Constituirea statelor medievale româneşti Ţara Românească (sub conducerea voievodului

Basarab I) şi Moldova (sub conducerea a lui Dragoş şi Bogdan) a fost, în primul rând, rezultatul
acţiunii factorilor interni, pe fondul unor împrejurări externe favorabile. Conducătorii formaţiunilor
politice prestatale au acţionat pentru înlăturarea influenţei acelor factori externi care împiedicau ori
limitau afirmarea de sine stătătoare a noilor state. Sub urmaşii lui Basarab şi ai lui Bogdan a avut loc
organizarea instituţiilor interne în Ţara Românească şi Moldova şi angajarea statelor medievale
româneşti în ansamblul relaţiilor interstatale din sud-estul Europei.

Situaţia internaţională între sec. XIV – XVII

În ultimul deceniu al sec. al XIV-lea, în timpul sultanului Baiazid I, turcii au ajuns la Dunăre şi
intenţionau să înainteze spre nord şi vest, ameninţând Ţările Române, Ungaria şi Polonia. La
rivalitatea ungaro-polonă pentru hegemonie în teritoriile româneşti extra-carpatice se adaugă, de
acum înainte, şi pericolul otoman.

Secolul al XVI-lea, a fost epoca de culminaţie a puterii otomane. În anul 1526, Ungaria a fost
zdrobită în bătălia de la Mohach, fiind transformată în paşalâc (1541). În acest context, Transilvania
se devine principat autonom sub suzeranitate otomană (1541).

În a doua parte a sec. al XVI-lea, situaţia internaţională a Ţărilor Române a fost influenţată în
mod direct de lupta dintre Imperiul otoman şi cel habsburgic pentru dominaţie în Europa centrală,
dar şi de atitudinea aparte a Poloniei care era, în general, ostilă imperialilor, prudentă faţă de turci şi,
în acelaşi timp, interesată de asigurarea propriei influenţe în Ţările Române, îndeosebi în Moldova.
Intervenţia austriecilor în Transilvania a provocat nemulţumiri în Polonia şi mai ales, la Poartă.
Aceasta din urmă a intensificat operaţiunile militare împotriva imperialilor, a ocupat şi transformat
Banatul în paşalâc (1552). La iniţiativa papei Clement al VIII-lea s-a format Liga sfântă, care alătura
habsburgilor, Spania, papalitatea, ducatele italiene Mantua, Ferrara şi Toscana, la care vor adera şi
Ţările Române.

În acest context internaţional, Moldova şi Ţara Românească au reuşit, cu mijloacele diplomaţiei

şi ale rezistenţei armate, să-şi salveze existenţa statală şi să se asigure continuitatea unei vieţi politice
româneşti autohtone. Desfăşurarea rezistenţei antiotomane a apropiat, în câteva rânduri, cele două
state româneşti de Regatul Ungar, ameninţat şi el de expansiunea otomană. În cadrul efortului
antiotoman al Ungariei, un rol important a revenit factorului militar românesc din Transilvania şi
Banat.

Rezistenţa Ţărilor Române împotriva expansiunii otomane a fost ilustrată de câteva mari
personalităţi ale evului mediu românesc: Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Iancu de Hunedoara, Ştefan
cel Mare şi Mihai Viteazul.

Diplomaţie şi conflict în secolele XIV - XV

 Cu mijloacele diplomaţiei şi ale rezistenţei armate, Ţara Românească şi Moldova au reuşit să-şi
salveze existenţa statală şi să asigure continuitatea unei vieţi politice româneşti autohtone.
Desfăşurarea rezistenţei antiotomane a apropiat, în câteva rânduri, cele două state româneşti de
Regatul ungar, ameninţat şi el de expansiunea otomană. In cadrul efortului antiotoman al Ungariei un
rol însemnat a revenit factorului militar românesc din Transilvania şi Banat.

Rezistenţa Ţărilor Române împotriva expansiunii otomane a fost ilustrată de câteva mari
personalităţi ale Evului Mediu românesc: Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan
cel Mare, Mihai Viteazul.

Mircea cel Bătrân (1386-1418)

Primul voievod român care a organizat apărarea Ţării Româneşti faţă de pericolul otoman a fost
Mircea cel Bătrân. Timp de câţiva ani, după înscăunarea sa, el a continuat confruntarea cu Regatul
Ungar. Urmând direcţia dominantă a politicii externe a predecesorilor săi, în 1389 el a încheiat o
alianţă cu regele Poloniei, Vladislav Jagello, act cu un caracter explicit anti-ungar. Creşterea
pericolului otoman l-a determinat însă pe Mircea să-şi orienteze politica externă spre alianţa cu
Ungaria.

