CAPITOLUL XIV

RESURSELE FURAJERE

Legea pentru organizarea producerii şi folosirii raţionale a resurselor

de nutreţuri precizează că “Sunt considerate nutreţuri… toate produsele de
origine vegetală, animală, minerală şi de sinteză care, folosite în hrana
animalelor, determină asigurarea funcţiilor vitale şi punerea în valoare a
potenţialului productiv al acestora”.
Cum resursele furajere sunt foarte variate, Legea nr. 22/1971 le
clasifică, în funcţie de caracteristicile nutritive şi de provenienţă în opt
grupe, aşa cum se arată în tabelul 18. În practica agricolă, de regulă se
foloseşte gruparea lor după origine în nutreţuri vegetale, animale, minerale
şi combinate.

14.1. Furajele de origine vegetală

Întrucât problemele privind producerea, păstrarea şi conservarea
furajelor de origine vegetală constituie obiectul altei discipline, vom
prezenta, în cele ce urmează, numai date privind valoarea nutritivă,
cantităţile şi modul de administrare a acestor furaje, la diferite specii şi
categorii de animale.

14.1.1. Furajele verzi

Furajele verzi se caracterizează printr-o digestibilitate ridicată (70-
80%) şi un conţinut ridicat de proteine, vitamine şi săruri minerale. Când
sunt consumate cu plăcere de animale, influenţează favorabil funcţia de
reproducţie, creşterea şi dezvoltarea ca şi producţia de lapte. Nutreţul verde
se obţine de pe pajiştile naturale şi cultivate, având o valoare nutritivă
diferită în funcţie de compoziţia botanică a pajiştilor şi de faza de vegetaţie.
Se poate folosi prin păşunat sau prin cosire şi administrat ca atare. Cele mai
valoroase nutreţuri verzi sub aspect nutritiv se obţin de pe pajiştile în care
predomină plante din familia leguminoaselor şi gramineelor.
Valoarea nutritivă medie a acestor nutreţuri este de 0,15-0,20 UN şi
20 g PD/1 kg.
Nutreţul verde de pe pajiştile naturale nu acoperă necesarul de hrană
al animalelor, impunându-se astfel cultivarea plantelor de nutreţ, în special
leguminoase şi graminee care dau producţii mari de masă verde la ha.
Dintre leguminoasele de nutreţ cultivate, prezintă o importanţă
deosebită lucerna, apoi trifoiul, sparceta, ghizdeiul (ca plante perene) şi
mazărea, măzărichea, soia furajeră, fasoliţa (ca plante anuale). Aceste
furaje se caracterizează printr-un conţinut ridicat de proteină şi săruri de
calciu şi potasiu uşor asimilabile, caroten, vitamina C şi E. valoarea
nutritivă medie a leguminoaselor perene cultivate este de 0,7 UN şi 25-30 g
PD.
Se administrează tuturor speciilor şi categoriilor de animale, dar
pentru rumegătoare administrarea lucernei se va face cu precauţie datorită
producerii meteorizaţiilor. Pentru acest motiv, lucerna nu se va administra
în stare udă.
Leguminoasele anuale (mazăre, măzăriche, soia) sunt cultivate de
cele mai multe ori în amestecuri cu graminee, fiind cunoscute sub
denumirea de borceaguri.
Borceagul de primăvară este un amestec de măzăriche cu ovăz sau
orz de primăvară iar cel de toamnă, măzăriche cu secară sau grâu. Valoarea
nutritivă este de 0,16 UN şi 20 g PD/kg. Sunt cunoscute bine de toate
speciile şi categoriile de animale, în mod deosebit până la înspicarea
gramineelor.
Gramineele cultivate, reprezentate în primul rând de cele anuale
(porumb, secară, iarbă de Sudan, orz, ovăz, sorg) şi mai puţin de cele
perene (golomăţ, obsigă, oviscios, timoftică, firuţă), sunt consumate bine
de către animale începând însă de primăvara foarte timpuriu.
Valoarea nutritivă a gramineelor cultivate anual este în medie de
0,17 UN şi 10-15 g PD, iar cele perene ajunge la 0,20 UN şi 15 g PD. Se
folosesc în special în hrana taurinelor (vaci de lapte) şi a cabalinelor. Alte
plante cultivate pentru masa verde sunt: varza furajeră (în special pentru
vacile de lapte), floare soarelui şi rapiţa.

14.1.2. Furajele fibroase

Sunt reprezentate în special prin fânuri şi se obţin prin uscarea
ierburilor de pe pajiştile naturale şi a plantelor furajere cultivate.
Conservate fiind prin uscare, au un conţinut mic de apă (15-17%),
reprezentând principalul furaj fibros pe timp de iarnă, bogat în proteine (în
special cel de leguminoase), săruri minerale şi vitamine. Valoarea nutritivă
variază în funcţie de compoziţia botanică, faza de vegetaţie în momentul
recoltării, ca şi de condiţiile de recoltare, conservare şi păstrare.
Fânurile naturale (de munte – deal, şes – câmpie) au o valoare
nutritivă medie de 0,50 UN şi 50 PD.
Fânurile cultivate sunt reprezentate de fânurile de leguminoase care
au valoare nutritivă de 0,50 UN şi 100-120 g PD; fânuri de graminee cu
0,50 UN şi 40-60 g PD; fânuri de borceag (leguminoase + graminee) cu
0,50 UN şi 80 g PD. Se administrează tuturor speciilor de animale. La
taurine, cabaline şi ovine, fânul este administrat în cantităţi de 1-2 kg/100
kg greutate vie iar la porci şi păsări se administrează sub formă de făină de
fân, de leguminoase, în cantitate de 5% din raţie.
 Tabelul 18
Clasificarea nutreţurilor
Grupa nutreţurilor Denumirea nutreţurilor
a. fânuri
b. granule şi brichete de plante verzi
1. Grupa nutreţurilor fibroase
deshidratate
c. făinuri de nutreţuri fibroase
a. nutreţuri însilozate
b. semisiloz
c. nutreţuri verzi
d. borhoturi
2. Grupa nutreţurilor suculente
e. rădăcinoase
f. tuberculi
g. bostănoase
h. resturi culinare
a. paie de cereale
b. coceni de porumb
c. ciocălăi
3. Grupa nutreţurilor grosiere
d. vreji
e. plevuri
f. gozuri
a. concentrate cultivate
b. concentrate industriale
4. Grupa nutreţurilor concentrate c. făinuri proteice de origine vegetală
d. făinuri proteice de origine animală
e. spărturi de cereale
a. grăsimi vegetale de uz furajer
b. grăsimi animale de uz furajer
c. zahăr furajer
5. Grupa substanţelor energetice
d. glucoză
e. amidon
f. melasă
a. macroelemente
6. Grupa substanţelor minerale
b. microelemente
a. vitamine
b. aminoacizi
c. antibiotice furajere
7. Grupa aditivilor furajeri
d. substanţe enzimatice
e. coloranţi
f. antioxidanţi
a. nutreţuri combinate
b. nuclee
8. Grupa preparatelor furajere
c. premixuri
d. substituenţi
 14.1.3. Furajul murat
Se obţine prin conservarea plantelor verzi însilozate care suferă
procese biochimice (de fermentaţie lactică, acetică, alcoolică şi butirică –
nedorită). Porumbul murat recoltat şi însilozat în faza de lapte-ceară
constituie cel mai bun nutreţ suculent pentru iarnă, conţinând 0,20 UN şi
10-12 g PD. Se administrează împreună cu fibroasele păstrându-se un
raport de 1 kg fân la 5 kg nutreţ murat, asociindu-se totodată şi cu cretă
furajeră, deoarece este sărac în calciu.

