-), ceea ce ridică presiunea osmotică şi reţine apa în lumenul intestinal,
împiedicând prin aceasta absorbţia lichidelor digestive. În rezultat conţinutul intestinal creşte în volum,
stimulînd şi peristaltismul pe toată lungimea intestinului.
Sulfatul de magneziu MgSO4·7H2O (Magnezii sulfas) este administrat ca purgativ în doze mari (cîte
15-30 g). La aplicare parenterală manifestă efect calmant asupra SNC: în concentraţie de 9-10 mg% în
sînge asigură acţiune narcotizantă, iar în concentraţii mai mari afectează centrul respirator. Manifestă, de
asemenea, efect spasmolitic, anticonvulsiv, colagog etc. Este comercializat sub formă de pulbere sau în
soluţie de 25%.
Oxidul de magneziu face parte din categoria laxativelor tip aperitiva, care asigură un scaun aproape
de cel normal.
Găseşte aplicare în doze mici în hiperaciditate gastrică, iar în doze mari – ca purgativ (laxativ) la
intoxicare cu acizi.
În cazul unor constipaţii acute sau intoxicaţii alimentare, când se impune evacuarea rapidă a maselor
fecale, sunt indicate purgativele saline (drastica) pentru peristaltism energic cu scaun lichid.
Din categoria purgativelor propriu – zis (purgantia, sau laxantia), care asigură un scaun tip pastă sau chiar
lichid, fac parte remediile preparate pe bază de revent (Rheum palmatum L.), cruşin (Frangula alnus Mill.) şi
casie (Cassia acutifolia Del.), uleiul de ricină, cât şi preparatele sintetice-Fenolftaleina (Purghen), Izafenina
(Fenizana) şi Bisacodil.
Efectul laxativ al preparatelor din revent sau casie este condiţionat de prezenţa glicozidelor Emodina
(6-metil-1,3,8-trioxiantrachinona-9,10), în principal aceasta fiind ramnozida, şi Acidul crizofanic (1,8-
dioxi-3-metilantrachinona-9,10):
HO O OH
8 9 1
5 10 4
H3C X
O
NaF i-PrO O
i-PrO F
Fluostigmin
a
Emodina: X=OH;
Acidul crizofanic: X=H
Cassia senna L. de asemenea conţine glicozide antrachinonice ale Rheinei şi Acidului chrizofanic,
prezente şi în rizomii de revent Rheum palmatum L. Totodată în Cassia angustifolia Vahl. se mai conţin
în cantităţi practic echivalente Sennozidele A şi B. Sennozida A are molecula formată din agliconul
dextrogir Sennidina A şi D-glucoză (D-Gl), în timp ce în Sennidina B este prezentă mezo-Sennidina.
Ambele substanţe nu sânt solubile în apă, dar se dizolvă în soluţii apoase de hidrogenocarbonat de sodiu
(în aceste soluţii la temperatura de 80 0C structura A izomerizează în structura B, a cărei solubilitate este
ceva mai mare).
D - Gl O O OH HO O OH
COOH COOH
COOH O
D - Gl O O OH
Rheina Sennozidele A şi B
Remediile de sinteză, Fenolftaleina (Purghen) şi Izofenina sînt indicate în constipaţiile cronice,

efectul laxativ al Izafeninei fiind, practic, identic cu efectul Fenolftaleinei, deşi ea este ceva mai toxică.
Atât Izafenina, cât şi , probabil, Bisacodilul ar putea fi considerate pro-drug-uri, pincipiile active fiind
produsele lor de deacetilare.
HO OH Ac O
As OA
O c O Ac
O O
N
N H
O
Fenolftaleina (Purghen) Bisacodil Izafenina

(Fenizana)
Pentru cazurile de meteorism la persoanele cu vârsta înaintată sunt indicate infuziile de muşeţel,
mentă, mărar, cimbrişor şi alte plante medicinale.
Coleretice
Din aceactă categorie fac parte numeroase remedii, care intensifică procesele de formare a bilei și
acizilor biliari: preparate elaborate pe baza bilei sau acizilor biliari (Allocholum, Liobilum,
Cholenzymum), mai multe compoziții de origine vegetală (extracte din florile de siminoc Helichrysum
arenarium, stigmate de porumb Zea mays L., flori de vetrice Tanacetum vulgare L., Frunze de scumpie
Cotinus coggygria Scop. Din această categorie fac parte numeroase remedii, care intensifică procesele de
formare a bilei și Etc.), cît și compuși sintetici (Oxaphenamidum, Nicodinum).
Oxafenamida
Oxaphenamidum
Pulbere albă bine solubilă în alcool și soluții alcaline (dat fiind, că conține două grupări fenolice), dar
insolubilă în apă. Favorizează procesele de formare a bilei și manifestă acțiune spasmolitică și
hipolipidemică.
Preparate: comprimate (0,25; 0,5g).
Indicații: colecistite cronice, calculoză biliară, colangite, colecistohepatite.
Administrare internă înainte de masă cite 0,25 sau 0,5g de 3 ori/zi timp de 2-3 săptămîni. La
inflamare acută a căilor biliare poate fi asociat cu remedii antibacteriene, iar în caz de spasme – cu
Papaverina sau alte spasmolitice.
Efecte adverse nu au fost semnalate.
3.3. NEUROTROPE CU ACŢIUNE ASUPRA NERVILOR EFERENŢI *
Sistemul nervos asigură reglarea, coordonarea şi adaptarea funcţiilor organismului ca sistem unitary:
sistemul nervos somatic (voluntar) dirijează cu activitatea muşchilor striaţi ai scheletului şi adaptarea
organismului la condiţiile mediului ambiant, în timp ce sistemul nervos vegetativ (autonom) dirijează
funcţionarea muşchilor netezi ai organelor interne şi glandelor (respiraţie, circulaţie, metabolism).
Semnalele de la SNC sunt transmise spre periferie prin intermediul a două categorii de nervi eferenţi: 1)
nervii vegetativi (care inervează musculature netedă a organelor interne, vaselor sanguine, glandelor); 2)
nervii motorii
(care inervează muşchii scheletici).
Sistemul nervos vegetativ ( autonom) intervine în controlul tensiunii arteriale, al secreţiei şi motilităţii
gastrointestinale, evacuării conţinutului vezicii urinare, transpiraţiei, termoreglării etc. Sistemul vegetativ
include două componente cu efecte antagoniste – unul simpatic (adrenergic) şi altul parasimpatic
(colinergic), organele interne fiind practic dublu inervate. În sinapse, influxul nervos se transmite cu
ajutorul mediatorilor chimici, aceştia fiind în principal Acetilcolina şi Noradrenalina**. De regulă,
muşchiul excitat de Acetilcolină este inhibat de Noradrenalină, şi invers. Contracţia muşchiului neted
durează secunde întregi, în timp ce contracţia muşchiului scheletic durează doar porţiuni de secundă.
Inervaţia vegetativă la rândul său va fi, prin urmare, de asemenea de două tipuri, în funcţie de
neuromediatorii participanţi la procesul de transmitere a semnalelor:
***
Lat. Effere – a duce în afară, de la centru spre periferie.
**
Medicamentele sistemului nervos vegetativ care produc efecte asemănătoare cu ale Noradrenalinei (şi Adrenalinei) sînt
denumite adrenomimetice sau adrenergice (simpatomimetice), iar cele cu efect antagonist – adrenolitice (simpatolitice).
Medicamentele cu efect asemănător Acetilcolinei vor fi colinomimeticele sau colinergicele (parasimpatomimeticele) şi cele cu
efect antagonist – anticolinergice sau spasmolitice (parasimpatolitice).
NaF i-PrO O
i-PrO F
Fluostigmin
a
1) simpatică (mediatorul – Noradrenalina). inervaţia colinergică sau parasimpatică (mediatorul –
Acetilcolina); 2) inervaţia adrenergică sau
Toate medicamentele cu acţiune asupra nervilor eferenţi vor fi repartizate în remedii cu acţiune
asupra sinapselor cu mediaţie colinergică şi remedii cu acţiune asupra sinapselor adrenergice. Neuronii
motorii, care inervează muşchii scheletici, sînt colinergici.
3.3.1. Medicamente cu acţiune asupra colinoreceptorilor
Acetilcolina depozitată în veziculele sinaptice este pusă în libertate la intervenţia impulsurilor

nervoase şi trece în fisura sinaptică, unde interacţionează cu colinoreceptorii de pe membrana
postsinaptică și excită fibra musculară, modificând permeabilitatea acestora pentru cationii de sodiu Na +.
Misiunea Acetilcolinei durează un timp foarte scurt, ea hidrolizând foarte rapid sub acţiunea
acetilcolinesterazei. Astfel în elaborarea unor eventuale medicamente prezentă interes substanţele, care ar
putea interveni în mersul proceselor ce urmează:
1) biosinteza mediatorului (Acetilcolinei); 2) eliberarea mediatorului din veziculele sinaptice; 3)
interacţiunea mediatorului cu colinoreceptorii; 4) hidroliza enzimatică a mediatorului; 5) retrocaptarea
colinei formate prin hidroliză de către terminaţiile presinaptice.
Interes major prezintă substanţele, care influenţiază acetilcolinesteraza (remediile

anticolinesterazice) şi colinoreceptorii – fie ca stimulatori (colinomimetice), fie ca inhibitori (colinoblo-
cante sau anticolinergice). După cum vom vedea din cele ce urmează în continuare după natura lor
chimică colinergicele cu aplicare în practica medicinală sânt alcaloizi şi săruri cuaternare de amoniu.
Colinoreceptorii sînt de două tipuri şi diferă atît prin localizare, cît şi prin sensibilitate faţă de
substanţele farmacologice: deosebim re-ceptori muscarinosensibili (M-colinoreceptori), sau de tipul
muscarinic şi nicotinosensibili (N-colinoreceptori), sau de tipul nicotinic. Denumirea derivă de la
alcaloizii care manifestă efect excitant asupra acestor receptori.
Nicotina, care, deşi nu are aplicare terapeutică, în doze mici manifestă efect stimulant prin eliberarea
aminelor adrenergice din medulosuprarenale. Muscarina, care este o substanţă toxică din ciuperca
Amanita muscaria, de asemenea, nu are valoare terapeutică, ca şi Nicotina, şi se întrebuinţează doar în
experienţele cu animale: produce vasodilatare, mioză şi contracţia muşchilor netezi, asemenea Acetilco-
linei, a cărei structură o sugerează.
HO
N
Me Me O
N +NMe3 Cl-
Nicotina Muscarina
Colinomimetice naturale
În majoritatea cazurilor acestea sunt alcaloizi: Pilocarpina (M-colinomimetic), Lobelina și Citizina

(N-colinomimetice). Pilocarpina, care acţionează direct asupra M-colinoreceptorilor, intensifică puternic
secreţia glandulară, prin contracţia muşchiului pupilei provoacă mioza (micşorarea pupilei) şi prin aceasta
scade tensiunea intraoculară, ceea ce a găsit aplicare în tratarea glaucomului 2. Micşorează tensiunea
intraoculară pentru 24 ore, stimulează sudoraţia, produce midriază (necesară studierii fundului de ochi).
Et N M
.HCl e
O N
O
Pilocarpina (hidroclorură)
Pilocarpini hydrochloridum
Cristale incolore sau pulbere cristalizată albă, higroscopică, fără miros, cu gust amar (toxic), solubile în
0,3 g apă şi 3 p. alcool, greu – în cloroform şi practic insolubile în eter. P.t. 199-204°C. [α] D20 +89° (pînă la
+92°; c=2, în apă, tub de 2 dm). Este un alcaloid din unele specii de Pilocarpus cu structura α-etil-β-(1-metil-
5-imidazolilmetil)-γ-butirolactonei şi proprietăţi farmacologice colinergice de mare valoare.
Preparate: soluții (1-2-4%), peliculă oftalmică (2,7mg), gel (4%).
Indicații: atrofia nervului visual, hemoragie în corpul sticlos, obliterarea arterială acută în retina,
tromboza venei centrale în retina.
Identificare. 1. Substanţa înmuiată cu etanol, la triturare cu calomel Hg2Cl2 se înnegreşte – se elimină

mercurul liber.
2. Se dizolvă 0,1 g substanţă în 5 ml apă proaspăt fiartă şi răcită şi 1 ml din soluţie se tratează cu
două picături acid sulfuric 10%, o picătură soluţie de bicromat de potasiu, 1 ml benzen, 2 ml apă
oxigenată şi se agită – stratul de benzen se colorează în albastru-violet.
3. La 1 ml din soluţia iniţială din experienţa precedentă, se adaugă 1 ml apă, 5 picături acid azotic
10% şi 3 picături soluţie de azotat de argint – apare precipitatul alb cazeos (AgCl).
Efecte adverse: sunt posibile mioza, dureri oculare, miopia, dereglarea văzului, lăcrimare etc.
Dozare. Se recurge la metoda de neutralizare a acidului clorhidric sau la metoda colorimetrică.
Conservare. Recipiente bine închise, ferit de lumină, conform listei A (Venenum).
Doze maxime: unică – 0,01g; nictemerală – 0,03g.
N-Colinomimeticele naturale (de asemenea alcaloizi) se caracterizează prin acţiune bifazică asupra
N-colinoreceptorilor: la aplicarea unor doze mici predomină faza de excitare, în timp ce la doze mari – cea
de inhibiţie. Lobelina, alcaloidul din Lobelia inflata şi Citizina, alcaloidul din salcîmul galben Cytisus
laburnum şi termopsis Thermopsis lanceolata, au găsit aplicare ca stimulatori reflectori de scurtă durată ai
respiraţiei.
O OH
2 NH
Glaucom
Ph N
(gr. Glaukos – verde marin)
Ph N
– afecţiune simptomatică oculară determinată de creşterea presiunii intraoculare. Se
manifestă prin îngustarea câmpului de vedere, acuitate redusă, durere în zona ochilor. Sânt contraindicate Atropina şi Cafeina
. HCl alcoolice.
Mebăuturile
(ceaiul tare, cafeaua), O
NaF i-PrO O
i-PrO F
Fluostigmin
a
Lobelina Citizina
Colinomimetice de sinteză
Carbacolul are structura carbamoilcolinei, radicalul carbamoil fiind hidrolizat mult mai lent din
motive electronice. Indicat ca picături oftalmice (3%) în glaucom – pentru micşorarea presiunii
intraoculare. La glaucom, una din cauzele cele mai frecvente de orbire, presiunea intraoculară creşte pînă
la un nivel patologic de 60-70 mm Hg (comparativ cu 12-20 mm în normă).
Anticolinesterazice
Deşi Acetilcolina este un colinergic foarte energic, ca medicament, practic, nu se foloseşte, din motiv
că are acţiune de foarte scurtă durată, fiind rapid hidrolizată sub acţiunea acetilcolinesterazei. Astfel,
efectul cholinergic poate fi asigurat şi în mod indirect – prin blocarea acetilcolinesterazei, care degradează
Acetilcolina . Medicamentele de acest tip s-au numit anticolinesterazice (inhibitori ai colinesterazei), ele fiind
alcaloizi naturali , săruri de amoniu sau esteri organofosforici3. Alcaloizii - Fizostigmina (salicilat),
Prozerina şi Galantamina (hidrobromură) manifestă acţiune reversibilă, iar Fosfacolul – acţiune irever-
sibilă.
Me
N . HBr
EtO O
HO O OMe
P
EtO O NO2
Galantamina (hidrobromura) Fosfacol
Fizostigmina (Ezerina) produce mioză, scade presiunea intraoculară, stimulează musculatura

gastrointestinală, biliară şi urinară şi are aplicare în glaucom şi atonie intestinală postoperatorie.
Actualmente, aplicare practică au analogii săi sintetici, cei mai solicitaţi fiind Neostigmina şi Piridostig-
mina:
3
Prin inactivarea acetilcolinesterazei, concentraţia Acetilcolinei creşte cu fiecare impuls nervos succesiv, ceea ce duce la
stimularea repetabilă a fibrei musculare cu spasm muscular. Un drog deosebit de eficace este Diizopropilfluorfosfatul (Fluostigmina,
gaz „neurotrop”) cu aplicaţii militare, care inactivează acetilcolinesteraza pentru cîteva săptămîni. Poate fi obţinut prin tratarea
oxiclorurii de fosfor cu izopropanol în dicloretan în prezenţa fluorurii de sodiu:
NaF i-PrO O
i-PrO F
Fluostigmin
a
Fizostigmina Neostigmina Piridostigmina
Fizostigmina (Salicilat)
Physostigmini salicylas
Cristale incolore fără miros, cu gust amar (toxic). Se dizolvă uşor în cloroform, bine – în alcool şi
apă, puţin – în eter. P.t. 184-187°C, putere rotatorie specifică: [α]D20 – 89° (pînă la – 94°; c=1 în apă). Uşor
alterabile: la aer, lumină, căldură sau în contact cu urme de metale se colorează în roşu.
Preparate: pulbere.
Indicații: aplicare limitată în oftalmologie pentru mioză (contractarea pupilei) sau reducedrea
presiunii intraoculare în glaucom.
Identificare. 1. Se dizolvă 5 mg substanţă în 0,5 ml amoniac 10% şi se evaporă la sicitate pe baia de

apă; reziduul albastru format se dizolvă în 3 ml alcool şi se tratează cu 1 ml acid acetic 30% şi 2 ml apă
– apare o coloraţie şi o fluorescenţă roşie.
2. Se dizolvă 50 mg substanţă în 4 ml apă fierbinte şi după răcire se completează la 5 ml; 1 ml din

soluţie se tratează cu o picătură de clorură ferică – apare o coloraţie violetă.
3. La 1 ml din soluţia iniţială precedentă se adaugă o picătură de hidroxid de sodiu 10% – apare o
coloraţie roşie.
Conservare. Recipiente bine închise, ferit de căldură şi lumină.

N
NH 2
Inhibitorii colinesterazei au fost primele remedii recomandate în tratamentul pacienţilor cu Maladia

Alzheimer, considerată ca o hipofuncţie colinergică: sub acţiunea radicalilor liberi intervin anumite
procese de degenerare a neuronilor colinergici, ceea ce într-o ultimă instanţă se manifestă prin demenţă,
ischemie cerebrală, debilitate senilă. Interes deosebit în acest sens prezintă Fizostigmina, Tacrina şi
Amiridina, care contribuie la creşterea conţinutului de Acetilcolină în structurile cerebrale.
. HCl
Tacrina Amiridina
Prin îmbinarea ambelor posibilităţi de a rezista acetilcolinesterazei, a fost obţinut Betanecolul, cu

N
NH 2
durată sporită de acţiune asupra muşchilor netezi, care intensifică în special peristaltismul intestinal:
1. COCl2 1. Me2NH
HO-CH-CH2Cl H2N-CO-O-CH-CH2Cl
2. NH3 2. MeCl
CH3 CH3
. HCl
+
H2N-CO-O-CH-CH2-NMe3 Cl-
X
Carbacol: X = H;
Betanecol: X = CH 3.
Colinolitice (Colinoblocante)
M-Colinoblocante sunt alcaloizii tropanului (tropeinele), Atropina şi Scopolamina: prin blocarea M-

colinoreceptorilor, ele împiedică fixarea Acetilcolinei şi nu permit stimularea (excitarea) musculaturii
netede a mai multor organe interne sau a ochiului (efect midriatic), reduc secreţia glandulară.
Sistemul biciclic al tropanului, în care piperidina este condensată cu pirolidina, constituie elementul
de bază în structura mai multor alcaloizi, caracteristici pentru plantele Solanaceae (mătrăgună, laur
porcesc, măselariţă), cît şi pentru unele specii Scopolia, Mandragora, Erythroxylon coca. Din această
categorie, fac parte, de rînd cu Cocaina şi însoţitorii ei, Scopolamina, Atropina şi Hiosciamina.
6
H2C CH H2C H3C N7 3
5
56
N CH 3 H2C 4
H2C CH H2C 7 1 1 2
N
Me
Structura tropanului
Atropina (sulfat)
Atropini sulfas
Atropina racemică (dl-Hiosciamina), care este esterul optic inactiv al alcoolului tropină şi acidului
tropic, este comercializată sub formă de sulfat (Atropini sulfas): pulbere cristalizată albă fără miros, bine
solubilă în apă și alcool. Este deosebit de toxică: doza letală constituie 100 mg pentru adulţi şi doar 10 mg
pentru copii. Interacționează în mod nonspecific atît cu M-, cît și cu N-colinoreceptorii. Reduce secreţia
salivară şi neutralizează colicele (intestinale, biliare, renale), produce midriaza de lungă durată, necesară
pentru studierea fundului de ochi.
Penetrează bariera hematoencefalică (BHE) și manifestă efect colinolitic cerebral ca remediu
antiparchinsonian.
Preparate: soluții injectabile (0,05; 0,1%), picături oftalmice (1%), comprimate (0,5mg), unguent
oftalmic (1%), peliculă oftalmică (1,6mg).
Indicații: ulcer gastro-duodenal, colecistite, calculoză biliară, bronhospasme sau spasme intestinale,
hipersecreție salivară, sudoripară sau bronșică etc.
Administrare internă, parenterală (s.c., i.m., i.v.) sau locală.
Efecte adverse: este posibilă hipersensibilitatea individuală, iar la superdoare – tahicardie, dereglarea
acomodării (adaptării) și micțiunii (disuria), atonia intestinală etc.
Identificare. 1. La 0,005 g substanţă se adaugă 5 picături acid azotic fumans şi se evaporă la sicitate
pe baia de apă; după răcire, reziduul galben este dizolvat în 2 ml acetonă şi la soluţie se adaugă 0,15 ml
soluţie alcoolică de hidroxid de potasiu – apare coloraţie violetă.
H3C N O
H3O+ HNO 3
O C CH Ph C6H5 CH COOH
OCOCH C6H5
CH2OH CH 2OH
CH 2OH
N
Me
Atropina Acid tropic
NO2 NO 2
COOH EtOH
O2N CH O N CH CH 2OH
CH 2OH KOH
NO2 KO NO 2
2. Se dizolvă 0,05 g substanţă în 1 ml apă proaspăt fiartă şi răcită şi se adaugă 0,2 ml soluţie clorură
de bariu – se formează precipitatul alb insolubil în acizi.
Hiosciamina este componenta optic activă (levogiră) a Atropinei racemice (molecula include
fragmentul acidului tropic levogir). Preparatul farmacopeic – frunza de măselariţă (Hyoscyami folium),
are un conţinut total de cel puţin 0,04% alcaloizi, exprimat în Hiosciamină, iar frunza de mătrăgună
Atropa belladonna L (Belladonnae folium) - un conţinut total de cel puţin 0,30% alcaloizi, exprimat în
Hiosciamină. Hiosciamina este de două ori mai activă comparativ cu Atropina racemică. Manifestă acţiune
sedativă şi paralizantă: asigură dilatarea pupilei prin paralizia nervilori, care activează fibrele
circulare ale irisului.
Scopolamina, care reprezintă esterul alcoolului scopină cu acidul tropic levogir, diferă de
structura Atropinei printr-o punte epoxidică (C 6–C7). Este comercializată sub formă de hidrobromură
(Scopolamini hydrobromidum) şi manifestă efect net deprimant al SNC şi SNV în agitaţii, convulsii,
prenarcoză, parkinsonism, de asemenea, în colici abdominali.*
Prin analogie cu Atropina cauzează tahicardie, paralizează acomodarea, relaxează musculatura netedă
(bronșică, tractul gastro-intestinal), reduce secreția glandelor digestive și sudoripare. Prin effect
colinolitic central se comportă ca un remediu sedativ și hipnotic, poate provoca amnezia.
Preparate: pulbere, soluții (0,05; 0,25%).
Indicații: remediu sedativ (în psihiatrie), antiparchinsonian (în neurologie), în asociere cu analgetice
în chirurgie, antiemetic.
Administrare internă, parenterală (i.m.) sau locală.

O
O C CH Ph
N O CH2OH
Me
Scopolamina
NaF i-PrO O
i-PrO F
* Fluostigmin* Preparatul Aeron, indicat în răul de mare
a
şi altitudine ca antivomitiv şi calmant, este un amestec de săruri ale Scopolaminei şi Hiosciaminei. Tropacina (Tropacinum), un
analog de sinteză al Scopolaminei, reprezintă esterul alcoolului tropină cu acidul difenilacetic şi are aplicare în parkinsonism,
paralizii şi alte disfuncţii, cauzate de dereglarea tonusului muscular.
N-Colinoblocantele ( N-Colinolitice) sunt săruri bis-cuaternare de amoniu, miorelaxante cu acţiune
periferică*, care inhibă transmiterea excitaţiei de la nervii motorii la muşchii striaţi. Blocarea receptorilor
colinergici de tip nicotinic în sinapsele neuromusculare rezultă cu relaxarea şi chiar paralizia musculaturii
striate, reprezentantul cel mai cunoscut fiind d-Tubocurarina .
Tubocurarina (clorura) este alcaloidul prancipal din curara, un extract din plantele Strychnos şi
Chondodendron din America de Sud. Are structura bis-tetrahidroizochinolinică cuaternizată,
asemănătoare Papaverinei, cu aplicare în clinică ca miorelaxant cu durată lungă de acțiune în intervențiile
chirurgicale, electroşoc sau convulsii tetanice.
Me Me
HO OMe
N
+
CH2 O
. 2I-
+
O CH2 N
MeO Me
Me
HO
d-Tubocurarina
Acetilcolina şi d-Tubocurarina au servit ca modele naturale în sinteza a numeroase blocante ganglionare

cu structura ionilor de tetraalchilamoniu. Primii şi cei mai simpli reprezentanţi (Me 4N+ Br-, BuN+Me3
Br-, Et4N+ Br-), deşi foarte active curarizante, din cauza timpului foarte scurt de acţiune şi a efectelor
secundare, au fost înlocuite cu derivaţi bis-cuaternizaţi :
Me3N+-(CH2)n-N+Me3·2X-
Hexametoniu: n = 6;
Decametoniu: n = 10.
Me3N+-C2H4-N(Me)-C2H4-N+Me3·2X-
Azametoniu
Pentru majoritatea curarizantelor de sinteză distanţa optimă dintre atomii cuaternari de azot
constituie 1,4-1,5 nm (14-15 Å), ceea ce corespunde lungimii unei catene cu 10 atomi de carbon. Au găsit
aplicare largă în anesteziologie la efectuarea intervenţiilor chirurgicale asupra organelor toracale şi
abdomenale, cât şi asupra membrelor (superioare sau inferioare). Se absorb greu din tractul gastro-
intestinal, fiind administrate parenteral ( de regulă, i.v.).
Succinilcolina (clorura de suxametoniu sau Ditilina) este un remediu miorelaxant cu durata scurtă
de acțiune: acţionează competitiv cu Acetilcolina, fiind apreciată în chirurgia dentară, manevre medico-
chirurgicale, endoscopii, electroşoc sau tetanos. Structură asemănătoare şi acţiune prin mecanism
competitiv la ocuparea receptorilor are şi Hexacarbacolina, care este un curarizant de 20 ori mai activ
comparativ cu etalonul natural.
+ +
CH2-COOC2H4-NMe3 NHCOOC2H4NMe3
. 2Cl- (CH2)6 . 2Cl-
CH2-COOC2H4-NMe
+ 3 NHCOOC2H4NMe
+ 3
NaF i-PrO O
i-PrO F
* Fluostigmin*Există de asemenea miorelaxante cu
a
acţiune centrală (a vedea Tranchilizantele).
Succinilcolina Hexacarbacolina
Colinoliticele au găsit aplicare practică relativ largă, dat fiind, că mai multe afecţiuni sunt insoţite de
hiperfuncţia sistemelor colinergice, cum ar fi, de exemplu, ulcerul, hipertonia, astmul bronşic etc. De
exemplu, prin blocarea colinoreceptorilor din mucoasa şi muşchii netezi ai stomacului şi intestinelor m-
colinoliticele împiedică excitarea acestora de către Acetilcolină şi, ca rezultat, secreţia gastrică scade.
Alcaloizii Atropina şi Platifilina*, care manifestă un asemenea efect, în asociere cu alte remedii, găsesc o
anumită aplicare în tratamentul ulcerului (stomacal sau duodenal).
CH3 OH
H3C - CH = C - CH2 - CH - C - CH3
O C C O
O O
Platifilina
Dat fiind, că una din cauzele cele mai frecvente în apariţia fenomenului durerii este dereglarea
circulaţiei sanguine şi spasmul musculaturii netede, remediile spasmolitice şi vasodilatatoare contribuie şi
la atenuarea senzaţiei de durere (efect analgezic).
3.3.2. Neurotrope cu acţiune asupra adrenoreceptorilor

