PSIHOPATOLOGIE

-sinteză-
Lector univ.dr. Simona Marica

Psihopatologia = perturbarea funcționării individuale, in condiții de tulburare, boala sau dezvoltare

disarmonica a personalității.
- este acea ramura a psihologiei având drept obiect de studiu tulburările de comportament, conștiință și
comunicare.

Câteva dintre cele mai importante abordări în psihopatologie sunt:

- Abordarea psihodinamică, ce înțelege tulburările psihice ca fiind consecința unui conflict.
Fenomenele patologice sunt văzute ca având funcție de apărare în viața psihică a individului.
- Abordarea compartamentalistă este rezervată cu privire la mecanismele interne care determină
boala/tulburarea psihică. Sunt observate doar efectele, sub formă de comportamente, pe care le
formulează în termeni operaționali. Aceasta atitudine a stat la baza definitiilor operationale pe care
le-a formulat DSM III (1980), a dezvoltarii interviurilor structurate si a scalelor de evaluare
cantitativa in psihopatologie
- Perspectiva ateoretica este ilustrata de clasificarea americana a tulburarilor mentale , cunoscută ca
DSM (I...V). Pentru unificarea limbajului psihiatric și sporirea obiectivității în diagnosticare era
nevoie de un punct de vedere pur descriptiv asupra tulburarilor psihice. Acest fapt a făcut ca prima
ediție a DSM să fie considerată o adevărată revoluție în psihiatrie.
- Cognitivismul a devenit forta dominanta in psihologie la sfârșitul secolului al-
20-lea, înlocuind behaviorismul ca cea mai populara paradigma pentru intelegerea functionarii
mentale. Această perspectivă vede omul ca pe un sistem de tratare a informației și consideră că
tulburările mentale își au sursa în distorsiunile/erorile cognitive.
- Perspectiva culturală accentuează faptul că orice tip de comportament - deci si patternurile
comportamentale din cadrul diverselor tulburari psihice- sunt judecate prin prisma a ceea ce o
societate considera a fi normal, a ceea ce valorizeaza ea, deci înțelegerea cazului concret din fața
noastră nu poate trece cu vederea ackground-ul cultural al pacientului.
- Perspectiva dezvoltării umane înțelege patologia ca fiind determinate de lipsa integrării
competențelor necesare (fie ele cognitive, emoționale sau sociale) spre a se realiza adaptarea, într-un
anume stadiu pe care îl traversează individual.
Semiologia este acea parte a medicinei care se ocupă cu descrierea simptomelor și a semnelor diferitelor
boli, precum și a metodelor de a le pune în evidență și de a le diagnostica. Studiul semiologiei va
însemna cunoașterea de semne, simptome și sindroame.
Semnul este o manifestare ce poate fi observata direct de catre clinician, cum ar fi paloarea sau inrosirea,
tremorul extremitatilor, constrictia pupilei, etc.
Simptomele sunt trairile subiective descrise de bolnavi.
Sindromul este un complex de simptome.
Orice abordare a psihopatologiei presupune și abordarea a cee ace este normal, respectiv pathologic, deci și
încercarea de a delimita - în baza unor criterii – acești doi poli.
Ca și în muzică, normalitatea este armonia…este echilibrul, iar disproportiile dau dizarmonii.
Dincolo de această mai curând literară încercare de a surprinde normalitatea, criteriile propuse în această
carte sunt următoarele:
-conștiința clară a eului personal
-capacitatea de orientare în viață
-un nivel înalt de toleranță la frustrare -autoacceptare
-flexibilitate în gândire și acțiune
-realism și gândire antiutopică
-asumarea responsabilității pentru tulburările sale emoționale
-angajarea în activități creatoare
-angajarea moderată și predentă în activități riscante
-conștiința clară a interesului social
-acceptarea incertitudinii și capacitatea de ajustare a acesteia
-îmbinarea plăcerilor immediate cu cele de perspectivă.

Etiologia tulburărilor psihice

În înțelegerea etiologiei (cauzelor) tulburărilor psihice ne este de ajutor modelul diateză – stress,
model care imbina componentele biologice si psihologice, factorii interni si externi, in explicatia
declansarii, la un moment dat, pe parcursul existentei insului, a unei tulburari.
Fiecare persoana are o ecuatie individuala unica, astfel incat posibilitatea de a declansa o tulburare
psihica, undeva, pe parcursul vietii este: f (F + V + S), unde
V = vulnerabilitatea biologica
F = fragilitatea psihologica
S = factorul stressor
Diateza însumează posibilii factori care au făcut ca cel în cauză să fie intern construit într-un anume fel.
Dacă luam in considerare substratul biologic, o vom numi vulnerabilitate, iar dacă dorim să ne apropiem
mai mult de psihologic, poartă numele de fragilitate. Printre factorii care „încarcă” diateza, determinând
o anumită vulnerabilitate, amintim:

