Rolul strategiilor interactive în cadrul procesului educațional.

I.Ce sunt strategiile didactice?

Termenul de ”strategie” își are originea ”într-un cuvânt grecesc cu semnificația de

generalitate și până de curând a avut un înțeles strict militar: arta planificării și
conducerii războiului”(Strategie,Ghid propus The Economist Books,1998,p.165)
[1].
Strategie-un ansamblu de acțiuni coordonate și armonios integrate menite să
dirijeze învățarea în vederea realizării obiectivelor.Cuprinde
metode,procedee,mijloace didactice în vederea realizării scopului didactic stabilit.
O definiție obiectivă ne este oferită de E.Noveanu, care susține că ”prin strategie
didactică înțelegem un ansamblu de decizii vizând desfășurarea procesului
instructiv-educativ,în vederea atingerii unor obiective,decizii adecvate situației
concrete (factorilor care influențează asupra rezultatelor proiectate)”[2].
Ioan Cerghit în ”Metode de învățământ” subliniază faptul că strategiile didactice
ocupă ” un loc central” în cadrul procesului de învățământ.”Procesul de învățământ
se constituie dintr-o serie de strategii”[3],era de părere autorul.
II.Care sunt strategiile didactice interactive?
”Modul de sistematizare a conținutului învățământului determină mersul gândirii
pedagogice a profesorului în selectarea și aplicarea metodelor didactice”.[4]
Strategiile didactice ”prescriu modul în care elevul este pus în contact cu noul
conținut,indicând traiectoria pe care urmează să o parcurgă în
vederea  personalizării,integrării acestuia”.[5]
Metodele interactive sunt modalităţi moderne de stimulare a învăţarii şi dezvoltării
personale încă de la vârstele timpurii, sunt instrumente didactice care favorizează
interschimbul de idei, de experienţe, de cunoştinţe. Interactivitatea presupune o
învăţare prin comunicare, prin colaborare, produce o confruntare de idei, opinii şi
argumente, creează situaţii de învăţare centrate pe disponibilitatea şi dorinţa de
cooperare a copiilor, pe implicarea lor directă şi activă, pe influenţa reciprocă din
interiorul microgrupurilor şi interacţiunea socială a membrilor unui grup.[6]
Implementarea acestor instrumente didactice moderne presupune un cumul de
calităţi şi disponibilităţi din partea cadrului didactic: receptivitate la nou, adaptarea
stilului
didactic, mobilizare, dorinţă de autoperfecţionare, gândire reflexivă şi modernă,
creativitate,
inteligenţa de a accepta noul şi o mare flexibilitate în concepţii. Un învăţământ
modern, bine conceput permite iniţiativa, spontaneitatea şi creativitatea copiilor,
dar şi dirijarea, îndrumarea lor, rolul profesorului căpătând noi valenţe, depăşind
optica tradiţională prin care era un furnizor de informaţii.În organizarea unui
învăţământ centrat pe copil, profesorul devine un coparticipant alături de elev la
activităţile desfăşurate. El însoţeşte şi încadrează copilul pe drumul spre
cunoaştere. Ion și Mirela Albulescu subliniază faptul că acestea ” oferă soluții de
ordin structural-procedural,cu privire la programarea și combinarea diferitelor
metode,procedee,mijloace și forme de organizare,dar și cu privire la programarea
unui întreg set de operații de învățare.În funcție de strategia aleasă,profesorul
identifică operațiile pe care elevii urmează să le efectueze pentru a ajunge la
achizițiile dorite”[7].
Utilizarea metodelor interactive de predare –învăţare în activitatea didactică
contribuie la îmbunătăţirea calităţii procesului instructiv educativ, având un
caracter activ –participativ şi o reală valoare activ –formativă asupra personalităţii
elevului. Profesorii recurg prea des la explicaţii şi demonstraţii de genul „hai sa-ţi
arăt cum”. Pentru  moment elevul înțelege, reține, însă doar …pentru
moment.Dacă elevilor nu li se oferă ocazia discuţiei, a investigaţiei, a acţiunii şi
eventual a predării, învăţarea nu are loc.
 
Exemple de strategii didactice interactive utilizate în procesul de învățământ:
 
1.Metode și tehnici de predare-învățare interactivă în grup:
-metoda predării/învățării reciproce;
-metoda mozaicului (jigsaw);
-metoda ”Schimbă perechea” (share-pair circles);
-metoda piramidei.
 