Medicamentele sistemului nervos vegetativ care produc efecte asemănătoare Noradrenalinei (şi
Adrenalinei) sînt denumite adrenomimetice sau adrenergice (simpatomimetice), iar cele cu efect
antagonist – adrenolitice (simpatolitice).
Adrenomimetice
Noradrenalina diferă de Adrenalină printr-un efect vasoconstrictiv şi presor mai pronunţat şi găseşte
aplicare ca mijloc de ridicare a presiunii arteriale în cazurile de hipotonie acută, cauzată de intervenţii
chirurgicale, traume sau intoxicaţii însoţite de suprimarea centrilor vasomotorii. 4Efectele bronholitic și
cardiostimulator sunt pronunțate slab.
Secretată de către terminaţiile nervoase, Noradrenalina urmează a fi îndepărtată pe trei căi distincte:
1) retrocaptarea în terminaţiile adrenergice prin proces activ (se asigură eliminarea a 50-80% din
cantitatea totală secretată); 2) difuzia în ţesuturi şi mai departe în sînge; 3) destrucţia enzimatică sub
acţiunea monoaminoxidazei MAO din terminaţiile nervoase sau a unei altei enzime prezente în ţesuturi –
NaF i-PrO O
i-PrO F
* Fluostigmin* Se conţine în Senecio platyphyllus D.C.
a
NaF i-PrO O
i-PrO F
4 Fluostigmin Se consideră de asemenea, că psihoza depresivă
a
ar putea fi rezultatul formării unei deficienţe în conţinutul Noradrenalinei (sau Serotoninei). Medicamentele care reduc secreţia de
Noradrenalină, cum ar fi Rezerpina, produc frecvent depresiuni. Şi invers, cca 70% din pacienţii depresivi sînt trataţi cu medicamente,
care stimulează efectul excitator al Noradrenalinei la nivelul terminaţiilor nervoase.
catecol-O-metiltransferaza (COMT). Ajunsă în sînge, Noradrenalina rămîne activă timp de doar 10-30
sec.
Mai multe amine alifatice cu structura chimică cît se poate de simplă manifestă acţiune
adrenomimetică (simpatomimetică), deşi au puţine elemente structurale comune cu Noradrenalina:
efectul de mărire a presiunii arteriale (amine presoare) apare deja la izoamilamină şi devine mai
pronunțat la aminele primare C7-C9, dintre care Tuaminoheptanul (2-Aminoheptanul) manifestă efect
vasoconstrictor asupra mucoaselor inflamate în decongestia nazală.
Adrenergicele cu aplicare în practica medicinală contemporană sunt, în primul rând, catecolaminele

şi, în măsură ceva mai mică –imidazolinele.
Catecolaminele au rol decisiv în reglarea automatismului, conductibilităţii şi constricţiei

miocardului. Sunt derivaţi ai β-feniletilaminei, care includ în structura lor două grupari hidroxilice
(fragmentul pirocatechinei). Se formează în glandele medulosuprarenale, cu concursul unor enzime
specific, pornind de la fenilalanină, care se va transforma consecutiv formînd tirozina, DOPA, Dopamina,
Noradrenalina şi, în sfîrşit, Adrenalina:
2 /O/
CH2-CH-COOH HO CH2-CH-COOH
- CO2
NH2 HO NH2
DOPA
Fenilalanina
/O/
HO CH 2-CH2-NH2 HO CH-CH 2 HO CH-CH 2
OH NH2 OH NHCH 3
HO Dopamina HO HO
Noradrenalina Adrenalina
Dopamina, care figurează în această schemă ca un produs intermediar, asigură eliberarea

Noradrenalinei din terminațiile nervoase presinaptice și se comportă, prin urmare, ca un adrenomimetic
indirect. Nu penetrează bariera hematoencefalică, în organism se descompune rapid şi din această cauză
este administrată intravenos prin perfuzie. Este indicată în şocul cardiogen. Pe de o parte, Dopamina se
prezintă ca predecesor în biosinteza Noradrenalinei şi Adrenalinei, iar pe de altă parte – este un
neuromediator de sinestătător.
Direcţiile eventuale de acţiune farmacologică asupra transmisiunii adrenergice a impulsurilor
nervoase pot fi prezentate după cum urmează: 1) biosinteza Noradrenalinei; 2) depozitarea mediatorului
în vezicule; 3) inactivarea enzimatică a mediatorului; 4) eliminarea mediatorului din terminaţii; 5)
recaptarea mediatorului de terminaţiile presinaptice.
Adrenomimetice
Acestea sunt substanţe, care stimulează adrenoreceptorii, reprezentantul cel mai elocvent fiind
Adrenalina: exercită acţiune stimulatoare directă asupra α-şi
β-receptorilor, deosebit de pronunţată în cazul sistemului cardio-vascular şi însoţită de creşterea presiunii
arteriale. La administrare intravenoasă, ridică tensiunea arterială prin efect vasoconstrictor. Mai poate fi
aplicată şi local – în hemoragii, sau pentru amplificarea efectului anestezicelor locale.
Dat fiind, că Adrenalina se distruge în tractul gastro-intestinal şi în ficat, ea va fi aplicată doar
parenteral (s.c., i.m. uneori i.v.) şi local. În dependenţă de aceasta va fi diferită şi durata efectului – de la 5
min (administrare i.v.), până la 30 min (administrare s.c.).
Adrenalina (Epinefrina)
l–1–(3,4-Dihidroxifenil)-2-metilaminoetanol,
hidroclorură sau hidrotartrat
Adrenalinum
HO CH-CH2-NH-CH3 . HX
HO OH
Adrenalina (Epinefrina) stimulează atît alfa-, cît și beta-receptorii și manifestă proprietăţi puternic
vasoconstrictoare periferice şi a găsit aplicare ca stimulent în stările de şoc, insuficienţă cardiacă, crize de
astm bronşic, stop cardiac. Este unul din factorii care asigură adaptarea organismului la condiţiile
nefavorabile. Sub acţiunea factorilor stresanţi suprarenalele eliberează două tipuri de hormoni –
Adrenalina (Epinefrina) şi hormonii glucocarticoizi (inclusiv – Hidrocartizonul). Aceştia, pe de o parte,
mobilizează energia necesară pentru intensificarea activităţii muşchilor şi sistemului cardio-vascular,
favorizând în aşa mod transportul oxigenului, iar pe de altă parte „deconectează” activităţile neesenţiale
într-o situaţie critică, cum ar fi, de exemplu, procesele de creştere.
Preparate: Hidrotartratul Adrenalinei şi soluţia sa injectabilă de 0,18%, cît şi soluţia de 0,1% de
Hidroclorura de Adrenalină, vor fi stabilizate (cu clorbutanol, bisulfit de sodiu).
Adrenalina este biotransformată în toate ţesuturile prin O-metilare şi deaminare, realizate, respectiv,
prin concursul catecol-O-metiltransferazei (COMT) şi monoaminoxidazei (MAO), metaboliţii inactivi
fiind eliminaţi prin rinichi.
Indicații: vasodilatarea coronariană, vasoconstricția periferică, bronhodilatarea; astm bronșic, șoc
anafilactic, reacții alergice acute, comă hipoglicemică (provocată de superdozarea insulinei), constricția
vasculară la anestezia locală.
Administrare locală, parenterală (s.c., i.m., i.v.) sau intracardiacă.
Efecte adverse: sunt posibile agitația, aritmii, ischemia mocardică, tremr, cefalee,, dispepsie sau
edem pulmonar la superdozare).
Identificare. Molecula Epinefrinei conţine fragmentul structural al pirocatechinei şi, ca rezultat, se va
oxida foarte uşor (ea fiind un donator de hidrogen şi un reducător bun):
– reduce argintul din soluţia amoniacală de azotat de argint;
– oxidul de cupru (I) este transformat în cupru metalic;
– în mediul bazic se oxidează cu 1,2-dinitrobenzen (coloraţie albastru-violetă);
– în reacţie cu iodatul de potasiu în acid fosforic soluţia se colorează în roz;
– la încălzire în mediu alcalin are loc scindarea hidraminică cu eliminarea metilaminei, care poate fi
detectată prin reacţie cu 2,4-dinitroclorbenzen – se va forma un produs colorat galben-portocaliu,
insolubil în solvenţi organici:
1. Se dizolvă 0,05 g substanţă în 1 ml acid clorhidric 0,5M/L şi se completează cu apă pînă la 2,5 ml.
Un volum de 0,2 ml din soluţie este diluat cu 4 ml apă şi tratat cu două picături clorură fierică – apare o
coloraţie verde; se adaugă două picături de amoniac 10% – coloraţia trece în roşu-violaceu.
2. Un alt volum de 0,1 ml din soluţia iniţială din experienţa precedentă, de asemenea diluat cu 4 ml
apă, este tratat cu 1 ml soluţie
0,1 M/L tiosulfat de sodiu Na2S2O3– apare o coloraţie roşie (deosebire de Noradrenalină).
Dozare. Se dizolvă la cald 0,3 g substanţă în 50 ml acid acetic anhidru, după răcire se adaugă cristal
violet în acid acetic şi se titrează cu acid percloric 0,1 M/L în dioxan pînă la coloraţie albastră: 1 ml acid
corespunde la 0,01832 g substanţă.
Conservare. Recipiente bine închise, sub azot, ferit de lumină şi căldură (Venenum).
Doze maxime: unică – 1ml soluție 0,1% hidroclorură sau 0,18% hidrotartrat; nictemerală – 5ml.
Prin înlocuirea metilaminei în sinteza Adrenalinei cu alte amine alifatice primare rezultă o gamă
vastă de produse cu efect vasoconstrictor sau bronhodilatator, utilizate în stările de şoc, infarct, astm. De
altfel, produsele obținute nu vor conţine în mod obligatoriu cele două grupări hidroxilice. Deşi sinefrinele
au o singură grupare fenolică, iar în alţi compuşi aceste grupări vor fi plasate în poziţiile 3,5, domeniile
generale de aplicare rămîn aceleaşi: vasodilatarea coronariană, vasoconstricţia periferică, bronhodilatarea
şi utilizarea ca anorexice.
Dacă Adrenalina şi Noradrenalina manifestă acţiune de scurtă durată, ele fiind rapid inactivate, apoi
Sinefrinele cu o singură grupare fenolică au acţiune mai îndelungată, iar prin eliminarea ambelor grupări
hidroxilice activitatea adrenergică scade mult deşi creşte durata de acţiune (de 7-10 ori).
OH CH3
HO - CH-CH2-NH-CH--R. HCl
HO
Izoprenalina (Izadrina,
Bronhodilatina): R = CH3;
Dobutamina (Dobutrex):
R = CH2CH2C6H4-OH-4.
Se cunosc două categorii de adrenoreceptori (Ahlquist, 1948):

α-adrenoreceptorii (care asigură constricţia vasculară – efectul presant şi, ca rezultat, ridicarea presiunii
arteriale), și β-adrenoreceptorii ( care asigură efectul opus – dilatarea vaselor). Preparatele, ce
influenţează aceste sisteme receptoare, se vor aranja în ordinea ce urmează:
←−−−−−−−α-adrenoreceptorii−−−−−−−−−−
(vasoconstricţie)
Noradrenalina – Adrenalina – Isoprenalina – N-ter-Butilnoradrenalina

(N-H) (N-Me) (N-izoPr) (N-terBu)
−−−−−−−−−−β-adrenoreceptorii−−−−−−−→
(vasodilatare)
Efectul stimulator asupra β-adrenoreceptorilor (vasodilatator) va fi cu atît mai pronunţat, cu cît e mai
voluminos radicalul atașat la atomul de azot (şi, prin urmare, cu cît mai mare lipofilitatea substratului).
Izadrina
(N-Izopropilnoradrenalina, hidroclorură)
Isadrinum
Pulbere cristalizată albă ușor solubilă în apă, formînd soluții cu o nuanță verzuie. Deși posedă unele
particularități proprii Adrenalinei (accelerează și fortifică contracțiile cardiace, intensifică propulsia
sanguină și consumul de oxygen în miocard), spre deosebire de aceasta relaxează puternic bronhii, fără a
cauza stenoza vaselolr periferice și majorarea tensiunii arteriale (reduce tensiunea).
Efectul farmacologic al acestui compus se datorește stimulării beta-adrenoreceptorilor (din categoria

beta-adrenomimeticelor mai face parte și N-ter.butilnoradrenalina).
Preparate: soluții pentru inhalare (0,5; 1%), comprimate sublinguale(0,005g).
Indicații: bronhodilatant, unele varietăți ale ș/ocului cvardiogen (cu propulsive sanguină redusă).
Efecte adverse: tahicardie, greață, tremor.

Din categoria adrenomimeticelor cu acţiune indirectă face parte Efedrina, care prin analogie cu
Adrenalina de asemenea contribuie la eliberarea mediatorului (Noradrenalinei).
Efedrina (Hidroclorură)
Ephedrini hydrochloridum
Efedrina cu structura D-(-)-eritro-1-fenil-2-metilami-nopropanolului este un alcaloid pe care-l conţin
mai multe varietăţi de Ephedra, sub forma a doi enantiomeri în proporţie de cca 2%:
CH3 CH3
H - C - NHCH3 H - C - NHCH3
H - C - OH HO - C - H
C6H5 C6H5
Efedrina Pseudoefedrina
Stereoizomerul activ L-eritro este comercializat ca hidroclorură: cristale aciculare sau pulbere
cristalizată albă, fără miros, cu gust amar. Uşor solubil în apă (1:5), solubil în alcool (1:14), foarte
greu solubil în cloroform, practic insolubil în eter. P. 217-220°C. [α] D20 – 33° (pînă la – 36°; c=5, în
apă). Soluţiile apoase au pH-ul 4,5-7,0.
Ca structură chimică diferă de la Adrenalină doar prin absenţa grupărilor hidroxile în ciclul aromatic,
catena aminoetilică laterală fiind substituită prin fragmentul aminopropilic. Şi totuşi după compor tarea
farmacologică este un analog al acesteia: provoacă constricţia vasculară, ridicarea presiunii arteriale,
dilatarea bronhilor, frînarea peristaltismului intestinal, dilatarea pupilei şi creşterea conţinutului de zahăr
în sînge. Manifestă efect excitant asupra SNC, sporeşte excitabilitatea centrului respirator şi acţionează ca
şi Amfetamina (Fenamina), deşi în măsură mai mică. Comparativ cu Adrenalina, efectul este mai moale,
dar cu durată mai lungă, iar stabilitatea mai mare permite şi administrarea internă.
Preparate: pulbere, comprimate (0,002-0,003-0,01-0,025g), soluție injectabilă (5%), soluții pentru

administrare intranazală (2; 3%).
Indicații: fenomene inflamatorii la rinite, reacții alergice (urticarie,astm bronșic, febra de fîn etc.),
miastenie, itoxicare cu hipnotice sau stupefiante, enureză.
Administrare internă înainte de masă sau locală (s.c., i.m., i.v.).
Doze maxime (maturi): unică 0,05g, nictemerală 0,15g.
Identificare: 1. Soluţia de 0,02 g substanţă în 1 ml apă proaspăt fiartă şi răcită este tratată cu 0,5 ml
sulfat de cupru şi 1 ml hidroxid de sodiu 10% – soluţia se colorează în albastru-violet. Se adaugă 2 ml eter
şi se agită – stratul eteric se colorează în roşu-violaceu, iar stratul apos în albastru.
2. Soluţia de 0,02 g substanţă în 1 ml apă se tratează cu 0,5 ml hidroxid de sodiu 10%, 6 picături
soluţie 0,1 M/L de permanganat de potasiu şi se încălzeşte la fierbere – se formează aldehida benzoică cu
miros caracteristic şi se elimină metilamina, care colorează hîrtia roşie de turnesol în albastru.
3. Soluţia de 0,02 g substanţă în 1 ml apă este tratată cu 5 picături acid azotic 10% şi 3 picături azotat
de argint – se formează precipitatul alb cazeos.
Preparate: soluţie de 5% (Solutio Ephedrini hydrochloridi pro injectionibus), comprimate
(Tabulettae Ephedrini hydrochloridi) cu masa de 0,2 g ( 0,025 g principiu active).
Conservare. Separandum. În recipiente bine închise, ferit de lumină.
Imidazoline.Mai mulţi compuşi din această serie sunt adrenergice dintre cele mai eficace, deşi ca
structuri chimice diferă considerabil de catecolamine.
Nafazolina (naftizină, rinofug)

2-(1-naftilmetil)imidazolină, nitrat
Naphthyzinum
N
. HNO 3
CH 2 N
H
Pulbere albă cristalizată, solubilă în alcool, greu solubilă în apă. Manifestă acţiune α-adrenomimetică,
asemenea Noradrenalinei, efectul vasoconstrictiv fiind de durată mai lungă. Găseşte aplicare, în principal,
în rinite* acute, inflamarea cavităţilor atacate de highmorită sau hemoragii nazale, dat fiind, că reduce
afluxul de sînge către sinusurile venoase (nu este, de altfel, recomandată în rinitele cronice).
Asigră stenoza vaselor periferice cu durata mai lungă, comparativ cu alte alfa-adrenomimetice,
majorează tensiunea arterială, lărgește pupila. Aplicată fiind pe mucoasă, manifestă efect antiinflamator
(antiedematos). În asociere cu anestgezicele locale asigură prolongarea efectului acestora.
Preparate: soluții (0,05; 0.1%), emulsia Sanorinum (0,1%).
Indicații: rinite acute (dar nu și cronice!), laringite, hemoragii nazale, conjunctivite alergice, sinuzite,
polinoze, highmorite.
Efectul vasoconstrictor slăbește treptat și peste 5-7 zile tratamentul este sistat pentru cîteva zile.
Efecte adverse: iritarea sau gonflarea mucoaselor, hiperemia, greață, cefalee, tahicardie, majorarea
tensiunii arteriale.
Clofelina
Clophelinum
Deși foate apropiată ca structură cu Nafazolina este și ea un adrenomimetic din categoria

vasodilatatoarelor periferice: stimulează alfa-adrenorerceptorii periferici și manifestă efect
vasoconstrictor puternic, ceea ce de asemenea ridică tensiunea arterială. Însă, și aici este deosebirea
esențială, majorarea tensiunii este un proces de scurtă durată, după care urmează un proces hipotensiv de
lungă durată, însoțit de un efect sedativ foarte pronunțat și chear de un efect de reducere a tensiunii
intraoculare în glaucom. Rămîne unul din remediile solicitate în neutralizarea (jugularea) crizelor
hipertonice.
La administrarea internă a doar 0,075mg de 2-4 ori/24 ore efectul hipotensiv se manifestă peste 1-2
ore și persistă 6-8- ore.
NaF i-PrO O
i-PrO F
* Fluostigmin* Rinita (grec. Rhinos-nas) sau Guturaiul
a
– inflamaţia mucoasei nazale, în versiunea acută (numită de asemenea Coriză) este provocată de microbi patogeni în condiţii de
suprarăcire a organismului. Debutează cu uscarea cavităţii nazale şi strănuturi repetate, după care urmează secreţii seroase
abundente din nas cu îngreuierea respiraţiei nazale. Sânt indicate băi calde cu muştar, sau ciai cu miere.
Tolazolina, sau hidroclorura de 2-benzilimidazolină-2 este de asemenea un adrenergic din aceeaşi serie,
folosit ca vasodilatator periferic:
N NH . HCl
CH 2
Adrenoblocante (adrenolitice)
Remediile din această categorie împiedică interacţiunea mediatorului (Noradrenalinei) cu

adrenoreceptorii și provoacă diminuarea efectului presor. Efectul adrenolitic poate fi rezultatul a două
procese: 1) fie că se întrerupe sinteza şi eliminarea Noradrenalinei; 2) fie că sunt blocați receptorii
adrenergici ceea ce împiedică interacţiunea lor cu Noradrenalina (sau adrenergicele exogene). În genere,
adrenoliticele produc vasodilatare periferică, aceştia fiind: derivaţii acidului lizergic (alcaloizii din ergot,
Claviceps purpurea, cornul secării - Ergotamina, Ergometrina), imidazoline (Fentolamina), β-
cloretilamine (Dibenzilina), 3-ariloxi-2-propanolamine (Propranololul sau Anaprilina).
Dibenzilina sau hidroclorura N-(2-cloretil)-N-(1-metil-2-fenoxietil) benzaminei, se aplică în tratarea

hipertensiunii şi a unor dereglări vasculare periferice. Blochează ireversibil receptorii α-adrenergici
pentru un timp de cîteva săptămîni prin legătură covalentă cu receptorul (poate bloca şi receptorii
serotoninei). Ca şi alte 2-cloretilamine, prin analogie cu N-iperitele, în soluţie bazică sau neutră formează
un cation amoniu foarte reactiv, care blochează prin alchilare o grupare hidroxilică OH, mercapto SH sau
aminică NH a receptorului α-adrenergic:
R2 Cl R2 + R-OH R2 OR
N N - HCl N
R1 R1 R1
Cl-
ONa O-CH2-CH-CH3
CH3CH(OH)CH2Cl 1.SOCl2
OH 2. H2NC2H4OH
O-CH2-CH-CH3 Ph-O-CH2-CH-CH3
1. PhCH2Cl
NH-C2H4-OH 2. SOCl2 Ph-CH2-N-CH2CH2Cl
Dibenzilina
Preparatele cu efect de β-adrenoblocante din seria 3-ariloxiderivaţilor 2-propanolaminei concurează

cu aminele adrenergice la ocuparea receptorilor β-adrenergici şi prin blocare reversibilă a receptorilor
inhibă efectele adrenergicelor şi provoacă scăderea frecvenţei şi a debitului cardiac, hipotensiunea,
bronhoconstricţia.
Anaprilina (Propranolol)
Anaprilinum
Pulbere cristalizată albă bine solubilă în apă și alcool, dar și cu lipofilie bine pronunțată. Se prezintă
ca un beta-blocant non-selectiv: reduce intensitatea și frecvența contracțiilor cardiace, consumul de
oxygen și propulsia sistolică – ca rezultat tensiunea arterială scade treptat. Inhibă lipoliza în țesutul
adipos, reduce activitatea reninei în serul sangvin.
Preparate: comprimate (0,01; 0,04g), soluție injectabilă (0,25%), picături oftalmice (1%).
Indicații: tratamentul și profilaxia patologiilor ischemice și infarctului, hipertensiunea arterială la

etapa initială, tireotoxicoza, stenocardia în repaos (dar, mai ales, în efort), aritmii etc.
Efecte adverse: sunt posibile bradicardia, bronhospasme, slăbiciune, dereglarea somnului, dispepsia,
depresia.
În structura acestor preparate se face observată prezenţa la atomul de azot a fragmentului izopropilic
sau ter-butilic cu maximă lipofilie şi absenţa fragmentului pirocatechinic: catecolaminele au marele
dezavantaj de a fi dezactivate rapid în organism sub acţiunea enzimei catecol-O-metiltransferază COMT.
În structura catenei laterale, se evidenţiază, de asemenea, fragmentul N-izopropilaminoetanolic,

prezent şi în molecula Izoprenalinei (Izadrinei), cu efect β-adrenostimulator: se prea poate, că anume
acest element structural favorizează conexiunea preparatelor la β-adrenoreceptori. Dar deoarece în rest
structurile diferă, altele vor fi şi proprietăţile fizico-chimice, efectul final fiind nu stimularea (ca la
Izoprenalină), ci blocarea β-adrenoreceptorilor.
Fentolamina
2-[n-(p-tolil)-n-(m-hidroxifenil)aminometilimidazolină
(Hidroclorură)
Phentolaminum
4 H3C N
C6H4
N CH 2
. HCl
3 HO C6H4 N
H
Pulbere cristalizată albă puțin solubilă în apă, greu în alcool. Deși ca structură chimică este apropiată
Clofelinei (care manifestă efect central), se deosebește de aceasta prin efectul său periferic: este un α-
adrenoblocator al impulsurilor adrenergice vasoconstrictive şi, prin urmare, favorizează dilatarea vaselor
periferice, asigurarea cu sînge a muşchilor, dermei, mucoaselor şi micşorarea tensiunii arteriale.
Preparate: comprimate (0,025g).
Indicații: eliminarea acceselor (crizelor) hipertensive, dereglarea circulației periferice, tratamentul
plăgilor.
Efecte adverse: sunt posibile tahicardia, vertigii, dispepsia.
CAPITOLUL 4. MEDICAŢIA FUNCŢIILOR SISTEMULUI NERVOS CENTRAL (SNC)

Compartimentul vizează remediile neurotrope care manifestă activitate în stările psihice şi
emoţionale (psihotropele), favorizează instalarea somnului (hipnoticele), micşorează perceptibilitatea
senzaţiilor dureroase (analgezicele), cauzează anestezie generală (anestezicele generale) etc. Efectul se
datoreşte proprietăţii diferitor substanţe de a interveni în procesul de transmitere interneuronală
(sinaptică) a excitaţiei prin deprimarea sau stimularea acestuia. Etapele acestei intervenţii pot fi diferite:
biosinteza sau depozitarea mediatorului*, eliminarea mediatorului din terminaţiile nervoase, sau, din
contra, retrocaptarea neuronală a acestuia, interacţiunea dintre mediator şi receptorii membranelor
postsinaptice sau presinaptice, inhibarea proceselor de degradare biochimică a mediatorilor etc.
4.1. Hipnoticele
Remediile hipnotice (somnifere sau soporifice) au aplicare în tratamentul perturbărilor somnului

(insomnii), care se manifestă fie prin inducţii dificile ale somnului (adormire grea), fie prin trezirea prea
rapidă şi somn de durată scurtă. Insomnia, ca formă de manifestare a unor asemenea dereglări funcţionale
ale SNC poate fi cauzată de traume psihice, nevroze, afecţiuni organice ale creierului (de exemplu, scleroza
vaselor craniene), ale organelor interne sau ale glandelor endocrine.
Hipnoticele favorizează instalarea unui somn asemănător celui fiziologic, grăbesc procesul de
adormire şi prelungesc durata somnului. Sînt clasificate în hipnotice narcotizante şi hipnotice
tranchilizante, deşi în dereglările somnului sînt indicate şi unele preparate cu altă acţiune farmacologică,
cum ar fi, de exemplu, Dimedrolul (antihistaminic) sau Oxibutiratul de sodiu (anestezic general).
După natura chimică hipnoticele pot fi clasificate după cum urmează:
– amide ale acidului carbonic – barbituricele, esterii acidului carbamic (carbamaţii), N-acilderivaţii
carbamidei sau ureei (ureidele);
– compuşi conţinând gruparea triclormetilică CCl 3 (Cloroformul, Cloralhidratul, Clorbutanolul, cât
şi analogul lor bromurat – Tribrometanolul);
-1,4-benzodiazepine;
- compuşi de altă natură, cum ar fi, de exemplu, imidazopiridinele și pirolopirazinele.
Sub aspect cronologic primul (şi cel mai bine cunoscut) reprezentant al hipnoticelor poate fi
considerat Alcoolul etilic (Etanolul). Este un narcotizant tipic, în majoritatea ţărilor forma principală de
eufomanie fiind anume alcoolismul, sau Etilismul. Manifestă de asemenea proprietăţi dezinfectante fiind
folosit atît pentru dezinfectarea mîinilor sau instrumentelor chirurgicale, cît şi pentru medicaţie externă –
fricţiuni şi comprese, prepararea extractelor, tincturilor şi altor forme medicamentoase.
Identificare. 1. La încălzire cu iod în mediu alcalin se formează iodoform (proba cu iodoform):
C2H5OH + 4I2 + 6KOH → CHI3↓ + 5KI + HCOOK + 5H2O.