- Antecedentele heredo-colaterale
- Aspectele legate de perioada intrauterină
- Aspecte perinatale
Afectarea cerebrală poate presupune afectarea anatomică (de structură a creierului) sau funcțională (a
funcționării cerebrale). În această a doua privință, un rol însemnat în explicarea tulburărilor psihice l-au avut
ipotezele biochimice – adică existența a unui nivel prea mare sau prea scăzut al unui anumit
neurotransmițător, la nivelul fantei sinaptice. Neurotransmițătorii despre care vorbim sunt – dopamina,
serotonina și noradrenalina.
Dinte factorii care determină o anume fragilitate psihologică par a se evidenția pierderea precoce a
persoanei de atașament, abuzurile la vârste fragede și greșelile educaționale.
Stressul – trigger sau eveniment declanșator – poate fi repreantat de orice depaseste, la un moment dat,
capacitatea de adaptare a individului. Reacția la un stressor oarecare este una individuală.
Nivelele în psihopatologie sunt următoarele
A Nivelul nevrozelor
B. Nivelul psihozelor
C. Nivelul tulburărilor de personalitate
Nevrozele constituie un grup de tulburări cu etiologie psihogenă, cu mecanisme psihice profunde în
formarea simptomelor, care operează cu materialul unui conflict intrapsihic inserat în istoria individului.
(Tudose, F., 2011).
Psihozele - In acceptiunea sa cea mai larga psihoza semnifica „nebunia”, fiind vorba despre o dezorganizare
masiva a psihicului unei persoane si de caracterul incomprehensibil al manifestarilor sale.
Acest gen de patologie lezeaza persoana in intregul ei: manifestarile comportamentale sunt
incomprehensibile, gandirea este dezorganizata, afectul aplatizat etc., toate determinand dezinsertia sociala a
insului, ineficienta sa profesionala, afectarea relatiilor interpersonale, neglijarea regulilor de igiena, a
aspectelor ce tin de autoingrijire, deci a tutror sectoarelor vietii.

Tulburările de personalitate sunt patternuri durabile de experienta interna si comportament care deviaza
considerabil de la expectatiile culturii individului, sunt pervasive si inflexibile, au debutul in adolescenta
sau precoce in perioada adulta, sunt stabile in cursul timpului si duc la detresa sau deteriorare.

SEMIOLOGIA
Tulburările percepției
Perceptiile sunt procese senzoriale elementare, care se disting prin sintetism, unitate si integritate, ele
redand realitatea obiectuala prin imagini de ansamblu.
Tulburarile perceptiei pot fi cantitative si calitative. Tulburările cantitative se
impart in:
- hipoestezii
- hiperestezii
Hipoestezia este scaderea capacitatii de perceptie, prin cresterea pragurilor senzoriale. . Se intalneste in
urmatoarele conditii psihiatrice:
• Tulburarile constiintei;
• Tulburarea de conversie (isteria);
• Schizofrenie;
• Tulburarea de personalitate borderline
Hiperestezia – este scaderea pragurilor si deci exacerbarea sensibilitatii. Se intalneste in:
• Surmenaj
• Boala Basedow (boală a glandei tiroide)
• Debutul unor boli interne
• Debutul unor tulburari psihice

Tulburari calitative ale perceptiei sunt iluziile, halucinatiile si agnoziile.

