CURSUL nr.

4
FORME ALE COMUNICĂRII:
COMUNICAREA INTERPERSONALĂ, NONVERBALĂ ( limbajul trupului),
COMUNICAREA ÎN SCRIS
a). Interacţiunile umane fără comunicare ar fi imposibile fără transmiterea şi receptarea acestor
mesaje. În acest sens, relaţiile dintre oameni se mai numesc şi relaţii comunicaţionale.
Comunicarea reprezintă, prin urmare, un ansamblu de procese fizice şi psihice prin care omul
relaţionează cu una sau mai multe persoane, pentru atingerea unor obiective.

Emiţător Mesaj Receptor

Canal

feedback

Comunicarea este tranzacţia de mesaje între participanţi. Comunicarea se realizează cu scopul de a

schimba comportamentul receptorului.
Individul trăieşte în mijlocul unei comunicări permanente, timp de peste 11 ore zilnic, timp în care
este treaz (Timm P. R., 1980): scris - 9%; citit - 16 %; vorbit - 30%; ascultare - 45%.
Când vorbim de comunicare interpersonală, trebuie să punem în antonimie conceptul de
comunicare impersonală şi comunicare personală.
Studiile asupra comunicării interpersonale oferă 3 perspective, 3 definiţii:
- definiţia componenţială: Emiţătorul trimite un mesaj cu un anumit efect, cu o anumită
oportunitate - feedback imediat;
- definiţia relaţională (diatică) - comunicare între 2 persoane (diatică: profesor-elev);
- definiţia progresivă - ca final al unei progresii sau dezvoltări, de la comunicarea impersonală la
comunicarea personală - personalizată (cunoaşterea receptorului).
Comunicarea interpersonală este determinată de trei factori:
● factori psihici: comunicarea suferă influenţa nivelului de cunoaştere a partenerilor de dialog.
Aici avem în vedere normele de grup, comunicare oficială – profesor-elev; norme personale, când
profesorul se cunoaşte personal cu elevul/studentul atunci comunicarea suferă unele modificări, adică
se schimbă contextul, comunicarea devenind mai ,,caldă”, mai ,,apropiată”.
● date (factori) cu rol explicativ despre celălalt: cunoaşterea unei persoane este însoţită de
predicţii privind reacţia acestuia. În aceste condiţii, emiţătorul îşi formulează mesajele în funcţie de
reacţiile presupuse ale receptorului (ocolim anumite subiecte, ne formulăm mesajele în anumiţi
termeni, folosim un anume ton etc.);
● reguli stabilite: în condiţiile unei comunicări impersonale, ne conducem după reguli stabilite prin
norme sociale. Cu cât relaţia devine mai puţin impersonală, cu atât normele sociale reglementează mai
puţin relaţiile între partenerii de comunicare.
Urmare a acestor observaţii, elementele definitorii ale comunicării interpersonale capătă unele
caracteristici speciale care dau specificul acestui tip de comunicare, faţă de comunicarea clasică -
procesul de comunicare standard.
Componentele comunicării (emiţător, mesaj, receptor, feedback) capătă noi valenţe în condiţiile
comunicării interpersonale:

1
 Emiţător:
- mediu exterior; Receptor:
- stimuli interni Mesaj: Canal/ - mediu exterior;
(experienţe, atitudini, - verbal; mediu - stimuli interni Feedback
abilităţi); - nonverbal. (experienţe, atitudini, verbal,
- percepţie, codare, abilităţi); nonverbal
decizii; - mecanisme de
- mecanisme de receptare;
transmitere. - percepţie, decodare;
- interpretare.
zgomote