14.1.4. Furajele suculente de iarnă

Rădăcinoasele (sfeclă furajeră, de zahăr, morcovi, napi)
tuberculiferele (cartofi şi topinambur) şi bostănoasele (dovleac şi pepene),
constituie nutreţuri suculente caracterizate printr-un conţinut de apă (80-
90%), cantităţi mari de SEN şi printr-o digestibilitate ridicată. Valoarea
nutritivă este de 0,15-0,20 UN şi 10-15 g PD. Sfecla se administrează în
special femelelor în lactaţie, stimulând producţia de lapte. Morcovii
reprezintă un furaj excelent pentru îngrăşarea animalelor, având un conţinut
mare de caroten este indicat pentru reproducătorii masculi (1-4 kg/zi),
tineret de reproducţie şi păsări.
Bostănoasele sunt suculente cu digestibilitate ridicată (peste 70%) şi
valoare nutritivă mai scăzută (0,10 UN şi 10 g PD). Sunt bine valorificate
de toate speciile de animale.

14.1.5. Furajele grosiere

Constituie produse secundare rezultate în urma separării seminţelor
(paie, pleavă vreji de leguminoase, coceni de porumb). Se caracterizează
prin volum mare, conţinut ridicat în celuloză (50% din SU) şi digestibilitate
redusă. Valoarea nutritivă medie este de 0,35-0,40 UN şi 5-20 g PD. Sunt
sărace în Ca, P şi vitamine. Se administrează de regulă în hrana
rumegătoarelor, în special pentru cele puse la îngrăşat şi a cabalinelor, fie
sub formă uscată, fie tocate şi umectate.

14.1.6. Furajele concentrate vegetale

Această grupă este formată din: grăunţe de cereale (porumb, orz,
ovăz, sorg, secară), boabe de leguminoase (mazăre, soia, măzăriche, linte),
seminţele plantelor oleaginoase (in, cânepă). Nutreţurile concentrate se
caracterizează prin volum mic, valoare nutritivă mare, digestibilitate
ridicată şi conţinut de apă de 12-15%.
Grăunţele de cereale conţin mai mult amidon (70% din SU), săruri
minerale, în special de fosfat şi calciu, iar dintre vitamine complexul B şi
vitamina E.
Porumbul constituie sursa principală de concentrate folosite în hrana
animalelor puse la îngrăşat (porcine, taurine, ovine) reprezentând până la
80% din totalul concentratelor, la păsări până la 70% din concentrate, iar la
celelalte categorii până la 30% (tineret de la toate speciile şi animale de
muncă).
Valoarea nutritivă a porumbului este de 1,2-1,3 UN şi 70-80 g PD.
Valoarea biologică a proteinei din porumb este mai scăzută datorită lipsei
aminoacizilor lizină şi glicocol şi a cantităţilor mici de triptofan şi cistină.
Se asociază cu alte furaje care îl completează sub raportul conţinutului
proteic.
Ovăzul este indicat în mod deosebit reproducătorilor masculi,
tineretului mascul pentru reproducţie şi cailor de muncă. Valoarea nutritivă
este de: 1 UN şi 85-95 g PD.
Orzul este un nutreţ foarte bun pentru creşterea tineretului şi
finisarea îngrăşării porcilor (acţiune pozitivă asupra calităţii slăninei şi a
cărnii. Valoarea nutritivă este de 1,1 UN şi 89-95 g PD. Fiind un bun furaj
energetic se foloseşte şi în hrana cailor de muncă.
 Secara conţine 1,2 UN şi 100 g PD folosindu-se mai puţin în hrana
animalelor ca de altfel şi grâul.
Boabele de leguminoase sunt reprezentate de: mazăre, soia, linte,
bob, fasoliţă, caracterizate prin conţinut ridicat de proteină cu valoare
biologică ridicată (20-40% proteină) şi digestibilitate mare (peste 80%).
Mazărea furajeră are o valoare nutritivă de 1 UN şi 180-200 g PD;
se administrează sub formă uruită, cu precădere animalelor care solicită
mai multă proteină (tineret, reproducători, animale de lapte) în proporţie de
5-25% din totalul concentratelor.
Soia se foloseşte mai puţin ca atare şi mai mult după extragerea
uleiurilor, sub formă de şroturi. Valoarea nutritivă este de 1,4 UN şi 350 g
PD, iar la şroturi de 1,1 UN şi 400 g PD, în medie la 1 kg. Se foloseşte în
hrana porcilor, păsărilor, ca şi a animalelor de reproducţie şi producătoare
de lapte, în vederea echilibrării raţiilor din punct de vedere proteic.
Fasoliţa (Vigna sinesis L), conţine cca. 1,2 UN şi 240 g PD.
Seminţele de plante oleaginoase (in, cânepă) se caracterizează prin
conţinut ridicat de grăsimi (25-40%), proteină (12-25%) şi au o
digestibilitate ridicată (70-80%). Au o valoare nutritivă de 1,7-1,9 UN şi
150-200 g PD. Se folosesc în hrana păsărilor în perioada de năpârlire şi a
animalelor pregătite pentru expoziţii imprimând un luciu deosebit părului.