În acest scop, se tratează 0,5 ml alcool cu 5 ml soluţie 10% hidroxid de sodiu NaOH, 2 ml soluţie 0,1
NaF i-PrO O
i-PrO F
* Fluostigmin* Mediatorii (lat. Mediator – intermediar,
a
mijlocitor) reprezintă substanţe chimice relativ simple, care participă la procesul de transmitere a impulsurilor de la terminaţiile
nervoase la organele efectoare şi de la un neuron la altul. Sunt depozitate în vezicule speciale şi la excitarea nervului se elimină
în spaţiul sinaptic sau în locurile de contact ale axonilor cu celulele organului efector. În rezultatul interacţiunii cu receptorul spe -
cific de pe membrana celulei apare efectul fiziologic respectiv: contracţia musculară, eliminarea secreţiei glandulare, dilatarea sau
constricţia vaselor sanguine etc . Deşi reprezentanţii principali sunt Noradrenalina şi Acetilcolina, ca mediatori acţionează şi alte
substanţe fiziologic active: Serotonina, Histamina, Oxidul de azot (I) NO etc.
M/L iod şi se încălzeşte la 50°C: se formează precipitatul galben de iodoform, cu miros caracteristic.
2. Caracteristică, în măsură mai mare, este reacţia de esterificare cu formare de etilacetat cu miros
specific: se tratează 2 ml alcool etilic cu 0,5 ml acid acetic, 1 ml acid sulfuric şi se încălzeşte la fierbere –
se formează etilacetat cu miros caracteristic.
3. Bicromatul de potasiu, în mediu de acid sulfuric, oxidează alcoolul etilic la acetaldehidă (miros
caracteristic de mere alterate).
Acţiunea asupra SNC este aceea caracteristică anestezicelor generale (efect deprimant asupra
mecanismelor superioare de control), efectele asupra sistemului circulator fiind de importanţă minoră.
Lezează ţesuturile prin deshidratarea şi precipitarea protoplasmei (efect astringent), irită mucoasele
pînă la inflamaţie – consumul de băuturi tari este adesea însoţit de gastrită cronică. Intră în categoria
substanţelor la administrarea repetată a cărora reacţia de răspuns a organismului slăbeşte treptat, ea
devenind tot mai puţin intensivă. Această toleranţă ar putea fi considerată ca un rezultat al adaptării.
Toleranţa faţă de medicamentele, care acţionează asupra SNC, se manifestă sub două forme: 1)
dependenţa fizică ; 2) dependenţa psihică (emotivă).
Dependenţa fizică, numită de asemenea adicţie (engl. Adiction), se caracterizează prin sindromul de
abstinenţă, care se manifestă prin apariţia unor reacţii adverse atunci, cînd se întrerupe administrarea
agenţilor respectivi.
Dependenţa psihică (sau eufomania) se caracterizează prin euforie şi stare de excitaţie. Simptomele
sindromului de abstinenţă lipsesc, fenomenul are la bază doar factori psihologici şi se manifestă, în
principal, la persoanele dezechilibrate psihic. Ca exemplu clasic poate servi cocainismul, pe fundalul
căruia ca un fenomen “inocent” se priveşte obişnuinţa (habituation) faţă de cafea, alcool sau tutun.
Alcoolismul poate fi considerat ca un caz particular al dependenţei psihice, exprimat cu mult mai slab.
Acţiunea hipnotică în seria alcoolilor este determinată de structură, numărul atomilor de carbon,
ramificarea şi gradul de saturare a catenei, prezenţa atomilor de halogen. Un produs remarcabil în acest
context rămîne a fi Etclorvinolul (Placidil), molecula căruia întruneşte un cumul de funcţii hipnotice:
grad avansat de nesaturare, structură ramificată, atom de halogen. Se resoarbe rapid, asigură un somn de 5
ore după 20-40 min. şi este eliminat completamente în 24 ore.
În seria compuşilor carbonilici se evidenţiază prin acţiune hipnotică aldehida acetică şi acetofenona.
Acetaldehida comercializată sub forma trimerului (paracetaldehidă), deşi eficientă şi lipsită de toxicitate,
are miros persistent neplăcut.
Acetofenona (Hipnona) şi cetonele superioare sînt toxice, deşi au activitate hipnotică apreciabilă.
Amidele acidului carbonic
Acestea sunt hipnoticele din generația I. Acidul carbonic, fiind un acid bibazic, formează două amide:
1) monoamida incompletă (acidul carbamic); 2) diamida completă (carbamida, ureea).
O O O
HO-C-OH NH 3 NH3
-HOH HO-C-NH2 H 2N-C-NH 2
-HOH
acid carbamida
carbamic (ureea)
Esterii Acidului carbamic – uretanii posedă efect hipnotic şi un timp au avut aplicare în practica
medicinală, aceştia fiind: carbamatul de etil (Uretan) şi carbamatul de izopropil (Ghedonal).
Efect sedativ şi hipnotic mai pronunţat posedă ureida acidului dietilbromacetic – Carbromal
(Betadorm) şi N-acetilderivatul acesteia, Acecarbromal (Afrodor), cît şi ureida acidului 2-bromizovaleric
– Bromizoval (Bromural, Bromoval).
De notat, că în acelaşi timp ureida acidului fenilacetic, Fenacemida (fenilacetilureea) manifestă
acţiune anticonvulsivantă fără efect hipnotic.
Barbituricele, hipnotice de asemenea din generația I, reprezintă ureide ciclice, derivaţi ai acidului
barbituric şi constituie categoria cea mai numeroasă de hipnotice – sedative folosite în terapia stărilor de
excitaţie, tensiune, hipersensibilitate, insomnii etc. Sînt ureide ciclice ale acidului malonic şi pot fi obţi-
nute prin condensarea esterilor acestui acid cu ureea.
Atît acidul barbituric, cît şi sărurile sale nu manifestă proprietăţi hipnotico-sedative – acestea apar doar în
urma unor transformări chimice ale moleculei, cum ar fi: C5 – disubstituirea, N-monometilarea şi C2 – tionarea,
care conduc la produsele cu aplicare în practica medicinală.
O H H3C O
R N N
O ONa
R1 N N
O H O CH 3
Barbital: R = R1 = Et; Hexenal
(Veronal) (Hexobarbital-Sodiu)
Fenobarbital: R = Et,
(Luminal) R1 = Ph;
H5C2 O
N
SNa
CH3CH2CH2 CH N
O H
CH3
Tiopental-sodiu
Deşi după modul de acţiune barbituricele sînt hipnotice, ele diferă considerabil prin durata de acţiune,
aceasta fiind cauzată de natura grupărilor substituente hidrocarbonate: perioadă lungă de acţiune au
Barbitalul şi Fenobarbitalul, perioadă scurtă – Hexenalul (Hexobarbital-Sodiu) (cca 30 min.).
Structurile enolice ale acidului barbituric şi ale sărurilor sale manifestă proprietăţi acide şi permit
prepararea sărurilor. Barbituricele-acizi sînt combinaţii stabile, cu puncte de topire distincte, puţin solu -
bile în apă, insolubile în acizi, dar uşor solubile în soluţii alcaline şi în unii solvenţi organici. În acelaşi
timp, barbituricele-săruri se dizolvă bine în apă, iar în unele cazuri sînt chiar higroscopice, fiind
comercializate în fiole cu adaos de stabilizatori – 0,05-0,25% hidroxid de sodiu (Hexenal) sau 5-6%
carbonat de sodiu (Tiopental-Sodiu).
Barbiturice valoroase au fost obţinute doar prin monometilare, prin metilarea ambilor atomi de azot
rezultînd produse toxice. Monometilderivaţii pot fi obţinuți prin sinteză directă cu metiluree şi metil -
guanidină, sau, mai economic, cu cianguanidină.
Tiobarbituricele pot fi preparate în condiţii analogice barbituricelor, folosind tioureea.
Au fost evidențiate mai multe corelaţii calitative între structura chimică şi activitatea fiziologică
(hipnotico-sedativă):
– acizii barbiturici non- sau monosubstituiţi nu manifestă acţiune hipnotică – activi sînt doar
derivaţii 5,5-disubstituiţi;
– derivaţii disubstituiţi simetric au acţiune slabă, aceasta fiind mai pronunţată la structurile
asimetrice;
– doi substituenţi în poziţia C5 trebuie să posede împreună 4-9 atomi de carbon: produsele cu un
număr mai mic de 4 atomi sunt inactive, iar la un număr mai mare de 9 atomi - toxice;
– prin N-monometilare efectul hipnotic devine mai pronunțat şi apare un caracter
anticonvulsilvant, în timp ce metilarea ambilor atomi de azot rezultă cu produse toxice;
– prin 2-tionare rezultă un efect de anestezie generală rapidă, chiar dacă și de scurtă durată;
– efectul este favorizat de introducerea funcţiilor "hipnofore": ramificarea, nesaturarea şi
halogenarea catenei radicalilor alifatici din poziţia C 5;
– efectul hipnoticelor depinde, în mod esenţial, de doză: dozele foarte mici asigură o stimulare analgezică
şi antitermică, în doze mici barbituricele acţionează ca anticonvulsivante, în doze medii sînt hipnotice, sedative
sau prenarcotice, iar în doze mari şi foarte mari au efect toxic.
Ciclobarbitalul poate fi prescris în insomnii, stări de excitaţie sau maniacale, hipertensiune, deși la
aplicare de lungă durată apare obişnuinţa, uneori dependenţa de drog şi sindromul de abstinenţă la
întreruperea administrării. Asigură un somn de 5-6 ore. Doza unică constituie 0,1-0,2 g (la 30 min. înainte
de culcare).
Fenobarbitalul are acţiune de lungă durată în epilepsie, convulsii, stări de agitaţie, insomnii, angină
pectorală, demorfinizare şi intră în componenţa mai multor specialităţi farmaceutice. Ca hipnotic se
recomandă cîte 0,1-0,2 g (adulţi): somnul, care intervine în 30-60 min., durează 6-8 ore.
Doze maxime (adulţi): unică – 0,2g, nictemerală – 0,5g.
Identificarea barbituricelor poate fi asigurată prin mai multe reacţii comune:
– la topire cu o bază alcalină, heterociclul scindează cu eliminarea amoniacului (produsul de

descompunere a ureei) şi formarea carbonatului (dacă produsele formate sînt tratate cu acid – se va
elimina CO2 şi se va putea percepe mirosul acidului alifatic respectiv);
– cu sărurile de cupru(II) în prezenţa piridinei formează complecşi mono- şi disubstituiţi de culoare
liliachie, care la acţiunea bazelor alcaline se descompun formînd hidroxidul de cupru(II);
– în reacţie cu azotatul de cobalt Co(NO 3)3 şi clorura de calciu CaCl 2 în prezenţa hidroxidului de
sodium NaOH 10% (o picătură) apare o coloraţie albastră-violetă;
– toate barbituricele au în molecule gruparea imido şi cu sărurile metalelor grele în mediu strict
neutru formează produse cu culoare caracteristică (de exemplu, Fenobarbitalul cu clorura de cobalt (II)
CoCl2 formează un precipitat liliachiu, iar Barbitalul – albastru);
– barbituricele cu legătura dublă (Hexenal) pot fi depistate prin decolorarea apei de brom sau a
soluţiei de permanganat KMnO 4, iar radicalul fenil (Fenobarbital) – prin formarea nitroderivaţilor de
culoare galbenă.
Deși hipnotice potente, barbituricele au fost actualmente practic abandonate din cauza mai multor
efecte adverse: dereglează coraportul optim dintre cele două faze ale somnului, favorizează apariția
coșmarurilol, încălcarea coordonației în
mișcări. În unele cazuri în loc de calmare intervine excitarea, iar după contramandarea preparatului
este posibila insomnia completă. Aplicafe limitată ca hypnotic în doze mici mai găsește doar
Fenobarbitalul (Luminalul), domeniul lui principal de aplicare fiind, însă, tratamentul epilepsiei.
Derivați halogenați
Cloralhidratul (monohidrat al tricloracetaldehidei)

CCl3–CH(OH)2
Chlorali hydras
Cristale prismatice incolore, transparente sau pulbere cu miros caracteristic şi gust amar, picant.
P.t.=53°C, p.f.=97,5°C. Foarte bine solubile în apă (1:0,5), alcool (1:1), eter (1:1), cloroform (1:5), glice-
rină (1:1).
Deşi este un sedativ excelent şi hipnotic foarte bun, are aplicare limitată. În organism se reduce
şi acţionează ca tricloretanolul (CCl3-CH2-OH). Mirosul înţepător face să fie aplicat în capsule sau
siropuri.
Cloralhidratul are mai multe caracteristici negative: indice anestezic mic, dependenţa de drog (atât
fizică, cît şi psihică) la administrare repetată, acţiune iritantă pronunţată, efect iminent asupra organelor
parenchimatoase (miocard, ficat, rinichi). Este iritant în aşa măsură, încât poate provoca greţuri şi vomă
şi, prin urmare, poate fi administrat în soluţii foarte diluate. La aplicare cutanată produce eritem, vezicule
sau necroză, în funcţie de doza administrată.
Tribrometanolul CBr3 – CH2 – OH a găsit aplicare în clinică ca anestezic cu “doza fixată”

pentru administrare rectală începînd cu a. 1926. Pulbere cristalizată albă instabilă în aer şi la lumină.
Este solubil moderat în apă (1:35), iar în clinică este aplicat în soluţie de hidrat de amilenă (alcool amilic
terţiar).
Clorbutanolul, care rezultă prin condensarea acetonei cu cloroformul la rece, în soluţie alcoolică a
unei baze alcaline, este util nu doar ca hipnotic, dar şi ca antivomitiv, antiseptic şi anestezic local în
stomatologie şi dermatologie:
⃗
KOH
(CH3)2C=O + CHCl3 (CH3)2C(OH)-CCl3.
Clorbutanol
1,4-Benzodiazepine
Efectul hipnotic pronunţat este prezent şi în spectrul farmacologic al mai multor tranchilizante
minore (anxiolitice) din seria de derivaţi ai 1,4-benzodiazepinei, cum ar fi, de exemplu: Nitrazepamul,
Fenazepamul sau Diazepamul, acestea fiind hipnoticele din generația II, actualmente cele mai solicitate.
Efectul lor este determinat de interacțiunea cu receptorii GABA și receptorii benzdiazepinici din
creier. A fost evidențiată chiar și o corelație, deși nu tocmai perfecta, între coieficientul de înjumătățire a
dozei administrate T1/2 și durata efectului hypnotic:
- efect cu durata scurtă T1/2 1,5-3,5 ore (Midazolam);
-efect cu durata medie Femazepam (8-12 ore);
-efect cu durata lungă Nitrazepam (16-48 ore).

Nitrazepam
Nitrazepamum
Pulbere cristalizată galben-palidă la culloarfe, puțin solubilă în alcool sau etger și practfic insolubilă
în apă.
Deși face parte din categoria tranchilizantelor minore (anxiolitice) și manifestă efect miorelaxant și
spasmolitic, se evidențiază prin acțiune hipnotică pronunțată cu durata relativ lungă de acțiune: somnul
intervine în timp de 30-45 min. și durează 6-8 ore.
Preparate: comprimate (0,005; 0,01g);
Indicații: dereglarea somnului, nevroze, psihopatii (preponderant cu neliniște, îngrijorare),

schizofrenie și psihoze maniacal-depresive, sindromul de abstinență la alcoolizm cronic, epilepsie.
Doze maxime: unică 0,005-0,01g (la ½ oră înainte de culcare).
Efecte adverse: sunt posibile somnolența diurnă, dereglarea coordonării mișcărilor, cefaleea, vertigii,
hipotonie, dispepsie etc.
Imidazopiridinele (Zolpidem) și pirolopirazinele (Zopiclone), hipnotice din generația III, manifestă

durată relativ scurtă de acțiune (6-8 ore). Reacționează cu receptorii GABA în mod mai selectiv, fiind și
mai bine tolerate.
4.2. Anestezice generale
Neurotropele din această categorie asigură narcoza – anestezia generală chirurgicală, prin inhibarea
reversibilă a proceselor de transmitere interneuronală a excitaţiei nervoase. Fenomenul se manifestă prin
pierderea temporară a conştiinţei, diminuarea sau chiar dispariţia temporară a unor reflexe, relaxare
musculară şi somn profund. Efectul deprimant al agentului narcotizant este precedat de un efect excitant
şi decurge prin cîteva faze: 1) anestezia iniţială (faza de euforie, beţie); 2) excitaţia (delirul); 3) anestezia
generală propriu-zisă (narcoza chirurgicală); 4) faza de agonie.
În cazurile, cînd este atenuată doar sensibilitatea dureroasă, dar persistă cunoştinţa, se vorbeşte
despre analgezie, aceasta fiind, prin urmare, un caz particular al anesteziei .
Există o corelație evidentă între efectul narcotizant şi lipofilia unui preparat:

Agentul Categoria Coeficientul
narcotizant efectului de repartiţie
Eterul etilic Pronunţat slab 32
Cloroformul Relativ puternic 100
Halotanul Pronunţat puternic 330

Anestezicele generale sînt apreciate după indicele anestezic (Ia): cu cât mai inofensiv preparatul, cu atât
mai mare valoarea acestui indice.
Ia = Ca/ Ct, unde: Ca – concentraţia, la care preparatul asigură starea de anestezie generală, C t –
concentraţia toxică minima, la care intervine inhibarea centrilor vitali bulbari.
Clorura de etil (Cloretanul)

CH3CH2Cl
Aethylium chloridum
Este un lichid incolor, transparent, cu miros specific de fructe şi gust picant: p.f. 12-13°C, densitatea
0,919-0,923 (0°C). Puţin solubil în apă (1:50), dar miscibil în orice proporţie cu alcoolul şi eterul etilic.
Deşi este un anestezic puternic şi rapid pentru narcoza de scurtă durată, găseşte aplicare practică doar
limitată, cauza fiind domeniul terapeutic îngust şi ca rezultat – pericolul unei eventuale supradozări.
Domeniul major de aplicaţie rămîne anestezia locală superficială, cînd acţionează prin criogenie: la
proiectare în jet subţire asupra dermei prin evaporare produce o răcire a ţesuturilor pînă la insensibilizare,
permiţînd efectuarea unor intervenţii de mică chirurgie.
Anestezice generale inhalatorii
Acestea sunt atât unele lichide uşor volatile (eteri sau compuşi halogenaţi), care trec uşor în stare de
vapori, cât şi unele substanţe gazoase (oxidul de azot, ciclopropanul).
Cloroformul, deşi posedă proprietăţi anestezice foarte bune, inducţie scurtă şi relaxare bună, este,
totuşi, evitat de anestezişti, din motiv, că concentraţia plasmatică eficientă este prea apropiată de cea
toxică şi mai dă şi unele efecte secundare nedorite (greaţă, vomă, aritmie).
Halotan (Fluorotan)
1,1,1-trifluor-2-clor-2-brommetan: CF3-CHClBr
Halothanum
Este cel mai solicitat agent narcotizant volatil de tip inhalator, aplicat în toate genurile de intervenţii
chirurgicale. Produce inducție şi revenire rapidă, anestezie profundă, prezenţa atomilor de fluor conferind
moleculei volatilitate, iar cei de brom şi clor – liposolubilitate (coeficientul de repartiţie 330). Dilată
bronhiile, scade tensiunea arterială, dilată vasele pielii şi ale muşchilor scheletici. Nu este iritant,
inflamabil sau explosiv.
Reprezintă un lichid incolor, uşor volatil şi mobil, cu punctul de fierbere 49-51°C, n D20 1,3695-
1,3705, densitatea 1,865-1,870; solubil în 400 p. apă (20°C).
Poate fi administrat cu aparate de anestezie, concentraţia de inducere fiind 0,5-3%, iar cea de
întreţinere 0,5-1,5%; poate fi aplicat în combinaţie cu aer, oxigen şi/sau oxid de azot.
Identificare. Sărurile solubile de zirconiu (nitrat) formează cu alizarina o coloraţie roşie-violetă, care
la adăugarea soluţiei pentru analiză, conţinînd anioni de fluor, trece în una galbenă.
Conservare. Loc uscat şi ferit de lumină, la temperatura de 10-25°C, în recipiente din sticlă colorată
(portocaliu), este stabilizat cu un adaos de 0,01% timol. Lista B (Separandum).
La aplicarea Fluorotanului se reduce presiunea arterială şi sînt posibile aritmiile cardiace.
Eterul etilic se prezintă ca un agent narcotizant mai slab, comparativ cu cloroformul, dar şi mai puţin
toxic (nu afectează ficatul şi rinichii), deşi puţin iritant pentru mucoase, inducţia fiind neplăcută. Pentru
eter este caracteristică o fază de excitaţie prea lungă (10-20 min.), revenirea din narcoză necesită cca 30
min., iar restabilirea completă a funcţiilor encefalului decurge timp de câteva ore.
Nu mai are aplicare în practica medicinală, fiind un remediu depășit comparativ cu un alt narcotizant
eteric Metoxifluran CH3O-CF2-CHCl2.
Efect narcotizant analogic manifestă şi alţi eteri – metoxipropanul CH3OC3H7 (Metopril), etoxipropanul
C2H5OC3H7. Eterul vinilic (Vinetena) este mai volatil, în comparaţie cu eterul etilic, şi fierbe în intervalul de tem-
peratură 28-31oC. În contact cu aerul, lumina sau acizii tari se descompune. A fost întrodus în practica medicinală
în an. 1930.
Însă după cum rezultă din consecutivitatea ce urmează, Metoxifluranul depăşeşte, prin efectul său,
alte preparate cunoscute cu acţiune narcotizantă:
CH2 = CH2  Et2O  (CH2 = CH)2O  CH3OCF2CHCl2
Etilenă Eter etilic Vinetenă Metoxifluran
Anestezice generale intravenoase
Aceste remedii, cele mai solicitate actualmente, pot fi clasificate dupa durata de acțiune: Propanidi-
dul şi Ketamina (acţiune de scurtă durată – până la 15 min.), Tiopentalul sodic şi Prediona (acţiune
medie – 20 –50 min.), Oxibutiratul de sodiu (acţiune de durată lungă – peste 60 min.).
O
Et CH2 - O - C - CH2 - CH2 - C - ONa
O - CH2 - C - N C O O
Et O
OCH 3
CH2 - C - OC3H7
O
Propanidid O Prediona
O
Et
Me NH Cl
CH .
Pr - + NH - CH3 HCl
N S Na
O
Tiopental sodiu Ketamina
HO – CH2 – CH2 – CH2 – COONa
Oxibutirat de sodiu
Tiopental sodic
Thiopentalum natrium
Preparatul medicinal de rind cu tiobarbituratul de sodiu mai conține carbonat anhidru Na 2CO3. Pulbere
gălbuie cu miros specific ușor solubilă în apă. Soluțiile apoase nefiind stabile vor fi preparate ex temporis.
Manifestă efecte hypnotic, narcotizant, miorelaxant bine pronunțate.
Preparate: pulbere (0,5: 1g).

Indicații: remediu narcotizant în intervențiile de scurtă durată (20-25 min.), antiepileptic, antihipoxant în
operațiile cerebrale. Pentru întroducere în narcoză se va aplica doza de 0,025-0,075g, doza de menținere
constituind 0,05-0,1g.
Efecte adverse: excitarea nervului pneumogastric (migrator) poate provoca laringospasme.
Ketamina
La administrarea intravenoasă (i.v.) sau intramusculară (i.m.) a soluţiei injectabile suprimă în mod
selectiv doar unele formaţiuni ale SNC şi provoacă analgezie generală cu doar un efect hipnotic uşor şi
pierderea conştiinţei: nu se relaxează muşchii scheletali, sunt posibile mişcări involuntare ale membrelor,
creşte presiunea arterială, se păstrează unele reflexe.
Preparate: soluții injectabile (1-5-10%).
Indicații: mononarcoză sau narcoză combinată în intervenții chirurgicale de urgență în diverse

domenii, inclusiv în cardololgie (endoscopie, cateterizare), datorită instalării rapide a stării de narcoză,
efectului cardiostimulator și lipsei efectului deprimant asupra centruluiu respirator.
Administrare parenterală (i.m., i.v.); la administrare i.m. efectul are durata mai lungă. A găsit
aplicare doar în intervenţiile dureroase de scurtă durată, care nu necesită relaxarea musculaturii, cît şi
pentru iniţierea anesteziei. La administrare intravenoasă efectul survine peste 10 min. şi durează 2-3 ore.
4.3. Analgezice
Ca mecanism de protecţie a organismului durerea intervine ori de cîte ori este lezat un ţesut anume.
Poate fi provocată de factori traumatizanţi (nociceptivi) de natură diferită – mecanică, termică, chimică
sau patologică (de exemplu, inflamaţia).
Există două mecanisme, prin care apare sindromul durerii: 1) lezarea ţesuturilor (durere inflamatoare sau
nociceptivă); 2) lezarea sistemului nervos (durere neuropatică). Prin lezarea ţesuturilor sînt eliberate anumite
substanţe-mediatori, care sensibilizează terminaţiile nervoase periferice (sensibilizare periferică) cu
transmiterea ulterioară a impulsurilor respective către sistemul central.
Senzaţiile dureroase, care sînt percepute de receptorii durerii, numiţi nociceptori, pot fi cauzate de
asemenea substanţe endogene, cum ar fi, de exemplu: Bradikinina, Histamina, Serotonina, cationii de
potasiu K+, substanţa cea mai dureroasă fiind Bradikinina. Măresc sensibilitatea nociceptorilor şi
prostaglandinele.
Organismul dispune de un sistem antinociceptiv complex, care include, printre alţi factori de protecţie, şi o
serie de peptide cu acţiune analgezică – enkefaline, endorfine etc. cu proprietăţi de modulatori ai proceselor de
transmitere a excitaţiei nociceptive.
Acest sistem cedează, însă, la leziuni severe şi cu durată lungă. Gradul în care fiecare persoană
reacţionează la durere variază, după cum diferă de la om la om şi sistemul de control al durerii, numit
sistem de analgezie.
În tratarea a două tipuri de durere vor fi solicitate şi două tipuri de medicamente care diferă prin
profunzimea efectului analgezic, acestea fiind: 1) analgezicele nenarcotice (locale sau periferice, care
acţionează doar la locul durerii) şi 2) analgezicele centrale sau narcotice (care acţionează asupra SNC –
creier, măduva coloanei vertebrale). Analgezicele periferice (nenarcotice) sînt medicamente cu acţiune mai
puţin energică, ele fiind reprezentate prin steroizii corticoizi antiinflamatori, pe de o parte, şi printr-o gamă vastă
de antiinflamatori sintetici nesteroizi, derivaţi ai acidului salicilic, p-aminofenolului, pirazolonei etc. Aceste
preparate nu pot asigura efectul scontat în durerea gravă şi sînt de puţin folos în tratarea durerii
neuropatice. La durere intensă, fie tranzitorie (cauzată, de exemplu, de intervenţiile chirurgicale), fie
cronică (de origine canceroasă, de exemplu, cauzată de neoplazii), se vor aplica anestezicele centrale
(narcotice)
4.3.1. Analgezice narcotizante
Reprezentanţii acestei clase de medicamente, Morfina şi alte substanţe morfinomimetice, numite

opioide sau opiacee, sînt remedii foarte energice, care în organism interacţionează cu receptorii
predestinaţi analgezicelor endogene – enkefaline şi endorfine5. Efectul analgezic este însoţit de euforie,
efect sedativ şi hipnotic.
Morfina (Hidroclorura)
Morfini hydrochloridum
Cristale aciculare incolore, mătăsoase, uşoare, fără miros, dar cu gust amar. La lumină se colorează.
Solubilă în 25 p. apă, 50 p. alcool şi 20 p. glicerină, practic insolubil în eter şi cloroform. [α] D20 – 95°
(pînă la – 100°; c=2, apă).
Este un analgezic foarte puternic, administrat în durerile traumatice, postoperatoriii, şi în special, în
neoplazii. Acţionează după 15 min. şi efectul durează 4-6 ore. Datorită toleranţei şi dependenţei pe care le
produce (morfinism), în practică este înlocuit pe cît posibil cu alte produse înrudite.
Morfina o conţine opiul – latexul uscat al fructelor crude de mac (Papaver somnipherum) în cantitate
de 10-12%, de rînd cu alţi cca 20 alcaloizi: Papaverina 0,8%, Codeina 0,3%, Tebaina 0,4% etc. Alca-
loizii se găsesc atît sub formă de baze libere, cît şi ca săruri ale acizilor (organici sau minerali): sînt
extraşi cu o soluţie de acid fosforic sau sulfuric la pH=4. Un alt procedeu prevede tratarea plantelor
macerate cu lapte de var, pentru a pune în libertate alcaloizii, care apoi sînt extraşi cu alcool. Amestecul
de alcaloizi din extractul total de opiu este mult mai uşor tolerat de organism şi manifestă toxicitate
inferioară cantităţii echivalente de morfină: soluţii de 1 şi 2% de hidroclorură a totalului de alcaloizi din
opiu (Hexapon, Omnopon) se folosesc în traumatisme, arsuri, neoplazii şi dureri postchirurgicale
(conţinutul de morfină variază în limitele 48-50%).
Preparate: pulbere, comprimate (0,01g), soluții (1%).
Indicații: analgesic în traume sau afecțiuni însoțite de durere severă (neoplazii, infarct, arsuri),
hypnotic în insomnia însoțită de durere severă, în roentghenologie pentru detectarea unor eventuale
neoplazii sau ulcer gastroduodenal.
Administrare internă, parenterală (s.c., i.m., i.v.) sau epidurală.
Efecte adverse: slăbește peristaltica intestinală și crează premise pentru apariția constipației, reduce
activitatea secretoare a tractului gastro-intestinal, eliminarea urinei, intensitatea metabolismului și
temperaturii corpului, suprimă centrul respirator, penetrează bariera placentară și nu poate fi utilizat în
obstetrică.
Alte efecte: bronhospasme, greață, mioză, dependența de drog (morfinism).
NaF i-PrO O
i-PrO F
5 Fluostigmin De altfel nu este exclus şi un alt
a
mecanism de acţiune – blocarea enzimelor care asigură degradarea enkefalinelor.
Identificare. 1. Se dizolvă 0,02 g substanţă în 2 ml apă şi se tra-tează cu o picătură clorură fierică – apare o
coloraţie albastră-verzuie; se adaugă 3 picături acid clorhidric 10% – coloraţia trece în galben; se adaugă o
picătură de ferocianură de potasiu – se obţine un precipitat albastru:
3H4[Fe(CN)6] + 4FeCl3 → Fe4[Fe(CN)6]3 + 12HCl

