CURS 12

PLANTE FURAJERE

Conform Legii pajiştilor permanente din România (Legea nr. 44/2018 pentru
modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 34/2013 privind
organizarea, administrarea și exploatarea pajiștilor permanente și pentru modificarea și
completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991) plantele furajere erbacee şi ierburile sunt
„reprezentate de toate plantele erbacee care se găsesc în mod tradițional pe pășunile și fânețele
naturale sau care sunt incluse în amestecurile specifice pentru însămânţări şi supraînsămânţări,
din familiile de graminee şi de leguminoase utilizate ca furaje în hrana animalelor erbivore, pe
baza cărora se calculează producţia, valoarea nutriţională a pajiştei şi capacitatea de păşunat”.
Furajele reprezintă totalitatea produselor de origine vegetală, animală, minerală sau de
sinteză, folosite în hrana animalelor care determină asigurarea funcţiilor vitale ale acestora şi
punerea în valoare a potenţialului lor productiv. Punerea în valoare a masei verzi spontane sau
cultivate, nu poate fi făcută decât prin intermediul animalelor ierbivore, astfel obţinându-se
produse de o mare valoare alimentară, industrială sau în cazul animalelor de tracţiune, energie
biologică.
Furajele se pot obţine de pe pajişti (naturale sau perene) şi din cultura plantelor de nutreţ.
Pajiştea reprezintă o suprafaţă de teren ocupată cu vegetaţie ierboasă permanentă,
alcătuită din specii ce aparţin mai multor familii de plante, dintre care cele mai importante sunt
gramineele şi leguminoasele perene.
Pajiştele se împart în: pajişti naturale în care vegetaţia ierboasă s-a instalat spontan (fără
intervenţia omului), denumite ulterior pajişti permanente; pajişti temporare (pajişti artificiale,
pajişti semănate) sunt pajişti create de om pentru o durată determinată (1-6 ani).
După modul de folosire, pajiştile sunt de două feluri: păşuni şi fâneţe.
Mari suprafeţe de pajişti se folosesc mixt, adică prin păşunat şi prin cosit, în alternanţă,
în funcţie de necesarul de furaj din gospodărie. Astfel, în zonele montane şi submontane din
România pajiştile de lângă aşezări sunt primăvara şi toamna păşunate, iar vara, când animalele
sunt în adăpost, sunt cosite, obţinându-se fânul necesar furajării în iarnă.
Sistemul de folosire prin alternanţă cosit-păşunat este cel mai recomandat.
Nutreţul verde se obţine de pe pajiştile naturale şi cultivate, având o valoare nutritivă
diferită în funcţie de compoziţia botanică a pajiştilor şi de faza de vegetaţie. Se poate folosi prin
păşunat sau prin cosire şi administrat ca atare. Cele mai valoroase nutreţuri verzi sub aspect
nutritiv se obţin de pe pajiştile în care predomină plante din familiile Fabaceae (leguminoase)
şi Poaceae (graminee). Valoarea nutritivă medie a acestor nutreţuri este de 0,15-0,20 UN
(Unitate Nutritivă) şi 20 g PD (Proteină Digestibilă)/1 kg.
Nutreţul verde de pe pajiştile naturale nu acoperă necesarul de hrană al animalelor,
impunându-se astfel cultivarea plantelor de nutreţ, în special leguminoase şi graminee care dau
producţii mari de masă verde la ha.
Dintre leguminoasele de nutreţ cultivate, prezintă o importanţă deosebită lucerna, apoi
trifoiul, sparceta, ghizdeiul (ca plante perene) şi mazărea, măzărichea, fasoliţa (ca plante
anuale). Valoarea nutritivă medie a leguminoaselor perene cultivate este de 0,7 UN şi 25-30 g
PD.
Leguminoasele anuale (mazăre, măzăriche, soia) sunt cultivate de cele mai multe ori în
amestecuri cu graminee, fiind cunoscute sub denumirea de borceaguri.
Borceagul de primăvară este un amestec de măzăriche cu ovăz sau orz de primăvară, iar
cel de toamnă, măzăriche cu secară sau grâu. Valoarea nutritivă este de 0,16 UN şi 20 g PD/kg.