14.1.7. Reziduurile industriale cu utilizare furajeră

În alimentaţia animalelor se folosesc pe scară largă anumite reziduuri
provenite de la industriile ce prelucrează o materie primă vegetală, în scop
alimentar. Acestea se obţin în diferite etape ale procesului tehnologic din
industriile respective, putându-se obţine chiar mai multe reziduuri de la
aceeaşi industrie. Compoziţia chimică, valoarea nutritivă şi caracteristicile
acestor reziduuri variază mult în funcţie de felul industriei de la care
provin, felul materiei prime utilizate etc. În general, se pot clasifica astfel:
după conţinutul lor (apoase şi concentrate); după natura industriei de la care
provin (de la industrii extractive şi fermentative).
Reziduurile de la industria morăritului
Se obţin de la prelucrarea seminţelor, îndeosebi a grăunţelor de
cereale, în făină, griş etc. Aceste reziduuri care se folosesc în hrana
animalelor sunt: tărâţele de grâu, zoana, praful de moară şi făină furajeră.
Dintre acestea prezintă importanţă mai mare tărâţele şi în mod special cele
de grâu.
Tărâţele de grâu sunt caracterizate printr-un conţinut ridicat de
proteină (12%) vitamine din complexul B şi săruri de fosfor. Aceste săruri
de fosfor se găsesc sub forma unui compus numit fitină, care este asimilat
numai în prezenţa enzimei fitază (se găseşte în unele tărâţe sau este produsă
de microorganismele tubului digestiv). Datorită acestei fitine tărâţele au un
rol laxativ. Digestibilitatea acestora este ridicată în special în cazul
rumegătoarelor, fiind mai puţin digerată de către porci şi păsări (datorită
celulozei). Prin conţinutul ridicat de P este necesară folosirea lor în vederea
echilibrării raportului Ca/P. Tărâţele sunt recomandate în hrana tuturor
animalelor putând reprezenta până la 50% din valoarea nutritivă a raţiei
pentru vacile de lapte, 20-30% în hrana tineretului erbivor, 40-60% pentru
taurine şi ovine la îngrăşat, 10-15% la suine şi 8-10% la păsări.
Reziduuri de la industria uleiurilor vegetale
Uleiul se extrage din seminţele plantelor oleaginoase, din seminţele
altor plante şi din anumite fructe. Extragerea uleiului se poate face cu
mijloace mecanice (presare) sau chimice (cu ajutorul diferiţilor solvenţi
organici). Reziduurile rezultate în urma extragerii uleiului pe cale mecanică
se cunosc sub formă de turte, iar cele rezultate în urma extragerii pe cale
chimică se numesc şroturi. Prin şroturi se mai înţeleg şi resturile de turte
măcinate.
 Şroturile se caracterizează printr-un conţinut ridicat de proteină (35-
40%); se utilizează pentru echilibrarea proteică a raţiilor. Dintre şroturile
utilizate în hrana animalelor, cele mai răspândite sunt cele de floarea-
soarelui şi soia.
Reziduurile de la industria amidonului
Aceste reziduuri sunt în general apoase şi se folosesc în special în
hrana animalelor supuse îngrăşării (taurine, ovine, suine). Ele se pot usca şi
păstra mai multă vreme. În mod obişnuit amidonul se extrage din cartofi,
porumb şi grâu. Valoarea nutritivă a acestora variază foarte mult în funcţie
de sursa din care provin şi conţinutul de apă.
Pulpa de cartofi (impropriu “borhot de cartofi”) rezultă din
extragerea amidonului din cartofi, având un conţinut ridicat de apă (80%).
Conţinutul în amidon este de 11,5%, este sărac în proteine, vitamine şi
săruri minerale. Are gust fad, de aceea animalele trebuie obişnuite treptat
cu consumul acestora. Digestibilitatea este mare (80%), iar valoarea
nutritivă în medie de 0,15 UN.
Borhotul de porumb are un conţinut mai redus de apă (75%) şi ca
atare o valoare nutritivă mai mare (0,30 UN şi 20 g PD). În stare proaspătă
poate fi administrat bovinelor puse la îngrăşat; în stare uscată, poate fi
folosit în hrana tuturor speciilor în proporţie de 10-20% din amestecul de
concentrate.
Borhotul de grâu (“borhotul dulce”) se caracterizează prin însuşiri
asemănătoare cu cel de porumb.
Reziduurile de la industria zahărului
Sunt reprezentate de tăiţeii de sfeclă şi melasă.
Tăiţeii de sfeclă (impropriu numit “borhot de sfeclă’) rezultă în urma
extragerii sucului de sfeclă, după ce aceasta a fost tocată. Tăiţeii proaspeţi
au conţinut ridicat de apă (95%), substanţa uscată fiind formată în cea mai
mare parte din SEN reprezentate prin zaharuri uşor asimilabile. Au conţinut
scăzut în proteină, grăsime, săruri minerale şi vitamine. Digestibilitatea este
mare (80-85%), iar valoarea nutritivă este de 0,08 UN şi 6 g PD. Tăiţeii
proaspeţi se folosesc cu precădere în hrana bovinelor puse la îngrăşat şi în
cantităţi mai mici la vacile de lapte. Pentru a li se mări durata de conservare
ei se pot usca sau mura. Prin uscare, conţin numai 10-12% apă şi se pot
păstra mai multă vreme în camere uscate şi curate (sunt higroscopice). În
hrana animalelor nu se administrează sub această stare ci înmuiaţi în apă
(4-5 ori volumul lor) fiind ţinuţi pentru rehidratare 5-6 ore.
Melasa se obţine ca reziduu de la cristalizarea zahărului
prezentându-se sub forma unui sirop vâscos, lipicios, brun, cu gust dulceag
şi miros caracteristic. Conţine 20-22% apă, iar SU este reprezentată în cea
mai mare parte prin glucide simple. Este bogată în săruri minerale (de
potasiu), are o acţiune purgativă şi de aceea în cantităţi mari produce
diaree. Se recomandă să fie folosită împreună cu furajele care au o acţiune
constipantă.
Digestibilitatea mare poate ajunge până la 90% iar valoarea nutritivă
este de 0,80 UN şi 50 g PD. Nu se administrează ca atare ci numai sub
formă de soluţie (3-4 părţi apă). Cu această soluţie se stropesc furajele
grosiere îmbunătăţind gustul lor sau la însilozarea furajelor. Se foloseşte
obligatoriu când în hrană se administrează uree.
Reziduurile de la industria berei
De la fabricarea berei care foloseşte ca materie primă orzul rezultă:
zoană, colţii de malţ, borhotul de bere şi drojdia de bere, ultimele două
prezentând cea mai mare importanţă.
Borhotul de bere, (de malţ) reprezintă reziduul rămas după filtrarea
mustului de malţ, fiind format din tegumentul grăunţelor de orzoaică,
resturi de embrioni etc. se caracterizează prin conţinut ridicat de apă (80%),
proteină (25% din SU), digestibilitatea 65-70% şi o valoarea nutritivă
medie de 0,35 UN şi 80-90 g PD. Dacă se usucă, valoarea nutritivă va fi
mai mare (0,9 UN şi 190 g PD).
Drojdia de bere, rezultă după sedimentarea mustului de malţ, se
caracterizează prin conţinut foarte ridicat de proteine (50%), cu valoare
biologică ridicată (conţine lizină, metionină şi triptofan) şi vitamine din
complexul B. Se utilizează proaspătă (lichidă), conţine 77% apă, sau sub
formă uscată (12% apă). Digestibilitatea substanţelor nutritive este ridicată
putând ajunge până la 92%, iar valoarea nutritivă este de 0,35 UN şi 115 g
PD, la drojdia proaspătă, de 1,1 UN şi 450 g PD la cea uscată. Datorită
conţinutului ridicat în proteine şi vitamine este indicată în hrana speciilor şi
categoriilor de animale care necesită multă proteină (tineret în general),
păsări, suine, reproducători.
Reziduurile de la industria spirtului
Pentru fabricarea spirtului se folosesc ca materie primă în mod
curent, cartoful şi porumbul. Reziduurile se numesc borhoturi.
Borhotul proaspăt se caracterizează printr-un conţinut ridicat de apă
(90-94%), un conţinut scăzut în grăsime, celuloză şi săruri minerale (sub
1%). Digestibilitatea este ridicată (75-80%) iar valoarea nutritivă este de
0,05-0,10 UN şi 6-12 g PD. În stare proaspătă se administrează în hrana
taurinelor puse la îngrăşat şi chiar a vacilor cu lapte.
Borhotul uscat conţine 9-10% apă şi o valoare nutritivă de 0,52-1,20
UN şi 60-150 g PD; cel de porumb are valoare nutritivă superioară celui de
cartof.
Reziduurile de la industria vinurilor şi rachiurilor de fructe. Prezintă
o importanţă mai redusă tescovina, boştina etc., având doar utilizare locală
în hrana animalelor.
 14.1.8. Drojdiile furajere
În rezolvarea deficitului de proteine pentru hrana animalelor,
importanţă deosebită prezintă făinurile obţinute prin cultura unor
microorganisme cunoscute sub numele de drojdii furajere. Producerea lor
se bazează pe capacitatea unor organisme inferioare de a sintetiza proteine
specifice din substanţe neproteice, dacă au condiţii de mediu convenabile.
La noi în ţară drojdiile furajere se obţin prin cultivarea unor specii de levuri
(Torula utilis, Monilia murmanica etc.) în sistem industrial pe medii
nutritive bogate în glucide. În acest scop, se folosesc reziduuri ca: leşiile
bisulfatice de la industria celulozei şi hârtiei, deşeuri de la industria
lemnului (talaş, rumeguş) sau de la culturile agricole (pleavă, coceni, vreji).
Drojdiile furajere produse la noi (fabrica de la Râşnov) se caracterizează
prin: apă 9,7%, proteine 42,5%, grăsimi 2,1%, SEN 35,5% şi săruri
minerale 9,8% (formate din microelemente ca Fe, Cu, Mn, S). în plus,
conţin vitamine, enzime şi hormoni. Digestibilitatea substanţelor organice
este de 95%, iar valoarea nutritivă de 1,15 UN şi 350-400 g PD.