2. Se dizolvă 0,02 g substanţă în 2 ml apă şi se adaugă 0,5 ml acid fosfomolibdenic – se formează un
precipitat galben; se adaugă 3 picături amoniac – apare o coloraţie albastră intensă (deosebire de Codeină
şi Dionină).
3. La 1 mg substanţă se adaugă o picătură acid azotic 25% – apare o coloraţie roşie-portocalie.
4. Se tratează 1 mg substanţă cu 1 ml acid sulfuric conţinînd o picătură formaldehidă – apare o
coloraţie roşie-violetă, care trece în albastru-violet (deosebire de Codeină).
5. Se dizolvă 0,05 g substanţă în 2 ml apă şi se tratează cu 5 picături acid azotic 10% şi 3 picături
azotat de argint – se formează precipitatul alb, cazeos.
6. Prin combinare cu sărurile de diazoniu formează coloranţi azoici.
Dozare. Se dizolvă 0,40 g substanţă la cald în 20 ml acid acetic şi 10 ml acetanhidridă, după răcire se
adaugă 10 ml soluţie 5% acetat de mercur în acid acetic, cristal violet în acid acetic şi se tratează cu acid
percloric 0,1 M/L în acid acetic pînă la coloraţie albastră.
Conservare. Recipiente bine închise, ferit de lumină, conform listei A.
Morfinomimetice semisintetice
Atît Morfina, cît şi alte medicamente cu acţiune morfinomimetică se vor aplica cu mare precauţie,
deoarece ele expun la complicaţii – depresiune respiratorie, retenţie acută de urină, prurit, vomă. Aceste
dezavantaje au stimulat vaste investigaţii pentru modificarea structurii sale şi elaborarea unor analgezice
mai puţin nocive.
Prin metilarea selectivă a grupării fenolice OH din Morfină se prepară Codeina, care are un efect
analgezic de 8-10 ori mai slab. Se foloseşte ca antitusiv, de regulă în asociere cu Fenobarbitalul
(Codeinal) sau Aminofenazona şi Fenacetina (Codamin, Fenacod).
Codeina se prezintă sub forma unor cristale octaedrice sau prisme rombice incolore cu gust amar. Se
dizolvă în apă fierbândă (1:14), alcool (1:2), eter etilic (1:20), benzen (1:10), cloroform (1:1) şi metanol
(în orice proporţie). Nu paralizează peristaltica intestinală, este de 5 ori mai puţin toxică, comparativ cu
Morfina, mai puţin pronunţată fiind şi acţiunea depresivantă asupra centrului respirator. Obişnuinţa poate
apărea doar la doze prea mari. Are aplicare în afecţiunile tractului respirator – tuse nervoasă, bronşite,
tuberculoză.
Etilmorfina găseşte aplicare practică sub forma de hidroclorură, aceasta fiind Dionina, care se
prezintă ca o pulbere cristalizată albă puţin solubilă în apă (1:12) şi alcool de 90 % (1:25), dar practic
insolubilă în eter şi în cloroform. P.top. 122-123 0C. Este mai puţin toxică şi mai bine tolerată, comparativ
cu Morfina. Acţiunea calmantă şi analgezică fiind mai intensă şi de durată mai lungă, comparativ cu
Morfina şi Codeina, găseşte aplicare mai ales în calmarea tusei violente pentru facilitarea respiraţiei la
bolnavii cu tuberculoză, cât şi la astm, bronşite, emfizem, tuse convulsivă. Ca analgezic a găsit aplicare în
colitele hepatice şi gastralgice, iar în oculistică – ca limfagog, în cazurile de inflamare a corneei sau la
hemoragii.
Antitusivele cu acţiune centrală inhibă compartimentele centrale ale reflexului tusei. La aplicarea
lor sistematică devin posibile constipaţia,somnolenţa, deprinderea, iar în unele cazuri şi dependenţa de
drog. Un alt antitusiv cu structura ciclică apropiată morfanului este Racemetorfanul: d-izomerul acestuia
sub forma de hidrobromură (Dextrometorfan, hidrobromura) în sirop reprezintă un inhibitor selectiv al
centrului tusei, fiind indicat în tusea uscată, iritativă. Solubilitatea în apă este de 1,5 % la 25 0C, 5 % la
500C şi 25 % la 850C; la temperatura camerei solubilitatea în alcool (95 %) este de 25 % şi în glicerină 10
%.
H3C - N
Racemetorfan
Acţiunea antitusivă se manifestă la 15-30 min. după administrare şi persistă 3-6 ore. Dependenţa de
drog poate apărea doar în caz de administrare abuzivă, dozele maxime nictemerale fiind de 120 mg pentru
adulţi şi 60 mg – copii.
Antitusivele cu acţiune periferică nu influenţează SNC – acestea manifestă efect anestezic asupra
mucoasei căilor respiratorii superioare. Unul din reprezentanţi – Libexina este un derivat al
oxadiazolului–1,2,4 indicat în catarul căilor respiratorii superioare, bronşite, astm bronşic etc. Nu
manifestă efecte adverse proprii Codeinei şi Dioninei.
N O
CH - CH2 CH2 - CH2 N . HCl
N
Libexina
Hidromorfona (Dihidromorfinona), care se formează la izomerizarea Morfinei în atmosferă de hidrogen
(catalizatori Ni, Pd, Pt), este analgezic de 7-10 ori mai slab comparativ cu Morfina şi are durata de acţiune de 2-3
ore, efectele secundare fiind diminuate, obişnuinţa şi dependenţa instalîndu-se mai tîrziu.
Heroina, care se formează la acetilarea Morfinei, prin administrare intravenoasă, provoacă euforie
puternică şi este interzisă pretutindeni ca stupefiant foarte periculos. Se prezintă ca o pulbere cristalizată
albă inodoră cu gust slab amar şi t.top. 171 0C. Nu se dizolvă în apă şi uleiuri, dar puţin – în eter şi alcool
la rece, în timp ce e bine solubilă în alcool la cald, în benzen şi în cloroform. Are reacţie bazică şi
formează săruri solubile cu acizii, mai cunoscută fiind hidroclorura – pulbere cristalizată solubilă în apă
(1:2) şi alcool (1:25). Prezintă în măsură accentuată toate inconvenientele caracteristice Morfinei, inclusiv
deprimarea centrului respirator. Efect şi mai puternic manifestă monoacetilderivatul, α-acetilmorfina:
Morfina: R = R1 = H (100); H3C N 16
Codeina: R = CH3; R1 = H (10); 1 10 9 8
Dionina: R = C2H5; R1 = H (10); 2 7

13
Heterocodeina: R = H; R1 = CH3 (160); 12
1
RO 4 5 OR
Tebaina: R = R1 = CH3 (-); O
Heroina: R = R1 = Ac (180);
α-Acetilmorfina: R = H; R1 = Ac (400).*
CH3
N
. HCl . 3/4 H2O
HO OH
Apomorfina Hidromorfona
Apomorfina se formează la tratarea Morfinei cu acid clorhidric în urma scindării punţii de oxigen C 4-
O-C5 şi deshidratării. Penetrează BHE și manifestă acțiune specifică de agonist (stimulator) al structurilor
dopaminergice din creier (în molecula sa poate fi evidențiat fragmentul structural al Dopaminei). Nu
poate , însă, fi administrat ca remediu antiparchinsonian di cauza efectelor adverse (inclusiv cel emetic).
Preparate: pulbere, soluții (1%).
Indicații: emetic (pentru evacuarfea rtapidă a conținutului stomacului la intoxicvarfe), n alcoolism
(pentru reacție negativă la alcool).
Doze maxime: unică 0,01g; nictemerală 0,03g.
Pentazocina, molecula căreia conţine cu două cicluri mai puţin, comparativ cu Morfina, este doar un
agonist parţial al receptorilor opioizi şi cedează acesteia după intensitatea şi durata efectului analgezic.
Totodată la aplicarea ei este mai mic riscul dependenţei de drog şi lipseşte euforia **, mai rar apare
constipaţia, mai puţin fiind suprimat şi centrul respirator.
H3 C
C = CH - CH2 - N
H3 C
CH3
HO CH3
Pentazocina
Morfinomimetice sintetice
În urma unor investigaţii vaste a fost elaborată „regula Morfinei”, conform căreia elementul farmacofor al
analgezicelor de acest gen trebuie să conţină un radical fenil ataşat la un atom cuaternar de carbon şi un atom
terţiar de azot la distanţa a două grupări metilen de la acest radical:
NaF i-PrO O
i-PrO F
* Fluostigmin* Cifrele în paranteze indică efectul analgezic
a
(%), comparativ cu Morfina (100%).
**
În starea de euforie dispar emoţiile neplăcute şi oboseala, apare buna dispoziţie şi încrederea în sine, se restabileşte parţial
capacitatea de muncă; euforia trece, de regulă, într-un somn superficial.
NaF i-PrO O
i-PrO F
** Fluostigmin
a
Me - N N
_
_
_
N
HO OH
O
Fragmentul farmacofor în molecula Morfinei

Morfinomimeticele de sinteză elaborate pe baza acestei reguli au structura mult simplificată, care
reproduce doar fragmentul 4-fenilpiperidinei din structura Morfinei. De exemplu, pentru Promedol
Trimeperidină) se modifică doar gruparea esterică din poziţia C 4, ea ne fiind esenţială pentru efectul
analgezic al produselor din această clasă:
Trimeperidina
Ph
O-C-CH2CH3
N Me O
Me.HCl
Ca substituent al Morfinei este tolerată mai bine, nu provoacă vomă sau constipaţii. La aplicare de
lungă durată, păstrează însă efectul negativ al obişnuinţei şi dependenţei de drog ("morfinism").
Hipnotic, spasmolitic moderat, amplifică contracțiile musculaturii uterine. Efectul analgezic este destul de
pronunțat, deși de 2-4 ori mai slab comparativ cu Morfina, mai slab fiind pronunțate de asemenea și efectele
adverse.
Preparate: comprimate (0,025g), soluții (1; 2%).
Indicații: afecțiuni însoțite de sindromul durerii – traume, stenocardie, infarct mocardic, ulcer
gastroduodenal, ccolice renale sau hepatice.
Administrare internă sau parenterală (i.m, i.v., s.c.).
Doze maxime: unică 0,05g: nictemerală 0,2g.
Fentanilul are structura 1-(2-feniletil)-4-(n-propionilfenilamino) piperidinei şi este un produs deosebit de
energic, dar cu durata scurtă de acțiune. Poate fi utilizat în prenarcoză, stări de şoc, intoxicaţii şi arsuri: la
administrare intravenoasă, efectul maxim se manifestă peste 1-3 min. şi continuă 15-30 min. Depăşeşte cu
mult (de 100-400 ori) Morfina (cel mai puternic analgezic de sinteză pare a fi 3-Metilfentanilul, de cca
1000 ori mai activ ca Morfina, folosit ca stupefiant).
N Ph
N C= O
CH2 CH2
CH2 CH3
Ph
Fentanil
Poate fi administrat parenteral (i.m.) în doze de 0,05-0,1 mg (1-2 ml soluţie 0,005%) pentru
premedicaţie la 30 min. înainte de intervenţia chirurgicală, cât şi ca remediu de suprimare a durerii acute
în infarctul miocardic, stenocardie, colice. Poate provoca obişnuinţa şi dependenţa de drog sau o
deprimare pronunţată (deşi de scurtă durată) a centrului respirator pînă la oprirea respiraţiei.
Petidina (Lidolul) cu structura 1-metil-4-fenilpiperidin-4-carboxilatului de etil, are activitatea de 5-6 ori
inferioară Morfinei, dar superioară Codeinei, durată de acţiune de doar 2-3 ore şi pericol de obişnuinţă mai
mic.
Ph
COOEt
N
Me
Petidina (Lidol)
Antagoniști ai Morfinei
Inconvenienţa majoră la aplicarea opiaceelor este dependenţa de drog, care cauzează intoxicaţia
cronică, ce progresează treptat.
Ca antagonist al opiaceelor este indicat analogul N-alilic al Morfinei, Nalorfina: înlătură suprimarea
centrului respirator, bradicardia, voma şi alte efecte adverse al acestor analgezice. Se prezintă ca un
agonist (de altfel, slab) al recetorilor opiaceelor, dar mai cu seamă ca un antagonist al acestora: de
exemplu, reduce din efectul analgesic și de deprimare a centrlui respirator, nu micșorează tensiunea
arterială, nu provoacă aritmia. Este, însă, depășit de Naloxonă, care este un antagonist pur al Morfinei
lipsit de acțiunea morfinomimetică.
Preparate: soluție (0,04%),
Indicații: intoxicație acută cu stupefiante, coma alcoolică sau diverse varietăți de șoc; ca remediu de
diagnosticare a narcomaniei. La administrare parenterală (i.m, i.v.) efectul este unul rapid (1-3 min.), dar
de scurtă durată (pînă la 3-4 ore).
Efcte adverse: reacții alergice, tremor, sudorație, tahicardie, hipertensiune arterială, dispepsie,
aritmie, edem pulmonar.
Naloxona, care diferă de Nalorfină prin prezenţa unei grupări hidroxilice suplimentare şi a unei
funcţii α, β-nesaturate, de asemenea se comportă ca un antagonist al opiaceelor, împiedicînd interacţiunea
acestora cu receptorii respectivi. Datorită acestei proprietăţi, Naloxona are aplicare ca antidot în
intoxicaţiile cauzate de analgezicele centrale (narcotizante).
Un alt antagonist al Morfinei – Metadona, are apicare în abolirea simptomelor dependenţei de

Heroină:
CH2
N
Ph
Me CO Et
Ph
X
N Me
Me Metadona
HO y
O
N alorfin: X = H; Y = H,O H;
N aloxona: X = OH; Y = O.
4.3.2. Analgezice nenarcotizante: antipiretice

Aceste remedii manifestă acţiune analgezică mai puţin pronunţată, comparativ cu analgezicele narcotice.
Posedă de asemenea acţiune antiinflamatorie şi mai cu seamă antipiretică, nu provoacă starea de euforie
(uşurare şi confort sufletesc) şi sunt lipsite de efectele sedativ şi hipnotic, cea ce denotă o acţiune, în principal,
periferică. Din această categorie fac parte mai mulți derivaţi ai acidului salicilic (salicilaţii), pirazolinonei
(Amidopirina şi Analgina) şi anilinei (Fenacetina şi Paracetamolul), derivați ai acizilor arilacetici și
arilpropionici, cît și ai altor clase de compuși.
Mecanismul lor de acţiune vizează inhibarea biosintezei prostaglandinelor (PG)*, cunoscute prin
proprietatea de a mări sensibilitatea nociceptorilor faţă de stimulenţii chimici şi mecanici (efectul fiind numit
hiperalgezie): prin suprimarea biosintezei prostaglandinelor se ridică pragul senzitiv faţă de stimulenţii
algogeni.
Reprezentanţii tipici ai acestei categorii de analgezice – salicilaţii, exercită toate trei tipuri de
activitate faramcologică menționată – analgezică, antiinflamatorie şi antipiretică.
Derivații acidului salicilic (salicilații)
Acidul salicilic (2-hidroxibenzoic)

Acidum salicylicum
COOH
OH
Îl conţine scoarţa de salcie (lat. Salix – salcie) în componenţa glicozidei salicina.
În practica medicinală, se foloseşte puţin – doar la prepararea unor unguente şi paste pentru medicaţie
externă. Nu este un medicament antireumatic bun, dat fiind că măreşte aciditatea gastrică şi cauzează
reactivarea ulcerului gastric sau duodenal. Mai cu seamă, serveşte doar ca materie primă pentru sinteza mai
multor din derivaţii săi funcţionali – salicilaţi.
Deoarece posedă capacitatea de a bloca biosinteza acidului pantotenic (unul din factorii de creştere a
microorganismelor), se foloseşte ca antiseptic, atît în industria alimentară (ca conservant), cît şi pentru
unele medicaţii externe.
Identificare. 1. Acidul salicilic, fiind tratat cu clorura fierică, dă coloraţie violetă specifică fenolilor:
se dizolvă 0,01 g acid în 2 ml apă la cald şi după răcire se tratează cu o picătură soluţie de clorură fierică.
2. Spre deosebire de fenoli, acidul salicilic se dizolvă

nu numai în baze alcaline, dar şi în soluţii de hidrocarbonaţi alcalini (proprietăţile grupei carboxilice).
3. Se dizolvă 0,1 g acid salicilic în 1 ml metanol, se adaugă 3 ml acid sulfuric diluat (200 g/l) şi se
încălzeşte cu precauţie: se percepe mirosul caracteristic al salicilatului de metil.
Salicilatul de sodiu este administrat intern sub formă de pulberi sau pastile în reumatism ca remediu
anestezic şi antiinflamator.
Metilsalicilatul este prezent în uleiul eteric de Gaulteria procumbens, dar poate fi uşor preparat prin
esterificarea acidului cu metanol în prezenţa acidului sulfuric.
NaF i-PrO O
i-PrO F
* Fluostigmin* Pentru Prostaglandine a vedea în continuare
a
pag. 229.
Se foloseşte extern ca remediu anestezic şi antiinflamator, mai frecvent împreună cu cloroformul sau
uleiuri grase pentru fricţiuni în reumatismul articulaţiilor.
Fenilsalicilatul – (esterul fenilic, Salol), preparat prin reacția acidului salicilic cu fenolul la 120°C în
prezenţa POCl3, a fost folosit un timp ca antiseptic intestinal: nu hidrolizează în mediul acid gastric şi
trece nemodificat în intestin (mediu alcalin), unde hidrolizează și pune în libertate fenolul şi acidul
salicilic cu acţiune bactericidă respectiv bacteriostatică. Astfel, medicamentele sensibile la mediul acid
gastric pot fi trecute nealterate prin cavitatea gastrică prin caşetare cu Salol – dezintegrarea stratului
protector va avea loc abia în intestin (mediu alcalin).
Salicilamida manifestă acţiune analgezică, Acidul salicil-salicilic numit Salsalat – analgezică şi

antiinflamatoare, în timp ce Salicilanilida şi-a găsit aplicare ca funghicid.
Acidul acetilsalicilic (Aspirina)

Acidum acetyl-salicylicum
CO O H
O – COCH3
Aspirina este, probabil, medicamentul consumat în cantităţile cele mai mari pe plan mondial, deşi la
utilizare sistematică prin aciditatea sa poate provoca tulburări gastro-intestinale.
Cristale sau plachete albe, cu miros şi gust uşor perceptibil, puţin solubile în apă, bine – în alcool şi
eter. Sub influenţa umidităţii hidrolizează încet eliberînd acidul acetic. Nu se transformă în stomac, dar
ajunsă în mediul alcalin al intestinelor hidrolizează uşor eliberînd principiul activ – Acidul salicilic.
Aspirina are aplicare ca febrifug şi analgezic în nevralgii, cefalee sau gripă – împreună cu alte
preparate – Fenacetină, Cafeină etc. Se pare că în organism salicilaţii metabolizează la forma activă a
acidului 5-hidroxisalicilic (acid gentisic) foarte uşor tolerat (gentisatul de sodiu intră în componenţa unor
antireumatice).6
Preparate: comprimate (0,1 ;0,25; 0,5g), de rînd cu numeroase preparate complexe - Ascofen,Cardio-
Aspirin, Citramon, Cardiomagnil etc.
Indicații: antipiretic, antiagregant în profilaxia trombozelor, analgesic în nevralgii sau cefalee,

antiinflamator în reumatism, miocardită sau poliartrite, stări febrile.
Efecte adverse: la aplicare de lungă durată sunt posibile ulcerul gastro-duodenal cu hemloragii
gastrice dispepsia, insuficiența renală acută, zgomote auriculare și slăbirea auzului, reacții alergice etc.
Identificare. 1. Se dizolvă 0,5 g acid acetilsalicilic în 5 ml soluţie 10% hidroxid de sodiu, se fierbe 3
min. şi, după răcire, se acidulează cu acid sulfuric 20% – apare un precipitat alb cristalizat şi se face per -
ceput mirosul de acid acetic.
2. Precipitatul din experienţa precedentă, separat şi spălat, se dizolvă la cald în 2ml apă, şi se adaugă
o picătură de soluţie de clorură fierică – apare coloraţia albastră-violetă caracteristică.
NaF i-PrO O
i-PrO F
6 Fluostigmin Sarea de sodiu a Acidului gentisic (2,5-
a
dihidroxibenzoic) poate fi aplicată per oral, intramuscular sau intravenos în terapia antireumatică ca substituient al Salicilatului
de sodiu, comparativ cu care este mai puţin toxică (de 10 ore) şi mai bine tolerată de mucoasa gastrică.
3. Pulberea de comprimate, conţinînd 0,5 g acid acetilsalicilic, se fierbe 3 min cu 5 ml soluţie de
NaOH (100 g/l), după răcire soluţia fiind acidulată cu acid sulfuric (20 g/l): se elimină un sediment alb
abundent şi se percepe mirosul de acid acetic.
4. Pulberea de comprimate, conţinînd 0,1 g acid acetilsalicilic, se fierbe 5-6 min. cu 10 ml apă, se
filtrează şi la filtrat se adaugă 0,05 ml soluţie de clorură fierică (30 g/l): apare coloraţia violacee
caracteristică grupării fenolice.
Condiţii de puritate. La păstrare de lungă durată, devine posibilă formarea acidului acetic (ca rezultat
al hidrolizei parţiale).
Dozare. Se va recurge la titrare în mediu de alcool (pentru a evita hidroliza) cu fenolftaleina ca

indicator (echivalentul-gram este egal cu greutatea moleculară) sau hidroliza cu titrarea excesului de bază
alcalină cu metiloranj. Se dizolvă 0,4 g substanţă în 10 ml alcool neutralizat la fenolftaleină, se răceşte la
8-10°C şi se titrează cu hidroxid de sodiu 0,1 M/L pînă la coloraţie roz: 1 ml soluţie de hidroxid
Conservare. În recipiente bine închise, la loc uscat, ferit de lumină.
Salicilaţii modifică regimul de funcţionare a mai multor organe: stimulează respiraţia, intensifică
procesul de secretare a bilei şi glucocorticoizilor, modifică metabolismul, iar în diabetul zaharat
contribuie la diminuarea conţinutului de zahăr în sînge. Fenomenele adverse se manifestă prin dispepsie
(vomă, diaree, greaţă), lezarea mucoasei stomacului cu apariţia ulceraţiilor şi hemoragiilor, reacţii
alergice (edem sau erupţii cutanate) şi a. La administrare de lungă durată şi supradozare devine posibilă
intoxicaţia cronică (salicilism).
Acidul mefenamic (N-[2,3-dimetilfenil]antranilic), deşi are în molecula sa elemente structurale

înrudite cu acidul salicilic şi salicilaţii şi manifestă acţiune analgezică şi hipotermică, după efectul
antiinflamator depăşeşte salicilaţii. După efectul său analgezic, rămîne la nivelul Fenilbutazonei
(Butadionei), dar de asemenea depăşeşte salicilaţii, în timp ce efectul hipotermic rămîne, practic, la
acelaşi nivel. A găsit aplicare în reumatism, poliartrită infecţioasă nespecifică, miozite * şi nevralgii, în
durere de cap sau de dinţi. Eventual, poate fi administrat în cazurile când nu sînt toleraţi salicilaţii.
Derivaţi ai pirazolului
Mai mulți derivați din seria de compuși ai pirazolonei de asemenea manifestă toate cele trei
modalităţi de acţiune deja menționate mai sus, deşi în măsură diferită: la Amidopirină (Aminofenazonă) şi
Analgină (Noraminofenazonă) prevalează efectul analgezic, acestea fiind indicate în cefalee, odontalgie,
nevralgii** şi mialgii, dar practic lipseşte efectul antiinflamator. În acelaşi timp Butadiona se prezintă în
principal ca un remediu antiinflamator cu efect de durată lungă în poliartrita infecţioasă nespecifică sau
guta (podagra) acută.
NaF i-PrO O
i-PrO F
* Fluostigmin* Miozita – inflamaţia muşchilor striaţi,
a
atît cea de origine infecţioasă (ca complicaţii ale gripei, tonzilitei, reumatismului etc.), cât şi cea parazitară sau neinfecţioasă (ca
rezultat al unor dereglări ale metabolismului, malnutriţiei, traumelor sau supraeforturilor fizice). Se manifestă prin dureri surde de
lungă durată, febră, dureri de cap etc.
NaF i-PrO O
i-PrO F
** Fluostigmin** Nevralgia (grec. Neuron – nerv, Algos
a
– durere) - sindrom, caracterizat prin crize periodice de durere violentă sau surdă cu iradiere în lungul unui nerv sau a
ramificaţiilor acestuia, poate fi cauzată de infecţie, intoxicaţii, traumatisme, dereglări ale metabolismului etc.
Primul reprezentant al acestei clase de substanţe pare a fi 1-fenil-3-metilpirazolona-5 (FMP),
sintetizată de Knorr încă în 1883.
Analgezicele din seria pirazolinei conţin în moleculele lor un radical fenil la atomul de azot N 1 şi o
funcţie cetonică la atomul de carbon C 5, dar diferă prin natura substituentului din poziţia C 4, care, după
cum se vede, şi determină, în ultimă instanţă, particularităţile farmacologice specifice acestor preparate.
Derivaţii pirazolidinei mai au încă un element structural comun – o funcţie cetonică la atomul C 3:
R CH 3 R9
n - C4H O
N CH 3 N CR6H5
O N O N 1
C6H5 C6H5
Fenazona: R = H; (Antipirina) Fenilbutazona
Aminofenazona R = (CH3)2N (Butadiona)
(Amidopirina, Piramidona)
Noraminofenazona (Analgina):
R = N(CH3)CH2SO3Na
Fenazona (Antipirina) nu reprezintă un medicament antitermic propriu-zis din cauza acţiunii
modeste, este însă substanţa de plecare în sinteza Amidopirinei (4-dimetilaminoantipirina).
Aminofenazona (Piramidona sau Amidopirina) poate fi preparată prin C4-nitrozarea Antipirinei cu

reducere ulterioară a grupării nitrozo cu bisulfit de sodiu şi metilarea 4-aminoantipirinei formate cu
amestec de formaldehidă şi acid formic.
Are efecte energice şi de durată lungă în tratarea stărilor febrile (gripă) şi a durerilor de intensitate
mică. În reumatism manifestă efecte similare salicilaţilor, fiind, însă, mai bine tolerată. Este considerată
un bun antitermic, analgezic şi chiar antireumatic.
Introdusă în practica medicinală ca substituent al Antipirinei7 încă în a.1896 Piramidonă a găsit aplicare ca
antipiretic în afecţiunile infecţioase acute (scarlatina, tiful, gripa, reumatismul articular), ca analgezic în stările
spasmodice (dismenoreea, crizele gastrice, durere internă la intoxicare), ca sedativ în prostatită şi antinevralgic în
cefalee sau nevrite, în genere, fără, însă, a face abuz în cazul unor afecţiuni cardiace.
Solubilă în apă (1:20), alcool (1:2), eter (1:15) şi cloroform (1;1)