 Gramineele cultivate, reprezentate în primul rând de cele anuale (porumb, secară, iarbă
de Sudan, orz, ovăz, sorg) şi mai puţin de cele perene (golomăţ, obsigă, oviscios, timoftică,
firuţă), sunt consumate bine de către animale începând însă de primăvara foarte timpuriu.
Valoarea nutritivă a gramineelor cultivate anual este în medie de 0,17 UN şi 10-15 g PD, iar
cele perene ajunge la 0,20 UN şi 15 g PD. Se folosesc în special în hrana taurinelor (vaci de
lapte) şi a cabalinelor. Alte plante cultivate pentru masa verde sunt: varza furajeră (în special
pentru vacile de lapte), floarea-soarelui şi rapiţa.
6.1.3.1. Sortimentul de plante furajere
Plantele furajere se pot clasifica în funcţie de familia botanică după cum urmează:
(a) Fam. Poaceae (Gramineae)
- Agrostis spec. - Păiuș
- Alopecurus pratensis L. - Coada vulpii
- Arrhenatherum elatius (L.) J. și C. Presl. - Ovăzcior
- Dactylis glomerata L. - Golomăț
- Festuca arundinacea Schreb. - Păiuș înalt
- Festuca ovina L. - Păiușul oilor
- Festuca pratensis Huds. - Păiuș de livezi
- Festuca rubra L. - Păiuș roşu
- Lolium spec. - Raigras
- Phleum pratense L. - Timoftică
- Poa spec. - Firuță
- Trisetum flavescens (L.) Pal. Beauv. - Ovăzcior auriu
(b) Fam Fabaceae (Leguminosae)
- Lotus corniculatus L. - Ghizdei
- Lupinus spec., cu excepția Lupinus perennis L. - Lupin, cu excepția lupinului peren
- Medicago lupulina L. - Trifoi mărunt
- Medicago sativa L. - Lucernă
- Medicago varia Martyn - Lucernă
- Onobrychis sativa Lam. - Sparcetă
- Pisum arvense L. - Mazăre furajeră
- Trifolium hybridum L. - Trifoi hibrid
- Trifolium incarnatum L. - Trifoi incarnat
- Trifolium pratense L. - Trifoi roşu
- Trifolium repens L. - Trifoi alb
- Vicia sp. - Măzăriche
- Vicia faba major L - Bob cu seminţe mari.
Speciile de graminee perene care participă în mod esenţial (30-90%) la alcătuirea
covorului vegetal în pajiştile naturale din România sunt: Festuca pratensis (păiuşul de livezi),
Festuca arundinacea (păiuşul înalt), Lolium perenne (raigrasul peren), Phleum pretense
(timoftica) şi Dactylis glomerata (golomăţul). Dintre leguminoasele perene cele mai valoroase
sunt: Medicago sativa (lucerna albastră), Trifolium pratense (trifoiul roşu), Trifolium repens
(trifoiul alb), Lotus corniculatus (ghizdeiul) şi Onobrychis viciifolia (sparceta).
O altă clasificare a plantelor furajere poate fi făcută în funcţie de caracteristicile nutritive
şi de provenienţă care este prezentată în tabelul 6.4.
 Tabelul 6.2
Clasificarea plantelor furajere în funcţie de caracterisiticile nutritive
(sursa Monitorul Oficial, Legea nr. 72/2002)
Grupa nutreţurilor Denumirea nutreţurilor
a. fânuri
1. Grupa nutreţurilor fibroase b. granule şi brichete de plante verzi deshidratate
c. făinuri de nutreţuri fibroase
a. nutreţuri însilozate
b. semisiloz
c. nutreţuri verzi
d. borhoturi
2. Grupa nutreţurilor suculente
e. rădăcinoase
f. tuberculi
g. bostănoase
h. resturi culinare
a. paie de cereale
b. coceni de porumb
c. ciocălăi
3. Grupa nutreţurilor grosiere
d. vreji
e. plevuri
f. gozuri
a. concentrate cultivate
b. concentrate industriale
4. Grupa nutreţurilor concentrate c. făinuri proteice de origine vegetală
d. făinuri proteice de origine animală
e. spărturi de cereale
a. grăsimi vegetale de uz furajer
b. grăsimi animale de uz furajer
c. zahăr furajer
5. Grupa substanţelor energetice
d. glucoză
e. amidon
f. melasă
a. macroelemente
6. Grupa substanţelor minerale
b. microelemente
a. vitamine
b. aminoacizi
c. antibiotice furajere
7. Grupa aditivilor furajeri
d. substanţe enzimatice
e. coloranţi
f. antioxidanţi
a. nutreţuri combinate
b. nuclee
8. Grupa preparatelor furajere
c. premixuri
d. substituenţi