14.2. Furajele de origine animală

În general, produsele de origine animală folosite ca furaje se
caracterizează prin: conţinut mare de proteine cu valoare biologică ridicată,
de săruri minerale în special de calciu şi fosfor şi de vitamine – îndeosebi
complexul B, - lipsa celulozei şi ca urmare au o mare digestibilitate (98%)
şi o valoare nutritivă ridicată. Datorită acestor însuşiri sunt utilizate pentru
echilibrarea raţiilor în proteine, iar uneori chiar în substanţe minerale şi
vitamine; fiind produse în cantităţi insuficiente se recomandă a se folosi în
special în hrana tineretului în creştere, a reproducătorilor masculi valoroşi
şi a suinelor şi păsărilor. Furajele de origine animală se încadrează în două
grupe: lapte şi subprodusele lui şi făinurile animale.
 14.2.1. laptele şi subprodusele lui
Laptele matern reprezintă principala hrană a tineretului sugar al
tuturor speciilor de mamifere domestice, iar în prima parte a vieţii
sugarilor, chiar hrana lor exclusivă. În afară de lapte matern, caracteristic
fiecărei specii, în hrana tineretului din diferite specii se foloseşte laptele de
vacă (integral sau smântânit) ca supliment de hrană. În general, laptele se
caracterizează printr-o digestibilitate ridicată a tuturor componentelor sale
(cca. 98%) fiind considerat ca furaj integral valorificat. Compoziţia chimică
a laptelui variază de la o specie la alta existând o strânsă corelaţie între
conţinutul laptelui matern în proteine şi substanţe minerale şi viteza cu care
tineretul speciilor respective îşi sublează greutatea de la naştere. Valoarea
nutritivă a laptelui normal este în medie de 0,28 UN şi 33 g PD. În cadrul
aceleiaşi specii, compoziţia chimică a laptelui se modifică în funcţie de:
rasă, vârstă, lactaţie etc.
Laptele produs în primele zile după fătare, numit şi colostru, prezintă
însuşiri caracteristice. Astfel, în primele 3-7 zile după fătare, colostrul se
caracterizează printr-o culoare gălbuie, gust pronunţat sărat, miros specific,
coagulează la fierbere având o cantitate mare de SU la început (24% SU),
cantitate care scade treptat pe măsură ce încheie perioada colostrală.
Compoziţia lui chimică se modifică încă după 4-5 zile se apropie de
conţinutul laptelui normal (tabelul 19). Colostrul este bogat în proteine,
săruri minerale şi vitamine, având o aciditate ridicată. Îndeplineşte în
organismul noului născut funcţii importante ca: eliminarea meconiului
datorită efectului său laxativ, preîntâmpinând fermentaţiile şi putrefacţia
din intestine datorită acidităţii sale, are un conţinut ridicat de anticorpi şi
astfel preîntâmpină infecţiile etc.
 Tabel 19
Compoziţia chimică a colostrului şi a laptelui normal (în %)
Substanţă Albumină
Felul laptelui Cazeină Grăsimi Lactoză Săruri
uscată şi globulină
Colostru
imediat după 33.6 5.6 15.6 6.5 3.0 1.2
fătare
Colostru după
24 ore de la 19.4 4.5 6.3 4.8 2.8 1.0
fătare
Colostru după
48 ore de la 14.2 3.2 3.2 4.2 3.5 1.8
fătare
Colostru după
72 ore de la 13.3 3.3 1.0 4.1 4.1 0.8
fătare
Lapte normal 12.5 3.0 0.5 3.6 4.6 0.8