Studiile deceniului cinci şi structura comunicării prezentată în cursul inaugural, prezintă

comunicarea ca pe un proces secvenţial: E. M. R. În comunicarea interpersonală intervin unele
elemente specifice:
● variabilele psihice, sociale şi cognitive ale emiţătorului;
● caracterul neliniar al comunicării şi interşanjabilitatea rolurilor – E fiind concomitent şi R.
Astfel, schema comunicării, din această perspectivă, este: E şi R = actori, interlocutori;
convorbirea devine: schimb de mesaje şi semnificaţii, iar feedbackul înseamnă adecvare şi
transformare.
Contextul comunicării. Orice comunicare se desfăşoară într-un context care se impune în mod
hotărâtor: nuntă, înmormântare, întrecere sportivă, sesiune ştiinţifică etc.
Contextul comunicării are trei dimensiuni:
● dimensiunea fizică: dispunerea spaţială a interlocutorilor influenţează limbajul, aşezarea
mobilierului;
● dimensiune socio-psihică: statusul şi relaţiile dintre interlocutori; normele societăţii; caracterul
formal/informal al comunicării, caracterul rece/cald al situaţiilor de comunicare;
● dimensiunea temporală: timpul zilei în care se desfăşoară comunicarea (favorabil/ nefavorabil,
zi/dimineaţă/seară etc.); succesiunea replicilor. Aceste dimensiuni se influenţează reciproc, aşa încât
comunicarea este un proces dinamic.
Autodezvăluirea ca formă de comunicare. Autodezvăluirea este o formă de comunicare prin care
vorbeşti altora despre tine. Autodezvăluirea poate pune în circulaţie informaţii despre:
- valori, credinţe, aspiraţii: ,,cred în…; aş vrea să…; aş vrea să fiu în locul…; vreau să ajung…”;
- comportamente: ,,am făcut o boacănă…; nu merg niciodată la...; nu fac niciodată…”;
- pune în joc informaţii din cele mai diverse; sunt născut în zodia…; la cutremurul cel mare…;
- purtarea sau nonpurtarea verighetei este formă de comunicare nonverbală.
Prin autodezvăluire, E. ne oferă informaţii despre sine cu diverse obiective: cu scopul de se
autodezvălui, din nevoia de a se descărca/încărca emoţional, pentru a se disculpa, justifica, explica etc.
Indivizii extravertiţi se dezvăluie mult mai uşor. Se observă că americanii sunt mai deschişi decât,
europenii iar europenii sunt mai deschişi decât asiaticii. Femeile sunt mai deschise decât bărbaţii, mai
ales când se dezvăluie către acelaşi sex: ,,între noi femeile…”. De asemenea, constatăm că E. pune în
circulaţie mai multe informaţii pozitive decât negative, prin care urmăreşte să releve avantajele în
defavoarea dezavantajelor.
Exerciţii: - Identificaţi factorii care vă influenţează disponibilitatea de autodezvăluire.
- Cât de importantă este autodezvăluirea în relaţiile dvs. de dragoste, prietenie, serviciu, familie, în
societate etc.
Cunoaşterea interlocutorului este foarte importantă în controlul situaţiei de comunicare.
Identificarea specificului interlocutorului permite adaptarea E. la partenerul/partenerii de comunicare.
Pentru cunoaşterea reală a interlocutorului, studiile psihologice şi de ştiinţe ale comunicării propun
grile diverse de analiză. Înţelegerea tipologiei umane, permite E. să găsească explicaţii privind
comportamentul R.
În privinţa situaţiilor de comunicare, interlocutorii pot fi de două feluri:

2
 - interlocutori obligaţi să participe la comunicare: elevi, studenţi, cei cercetaţi, aşa
numiţii ,,prizonieri”;
- interlocutorii voluntari. Aceştia sunt mai relaxaţi, mai toleranţi. Au o atitudine ce tinde către
acceptare, sunt mai interesaţi, mai colaborativi.
În sprijinul cunoaşterii interlocutorului, se propune o tipologie în care interlocutorul este axat pe:

Acţiune Metodă organizare idee

Plin de energie concret, prudent, spontan, emotiv tip imaginativ
Nerăbdător logic, comprehensiv creator
Decis Metodic sensibil, perspicace plin de idei
atitudine recomandată pentru emiţător
scurt, decis, trebuie să fiţi precis nu e recomandat să vă alocaţi timp îndelun-
lansaţi direct în discuţie gat pentru discuţii
nerăbdător etc. fără să fie hărţuit
discurs recomandat pentru interlocutor
termeni de obiective Planuri discută în termeni de tema examinată trebuie
necesităţi, motivaţii. pusă în termeni de:
performanţe, Încercări muncă în echipă concepte
concluzii
Soluţii Comunicare inovaţii
control şi organizare Sentimente proiecte
se cer intervenţii logice valori metode
prezentaţi soluţii Credinţe ameliorări

Cercetătorii J. P. Lorenzi şi C. Aina dezvoltă o grilă amplă de interlocutori, oferind şi remedii.