6.1.3.2. Suprafeţe şi producţii pe plan mondial şi în România

Pe glob pajiştile ocupă 23% din suprafaţa uscată a Terrei. Aceasta însemnă, peste 3.000
mil. ha, suprafaţă ce este de aproximativ două ori mai mare decât suprafaţa ocupată de terenuri
arabile.
După cum se poate observa şi din tabelul 6.4, cea mai mare suprafaţă ocupată de păşuni
şi fâneţe permanente se regăsesc în Asia, cu circa 1079 mil. ha, urmată de America de Sud, cu
439 mil. ha şi Europa cu circa 174 mil. ha.
Gramineele şi leguminoasele perene de pajişti constituie principalele componenete ale
covorului vegetal al pajiştilor. Suprafaţa totală de pajişti din România este de 4,3 mil. ha,
reprezentând circa 21% din suprafaţa totală a ţării şi 34% din suprafaţa agricolă, din care 3,2
mil. ha păşuni şi circa 1,1 mil. ha de fâneţe. Din acest punct de vedere România se situează pe
locul 5 în Europa după Franţa, Anglia, Spania şi Germania.
 Tabelul 6.4
Suprafaţa ocupată de păşuni şi fâneţe permanente pe continente
(după FAO Database, 2018)
Continentul Mii ha
Africa 842.870,17
America de Sud 439.522,3
America de Nord 264.958,66
Asia 1.079.784,39
Europa 173.072
Australia şi Noua Zeelandă 337.499
România 4.288

6.1.3.3. Compoziţia chimică şi calitatea recoltei

Organismul animal, pentru menţinerea funcţiilor vitale şi obţinerea de producţii, are
nevoie permanent de substanţe nutritive, deci hrană. Principiile hrănirii raţionale implică
cunoaşterea unor probleme legate de: stabilirea valorii nutritive a furajelor şi raţiilor; resursele
furajere şi caracteristicile nutritive ale acestora; necesarul de hrană, care se diferenţiază, chiar
şi în cadrul rasei, în funcţie de categoria de vârstă, starea fiziologică şi forma de producţie.
Substanţele nutritive sau principiile nutritive sunt acele substanţe conţinute în furaje care, în
urma digestiei şi asimilaţiei, sunt folosite în organism (parţial sau total) fără a afecta sănătatea
animalelor. Valoarea nutritivă a furajului verde depinde de compoziţia floristică.
Nutreţurile verzi au conţinutul mai scăzut în substanţe minerale (1,2-5%) decât cele
uscate (5-14%). De asemenea, leguminoasele (lucerna şi trifoiul) au de 3,5 ori mai mult calciu
decât gramineele, iar frunzele şi tulpinile conţin mai multe minerale decât seminţele şi
rădăcinile.
Cele mai bogate nutreţuri în calciu şi fosfor sunt: fânul de livadă, fânul de leguminoase,
vrejii, turtele de oleaginoase. Au conţinut bogat în fosfor, dar scăzut în calciu pleava de cereale,
grăunţele, tărâţele. Sunt sarace în calciu şi fosfor tuberculii şi rădăcinoasele, paiele şi porumbul
murat. În compozitia furajelor este important conţinutul în proteine. Astfel, soia conţine între
20-30% proteine, drojdiile furajere 40%, iar făina de oase 60%.
Conţinutul cel mai ridicat în grăsimi îl au seminţele de floarea-soarelui - 30-50%; soia -
20%; porumbul - 5%, rezidurile industriale (şroturile de floarea-soarelui şi soia, tărâţa de grâu
4%) şi nutreţurile de origine animală (făina de peşte 10%; laptele 2-15%). Grăsimile din
nutreţuri influenţează direct consistenţa grăsimilor din produsele animalelor, astfel dând gust
de rânced, de peşte, care dispare la 30 zile dupa scoaterea lor din hrană.
Acizii organici din compoziţia nutreţurilor sunt: acidul lactic, acidul acetic, acidul
butiric (în nutreţuri murate); acidul oxalic (în frunze de sfeclă şi gulie); acidul tanic (în frunzele
şi coaja arborilor).