Iluziile sunt percepții false, cu obiect perceput în mod deformat. Ele pot fi fiziologice (le au și persoanele
normale, în anumite condiții) sau patologice.
La rândul lor, iluziile patologice pot fi exteroceptive (vizuale, auditive, gustative etc.), interoceptive
(viscerale, provenind dela oragnele interne) și proprioceptive (de la muschi si articulatii).
Printre iluziile exteroceptive vizuale menționăm pareidoliile, metamorfopsiile și iluziile de persoană
(falsele recunoașteri, fenomenele deja vu, deja connu, sau jamais vu, jamais connu, iluzia sosiilor, iluzia
Fregoli).
Iluziile auditive sunt pe locul al doilea, ca frecvenţă, dupa cele vizuale.
Iluziile gustative şi olfactive se numesc parosmii si constau in perceptia eronata a gustului/mirosului
diferitelor substante sapide sau odorifice.
În cadrul iluziilor interoceptive menționăm iluziile viscerale și iluziile de modificare a schemei corporale.
Iluzii proprioceptive – greu de distins fata de halucinatiile proprioceptive,diferența constând în aceea că
iluzia pleca totusi de la un stimul real.
Halucinațiile, definite de H.Ey ca percepții fără obiect de perceput reprezinta unul dintre simptomele
patologiei psihiatrice majore, intalnit pe taramul psihozelor.
Halucinatiile functionale (concomitente) – exista doar atata timp cat persista excitantul real.
Pseudo-halucinațiile (halucinațiile psihologice),se diferențiază de primele prin aceea că subiectul relateaza
că lucrurile se petrec „in cap”, „in minte”. Obiectele nu sunt percepute pe caile senzoriale obisnuite. Pseudo-
halucinațiile pot fi vizuale, auditive, tactile, viscerale și motorii.
Halucinatiile psiho-senzoriale – corespund pe de-a întregul definitiei date halucinatiilor: sunt perceptii
false, aparute in campul exteroceptiv sau interoceptiv, in absenta stimulilor si in a caror existenta bolnavul
crede cu tarie.
Halucinozele sunt halucinatii a caror semnificatie patologica este recunoscuta de bolnav, acesta avand o
atitudine critica fata de ele.
Halucinoidele sunt imagini situate intre reprezentari vii si halucinatii vagi, care nu reusesc sa convinga pe
deplin pacientul de existenta lor.
Agnoziile desemneaza tulburarea funcţiilor intelectuale de recunoaştere a celor văzute, auzite, pipăite etc,
cauzată de un defect de integrare la nivel central.
Agnozia poate fi vizuală (orbire psihică), cele mai cunoscute tipuri de agnozie vizuală fiind prosopagnosia,
agnosia culorilor, agnosia simbolurilor grafice, acalculia, agnosia spațială.
Agnozia auditivă este un soi de surditate psihică. Dacă în cazul surditatii verbale, nu pot fi identificate
cuvintele, amuzia se refera la faptul că subiectul nu poate identifica melodii.
Agnozia tactilă presupune că anumite calitati ale obiectelor pot fi recunoscute pe baza simtului tactil. In
cazul amorfognoziei, pacientul nu recunoaşte structura obiectelor, iar în astereognozia – pacientul nu
recunoaşte forma obiectelor. Agnoziile schemei corporale apar sub forma asomatognoziei, care reprezinta
ignorarea unui segment din corp sau a hemisomatognoziei tulburare în care este negată existența unei
jumătăți a corpului.

Tulburările atenției

Atenția reprezintă funcția de orientare si concentrare a activitatii psihice asupra unor obiecte sau fenomene,
având ca efect reflectarea lor mai clara si mai completa, precum si cresterea eficientei activitatii.
Calitățile ei sunt stabilitatea, volumul, flexibilitatea și distribuția.
In patologie, tulburarile atentiei se numesc disprosexii si ele pot fi:
 cantitative
- hipoprosexii
- hiperprosexii
• calitative (paraprosexii)
Hipoprosexia se intalneste ca simptom in:
• tulburari cognitive – deteriorari organice, demente, intarzieri mintale, delirium;
• anxietate – prin focalizarea psihismului pe trairea anxioasa si ignorarea consecutiva a
ambiantei (Prelipceanu, D., 2013), in general in tulburarile nevrotice;
• schizofrenie, fie in cadrul tulburarilor cognitive pe care le presupune aceasta conditie, fie ca
urmarea defectului afectiv – volitional (individul se aplatizeaza afectiv, se produce
dezinsertia de lumea sociala si din diversele activitati in care poate fi angrenat individul);  in
infectii si intoxicatii.
Hiperprosexia este, în general, selectivă, sectorială, astfel:
- In depresie – hiperprosexie pe ideile de ruina, culpabilitate, lipsa de valoare a propriului eu;
- Tulburarile obsesionale – pe obiectul obsesiei lor
- In tulburarea hipocondriaca – atentia este focalizata pe starea de sanatate a organismului etc.
- In starile (hipo)maniacale va imbraca un aspect mai general, reflectandu-se in intreg
comportamentul.

Paraprosexiile reprezinta disocierea dintre atentia spontana si cea voluntară.