Tip Manifestări Remediu

Rezervatul Vorbeşte puţin sau cu timiditate, evită să se plaseze Câştigaţi-i încrederea, valorifi-
în centrul discuţiei. caţi-i fiecare intervenţie.
Vorbăreţul Discută cu toată lumea. Este inepuizabil în orice Readucerea la scopurile stabi-
domeniu. lite şi la timpul afectat;
Migălosul Insistă pe detalii, antrenează grupul în discuţii Fixaţi obiectul discuţiei.
sterile.
Susceptibilul Se indignează, se simte jignit. Provocaţi reacţia grupului.
Încăpăţânatul Rămâne pe poziţii, îşi supraevaluează experienţa Discutaţi cu el separat.
Retardatul Ritm lent, spirit neliniştit Fiţi pedagog.
Bufonul Ia totul în glumă, provoacă râsul. Stăpâniţi-l cu umor.
Agresivul Critică metodele şi conţinuturile Rămâneţi calm, iar la nevoie,
ridicaţi tonul.
Specificul temperamental al interlocutorului. Comunicarea interpersonală depinde foarte mult de
temperamentul interlocutorului. Tipurile temperamentale ale oamenilor sunt: sangvinicul, colericul,
flegmaticul, melancolicul. Trebuie precizat că aceste tipuri clasice nu se găsesc niciodată în stare pură,
fapt existent şi în comportamentul lor în raporturile de comunicare.
1). Sangvinicul reprezintă tipul cel mai agreabil sub raport comunicaţional. Este adaptabil oricărei
situaţii, este flexibil, sociabil, optimist, creativ, are simţul umorului, dar refuză programele rigide,
găsind scuze, chiar dacă nu poate spune ,,nu”, găseşte scuze, se plictiseşte repede. Are nevoie de a fi
privit, recunoscut şi admirat. Îi displac partenerii care nu-i apreciază umorul.
2). Colericul se remarcă prin spirit autoritar, nestăpânit, uşor irascibil, îşi asumă riscuri, conduce,
degajă încredere, renunţă cu greu la punctele sale de vedere, autocrat, dominator, tinde să devină
dependent de activitatea profesională, este înclinat spre rigiditate. Are ieşiri nervoase frecvente, are
dorinţa unei permanente schimbări, uneori dă naştere la conflicte. Stabileşte uşor relaţii de comunicare
cu sangvinicii, datorită capacităţii lui de adaptare. Apreciază partenerii de discuţie cooperanţi, care au