6.1.3.4. Particularităţi biologice

În privinţa aspectelor de biologie, având în vedere diversitatea acestor plante, putem
distinge: graminee anuale (porumbul, orzul, ovăzul, secara, grâul, sorgul, iarba de sudan, meiul,
dughia); graminee perene (raigrasul, golomăţul, paiuşul de livezi, timoftica, obsiga);
leguminoase anuale (soia, mazărea, măzărichea, bobul, lupinul); leguminoase perene (lucerna,
trifoiul, sparceta, ghizdeiul); tuberculifere şi rădăcinoase (cartoful, topinamburul, sfecla pentru
zahăr şi pentru furaj, morcovul furajer); bostănoasele (pepenele furajer, dovleacul, dovlecelul);
alte plante (floarea-soarelui, rapiţa, varza furajeră, gulia furajeră).
În flora ţării noastre se întâlnesc peste 250 specii de plante utilizate ca plante furajere.
În funcţie de particularităţile acestora şi de zona de cultivare, se recomandă următoarele specii
de plante furajere şi normele de semănat utilizate:
  Dactylis glomerata - zona de silvostepă, zona de foioase, zona molidului) - 4-12 kg/ha
 Festuca pratensis - 8-15 kg/ha (silvostepă, foioase, molid)
 Phleum pratensis - 5-10 kg /ha (silvostepă, foioase, molid)
 Lolium perene - 2-9 kg/ha (foioase);
 Festuca arundinacea - 25 kg/ha (foioase);
 Festuca rubra - 6-7 kg/ha (molid);
 Poa pratensis - 2-3 kg/ha (silvostepă, foioase, molid);
 Bromus inermis - 10 kg/ha (silvostepă);
 Trifolium repens - 3 kg/ha (foioase, molid);
 Trifolium pratensis - 3-12 kg/ha (foioase, molid);
 Lotus corniculatus - 2-5 kg/ha (silvostepă, foioase, molid);
 Medicago sativa - 5-15 kg/ha (silvostepă, foioase);
 Onobrychis viciifolia - 30 kg/ha (silvostepă).

6.1.3.5. Lucerna – biologie, ecologie, sistematică

Este considerată de către specialişti cea mai importantă leguminoasă furajeră perenă.
Este cultivată în toată lumea datorită valorii nutritive ridicate, pentru taurine, cabaline, ovine şi
caprine şi este cel mai adesea recoltată ca fân, dar se pot face şi siloz, granule sau brichete. În
condiţii de irigare, se pot obţine peste 85 t masă verde sau peste 18 t fân. Lucerna, ca masă
verde, nu se păşunează deoarece produce meteorizaţii (balonare). Valoarea furajară este dată de
conţinutul ridicat în substanţe nutritive, proteină brută în special, cu un înalt grad de
digestibilitate, dar şi în vitamine (A, B2, C, D, E, K) şi în minerale (Ca, K, Na, Mg), cu rol
important în reglarea proceselor metabolice influenţând direct creşterea, sănătatea şi producţia.
Nutreţul verde de lucernă conţine 0,555% Ca, 0,056% P, 0,375% K, 0,77% Mg şi 0,077% S,
iar fânul de lucernă conţine 0,806% Ca, 0,182% P, 1,235% K, O,22% Mg şi 0,205% S. Aceste
elemente minerale demonstrează marea importanţă a lucernei în creşterea vacilor cu lapte.
Prin substanţele estrogene de conţinut, lucerna influenţează pozitiv ciclul reproductiv la
animale.
Lucerna, ca leguminoasă, aprovizionează solul cu azot biologic fixat în simbioză cu
bacteriile din specia Rhizobium melitoli (peste 200 kg/ha la o cultură de lucernă valorificată
timp de 4 ani).
În amestec cu unele specii de graminee, lucerna se poate însiloza.
Este o plantă meliferă valoroasă, iar soiurile actuale de lucernă sunt foarte rezistente la
iernare, secetă, boli şi dăunători.

6.1.3.5.1. Particularităţi biologice

Lucerna este o plantă furajeră perenă care trăieşte în mod normal între 4-5 ani.
Rădăcina este pivotantă, profundă şi peste 50% din masa rădăcinii se dezvoltă în stratul
de 0-50 cm, dar unele ramificaţii ajung la peste 2 m adâncime. În primul an de vegetaţie se
formează aproape întreaga masă de rădăcini. Pe rădăcini se formează nodozităţi, ca urmare a
simbiozei lucernei cu bacteriile de tip Rhizobium meliloti. Portul plantei în primul an, este erect
spre semierect. Spre sfârşitul primului an de vegetaţie se formează coletul, o porţiune
morfologică de la baza tulpinii primare, din care, de pe mugurii plasaţi pe acesta se formează
noi lăstari, în fiecare an după cosire. Un rol important al coletului îl constitue capacitatea de a
acumula cantităţi de glucide reducătoare care influenţează atât creşterea producţiei cât şi
rezistenţa la ger. Sistemul vegetativ este reprezentat de numeroşi lăstari ramificaţi, erecţi sau
ascendenţi, înalţi de 70-100 cm, glabri sau păroşi.
Frunzele sunt formate din trei foliole obovate sau lanceolate, dinţate, în treimea
superioară, foliola din mijloc are peţiolul mai lung decât celelalte două laterale. Florile de
culoare violacee sunt grupate în raceme axilare prelungite. Fructul este o păstaie polispermă,
glabră, răsucită, iar seminţele sunt reniforme de culoare galbenă-verzuie, cu luciu slab.
Plantele tinere de lucernă pot rezista până la -40oC, iar temperaturile mai mici de -5oC
în primăvară pot distruge în întregime planta. Deşi este cunoscută ca o plantă rezistentă la
secetă, în realitate coeficientul de transpiraţie este de 700-900 în cultură irigată şi de 500-600
în cultură neirigată. Lucerna asigură producţii ridicate acolo unde se asigură 550-600 mm de
apă.