Începutul conflictului cu puterea otomană a fost urmarea intervenţiei lui Mircea la sud de
Dunăre, în teritorii pe care le revendica Baiazid I. Preluând stăpânirea Dobrogei în anii 1388-1389 şi
intervenind în favoarea lui Straţimir, ţarul Vidinului, Mircea a declanşat inevitabil conflictul cu
puterea otomană.

În aşteptarea unei ofensive turceşti, Mircea a încheiat un tratat de alianţă cu regele Sigismund
de Luxemburg al Ungariei (Braşov, 7 martie 1395), prima alianţă antiotomană din istoria sud-estului
european. Acest tratat era încheiat de pe poziţii de egalitate, rod al înţelepciunii diplomatice de care
a dat dovadă domnul muntean, din moment ce regele maghiar îi recunoaşte lui Mircea titlurile de
duce de Făgăraş şi ban de Severin, anterior contestate.

Episodul principal al confruntării dintre domnul Ţării Româneşti şi sultanul Baiazid I a fost bătălia
de la Rovine (17 mai 1395), loc neidentificat, situat probabil în zona muntoasă a Ţării Româneşti,
unde turcii au suferit o grea înfrângere. Victoria obţinută de Mircea a avut drept consecinţe
consolidarea neatârnării Ţării Româneşti şi organizarea primei coaliţii continentale antiotomane
iniţiate de regele Ungariei, cu participarea cavalerilor occidentali şi a lui Mircea cel Bătrân.

Fidel cauzei creştine, Mircea a participat la cruciada europeană antiotomană. În ciuda înfrângerii
oştilor creştine la Nicopole, în sept. 1396, el reuşeşte în cursul anului următor să-şi restaureze
puterea în Ţara Românească, fiind înlăturat Vlad Uzurpatorul, un pretendent la domnie sprijinit de
turci.

Înfrângerea catastrofală a lui Baiazid la Ankara (1402) de către Timur Lenk a deschis epoca
marilor iniţiative ale lui Mircea în raport cu Imperiul Otoman, aflat în plină criză ca urmare a luptelor
politice dintre pretendenţii la tron. Ţelul principal al iniţiativelor politice şi militare ale domnului
român a fost să împiedice creşterea puterii otomane.
 Mircea cel Bătrân a încercat să îndepărteze primejdia otomană de Ţara Românească sprijinind, în
cooperare cu alte puteri, diverşii pretendenţi la succesiunea lui Baiazid. In anul 1409, perspectiva
consolidării imperiului de către Soliman îl determină pe Mircea să-1 sprijine pe Musa, un alt fiu al lui
Baiazid. Cu ajutor de la Mircea şi de la Ştefan Lazarevici, despotul Serbiei, Musa reuşeşte să preia
conducerea părţii europene a Imperiului Otoman în 1411.

Domnia lui Musa (1411-1413) marca apogeul politic şi diplomatic al lui Mircea cel Bătrân.
Raporturile speciale cu sultanul Musa pot explica stăpânirea de către Mircea a unui teritoriu destul
de mare la sud de Dunăre, după cum reiese din titlul său: „... domn a toată ţara Ungrovlahiei şi a
părţilor de peste munţi, încă şi spre părţile tătăreşti şi herţeg (duce) al Amlaşului şi Făgăraşului şi
domn al Banatului Severinului şi de amândouă părţile peste toată Podunavia (Dobrogea), încă până la
Marea cea Mare şi singur stăpânitor al cetăţii Dârstor (Silistra)”. Spre marea neşansă a voievodului
român, Musa a fost înlăturat de fratele său mai mic, sultanul Mahomed I (1413-1421), care a readus
sub o singură stăpânire partea asiatică şi cea europeană a Imperiului Otoman.

În anul 1416 Mircea cel Bătrân intervine pentru a doua oară în sprijinul unui pretendent la
succesiunea lui Baiazid, anume Mustafa, dar şi acesta este înfrânt de Mahomed I. Reacţia sultanului
nu întârzie şi, la începutul anului 1417, o armată otomană, condusă chiar de sultan invadează Ţara
Românească, anexează Dobrogea şi impune domnului român plata unui tribut. Tot acum turcii ocupă
cetăţile Giurgiu şi Turnu, de unde puteau să lanseze mai uşor atacuri în interiorul ţării. După aceste
evenimente sultanul Mahomed I a încheiat pace cu Mircea cel Bătrân, prin care se garanta
menţinerea autonomiei Ţării şi a credinţei locuitorilor săi. Diplomaţia domnului român a făcut din
Ţara Românească un factor politic important în sud-estul Europei, vecinii căutându-i alianţa împotriva
Imperiului Otoman.