3
aceleaşi opinii, care îl sprijină şi i se subordonează, dar îi displac partenerii neloiali, independenţi, fără
simţul responsabilităţii.
3).Flegmaticul ridică probleme în plan comunicaţional. Manifestă calm, lentoare, seriozitate,
echilibru emoţional rezistenţă la efort. Ca puncte forte semnalăm: calm, echilibru, sobru, afabil,
conciliant, demn de încredere, stabil, bun ascultător, consecvent, bun manager.
Ca puncte slabe, semnalăm: neimplicat, apatic, încăpăţânat, indiferent, neperseverent, puţin
adaptabil la schimbare. În plan emoţional, are nevoie, mai mult decât celelalte temperamente, de
sentimentul preţuirii de sine şi de preţuirea celorlalţi. Apreciază partenerii de discuţie care iau decizii
în locul lui, apreciază pe cei care îl respectă şi îi recunosc calităţile şi îi displac cei care aşteaptă prea
mult de la el.
4). Melancolicul întâmpină dificultăţi de comunicare, deoarece manifestă tendinţa de a se închide
în sine şi de suspiciune generalizată. Este înclinat spre a identifica aluzii alarmante, acumulează
tensiuni interioare, rareori extravertite. Melancolicii dau cei mai mulţi astenici. Ca puncte forte
semnalăm: tip organizat, apreciază liniştea şi activităţile pe cont propriu, este corect, analitic, exact.
Traduce totul în cifre şi scheme grafice.
Ca puncte slabe identificăm: idealist până la naivitate, suspicios, greu de mulţumit, se deprimă cu
uşurinţă, perfecţionist până la extremă, acumulează frustrări.
Asemeni sangvinicului, melancolicul este emotiv, dar emotivitatea diferă. Melancolicul are nevoie
de stabilitate, ordine, sensibilitate şi sprijinul celor din jur. Apreciază seriozitatea şi profunzimea
interlocutorilor. Ca parteneri de comunicare preferă sangvinicii pe care şi-i ia în calitate de confidenţi
şi se fereşte de replicile ironice ale colericilor. În relaţia cu flegmaticii, discuţia de poate lega, dar
numai atât cât ,,e necesar”, cu melancolicii discută puţin, preferând ,,să tacă împreună”.
În condiţii de stres - controversă -, punctele forte sunt exacerbate şi se transformă în puncte slabe:
sangvinicul se va entuziasma şi va vorbi fără oprire, colericul va prelua controlul asupra situaţiei,
lezând partenerii, melancolicul va încerca să facă ordine şi va deveni deprimat, iar flegmaticul pentru a
menţine liniştea, se va retrage şi va renunţa.
Stiluri de comunicare. Ca mod de a comunica, stilul reprezintă variabila cognitivă, afectivă şi
comportamentală aferentă procesului de comunicare.
Orice situaţie de comunicare poartă amprenta experienţei (mentală, fizică, psihică) fiecărui
participant, care dă procesului de comunicare amprenta sa personală.
Astfel, tipologia stilurilor de comunicare poate fi:
- stilul neutru (relaţii oficiale, formale);
- stilul familiar, colocvial (lejeritate în alegerea mijloacelor de expresie), exprimare mai puţin
preţioasă, mai apropiată: familie, prieteni, colegi;
- stilul solemn, protocolar (căutarea minuţioasă a termenilor, formulelor, modalităţilor de
adresare);
- stilul beletristic - abordează exhaustiv, mare bogăţie de sensuri;
- stilul ştiinţific - se caracterizează prin apel la inducţie şi deducţie, la raţionamente;
- stilul administrativ - un stil funcţional, specific comunicării instituţionale, formule tip clişeu;
- stilul publicistic - abordează o mare varietate de teme, se apropie de stilul beletristic, punând
accentul pe informaţie;
- stilul de comunicare managerială, vizează informarea şi rezolvarea de probleme în termeni de:
obiective, măsuri, metode, costuri. Raportat la ,,interlocutor” - cu particularităţile aferente -, dezvoltăm
cinci stiluri:
- stilul emotiv - specific receptorilor: expresivi, care vorbesc repede, au comportament dinamic,
gesticulează, sunt atraşi de relaţiile informale, posedă putere de convingere, prezintă sociabilitate
ridicată etc.;
- stilul director - caracteristic celor care au o atitudine serioasă şi preocupată, exprimă opinii clare,
sunt dificil de abordat, prezintă sociabilitate scăzută, au gesturi ferme, glas sonor;
- stilul flexibil - specific celor care încearcă în permanenţă să-şi schimbe stilul propriu, a celor care
merg în permanenţă în întâmpinarea celorlalţi;
- stilul reflexiv - caracteristic celor care se controlează emoţional, îşi caută cuvintele, formulează
cu atenţie mesajele, sunt liniştiţi aparent, preferă ordinea şi caută un loc de lucru ordonat, îşi revăd
detaliile şi nu dau decizii rapide;
4
 - stilul îndatoritor - specific celor nerăbdători, celor care nu se implică în luarea deciziilor, ascultă
cu atenţie şi înţelegere, prezintă sociabilitate ridicată.
Trebuie precizat că stilul dă sau primeşte conotaţii negative sau pozitive în raport cu partenerul de
comunicare, în raport cu contextul şi subiectul comunicării.