În patologie, întâlnim paraprosexii în:
- stările maniacale – unde apare o hiperprosexie spontana (orice stimul din ambianta poate atarge
atentie) insotita de scaderea capacitatii de concentrare (individul nu se poate focusa in mod voluntar
pe un stimul), deci atentia va
„fugi” de la un aspect la altul al ambiantei;
- starile fobice - întâlnim aceeași disociere intre hiperprosexia involuntara
„trezita” de obiectul fobiei si celelate aspecte ale ambiantei, care sunt ignorate;
- tulburarea delirantă – paranoiacul este centrat pe cele mai mici detalii care servesc delirului său,
ignorând alte aspecte;
În cadrul evaluării neuropsihologice a atenției, veți aplica probe simple pentru a surprinde:
- nivelul general de vigilență
- capacitatea de concentrare a atenției
- distributivitatea atenției
Tulburările memoriei
Realizarea procesului mnezic presupune parcurgerea următoarelor etape:
Engramarea sau fixarea
Pastrarea sau conservarea
Reactualizarea sub forma recunoașterii (în prezența obiectului) sau a reproducerii (în absența
acestuia)
 Importanța memoriei în viața noastră psihică nu poate fi pusă la îndoială. Este, deopotrivă, important să
cunoașteți semnele și simptomele tulburărilor mnezice, acestea putând fi atât cantitative (hipo și
hipermnezii), dar și calitative (paramnezii).
Hipomneziile semnifică scăderea, de diferite grade, a forței mnezice.
Hipomnezia este frecvent intalnita în viața cotidiană în conditii de oboseala, surmenaj, stări
nevrotice, datorită unui deficit prosexic (de atentie), iar în patologia psihiatrică mai ales în stări de
dezvoltare insuficientă a funcțiilor cognitive.
Hipomneziile pot fi:
- de fixare (anterograde) - se referă la evenimentele trăite după debutul bolii și survin mai ales ca o
consecință a scăderii capacității de fixare a imaginilor și evenimentelor noi
- de evocare (retrograde) - sunt acelea în care tulburarea memoriei se întinde progresiv spre trecut, în
sens retrograd, dinaintea debutului bolii până în copilărie.;
- mixte (anterograd – retrograde) - este vorba despre o hipomnezie/amnezie mixta, atat de fixare cat si
de evocare. Este cea mai grava forma de amnezie, intalnita mai ales in sindromul demential.
Hipermneziile – sunt tulburări cantitative ale funcției mnezice, caracterizate prin exagerarea
evocărilor care apar multiple, tumultoase și mai ales involuntare. Sunt frecvent întâlnite în patologia
psihiatrică în afecțiuni caracterizate prin îngustarea marcată a câmpului preocupărilor, cum ar fi psihopatia
paranoiacă sau psihoza paranoiacă.
Dismneziile calitative (paramneziile)
Sunt amintiri deformate, false, neconcordante cu realitatea, fie sub aspectul desfășurării lor
cronologice, fie sub aspectul lipsei de legătură cu realitatea obiectivă trăită în prezent sau trecut de către
bolnav. Le clasificăm în
Tulburările sintezei mnezice imediate (pseudomneziile)
- Criptomnezia
- Falsa identificare
- Paramneziile de reduplicare
Tulburările rememorării trecutului (allomneziile)
- Pseudoreminiscențele
- Confabulațiile
- Ecmnezia
- Anecforia
O altă clasificare a tulburărilor mnezice ține cont de etiologia lor, astfel existând:
- Tulburări organice de memorie
- Tulburări psihogene/afectogene de memorie

În privința procesului de evaluare a tuburărilor mnezice am prezentat câteva scurte probe care vă pot
orienta în procesul de diagnosticare.
Vom testa atât memoria de scurtă durată (MSD) cât și memoria de lungă durată (MLD).
La rându-i, memoria de lungă durată este subîmpărțită următoarele subsisteme:
- memoria episodică, reprezentand codificarea și amintirea experiențelor și faptelor personale;
- memoria semantică (generica) si sociala.
Apoi, din punctul de vedere al modului in care s-a realizat intiparirea, distingem:
• memoria explicită care este rezultatul concentrării și reflexiei;
• memoria implicită (procedurală)
În fine, din punctul de vedere al analizatorilor implicați, vorbim despre memorie auditivă, vizuală,
kinestezică etc.
Există probe, teste și scale pentru fiecare dintre aceste tipuri de memorie.

Tulburările gândirii și imaginației

Gandirea poate fi inteleasa ca un sistem de continuturi (notiunile) si operatii ce se aplica acestor
continuturi. Operațiile gândirii sunt analiza, sinteza, comparația, abstractizarea, generalizarea, concretizarea.
In cazul semiologiei gandirii vorbim despre:
Tulburari cantitative – de ritm si coerenta
Tulburari calitative – ce vizeaza continutul gandirii
Tulburările cantitative ale gândirii sunt următoarele:
- Accelerarea ritmului ideativ, putand ajunge la ceea ce se numeste fuga de idei,
Tot din punct de vedere formal ne intereseaza coerenta gandirii, a discursului ce trebuie sa dispuna
de o organizare si sa conduca la concluzii justificate logic.
- Incoerenţa gândirii presupune pierderea legaturilor dintre idei astfel incat se pierde logica
discursului
- uneori incoerenţa ia aspect de verbigeraţie (trăncăneală, sporovăială)
- încetinirea ritmului ideativ - se traduce printr-o exprimare lentă, răspunsuri întârziate,
latenţă crescută;
Tulburari de forma sunt și intreruperile, pauzele nejustificate (baraj ideativ) sau scaderea in intensitate
(bolnavul incepe discursul cu voce tare si continua cu intensitate scazuta) = fading. Fadingul mental
reprezinta oprirea fluxului ideativ, simptom intâlnit în schizofrenie;
Barajul ideativ presupune oprirea bruscă a ritmului ideativ pentru câteva secunde – oprirea exteriorizării
verbale.
Sărăcia ideativă reprezintă scăderea productivităţii ideilor, care sunt tot mai concentrice, se reduc sistemele
de referinţă, sărăcesc conţinuturile.
Anideaţia semnifică dispariţia fluxului ideativ (este diferită de baraj).
Tulburările calitative ale gândirii sunt:
- ideea dominantă, care nu se înscrie neapărat în sfera patologicului
- ideea prevalentă, având un grad mai accentuat de impunere în conștiința insului
- ideea obsesivă/obsedantă, ce asediază conștiința insului. Clinic, obsesia imbraca mai multe
forme, astfel încât în afara ideii obsesive veți întâlni:
- îndoieli obsesive, reprezentări și amintiri obsesive, obsesii fobice.
- ideea delirantă – pasul ultim în patologia gândirii, ale cărei caracteristici sunt:
neconformitatea cu realul, impenetrabilitatea la critică și contraargumente, incompatibilitatea cu
existența atitudinii critice.
Nu trebuie confundate ideile delirante cu delirurile. Delirul reprezintă o înlănțuire de idei, având o mai
mică sau mai mare coerență, astfel;
• delirul sistematizat: consta in idei înlănţuite, discursul pacientului avand o anumita coerenţă si
aparenţă logică;
• delirul nesistematizat întalnit in psihozele paranoide si schizofrenie, dat fiind faptul ca se pierde
unitatea psihismului, ideile nu se pot închega într-un sistem organizat;