Subprodusele laptelui – dintre acestea, în hrana animalelor se

folosesc: lapte smântânit (ecremat), zara, zerul şi resturile de la fabricarea
brânzeturilor.
Laptele smântânit se obţine din laptele integral de vacă, după
separarea grăsimii prin centrifugare. Compoziţia lui chimică se deosebeşte
de cea a laptelui integral numai prin conţinutul mai scăzut în grăsime
(o,5%) şi totodată în vitamina A. valoarea nutritivă este de cca. 0,14 UN şi
30 g PD. Prin uscare sub formă de praf, se poate conserva timp îndelungat
având o valoare nutritivă mult mai mare (1,3 UN şi 230 g PD). Conţine
numai 5% apă şi ca atare se va administra diluat în apă călduţă. Se foloseşte
mai ales proaspăt în hrana viţeilor sugari, pentru înlocuirea treptată a
laptelui integral, în hrana purceilor sugari pentru completarea raţiei şi în
hrana tineretului aviar, în amestec cu concentratele. Mai este folosit şi
pentru producerea furajelor combinate şi în diferite reţete de înlocuitori ai
laptelui.
 Zara se obţine în urma extragerii untului din laptele de vacă sau din
smântână, conţinând 0,5% grăsime, 3,4% proteină digestibilă şi întreaga
cantitate de lactoză şi substanţe minerale ale laptelui integral. Se poate
utiliza sub formă proaspătă (cu 9% SU), sau ca praf (92% SU). Sub formă
proaspătă se foloseşte dulce sau acidulată, pentru băut sau pentru umectarea
concentratelor (uruieli) în hrana tineretului porcin şi aviar. Zara acidificată
are un rol, important în prevenirea şi combaterea coccidiozelor la tineretul
aviar. Sub formă de praf, se foloseşte la producerea înlocuitorilor de lapte
sau a furajelor combinate. Valoarea nutritivă a zarei este la fel ca cea a
laptelui smântânit.
Zerul se obţine în urma prelucrării laptelui de vacă sau de oaie în
brânzeturi. Se caracterizează prin: conţinut în apă 93-94%, conţinut în
proteină 0,8%, grăsime 0,2%, restul componentelor fiind în aceleaşi
cantităţi ca laptele integral. Valoarea nutritivă este mai scăzută decât la
zară, fiind în medie 0,10 UN şi 8 g PD. Se utilizează dulce sau acidificat,
pentru băut sau în amestec cu uruieli. Se poate usca obţinându-se zerul
praf, cu aceleaşi utilizări ca şi zara sau laptele smântânit.
Zerul de urdă se obţine prin fierberea zerului obişnuit, fiind sărac în
proteine şi lactoză, însă având gust plăcut poate fi utilizat ca atare sau în
amestec cu uruieli în hrana porcilor puşi la îngrăşat.
 14.2.2. Făinurile de origine animală
În urma uscării şi măcinării resturilor de la prelucrarea industrială a
diferitelor cărnuri (din cărnurile improprii consumului de către om, sau din
resturile de la abatoare, servicii de ecarisaj etc.), rezultă făinurile cu
utilizare furajeră. Sunt furaje concentrate proteice, cu valoare biologică
ridicată, servind pentru echilibrarea raţiilor în proteină. Se caracterizează şi
printr-un conţinut ridicat în vitaminele B dar sărace în A şi D. Sunt bogate
în P şi uneori în Ca şi Fe. Principalele făinuri de origine animală cu
utilizare furajeră sunt: făina de carne, de sânge, de cadavre (carne-oase) şi
de peşte.
Făina de carne se obţine din resturile de carne de fabrici de
conserve, fie din carne improprie consumului uman, uscată şi măcinată. Se
prezintă sub forma unei pulberi grosiere de culoare galben-brună sau alb-
murdar, cu miros specific. Compoziţia chimică variază în funcţie de
calitatea materiei brute din car provine, fiind: 7-12% apă, 70-75% proteină,
8-15% grăsime şi 3-4% cenuşă. Digestibilitatea componenţilor este de 90-
95% iar valoarea nutritivă de 1,5 UN şi 650 g PD. Se recomandă în hrana
păsărilor şi a tineretului suin în proporţie de 1-5% din valoarea nutritivă a
raţiei. În hrana taurilor şi armăsarilor se poate administra în cantitate de
400-500 g, iar la berbeci şi vieri 100-300 g.
Făina de sânge se obţine din sângele rezultat la sacrificarea
animalelor, defibrilat, uscat şi măcinat reprezentând 8-12% din cantitatea
de sânge proaspăt utilizat. Prezintă aceleaşi caracteristici ca făina de carne
având valoarea nutritivă de 1,1 UN şi 800 g PD.
 Făina de carne şi oase se obţine din cadavrele animalelor jupuite şi
tratate cu vapori supraîncălziţi sub presiune de 2-5 atmosfere timp de 8 ore,
pentru a distruge eventualii agenţi patogeni. După fierbere se îndepărtează
spuma, se usucă şi se macină. Compoziţia chimică este următoarea: apă 8-
10%, proteină brută 40-45%, grăsime 10-15%, cenuşă 10-30%.
Digestibilitatea este mai scăzută decât la făina de carne şi sânge, iar valoare
nutritivă este de 0,6-0,8 UN şi 250-400 PD.
Făina de peşte se obţine din resturile de la fabricile de conserve sau
din peştii improprii prelucrării prin conservare sau pentru consumul
omului. Compoziţia chimică a făinii de peşte de bună calitate este
următoarea: SU cca. 95%, proteină brută 50%, grăsime 3-5%, săruri
minerale peste 35%. Dintre substanţele minerale este necesar ca NaCl să nu
depăşească 10%, restul fiind reprezentate prin P, Ca, K, I. Făina de peşte se
mai caracterizează printr-o valoare biologică a proteinei crescută, prin
conţinutul mare în vitaminele A şi B, iar digestibilitatea este de cca. 90%.
Valoarea nutritivă variază în limite destul de largi, fiind în medie de 0,7-1,2
UN şi 320-480 PD. Se utilizează în hrana animalelor în aceleaşi condiţii ca
şi făina de carne.
În afara furajelor de origine animală amintite, în hrana animalelor se
mai pot folosi şi alte resurse de origine animală ca de exemplu broaştele,
râmele, omizile, crisalidele viermilor de mătase, producându-se însă în
cantităţi mici, importanţa lor este redusă.

