REFERAT LA
CONTABILITATE MANAGERIALĂ APROFUNDATĂ
METODE DE CALCULAȚIE
ÎN PROCESUL DECIZIONAL
Masterand:
NIȚĂ MARIA
Anul II C.A.E.F.C.
METODE DE CALCULAȚIE ÎN PROCESUL DECIZIONAL
Promotorii iniţiali ai ideii utilizării modelului ABC (Activity Based Costing) au fost
profesorii R.S. Kaplan şi R. Cooper1, ce au elaborat numeroase studii şi lucrări, considerate de
referinţă în acest domeniu.
Calculaţia costurilor pe activităţi (ABC) reprezintă o metodă de abordare a repartizării
cheltuielilor, prin care se identifică principalele activităţi operaţionale, se clasifică toate
cheltuielile pe activităţi, se reduc sau se elimină activităţile negeneratoare de valoare şi
repartizează cheltuielile utilizând ca bază activitatea care le generează.
Între metodele de calculaţie tradiţionale şi ABC există câteva asemănări, dar şi deosebiri
ce sunt redate în figura următoare.
Aşa cum se observă din figură, ambele metode includ în costul produsului costurile
directe, în timp ce costurile indirecte sunt repartizate folosind un sistem de alocare în două etape.
Dar, în cea de a doua etapă a procesului de alocare a cheltuielilor indirecte la metoda ABC apare
o diferenţă vizibilă. Astfel, în sistemul tradiţional cheltuielile indirecte sunt repartizate pe
1
Kaplan, R.S., Advanced management accounting, Englewood Cliffs, Prentice Hall, 1982;Cooper, R., Kaplan, R.S., How Cost Accounting
Distorts Product Costs, Management Accounting, Institute of Management Accounting, aprilie 1988; Cooper, R., Kaplan, R.S., The desing of
cost management systems: Text cases and readings, Prentice Hall, 1991; Kaplan, R.S., Contribution margin analysis: No longer relevant/strategic
cost management: The new paradigm, Journal of Management Accounting Research, 1990; Cooper, R., Five steps to ABC, Systems design
Accountancy, 1990; Cooper, R., Activity based costing for improved product costing, in Brinker B., Handbook of Cost Management, New York,
Warren, Gorham and Lamont, 1994 etc.
produse folosind cel mult două baze de absorbţie: ore-muncăşi/sau ore-maşină, în timp ce
sistemele ABC folosesc mai multe baze de repartizare (număr operaţii, număr de comenzi etc).
Ca urmare, bazele de repartizare ABC vor impune costuri de producţie mai reale, în special,
acolo unde cheltuielile indirecte deţin o pondere mai mare. Contabilitatea bazată pe activităţi -
modelul ABC -se sprijină pe două principii fundamentale, şi anume2:
1. produsele “consumă” activităţi sau altfel spus, produsele cer activităţi. Costurile
activităţilor se transferă produsului corespunzător generatorilor sau inductorilor de cost;
2. activităţile (şi nu produsele) consumă resursele sau valori ce reprezintă factori
productivi, costurile reprezentând, de fapt, expresia cuantificată, în termeni monetari, a acestor
resurse sau factori productivi consumaţi de activităţi.
ABC are un flux de procedee bine definit, un set de paşi (patru) care stabilesc procesul de
desfăşurare a calculaţiei şi anume:
pasul 1: identificarea şi analiza activităţilor ce constituie baza de repartizare a
cheltuielilor. Ca urmare, se alcătuieşte modelul pe activităţi al firmei sau al unei
părţi a acesteia aleasă pentru revizuire de echipa de proiectare. Un model pe
activităţi poate fi prezentat ca un arbore pentru a descrie activităţile firmei şi
relaţiile dintre ele. La fiecare nivel al modelului se definesc trei până la cinci
activităţi care cuprind toate funcţiile de la acel nivel. Rezultă că „cartografierea
activităţilor” realiniază resursele şi efortul managerial către funcţiile reale ale
firmei şi nu către structura elementelor organizaţionale.