Clasificarea ideilor delirante:

A.Ideile delirante expansive apar pe fond afectiv expansiv, euforic și pot fi:
- de grandoare
- de reformă
- de invenție
- de filiație
- erotomanice
- mistice, religioase

B. Idei delirante depresive

- de persecuție
- de revendicare
- de gelozie (de infidelitate)
- de relație
- de autoacuzare și vinovăție
- de ruină
- hipocondriace
- de transformare și posesiune
- de negație

C. Ideile delirante mixte (combinate) – nu semnifică mixtura ideativă sau

multiplicitatea temelor delirante, ci ambiguitatea tonalităţii afective - de interpretare
- de influență
- metafizice

Tulburarile operationale ale gandirii pot fi:

a. Stationare – nedezvoltarea gandirii (specific oligofreniilor);
b. Progresive – scaderi progresive si globale ale intregii vieti psihice, afectand
in primul rand gandirea (specific dementelor).

Evaluarea gândirii se poate realiza prin întrebări și probe simple chiar în cadrul interviului clinic, anumite
simptome impunându-se atenției intervievatorului chiar și în absența aplicării vreunei probe (de exemplu, un
interes accentuat și nemotivat profesional pentru chestiuni de ordin metafizic) sau tulburările de ritm și
coerență care sunt sesizabile în discursul pacientului (lentoare, fading etc), indiferent de tema adusă în
discuție.

Imaginatia reprezinta un proces de prelucrare si utilizare a informatiei bazat pe memorie si venind in

continuarea reprezentarilor.
Operatiile imaginatiei sunt: aglutinarea, combinarea, amplificarea sau diminuarea – pentru o anumită
însuşire, tipizarea, schematizarea, simbolizarea (frecventă în psihopatologie – exprimarea unei idei printr-
o imagine îndepărtată de expresia directă).
Tulburarile imaginatiei
Tulburările de tip cantitativ sunt scaderea, respectiv cresterea (exaltarea) imaginatiei.
Scăderea imaginației apare în nedezvoltări cognitive, deteriorări cognitive, stări confuzionale, în inhibiție,
în nevroza obsesională și depresivă, precum și la personalitatea epileptică.
Creșterea (exaltarea) imaginației apare în intoxicaţii, stări de excitaţie, delir cronic. Printre formele de
exaltare a imaginației avem:
- Mitomania - tendință a unor persoane de a altera adevărul, de a fabula, de a inventa minciuni și
povești imaginare care îi descriu, de obicei, într-o poziție avantajoasă;
- Confabulația (însoțind, de obicei tulburările mnezice)
- Simulația - falsificarea adevărului doar în privinţa stării de sănătate, in scopul de a obtine anumite
avantaje (pensie, concediu etc) sau de a evita unele neajunsuri (o pedeapsa, de exemplu)
- Disimularea - reprezinta ascunderea simptomelor, existand, ca si la simulatie, precizat scopul (pe
plan subiectiv).
- Sindromul Munchaussen descrie o patologie psihiatrică care aparține de grupa tulburarilor factice.
Apare la persoane cu tulburari de personalitate și este caracterizat prin necesitatea de a simula o
maladie neconexată la un profit direct și obiectiv, spre deosebire de simulanți.
- Simbolizarea – operatie cognitiva normala, de reprezentare a unui concept (abstract) prin altceva,
apropiat de concret. Dacă la individul normal, simbolistica are o anume logica, deci poate fi
inteleasa de catre ceilalti în patologie, la nivelul psihozelor, ca urmare a destructurarii psihicului,
simbolistica devine incomprehensibila.