2.Metode și tehnici de fixare și sistematizare a cunoștințelor,priceperilor și
deprinderilor
-Diagrama cauzelor și a efectului
-tehnica Lotus (Floarea de nufăr).
 
3.Metode și tehnici de rezolvare de probleme prin stimularea creativității
-Brainstorming
-Explozia stelară (Starbursting)
-metoda Pălăriilor gânditoare (”Thinking hats”- Edward de Bono)
-Tehnica 6/3/5
-Philips 6/6
-Metoda Frisco
-Sinectica
-Studiul de caz.[8]
 
III. Sunt utile strategiile didactice interactive  în cadrul procesului de
învățământ?
Strategiile didactice interactive  au un rol esențial și un loc important  în toate cele
trei faze ale conceperii și realizării activității didactice, scrie Crenguța –
Lăcrămioara Oprea,și anume:
1)Faza proiectării-profesorul decide ce strategie bazată pe învățarea prin cooperare
sau prin competiție,prin cercetare-descoperire sau prin receptare activă a
informațiilor etc ;
2)Faza de desfășurare a activității-atunci când se materializează/concretizează
strategia didactică aleasă în mod flexibil și prin adaptări continui.
3)Faza (auto)evaluării-are în vedere aprecierea rezultatelor și a calității strategiilor
didactice aplicate[9].
            În vederea asigurării unui proces educativ adecvat cadrul didactic trebuie să
fie preocupat de faptul cum va reuși să-I determine pe elevi să învețe, și mai puțin
de ceea ce va preda elevilor.Astfel,se poate spune că  strategiile didactice
constituie ” cheia reușitei activității instructiv-educative și elementul ei central”.
[10]
            În procesul actual de învățământ se acordă strategiilor didactice un rol
esențial în realizarea dezideratelor educaționale, ele deținând ”o poziție privilegiată
în ansamblul factorilor responsabili pentru succesul școlar al elevilor

[1]Crenguța- Lăcrămioara Oprea,Strategii didactice interactive,Editura Didactică

și Pedagogică ,R.A.,București,2006,p.22;
[2]Adalmina Ungureanu,Metodica studierii limbii și literaturii române-
învățământul primar-,Editura AS S,IaȘi,2003,p.205;
[3]Ioan Cerghit,Metode de învățământ,Editura Didactică și
Pedagogică,București,1980,p37;

[4]Miron Ionescu,Chiș Vasile,Strategii de predare-învățare,Editura

Științifică,București, 1992, p87;
[5]Crenguța- Lăcrămioara Oprea,Strategii didactice interactive,Editura Didactică
și Pedagogică ,R.A.,București,2006,p.44;
[6] Miron Ionescu,Chiș Vasile,Strategii de predare-învățare,Editura
Științifică,București, 1992;
[7]Ion Albulescu,Mirela Albulescu,Predarea și învățarea disciplinelor socio-
umane, Editura Polirom,Iași,2000, p.94;
[8] Crenguța- Lăcrămioara Oprea,Strategii didactice interactive,Editura Didactică
și Pedagogică ,R.A.,București,2006,p4;
[9]Crenguța- Lăcrămioara Oprea,Strategii didactice interactive,Editura Didactică
și Pedagogică ,R.A.,București,2006,p48;
[10]Crenguța- Lăcrămioara Oprea,Strategii didactice interactive,Editura Didactică
și Pedagogică ,R.A.,București,2006,p49

Impactul factorilor interni și externi asupra activităţii de învăţare a elevilor.