Din cauza efectului negativ asupra proceselor hematopoietice, cît și a unei eventuale acțiuni
cancerigene în experiențele cu animale preparatul nu mai este solicitat.
Noraminofenazona (Analgina) se prezintă ca o pulbere cristalizată albă sau albă-gălbuie, fără miros,
cu gust slab amar, foarte uşor solubilă în apă, puţin solubilă în alcool, practic insolubilă în eter şi
cloroform. Manifestă acțiune analgezică, antiinflamatoare și antipiretică bine pronunțată. Datorită
solubilității bune în apă (1:1,5) poate fi administrată parenteral, ceea ce permite asigurarea rapidă a
concentrației necesare în singe.
Nevrita – inflamaţia unuia sau a mai multor nervi periferici (faciali, diafragmali, sciatic etc.) se manifestă prin durere,
amorţire, pierderea funcţiilor motoare şi senzitive etc.
NaF i-PrO O
i-PrO F
7 Fluostigmin Doză de 0,25 g Piramidonă echivalează cu 1 g
a
Antipirină (pentru copii ea constituie 0,05-0,15 g, în sirop).
Preparate: comprimate (0,05-0,1-0,15-0,5g), capsule (0,25g), supozitoare rectale (0,1g), soluții
injectabile (25; 50%), mai multe preparate combinate (Analghin-Chinin, Pentalghin etc).
Indicații: durere de diferită natură – cefalee, nevralgii, radiculită, miozite, colite renale sau hepatice,
traume, arsuri, stățri febrile, gripă, reumatism etc.
Administrare internă (după masă), rectală, parenterală (i.m, i.v. dar nu și s.c. – este posibilă iritarea
țesuturilor).
Doze maxime: unică 1g , nictemerală 3g.
Efecte adverse: sunt posibile reacții alergice, cît și inhibarea proceselor hematopoietice.
Identificare. 1. Încălzită cu acizi minerali, substanţa elimină formaldehidă şi anhidridă sulfuroasă, acestea
fiind uşor detectate după miros.
⃗
HCl , t °
R–N(CH3)CH2SO3Na R-NH-CH3 + SO2 + H2C=O + NaCl.
În acest scop, se dizolvă 0,1 g substanţă în 2 ml apă proaspăt fiartă şi răcită, se adaugă 5 ml acid clorhidric
10% şi se încălzeşte la fierbere.
2. La soluţia de 0,1 g substanţă, în 2 ml apă se adaugă 0,5 ml acid clorhidric 10% şi 4 picături
cloramină – apare o coloraţie albastră care trece în roz.
Dozare. Se recurge la oxidarea substanţei cu iod:
R-N(CH3)CH2SO3Na + I2 + 2H2O →
+
R- N (CH3)H2 I- + NaHSO4 + HI + H2C = O.
Se dizolvă 0,25 g substanţă în 3 ml apă şi se titrează imediat cu iod 0,1 M/L sub agitare continuă. La început
apare o coloraţie roz, titrarea fiind continuată pînă la apariţia unei culori galbene persistente: 1 ml iod 0,1 M/L
Analgina şi Amidopirina sunt practic identice din punct de vedere atât chimic, cât şi farmacologic,
doar că Analgina este hidrosolubilă şi, prin urmare, comodă la administrare parenterală.
Derivați ai anilinei (p-aminofenolului)
Analgezicele din seria de derivaţi ai anilinei, Fenacetina şi Paracetamolul, spre deosebire de

preparatele din ambele grupe de remedii deja analizate, sunt lipsite de acţiunea antiinflamatorie şi nu
manifestă efect antireumatic.
Anilina deşi manifestă proprietăţi antitermice pronunţate nu are aplicare din cauza toxicităţii sale.
Toxicitatea scade considerabil odată cu N-acetilarea şi acetanilida şi-a găsit un timp aplicare practică
(Antifebrina). Ambele substanţe sînt eliminate din organism sub formă de p-aminofenol, de asemenea destul
de toxic. Astfel se poate conclude, că toxicitatea acestor compuşi se datorează grupărilor NH2 şi OH aromatice.
Ca analgezic în durerile de intensitate mică Fenacetina este situată practic la acelaşi nivel cu
Aspirina, deşi cedează în ce priveşte acţiunea antipiretică.
Fenacetina (4-etoxiacetanilida)
Phenacetinum
CH3CO NH OC2H5
Fenacetina în organism se transformă în p-acetamidofenol, care se elimină uşor, şi foarte puţin p-
aminofenol, care la doze exagerate sau cure de lungă durată poate provoca mai multe efecte secundare.
La aplicare de lungă durată şi în doze mari Fenacetina poate provoca methemoglobinemie, anemie,
disfuncţii renale şi hepatice, cît şi neoplazii urinare. Aşa se face, că în locul acesteia aplicare tot mai largă
găseşte Paracetamolul, care după efectul său analgezic şi febrifug nu este mai prejos deşi practic nu manifestă
acţiune antiinflamatoare.
Paracetamol (p-acetamidofenol)
Paracetamolum
Cristale sau pulbere albăHO (alb-gălbuie),

NHAc fără miros, cu gust amar. Uşor solubil în alcool, solubil în
acetonă şi hidroxizi alcalini, puţin solubil în apă, insolubil în cloroform şi eter.
Paracetamolul dizlocuieşte din practica medicinală tot mai mult Fenacetina, el fiind mai bine tolerat, astfel
că poate fi aplicat şi în pediatrie. Efectele antipiretic şi analgezic sînt similare la ambele preparate, efectul
aniinflamator fiind pronunțat slab. Se aplică ca atare sau asociat cu alte medicamente – antitermice
(Salicilamida), analgezice (Codeina), sedative (barbiturice) şi antispastice (Efedrina).
Preparate: comprimate (0,125-0,2-0,325-0,5g), comprimate efervescente (0,5g) sau masticatoare (0,08g) –
pentru copii, capsule (0,325g), pulbere pentru soluții (0,08-0,15-0,24g), suspensii (2,4;5%), soluții pentru
administrare internă (2,4-3-10%), sirop (2,4-2,5-3,2-4%), supozitoare rectale, peliculă oftalmică.
Sunt numeroase preparatele combinate conținînd Paracetamol: Coldrex, TeraFlu, Panadol extra,
Grippostad, Citramonum P etc.
Indicații: analgezic în cefalee, nevralgii sau mialgii, antipiretic în răceală. La preparatele combinate la efectul
sumar va contribui și efectul componentei suplimentare (antitusiv la Codeină, psihostimulator la Cafeină, de
amplificarfe a imunității la Acidul ascorbic etc.).
Efecte adverse: la aplicare de lungă durată și mai ales în doze mari sunt posibile nefro- sau hepatotoxicitatea,
reacții alergice.
Doze nictemerale (maturi): 2-4g (cîte 0,5-1g 4 ori/zi.
Identificare. 1. Coloraţie albastră-violetă cu clorura fierică FeCl 3: în 10 ml apă se dizolvă prin agitare
0,1 g substanţă, apoi se adaugă 0,1 ml soluţie FeCl 3.
2. Se amestecă 0,1 g substanţă cu 1 ml acid clorhidric şi se fierbe 3 min., apoi se adaugă 10 ml apă şi
se răceşte – nu trebuie să se formeze un precipitat; se adaugă 0,05 ml soluţie 0,1 M/L bicromat de potasiu
– apare încet o coloraţie violetă, care trebuie să treacă în roşu (diferenţă de Fenacetină).
3. Se amestecă 0,1 g substanţă cu 0,5 ml acid sulfuric şi 2 ml alcool şi se încălzeşte – se percepe
mirosul caracteristic de etilacetat.
Dozare Amestecul de 0,1 substanţă cu 10 ml acid sulfuric 30% se încălzeşte la baia de apă fierbândă timp
de o oră, apoi se răceşte; se adaugă 50 ml apă, 1 g bromură de potasiu, 0,1 ml indicator (tropeolină 00) şi se
titrează cu soluţie 0,1 M de azotat de sodiu pînă la coloraţie gălbuie: 1 ml soluţie de azotat corespunde la
0,01512 g substanţă.
Conservare. Loc ferit de lumină, recipiente bine închise.
4.3.3. Analgezice nenarcotizante: antiinflamatoare nonsteroidale
Această categorie include reprezentanţi ai mai multor clase de compuşi organici, aceştea fiind:
pirazolidindione (Butadiona), derivaţi ai acizilor arilacetic şi α-arilpropionic, acizi enolici. Spre
desebire de anagezicele nonnarcotizante deja menționate, la care predomină efectul antipyretic (febrifug), la
preparatele din această categorie predomină efectul antiinflamator, ceea ce le aseamănă mult cu
antiinflamatoarele steroidal, din acest motiv și se numesc Preparate antiinflamatoare nonsteroidale (PANS).
Fenilbutazona (Butadiona)
Pulbere cristalizată albă (sau alb-gălbuie), fără miros, la început fără gust, apoi cu gust slab amar.
Solubilă în alcool (1:25), eter (1:15), chloroform (1:18), foarte greu solubilă în apă, dar uşor – în
hidroxizi alcalini. Este un antitermic slab, dar foarte activ antireumatic şi antigutos. Activitatea
antiinflamatoare este asemănătoare salicilaţilor, toxicitatea însă fiind mai ridicată. Indicaţiile exprese sînt
în poliartrită, spondilită8 lombosciatică şi gută. Poate, însă, provoca intoleranţa gastrică (hemoragii şi
ulcer gastric), fenomene dispepsice, cît şi unele efecte alergice, pentru evitarea cărora ar fi administrată în
asociere cu hidroxid de aluminiu (pentru neutralizarea acidităţii gastrice).
C4H9ONa/C 4H9OH H
n C4H9 CH C=O n =O
H9C4
-2 C2H5OH
O=C OC 2H5 N C6H5
O= N
OC 2H5 + HN C6H5
C6H5
HN C6H 5
Fenilbutazona
(Butadiona)
n H9C4 OH NaOH n H9C 4

- HOH
ONa
O= N C 6H 5 O= N C6H5
N N
C6H5 C6H5
Este un inhibitor eficace al proceselor de biosinteză a prostaglandinelor, depășind la acest capitol

Acidul acetilsalicilic (Aspirina).
Preparate: comprimate (0,03-0,05- 0,15g), unguent (5%), mai multe preparate combinate
(Pyrabutol, Rheopyrin etc.).
Indicații: reumatism în forma acută, poliartrite, gută, tromboflebite.
Doze maxime: unică 0,2; nictemerală 0,6g.
Efecte adverse: sunt posibile edeme, dispepsie, reacții alergice, leucopenie, anemie, afecțiunea
văzului sau auzului.
Proprietăţile bazice sunt pronunţate puţin, cauza fiind prezenţa a două nuclee aromatice – formarea
sărurilor are loc doar la tratare cu acid sulfuric concentrat.
Identificare. 1. Fenilbutazona-sodiul fiind tratată cu săruri ale metalelor grele formează săruri
colorate: cu CuSO4 – precipitat azuriu, cu AgNO3 – alb, cu FeCl3 – brun.
2. La oxidare cu soluţie de azotit de argint în acid sulfuric concentrat, apare o coloraţie portocalie, ce
trece ulterior în vişinie (acest transfer fiind însoţit de eliminarea unor bule de gaz).
NaF i-PrO O
i-PrO F
8 Fluostigmin Spondilită (grec. Spondylos – vertebră) –
a
afecţiune inflamatoare a vertebrelor, în majoritatea cazurilor de origine tuberculoasă.
Un amestec din 0,02 g substanţă, 1 ml acid acetic şi 2 ml acid clorhidric se încălzeşte 30 min. pe baia
de apă clocotită, apoi se răceşte, se adaugă 5 ml apă şi se filtrează. Filtratul fiind tratat cu o picătură
soluţie 10% azotit de sodiu – apare o coloraţie galbenă. Dacă 1 ml din soluţia galbenă este tratat cu 2 ml
soluţie 10% hidroxid de sodiu şi o picătură soluţie 2% β-naftol (preparată prin dizolvarea a 0,2 g β-naftol
în 5 ml soluţie 1 M/L hidroxid de sodiu completată pînă la 10 ml) – se formează un precipitat roşu-brun.
3. Se agită 3 g Unguent cu Fenilbutazonă 4% cu 10 ml alcool, se filtrează (hârtie de filtru cu porii
fini) şi se evaporă la sicitate, iar la reziduu se adaugă 4 ml acid sulfuric şi 1 ml soluţie de pentaoxid de
vanadiu V2O5 : apare o coloraţie verde-închisă.
Dozare. Fenilbutazona manifestă proprietăţi acide şi poate fi titrată cu bază alcalină. În acest scop se
dizolvă 0,50 g substanţă în 30 ml acetonă neutralizată la roşu de fenol, se adaugă 15 ml apă şi se titrează
cu hidroxid de sodiu 0,1 M/L pînă la coloraţie roz-violetă: 1 ml NaOH 0,1 M/L corespunde la 0,03084 g
substanţă.
Conservare. Loc ferit de lumină, în recipiente bine închise.
La derivaţii pirazolinei acţiunea analgezică mai poate fi însoţită şi de un efect antivirotic, îndeosebi
de pronunţat la prezenţa nucleului aromatic. Ca exemplu poate servi Iodantipirina, relativ puţin toxică
recomandată în tratarea cazurilor de encefalită acariană, o substanţă: LD 50 constituie 1600 mg/kg (şoareci)
şi 2060 mg/kg (şobolani).
Derivaţi ai acizilor fenilacetic şi α-fenilpropionic

Preparatele din această categorie formează clasa cea mai numeroasă de antiinflamatoare nesteroidale cu
aplicare în afecţiuni reumatice.
Ortofen (Diclofenac)
Ortophenum
Cl
N
H
Cl
OO CH2 - C
Pulbere cristalizată gălbuie solubilă în etanol. Manifestă
H
acțiune antiinflamatoare, analgezică și
antipiretică, deși ca remediu analgezic și antiinflamator depășeșete Acidul acetilsalicilic, Butadiona și
Brufenul.
Preparate: compriate solubile în mediul intestinal (0,015; 0,025g), supozitoare rectale (0,05g), soluție
(2,5%), unguent (2%). Diclofenac-sodiul este comercializat sub forma unor pastile îmbrăcate într-o crustă
protectoare portocalie, solubilă în mediul alcalin al intestinelor.
Indicații: reumatism acut, artrite reumatice şi artroze pentru o cură de 5-6 săptămîni, nevralgii, mialgii,
traume ale tendoanelor, gută, cît și în oftalmologie la conjunctivită noninfecțioasă.
Administrare internă, parenterală (i.m, i.v.), rectală, locală.
Efecte adverse: sunt posibile dureri în epigastru, greață, diaree, reacții alergice, edem, ulcer.
Nu se recomandă administrarea concomitentă cu Acidul acetilsalicilic. Deşi este bine tolerat şi, de
regulă, nu cauzează efecte secundare, rămîne contraindicat persoanelor cu dereglări gastrointestinale sau re-
nale, cît şi gravidelor pînă la 3 luni.
Indometacina
Indometacinum
H3CO 1. HCOOH
H3CO CH = O
2.p - ClC 6H4COCl
NHNH 2 CH 3C(=O)CH 2CH 2COOH
NH
N HCOOH, NH 3
O =C- C 6H4Cl- p
H3CO CH 2 COOH
N CH 3
O =C- C6H4Cl - p
Indometacina
Acest preparat, de asemenea, include în molecula sa fragmentul structural al acidului acetic.

Depăşeşte ca agent antiinflamator de 10-20 ori Fenilbutazona şi asigură rezultate bune în poliartrite.
Pulbere cristalizată slab gălbuie inodoră şi cu gust amar abea perceptibil. Se dizolvă bine în soluţii de
hidroxizi alcalini, puţin - în alcool, cloroform şi eter, dar insolubilă în apă. Se topeşte la 158-1620C.
Un inhibitor puternic al proceselor de biosinteză a prostaglandinelor (PG) și unul dintre cele mai potente
antiinflamatoare, de rînd cu efect analgezsic bine pronunțat.
Preparate: comprimate (0,005-0,01-0,025g), drageuri (0,025g), capsule (0,05-0,03-0,05g), capsule retard

(0,075g), supozitoare rectale (0,05; 0,1g), soluții injectabile (3%), geluri (1; 10%), unguente (5; 10%),
suspenzii oftalmice (0,1; 1%).
Indicații: artrita reumatoidă, osteoartroza, guta, tromboflebite.
Administrare internă, rectală, locală, parenterală (i.m.).
Efecte adverse: sunt posibile cefaleea, vertigii, somnolența, constipația etc.
Identificare. 1. Spectrul în UV al soluţiei cu concentraţia 0,0025 % mol/V într-un amestec de acid

clorhidric (1 mol/l; 1 volum) şi metanol (9 volume) prezintă un maximum la 318 nm.
2. Se dizolvă 0,3 g substanţă în 15 ml metanol şi la 5 ml din soluţia obţinută se adaugă 0,1 g hidroxid
de sodiu NaOH, se agită şi se lasă în repaus pentru 5 min; soluţia se colorează în galben (intens sau cu
nuanţe verzui) apoi se decolorează. La un alt volum de 5 ml soluţie se adaugă 2,5 ml acid clorhidric – se
separă un sediment alb, iar stratul de lichid are o coloraţie foarte slabă gălbuie.
3. Se dizolvă 50 mg substanţă în 50 ml apă conţinând 0,25 ml soluţie de hidroxid de sodiu (100 g/l).
La un volum de 1 ml din soluţia obţinută se adaugă 2 ml soluţie de nitrit de sodiu NaNO 2 (1 g/l) şi după 5
min. la 1 ml din această soluţie se adaugă 0,5 ml acid clorhidric - apare o coloraţie verde. La un alt volum
de 1 ml din soluţie se adaugă 0,5 ml acid sulfuric – apare o coloraţie galbenă.
Dozare. Se dizolvă 0,45 g substanţă în 75 ml metanol, prin care în prealabil a fost trecut timp de 15
min în curent de azot lipsit de CO 2. Se adaugă 50 ml apă proaspăt fiartă şi răcită, indicatorul (soluţia de
fenolftaleină) şi se titrează cu hidroxid de sodiu (0,1 mol/l) în atmosferă de azot până la coloraţie roz. În
paralel se lucrează cu o probă – martor.
Conservare. Conform listei B (Separandum). În recipiente bine închise ferit de lumină.
Doze maxime. Cura de tratament demarează, de regulă, cu doza de 25 mg 2-3 ori/zi (adulţi), care
pe parcurs poate fi majorată până la valoarea nictemerală de 100-150 mg (3-4 prize). În accese acute
de gută (podagră) se recomandă câte 50 mg de 3 ori/zi.
Pe baza acidului α-fenilpropionic au fost elaborate mai multe analgezice şi antiinflamatoare eficace
tip profen:
CH3
CH3
O
CH COOH CH C NHOH
izo H9C4
Y
X Ibuproxan
Ibuprofen: X = H, Y = izo-C4H9; CH 3
CH COOH
Fenoprofen: X = C6H5O, Y = H;
Ketoprofen: X = C6H5CO, Y = H
H3CO
;
Naproxen
Ketoprofen
Preparate: este realizat sub forma de comprimate (50-100-150 mg principiu activ), supozitoare (100mg)
şi soluţii injectabile (100 mg/ 2 ml).
Are practice aceeași aplicare ca și Brufenul în tratamentul simptomatic în osteoartroze, accese acute de
gută (podagră), radiculită, mialgii, artrite reumatice, cât şi ca remediu de suprimare a durerilor postoperatorii şi
posttraumatice.
Administrare enterală, rectală, parenterală (i.m.,i.v.)), locală.
Ibuprofen (Brufen)
Unul dintre PANS moderne cele mai solicitate, manifestă acțiune antiinflamatoare, însoțită de acțiune
analgezică și antipiretică moderată. Elaborat pe baza acidului 2-(4-izobutilfenil)propionic. Are aplicare în
practică începînd cu a.1969 în tratarea artritelor reumatice * sau a altor afecţiuni reumatice, cît şi în
NaF i-PrO O
i-PrO F
* Fluostigmin* Artritele (grec. Arthron – articulaţie) –
a
afecţiune inflamatoare infecţioasă a articulaţiilor, generală sau locală, factorii predispozanţi fiind răceala şi surmenajul fizic.
Sursa de infecţie poate fi anghina, sinuzita, otita sau alte boli de acest gen, care nu au fost tratate la timp. Artroza reprezintă o
maladie cronică cu caracter degenerativ cauzată în principal la persoanele de vârstă medie sau avansată de unele dereglări
funcţionale şi patologice (modificări vasculare, microtraume, supraefort funcţional).
Reumatism (grec. Rheumatismos – care curge) – inflamaţia generalizată a ţesutului conjunctiv, în special în sistemul
cardiovascular şi articulaţii: apare ca o consecinţă a afecţiunilor streptococice repetate şi în primul rând a anghinei. Formele
clinice sunt foarte variate. La poliartrită reumatică (inflamaţia articulaţiilor) faza acută se manifestă prin febră, dureri articulare
violente, mai frecvent fiind lezate articulaţiile mari ale membrelor.
sindromul durerii ce însoţeşte mai multe patologii inflamatoare la sistemul nervos periferic. Actualmente,
se consideră printre medicamentele cele mai cunoscute şi solicitate în lumea întreagă. Se prezintă ca o
pulbere cristalizată albă cu miros characteristic, uşor solubilă în acetonă, alcool, cloroform, foarte greu în
apă. Solubilă în soluţii alcaline. P. top.75-78oC.
Preparate: comprimate (0,05-0,1-0,2-0,4-0,6g), drajeuri (0,2g), comprimate retard (0,8g), capsule

retard (0,3g), sirop (2%), suspenzii (2%), soluții (4%), creme (5%), gel (1%).
Indicații: artrite reumatoide, osteoartroze, spondilită etc.
Adminstrare internă sau externă.
Identificare. Spectrul UV al soluţiei 0,025% m/V în NaOH (0,1 mol/l) prezintă trei maximuri: 259,
264 şi 273 nm.
Preparatul atinge rapid (1-1,5 oră) concentraţia maximă şi este eliminat din organism, de asemenea
rapid, fără careva tendinţă spre acumulare, ceea ce constituie un avantaj, comparativ cu alte analgezice (de
exemplu, Indometacina), care se pot acumula, în special, la persoanele de vîrstă avansată (cauza fiind
hipofuncţiile renală şi hepatică).
Pe baza N-hidroxiamidei acidului 2-(4-izobutilfenil)propionic a mai fost elaborat un alt preparat cu

aceeaşi destinaţie – Ibuproxanul.
Antiinflamatoare performante au fost elaborate şi în seria acizilor enolici (oxicami).
Piroxicam
O O
H
C N
N
H
NM
S
O O e
Unul dintre reprezentanții acizilor enolici - pulbere cristalizată albă greu solubilă în alcool şi acetonă
şi practic insolubilă în apă, dar care se dizolvă în acizi diluaţi şi soluţii alcaline. P.top. 197-201oC.
Este absorbit destul de bine şi concentraţia sa în sînge atinge valori maxime deja la 2-3 ore
(administrare internă) sau 5-6 ore (administrare rectală). În serul sangvin este legat cu proteinele la 99%. În
procesul de biotransformare este mai întîi, hidroxilat, apoi – legat cu acidul glucuronic. Glucuronida
formată este transportată cu bila în tractul intestinal, unde Piroxicamul este eliberat şi nimereşte din nou
în sînge (“circulare enterohepatică”). Astfel poate fi explicat faptul
că acest preparat are cea mai lungă perioadă de semidezintegrare (t 1/2) dintre toate analgezicele nesteroide:
36-40 ore la administrare de scurtă durată şi 70 ore – de durată lungă. Poate fi administrat doar o singură
dată în zi (intern).
Identificare. 1. Spectrul UV al soluţiei 0,001% m/v în acid clorhidric (0,01 Mol/l) în metanol
prezintă două maxime caracteristice: 245, 330 nm.
2. Soluţia substanţei tratată cu clorură de fier (30 g/l) se colorează în roşu-vişiniu.