6.1.3.5.2. Cerinţe ecologice

Lucerna prezintă plasticitate ecologică mare şi poate fi cultivată în zone foarte diferite
(stepe secetoase, silvostepă, zone de lunci, pe soluri diferite, dar cu reacţie neutră-slab alcalină).
Lucerna are particularităţile: rezistenţă la secetă şi temperaturi scăzute; valorificare bună
a apei de irigaţie; capacitate mare de regenerare după cosit (3 - 4 cosiri la neirigat şi 4 - 5 cosiri
la irigat); temperaturile mai scăzute de -5oC în primăvară pot distruge planta. Lucerna dă
producţii ridicate acolo unde cad 550 - 600 mm precipitaţii anual. Este cunoscută ca o plantă
rezistentă la secetă. Coeficientul de transpiraţie este 700 - 900 în cultură irigată şi 500 - 600 în
cultură neirigată.
Preferă soluri permeabile şi profunde, unde pânza de apă freatică este la mare adâncime,
bogate în humus, bine aprovizionate cu macroelemente. Cele mai favorabile soluri:
cernoziomuri, preluvosoluri, aluviosoluri, cu pH = 6,2 - 7,4. Pe solurile cu pH mai scăzut sau
mai ridicat este stânjenită dezvoltarea rădăcinilor. Amendarea calcică pe solurile acide,
drenarea, diminuarea concentraţiei sărurilor pe solurile sărăturate, constituie factori care
favorizează cultivarea lucernei.
Zonele de cultivare pentru lucernă sunt următoarele:
 Zona foarte favorabilă: cuprinde zona solurilor cernoziomice întâlnite în Câmpia
Dunării, Dobrogea, sudul şi vestul Moldovei, centrul Câmpiei Transilvaniei, centrul şi
estul Câmpiei Banatului.
 Zona cu favorabilitate medie cuprinde: zona solurilor aluvionare din luncile
principalelor râuri, Olt, Mureş, Prut, Jiu, Siret; zona cernoziomurilor slab sărăturate din
nord-estul Câmpiei Bărăganului şi în Câmpia Banatului; zona preluvosolurilor din
nordul Câmpiei Române, centrul Moldovei, Centrul Transilvaniei, Câmpia de Vest.
 Zona cu favorabilitate scăzută cuprinde zonele cu soluri brune din Oltenia şi Muntenia,
în nordul şi estul Câmpiei Transilvaniei şi în nord-vestul Câmpiei de vest.

6.1.3.5.3. Sistematică. Sortimentul de soiuri

Lucerna face parte din familia Fabaceae, subfamilia Papilionoideae, tribul Trifolieae,
genul Medicago, iar specia cultivată la noi în ţară este Medicago sativa L. În prezent, există 15
soiuri în sortiment, cele mai cunoscute fiind: Alina, Adin, Catinca, Cosmina, Daniela, Dorinela,
Magnat, Mădălina, Mihaela, Roxana, Sandra (create la INCDA Fundulea); Daisy (DLF
Trifolium A/S, Danemarca); PR54V09, PR54V46, PR55V48 (Pioneer-Hi-Bred Services,
Austria).

6.1.3.5.4. Tehnologia de cultivare

6.1.3.5.4.1. Rotația culturii
Cerinţele lucernei faţă de amplasarea culturii sunt ridicate, preferând solurile permeabile
şi profunde, bogate în humus, cu o activitate microbiană dezvoltată, aprovizionate cu
macroelemente. Cele mai favorabile sunt cernoziomurile, prevulosolurile, aluviosolurile, cu pH
cuprins între 6,2-7,4. Pe solurile cu pH mai scăzut sau mai ridicat are loc o stânjenire a
dezvoltării sistemului radicular. Măsuri precum amendarea calcică pe solurile acide şi
drenarea, precum şi diminuarea sărurilor pe solurile sărăturate pot constitui factori favorizanţi
în cultivarea lucernei. De asemenea, preferă solurile permeabile unde pânza de apă freatică este
la mare adâncime. În cultura pură, lucerna revine pe acelaşi teren după 4-6 ani deoarece apare
fenomenul de ”oboseala solului”, iar în amestec cu graminee lucerna poate reveni pe acelaşi sol
după 2-3 ani.
Referitor la plantele premergătoare, acestea se aleg în funcţie de perioada de semănat.
În cazul semănatului în vară-toamnă, cele mai bune premergătoare sunt cele care lasă terenul
liber până la sfârşitul lunii iulie, aşa cum sunt cerealele de toamnă, cartoful timpuriu,
borceagurile de toamnă şi primăvară, rapiţa. În cazul semănatului în primăvară, cultura poate fi
înfiinţată după cerealele de toamnă sau primăvară sau după unele prăşitoare. Culturile
contraindicate sunt culturile de sorg, iarbă de Sudan sau hibrizii tardivi de porumb.
Lucerna este o plantă premergătoare bună pentru majoritatea culturilor prin aportul pe
care îl aduce la ameliorarea solului, prin creşterea fertilităţii prin dezvoltarea relaţiilor
simbiotice cu bacterii fixatoare de azot, reducerea speciilor de buruieni, dăunători şi boli.

