GREŞELI DE PRONUNŢIE A VOCALELOR ÎN AUDIOVIZUAL

Larisa Gurău
Limba română este cartea de vizită a poporului nostru şi, din aceste considerente, tedinţa de a
vorbi corect, indiferent de mediul în care ne aflăm, trebuie susţinută şi promovată. De acest fapt trebuie să
ţină cont, în primul rând, prezentatorii de la radio şi televiziune, care sunt promotorii unui model de
exprimare. Şi acest model trebuie să fie unul corect din toate punctele de vedere. Deşi, în linii generale,
prezentatorii noştri vorbesc o limbă frumoasă şi fluentă, se mai comit greşeli. Uneori din neatenţie,
alteori din necunoaştere, cert este faptul că se greşeşte neintenţionat. Fără a critica pe cineva, am vrea să
vorbim în cele ce urmează despre necesitatea cunoaşterii normelor ortoepice, despre respectarea
particularităţilor de pronunţare a sunetelor în limba română, dar şi despre încălcarea normelor, fapt ce
generează o exprimare infectă. Considerăm oportun să oferim şi câteva soluţii de evitare a greşelilor de
pronunţie, pe care le-am spicuit din mass-media audiovizuală.
Se poate vorbi de pronunţare corectă în mai multe sensuri. Pronunţarea corectă din punct de
vedere fiziologic – al articulării sunetelor, opusă pronunţării cu defecte fiziologice – bâlbâiala, grasierea
etc., se numeşte ortofonie. Pronunţarea corectă din punctul de vedere al adecvării la conţinut, implicând
claritate şi expresivitate, se numeşte dicţiune. Pronunţarea corectă rezultată din conformarea la normele
limbii literare se numeşte ortoepie.
Normele ortoepice stabilesc corectitudinea formală a pronunţării cuvintelor ca unităţi lexicale şi a
pronunţării formelor flexionare şi chiar a pronunţării unor cuvinte legate în vorbire – toate acestea cu
referiri şi la morfologie, şi la sintaxă. Apariţia normelor ortoepice este determinată de „necesitatea
combaterii rostirii dialectale sau a celei ce caracterizează vorbirea neîngrijită, precum şi a fluctuaţiilor în
pronunţare, condiţionate de poziţia sunetului în cuvânt“(Bărbuţă,13).
Dat fiind caracterul fonetic al ortografiei noastre (scriem cum rostim), deosebiri însemnate între
ortografie şi ortoepie nu există, astfel că regulile ortoepice coincid, în fond, cu cele ortografice. În linii
generale, ortoepia reprezintă norma limbii literare, de aceea, deseori, norma ortoepică se opune
pronunţărilor dialectale sau neîngrijite, greşite. Dar trebuie să ţinem cont că, vorbind despre norma
ortoepică, recomandările ce vizează pronunţarea unui sau altui sunet se fac cu aproximaţie, deoarece
„norma este abstracţie“ (idem,13), chiar dacă se bazează pe realităţile concrete ale uzului curent. În
timpul vorbirii, acelaşi sunet poate fi articulat diferit, în funcţie de corelaţia cu sunetele vecine care îl
influenţează sau de pregătirea aparatului articulator de a emite sunetul respectiv conform normei
ortoepice.

În mediul uzual se mai iartă câte o abatere de la norma fonologică a limbii literare, fapt exclus însă
pentru prezentatorii TV. Aşa se face că, alături de diferenţele justificate faţă de pronunţarea literară,
media oferă şi azi exemple de rostire generală neunitară sau chiar mostre de pronunţare excentrică.
Acestea din urmă apar sub influenţa unei limbi străine, a unui grai regional sau, pur şi simplu, dintr-o
tendinţă de originalitate rar înţeleasă.
Orice crainic trebuie să studieze cum se poate emite mai corect şi mai plăcut fiecare vocală,
consoană, semivocală şi să deprindă meşteşugul de a le pronunţa bine şi în vorbire, nu numai atunci când
face exerciţii şi le pronunţă independent. În vorbire, fiecare sunet trebuie să-şi păstreze valoarea, deoarece
numai aşa cuvântul în întregime capătă o imagine clară, uşor de perceput şi-ţi dezvăluie toată frumuseţea.
Pentru a înţelege explicaţiile care vor urma, referitoare la particularităţile ortoepice, vom reaminti câteva
noţiuni privind vocalele şi semivocalele limbii române. Gramatica atestă şapte vocale: A, E, I, O, U, Ă, Î
(Â). În funcţie de locul de articulare, de gradul de deschidere a cavităţii bucale (apertură) şi de
participarea buzelor, fiecare vocală luată în parte are una sau mai multe trăsături diferenţiale de celelalte
vocale. Vocala la început de cuvânt trebuie pronunţată clar, fără un adaos în rostire a unei vocale
apropiate ca articulare. Se rosteşte om nu uom, epocă nu iepocă. Întrucât vocalele, datorită coarticulării
lor, îşi pot modifica timbrul s u b influenţa vocalei din silaba următoare, mai ales când prima
se află în poziţie neaccentuată, ortoepia recomandă pronunţarea nealterată a primei vocale.