14.3. Furajele de origine minerală

Pentru echilibrarea raţiilor în substanţe minerale, trebuie administrate
anumite suplimente minerale. Acest supliment este format fie din diverşi
compuşi minerali (NaCl, sulfat de cupru etc.), fie din furaje de origine
animală dar care au un conţinut ridicat de săruri minerale în special Ca şi P
(făină de oase, de scoici şi cojile de ouă).
 Sarea de bucătărie (NaCl). Este un supliment mineral obligatoriu în
hrana animalelor şi în special a ierbivorelor. Se administrează fie sub formă
de bulgări (bovine, ovine, caprine) la discreţie, fie sub formă măcinată în
amestec cu uruielile de concentrate (suine, păsări), în cantităţi determinate
conform normelor de alimentaţie. În zonele carenţate în iod, se recomandă
administrarea de sare iodată (care conţine 5 mg iodură de potasiu la 1 kg)
pentru a preveni apariţia guşei la animale. Cantitatea de NaCl necesară în
hrana animalelor variază în funcţie de specie, vârsta animalului, producţie
etc., fiind în medie de 1% din SU a raţiei, ceea ce ar reprezenta cca. 25-50
g la bovine, 20-40 g la cabaline, 5-15 g ovine şi 1-3 g la păsări şi suine.
Făina de oase. Se obţine prin două căi: pe cale chimică (fosfatul
precipitat de oase), sau prin calcinarea şi măcinarea oaselor. Fosfatul
precipitat de oase se obţine prin tratarea oaselor, în prealabil degresate şi
degelatinate, cu acid clorhidric, după care acidul din soluţie este neutralizat
cu lapte din var. precipitatul obţinut este spălat, uscat şi măcinat. Conţine
23% calciu, 17% fosfor, sub formă de fosfaţi bicalcici. Făina de oase
obţinută prin degresare, apoi măcinată şi calcinată, conţine 25-27% calciu
şi 10-12% fosfor sub formă de fosfat tricalcic. Se foloseşte în amestec cu
uruieli de concentrate în următoarele cantităţi: 25-30 g la taurine şi
cabaline, 10-20 g la ovine şi suine şi 1-3 g la păsări.
Creta furajeră. Făina de cretă sau carbonatul de calciu se obţine prin
măcinarea rocilor naturale de carbonat de calciu. Este necesar ca aceasta să
nu conţină mai mult de 1% siliciu, care ar provoca tulburări în organism.
Conţine Ca în proporţie de 45-50%. La noi în ţară se obţine din masivul
Borsec. Se administrează în cantităţi de 10 g/100 kg greutate vie la
mamifere şi 1 g din SU la păsări.

14.4. Substanţele azotate sintetice cu utilizare furajeră

 Pentru apropierea necesarului proteic în hrana animalelor, în ultimii
ani se utilizează tot mai frecvent diferite substanţe sintetice care conţin
azot. Dintre acestea se folosesc mai ales ureea, apele amoniacale şi sărurile
de amoniu care substituie o parte din proteina raţiilor. La noi în ţară se
utilizează în acest scop, în hrana rumegătoarelor de obicei, ureea sintetică
ce se obţine pe cale industrială dintr-un amestec de două părţi amoniac şi o
parte de acid carbonic, conţinând cca. 40% azot. Ureea poate substitui (fără
a dăuna sănătăţii animalelor) 30-35% din proteina raţiilor la vacile cu lapte
şi cca. 50% la taurinele puse la îngrăşat. Administrarea ureei sintetice se
face în mod treptat, pentru a preveni intoxicaţiile; ureea se adaugă în raţii
alături de melasă, sau sfecla de zahăr. Se administrează sub multiple forme:
- în amestec cu uruieli de concentrate;
- în soluţie de melasă cu care apoi se stropesc furajele grosiere;
- odată cu însilozarea;
- diluată în apă (4-5 părţi apă la o parte uree) cu care apoi se
stropesc furajele însilozate;
- introduse în furajele combinate.