6.1.3.5.4.2. Aplicarea îngrășămintelor

Consumurile specifice la lucernă sunt, în medie, de 25-35 kg azot, 5-8 kg de fosfor, 15-
20 kg de potasiu,15-22 kg de calciu, iar în regim neirigat acestea pot creşte cu 50-70%.
Fertilizarea cu îngraşăminte pe bază de azot nu sunt prioritare pentru lucernă întrucât această
cultură îşi poate asigura o parte din cantitatea de azot prin simbioza cu bacteriile de tipul
Rhizobium meliloti. În acest mod se pot fixa cantităţi cuprinse între 100-400 kg. Prin cantităţile
mari de rădăcini pe care le lasă în sol lucerna îmbogăţeşte solulu în forme uşor metabolizabile
şi contribuie la creşterea structural a solului.
De asemenea, în cultura lucernei sunt recomandate şi alte tratamente cu îngrăşăminte,
ca de exemplu, Nutritiv 20:20:20 (aport de N20%, P20%, K20%+microel.) - 2,5 l/ha; Nutrileaf
(aport de N20%, P20%, K20%+ Mg.) - 2,5 l/ha; Nitrofoska (aport de N20%, P19%, K19%+Mg,
B, Cu, Fe, Mn, Mb, Zn)- 2-5 l/ha; Fertitell (aport de N, P, K+microelemente) - 1,5-2,5 l/ha;
Biofert (foliar) - 2-4 l/ha.
Gunoiul de grajd administrat plantelor premergatoare este bine valorificat de
către lucernă. Doza optimă este de 30-40 t/ha în cultură neirigată şi 60-80 t/ha în regim irigat.

6.1.3.5.4.3. Lucrările solului

Nivelarea se execută vara sau toamna, după o prelucrare a solului, în prealabil cu grapa
cu discuri. Această lucrare se efectuează, de regulă la 3-4 ani, cu 2-3 săptămâni înainte de
pregătirea patului germinativ.
Adâncimea de arat este de 23-25 cm şi calendaristic se execută până la 25 octombrie
pentru lucerna semănată primăvara şi 1 august pentru lucerna semănată la sfârşitul verii.
Înainte de semănat, pregătirea patului germinativ pentru lucerna semănată primăvara se
face din toamnă, cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi. În cazul unui sol bulgăros se
foloseşte combinatorul.
Pentru a se asigura o bună răsărire a plantelor şi cât mai uniformă se recomandă
efectuarea tăvălugirii terenului înainte de semănat, de regulă cu tăvălugul inelar.

6.1.3.5.4.4. Sămânța și semănatul

Lucerna poate fi semănată primăvara sau la sfârşit de august - început de septembrie, iar
cantitatea de sămânţă este 20-25 kg/ha. Când lucerna se seamănă în amestec cu golomăţul, se
însămânţează 17-18 kg/ha lucernă şi 6-7 kg/ha golomăţ. În cultură neirigată, semănatul se face
în perioada imediată desprimăvăririi. În zonele de câmpie intervalul optim de semănat se înscrie
între 1-15 martie, iar în zonele colinare între 5-25 martie. Pe suprafeţe cu posibilităţi de irigare,
semănatul este de dorit să se facă la sfârşitul verii sau la începutul toamnei. Calendaristic acest
interval se înscrie în perioada 25 august-5 septembrie în zonele de câmpie şi între 15-25 august
în zonele colinare.
Distanţa între rânduri este de 12,5 cm, iar adâncimea de semănat este de 2-3 cm pe
solurile luto-argiloase şi 3-4 cm pe cele luto-nisipoase. Se recomandă, înainte de semănat,
tratarea seminţelor cu produse bacteriene, care pot să aducă sporuri de peste 40%. Pentru a
preveni atacul unor dăunători sămânţa se tratează cu insecticide, cum sunt: Apron XL 350 ES,
în doză de 3-4 l/t sămânţă.