b. Comunicarea nonverbală. Când vorbim despre comunicarea nonverbală trebuie să ne

reamintim formele şi tipologia limbajului:
● limbaj verbal - realizat prin vorbe, prin cuvinte;
● limbaj paraverbal - intonaţie, intonaţie, expresivitate, pauze, volumul vocii, accent, ritm etc.;
● limbaj nonverbal - în care comunicarea se realizează prin: mimică, gestică, distanţă personală
Comunicarea nonverbală reprezintă ansamblul elementelor nonverbale, instrumentele sale de
realizare constituite din elemente paralingvistice.
●limbajul trupului (indică poziţia corpului, prin expresia feţei, prin gesturi, sublinierea unor idei,
gânduri, atitudini, dar uneori şi lucruri pe care n-am vrea să le comunicăm);
●limbajul spaţiului (modul în care utilizăm spaţiul social, personal si public);
●limbajul timpului (punctualitatea, respectarea programului, termenelor, sau chiar petrecerea
timpului cu cineva);
●limbajul tăcerii (comunică, aprobă sau dezaprobă, poate exprima admiraţie sau poate păstra o
taină);
●limbajul lucrurilor (preferinţă pentru anumite lucruri, modul de aranjare);
●limbajul culorilor (culorile calde stimulează comunicarea, cele reci inhibă).
Comunicarea nonverbală exprimă atitudini interpersonale, stări afective, consolidează şi nuanţează
ideile transmise. Anumite caracteristici ale comunicării pot influenţa procesul de comunicare.
Astfel:
●repetarea înseamnă întărirea mesajului verbal;
●substituirea - înlocuirea exprimării verbale, a unei stări de spirit;
●complementaritatea – precizează tipul de relaţie al interlocutorului;
●accentuarea înseamnă sublinierea unor părţi din mesaj sau disponibilitatea spre dialog;
●contrazicerea presupune existenţa unor mesaje duble în sens evident sau subtil.
Afectele fundamentale: bucuria, furia, surpriza etc., sunt gesturi reflexe, ilustratoare, adaptatoare.
Metacomunicarea este forma comunicării prin intermediul căreia se realizează operaţia de control
a înţelegerii dintre parteneri. Înţelegerea, acceptarea, interacţiunea sunt dirijate la nivelul
metacomunicării despre comunicare, a instrucţiunilor prezentate în raport cu actul de interrelaţionare.
Metacomunicarea stabileşte condiţiile de interpretare a discursului pentru destinatar, impunând şi
obligativitatea reacţiei de răspuns. Este şi un control al atenţiei, înţelegerii şi acordului exprimat în
timpul comunicării.
Altfel spus, deoarece mesajele relaţionale - cu adresabilitate exactă, construite pentru a fi
decodificate, înţelese - nu sunt nici numai verbale, nici doar neverbale, există în fiecare şi o
comunicare asupra comunicării, stabilindu-se relaţia ca mesajul dorit să genereze anumite reacţii
interlocutorului.
Păstrarea tăcerii are şi ea anumite funcţii comunicative:
●întăreşte sau tensionează relaţia;
●poate jigni sau împăca;
● poateascunde sau scoate în evidenţă informaţii;
●exprimă acordul sau dezacordul;
●comunică o atitudine de precauţie;
●ne permite să ne organizăm gândurile;
●permite interlocutorului să reflecteze asupra propriilor idei, reacţii sau sentimente.
Pentru aceste considerente, tăcerea este indicată în anumite situaţii:
●după ce s-a pus o întrebare;
●după ce s-au exprimat lucruri importante, pentru a le spori impactul;
●când starea emoţională este puternică;