Tulburările comunicării
Comunicarea interumană se realizeaza pe mai multe paliere, dintre care cel logic (al cuvintelor)
reprezinta doar un procent din total, celelalte nivele implicate fiind: cel paraverbal (intonatie, modularea
intensitatii vocii etc.) si cel nonverbal (mimca, gestica, postura, toate avand o importanta covarsitoare in
intelegerea sensului comunicarii).
Comunicarea nonverbală presupune ținuta, mimica, gestica. În mod corespunzător, în acest capitol am
studiat:
a.Tulburările ținutei - Ținuta
dezordonată
- Rafinamentul vestimentar
- Ținuta excentrică
- Ținuta pervertită (cisvestitismul și transvestitismul)
b. Tulburările mimicii pot fi:
Cantitative – hipomimii, respectiv hipermimii
Calitative - denumite „paramimii”, avand sensul de disociere („para” = pe langa) intre continutul
comunicarii vrebale si expresia mimica. c. Tulburările expresivității gestuale cuprind:
- ticurile
- manierismele
- bizareriile gestuale
- negativismul
- streotipiile (de atitudine și de mișcare)
- perseverările

În ceea ce privește comunicarea verbală, vorbim despre

1. Tulburările limbajului oral
- Dislogii de formă (de intensitate, timbru, prozodie, de ritm, debit și fluență, hiper și hipoactivitatea
verbală)
- Dislogii de conținut (paralogismul, neologismul, glossolalia, agramatismul, paragramatismul,
embolofazia, dispersia semantică, disoluția semantică) - Disfaziile (Afaziile) – sunt clasificate astfel:
- receptive si expresive
- fluente si nonfluente
- anterioare si posterioare
Dislaliile constau în dificultatea in pronuntarea anumitor sunete, silabe sau cuvinte.
2. Tulburările limbajului scris
Tulburările psihografice (echivalente dislogiilor de forma si continut) sunt:
a. tulburările activităţii grafice: hipoactivitatea grafică, hiperativitatea grafică, incoerența grafică,
streotipiile grafice.
b. tulburările morfologiei grafice
c. tulburările semanticii grafice

Tulburările afectivității
Procesele afective au o anumită structura – de la simplu la complex – dar si un mod de functionare, o
dinamică proprie, aceasta reflectând raportul de concordanță sau discordanță dintre dinamica stărilor interne
de necesitate și dinamica evenimentelor, a situațiilor obiective externe.
Tulburările afective pot fi:
A. Cantitative – hipotimiile si hipertimiile
Hipotimiile: reprezinta reducerea tensiunii afective şi a elanului vital. În ordinea severității lor,
acestea sunt:
- detașarea
- anhedonia
- apatia
- atimia
 Hipertimiile se judecă atât din punctul de vedere al încărcăturii energetice, dar și al semnului trăirii
(pozitiv sau negativ).
Sunt hipertimii negative – depresia, anestezia psihică dureroasă, raptusul melancolic, anxietatea,
angoasa.
Printre hipertimiile pozitive - euforia, descrisă ca o stare de exacerbare a trairii afective care
graviteaza in jurul polului pozitiv, o buna –dispozitie, stare de bine general.
B. Calitative – tulburările dinamicii afective si paratimiile
Sunt tulburări ale dinamicii afective labilitatea afectiva (oscilatia frecventa de la un pol la celalalt a
trairilor subiectului) și incontinenţa afectivă (forma extremă a labilităţii).
Paratimiile reprezinta reacţii afective aberante şi inadecvate, paradoxale. Aici intră inversiunea
afectivă și ambivalența afectivă.
Examinarea dispozitiei presupune evaluarea a patru component importante:
- dispozitia subiectiva;
- observatia obiectiva;
- reactivitatea neuro-vegetativa;
- continutul gandirii;

Tulburările voinței
Voința reprezintă latura reglatorie a conduitei. Ea are atât o componentă activă, de impulsionare, cât și una
frenatorie, de inhibare a conduitelor care contravin scopurilor propuse.
Înțelegem faptul că tulburările voinței pot să prviească atât voința activă, cât și voința pasivă.
Semiologia psihiatrică descrie tulburările voinței cu termenul de disbulii. Acestea pot fi:
A. Cantitative – hiperbulii și hipobulii
Hiperbulia - simptom ce apare rar in psihopatologie, deoarece majoritatea tulburarilor psihice
destructureaza suportul afectiv-motivational. Totusi, cu sens de efort volitional, fara a fi o
hiperbulie propriuzisa, apare in:stări obsesivo-fobice, în toxicomanii și în cadrul tulburării
delirante.
Hipobulia semnifica scaderea fortei volitionale. Fiind in relatie atat cu cognitia, cat si cu motivatia si
afectivitatea, rezultă ca toate conditiile in care aceste procese sunt perturbate vor determina si diminuarea
fortei volitionale. Ca atare, hipobulia apare in întraga patologie.
Sugestibilitatea – formă a hipobuliei, se întâlnește și la indivizii normali, ca trăsătură de
personalitate. În patologie o vom întâlni mai ales în schizofrenie.
Abulia semnifica lipsa iniţiativei şi incapacitate de a acţiona. O întâlnim în depresiile profunde și în
catatonie.