Din numărul “oxicamilor” mai face parte şi Meloxicamul, aplicat cu succes în tratarea artritelor
reumatice. Are structura 4-hidroxi-2-metil-N-[5-metil-2-tiazolil]-2H-1,2-benzo-tiazin-3-carboxamid-1,1-
dioxidului şi este unul din inhibitorii selectivi ai ciclooxigenazei-2 (COX-2), enzimă inductibilă
responsabilă anume de apariţia fenomenului durerii şi inflamaţiei.
OH O N
C NH
S Me
N Me
S
O O Meloxicamul
Medicamentul manifestă efectul ulcerogen doar în doze mari, cînd intervine şi inhibarea
ciclooxigenazei-1 (COX-1), prin aceasta fiind lezată integritatea mucoasei stomacului.
Nimesulid
Manifestă acțiune antiinflamatoare, analgetică și febrifugă.
Preparate: comprimate (0,1: 0,2g), granule (2g), suspenzie (1%), gel (%).
Indicații: osteoartrite, artrita reumatoidă, osteoartroze, tendovaginite, stări febrile, sindromul durerii,
bursita.
Administrare enterală (după masă) sau externă (gelul fiind aplicat în zona afectată 2-3 ori/24 ore timp
de 10 zile).
Efecte adverse: greață, arsuri la stomac, cefalee, vertigii, dureri în epigastru.
Dimexid
Dimexidum
(CH 3)2S=O
Lichid incolor sau cristale incolore (p.top. 18 oC). Penetrează ușor biomembranele și manifestă
acțiune locală anestetică și antiinflamatoare, de rînd cu un efect antiseptic moderat.
Preparate: concentrat pentru prepararea soluțiilor.
Indicații: artrită reumatoidă, artropatii, contuzii etc.
Administrare sub forma de aplicații (soluții de 10-30-50%).
4.4. Anticonvulsivante (antiepileptice)
Referitor la mecanismul de acțiune a preparatelor anticonvulsivante opiniile sunt diferite. Nu este clar
acest mecanism pentru cazul preparatelor clasice, cum ar fi, de exemplu, barbituricele, deși
Fenilbarbitalul are aplicare în acest scop tocmai din a.1911, sau pentru analogii lor pentaatomici -
hidantoinele (Difenina), oxazolidindionele, succinimidele (Ethosuximida). Situația se clarifică cumva
doar începînd cu aa.1950, cînd procesul de elaborare a anticonvulsivantelor a căpătat un suport științific.
Descoperirea acidului GABA ca neuromediator inhibitor în SNC a permis elaborarea preparatelor pe baza
Acidului valproic (Acediprol). În aa.1960 ca anticonvulsivante au fost propuse tranchilizantele din
categoria 1,4-benzodiazepinelor (Clonazepam), iar în aa.1980 pe piața medicamentelor au apărut
inhibitori ai aminoacizilor neurostimulatori – glutamic și aspartic (Lamotrighin).
Acidul valproic (dipropilacetic, 2-propilvaleric) este considerat printre medicamentele

anticonvulsivante cele mai apreciate datorită spectrului vast de acțiune: preparatele sale reprezintă
inhibitori ai transferazei, care inactivează Acidul γ-aminobutiric GABA: majorînd concentraţia GABA în
SNC, aceste preparate micşorează excitabilitatea zonelor motorii ale creierului, ameliorează starea
psihică şi dispoziţia.
Acediprol
Acediprolum
Preparate: comprimate (0,3g), sirop (5%) pentru copii.
Indicații: preparatele Acidului valproic sunt administrate intern după sau în timpul mesei la diferite
forme de epilepsie (petit mal, grand mal, forme mixte), dozele optime fiind determinate în mod
individual, începînd cu limita de 15 mg/kg/zi, pentru ca în continuare aceasta să fie majorată cu cîte 5-10
mg/kg/zi. Metabolizarea include β-oxidarea, conform schemei comune pentru toţi acizii alifatici, astfel
printre metaboliţi predomină ∆2 - şi 3-oxoderivaţii.
Efecte adverse: dispepsie, anorexie, somnolență, anemie, leucopenie, reacții alergice etc. La
administrare de lungă durată și în doze mari este posibilă alopecia reversibilă.
Fenobarbital (Luminal)
Este administrat în epilepsie în doze subhipnotice. Are, însă, proprietatea de a se acumula, iar la
administrare de lungă durată devine posibilă dependenţa medicamentoasă *. Dacă ca hipnotic este indicat
persoanelor mature în doze de 0,1-0,2g la 0,5-1 oră înainte de culcare, apoi pentru efect sedativ și
spasmolitic dozele indicate sunt de zece ori mai mici, 0,01-0,02-0,03g (2-3 ori/zi).
Preparate: pulbere, comprimate (0,005-0,05-0,1g), soluție (0,2%).
Indicații: în tratamentul epilepsiei mai frecvent este indicat în asociere cu alte remedii în diverse
preparate combinate (Pentalghin, Andipal, Teofedrin etc.).
Efecte adverse: la aplicare de lungă durată sunt posibile simptome de blocare a SNC (depresie,
somnolență, dependență fizică și psihică de drog etc.).
Structura moleculară a barbituricelor include fragmentul ciclic al acilureelor, care asigură

efectul hipnotic chiar dacă este prezent şi într-o structură aciclică. Datorită acestui fragment bar -
NaF i-PrO O
i-PrO F
* Fluostigmin* Pentru informaţie mai amplă a vedea
a
pag. 195.
bituricele manifestă efect anticonvulsivant şi în accesele de epilepsie Grand mal. Anticonvulsivante
dintre cele mai performante au fost elaborate pe baza sistemului ciclic înrudit al hidantoinei. Deşi
mai mic cu un atom, acest sistem conţine, de asemenea, fragmentul ciclic al acilureei, dar manifestă
efect anticonvulsivant mai pronunţat, comparativ cu barbituricele, şi, ceea ce e mai important – în
detrimentul efectului hipnotic. Reprezentantul cel mai solicitat este Fenitoina (Difenina).
Fenitoina (Difenina)
5,5-Difenilimidazolidin-2,4-diona
Phenytoinum (Dipheninum
Ph
Ph OH O
HCN Ph (NH4)2CO3 Ph
C=O C
Ph Ph 60 100 o C HN NH
CN
Pulbere microcristalizată, fără miros şi fără gust, puţin solubilă
O în cloroform, greu – în alcool şi eter, practic
insolubilă în apă; se dizolvă în soluţie 1% de hidroxizi alcalini. P.t. cca 290°C (cu descompunere). Are efecte
minime de sedativ al SNC, fiind un anticonvulsivant prin excelenţă. Se prescrie în forma majoră a epilepsiei (grand
mal), caracterizată de convulsii şi pierderea cunoştinţei (semnal EEG cu frecvenţa 15-40 cicli/sec.).
Spre deosebire de barbiturice efectul nu este însoțit de unul sedativ sau hipnotic. Se presupune, că preparatul
funcționează ca un inhibitor al proceselor de generare a aminoacizilor excitanți sau blocator al glutamat-receptorilor.
Prerparate: comprimate, conținînd cîte 0,117g principiu activ și 0,032g hidrogenocarbonat de sodiu
NaHCO3.
Indicații: remediu eficace în epilepsie, unele forme ale aritmiei cardiace. Administrare internă în vremea sau
după masă, pentru a evita iritarea mucoasei stomacului.
Tratamentul începe cu 0,5-1 comprimată cîte 2-3 ori/zi. Doza nictemerală maximă include 8 comprimate.
Efecte adverse: sunt posibile vertigii, supraexcitare, tremor, dispepsie, hirsutism, reacții alergice etc.
Identificare. Cu sulfatul de cupru în soluţie amoniacală se formează un precipitat roz-violet (v. pag.
27).
Fenacemida (Fenurona), care de asemenea manifestă acţiune anticonvulsivanta fără efect hipnotic,
poate fi considerată ca produsul de deciclizare a 5-fenilhidantoinei respective:
O C NH O C NH
Ph CH2 C O Ph CH C O
NH2 N
H
Fenacemida 5-Fenilhidantoina
Datorită spectrului larg de acţiune are aplicare, practic, în toate formele de epilepsie refractară. Se
formează, ca şi alte ureide, la tratarea ureei cu derivaţi funcţionali ai acidului fenilacetic (clorură, amidă):
⃗
PhCH2COX + H2NCONH2 −HX PhCH2CONHCONH2
Trimetina, un derivat al oxazolidinei, după proprietăţile sale neurofarmacologice diferă radical de
Difenină: dacă Difenina este deosebit de eficace în crizele majore, apoi Trimetina este indicată în crizele
minore, în care Difenina rămîne inactivă.
Trimetina Etosuximida Morsuximida
O anumită analogie structurală cu Trimetina poate fi observată în cazul mai multor derivaţi ai
succinimidei, cum ar fi, de exemplu, Etosuximida şi Morsuximida, aceştia avînd, practic, aceleaşi
indicaţii.
Carbamazepina
Carbamazepinum
Reprezintă un remediu anticonvulsivant cu aplicare în tratarea epilepsiei psihomotorii, în principal, în

cazurile de criză majoră grand mal, în stările maniacal-depresive, cît şi în tratarea alcoolismului. Un
avantaj al acestui medicament este asocierea efectului antiepileptic cu o acţiune psihotropă favorabilă
timostimulatoare: la bolnavi se ameliorează dispoziţia, ei devin mai activi şi comunicabili.
Carbamazepina se prezintă ca o pulbere albă cristalizată cu gust slab amar. P.top.189-193 oC. Se
dizolvă uşor în alcool şi cloroform, dar rămîne insolubilă în apă şi eter.
Se consideră, că preparatul închide căile de acces pentru cationii de sodiu Na + prin membranele
celulelor nervoase, diminuează din efectul aminoacizilor excitanți etc.
Preparate: comprimate (0,1; 0,2g), comprimate retard (0,2; 0,4g).
Indicații: toate varietățile de epilepsie, stările maniacal-depresive, hiperkinezie, reacții alergice.

Tratamentul demarează cu doza de 0,1g de 2-3 ori/zi.
Efecte adverse: sunt posibile cefaleea, somnolența, dereglarea acomodării, greața, voma.
Identificare. 1. Substanţa prezintă o fluorescenţă albastră intensă în UV la 366 nm.

2. La 0,1 g substanţă se adaugă 2 ml acid azotic şi se încălzeşte pe baia de apă 3 min: apare o
coloraţie roşu-portocalie.
Dozare. Dizolvată în alcool absolut substanţa se caracterizează prin absorbanţa specifică:
A 1%1 cm= 490 (285 nm).
4.5. Antiparkinsoniene
Maladia Parkinson (parkinsonismul) evoluează în rezultatul lezării centrilor subcorticali din creier,
care asigură armonia, mobilitatea, precizia şi viteza mişcărilor voluntare. Apare ca consecinţă a encefa-
litei, aterosclerozei cerebrale, a unor intoxicaţii sau altor factori şi se manifestă sub trei aspecte: rigiditate
musculară (tonus muscular excesiv), tremor permanent al membrelor superioare şi hipokinezie (mersul
rigid cu paşii mici); vorbirea devine monotonă şi salivaţia excesivă, toate acestea fiind în soţite de unele
dereglări psihice (depresie şi euforie, agresivitate, potenţial intelectual redus).
Se consideră, că în maladia Parkinson este încălcat echilibrul între mediaţia chimică colinergică şi
cea dopaminergică în favoarea unei hiperactivităţi colinergice în nucleii cenuşii bazali, cauza cea mai
probabilă fiind considerată insuficienţa de Dopamină.
Tratamentul ar putea fi realizat în patru direcții: 1. prin administrare de L-DOPA (Levodopa) ca

precursor al Dopaminei; 2. stimularea şi activizarea sistemului receptorilor dopaminergici (Apomorfina);
3. inhibarea retrocaptării neuronale a Dopaminei (în aşa mod acţionează Midantanul); 4. Aplicarea
preparatelor colinolitice, sau anticolinergice, care ar favoriza acumularea Dopaminei (Ciclodol).
Remediile anticolinergice au găsit aplicare în tratamentul afecțiunii în mod empiric încă din a.1874,
acestea fiind preparate galenice pe baza belladonei, iar ulteror și alcaloizii individuali – Atropina și
Scopolamina.
Aplicarea remediilor stimulatoare ale funcților dopaminergice, pe de o parte, și a preparatelor

aanticolinergice, pe de altă parte, urmărește scopul de a restabili echilibrul neuromediator și se prezintă ca
un procedeu patogenetic spre a influiența mersul afecțiunii.
Levodopa
(-)-3-(3,4-Dihidroxifenil)-L-alanina
( Dioxiphenilalanina DOPA)
HO COOH
NH2
HO
Pulbere cristalizată albă, puțin solubilă în apă, insolubilă în alcool. Se formează în organism din
aminoacidul Tirozină ca precursor al Dopaminei, care, la rîndul său, este precursorul Noradrenalinei.
Face parte din remediile cele mai eficiente: acţiunea se manifestă peste o săptămînă sau mai tîrziu, efectul
maxim fiind observat cam peste o lună.
La administrare perorală o parte din preparat pătrunde în SNC, unde se transformă în Dopamină prin
decarboxilare, compensînd deficiența acesteia, care și este una din cauzele bolii (o bună parte din preparat
se pierde din cauza că metabolizează în țesuturile periferice – rinichi, ficat sau intestine, iar produsul final
nu pătrunde în SNC).
Preparate: comprimate sau capsule (0,25; 0,5g).

Indicații: tratarea maladiei în versiunea ei simptomatică (postencefalică, aterosclerotică, toxică),
rezultatul fiind în primul rînd diminuarea hipokineziei și rigidității și doar în măsură mai mică –
tremorul, disfagia, salivația.
Tratamentul este unul de lungă durată.
Midantan (Amantadina)
(1-Aminoadamantan, hidroclorură)
Midantanum
NH2 . HCl
Pulbere cristalizată albă cu gust amar, solubilă în apă și alcool. Preparatul favorizează elibera-
rea Dopaminei şi inhibă recaptarea ei neuronală. Efectul benefic se face observat în 1-2 zile sau
ceva mai tîrziu. Eficace în principal în versiunile rigidă și acinetică ale bolii, mai puțin în
versiunea hipercinetică (tremor).
Indicații: indicat în parchinsonismul de etiologie diversă (cu excepția celei medicamentoasă).
Efecte adverse: sunt posibile cefaleea, insomnia, vertigiile etc.
Apomorfina, deși se comportă ca un stimulator al structurilor dopaminergice în creier,
aplicare în tratamentul parkinsonismului nu are din caza efectului său emetic.
Pe de altă parte, dat fiind, că insuficienţa Dopaminei este însoțită predominant de influenţe
colinergice stimulatoare, în tratamentul maladiei ar putea
fi indicate şi preparatele anticolinergice tip Ciclodol.
Ciclodolul (hidroclorură)
Cyclodolum
HO- C - CH2- CH2 N
.HCl
Pulbere cristalizată albă puțin solubilă în apă și lent în alcool. Manifestă acțiune pronunțată M- și
N-colinolitică centrală. Efectul este unul selectiv, ca și în cazul altor preparate antiparkinsoniene: reduce
în principal tremorul și afectează în măsură mai mică
rigiditatea și bradikinezia. Datorită efectului colinolitic reduce salivația, sudorația și eliminarea

sebumului.
Preparate: comprimate (0,001-0,002-0,005g).
Indicații: administrare internă în timpul mesei sau după începînd cu doza 0,0005-0,001g (0,5-1mg)/zi.
Efecte adverse: uscăciune în gură, constipații, dereglarea acomodării, vertigii, la superdozare sunt
posibile perturbări psihice, dependența de drog.
Doze maxime: unică (maturi, intern) 0,01g: nictemerală 0,02g.
Esenţial de menţionat, că toate antiparkinsonienele nu sînt remedii etiotrope – ele doar suprimă
(atenuează) sindromul temporar şi efectul curativ se manifestă doar pe parcursul administrării.
4.6. Remedii psihotrope
Dereglarea activităţii psihice se poate derula în trei direcţii: 1) schizofrenie şi diferite variante de
psihoze; 2) tulburări neuropsihice (nevroze, psihopatii); 3) debilitate mintală. Remediile psihotrope au
găsit aplicare în dereglările activităţii psihice cu caracter atît psihotic (psihoze), cît şi nepsihotic
(nevroze).
Schizofrenia (grec. Schizein – a despărţi, phren – minte,gîndire) – afecţiune psihică gravă, cu caracter
psihotic, caracterizată prin disocierea psihicului, gîndire paralogică, halucinaţii etc. Aceste simptome sînt
grupate în trei categorii: 1. pozitive (agitaţie excesivă, fantezie bolnavă – aiureală şi halucinaţii); 2.
negative (apatie şi autism – lipsa de interes faţa de alte persoane, incapacitate de comunicare, haotism în
asociaţii – trecere alogică de la o temă la alta în vorbire); 3. cognitive (gândire abstractă incoerentă,
vocabular sărac).
Poate fi cauzată de unele maladii infecţioase, traume cerebrale sau psihice, de rînd cu factorul
ereditar şi afectează cca 1% din populaţia planetei. Maladia evoluează sub diferite forme. De exemplu,
forma simplă apare mai frecvent în perioada pubertăţii şi se manifestă prin simptome neurastenice,
indiferenţă, lipsă de voinţă. Forma paranoidă se manifestă prin deprimare, idei obsesive, delir, halucinaţii
etc.
Etiologia maladiei pare a fi una complexă: simptomele pozitive apar ca rezultat al unei hiperfuncţii
dopaminergice, în timp ce simptomele negative şi cele cognitive sînt rezultatul unei hipofuncţii,
glutaminergice. Prin urmare, şi tratamentul trebuie să fie, de asemenea, complex.
În unele cazuri se poate manifesta prin Stupoare (lat. Stupor – amorţire, înţepenire) – stare de imobi-
litate caracteristică pentru unele afecţiuni psihice şi care poate fi însoţită de mimică împietrită
inexpresivă, imobilitate completă sau tremor, tăcere absolută sau simptome de isterie, amnezie parţială
sau totală.
Psihozele se manifestă prin perceperea denaturată a realităţii obiective, dereglări ale comportării şi
activităţii psihice, halucinaţii şi delir. Mai frecvent se întîlnesc psihozele alcoolice, maniaco-depresive,
presenile, senile etc.
Mania (grec. Mania – nebunie, furie) – dereglare psihică, ce se manifestă prin mai multe simptome de
diferit gen, cum ar fi, de exemplu: schimbarea bruscă şi aparent nemotivată a dispoziţiei, emoţii exagerate,
vorbirea grăbită şi nestăpînită, dezordonarea gîndirii şi anticiparea desfăşurării evenimentelor etc. Poate apărea
ca rezultat al psihozelor maniacal-depresive, intoxicaţiilor, paraliziei, alcoolismului sau schizofreniei.
Diminuarea considerabilă sau pierderea completă a facultăţilor intelectuale (mintale) cu sau fără
perversiunea instinctelor se poate solda cu o deficientă totală a potenţialului psihic. Apare ca rezultat al
unor leziuni anatomice regresive ale cortexului cerebral cauzate de diverse condiţii patologice (senilitate,
intoxicare alcoolică, scleroză, epilepsie etc). Se instalează lent şi consecutiv, pentru ca în ultimă instanţă
să afecteze cortexul în întregime, devenind incurabilă. Una din varietăţile precoce ale afecţiunii este
Schizofrenia.
Neuroleptice (tranchilizante majore)
Medicamentele din această categorie posedă acţiune atît antipsihotică (înlătură delirul şi
halucinaţiile) cît şi sedativă pronunţată (micşorează anxietatea, neliniştea etc.) Efectul antipsihotic se
explică prin blocarea receptorilor dopaminergici (antagonism cu Dopamina şi dopaminomimeticele), iar
efectul sedativ – prin blocarea receptorilor sensibili la Noradrenalină. În rezultat sînt inhibate atît
procesele de eliminare a acestor amine, cît şi recaptarea lor neuronală. Efect antipsihotic pronunţat cu
eliminarea simptomelor pozitive la schizofrenie manifestă butirofenonele şi fenotiazinele.9
Butirofenone. Ataşarea fragmentului butirofenonei la atomul de azot din ciclul piperidinei a

permis elaborarea unei serii de neuroleptice energice cu aplicare în tratamentul psihozelor cronice
grave: Haloperidol, Trifluperidol etc.
Ph- X
OH
N O
[CH2]3 C F
Haloperidol: X = 4 – Cl;
Trifluperidol: X = 3 – CF3.
Aceşti compuşi cu denumirea comună „butirofenone” sînt uşor absorbiţi, cumulează şi elementul
sedativ, fiind utili, în special, pentru sedare psihomotorie înaintea intervenţiilor chirurgicale, de asemenea,
în psihopatiile agresiv-iritabile, schizofrenii şi agitaţie maniacală.
Haloperidol
NH 4Cl 1. HBr
Cl C CH 2 Cl NH Cl NH
H2C=O 2. HOH
CH 3 OH
Cl(CH 2)3C(=O)C 6H4-F-4

Cl N (CH 2)3 C F
OH O
Pulbere amorfă sau microcristalizată albă sau gălbuie, practic insolubilă în apă, moderat solubilă în
alcool și eter.
Este un blocator deosebit de eficace al receptorilor alfa-adrenergici și dopaminergici centrali, fără
careva efect anticolinergic. Neutralizează excitarea psihomotorie în diverse forme de manifestare (manie,
NaF i-PrO O
i-PrO F
9 Fluostigmin În aplanarea simptomelor negative şi cognitive
a
un remediu dintre cele mai eficace pare a fi un antipsihotic de altă natură – Clozapina, care se prezintă în principal ca un
stimulent al receptorilor glutaminergici:
oligofrenie, psihopatie, schizofrenie, demență, alcoolism cronic), delir sau halucinații (stări paranoidale,
psihoză acută). Poate fi aplicat în asociere cu hipnotice, analgezice sau alte neurotrope.
Preparatul acţionează relativ rapid şi timp îndelungat: la administrare enterală concentraţia
plasmatică maximă este atinsă în 2-6 ore şi rămîne la un nivel destul de înalt cca 3 zile.
Preparate: comprimate (0,0005-0,001-0,0015-0,002-0,005-0,01g), comprimate forte (0,005g), soluție
pentru uz intern (0,2%), soluție injectabilă (0,5%); pentru efect de lungă durată – Decanoat de haloperidol
(soluție uleioasă de 5%).
Indicații: diverse manifestări de excitare psihomotorie indicate mai sus, pornind de la doza
nictemerală de 0,0015-0,003g. Administrare enterală sau parenterală (i.v., i.m.).
Remediu antiemetic la doze de 0,0015-0,002g și sedativ la doze de 0,0005g.
Efecte adverse: pot apărea simptome de parkinsonism, micșorarea tensiunii arteriale, tahicardie,
aritmie, dispepsie, alopecie etc. Poate intensifica brusc efectul hipnoticelor sau analgeticelor (mai ales în
cazul opiaceelor).
Fenotiazine. Mai numeroase sînt antipsihoticele elaborate pe baza fenotiazinei. Fenotiazina (p.t. 182°C) este un
compus aromatic, molecula căruia are însă anumite particularităţi structurale, care determină
comportamentul ei specific în reacţiile chimice. Datorită prezenţei a doi heteroatomi, planul unui inel
benzenic este răsucit faţă de planul celui de al doilea inel pe axa care uneşte heteroatomii sub un
unghi de 145±5°. Structura devine astfel nonplanară şi heteroatomii rămîn în stare de hibridi zare Sp3.
5
6 4
S
N 1
9
H
10
Dezvoltarea intensă a chimiei fenotiazinei se datorează, în principal, efectului psihotrop de excepţie,

propriu unui număr mare de derivaţi ai acesteia, aceşti derivaţi fiind principalii reprezentanţi ai tranchilizantelor
majore (neuroleptice): aceşti compuşi asigură liniştire psihică, indiferenţă faţă de factorii excitanţi din exterior. În
doze mici sînt indicaţi în stările de excitare şi agresivitate, iar în doze mari provoacă somnolenţa şi induc somnul
fiziologic. Numărul mare de produse de acest tip se explică prin multitudinea afecţiunilor psihotice, solicitate fiind
remediile cu efecte tranchilizante mai mult sau mai puţin intense, de rînd cu efecte sedative, analgezice,
antihistaminice, antivomitive etc.
Intensificarea acţiunii tranchilizante la fenotiazine este asigurată, în principal, prin variaţia
substituenţilor în poziţiile 2 şi 10. De exemplu, în seria Clorpromazina/Triflupromazina/Flufenazina/Tio-
properazina, efectul tranchilizant creşte în raport de 1/2/25/40:
X
N
Clorpromazina: R = CH2CH2CH2N(CH3)2; X = Cl;
Triflupromazina: R = CH2CH2CH2N(CH3)2; X = CF3;
Flufenazina: R= (CH2)3N N C2H4OH; X = CF3;
Tioproperazina: R= (CH2)3 N N CH3;X = SO2N(CH3)2.

Din contrapunerea acestor structuri devine evidentă influenţa substituenţilor din poziţia 2 asupra
efectului farmacologic, care devine mai pronunţată în consecutivitatea indicată:
OCH3 < H < Cl < CF3 < SO2N(CH3)2.
Efectul farmacologic maxim poate, prin urmare, fi asigurat prin prezenţa substituenţilor acceptori
de electroni. Totodată, introducerea unor asemenea substituenţi în oricare altă poziţie decît în poziţia C 2 a
nucleului fenotiazinic se arată a fi cu mult mai puţin eficientă.
Clorpromazina (Aminazina)
2-cloro-10-dimetilaminopropilfenotiazină, hidroclorură
Chlorpromazini hydrochloridum
S
2S
+ H 2S
X (I 2 ) X
N N
H H
Pulbere crsitalizată albă, uşor higroscopică, foarte bine solubilă în apă, la lumină se colorează, atît în
stare solidă, cît şi în soluţie.
Soluţia de 2,5% are indicele pH 3,5-5,5. Este considerat etalonul neurolepticelor fenotiazinice:
tranchilizant cu spectru larg de acţiune, indicat în agitaţia maniacală, delirium tremens, agresivitate
infantilă sau paranoide. Un avantaj îl constituie efectul intens sedativ, sinergetic pentru narcotizante şi
hipnotice.
Preparate: comprimate filmate (0,01g), drajeuri (0,025-0,05-0,1-0,25g), soluții (2,5%).
Indicații: efect antipsihotic (neutralizează diverse modalități de manifestare a excitării psihomotorii –

delir, halucinații, fobii, psihoze, nevroze), efect sedativ foarte pronunțat, care la doze mai mari trece în
unul hipnotic. Effect antivomitiv pronunțat, effect antiinflamator moderat.
Administrare enterală sau parenterală (i.v., i.m.) pornind de la doze de 0,025-0,075g/24 ore (după
masă).
Efecte adverse: soluțiile sunt diluate cu soluții de Novocaină, glucoză sau soluție izotonică de clorură
de sodiu NaCl pentru a evita o posibilă iritare a țesuturilor.
Sunt posibile simptome de parkinsonism, depresie de lungă durată, reducere bruscă a tensiunii
arteriale, apatie, somnolență, dispepsie etc.
Dozele optime vor fi determinate de modul de administrare, indicaţii, vîrstă şi starea generală a
pacientului. De exemplu, în dereglările psihice, doza iniţială va constitui 0,025-0,075 g/zi, pentru ca
ulterior să fie mărită consecutiv pînă la 0,3-0,4 g.
Conservare. Conform listei B, în recipiente din sticlă întunecată, bine închise cu dop parafinat, loc uscat,
ferit de lumină.
Săruri de litiu. De rînd cu remediile din seria fenotiazinei în stările maniacale, inclusiv în psihoza
maniacal-depresivă, tratamentul vizează de asemenea aplicarea sărurilor de litiu. Se deosebesc de
neuroleptice prin instalarea mai lentă a efectului (2-3 săptămîni), dar şi prin limita mică de siguranţă,
valoarea indicelui terapeutic fiind de doar 2-3.
Cationii Li+, cunoscuţi ca antagonişti ai cationilor Na+, intervin

în mod activ în procesele neurochimice din creier şi, în particular, se prezintă ca un remediu eficace
timostimulator în supraexcitarea maniacală acută la psihoze, epilepsie, alcoolism cronic. Compuşii
litiului, care au fost propuşi ca medicamente în stările maniacale încă în 1949, după efectul lor depăşesc
neurolepticele contemporane. Au aplicare în acest scop carbonatul, gluconatul şi γ-hidroxibutiratul de
litiu. Se consideră, că acestea inhibă procesul de eliberare a Noradrenalinei şi reduc concentraţia
mediatorului în regiunea terminaţiilor nervoase. Fenomenul ar putea fi rezultatul atît al intensificării
procesului de deaminare oxidativă intracelulară, cît şi / sau al recaptării neuronale mai active.
Carbonatul de litiu
Lithii carbonas
Li2CO3
Pulbere albă, uşoară, fără miros, cu gust leşietic. Puţin solubilă în apă şi foarte slab – în alcool.
Cationii de litiu Li+ sunt antagoniști ai cationilor Na + - inhibă transportul acestora în celulele
țesuturilor nervoase sau musculare. În asemenea condiții se intensifică procesele de deaminare
intracelulară a Noradrenalinei și se micșorează conținutul mediatorului liber, slăbind astfel acțiunea
acestuia asupra adrenoblocatorilor în creier.
Preparate: comprimate sau capsule a cîte 0,3g, capsule retard (0,5g).
Indicații: manifestă acțiune normotimică, antipsihotică și sedativă: indicat în stările maniacale și

hipomaniacale, în profilaxia și tratamentul psihozelor.
Identificare. 1. Carbonatul de litiu umectat cu acid clorhidric 10% produce efervescenţă şi colorează
flacăra în roşu-carmin.
2. Se dizolvă 0,5 g substanţă în 5 ml acid clorhidric 10% şi se alcalinizează cu hidroxid de

sodiu 10%, după ce se adaugă 1ml fosfat de sodiu 5% şi se încălzeşte la fierbere – se formează un
precipitat alb cristalizat.
Dozare. Se dizolvă 0,75 g substanţă în 100 ml apă, se adaugă metiloranj şi se titrează cu acid
clorhidric M pînă la coloraţie portocalie. Se încălzeşte apoi la fierbere şi dacă soluţia devine galbenă, se
continuă titrarea pînă la coloraţia portocalie: 1ml acid clorhidric corespunde la 0,03694 g carbonat.
Conservare. Recipiente bine închise.
Doze. Cura de tratament începe cu doza zilnică de 0,6-0,9 g, care dacă este bine tolerată, poate fi
mărită în continuare.
De rînd cu carbonatul are aplicare şi Gluconatul de litiu.