6.1.3.5.4.5. Lucrări de îngrijire

6.1.3.5.4.5.1. Combaterea buruienilor
Combaterea buruienilor din culturile de lucernă se poate executa în trei moduri: prin
măsuri preventive, lucrări agrotehnice şi tehnologice şi prin metode chimice.
Dintre măsurile preventive, putem aminti: o sămânţă lipsită de buruieni, seminţe de
cuscută sau alte resturi vegetale. În procesul producerii de seminţe de lucernă se vor elimina
impurificările biologice şi mecanice, mai ales în perioada de recoltare a semincerilor. Ca lucrări
agrotehnice se recomandă respectarea adâncimii de arat şi mai ales a întoarcerii corespunzătoare
a brazdei, prin care seminţele de buruieni sunt încorporate la adâncimi mai mari unde
posibilitatea răsăririi lor este scăzută.
Metoda cea mai eficientă de combatere a buruienilor şi cuscutelor din lucerniere o
constituie folosirea erbicidelor specifice pentru specii de buruieni dicotiledonate, ca de
exemplu, Kerb 50 W - 4-5 l/ ha sau Leopard 5 EC - 3-4 l/ha, iar pentru costreiul din rizomi,
Agil 100 EC în doză de 1,0 - 1,5 l/ha. Când, din anumite motive, nu s-au aplicat erbicidele
menţionate, se pot folosi erbicide postemergente, ca de exemplu: Fusilade forte, Targa super,
Gallant super în doze de 1-1,5 l/ha, când lucerna se află în faza de 2-3 lăstari. În situaţia în care
lucerna se cultivă în amestec cu graminee perene, folosirea erbicidelor antigramineice nu este
indicată. În condiţiile folosirii la semănat a unor seminţe cu valoare biologică necunoscută sau
în cazul aplicării de gunoi de grajd proaspăt, nefermentat, există pericolul apariţiei speciilor de
cuscută: Cuscuta trifolii, Cuscuta campestris, Cuscuta australis, Cuscuta epithymum, Cuscuta
epilinum. În acest caz, este recomandat erbicidul Reglone forte care, aplicat pe toată suprafaţa,
postemergent, când lucerna are 3-5 frunze, în doză de 3-7 l/ha, distruge cuscuta în totalitate.
Lucerna poate fi dată în consumul animalelor după 45 zile de la tratamentul cu Reglone.

6.1.3.5.4.5.2. Combaterea bolilor

În privinţa agenţilor patogeni, pot fi enumerate următoarele boli specifice lucernei:
veştejirea fuzariană (Fusarium oxisporum) şi putregaiul (Phoma medicaginis) care se manifestă
prin necrozarea ţesuturilor şi a vaselor conducătoare; pătarea brună a frunzelor (Pseudopezisa
medicaginis), apare primăvara prin apariţia pe frunzele bazale a unor pete mici, gălbui-brune,
punctiforme care cad ulterior, conducând la compromiterea culturii; ofilirea bacteriană
(Corynebacterium insidosum), care se manifestă prin fenomenul de piticire al plantelor, iar în
final cultura se răreşte de la un la altul; făinarea (Erysiphe pisi ssp. medicaginis) prin apariţia
de pete albicioase pe frunze, care duc la moartea acestora
În combaterea acestor boli tratamentele chimice nu sunt recomandate, ci doar măsurile
preventive şi tehnologice, ca de exemplu: alegerea terenurilor de cultură neinfestate; folosirea
la semănat a unor soiuri rezistente la atacul bolilor; efectuarea la timp a tuturor lucrărilor de
întreţinere şi recoltare.

6.1.3.5.4.5.3. Combaterea
dăunătorilor
Dăunătorii fitofagi care pot produce pagube însemnate culturilor sunt:
  Gărgăriţele frunzelor şi rădăcinilor (Sitona ssp) ale căror larve atacă rădăcinile, iar
adulţii aparatul foliar, provoacă daune importante (mai ales primăvara);
 Buburuza lucernei (Subcoccinella 24 punctata) apare în timpul verii şi atacă aparatul
foliar;
 Gândacul roşu al lucernei (Phytodecta fornicata) apare la începutul lunii iunie şi atacul
se manifestă prin desfrunzirea plantelor;
 Gărgăriţa lucernei (Hypera variabilis) atacă vârful lăstarilor vegetativi, fiind oprită
creşterea acestora;
 Gărgăriţa rădăcinilor (Otiorrhynchus ligustici) ale cărei larve sapă galerii în rădăcinile
plantelor, care dispar în urma atacului şi apar goluri în lucerniere.
Pentru combaterea acestui spectru de dăunători poate fi aplicat produsul Novadim
Progress în doză de 1,5 l/ha.