De aceea trebuie rostit articol, nu articul, năframă, nu naframă etc. Vocala finală
neaccentuată trebuie pronunţată clar, fără ca organele de articulaţie, sub influenţa
consoanei precedente, să lunece spre poziţia de rostire a altei vocale. Astfel, trebuie
evitată articularea cu î în loc de ă (inimă – inimî), a lui i în loc de e (vorbe – vorbi) sau cu
ă în loc de e (tandreţe – tandreţă).
Vocala a trebuie spusă liber, prin deschiderea neîncordată a maxilarului, vârful limbii atingând
alveolele incisivilor inferiori, iar buza de sus uşor ridicată. Am observat însă că unii prezentatori o rostesc
cu un timbru nazal, de parcă după ea ar urma un n, drept dovadă fiind cuvintele: fraudă, dramatic,
exactitate ş.a. O altă dificultate pentru crainicii noştri este pronunţarea vocalei a în interiorul cuvintelor,
mai ales a verbelor de conj.I: la PrimeTV am atestat de mai multe ori pronunţarea greşită a verbului se
aşază (aşează) [ultima 31.12.12, 21:15], la Publika – înşală (înşeală) [ultima 29.02.12, 16:22]. Cei care
pronunţă astfel neglijează norma ce prevede pronunţarea cu a nu cu ea a cuvintelor de acest gen. Aceeaşi
pronunţare eronată o auzim la rostirea lui a neaccentuat, care trece în ă, de exemplu: a at(ă)aca
(Moldova1, 18.04.12, 12:49), cumul(ă)ativ (PrimeTV, 09.04.12, 18:29), p(ă)arte (PublikaTV, 15.04.12,
20:00) etc.
Vocala e se caracterizează prin următoarele particularităţi ortoepice, descrise în manualele de
specialitate: trebuie rostită în aşa fel ca dosul limbii să fie puţin ridicat spre mijlocul palatului tare, iar
vârful coborât la alveolele incisivilor inferiori; buzele trebuie să fie întinse ca pentru un surâs.
(Vrabie,115). Dar se pare că nu toţi crainicii noştri ţin cont de aceste reguli. Sunt dese cazurile când
rezonatorul lui e nu este suficient de anterior, ci este deplasat spre poziţia lui ă şi împrumută o rezonanţă
oarecum străină limbii române. Şi această rezonanţă este perceptibilă mai ales când respectiva vocală se
află în poziţie neaccentuată în interiorul cuvântului. Această problemă o au cei de la PublikaTV, în
special o prezentatoare care, având un accent rusesc, nu poate asimila acest specific românesc. Astfel, în
loc de e, N. M pronunţă un ă nuanţat: autobuz(ă)ele, creşt(ă)e (15.03.12) să t(ă)ermine, r(ă)egulat
(16.03.12), inţi(ă)ere, el(ă)ectoral (20.03.12) Şirul exemplelor poate continua. Prezentatoarea pronunţă
greşit vocala e nu doar în mijlocul cuvintelor simple, dar cel mai frecvent atunci când e vorba despre
substantivele la pl., articulate hotărât. Cuvintele care se termină în e, (-eţe) de asemenea prezintă exemple
de pronunţare eronată. Astfel, pentru lexemele tinereţe (PublikaTV, 03.03.12, 22:43), justeţe (PrimeTV
23.01.12, 21:12), fineţe (PublikaTV, 10.12.11, 12:43), şi alte prezentatoare au atribuit un ă sonor în
poziţie finală. Pentru a depăşi această dificultate este nevoie de exerciţii de corectare a rostirii vocalei, de
pildă pronunţarea răspicată a lui e, controlând articulaţia labială: eeeee/eaeae/eieie/eoeoe/eueue.
Un alt aspect al pronunţării greşite vizează preiotarea lui e iniţial în neologisme. Avem şi pentru
acest fapt exemple: (I)europa - Moldova1, 07.02.12, 19:18; PublikaTV, 01.05.12, 09:19 ş.a.), (i)economie
(JurnalTV, 02.08.11, 23:22), (i)evoluţie (PublikaTV, 05.03.11, 17:03; ProTV, 30.03.12, 20:17) ş.a. Unii
crainici modifică însă pronunţarea lui e după cum le vine mai uşor, fie ca iot, fie ca ă „în sensul că aplică
deprinderi fonetice de la cuvinte mai vechi cunoscute de ei“ (Avram,35) pentru cuvintele precum: (i)/(ă)
epocă (JurnalTV, 29.04.11, 09:32; 25.06.11, 18:38), (i)/(ă)exploatare (PublikaTV, 07.07.11, 14:11;
19.05.11,11:17), ăchilibru (PublikaTV, 23.01.12.