pasul 2: colectarea costurilor, adică determinarea şi delimitarea între activităţia
tuturor cheltuielilor relevante care fac parte din modelul şi procesele selectate,
pentru a sprijini calculul costurilor acestora. În noul mediu de producţie, în care se
utilizează calculaţia costurilor pe activităţi, obiectivul constă în identificarea şi
eliminarea costurilor care nu sunt necesare şi nu doar încercarea de a le reduce
prin intermediul unor procedee de control al costurilor. Însă, înainte de a putea
elimina un cost sau de a-l contabiliza în mod adecvat, trebuie să se cunoască
fenomenul care a produs costul respectiv -care l-a generat. Deci, în această etapă,
informaţiile culese trebuie să permită identificarea factorilor de cauzalitate, care
justifică cel mai bine consumurile de resurse de către fiecare activitate, adică a
inductorilor de resurse (resource drivers). De asemenea, trebuie remarcat faptul
căşi acum este necesară determinarea costului resurselor înainte de perioada de
gestiune la care se referă. Ca urmare, sistemul bugetelor de cheltuieli pe centre de
responsabilitate va trebui să fie relevant pentru modelul ABC.
2
Keiser, A.M., Comptabilité analytique et de gestion, Editions ESKA, Paris, 1994, p.196
pasul 3: identificarea factorilor care determină costul unei activităţi, denumiţi
inductor de cost (cost drivers) şi calculul costurilor unitare pe inductori.
Activităţile identificate şi analizate la primul pas, sunt regrupate la nivelul
centrelor de responsabilitate după acelaşi inductor de resurse în centre de
regrupare sau poli de cost (cost pools). Un centru de regrupare este în mod evident
echivalentul unui centru de cost tradiţional. Cu toate acestea, între centrele de
regrupare şi cele de cost apare o deosebire fundamentală. Aceasta constă în faptul
că centrele de regrupare nu mai sunt reprezentate de compartimentele de producţie
sau prestări de servicii, ci de activităţi. Acum atenţia este îndreptată spre
activitate, prilej cu care sunt examinate componentele activităţii. Ca urmare, pe
baza costurilor activităţilor din fiecare centru de regrupare se determină costul
unitar al fiecărui inductor, conform relaţiei:
Costul resurselor pe activitati
Costul unui inductor =
Volumul inductorului
Dimensionarea volumului fiecărui inductor de cost presupune cuantificarea unor
informaţii tehnice asupra condiţiilor de fabricaţie a produselor obţinute de o firmă.
pasul 4: afectarea costurilor activităţilor de purtători de valoare (produse, lucrări
sau servicii). Metoda ABC se bazează pe principiul potrivit căruia activităţile
generează costuri, iar purtătorii de valoare sunt cei care „creează” cererea pentru
respectivele activităţi. Este necesară identificarea diferitelor activităţi şi crearea
unui centru de regrupare a costurilor pentru fiecare activitate generatoare de
costuri. Activităţile pot fi extrem de variate. În cazul în care activităţile sunt
specifice pentru un anumit produs (serviciu sau lucrare), costurile acestora pot fi
atribuite (sau alocate) direct produsului respectiv.Dacă, însă, activităţile
consumate corespund mai multor produse sau servicii, costurile lor trebuie
repartizate purtătorilor de valoare, în funcţie de costul unitar al inductorului pe
fiecare activitate şi volumul producţiei fabricate.
O activitate reprezintă un ansamblu de sarcini sau acţiuni ce pot fi atribuite unui grup de
persoane sau unei persoane, unui grup de maşini sau unei maşini. Aceasta ar fi o definiţie
generală a acestui concept. Din punctul de vedere al gestiunii, conceptul coincide parţial cu
definiţia generală. Totuşi, modelul ABC utilizează un concept de activitate mai agregat.