6.1.3.5.4.5.4. Irigarea
Irigarea lucernei constituie o măsură tehnologică eficientă pentru culturile intensive,
deoarece poate spori producţia în medie, de peste două ori. Consumul de apă al lucernei este
cuprins între 600 şi 750 mm/an. Pe parcursul perioadei de vegetaţie, consumul mediu zilnic
de apă este de 2,5-4 mm pentru coasele 1 şi a doua, 4-6 mm pentru coasele a treia şi a patra, şi
2-3 mm pentru coasa a cincea. Aceste date pledează pentru necesitatea irigării lucernei în zonele
cu posibilităţi. În principiu, în primele zile după recoltarea plantelor nu se irigă, existând o
perioadă critică pentru aer; aplicarea udărilor va începe la 7-8 zile după recoltare.

6.1.3.5.4.6. Recoltarea
Modul de recoltare asigură longevitatea lucernei. În primul an, recoltarea se efectuează
între sfârşitul îmbobocirii şi mijlocul fazei de înflorire. În anii următori recoltarea are loc între
sfârşitul îmbobocirii şi începutul înfloririi. Ultima recoltă, din fiecare an, se face cu 35 de zile
mai devreme de primul îngheţ, pentru a se acumula în plante suficiente glucide care să îi confere
rezistenţă la iernat.
În condiţii naturale, în anii normali din punct de vedere al precipitaţiilor, se pot obţine
de la 3-4 coase pe an, respectiv 50 tone/ha masă verde, echivalentul a zece tone de fân, iar în
condiţii de irigare, numărul de coase creşte la patru-cinci, cantitatea de masă verde putând
ajunge la 80 tone/ha.
În perioadele de secetă prelungită se impune întreruperea vegetaţiei, prin cosirea
lucernei pentru a preîntâmpina apariţia fenomenului de epuizare a plantelor, cu efecte negative
asupra următoarei recolte.
Consumabilitatea şi digestibilitatea sunt scăzute la lucerna recoltată într-o fază mai
înaintată de vegetaţie.
Înălţimea optimă de recoltare a lucernei este de 4-6 cm de la sol, iar ultima cosire se
efectuează la 7-8 cm.
Folosirea culturilor de lucernă prin păşunatul direct cu animalele este mai puţin
recomandată, deoarece în perioada de creştere intensă plantele consumate pot produce
fenomenul de meteorizaţie.
 Test de autoevaluare

1. Cele mai bune plante premergătoare pentru lucernă sunt:

a. Hibrizii tardivi de porumb
b. Iarba de Sudan
c. Unele prăşitoare (floarea-soarelui, porumb)
d. Cerealele, borceagul, rapiţa

2. Pe suprafeţele cu posibilităţi de irigare, este de dorit semănatul lucernei în perioada:

a. Sfârşitul verii - începutul toamnei
b. La desprimăvărare
c. Între 1 şi 15 martie
d. Între 5 şi 25 martie

3. Buruiana parazită care poate apare în culturile de lucernă în anumite situaţii este:
a. Lupoaia (Orobanche cumana)
b. Cuscuta (Cuscuta trifolii)
c. Vâscul (Viscum album)
d. Costrei (Sorghum halepense)

4. Faza recomandată pentru recoltarea lucernei pentru furaj aflată în anul III de
vegetaţie este:
a. Între sfârşitul îmbobocirii şi mijlocul fazei de înflorire
b. Între sfârşitul îmbobocirii şi începutul înfloririi
c. Nu există recomandări concrete în acest sens
d. La începutul maturării seminţelor

5. Valorificarea culturilor de lucernă prin păşunat poate avea drept consecinţă

negativă:
a. Reducerea calităţii producţiei
b. Fenomenul de meteorizaţie
c. Lăstărirea exagerată a plantelor
d. Scurtarea duratei de exploatare a culturii

6. Cei mai periculoşi dăunători ai culturilor de lucernă sunt:

a. Tanymecus dilaticollis şi Agriotes spp.
b. Eurygaster şi Aelia
c. Sitona şi Subccocinella 24 punctata
d. Microtus arvalis şi Mus musculus

Exerciţii pe internet:
1. Vizitaţi informaţiile furnizate de Institutul de Stat pentru Testarea şi Înregistrarea
Soiurilor (ISTIS) privind recomandările asupra soiurilor de lucernă.
2. Vizitaţi site-urile www.madr.ro, www.pajisti-grassland.ro şi ale firmelor care
furnizează inputuri pentru agricultură cu scopul de a colecta informaţii privind
cultivarea lucernei.