5
 ●după ce s-a recepţionat un volum mare de informaţii.
În comunicarea didactică un rol important îl are comunicarea gestuală, pentru că elevii ,,urmăresc”
fiecare mişcare a profesorului, fiecare modulaţie vocii.
Când ne adresăm, fără a ne opri din comunicarea verbală, pentru a nu întrerupe cursivitatea,
apelăm la anumite mişcări:
●mişcări deictice (prin care se indică obiecte, locuri, persoane);
●mişcări ritmice (pentru a reproduce ritmul unei acţiuni sau eşalonarea, ordonarea unor obiecte);
●gesturi de reglaj, care dirijează, controlează şi întreţin comunicarea (o aplecare din cap, o
grimasă etc., pot determina o reconsiderare totală a strategiei discursului, în general, a comunicării);
●mişcările afective ne pot comunica stările sufleteşti prin care trece copilul (umerii căzuţi, capul
plecat, amărăciunea întipărită pe faţă).
Cunoaşterea şi ,,citirea” corectă a unor astfel de mesaje, de către dascăl, îl poate ajuta să devină un
adevărat suport pentru copil în activitatea şcolară. Exagerarea reacţiei mimico-gestuale constituie
câteodată un mijloc de a falsifica informaţia afectivă. Efectul se înscrie, în majoritatea cazurilor, în
sfera şantajului sentimental (ne prefacem mai supăraţii decât suntem faţă de anumite greşeli ale
copiilor, pentru a evita repetarea lor).
Privirea semnificativă - de încurajare, dojenitoare - reprezintă, de asemenea, o formă de
comunicare nonverbală. Interlocutorul trebuie să simtă şi să înţeleagă semnificaţia privirii noastre, care
poate constitui un suport, un sprijin sau un reper pentru activitatea lui viitoare.
Comunicarea tactilă reprezintă un alt aspect al comunicării nonverbale. Ea constă în atingeri ce
transmit emoţii pozitive, cum sunt mângâierile pe creştetul capului pentru a-l încuraja, pentru a-l
aproba, a-l stimula sau dacă plânge - pentru a-l linişti. La clasă mai putem folosi şi atingerile de control
care vizează dirijarea comportamentului sau a atitudinilor.
O altă formă de comunicare nonverbală este comunicarea muzicală care se poate realiza cu succes
prin asigurarea unui fond muzical adecvat, prin interpretarea unei melodii cunoscute etc. ….

c. Comunicarea în scris implică un control conştient al mesajului, un control asupra corectitudinii