"Școala cea mai bună e aceea în care înveți înainte de toate a învăța." (Nicolae
Iorga)
Învăţarea şcolară este o activitate cu valoare psihologică şi pedagogică, desfăşurată
în cadru instituţionalizat, condusă şi evaluată în mod direct sau indirect de
educator. Este un proces coordonat din exterior, conștient, cu obiective clare pe
termen scurt și pe termen lung. Învățarea școlară are caracter formativ şi
informativ, depinde de motivaţie, are resurse, conţinut, modalităţi de organizare
specifice, necesită timp, respectă norme psihopedagogice, utilizează criterii de
evaluare şi posibilităţi de feedback (1, 2).
Învăţarea presupune însușirea cunoștinţelor declarative (a ști că) și a cunoștinţelor
procedurale (a ști cum, a ști să facă). Metacunoștintele reprezintă cunoștinţele
despre cunoștinte, gestiunea cunoștintelor.
Factorii de care depinde învăţarea pot fi împărţiţi în două categorii: factori interni
și factori externi.
Condiţiile sau factorii interni sunt:
• factori biologici: vârsta, sexul, starea de sănătate, dezvoltarea mecanismelor
neuro dinamice ale învăţării, somnul şi bioritmul intelectual etc.
• factori psihologici: procesele cognitive, afective, volitive, caracteristicile
dezvoltării atenţiei şi capacităţii de comunicare, motivaţia şi gradul ei de
intensitate, prezenţa sau absenţa unor aptitudini, voinţa, stilul de învăţare,
interesele de cunoaştere şi cele profesionale, nivelul de cultură generală şi de
specialitate etc (1).
Condiţiile sau factorii externi sunt:
- factori pedagogici, socio-organizaţionali: structurarea sistemului de cerinţe şi
organizarea ofertei de informaţie, aspecte ale proceselor de comunicare-codificare
a mesajului didactic, caracteristici ale clasei, calitatea instruirii anterioare şi gradul
de posesie a cunoştinţelor prevăzute de programă, la nivelul clasei cu care se
lucrează sau la care ne raportăm, competenţa reală a profesorului, factorii săi de
personalitate, angajarea sa în activitatea cu elevii, aspecte legate de logica
didactică, care trebuie să fie cât mai apropiată de logica ştiinţei, factori la care
putem adăuga pe aceia ce ţin de igiena clasei şi a şcolii, de atmosfera din şcoală, de
colaborarea dintre profesorii clasei, elemente de ergonomie şcolară şi de timp
- factorii sociali, culturali, cu referire la factorii familiali, la mediul cultural din
care provin părinţii, aspecte definitorii ale comunităţii locale, cartierul din care
provin elevii, regimul alimentar, viaţa culturală a familiei (1).
Motivaţia învăţării şcolare este considerată de cei mai mulţi specialişti drept unul
dintre cei mai importanţi factori noncognitivi ai învăţării. Motivaţia învăţării poate
fi definită ca ansamblul mobilurilor care provoacă, întreţin şi orientează, susţin
energetic şi declanşează activitatea de învăţare (1).
Între variabile interne şi cele externe există o permanentă interacţiune.
Şcoala trebuie să-i pregătească pe elevi să fie capabili să facă faţă solicitărilor
pieţei muncii. În acest sens elevii ar trebui să posede anumite abilităţi, precum:
flexibilitate, generarea de soluţii dinamice şi alternative pentru diverse probleme de
actualitate, gândire concretă şi munca în echipă. Astfel devine din ce în ce mai
importantă adaptarea obiectivelor educaţionale şi a strategiilor de învăţare în
funcţie de aceste solicitări. Se impune tot mai mult dezvoltarea unei învăţări
autoreglate, care motivează elevul în pregătirea temeinică pe domeniul de interes.
Învăţarea autoreglată este un proces activ şi constructiv de monitorizare, reglare şi
control a activităţii cognitive, a resurselor motivaţionale/emoţionale şi a
comportamentului în funcţie de scopurile formulate. O astfel de generare a
activităţii cognitive este planifiată şi adaptată în mod sistematic nevoilor ce
determină învăţarea şi motivaţia unei persoane (3).
Dacă profesorul adaptează conţinutul la noile descoperiri şi utilizează tehnici
moderne de predare, alternative celor tradiţionale, iar accentul este pus pe
dezvoltarea competenţelor elevului şi a abilităţilor de comunicare a acestuia prin
învăţare personalizată, atunci putem spune că se asigură un context de învăţare de
calitate, ancorat în realitate (3).
Strategiile de instruire şi autoinstruire reprezintă sisteme de metode, procedee,
mijloace şi forme de organizare a activităţii de instruire/autoinstruire, integrate în