R. Cooper clasifică activităţile în trei categorii şi anume:
1) activităţi la nivel de produs -ce sunt desfăşurate de fiecare dată când unitatea de produs
este realizată. Sunt consumate în proporţie directă cu numărul de unităţi produse; cheltuielile din
această categorie includ materiale directe, salarii directe, energia şi cheltuielile consumate
proporţional cu orele de prelucrare pe maşină, cum ar fi amortizarea şi întreţinerea maşinii.
Activităţile la nivel de produs consumă resurse proporţional cu numărul de unităţi executate;
2) activităţi la nivel de lot -cum ar fi repararea unei maşini. Acestea sunt realizate de
fiecare dată când un lot de bunuri este produs. Costul activităţilor la nivel de lot variază dar este
fix pentru toate unităţile din lot;
3) activităţi de susţinere a produsului -ce sunt realizate pentru a susţine produsele din
linia de fabricaţie, adică pentru a permite ca produsele individuale să fie realizate şi vândute.
Resursele consumate de aceste activităţi sunt dependente de numărul (cantitatea) de unităţi sau
loturi de produse realizate. Cheltuielile activităţii de susţinere a produsului vor tinde, deci, să
crească pe măsură ce numărul de produse fabricate creşte.
Ideea de bază a sistemului ABC este de a concentra atenţia pe factorii care cauzează
(generează) costurile, cunoscuţi drept „inductori de cost” (cost-drivers). Aceştia pot fi definiţi
drept activităţi ce sunt în mod semnificativ determinante ale costului. Deoarece apar dificultăţi în
alegerea inductorilor reali de cost, prof. R. Cooper avertizează că: ”nu există reguli simple care
duc la selecţia inductorilor de cost”.
Inductorii de costuri îndeplinesc un rol identic cu cel al coeficienţilor utilizaţi în procesele
de repartizare tradiţionale. Totuşi, ele nu sunt echivalente. Astfel, inductorii de costuri pot stabili
o relaţie cauzală mai exactă între produse şi consumul de activităţi. În alegerea inductorilor de
costuri trebuie să se ţină seama, după cum spunea H.T. Johnson , că „oamenii nu pot conduce
costurile, ei pot conduce numai activităţile care generează costuri”.
Metoda ABC prezintă următoarele avantaje:
1) este destul de flexibilă pentru a repartiza costurile pe produse, clienţi, arii de
răspundere managerială;
2) furnizează o informaţie pertinentă a costului variabil pe termen lung, care este
relevantă pentru luarea deciziilor la nivel strategic;
3) cele mai multe costuri indirecte pot fi individualizate pe produs, în fabricile moderne
existând un număr în creştere a activităţilor neproductive;
4) furnizează măsuri financiare utile (coeficienţi, criterii de cost) şi măsuri nefinanciare.
Printre limitele metodei ABC se numără:
1) dificultatea de a colecta informaţii exacte privind unele activităţi ce depăşesc limitele
departamentale;
2) volumul mare de muncă atât în faza de implementare, cât şi în cea de aplicare a ei;
3) alte priorităţi în strategia firmei.
2. Managementul pe baza activităţilor3
ABM nu trebuie considerat o iniţiativă izolată, ci o iniţiativă între multe altele pe care
trebuie să le adopte orice organizaţie ce doreşte o poziţie pe piaţa internaţională. Acest nou
proces a fost denumit management pe baza activităţilor sau ABM. Componentele ABM pot fi
prezentate ca în figura următoare.
Dacă firmele care adoptă ABC nu înţeleg nevoia de alte iniţiative conexe, implementarea
nu va reuşi! Multe firme au adoptat iniţiative manageriale izolate sau necoordonate, cum ar fi
ABC, Just-in-time sau Controlul Total al Calităţii, fără a acorda atenţie contextului mai larg în
care trebuie privite aceste iniţiative, esenţiale pentru competitivitatea internaţională; doar ABM
poate oferi un asemenea cadru (Campi5). Atingerea competitivităţii globale presupune
restrângerea activităţilor care reduc capacitatea firmei de a fi receptivă la nevoile clienţilor.