şi a veridicităţii elementelor informale, expresive şi formale care formează conţinutul mesajului.
Pentru a înţelege cât mai bine comunicarea în scris, trebuie să o raportăm în permanenţă la
comunicarea orală, situaţie în care vom observa atât avantajele cât şi dezavantajele celor două forme
de comunicare.
Astfel, la comunicarea în scris vom identifica următoarele caracteristici:
● controlul conştient al elementelor informale, expresive şi formale care formează conţinutul
mesajului. Putem reveni şi corecta sau preciza anumite date.;
● prezentarea clară şi atent structurată a argumentelor şi motivaţiei opiniilor şi a materialului
documentar;
● verificarea, corectarea şi aplicarea, în redactare, a regulilor limbii române corecte;
● caracterul definitiv şi ireversibil al mesajului - verba volant, scripta manent. De multe ori, tocmai
acest caracter de lucru definitiv duce la ezitări din partea emiţătorului. Având la dispoziţie timpul şi
opţiunile, comunicarea scrisă nu va beneficia de spontaneitate.
● Comunicarea în scris este mai complexă, deoarece presupune stăpânirea competenţelor de citit-
scris, dar şi obligaţia cunoaşterii regulilor de ortografie şi punctuaţie.
● Comunicarea în scris nu permite controlul asupra receptării mesajului şi nu poate avea un
feedback imediat.
● Comunicarea în scris permite lectorului posibilitatea de a relua lectura şi de a cântări cu atenţie,
atât corectitudinea mesajului, cât şi veridicitatea conţinutului, întărind sau modificând mesajul.
Tabel comparativ al celor două forme de comunicare
Comunicarea verbală Comunicarea în scris
Mai personală Mai formală
Control asupra receptării Control redus asupra receptării
Feedback imediat Feedback întârziat sau inexistent
Eficientă pentru idei relativ simple, pentru mesaj cu Eficientă pentru idei complexe
suport vizual
6
Eficientă când se doreşte un răspuns imediat şi Eficientă pentru un răspuns raţional
emoţional
Permite pierderea acurateţei de la E la R Asigură păstrarea acurateţei
Cere ca E şi R să fie în acelaşi loc şi moment Nu condiţionează prezenţa E şi R în acelaşi loc
Beneficiază de numeroşi indici nonverbali Lipsă indici nonverbali
Planificarea comunicării în scris. Necesită aceiaşi paşi ca în elaborarea unei compuneri:
- atitudine responsabilă pentru cuvântul scris;
- ordonarea ideilor;
- stabilirea lungimii textului;
Planificarea conţinutului în funcţie de întrebările la care trebuie să răspund:
- ce vreau să spun?;
- cui mă adresez?;
- în ce mod?;
- ce responsabilitate am?
- cum voi fi receptat?
- voi fi suficient de bine înţeles?
Planificarea comunicării în scris presupune:
- stabilirea obiectivului;
- selectarea informaţiilor sau a ideilor în funcţie de importanţa acestora;
- ordonarea informaţiilor astfel: logic, cronologic, spaţial, din perspectiva importanţei,
crescător, descrescător, cauză şi efect, tematic.
- structurarea unui plan care ajută la receptarea informaţiei;
- elaborarea unei prime variante;
- elaborarea variantei finale.
Tip de plan Caracteristici
Dialectic Teză – prezentarea unui model explicativ; antiteză – critică sau respingere a
construcţiei anterioare; sinteză – propunere de depăşire;
Progresiv Fapte şi întrebări – contextul spaţio-temporal, problematizarea; analiză –
mecanisme, factori, consecinţe
Planul unei comunicări în scris trebuie să fie:
- flexibil (păstraţi un spaţiu care să vă permită să improvizaţi);
- controlabil (verificaţi dacă aţi atins toate obiectivele propuse);
- realist (conform ritmului propriu).
Caracteristicile textului / mesajului:
Coeziunea. Este definită ca o trăsătură care asigură unitatea semantică a unui text. Coeziunea este
asigurată de:
● coreferenţionalitate - desemnează aceeaşi realitate lingvistică;
● competenţă enciclopedică - cunoaşterea semnificaţiei termenilor;
● Coeziunea asigură unitatea sintactică a textului;
● Coeziunea este dată şi de cuvintele de legătură: adverbe relative, conjuncţii, prepoziţii, locuţiuni
conjuncţionale şi prepoziţionale: şi, nici, sau ori, dar, iar însă ci, deci, aşadar; de la, în…
Dacă dorim:
● adăugare de idei, utilizăm: mai întâi, în primul rând, pe de o parte, apoi, în al doilea rând, în
plus, de altfel, pe de altă parte etc.;
● precizare, explicaţie: în ceea ce priveşte, în acest sens, căci, în cazul în care, dacă etc.;
● idei opuse: dar, or, în schimb, din contra, desigur etc.;
● ilustrare, exemplificare: tocmai, de exemplu, astfel etc.;
● concluzie: în consecinţă, în definitiv, pentru a încheia etc.
Lizibilitatea textului este calitatea acestuia de a putea fi citit, înţeles şi memorat cu uşurinţă.
Regulile lizibilităţii sunt concepute în acord cu funcţiile ochiului, creierului şi minţii.
Înţelegerea şi memorarea textelor pot fi blocate de cuvintele lungi şi de frazele care au mai multe
cuvinte.
Pentru redactarea corectă concisă şi expresivă a unui text se recomandă:
7
 ● o singu ră idee principală într-un singur paragraf;
● utilizarea unui vocabular cunoscut receptorului;
● fraze scurte şi adaptate contextului;
● folosirea diatezei active în defavoarea celei pasive;
● Evitaţi cuvintele inutile, expresiile banale, clişeele lingvistice, repetările de cuvinte etc.
● Se cere evitarea aglomerării într-o singură frază a cuvintelor de genul: care, ce, deci, cine, abuzul
de cuvinte inutile (procedez la expedierea unei scrisori – expediez o scrisoare).
● Se cere utilizarea corectă a semnelor de ortografie şi punctuaţie.
Comunicarea în scris este destinată transmiterii de informaţii, dorinţe, solicitări, cunoştinţe, a
datelor personale, la mare distanţă, iar rezolvarea problemelor se face în timp. Comunicarea în scris
este o comunicate mijlocită (semnele grafice), iar feedbackul unei asemenea comunicări nu este
imediat.