Antidepresivante
Depresia sau Melancolia (grec. Melas – negru, Chole – fiere, bilă) reprezintă o stare de
inhibiţie psihică generală (intelectuală şi motorie) şi se manifestă, în particular, prin in dispoziţie,
descurajare, tristeţe, nelinişte. Lipsesc pofta de mîncare şi o percepţie optimistă a realităţii, apar
gînduri obsesive despre moarte sau suicid. Ca rezultat se dereglează somnul, slăbeşte memoria,
scade capacitatea de muncă. Sunt posibile depre-siile uşoare (legere sau neurotice), moderate şi
majore (psihotice).
Antidepresivantele moderne sînt administrate cu scopul de a spori conţinutul de neuromediatori
(Serotonină, Dopamină şi Noradrenalină) în creier.
După mecanismul de acţiune remediile antidepresivante se împart în trei categorii: 1) inhibitori ai

recaptării neuronale a Noradrenalinei*; 2) inhibitori ai procesului de deaminare a neuromediatorilor cu
participarea monoaminoxidazei (MAO): 3) preparate cu efect mixt. Toate trei categorii de inhibitori
asigură acumularea mediatorului în regiunea receptorilor şi, ca rezultat, sporirea efectelor adrenergice.
Inhibitori ai procesului de retrocaptare a mediatorului. Reprezentanții caracteristici sunt

antidepresivantele triciclice – Imipramina şi Amitriptilina.
Imipramina
Clorhidrat de 5-(31-dimetilaminopropil)-10,11-
dihidro-5h-dibenzo[b,f]azepină
Imipramini hydrochloridum
CH 3
1 . Cl 2(- HCl) NaNH 2
2. KOH/EtOH
NO2 O2N NO2 NO 2 O2N
Sn HCl
H2 Ni
(Na ROH)
1. H+ (to )
2 . ClC H N(CH )
3 6 32 N NH2 H2N
NH2 H2N (NaNH 2)
C3H6N(CH 3)2
NaF i-PrO O
i-PrO F
* Fluostigmin* Mecanismul de acţiune ar putea, de
a
asemenea, viza inhibarea procesului de recaptare şi creşterea concentraţiei active a altor doi mediatori – a Serotoninei şi
Dopaminei, sau un efect de M-colinoblocare centrală. Ca exemple ale unor antidepresante, care acţionează ca inhibitori ai
procesului de recaptare a Serotoninei (5-HT), pot fi menţionate: Fluoxetina, Paroxetina (Seroxat sau Aropax) şi Sertralina.
F
O H NH-CH3
O-CH-CH2 -CH2 -NH-CH3 O-CH2
F3C O
Cl
H
N Cl
H
Fluoxetina Paroxetina Sertralina

Pulbere cristalizată albă, fără miros, uşor solubilă în alcool şi apă, solubilă în cloroform, practic,
insolubilă în eter. P.t. 170-174°C. Este principalul reprezentant al antidepresantelor triciclice: frînează
retrocaptarea neuronală a monoaminelor – neuromediatori (fără a inhiba MAO). Are aplicare în stările
depresive cu diverse etiologii: reduce gradul de tristeţe şi nelinişte, ameliorează dispoziţia (efect
timoleptic), stimulează vioiciunea şi vitalitatea organismului.
Preparate: comprimate (dajeuri) (0,01-0,025-0,05-0,075g), soluție (1,25%).
Indicații: Imipramina este indicată în psihozele depresive, depresiile nevrotice, enurezis nocturn,
alcoolism cronic, maladia şi sindromul Parkinson.
Administrare enterală sau parenterală (i.m.). Intern pentru început este indicată doza de 0,075-0,1g/zi
(după masă, în primajumătate a zilei), care în continuare este adusă treptat pînă la doza de 0,1-0,25g/zi.
Contramandarea preparatului se va efectua de asemenea treptat.
Efecte adverse: sunt posibile insomnia, delirul, halucinații, tremor, aritmie, vertigii, convulsii etc.
Bolnavul iese din starea de depresie majoră (inerţie şi negativism) doar după două săptămîni de
tratament.
Contrtaindicaţii: epilepsie, glaucom, infarct miocardic, aritmii cardiace, afecţiuni hepatice şi
renale grave, adenom de prostată. Reacţii adverse: tulburări de vedere, constipaţie, retenţie urinară,
uscăciunea gurii, iar mai rar – hipertensiune arterială, febră, sudoraţie.
Identificare. 1. Spectrul UV al soluţiei 0,001 g % în acid clorhidric 0,01 M/l prezintă un maximum
de absorbţie la 251 nm.
2. Substanţa formează picratul cu p.t. 140°C.
3. Se dizolvă 5 mg Imipramină, hidroclorură în 2 ml acid azotic - apare o coloraţie albastru –intensă.
4. Se dizolvă 0,1g substanţă în 2 ml alcool, se 4.acidulează cu acid azotic (100g/l), apoi se adaugă
0,15 ml soluţie azotat de argint (20 g/l) – se separă precipitatul alb cazeos caracteristic.
Dozare Se dizolvă 0,3 g substanţă în 50 ml cloroform, se adaugă 10 ml anhidridă acetică, 5 ml
acetat de mercur, 0,2 ml galben de metanil în dioxan şi se titrează cu acid percloric 0,1 M/L pînă la
coloraţie roşie-violacee: 1 ml acid corespunde la 0,03169 g substanţă.
Conservare. În recipiente bine închise, ferit de lumină.
Doze maxime: unică – 0,10g; nictemerală – 0,30 g.
Practic, acelaşi efect manifestă şi analogul dibenzocicloheptaenic al Imipraminei – Amitriptilina,
ea avînd structura 7-(31-dimetilaminopropiliden)-dibenzo[a,d]cicloheptadienei.
Amitriptilină, hidroclorură
Amitriptylini hydrochloridum
O CH Ph
PhCH 2COOH HI/P PPA

O O
( CO 2,HOH) C-OH
O O O
1. ClMgC 3H6N(CH 3)2
2 . HOH/OH
O 3. Ac O( HOH)
2 CH C 2H4 N(CH 3)2
Cristale ( sau pulbere cristalizată) albe cu miros slab aromat, gust amar şi arzător, produce pe
limbă o anestezie slabă. Se dizolvă foarte uşor în apă şi metanol, uşor în alcool şi cloroform şi practic nu
se dizolvă în eter. P.top. 195-199oC. Soluţia apoasă (1,0% m/v) are indicele pH 4,5 – 6,0.
Preparate: comprimate (drajeuri) (0,01-0,025-0,05-0,075g), capsule retard (0,025:0,05g), soluții
(1%).
Indicații: acțiunea timoanaleptică se îmbină cu un efect sedativ bine pronunțat. Blochează
procesul de retrocaptare a monoaminelor neuromediatoare,inclusiv Noradrenalina, Dopamina, Serotonina.
Nu este un inhibitor al MAO.
Administrarea enterală (după masă, pornind de la doza de 0,05-0,075g/zi) sau parenterală (i.v.
infuzie, sau i.m.).
Nu provoacă acutizarea delirului sau halucinațiilor, fenomen semnalat la aplicarea Imipraminei.
Efecte adverse: preparatul se caracterizează printr-un efect colinolitic evident, ceea ce poate
provoca uscăciune în gură, dilatarea pupilei, dereglarea acomodării, constipație, somnolență, vertigii,
tremor etc.
Amitriptilina este indicată în stări depresive şi psihoze sau nevroze endogene, enurezis nocturn.
LD50 (şoareci, şobolani), mg/kg: 350, 380 (oral); 65, 75 (i.p.).
S-a impus prin spectrul larg de acţiune, proprietăţile anxiolitice şi sedative cu aplicaţii în depresiunile
nevrotice şi melancolie de involuţie.
Identificare. 1. Se dizolvă 50 mg substanţă în 3 ml apă şi se adaugă 0,05 ml soluţie de chinhidronă în

metanol*: timp de 15 min. nu trebuie să apară coloraţia roşie (spre deosebire de hidroclorura de Nortriptilină).
2. Se dizolvă 50 mg substanţă în 3 ml apă, se acidulează cu acid azotic (100 g/l) şi se adaugă 0,15 ml
soluţie de azotat de argint (20g/l): se elimină sedimentul alb cazeos caracteristic de AgCl.
Dozare. Substanţa dizolvată în acid acetic şi tratată cu acetat de mercur (II) este titrată cu acid
percloric (0,1 mol/l) în dioxan (indicator-cristal violet) pînă la coloraţie verde.
Conservare. Separandum.
Inhibitori ai MAO. Doxepina (hidroclorura) şi Azafenul reprezintă cea de-a doua categorie de
medicamente antidepresivante – inhibitori ai procesului de deaminare a neuromediatorilor cu
participarea MAO. Azafenul este indicat în depresiile de gravitate medie şi uşoară, inclusiv depresiile
alcoolice,fiind administrat intern în doze a cîte 0,025–0,05 g (25-50 mg).
O N
N O
N
N
N Me
Me .2HCl . H2O СH–CH2–CH2–
NMe2∙HCl
Azafen Doxepina (hidroclorura)
Antidepresivante cu efect mixt. Există, însă, şi o a treia categorie de antidepresivante, dintre cele
mai cunoscute fiind derivaţii indolului: Pirazidol şi Incazan, acţiunea antidepresivantă a cărora se explică
atît prin inhibarea recaptării Noradrenalinei, cît şi prin inhibarea slabă a MAO: efectul lor antidepresivant
se asociază cu unul sedativ sau psihostimulent.
NaF i-PrO O
i-PrO F
* Fluostigmin* Se dizolvă 2,5 g chinhidronă în 80 ml
a
metanol şi se completează cu acelaşi solvent pînă la 100 ml.
Me MeO
N . HCl
N N
NH . HCl N
Me
Pirazidol Incazan
Inhibitorii MAO dereglează procesele de deaminare oxidativă a mediatorilor (Noradrenalina,

Dopamina şi Serotonina) şi asigură acumularea acestora în ţesuturile cerebrale. De rînd cu efectul
antidepresivant posedă şi acţiune psihostimulentă pronunţată: provoacă euforie, excitaţie, insomnie. Sub
aspect chimic acestea sînt mai multe remedii elaborate pe baza hidrazinei, inclusiv Nialamida şi
Iproniazida (Iprazida), ultimul fiind capul de serie în aceste investigaţii.
O C - NH - NH - CH2 - CH2 - C - NH - CH2

O
O C - NH - NH - CH M e 2 N
Iproniazida Nialamida
N
4.6.3. Anxiolitice (Tranchilizante minore)
Sînt considerate tranchilizante minore (liniştitoare, anxiolitice, ataractice) substanţele, care reduc
starea de tensiune psihică, diminuează anxietatea şi calmează individul, dar fără a provoca somnul 10. Spre
deosebire de tranchilizantele majore (neuroleptice) efectul este unul superficial şi mai puţin constant.
Remediile din această categorie sînt indicate în principal în nevroze sau în stările reactive, similare
nevrozelor.
Nevrozele – în versiunile astenică (neurastenie), psihastenică (psihastenie) şi isterică (isterie), sînt

cauzate de traumatisme psihice, supraeforturi psihice de lungă durată şi alţi factori. Se caracterizează prin
dereglări funcţionale ale SNC.Gradul de răspîndire a nevrozelor depinde de profunzimea traumatismelor
şi gravitatea supraîncordării sistemului nervos, acestea fiind într-o anumită măsură determinate şi de
condiţiile sociale.
Noţiunea de nevroză este, însă, una confuză, dat fiind, că ea include forme diferite de manifestare,
cum ar fi, de exemplu, neurastenia şi isteria, stările obsesive (ipohondria), nevrozele aşteptării, fricii sau
spaimei, nevrozele motorii (ticuri sau gîngăveală).
Ipohondria ca varietate a nevrozelor, reprezintă un sindrom caracterizat prin idei obsesive de

îmbolnăvire, deces, schilodire. Însoţeşte mai multe dereglări psihice – psihoze, schizofrenie etc. Şi în
versiune clinică se manifestă prin frică niîntemeiată pentru sănătatea proprie şi predispoziţia de a-şi
atribui afecţiuni, care în realitate lipsesc. Una din forme este paranoia.
NaF i-PrO O
i-PrO F
10 Fluostigmin O excepţie ar putea fi considerat unul din
a
reprezentanţii benzodiazepinelor – Nitrazepamul, la care proprietăţile sedative sînt atît de pronunţate, încît acesta este administrat
în exclusivitate în dereglările somnului.
Din categoria anxioliticelor fac parte în primul rînd derivaţii benzo-1,4-diazepinei, care sînt considerate
medicamente tip GABA-mimetice, dat fiind, că în organism interacţionează cu sisteme receptoare speciale -
receptorii benzodiazepinici, în aşa mod, încît efectul stimulator asupra acestor receptori declanşează activarea
receptorilor GABA.
Capul de serie este Clordiazepoxidul cu aplicare largă, datorită faptului că nu are efect hipnotic sau
anticonvulsivant şi nu diminuează capacitatea intelectuală pe parcursul tratamentului.
Clordiazepoxid (Clozepid)
7-cloro-2-metilamino-5-fenil-3H-1,
4-benzodiazepin-4-oxid
Chlordiazepoxidum (Chlozepidum)
NH2 NH2
HONH 2 HCl N
ClCH 2COCl Cl
Cl Cl
O NOH N
Cl O
C6H5 C6H5
C6H5
N NHCH 3
CH 3NH 2
Cl N O
C6H5
Pulbere cristalizată albă, cu gust amar, puţin solubilă în alcool, metanol şi acetonă, practic
insolubilă în apă. P.t. 230-236°C.
Preparate: comprimate, capsule, drajeuri (0,005-0,01-0,025g).
Indicații: manifestă efect sedativ bine pronunțat, asigură miorelaxație, acțiune
anticonvulsivantă, efect hipnotic moderat (la aplicare continuă doar primele 3-5 zile).
Indicat în stările nevrotice, însoțite de neliniște, excitare, încordare, insomnie, irascibilitate.
Poate fi indicat de asemenea în stări isterice, migrene, dereglări climacterice etc.
Dozele sunt determinate în mod individual, pornind, de regulă, de la 0,005-0,01g/zi.
Efecte adverse: somnolență, vertigii, ușoară dereglare în memorie, dispepsie, iar la aplicare de
lungă durată – dependența de drog.
Identificare. 1. În spectrul UV al soluţiei 0,0005% în acid clorhidric 0,1 N, sînt prezente două
maxime de absorbţie (246 şi 308 nm).
2. Se tratează 0,05 g substanţă cu 5 ml acid clorhidric 25% şi se încălzeşte la fierbere; după răcire
se tratează cu 1 ml azotit de sodiu 1% şi se lasă pentru 3 min. în repaus; se adaugă 1 ml soluţie acid sul-
furic, se lasă 3 min. în repaus, apoi se adaugă 1 ml soluţie 0,1% diclorhidrat de N-(1-naftil) etilendiamină
– apare o coloraţie roşie-violetă.
3. Se tratează 0,01 g substanţă cu acid sulfuric – soluţia prezintă o fluorescenţă galben-portocalie,
care la diluare cu apă trece în albastru.
Dozare Substanţa se dizolvă în cloroform, se adaugă roşu de metil şi se titrează cu acid percloric 0,1
M/L în dioxan pînă la coloraţie roşie-violacee.
Conservare În recipiente bine închise, ferit de lumină.

Diazepam (Sibazon)
Diazepamum (Sibazonum)
M
e O
N
Cl N
Pulbere cristalizată albă fără miros şi cu gust amar. Se dizolvă uşor în acetonă, benzen,
cloroform şi DMFA, ceva mai greu în acid acetic şi alcool, greu în eter şi practic nu se dizolvă în
apă. P.top. 130-134 oC.
Preparate: comprimate (0,001-0,002-0,005-0,01g), soluții (0,5%).
Indicații: anxiolitic în stări de încordare emoțională, frică, neliniște: manifestă efect miorelaxant,
sedativ, anticonvulsivant, hipnotic moderat.
Are aplicare în epilepsie, în stări spastice (paralizii), în tratarea sindromului abstinenței la

alcoolism, în dermatologie (dermatoze cu prurit).
Identificare. 1. Spectrul soluţiei de 0,001% m/V în acid clorhidric (0,02 mol/l) prezintă trei
maxime: 358, 284 şi 240 nm.
2. La 10 mg substanţă se adaugă 3 ml acid sulfuric (0,1 mol/l) şi se încălzeşte la fierbere timp

de 3 min.: apare o fluorescenţă galben-verzuie.
3. Se dizolvă 0,1 g substanţă în 5 ml soluţie de acid clorhidric (100 g/l) şi se adaugă 5 ml soluţie de
hexacianofierat(II) de potasiu K 4[ Fe(CN)6] (50 g/l): se elimină un sediment galben-portocaliu (spre
deosebire de clordiazepoxid).
Durata acţiunii benzodiazepinelor celor mai solicitate variază după cum urmează:
Fenazepam→Clordiazepoxid→Diazepam. Astfel, Fenazepamul se situează printre cele mai active

tranchilizante: după acţiunea anxiolitică şi hipnotică el depăşeşte Diazepamul de cca 5 ori.
Activitate farmacologică similară manifestă de asemenea unii derivaţi ai 1,3-propandiolului

(Meprotan) şi difenilmetanului (Amizil).
O
Me O - C - NH2
C O
Pr O - C - NH2 HO- C - C - O- CH2- CH2- NEt2. HC
O l
Meprotan (Meprobamat) Amizil

Meprotanul manifestă de rînd cu acţiunea sedativă proprietăţi miorelaxante şi anticonvulsivante,
intensifică efectul deprimant al anestezicelor generale şi hipnoticelor. Provoacă obişnuinţa şi dependenţa
de drog (atît psihică, cît şi fizică).
Amizilul, care face parte şi el din această categorie de medicamente, manifestă acţiune sedativă şi
anticonvulsivantă, intensifică efectul agenţilor narcotizanţi şi al analgezicelor opiacee, micşorează
spasmul muşchilor netezi, dilată pupilele, inhibă secreţia glandelor. Ca inhibitor al M-colinoreceptorilor
reprezintă medicamentele anticolinergice (spasmolitice), care manifestă acţiune antagonistă Acetilcolinei
prin concurenţă la ocuparea receptorilor colinergici. Prin aceasta sînt neutralizate contracţiile muşchilor
netezi ai organelor interne (intestin, vezică, bronhii, artere) în spasmele produse de acţiunea Acetilcolinei,
spasme producătoare de durere. Din această categorie, fac parte de asemenea o serie de alcaloizi ai
tropanului (Atropina şi Scopolamina) şi izochinolinei (Papaverina), cît şi numeroşi analogi sintetici ai
acestora.
Sedative
Remediile sedative (lat. Sedatio – calmare) sau calmante intensifică procesul de inhibare sau reduc
din intensitatea procesului de excitare, ele fiind indicate în nevroze. Înlătură senzaţia de frică, încordare
şi nelinişte, normalizează somnul, diminuează excitabilitatea sporită. Deşi nu manifestă acţiune hipno-
tică, iar proprietăţile sedative sînt mai puţin pronunţate, comparativ cu tranchilizantele moderne,
aceste medicamente favorizează, totuşi, instalarea unui somn mai profund.
În marea lor majoritate sunt remedii de origine vegetală, preparate pe baza de rizomi de valeriană
Valeriana officinalis L. (Tinctura Valerianae, extract dens Extractum Valerianae Spissum, extract lichid
Extractum Valerianae fluid, infuzie Infusum Valerianae), iarbă de talpa-gîștii Leonurus cardiaca L., sau
mentă (Corvalol, Valocordin).
Bromul are aplicare în medicină, în principal sub formă de bromuri – Kalii bromidum – KBr şi
Natrii bromidum – NaBr•2H2O – calmant (sedativ) în diferite varietăţi de supraexcitare a sistemului
nervos central (SNC) – neurastenie, iritare, insomnie, epilepsie, principiul activ fiind anionul Br -. Forma
de prezentare – pulbere sau fiole a cîte 10 ml soluţie de 10%. Vor fi aplicate peroral sau intra venos, de
preferinţă fiind bromura de sodiu, care nu manifestă efecte secundare asupra inimii.11
Identificarea are la bază reacţiile caracteristice ale anionului:

1) în reacţie cu soluţia nitratului de argint se va forma precipitatul alb-gălbui – bromura de argint,
greu solubilă în amoniac;
2) soluţia bromurii respective se agită cu permanganat de potasiu şi cloroform – bromul molecular
care se formează colorează stratul organic în brun;
3) se dizolvă 0,2 g substanţă în 2 ml apă, se adaugă 0,5 ml acid clorhidric 10%, 2 ml cloroform şi
0,5 ml peroxid de hidrogen şi se agită – stratul organic se colorează în galben-brun.
Dozare: este folosită argentometria (metoda Mohr) cu cromatul de potasiu ca indicator.
Conservare. La loc uscat, ferit de lumină, în recipiente bine închise.
Bromurile se elimină încet şi se acumulează în organism, ceia ce poate cauza apariţia bromismului –
intoxicaţie cronică, care se manifestă prin inhibiţie generală, apatie, dereglări ale memoriei, leziuni ale pielii
(acne bromica), inflamarea mucoaselor etc.
NaF i-PrO O
i-PrO F
11 Fluostigmin Bromura de potasiu (1 p.) intră în componenţa
a
preparatului expectorant Pertusin (Pertussinum), de rînd cu extractul de cimbrişor (12 p.), sirop (82 p.) şi alcool de 80% (5 p.).
Este indicat în bronşite şi în alte dereglări în funcţionarea căilor respiratorii.
Bromcamforul. Poate fi preparat prin bromurarea camforului în soluţie de cloroform. Manifestă
efect sedativ asupra SNC şi ameliorează funcţionarea sistemului cardiac, ceea ce permite aplicarea ca
calmant şi hipnotic în supraexcitare nervoasă şi neurastenie.
Preparate: pulbere, comprimate (0,15; 0,25g).
Administrare enterală (după masă) în doze a cîte 0,15-0,5g (maturi) de 2-3 ori/zi.
Sulfatul de magneziu MgSO4.7H2O de asemenea manifestă acţiune sedativă pronunţată la

administrare parenterală, deși în doze mari poate provoca paralizia centrului respirator (în caz de
intoxicare cu săruri de magneziu ca antidot se vor folosi sărurile de calciu)
Psihostimulente psihotonice sau psihomotorii
Psihostimulentele (sau psihoenergizantele) exercită efect stimulator asupra funcţiilor creierului şi

favorizează activitatea psihică şi fizică a organismului. Prin acţiune asupra proceselor de mediaţie ele măresc
într-un timp relativ rapid capacitatea de recepţionare a excitaţiilor, şi prin aceasta micşorează senzaţia de
oboseală şi ameliorează dispoziţia, ceea ce sporeşte în ultimă instanţă potenţialul fizic şi intelectual. Această
categorie include fenilalchilamine, derivaţi ai piperidinei şi metilxantenei.
Astenia (grec. Sthenes – putere, A – negaţie) sau Sindromul astenic se manifestă prin slăbiciune
fizică şi psihică, chiar şi în absenţa oricărui efort: atenţie voluntară şi capacitate de memorizare redusă,
impulsivitate, hipersensibilitate la zgomot şi lumină puternică, somn superficial sau insomnie. Poate fi
rezultatul unor infecţii, anemii, traumatisme, ateroscleroză etc.
Neurastenia se manifestă prin iritare (irascibilitate) şi emotivitate exagerate, insomnie, dureri de cap,
slăbiciune fizică şi mintală, capacitatea de muncă redusă. Psihastenia este însoţită de diferite fobii
obsesive, iar isteria se caracterizează prin emotivitate exagerată şi sugestivitate. Simptomele isterice apar
brusc, de regulă, în urma unor tulburări sufleteşti sau conflicte şi dispar sub influenţa sugestiei.
Amfetamina (sulfat)
(Fenamina)
(d, l –1- Fenil –2-aminopropan, sulfat)
Amphetamini sulfas
C6H5–CH2–CH(CH3)–NH2·½H2SO4
Pulbere albă cristalizată, fără miros, cu gust slab amar, solubilă în apă (1:20 în apă rece şi 1:3 în apă
fierbinte), puţin solubilă în alcool şi, practic, insolubilă în acetonă, benzen, cloroform şi eter.
Ca structură chimică şi după unele proprietăţi este un analog al preparatelor din seria Adrenalinei.
Totodată, datorită lipsei grupărilor hidroxile, structura este mai stabilă, molecula traversează uşor bariera
hematoencefalică, iar ramificarea catenei alifatice nu permite dezaminarea rapidă sub acţiunea MAO.
Astfel, efectul Amfetaminei este de lungă durată şi se manifestă chiar şi la administrare enterală. Este un
stimulator central puternic – provoacă eliberarea Noradrenalinei şi Dopaminei din terminaţiile nervoase
presinaptice, activînd în aşa mod receptorii noradrenergici şi dopaminergici şi intensificînd pro cesele de
excitare în SNC. Din organism este eliminat încet, fiind posibile efecte de cumulare şi dependenţă, iar la
folosire sistematică – dereglări neuropsihice (irascibilitate, psihoză). 12
Indicații: intensifică procesele de excitare în SNC, reduce din senzația de oboseală, ameliorează
dspoziția. Manifestă acțiune anorexică.
Efecte adverse: superdozarea poate provoca vertigii, febră, greață, apetiență, insomnie, tahicardie,
aritmie.
Identificare. 1. Se dizolvă 0,040 g substanţă în 2 ml apă, apoi se adaugă două picături acid clorhidric şi 1
ml soluţie de clorură de bariu – se formează precipitatul alb de sulfat de bariu insolubil în acid clorhidric.
2. Substanţa formează picratul cu p.top. 86-90oC (v. pag. 24).
Dozare. Se dizolvă 0,2 g substanţă în amestecul format din 2,5 ml formaldehidă şi 7,5 ml apă,
neutralizat la fenolftaleină şi se tratează cu soluţie 0,1 N de hidroxid de sodiu pînă la coloraţie slabă roz: 1
ml soluţie corespunde la 0,01842 g substanţă.
Conservare. În recipiente bine închise, ferit de lumină, conform listei A (Venenum).
Doze maxime. Unică – 0,02 g; nictemerală – 0,04 g.
Dextroamfetamina (sulfat) a fost admisă încă în timpul celui de al doilea război mondial ca
remediu psihostimulent în forţele aeriene: piloţii rămîneau în regim de lucru chiar şi după 40 ore fără
somn.
Poate fi preparată prin scindarea Amfetaminei racemice cu acid d-tartric şi tratare ulterioară cu
acid sulfuric. Poate provoca obişnuinţa şi dependenţa fizică.
N-Metilamfetamina (Metamfetamina), de rînd cu 3,4-Metilen-dioxiamfetamina (MDA) şi 3,4-
Metilendioximetamfetamina (MDMA), care au fost la început (aa.1910-1915) propuse ca anorexice,
către finele anilor ’60 ai sec. XX au fost luate la evidenţă specială. Metamfetamina este un
simpatomimetic şi stimulator pronunţat al SNC şi la aplicare excesivă provoacă obişnuinţă şi dependenţa
de drog (LD50 70 mg/kg, i.p. şoareci). MDMA, care este un analog structural al Mescalinei, manifestă
efect halucinogen puternic (hidroclorura sa fiind cunoscută sub denumirea de “ecstasy”).
Me O Me
NH Me O NH X
Metamfetamina MDMA: X = Me;