ABM implică o nouă concepţie despre întreaga comportare în afaceri a firmei. Înseamnă
detaşarea de concepţia tradiţională, funcţională asupra structurii firmei şi realizarea unei imagini
asupra funcţionării firmei din punct de vedere al eficienţei activităţilor şi procesului de muncă
(Johnson6). ABM trebuie să influenţeze mentalitatea întregii organizaţii şi presupune reeducarea
angajaţilor, de la director la muncitor, după o concepţie centrată pe excelenţă. ABM nu trebuie
gândit ca un proiect pilot sau o realocare a costurilor ci - aşa cum afirmă Pryor -ca un proces
permanent.
Componentele ABM sunt:
1) analiza activităţilor;
4
Campi, J., ABM: it’s not as easy as ABC, Journal of cost management, vara, 1992
5
Campi, J., ABM: it’s not as easy as ABC, Journal of cost management, vara, 1992, p.25
6
Johnson, H.T., Activity based management, The Engineering Economist, vol. 36, nr.3, 1991
2) alcătuirea bugetului pe baza activităţilor;
3) evaluarea performanţelor;
4) reducerea costurilor folosind informaţiile de tip ABC;
5) reproiectarea procesului de producţie.
1) Analiza activităţilor va folosi managerilor care insistă să ia decizii doar pe baza unor
informaţii complete (Booth). Ea poate fi utilizată pentru a desprinde informaţiile necesare luării
deciziilor în următoarele sectoare:
strategiile de preţ; managerul poate acţiona în consecinţă abia după ce se stabilesc
informaţiile referitoare la produs şi la rentabilitatea activităţii cu clientul.
evaluarea investiţiilor;
costul calităţii;
costul complexităţii; analiza permite înţelegerea clară a modului cum se produc
costurile directe şi indirecte şi permite optimizarea gamei de produse, precum şia
gamei de clienţi;
costuri deductibile; multe cheltuieli fixe se produc datorită unor activităţi inutile,
care pot fi eliminate;
îmbunătăţirea standardelor de deservire a clienţilor; standardele pot fi
îmbunătăţite de către conducere în urma unor analize „încrucişate” asupra
activităţilor.
7
forfetar= fixat dinainte la o sumă globală şi uniformă; în pauşal
costurile constante, deoarece unele din aceste costuri interesează stocurile unităţilor în curs sau
finite şi nevândute. În acest caz, începerea calculelor „refluxului” costurilor trebuie situată în
amonte: principiul este de a instala declanşarea costurilor faţă de un stadiu în amonte şi pentru
care nu există variaţii importante de stocuri. Se optează pentru începerea calculelor costurilor la
finele perioadei de fabricaţie dacă există stocuri de produse finite dar nu în curs de execuţie, la
terminarea unei serii de activităţi intermediare dacă există stocuri de producţie în curs de
execuţie în aval de aceste activităţi. Efectuarea acestor calcule în repetate rânduri ne apropie de
metoda refluxului sesizărilor tradiţionale.
Gestiunea producţiei conform principiului JIT verifică ipotezele celor două metode
intermediare. Astfel, operations costing va utiliza o serie de operaţii desfăşurate de un personal
nespecializat. Pe de altă parte, metoda costurilelor retrocalculate -backlush costing, va putea
ignora stocul de produse finite, cât şi consumurile unei perioade de vânzări. Aceste două metode,
în special a doua, care poate integra uşor principiile primei, sunt frecvent adoptate de
întreprinderile care lucrează în JIT, aşa cum o arată exemplul lui Harley-Davidson
(Turk,1990;Calvasina, 1989). Ele constituie prin reducerea prevederilor contabile permise, unul
din elementele reducerii costurilor asociat JIT.