14.5. Furajele combinate

Prin furaje combinate se înţeleg amestecuri complexe, preparate din
mai multe materii prime, dozate în aşa fel încât să se constituie raţii cu
valoare completă sau să se completeze raţiile de bază. Trebuie reţinut că
furajele combinate sunt produse industriale, destinate în special pentru
alimentaţia animalelor, fiind alcătuite din amestecuri diferite pe baza unor
reţete riguros ştiinţifice şi ca atare ele nu trebuie confundate cu alte
amestecuri de furaje ce se administrează animalelor în mod obişnuit.
Materia primă de bază folosită la producerea furajelor combinate o
constituie grăunţele de cereale, boabele de leguminoase şi reziduurile
industriale la care se mai adaugă furaje proteice de origine animală,
suplimente minerale, preparate vitaminice etc. Componenţa furajelor
combinate diferă de la o specie la alta, iar în cadrul speciei de la o categorie
la alta în funcţie de cerinţele animalului. Datorită acestui fapt este necesar
ca la întocmirea reţetelor pentru prepararea furajelor să se ţină cont de o
serie de indici calitativi şi anume: valoarea energetică a raţiei, raportul
proteic, conţinutului în aminoacizi, conţinutul în celuloză, în vitamine,
raportul calcido-bazic, şi Ca/P. producerea furajelor combinate se
realizează pe baza numeroaselor procedee tehnice având loc diferite
operaţii de mărunţire, amestecare, umezire, presare, uscare etc. Clasificarea
acestora se face în funcţie de forma de pregătire şi rolul pe care-l au în
hrana animalelor.
Forma de prezentare
Furajele combinate pentru diferite specii şi categorii de animale pot
fi: brichete, amestecuri de uruieli sau făinuri şi forma granulată.
Brichetele sunt formate din fibroase şi concentrate, având ca liant
melasa, de forma unor cărămizi, folosite pentru cabaline şi taurine.
Amestecurile de uruieli sau făinuri, se folosesc pentru completarea
raţiilor la toate speciile sau pot constitui raţie în întregime la păsări şi porci.
Amestecurile granulate de diferite mărimi se folosesc cu precădere
în hrana porcilor şi păsărilor.
După rolul pe care îl au în alimentaţia animalelor, furajele combinate
pot fi: complete, de completare şi speciale.
Furajele combinate complete – pot alcătui singure raţia animalelor
(suine şi păsări), şi în care sunt dozate toate substanţele nutritive necesare
animalelor. În componenţa acestora intră grăunţele de cereale în proporţia
cea mai mare (60-70%), boabe de leguminoase, tărâţe, şroturi, făină de fân,
făinuri de origine animală, antibiotice şi supliment mineral. Se pot prezenta
fie sub formă de amestecuri de uruieli şi făinuri, fie sub formă granulată.
 Furajele combinate de completare (preamestecuri) se folosesc ca
suplimente ce se adaugă la raţia de bază cu scopul de a o echilibra în
proteine, vitamine, săruri minerale. În componenţa acestor furaje bogate în
proteină, intră vitamine şi săruri minerale sau chiar preparate sintetice.
Aceste preamestecuri poartă denumiri ca: premix, vamix, zoofort etc. De
altfel, se consideră că aceste preamestecuri reprezintă forma cea mai
avantajoasă de echilibrare a raţiilor de bază utilizate în hrana animalelor,
asigurându-le valoarea completă.
Furajele combinate speciale se folosesc cu scopul de a substitui
laptele integral (înlocuitori ai laptelui), în hrana purceilor şi viţeilor. Sunt
alcătuite în general din furaje cu conţinut foarte redus de celuloză şi cu
adaosuri de preparate proteino-vitamino-minerale. Aceste furaje combinate
poartă denumiri diferite în funcţie de marca fabricii producătoare şi cu
scopul urmărit (înţărcarea timpurie, îngrăşarea specială a viţeilor etc.). La
noi în ţară se folosesc atât preparatele indigene (lactovit, larovit), cât şi
importate (latolio neve).

14.6. Resturile culinare

De la unităţile de alimentaţie publică, de la unele fabrici de produse
alimentare, ca şi din gospodărie, rezultă o serie de produse alimentare care
pot fi utilizate în hrana animalelor, constituind o importantă sursă pentru
îngrăşarea porcilor, administrate în cantitate de 15 kg maximum.
Compoziţia şi valoare nutritivă este foarte diferită în funcţie de provenienţa
lor. În medie conţine: 80% apă având 1 UN/kg SU.