B. Calitative – parabulii
- disabulia
- parabulia
- impulsivitatea
- raptusurile (anxioase, melancolice, ale schizofrenilor, ale epilepticilor)
Tulburările vieții instinctuale
Instinctele reprezinta un complex de reflexe înnăscute, necondiționate, proprii indivizilor dintr-o
anumită specie și care le asigură adaptarea la mediu.
Acest capitol a tratat:
 tulburarile instinctului alimentar
 tulburarile instinctului sexual
 tulburarile instinctului de conservare

Tulburările instinctului alimentar - conform DSM V (2013), tulburarile de alimentatie sunt: pica,
tulburarea de ruminare, tulburarea evitant-restrictiva a ingestiei de alimente, anorexia nervosa, bulimia
nervosa, mancatul compulsiv (binge-eating disorder);
 Tulburarile instinctului sexual se refera la perturbarea cantitativa sau calitativa a instinctului sexual, care
poate fi prea puternic ori prea slab, ori deviat de la sensul sau printr-o alegere anormala a partenerului, sau
prin desfasurarea in sine a actului sexual.
Tulburări cantitative pot fi hiperactivitatea sexuală (nimfomanie la femei, satiriazis la bărbați) sau
hipoactivitatea sexuală, întâlnită mai ales în nevroze, stări de epuizare psihică și la senescență.
Tulburări calitative pot fi:
A. anomalii în alegerea partenerului – autoerotismul, gerontofilia, pedofilia, incestul,
transsexualismul, zoofilia, froteurismul, fetișismul și azoofilia;.
B. Anomalii în desfăşurarea actului sexual per se – sadismul și masochismul, scaptofilia,
exhibiționismul.
Tulburările instinctului de conservare – se exprimă prin exagerarea nevoii de conservare sau abolirea
instinctului de conservare, mergând până la suicid.
Instanțe ale fenomenului suicidar sunt:
- Idea de suicide veleitară
- Șantajul cu suicidul
- Tentativele suicidare
- Sindromul presuicidar
- Suicidal disimulat
- Raptusul suicidar
- Parasuicidul

Tulburările activității motorii

Personalitatea fiecaruia dintre noi se reflecta in si se exteriorizeaza prin activitate, aceasta fiind
forma superioara de relationare cu mediul.
Acest capitol a inclus tulburarile conduitei motorii, in sens cantitativ, tulburarile mersului, precum si
dezorganizarea conduitei motorii (dispraxii/apraxii).
Tulburările activității motorii se referă la exagerarea activitatii psihomotorii
(tahikinezia/hiperkinezia). Atunci când pe fondul hiperkineziei apar
neliniştea si dezorganizarea actelor motorii, vorbim despre excitaţie psihomotorie cu forma ei
extremă: agitaţia psihomotorie. Tot dintre tulburările cantitative, în sens de exagerare a activității
motorii fac parte și akatisia, dar și tasikinezia.
Reducerea activității motorii poartă numele de bradikinezie. Akinezia se referă la o inhibiţie
psihomotorie severă. Barajul motor semnifică oprirea bruscă şi fortuită (intamplatoare) a oricărei
mişcări, ia Fadingul motor reprezinta diminuare treptată până la dispariţie a amplitudinii oricărui
gest sau act. Stupoarea este o stare caracterizata prin imobilitate aproape completă, catalepsia
reprezinta o stare de totala inerţie motorie, însoţită de o usoara rigidizare. Catatonia reprezinta o
stare complexă cu etiologie şi manifestări multiple, insumand o serie de tulburări psihomotorii pe
fond de inerţie şi fixarea tonică.
Tulburarile de mers includ:
Bazofobia (teama de a merge), astazoabazia (teama de a sta în poziție ortostatică),
tasofobia(teama de a sta așezat), ergasiofobia (teama de a se pune în mișcare).

Dezorganizarea conduitei motorii (dispraxie, apraxie) include:

- apraxia ideatorie: actul e bine conceput ca tendinţă, kinetica elementelor e intactă (gesturile pot
fi executate corect), dar actul nu poate fi executat căci este perturbat planul
- apraxia ideomotorie: privește imposibilitatea de a executa atât actele complicate, cât și pe cele
simple, deliberate.
- apraxia constructiva corespunde unor tulburari izolate a executiei unor sarcini constructive bi
sau tridimensionale
- apraxia imbracarii – desi pacientul nu prezinta nici tulburari motorii, nici apraxie
(ideo)motorie, el nu reuseste sa manipuleze hainele
- apraxia melochinetica – se refera la dificultati intampinate in executarea unor miscari fine, care
se succed
- apraxia mersului – subiectul nu poate sa inainteze correct
- apraxia buco-faciala- vizeaza imposibilitatea de a realiza miscarile pe care le facem cu gura,
obrajii, limba.