Aşa cum afirma controlorul de gestiune de la Harley-Davidson: ,,Nimeni din uzină nu
obţine credit pentru o anumită lucrare decât dacă produsul pentru care lucrează nu a părăsit linia
de fabricaţie si nu se transformă într-o motocicleta gata pentru vânzare. Raţiunea este că nu
serveşte la nimic dacă un grup face o muncă magnifică pentru un rezervor de benzină în timp ce
ceilalţi nu sunt capabili să ridice la timp apărătorile de noroi. (...) Am căutat să eliminăm
individualismul atât cât putem. Această tehnică mobilizează toţi angajaţii pentru efectuarea
livrărilor la timp, elimină incitaţiile la stocuri şi la obţinerea timpului alocat, simplifică calculul
costurilor rebuturilor ce sunt evaluate numai la nivelul costului materiilor prime.” (D’Amore si
Miller, 1988, p.173). Se observă, astfel, legătura dintre contabilitate şi gestiunea procesului de
producţie.
Există mai multe variante ale metodei BFA, cea mai utilizată fiind aceea în care conturile
de materii prime şi de producţie în curs sunt înlocuite cu un singur cont - Contul de materii prime
şi producţie în curs (RIP = Raw and In Process). Toate costurile de transformare (manoperăşi
materile) vor fi alocate costului produsului finit şi nu producţiei în curs de execuţie.
Dintre avantajele metodei BFA menţionăm următorele:
este simplă, materiile prime şi producţia în curs de execuţie nefiind urmărite
separat, ca în metodele tradiţionale de calculaţie;
utilizează un număr redus de documente primare;
sistemul poate să descurajeze managerii în producţia pe stocuri, deoarece această
activitate nu “adaugă valore” rezultatului.
4. Contabilitatea ieşirilor
8
Drury, C., ş.a., Management Accounting Handbook, Second Edition, Londra, 1996
profit şi pierdere, o parte din costurile indirecte de producţie nu vor mai putea fi absorbite de
producţia în curs generând profituri mai mici. Singurul avantaj îl constituie creşterea cash-flow-
urilor prin focalizarea pe maximizarea ieşirilor sistemului şi reducerea costurilor.
Toate acestea l-au determinat pe Goldratt să afirme că tehnicile tradiţionale de
contabilitate sunt „inamicul numărul unu al productivităţii”. Goldratt consideră că interesul
primordial al unui manager este să răspundă la trei întrebări simple: „Câţi bani generează
compania?” „Câţi bani sunt investiţi în companie?” şi „Câţi bani sunt necesari pentru a exploata
compania?”. Acestor întrebări, Goldratt le contrapune trei indicatori: ieşirile -rata la care un
sistem generează bani prin intermediul vânzărilor -definite ca vânzări -costul materialelor
directe, active sau capital angajat şi costurile totale de fabricaţie care includ toate costurile de
transformare (manopera directăşi costurile indirecte de producţie)9.
Cu aceste noi concepte profitul net se determină ca:
Profit net = Ieşiri -Costuri totale de fabricaţie,
în timp ce eficienţa investiţiilor (ROI -Return on Investments) se calculează ca:
Iesiri -Costuri totale de fabricatie
Capital angajat
Deseori atacat că nu aduce nimic nou în gândirea contabilă, Goldratt încearcă de fapt să
inducă o schimbare paradigmatică în gândirea managerială. Partajând profitul net în ieşiri şi
costurile totale de fabricaţie, el propune o reierarhizare a priorităţilor manageriale. În mod
tradiţional, focalizarea se concentra asupra reducerii costurilor de producţie, apoi sporirea
ieşirilor şi, în final, reducerea capitalului angajat (în special reducerea stocurilor) în schimb,
viziunea lui Goldratt avantajează în primul rând maximizarea ieşirilor, apoi reducerea stocurilor
lăsând pe ultimul loc reducerea costurilor de fabricaţie.
Însă, conform lui Lucey (1992), Dugdale şi Jones (1996) principalele elemente ale
“contabilităţii ieşirilor” au fost promovate de Gallowaz şi Waldron (1998). Logica lor este că în
forma sa tradiţională contribuţia (vânzări -costuri variabile) nu reprezintă un indicator relevant al
profitabilităţii întrucât factorii capacităţii şi rata producţiei sunt ignoraţi.