Defecte de rostire sunt atestate şi la pronunţarea vocalei o. Pornind la rostirea ei cu o deschizătură
mică de maxilare, ca pentru u, adesea sunetul capătă întâi timbrul lui u şi numai apoi trece în o. Drept
exemple avem cuvintele: faim(u)oasă (Moldova1, 23.01.12, 13:53), gust(u)oase (JurnalTV, 25.04.12,
14:53), miracul(u)oase (JurnalTV, 02.05.12, 19.24). Dat fiind contextul adecvat, vom menţiona şi forma
greşită de accentuare a hiatului u-o, al cărui –u se preferă a fi rostit cu o durată mai mare decât acceptă
norma literară. De aceea ar fi bine să evităm articulări de tipul: fastuuos (ProTV, 02.05.12, 19:33),
sinuuos (PublikaTV, 08.05.12, 13:27), virtuuoz (06.01.12, 17:12). Pentru a evita o asemenea articulare,
trebuie să avem grijă ca maxilarele să fie deschise ca pentru e, să ridicăm partea posterioară a dosului
limbii spre vălul palatului, iar vârful limbii să-l retragem puţin de lângă incisivii inferiori. (Vrabie,116).
Forma opusă a dificultăţii expuse mai sus o întâlnim la rostirea vocalei u. Am depistat următoarele
pronunţări greşite: autovehic(o)lul (ProTV, 19.04.12, 08:06), c(o)uraj (JurnalTV, 23.01.12, 19:13),
bacala(o)ureat (JurnalTV, 11.07.11, 11:09), repa(o)us (PublikaTV, 22.02.12, 13:10), resta(o)urat
(PrimeTV, 09.04.12, 21:12) etc. Şi aceasta se produce din cauza că vorbitorii nu ţin seama de deschiderea
convenabilă a maxilarelor, de timbrul vocalic nealterat. De aceea, noi, utilizatorii activi şi instruiţi ai
limbii române, trebuie să ştim că pentru a rosti corect vocala u şi pentru a nu o confunda cu o, trebuie să
avem maxilarele mai închise decât pentru o, iar buzele să fie mai înaintate, ca să confere lui u un aspect
sonor tubat.
Se cere atenţie şi la rostirea diftongului oa care alternează, în exprimare, cu ua. Această
inconsecvenţă o întâlnim de cele mai multe ori la începutul cuvintelor, când buzele se rotunjesc mai mult
decât pentru un o. De aceea se pronunţă uneori uameni (ProTV, 12.05.12, 17:12), uară (PublikaTV,
24.03.12, 19:35), în loc de oameni, oară etc. O altă regulă de care, relativ, nu se ţine cont în vorbire se
referă la pronunţarea diftongului oa şi nu ua după o consoană. Trebuie să rostim desfăşoară, şcoală,
cunoaşte, dar nu desfăşuară (JurnalTV, 20.05.11, 13:19), şcuală (Moldova1, 09.01.12, 19:07), cunuaşte
(JurnalTV, 13.11.11, 08:31) etc. O problemă ortoepică este pronunţarea diftongului oa ca hiat. Aceasta
se produce mai ales la neologismele de felul: croazieră (PrimeTV, 27.01.12, 21:09), exploatare
(PublikaTV, 19.05.11, 10:07), pledoarie (Moldova1, 21.12.12, 19:48) etc.
Preocuparea de a norma articularea în această situaţie este atât de redusă, încât nici lucrările
oficiale nu atrag atenţia decât sporadic asupra tuturor cazurilor de confuzie posibile.
Regulile ortoepice trebuie neapărat cunoscute, pentru că greşelile făcute în vorbire din cauza
necunoaşterii lor sunt încă destul de frecvente şi responsabilitatea pentru comiterea lor revine, în egală
măsură, şi celor care nu le cunosc, şi celor care trebuie să le promoveze, să critice şi să insiste asupra unei
exprimări corecte şi elegante. Or, după cum spunea Gr. Vieru, a vorbi sănătos limba mamei este o datorie,
una dintre cele patriotice.

Referinţe:
1. Avram M. Probleme ale exprimării corecte. Bucureşti, Editura Academiei, 1987.
2. Bărbuţă I., Avram M. Gramatica uzuală a limbii române. Chişinău, Litera, 2001.
3. Vrabie E., Rusu Gr. Arta de a vorbi frumos şi convingător. Chişinău, Tipcim, 1998.