viziune sistemică în structuri operaţionale unitare şi coerente, care vizează
construirea experienţelor de învăţare/autoînvăţare, formarea de abilităţi, capacităţi
şi competenţe şi raţionalizarea procesului de instruire/autoinstruire (4).
Profesorii ar trebui să utilizeze metode/strategii de învăţare care să pregătească
elevii pentru a deveni (din novici) experţi într-un domeniu de activitate. Pentru a
realiza acest obiectiv, profesorii ar putea utiliza strategii particulare (specifice unei
discipline de studiu sau situaţii specifice) centrate pe elev, acţionale, interne,
creative, ipotetico-rezolutive, euristice problematizante şi bazate pe cercetarea în
echipă, mixte din punctul de vedere al organizării activităţii elevilor (în grup sau
microgrup, în perechi duale, individuale). Ca metode de predare-învăţare profesorii
pot utiliza: experimentul, problematizarea, învăţarea prin cooperare.
1. Experimentul ca metodă de instruire şi autoinstruire „implică activităţi de
provocare, reconstituire şi modificare a unor fenomene şi procese, în scopul
studierii lor” (4).
2. Problematizarea „dezvoltă schemele operatorii ale gândirii divergente,
antrenează aptitudinile creatoare şi asigură motivarea intrinsecă a învăţării” (4).
3. Învăţarea prin cooperare vizează „dezvoltarea deprinderilor de comunicare
interpersonală, a interacţiunilor, competenţelor şi comportamentelor sociale ale
elevilor” (4).
Aş dori să subliniez faptul că şi orele de consiliere şi orientare includ utilizarea de
metode/strategii de învăţare care ar putea facilita compatibilizarea activităţilor
şcolare cu solicitările actuale ale pieţei muncii. „Educaţia pentru carieră vizează
dezvoltarea personală şi înzestrarea elevilor cu cunoştinţele şi abilităţile necesare
pentru managementul propriului traseu educaţional şi profesional. Prin programele
de educaţie pentru carieră elevii îşi formează competenţe în următoarele domenii:
autocunoaştere şi dezvoltare personală, comunicare şi relaţionare interpersonală,
managementul informaţiei şi al învăţării, planificarea carierei, educaţie
antreprenorială, managementul stilului de viaţă” (5). Metode care ar putea fi
utilizate la orele de educaţie pentru carieră ar fi:
1. realizarea de postere, dicţionare, afişe - presupune utilizarea mijloacelor artistice
pentru transmiterea unei idei la care aderă tot grupul. Se pot realiza astfel postere
cu efectele consumului de tutun, explorarea ocupaţiilor etc.
2. portofoliul - cuprinde cele mai relevante produse ale activităţii elevilor în raport
cu un scop. Exemple de portofolii: dezvoltarea interesului pentru un domeniu
(activităţi realizate, cărţi citite, cursuri alese, certificate obţinute) sau dezvoltarea
de competenţe (sarcini realizate, cursuri frecventate, tipuri de exerciţii)
3. participare la târgurile de locuri de muncă unde elevii au posibilitatea să observe
care este tendinţa pieţei muncii (meserii solicitate) şi care sunt cerinţele
angajatorilor (pregătire profesională, calificare, specializare, experienţă
profesională; elevii pot să participe şi la seminarii educative în acest scop (5).
Aceste metode conduc la învăţarea autoreglată care este o condiţie în dezvoltarea
identităţii vocaţionale şi pregătirea tinerilor pentru carieră.
Elementele comune ale intervenţiilor educaţionale de orientare în carieră ar fi:
expunerea la informaţii ocupaţionale, clarificarea aspiraţiilor vocaţionale,
achiziţionarea de structuri cognitive integrative pentru informaţiile despre sine,
ocupaţii şi relaţiile complexe între acestea, suport social în explorarea propriei
persoane şi a diverselor trasee educaţionale şi profesionale (5).
Pe parcursul diferitelor niveluri de educaţie, toate disciplinele contribuie la
dezvoltarea în plan personal, social şi profesional a elevilor şi la dobândirea
abilităţilor necesare succesului şi reuşitei.
Conştientizarea transferului de abilităţi şi de cunoştinte în activitatea şcolară şi în
viaţa reală sporeşte motivaţia şi interesul elevilor pentru învăţare.
Bibliografie:
1. http://www.slideserve.com/Lucy/psihopedagogia-invatarii
2. Neacșu I., Instruire și învățare, Bucuresti, EDP, 1999
3. Mih V. (2009), Psihologia Şcolară, suport de curs, Cluj-Napoca
4. Miron I., Bocoş M. (coordonatori) (2009), Tratat de didactică modernă, Editura
Paralela 45, Piteşti
5. Lemeni G., Miclea M. (2008), Consiliere şi orientare. Ghid de educaţie pentru
carieră, Editura ASCR, Cluj-Napoca