TA este un sistem de măsurare a rezultatelor finale si de calculare a costului producţiei.
Se afirma ca el completează principiile JIT si atrage atenţia spre adevăraţii factori determinanţi ai
profitabilităţii, cum ar fi influenta modificarea volumului producţiei bazată pe comenzi sau pull-
through.
Producţia pull-through (determinată) reprezintă un sistem în care comenzile clientului
declanşează cumpărarea materiilor prime şi programarea producţiei pentru bunurile cerute. Spre
9
În terminologia originală Goldratt denumeşte capitalul angajat prin stocuri (inventory), iar costurile totale de
fabricaţie prin costuri de exploatare (operaţional expenses).
deosebire de acest sistem, procesul de producţie tradiţional utilizează metoda push-through10,
prin care produsele sunt fabricate pe termen lung si depozitate înainte de primirea comenzilor de
la clienţi. În cadrul producţiei pull-through, firma achiziţionează materiile prime şi
subansamblele pe măsura necesităţii.
În cadrul metodei pull-through (producţiei bazate pe comenzi)11, comenzilor primite de la
clienţi determină volumul producţiei sau altfel spus, producţiei bazată pe piaţa sau sistemul de
fabricaţie tip „client”. În aceste condiţii, sunt menţinute nivelele scăzute ale stocurilor, însă este
nevoie de o reglare mai frecventă a utilajelor, rezultând mai multe întreruperi ale activităţii.
Procesele de producţie lungi, considerate în trecut mai eficiente din punct de vedere al costurilor,
nu mai sunt oportune în mediul JIT; bunurile nu sunt produse pentru a fi stocate.
TA este definită ca fiind: „o metodă de măsurare a rezultatelor care raportează producţia
şi celelalte rezultate la intrări. TA calculează costul de producţie în raport cu modul în care
fiecare produs consuma resurse”.
TA are la baza trei concepte:
conceptul 1-cu excepţia costurilor de materiale directe pe termen scurt, cele mai
multe costuri (inclusiv manopera) sunt fixe. Aceste costuri fixe pot fi grupate sub
denumirea de costuri totale de fabricaţie (TFC = Total Factory Costs);
conceptul 2 – cu JIT nu trebuie lăsat să aştepte nici un client, deoarece nivelul
ideal al stocului este zero. În acest caz, neutilizarea capacităţii forţei de muncă va
fi inevitabilă în câteva operaţiuni, exceptând cea care este necesară în acel
moment. Lucrând pe baza ieşirilor va creşte doar volumul producţiei în curs de
execuţie (WIP)12 sau nivelul stocurilor de produse finite, creând un nonprofit.
Această situaţie nu poate fi încurajată.
După unii autori, dacă o resursă nu poate fi consumată în întregime din cauza capacităţii
limitate a unei „ştrangulări”, atunci ea trebuie dirijată, astfel încât, să poată fi utilă la un moment
dat, în anumite condiţii. Rezultă că, profitul este invers proporţional cu nivelul stocurilor. Relaţia
de calcul este, deci, următoarea:
10
Producţia push-through - producţia în căutare de piaţă sau system de fabricaţie de tip “producător”
11
Producţia pull-through - producţia bazată pe piaţă sau sistemul de fabricaţie tip „client”
12
WIP-Work in process
mări posibilitatea ca cererea clientului să poată fi satisfăcutăşi astfel se va
îmbunătăţi profitabilitatea.