14.7. Prepararea furajelor

Metodele de preparare a furajelor sunt dependente de agentul de
acţiune şi efectul lor, grupându-se în: metode mecano-fizice (mărunţirea,
saramurarea, melasarea şi fierberea furajelor), chimice (tratate cu var, leşie
etc.) şi biologice (încolţire, zaharificare, drojduire etc.)
Deoarece metodele de preparare a furajelor sunt foarte numeroase
vom prezenta numai pe cele frecvent utilizate în practică pe grupe de furaj.
Prepararea furajelor verzi.
Furajele verzi pot fi folosite în hrana animalelor fără a necesita o
preparare, cu excepţia suinelor şi a păsărilor la care este nevoi de tocarea
lor. Tocarea se face până la dimensiuni de 2-3 cm pentru suine şi 1 cm
pentru păsări.
Prepararea rădăcinilor, tuberculilor şi bostănoaselor
Constă în: spălare, tocare, fierbere. Spălarea urmăreşte înlăturarea
pământului aderent care uneori poate reprezenta 5-10% din greutatea
furajului. Tocare se face diferit şi anume: 1-5 cm în diametru la
rumegătoare, 0,8 cm pentru cabaline, 0,5 cm pentru suine şi 5-10 mm
pentru păsări.
Fierberea cartofilor şi rădăcinoaselor se realizează în condiţii mai
bune cu ajutorul vaporilor fierbinţi sub presiune. După fierbere cartofii şi
rădăcinoasele se zdrobesc, încă din stare caldă şi se administrează singure
sau în amestec cu uruieli de concentrate. Apa rezultată de la fierberea
cartofilor şi a sfeclei se înlătură datorită conţinutului în solanină şi betaină.
Dezgheţarea se face în apă rece şi numai pentru cantităţile care pot fi
consumate în ziua respectivă.
Prepararea fânului
Fânul care provine din plante sănătoase, recoltat şi păstrat în condiţii
normale, se administrează erbivorelor ca atare (nepreparat), iar în hrana
suinelor şi a păsărilor, sub formă de făină de fân (mai ales de lucernă şi
trifoi).
 Prepararea furajelor grosiere (paie, coceni de porumb, pleavă, vreji
de leguminoase etc.). Constă din tocarea, saramurarea, melasarea, dospirea,
tratarea cu var a paielor etc.
Tratarea furajelor grosiere se face cu scopul de a le ridica gradul de
consumabilitate. Dimensiunile până la care se toacă aceste furaje diferă de
la o specie la alta datorită faptului că prin mărunţirea lor exagerată pot
provoca tulburări în organismul animalelor, ca de exemplu, colici la
cabaline, atonia rumenului sau chiar oprirea rumegării la animalele
rumegătoare. Cele mai potrivite dimensiuni în cazul tocării paielor sunt de
3-5 cm pentru bovine şi 2-3 cm pentru cabaline şi ovine. Cocenii de
porumb se toacă până la 1,2-2 cm pentru toate speciile.
Saramurarea furajelor tocate, cu soluţie de sare 20%, le
îmbunătăţeşte gustul.
Melasarea (3-4 volume de apă la o parte melasă) are ca scop
ameliorarea gustului furajelor. Melasarea poate fi asociată cu uree.
Dospirea furajelor celulozice. În vederea dospirii, paiele, cocenii de
porumb sau pleava se aşează în butoaie, gropi căptuşite sau bazine, în
amestec cu 10-15% furaje suculente (sfeclă furajeră, cartofi sau dovleci),
mărunţite şi cu 3-5% adaosuri de uruieli concentrate. După umplerea
acestor bazine, se acoperă cu un strat izolator, pentru a permite fermentarea
lactică şi alcoolică. Această dospire durează până la 72 de ore. Este
recomandabil ca bazinele să cuprindă 3-4 compartimente, fiecare dintre ele
să aibă dimensiunile necesare care asigură cantităţile de furaje ce pot fi
consumate într-o zi. Compartimentele golite, înainte de a fi din nou
umplute, se curăţa şi se dezinfectează cu o soluţie de 1% var, pentru a
preîntâmpina dezvoltarea mucegaiurilor. Furajele dospite se recomandă a fi
administrate imediat în hrana animalelor în 2-3 tainuri/zi, în cantităţi zilnice
de 15-20 kg la bovine adulte, 10-15 kg la tineretul bovin (de peste un an),
8-10 kg în hrana cailor de muncă şi 1-2 kg la ovinele adulte.
 Tratarea paielor cu var se face după mai multe variante. Una dintre
aceste variante constă în prepararea unei soluţii de var 1% în care se adaugă
200-300 NaCl. Paiele, în prealabil tocate, se pun în coşuri de nuiele,
introducându-se apoi în soluţia de var, pregătită ca mai sus, unde se ţin
timp de o oră, se scot şi se întind pe o platformă înclinată pentru a se scurge
soluţia. După 2-3 ore, paiele se ridică de pe platformă şi se aşează într-un
bazin sau groapă căptuşită, se tasează bine, apoi se acoperă cu un capac.
După 24 de ore, paiele se scot din bazin şi pot fi administrate animalelor
fără a mai fi spălate, în aceleaşi condiţii ca şi paiele dospite.
Prepararea grăunţelor şi seminţelor de furaje. Se face prin zdrobire,
uruire, măcinare, opărire, prăjire, macerare, zaharificare şi drojduire.
Mărunţirea este indicată pentru toate grăunţele administrate
diferitelor specii şi categorii de animale. Gradul de mărunţire este diferit,
începând cu zdrobirea lor (pentru bovine şi cabaline), apoi uruirea (păsări
adulte, cabaline, bovine) şi în sfârşit măcinarea sau uruirea fină necesară în
hrana tineretului, a suinelor, ovinelor şi la păsări, administrate sub formă de
pastă.
Opărirea se aplică numai grăunţelor încinse, mucegăite sau atacate
de diferite boli.
Prăjirea se aplică grăunţelor de ovăz, orz, porumb, destinate hrănirii
purceilor pentru combaterea tulburărilor digestive şi pentru obişnuirea lor
cu consumul acestor furaje.
Înmuierea şi macerarea se folosesc numai în cazul grăunţelor cu
învelişul tare, în acest scop se ţin în apă timp de 8-12 ore (înmuiere), sau
până la 72 de ore, în cazul macerării. După fiecare 8-10 ore se scot din apă
şi se ţin 3-4 ore afară.
Încolţirea se aplică de regulă grăunţelor de orz şi ovăz (mai puţin
cele de grâu şi secară), cu scopul de a obţine un furaj verde, bogat în
vitamine şi enzime, necesare animalelor în timp de iarnă (în special pentru
păsări).
Zaharificarea sau îndulcirea are drept scop transformarea zaharurilor
cu moleculă complexă (amidonul) în zaharuri cu moleculă mai simplă, în
vederea măririi gradului de digestibilitate al lor. Acest procedeu poate fi
realizat prin mai multe metode. În principiu, amestecul de concentrate sub
formă de uruieli sau făinuri, se pune în bazine peste care se toarnă 1,5-2
părţi apă fierbinte (85-900C). În acest timp uruielile se amestecă bine până
ce se formează un terci, apoi se acoperă bazinul cu vasul respectiv, pentru a
se menţine temperatura de 55-600C. După cca. 3 ore se consideră că
îndulcirea este terminată. Furajele îndulcite pot fi administrate în hrana
porcilor în proporţie de 50-75% din raţie şi 20-38 % în cazul păsărilor.
Drojduirea furajelor concentrate se practică cu scopul de a ridica
conţinutul în proteină şi vitamine.
Prepararea suplimentelor minerale. Constă din alcătuirea
amestecurilor în proporţii diferite în funcţie de specie şi categoria de
animale pentru care este destinat acest amestec. Astfel, în cazul tineretului
bovina, cabalin şi ovin, se recomandă ca amestecul mineral să fie format
din 1/3 făină de cretă, 1/3 făină de oase şi 1/3 sare de bucătărie; pentru
tineretul suine şi aviar, amestecul este format din 40% cretă furajeră, 40%
făină de oase şi 20% NaCl. În cazul mamiferelor adulte, ca şi al păsărilor
ouătoare, amestecul de substanţe minerale include într-o proporţie mai
mare sărurile de Ca.
Recondiţionarea furajelor. Se face cu scopul de a preveni
intoxicaţiile de natură alimentară a animalelor, care sunt datorate în special
alterării furajelor ca urmare a conservării necorespunzătoare sau
consumării unor furaje toxice.
În general, furajele recondiţionate se administrează în hrana
animalelor cu multă precauţie şi în cantităţi reduse, asociate cu alte furaje
de bună calitate. Nu se recomandă administrarea în hrana tineretului de
toate specii, a cabalinelor, a reproducătorilor masculi şi a femelelor
gestante.