MDA: X = H.
NaF i-PrO O
i-PrO F
12 Fluostigmin Prin stimularea procesului de eliberare a unui
a
surplus de Dopamină în creier Amfitamina favorizează apariţia simptomelor schizofreniei – aiureală şi halucinaţii.
Cafeina
Alcaloidul din frunzele de ceai Thea sinensis, seminţele de cafea Coffea arabica, cacao Theobroma
cacao şi cola Cola acuminata şi alte plante, acţionează deosebit de pronunţat scoarţa cerebrală: în doze
mici stimulează activitatea psihică şi măreşte capacitatea de muncă, înlătură oboseala şi somnolenţa,
scurtează timpul reacţiilor, în timp ce la doze mari predomină efectul deprimant. Acţiunea psihosti-
mulatoare este însoţită şi de una analeptică: stimulează de asemenea în direct şi centrii respiratori şi
vasomotorii cu accelerarea respiraţiei.
Ca excitant al SNC Cafeina are aplicare în amestec de părţi egale cu analgezicele antiinflamatorii,
acidul citric sau benzoatul de sodiu.
Acţiunea Cafeinei asupra sistemului cardio-vascular se manifestă prin efecte atît centrale, cît şi periferice
– stimularea indirectă a miocardului, tahicardie, uneori aritmii. Efectele citate, de rînd cu altele (intensificarea
metabolismului, modificarea tensiunii arteriale) se explică printr-o inhibare puternic pronunţată a
fosfodiesterazei creierului şi cordului, cu acumularea structurii ciclice a adenozinmonofosfatului (AMPc).
Cafeina se prezintă ca cristale aciforme albe sau pulbere cristalizată albă fără miros, dar cu gust
amar. Se dizolvă uşor în apă (la fierbere) şi cloroform, puţin în apa rece şi foarte puţin în alcool. P.top.
234-239oC.
Identificare. 1. Spectrul soluţiei apoase (0,001% m/v) în UV prezintă un maximum la 273 nm.
2. Cu soluţia de acid tanic formează un pricipitat alb solubil în excesul de reactiv.
3. La 20 mg substanţă se adaugă 0,5 ml soluţie diluată (3%) de peroxid de hidrogen şi 0,5 ml acid
clorhidric diluat (100g/l) şi se evaporă la sicitate pe baia de apă: se obţine un reziduu galben-
roşcat, care la agăugarea a 0,1 ml soluţie concentrată de amoniac se colorează în roşu-violet.
Dozare. Substanţa dizolvată în anhidridă acetică cu adăugare de benzen este titrată cu acid percloric
(indicator – roşu de Sudan G) pînă la coloraţie albastră.
Conservare. Separandum.
Ca stimulatori psihomotorii au găsit aplicare şi alte preparate, cum ar fi, de exemplu: Meridil
(Metilfenidat, hidroclorura), Indopan (α–Metiltriptamina, hidroclorura), Sidnocarb (Mesocarb).
Psihostimulente nootrope
Această categorie include remediile cu acţiune favorabilă asupra proceselor metabolice (energetice)
din creier, indicate în insuficienţa psihică şi mintală, cauzată doar de leziuni organice ale encefalului: ele
nu acţionează asupra SNC sănătos şi nu modifică mai multe reacţii de comportament. Nootropele
(grec.Noos – cunoaştere, gîndire) imită efectele metabolice ale GABA, posedă acţiune antihipoxantă şi
anticonvulsivantă şi manifestă efect curativ la administrare de lungă durată.
Demenţa, sau debilitatea mintală dobîndită reprezintă reducerea pronunţată a intelectului ca
consecinţă a lezării organice a creierului. Se manifestă prin dereglarea procesului de gîndire, memorie
slabă, pierderea unei atitudini critice în ce priveşte comportamentul etc.
Spre deosebire de demenţa senilă care intervine în mod natural după 70 ani în rezultatul dereglării
circulaţiei sanguine în creier maladia Alzheimer, care este şi ea o varietate a demenţei, afectează memoria
într-un mod cu totul specific – pacientul nu mai reuşeşte să manipuleze un dispozitiv cu care a lucrat o
viaţă (calculator, automobil etc.), nu mai găseşte strada sau casa unde locuieşte, iar la o etapă mai
avansată a bolii nu-şi mai recunoaşte nici membrii familiei, pierzîndu-şi totalmente autonomia.
Piracetam (Nootropil)
NaOH ClCH2CONH2
O N O NaC N
O
N
H + l NH2
Na
O
Mărește randamentul energetic cerebral, protejează neuronii şi este administrat în accidente
cerebrovasculare, traumatisme sau intervenţii cerebrale, retardare cerebrală la copii şi tulburări de
comportament la adulţi.
Preparate: capsule (0,4g), comprimate (0,2-0,4-0,5-0,8-1,2g), granule, soluții pentru administrare
enterală (20; 30%), soluții pentru infuzii (4,8%), soluții injectable (20%), elixir (3,2%), preparate
combinate (Fezam, Orocetam, Diapiram).
Indicații: indicat în diverse patologii ale SNC, cauzate de dereglări vasculare sau perturbarea
proceselor metabolice în creier, cum ar fi, de exemplu, ateroscleroza cerebrală, demența senilă, abstinența
în caz de alcoolism.
Fezam este indicat la insuficiență cronică a circulației cerebrale ca rezultat al aterosclerozei cerebrale
sau după un ictus.
Administrarea poate fi enterală (înainte de masă, în cazul unor patologii cronice), dar și parenterală
(i.v., i.m.) – în patologii cerebrale grave.
Efecte adverse: sunt posibile dereglarea somnului, irascibilitatea, agitația, neliniștea, dispepsia.
Identificare. La 1 ml soluţie injectabilă de Piracetam (200 mg/ml) se adaugă 5 ml soluţie NaOH (100
g/l) şi se încălzeşte la fierbere: se elimină amoniacul, care albăstreşte hîrtia roşie de turnesol.
Acidul γ-Aminobutiric (GABA)
H2N – CH2 – CH2 – CH2 – COOH
Se formează în SNC, unde, pe de o parte, îndeplineşte funcţia de mediator al proceselor de inhibiţie,

iar pe de altă parte – participă la procesele metabolice ale ţesutului nervos, ceea ce se manifestă prin
stimularea respiraţiei tisulare (această proprietate stă la baza acţiunii lui psihotrope). Este considerat
mediatorul inhibiţiei în SNC: o doză de Acetilcolină generează agresivitatea şoarecilor de experienţă, iar
injectarea GABA o reduce.
În scopuri terapeutice are aplicare sub forma preparatului sintetic Aminalon: datorită capacităţii de
a intensifica circulaţia sanguină cerebrală, diminuează manifestările insuficienţei mintale la diferite
leziuni organice cronice ale encefalului. Manifestă acţiune anticonvulsivantă şi efect antihipoxant
moderat, micşorează puţin tensiunea arterială şi cauzează o anumită bradicardie. Se administrează intern
şi intravenos în insuficienţa mintală, cauzată de dereglarea circulaţiei sanguine encefalice (ateroscleroză,
ictus*, traume) în debilitate mintală alcoolică şi copiilor cu retardare psihomotorie.
Prin interacţiunea pantolactonei cu GABA, poate fi obţinut medicamentul psihofarmacologic cu efect

nootrop Pantogam, sarea de calciu a acidului D(+)-homopantotenic:
HC O
3 -
CH 2 - C - CH - C - NH - CH 2 - CH 2 - CH 2 - COO 1/2 Ca2+
OH H3C OH
Pantogam
Alergia (grec. Allos – altul, Ergon – acţiune) reprezintă manifestarea clinică a unei stări de
hipersensibilitate exagerată sau o reacţie defensivă (de răspuns) a sistemului imunitar faţă de unii factori
alergizanţi numiţi alergeni. Nimerind în organism aceştia acţionează ca antigene şi provoacă formarea în
abundenţă a unor anticorpi, prin intermediul cărora are loc degranularea mastocitelor fiind puse în
libertate mai multe substanţe responsabile de manifestarea clinica a alergiei – histamina, serotonina,
prostaglandinele etc. Printre bolile alergice mai frecvente figurează febra fînului (rinita stagională,
sezonieră), astmul bronşic, eczemele, urticaria, cît şi dermatitele de contact, provocate de unele plante
ierbacee, cum ar fi, de exemplu, urzica. Reacţii alergice cutanate pot provoca mai multe produse
alimentare – ouăle, laptele, peştele, căpşunii etc.
Simptomele alergiei sunt dintre cele mai variate – strănut, nasul înfundat şi respiraţie greoaie, ochii
înroşiţi şi lăcrimare, prurit şi erupţiuni cutanate, vomă şi diaree, spasme abdomenale şi durere de cap.
Urticaria, una dintre reacţiile alergice cele mai frecvente, se manifestă prin erupţiuni sau papule mai mult
sau mai puţin extise, aidoma acelor apărute pe piele la contact cu urzica (lat. Urtica –urzica), şi prurit
intens, care devine practic insuportabil la cald sau contact cu hainele greoaie.
Medicamentele indicate în terapia simptomatică a alergiei sunt antihistaminicele, glicocorticoidele,

beta-stimulentele şi teofilina (in cazul astmului). Reacţiile alergice pot fi prevenite prin aplicarea
Ketotifenei sau Cromoglicatului de sodiu, care împiedică degranularea mastocitelor.
Pentru epoca contemporană este caracteristică multiplicarea şi diversificarea în continuare a reacţiilor

alergice, care devin tot mai frecvente. Remediile indicate în afecţiunile de origine alergică sunt
antihistaminicele.
NaF i-PrO O
i-PrO F
* Fluostigmin* Ictus, atac cerebral (lat. Ictus – lovitură) –
a
dereglare acută a circulaţiei sanguine cerebrale, cauzată de sclerozarea vaselor cerebrale, hipertonie, reumatism hemoragie
sau ocluziunea unei artere. Se manifestă prin pierderea cunoştinţei şi paralizie (parţială sau totală) a corpului.
Bromhexina – cel mai bine cunoscut reprezentant al medicamentelor mucolitice, ajuns în organism
metaboliză formând Ambroxol, care stimulează activitatea celulelor serose şi celulele Clarck ale mucoasei
bronşice. Componentul seros format în exces prin stimularea celulelor seroase lichefiază mucusul bronşic
şi-i măreşte volumul. Concomitent este stimulată hidroliza fibrelor mucoproteice şi mucopolizaharidice
din mucusul bronşic, ceea ce reduce viscozitatea şi asigură fluidizarea acestuia.
CH3 H
Br CH2 - N Br CH2 - N
NH2. HCl NH2

OH
Br Br
Bromhexina Ambroxol
Bromhexina este indicată nu doar în traheobronşitele acute sau cronice, dar şi în astmul bronşic,
tuberculoza pulmonară, pneumoniile acute şi cronice etc.
Dozele recomandate: unică – 8 mg; nictemerală – 24 mg.
Efectul se face observat în 28-48 ore, cura de tratament durează de la 4 zile la 4 săptămâni.
Analeptice ca stimulente ale respiraţiei
Analepticele excită centrul respirator în mod direct, în timp ce M-colinomimeticele Cititon şi

Lobelina (hidroclorura) stimulează respiraţia prin acţiune reflexă.
Medicamentele analeptice (grec. Analeptica – care restabilesc sau înviorează, sau Analambano – a
întări, a însănătoşi) fie că facilitează procesele de transmitere interneuronală (sinaptică) a impulsurilor
nervoase, fie că suprimă procesele de inhibiţie presinaptică, unde mediator este, probabil, GABA. În
SNC acţionează practic la toate nivelurile, deşi în primul rînd sînt excitate centrele respirator şi
psihomotor. Excitarea centrului respirator cauzează creşterea frecvenţei şi aprofundează respiraţia, iar
prin excitarea centrului vasomotor creşte rezistenţa generală vasculară periferică şi tensiunea arterială.
Odată cu mărirea dozei devin posibile convulsiile.
În categoria analepticelor intră reprezentanţi ai unor clase diferite de compuşi organici: amide,
cetone, imide.
Pentetrazolul, corazolul, (1,5-Pentametilentetrazol)

Corazolum
N
N
N
N
Este o substanță solubilă în apă cu resorbţie şi eliminare rapide (acţiune 30 min.), cu acţiune
asupra centrilor respirator şi vasomotor din bulb, dar puţin maniabil: are indice terapeutic scăzut şi în
doze mai mari decît cele terapeutice produce convulsii. Găseşte aplicare în asociere cu vitaminele B, C şi
PP în stimulare centrală la bătrînii cu deficienţe de memorie şi confuzii mintale.
Preparate: comprimate sau pulbere – cîte 0,1 g, sau în fiole – cîte 1 ml soluţie 10%.
Doze maxime pentru maturi: unică – 0,2 g; nictemerală – 0,5 g.
Identificare. 1. Pentetrazolul fiind tratat cu clorura de mercur(II) formează un precipitat alb cu p.

top. 175-180°C (însăşi Pentetrazolul are p. top. 58-60°C). Se amestecă soluţia a 100 mg substanţă în 2 ml
apă cu 5 ml soluţie 5% HgCl2 – se separă un sediment, care este filtrat, spălat cu apă şi uscat.
2. Se dizolvă 0,1 g substanţă în 2 ml apă, se adaugă 5 picături acid sulfuric 3 M/L, 3 picături
soluţie 5 % bicromat de potasiu, 3 picături peroxid de hidrogen 3% şi 3 ml cloroform – la agitare intensă
cloroformul se colorează albastru-violet, iar soluţia apoasă – galben-verzuie.
Dozare. Se va folosi metoda iodometrică, care are la bază formarea cu clorura de cupru(I) a unei
combinaţii complexe insolubile cu compoziţia: 8[Pentetrazol]• 7Cu2Cl2. Precipitatul fiind filtrat, în filtrat
se va determina cantitatea de Cu2Cl2, care nu a reacţionat. În acest scop, sarea de cupru(I) este tratată cu
H2O2 şi transferată în sare de cupru(II), care şi este determinat prin metoda iodometrică (cu KI în acid
acetic):
2H 2O2 4KI 2Na 2S2O3
2Cu 2Cl 2 2CuCl 2 I2 Na 2S4O6 + 2NaI
-Cu 2I2, 4KCl
Conservare. Recipiente bine închise sau fiole sudate conform listei B (Separandum).
Coramina (cordiamina)
N,N-Dietilamida acidului nicotinic (soluţie 25%)

Cordiaminum
O Et
NH CH3 1. [O] CN
2 CH 2 = CH - CH = O 3 Et
(AlPO4) 2. PCl 5
N N
3. HNEt 2
Lichid incolor cu miros specific, miscibil cu apa în orice proporţie.

Manifestă acţiune stimulentă respiratorie şi asupra SNC, dar nu posedă efect stimulator direct asupra
inimii sau efect vasoconstrictiv. Este una din vitaminele PP cu toxicitate foarte mică (IT=15, doza
convulsivantă/analeptică), foarte solubilă în apă, analeptic mai slab ca Pentetrazolul şi cu acţiune de 30-
60 min. Poate fi administrat intern sau parenteral în dereglări acute sau cronice ale sistemului circulator,
în situaţii de şoc sau cu probleme de respiraţie.
Identificare. 1. Tratată cu soluţie alcalină, la încălzire substanţa elimină dietilamina cu miros
caracteristic de amină.
2. Cu soluţie de sulfat de cupru formează o combinaţie complexă colorată în albastru intens.
3. Prezenţa atomului terţiar de azot poate fi confirmată prin tratare cu soluţie de tanină – se separă un
precipitat floconos.
Dozare Se va determina conţinutul de dietilamină şi în acest scop o probă exactă de substanţă va fi

tratată cu bază alcalină, dietilamina formată fiind distilată într-o soluţie titrată de acid, amina formînd cu
acidul o sare. Excesul de acid va fi titrat cu bază (indicator – roşu de metil).
Conservare. Recipiente din sticlă portocalie, loc ferit de lumină, conform listei B (Separandum).
Doze maxime: unică (maturi, intern) – 2 ml; nictemerală – 6 ml (180 picături).
Bemegrid, care are structura 2-metil-2-etilglutarimidei, ca efect analeptic depăşeşte Cordiamina. Este
cunoscut în primul rînd ca un antagonist al barbituricelor, fiind indicată în intoxicaţiile cu aceste hipnotice
soluţia de 0,5% prin administrare intravenoasă.
Et
Me
O N O
H
Bemegrid
Sînt considerate analeptice, de asemenea, Camforul, deşi exercită de preferinţă acţiune stimulentă
asupra inimii, şi Cafeina, în spectrul farmacologic al căreia predomină efectul psihostimulator.
Camforul
1,7,7 –Trimetilbiciclo-[2,2,1]-heptan-2-ona
Camphora
CH3
O
H3C-C-CH3
Masă cristalizată sau pulbere albă, cu miros caracteristic şi gust picant la început, puţin amar, apoi
răcoritor. La temperatura camerei, se volatilizează treptat. Aprins, arde cu flacără fumiginoasă, fără a lăsa
reziduu. Foarte uşor solubil în alcool, eter şi cloroform, uşor – în apă fierbinte, greu – în apă rece, practic
insolubil în glicerină. Îl conţine uleiul eteric al arborelui de camfor Laurus camphora: p.t.174-179°C,
[α]D20 +40° (pînă la +43°; c=10, alcool).
Poate fi sintetizat prin oxidarea borneolului, care, la rîndul său, se prepară pornind de la pinenă prin
formarea intermediară a clorurii de bornil.
Stricnina este un remediu analeptic cu acţiune asupra centrilor spinali. Se obţine din nuca vomică
(Strychnos nux vomica) şi se prezintă ca un stimulent puternic al măduvei spinale: la început creşte
excitabilitatea reflexă a măduvei, iar după aplicarea unor doze mari apar unele convulsii tonice specifice,
care se caracterizează prin contracţia simultană a muşchilor agonişti şi antagonişti. Intensifică activitatea
centrilor respirator şi vasomotor bulbar, determinînd polipnee şi hipertensiune arterială, stimulează
cortexul senzitiv şi activitatea simţurilor, lărgeşte cîmpul vizual, stimulează tonusul intestinal.
Din cauza toxicităţii prea pronunţate găseşte aplicare doar limitată în paralizii după poliomielită şi
difterie, enurezis nocturn, astenie nervoasă, intoxicaţie cu barbiturice.
În practica medicinală are aplicare nitratul – cristale incolore, cu gust extrem de amar, insolubile în
eter, puţin solubile în apă rece (1:90), bine solubile în apă clocotită (1:5). În doze terapeutice stimulează
organele de simţ (văzul, auzul, gustul, sensibilitatea tactilă). Are aplicare ca tonifiant general în cazurile
de slăbire a proceselor de schimb, oboseală rapidă sau activitate cardiacă slăbită, la derepresarea centrului
respirator.
Doze maxime (adulţi, medicaţie internă sau subcutanat): unică – 0,002 g; nictemerală – 0,005 g.
Conservare: recipiente bine închise sau fiole, conform listei A (Venenum).
Etimizolul ocupă o poziţie aparte printre stimulatoarele respiraţiei cu acţiune centrală: manifestă
acţiune deprimantă asupra scoarţei cerebrale, din care cauză are aplicare şi în psihiatrie ca remediu
calmant în stările de excitaţie.
O
N C - NH - Me
C - NH - Me
N
Et O
Etimizol
Izoprenalina (Izadrina, hidroclorură)

Clorhidrat de (±)-1-(3,4 - dihidroxifenil) –
2-izopropilaminoetanol
Izoprenalini hydrochloridum
3,4–(HO)2C6H3–CH(OH)–CH2CH2–NH–CH(CH3)2·HCl
Izoprenalina face parte din categoria catecolaminelor şi ca structură diferă de la Adrenalină prin
gruparea N-izopropilică care înlocuieşte radicalul N- CH 3. Manifestă efect bronhodilatator puternic,
intensifică şi fortifică contracţiile cardiace. Are aplicare în principal în accesele de astm bronşic.
Doze maxime. Unică – 0,02 g; nictemerală – 0,10 g.
Un efect cu durata mai lungă poate fi asigurat prin administrarea congenerilor Izadrinei –
Salbutamol, Fenoterol, Terbutalina.
Acţiune specifică în tratamentul astmului bronşic manifestă un derivat al cromonei – sarea disodică a
acidului Cromoglicic cu structura 1,3-bis-/(2-carboxicromenil-5)oxi/-2-hidroxipropanului, Cromolin-Sodiul*:
O O - CH2 - CH - CH2 - O O
OH
NaOOC O O COONa
NaF i-PrO O
i-PrO F
* Fluostigmin* Sinonim: Intal.
a
Cromolin-Sodiu
Eufilina (Aminofilina)
Aminophyllinum
O
Me N N CH - NH
2 2
Eufilina (Aminofilina) se prepară pe baza
. Teofilinei, unul din alcaloizii purinici, ce se conţine în doze mici
CH2 - NH2
în frunzele de ceai. O
Teofilina
N manifestă
N acţiune diuretică de excepţie, este un bun cardiotonic, relaxant al
musculaturii netede şi bronhodilatator.
Me H În doze mari poate provoca convulsii, aritmie cardiacă, insomnie şi alte
efecte adverse. Din cauza solubilităţii limitate este administrat sub forma de săruri hidrosolubile, cum ar fi, de
exemplu, Eufilina (Aminofilina), care este o combinaţie a Teofilinei cu etilendiamina în proporţii aproximativ
echivalente.
Se prezintă ca o pulbere amorfă albă (sau alb-gălbuie) cu miros de amină slab pronunţat şi gust
amar. Se dizolvă uşor în apă, dar practic nu se dizolvă în alcool şi eter. În aer adiţionează oxidul de
carbon (IV), devenind mai puţin solubilă în apă, iar la încălzire (130 oC, 30 min.) pierde etilendiamina prin
volatilizare. A găsit aplicare ca relaxant al musculaturii netede în tratamentul astmului bronşic şi al
afecţiunilor pulmonare obstructive cronice.
Identificare. 1. Se dizolvă 0,5 g substanţă în 20 ml apă, şi se adaugă acid clorhidric (100 g/l): se
elimină un sediment care este separat, spălat cu apă şi uscat la 1050C (p.top. 269-2740C).
2. La precipitatul obţinut se adaugă 0,5 ml acid clorhidric (100 g/l) şi 0,5 ml soluţie diluată (3%) de
peroxid de hidrogen şi se evaporă la sicitate pe baia de apă: se formează un reziduu galben-roşcat, care la
adăugarea a 0,1 ml soluţie concentrată de amoniac se colorează în roşu-violet.
3. Se dizolvă 0,1g substanţă în 1 ml apă şi se adaugă 0,2 ml soluţie de sulfat de cupru (II) (50 g/l):
apare o coloraţie violetă.
Eufilina este fabricată în soluţii de 2,4 sau 12 % (Solutio Euphyllini pro injectionibus) în fiole a cîte
10 sau 2 ml, respectiv. Soluţia trebuie să conţină: Teofilină 75-82% şi etilendiamină 18-22%. Soluţia a 0,5
g preparat în 5 ml apă proaspăt fiartă şi răcită trebuie să rămînă strvezie.
Comprimatele (Tabulettae Euphyllini) cu masa de 0,2 g conţin 0,15 g substanţă activă.
Doze maxime (intern, intramuscular sau rectal): unică – 0,5 g; nictemerală –

1,5 g. La administrare intravenoasă dozele echivalează, respectiv, cu 0,25 şi 0,5 g.

Chimia. Farmaceutica. Cap.3-4

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Chimia. Farmaceutica. Cap.3-4

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAȚIONLĂ DIN MOLDOVA

FACULTATEA BIOMEDICINĂ ȘI ECOLOGIE

3.1. Neurotrope care reduc sensibilitatea terminaţiilor nervilor aferenţi

Chimia farmaceutică contemporană a piperidinelor s-a oformat, în principal, pe baza investigaţiilor

În practica medicinală este cunoscută Hidroclorura de cocaină (Cocaini hydrochloridum) – pulbere

Principiul de acţiune constă în blocarea transportului Noradrenalinei prin membranele neuronale.

Esterii acidului p-aminobenzoic

Anestezina (Benzocaina): R=H; X= O;

Tiocaina: R=N (C2H5)2; X =S.

Doze maxime (maturi, intern): unică 0,5g, nictemerală 1,5g.

Din cauza solubilității reduse nu poate fi administrat parenteral.

Este bine tolerat, nu provoacă dependența de drog.

Identificare. 1. Se va aplica reacția de diazotare cu azocuplare: se dizolvă 0,05 g substanţă în 2 ml acid

2. Se va recurge la reacția iodoformică: se tratează 0,1 g substanţă cu 5 ml soluţie 10% hidroxid de

Procaina, hidroclorura (Novocaina)

Procaini hydrochloridum (Novocainum)

NH2 NH2 NH2

COONa O=C-OC2H4NEt2 O=C-Cl

Nu contractă vasele și pentru prolongarea efectului anestezic este administrat în asociere cu

Nu este compatibil cu sulfanilamidele.

Efecte adverse: sunt posibile reacții alergice, hipersensibilitate.

Identificare. 1. Este aplicată reacția de diazotare cu azocuplare: se dizolvă 0,02 g substanţă în 1 ml

Conservare. Ferit de lumină, recipiente bine închise, conform listei B (Separandum).

Doze maxime: unică – 0,20 g; nictemerală – 0,60 g.

Pantesina este şi ea un ester al acidului p-aminobenzoic, se mai numeşte Leucinocaină (mezilat) şi

H2N C - O - CH2 - CH - N(C2H5)2 . CH3SO3H

Conservare: conform listei B (Separandum).

Are , practic,același comportament farmacologic și același domeniu de aplicare, ca și Lidocaina, deși

Sunt remedii antiinflamatoare (antiflogistice) cu acţiune locală în procesele inflamatorii ale mu -

5ZnSO4 + 5Na2CO3 + 3H2O → 2ZnCO3·3Zn(OH)2 →5ZnO↓ + 2CO2↑

ZnO + NH4OH →[Zn(NH3)4](OH)2;

ZnO + 2HCl → ZnCl2 + H2O;

ZnCl2 + 2K4[Fe(CN)6] → K2Zn3[Fe(CN)6]2 + 6KCl.

ZnO + Co(NO3)3 → CoZnO2 + 2NO2 + ½O2.

Conservare: recipiente bine închise pentru a exclude accesul CO2.

Sărurile de aluminiu figurează printre compuşii mult solicitaţi în cosmetologie la elaborarea

Talcul 3MgO•4SiO2•H2O4 sau H2SiO3•3MgSiO3 (Talcum) – hidroxisilicatul de magneziu natural,

3.2. Excitanţi ai terminaţiilor nervilor aferenţi

– purgative (laxative) cu acţiune reflexă, care stimulează contracţiile intestinale;

Sămânţă de muştar negru

Oleum Terebinthinae rectificatum

Preparate: Unguentum Terebinthinae, Linimentum olei Terebinthinae compositum.

Contraindicat minorilor (dilată vasele coronariene).

Efecte adverse esențiale nu au fost semnalate.

Terpinhidratul (hidratul de p-mentandiol-1,8) va fi administrat intern în bronşitele cronice, fiind

Guaiacolul (2-metoxifenol) se prezintă ca un stimulent activ al reflexelor gastrice: favorizează o

2-CH3OC6H4OH 1. Na2CO3 2-CH3OC6H4-OCH2CH-CH2 H3O+

Acidul crizofanic: X=H

Remediile de sinteză, Fenolftaleina (Purghen) şi Izofenina sînt indicate în constipaţiile cronice,

Fenolftaleina (Purghen) Bisacodil Izafenina

Preparate: comprimate (0,25; 0,5g).

Indicații: colecistite cronice, calculoză biliară, colangite, colecistohepatite.

Efecte adverse nu au fost semnalate.

3.3. NEUROTROPE CU ACŢIUNE ASUPRA NERVILOR EFERENŢI *

3.3.1. Medicamente cu acţiune asupra colinoreceptorilor

Acetilcolina depozitată în veziculele sinaptice este pusă în libertate la intervenţia impulsurilor

Interes major prezintă substanţele, care influenţiază acetilcolinesteraza (remediile

În majoritatea cazurilor acestea sunt alcaloizi: Pilocarpina (M-colinomimetic), Lobelina și Citizina

Preparate: soluții (1-2-4%), peliculă oftalmică (2,7mg), gel (4%).

Identificare. 1. Substanţa înmuiată cu etanol, la triturare cu calomel Hg2Cl2 se înnegreşte – se elimină

Dozare. Se recurge la metoda de neutralizare a acidului clorhidric sau la metoda colorimetrică.

Conservare. Recipiente bine închise, ferit de lumină, conform listei A (Venenum).

Doze maxime: unică – 0,01g; nictemerală – 0,03g.