Tulburările stării de conștiență

Constiinta reprezinta una din funcţiile de sinteză ale psihicului, cea mai inalta forma de reflectare a realitatii
obiective.
Tulburările conştienţei pot fi descrise dupa 4 criterii:

• detaşarea de realitate
• tulburările memoriei
• dezorientarea
• incoerenţă ideativă şi incoerenţa activităţii
Tulburari predominant cantitative ale stării de conștiență sunt
- starea de obtuzie
- starea de hebetudine
- starea de torpoare
- starea de obnubilare
- starea de stupoare - starea de sopor
- starea comatoasă
Tulburari predominant calitative ale stării de conștiență sunt
- Delirium-ul
- Starea oneiroidă
- Starea amentivă
Tulburare mixtă a stării de conștiință este
- Starea crepusculară
În ceea ce privește orientarea în timp, spațiu, și la propria persoană și la ceilalți, am văzut că indiferent
de aspectul lor, predominant cantitativ sau calitativ, starile confuzionale implica atat pierderea simtului de
orientare in timp, spatiu si situatie, cat si in orientarea autopsihica (referitoare la propria persoana,
autoidentificare) si allopsihica (identificarea mediuli si a celorlalti).
De reținut faptul că tulburările orientării autopsihice poartă numele de depersonalizare, iar tulburările
orientării allopsihice, acela de derealizare.

Sindroame psihopatologice

Sindromul reprezintă un complex de simptome, acestea fiind frecvent grupate împreună şi având un substrat
fiziopatologic comun.
A. Sindroame afective - cele mai importante complexe de simptome din aria patologiei afectivitatii
sunt: a. sindromul maniacal
Cele 3 simptome cardinale care aparţin acestui complex sunt:
– euforia – o bună-dispoziţie, stare de bine general, senzaţie de omnipotenţă şi omniscienţă;
– accelerarea ideaţiei (însoţită de superficializarea legăturilor dintre idei);
– hiperactivitatea care merge până la agitaţie psihomotorie b. sindromul depresiv are ca
principale caracteristici :
- dispoziţia depresivă;
– încetinirea gândirii;
– inhibarea activităţii;
 c. sindroamele anxioase – am inclus aici sindroamele obsesional-compulsive şi fobice, din cauza
fundalului anxios pe care evoluează ele.
Astfel, pe fundalul anxios, individul poate dezvolta o serie de fobii, obsesii, compulsii, deci complexul
simptomatic poate fi predominant fobic sau predominant obsesiv-compulsiv.
Fobiile reprezintă frici cu obiect specific. Obsesiile sunt nişte reprezentări (amintiri, gânduri,
impulsuri) intruzive care asediază conştiinţa individului, iar compulsiile sunt acte pe care subiectul se
simte constrâns să le execute, spre a neutraliza efectul obsesiilor. B. Sindroame ce afectează
funcționarea cognitivă – am inclus aici:
Halucinoza – reuneşte halucinaţii auditive (fie că este vorba despre halucinaţii
elementare sau voci ameninţătoare şi injurioase, ce comentează despre intenţiile lor
agresive asupra pacientului, vorbind despre el la persoana a 3-a ) cu delirul de
persecuţie sau mărire)
Sindromul paranoic reuneşte delirul sistematizat (de persecuţie, gelozie, invenţie) cu
mecanisme interpretative, dar fără halucinaţii; gândirea şi comportamentul sunt
coerente, ordonate.
Sindromul paranoid presupune existenţa delirului nesistematizat cu conţinut
persecutor şi a halucinaţiilor;
Sindromul parafrenic: este un sindrom ce reuneşte halucinaţii şi un delir sistematizat;
Sindromul de automatism mental (Clerambault)– sindromul xenopatic.
Sindromul demenţial - reprezentat de scăderea progresivă şi globală a activităţii
psihice, afectând mai mult funcţiile de cunoaştere, dar și afectivitatea și
comportamentul.
Sindromul pseudodemenţial - este o falsă demenţă, deosebirea constând în originea
psihogenă, reversibilitatea fenomenelor, lipsa substratului lezional.
C. Sindroame care privesc activitatea motorie:
Sindromul catatonic - în cadrul său predomină tulburările activităţii motorii ale căror componente
simptomatice pot fi împărţite în două categorii: simptome pozitive – de creştere a activităţii motorii
şi simptome negative – de reducere până la dispariţie a activităţii motorii.
Sindroame de agitaţie psiho-motorie în cadrul cărora asistăm la surescitarea funcţiilor psihice şi
exteriorizări verbale sau motorii.
D. Sindroame ale stărilor de conștiință:
Sindromul Korsakov este un sindrom psihotic alcoolic reunind: dezorientarea temporo-
spaţială + confabulaţii de jenă + amnezie de fixare + amuzament.
Sindromul oneiroid (Meyer – Gross) al cărui conținut este o masă de trăiri de tip iluzional,
halucinator şi delirant.
Delirul oniric care, deosebit de oneiroidism, se caracterizează prin participarea pacientului la
scenele halucinatorii.
Amenţia al cărei tablou clinic este dominat de incoerenţă (mai mare decât în delir),
dezorientare şi agitaţie extremă, dezordonată.