Indicele TA sau rata ieşirilor se determină după formula:
Cost / ora de fabricatie = Costuri totale de fabricatie /Timpul disponibil pentru resursa
cheie
Deci, indicele TA trebuie să fie mai mare decât 1(TA>1), deoarece în cazul că el este
subunitar produsul va fi nerentabil pentru firmă (companie). În această situaţie, compania trebuie
să analizeze posibilitatea retragerii lui de pe piaţă. Prin utilizarea „contabilităţii ieşirilor”
valoarea nu mai este creată înainte ca produsele să fie vândute. Astfel, produsele finite care nu
sunt vândute nu produc venituri şi vor diminua „rata ieşirilor”. Această situaţie îi va determina
pe manageri să utilizeze „resursele cheie” numai pentru producerea bunurilor pentru care există
cerere pe piaţă. De asemenea, indicele TA poate să fie considerat în termeni absoluţi. Această
variantă permite compararea venitului total din intrări cu TFC-ul iar relaţia de calcul ia forma:
Venit din intrãri totale( Vânzãri-Costul materialelor directe)
Indice TA =
TFC(toate costurile,dar altele decât cele materiale )
Un bottlenecks este o activitate care impune o restricţie asupra unei linii de producţie sau
asupra unei fabrici, ca de exemplu, capacitatea unei maşini „cheie”. Uneori pot fi, însă, şi
condiţionări aleatorii. În acest caz, timpul efectiv pe „resursa cheie” este folosit şi nu timpul
efectiv pe condiţionarea întâmplătoare.
TA sugerează ca repartizarea tuturor cheltuielilor indirecte asupra costurilor de producţie
să se facă în funcţie de modul de utilizare resurselor în „resursa cheie”. În acest caz, costul
throughput se determină folosind relaţia:
Cost Throughput = Minute standard de ieşiri x Costuri totale de fabricaţie/
(costul ieşirilor) (folosirea resursei condiţionate) minut în resursă
cheie
Rezultă că rata de rentabilitate poate fi calculată astfel:
Rata de rentabilitate % = Cost Throughput/TFC actual (%),
în care : TFC actual reprezintă costuri totale de fabricaţie.
Aceasta va scădea sub 100% dacă:
ieşirile efective sunt mai mici decât cele bugetate (dacă este o condiţionare
întâmplătoare sau o calitate necorespunzătoare);
costurile efective de fabricaţie depăşesc pe cele bugetate.
Productivitatea muncii poate fi, deci, măsurată astfel:
Productivitatea muncii % = Cost throughput/Costul total efectiv al muncii (sau costuri
ataşate fortei de muncă)
În TA intrările sunt definite ca vânzări, mai puţin costurile materiale, în contrast cu
contribuţia vânzărilor din care se scad toate costurile variabile (materiale, salarii şi variabile
indirecte). De asemenea, în TA toate costurile, exceptând cele materiale, sunt fixe în raport cu
veniturile pe termen scurt.
Cu toate că, profesorii Kaplan şi Shank au criticat metoda TA pentru accentul său pe
termen scurt, TA poate fi, însă, utilăşi în mediile JIT. Astfel, TA contribuie la direcţionarea
atenţiei spre condiţionări şi orientează managementul spre a se concentra pe elementele „cheie”
în realizarea de profituri, reducerea stocurilor şi reducerea timpului de răspuns la solicitările
clientului.
Câteva concluzii referitoare la „contabilitatea ieşirilor” sunt evidenţiate în cele ce
urmează. În primul rând, asemănarea între „contabilitatea ieşirilor” şi metodele de calculaţie a
costurilor parţiale a făcut pe mulţi autori să considere „contabilitatea ieşirilor” ca pe o variantă a
acestora. Ideea pe care se bazează „contabilitatea ieşirilor” este că toate costurile, exceptându-le
pe cele cu materialele directe, sunt fixe pe termen scurt. Unii autori au criticat vehement
orientarea short-terministă a abordării “contabilităţii ieşirilor” însă această abordare s-a dovedit
extrem de utilă în special în mediile caracterizate de utilizarea sistemelor JIT. Mai mult, scopul
“contabilităţii ieşirilor” nu este neapărat acela de a aduce noutăţi din punct de vedere
metodologic, ci mai degrabă de a răspunde necesităţilor informaţionale rezultate din
reierarhizarea priorităţilor manageriale.
Sursa: Needles Jr., B.E., Anderson, H.R., Caldwell, J.C., Principiile de bază ale contabilităţi, traducere, Leviţchi, R.,
Editura Arc, Chişinău, 2001