În următoarele decenii rezistenţa antiotomană la Dunărea de Jos a fost asumată de Iancu de

Hunedoara (1441-1456) voievodul Transilvaniei şi de Vlad Ţepeş (1456-1462), domnul Ţării
Româneşti.

Alexandru cel Bun (1400-1432)

A domnit în Moldova, domina sa a fost o perioada de linişte şi pace, de consolidare internă a

statului. În plan extern, a manevrat abil între Polonia şi Ungaria. La 12 martie 1402, depune omagiu
de vasalitate regelui Poloniei, astfel a evitat pretenţiile de suzeranitate ale Ungariei. În 1412, Ungaria
şi Polonia semnau Tratatul de la Lublau, potrivit căruia împărţeau Moldova în cazul în care aceasta nu
ar fi participat la campania antiotomană. Alexandru cel Bun a avut abilitatea să-şi respecte
angajamentele participând alături de Polonia şi la luptele înpotriva Cavalerilor Teutoni din 1410 de la
Grumwald şi 1422 Marienburg. În 1420 a avut loc prima confruntare între Moldova şi Imperiul
Otoman, atunci când Cetatea Albă a fost apărată de forţele moldovene.

Iancu de Hunedoara (1441 – 1456)

Situaţia internaţională:
- Ungaria şi Polonia profită de declinul puterii domneşti pentru a transforma suzeranitatea lor într-o
hegemonie al Dunărea de Jos.

- continuă expansiunea otomană în Balcani în timpul lui Murad al II-lea şi Mahomed al II-lea

Situaţia Transilvaniei:

- 1438 - Iancu de Hunedoara (descendent al unei familii de mici nobili români din Transilvania) devine
ban de Severin

- 1441 - Vladislav al III-lea îl numeşte voievod al Transilvaniei

Politica externă:

- 1442 - Transilvania este atacată de turci iar Iancu de Hunedoara este înfrânt la Sântimbru;

- Iancu îşi regrupează forţele şi provoacă înfrângerea turcilor la Sibiu si pe Ialomiţa.

- 1443 – 1444: Iancu organizează „Campania cea lungă”, forţele creştine obţin victorii importante la
sud de Dunăre;

- Iulie 1444 – tratatul de pace de la Seghedin, favorabil forţelor creştine;

- În acest context statele creştine din apus declanşează o nouă cruciadă antiotomană încheiat însă
prin înfrângerea de la Varna (noiembrie 1444).

- 1448 – bătălia de al Câmpia Mierlei încheiată cu o înfrângerea cruciaţilor;

- 1451 – armistiţiu pe trei ani între Ungaria şi Imperiul Otoman;

- 1453 – începe o nouă etapă a expansiunii otomane după cucerirea Constantinopolului (denunţă
armistiţiul cu statele creştine, asediază Belgradul)

– Forţele creştine se regrupează la chemarea papei.

– Iancu de Hunedoara obţine o victorie categorică la Belgrad în iulie 1456;

– august 1456 – în plină glorie, moare de ciumă la Zemun.

Vlad Ţepeş (1448; 1456 – 1462; 1476)

- Într-un context internaţional favorabil (se plănuia organizarea unei noi cruciade susţinută de
papalitate):

- 1459 – Vlad Ţepeş refuză plata tributului;

- 1460 – încheie o alianţă cu Matei Corvin;

- 1461-1462: - organizează o campanie în sudul Dunării; devastează o întreagă regiune.

Consecinţe:

- mai-iunie: - Imperiul Otoman întreprinde o campanie de pedepsire;

- cu forţe net inferioare Vlad Ţepeş aplică tactica „pământului pârjolit”.

- 16/17 iunie 1462 - „atacul de noapte” în apropiere de Târgovişte;

- victoria obţinută nu poate fi fructificată.

Cauze:

- marea boierime trădează;

- Matei Corvin nu-şi respectă promisiunile.

- Vlad Ţepeş îşi pierdea tronul este arestat şi întemniţat la Buda.

Ştefan cel Mare (1457-1504)

Etapa următoare a rezistenţei româneşti antiotomane a fost ilustrată de Ştefan cel Mare,
domnul Moldovei. La începutul domniei pe primul plan al preocupărilor domnului s-au aflat
raporturile cu Ungaria şi Polonia. Orientarea spre Polonia, care asigura Moldovei protecţie împotriva
tendinţelor de dominaţie ale Regatului Ungar, a rămas direcţia principală a politicii externe a ţării. Din
1448 Ungaria şi-a asigurat controlul direct asupra Chiliei, unde a staţionat timp de aproape două
decenii o garnizoană ungară. În aprilie 1459 Ştefan a încheiat o convenţie cu regele Cazimir al IV-lea
al Poloniei prin care l-a recunoscut ca suzeran unic, anulând astfel angajamentele anterioare faţă de
Ungaria.
In anul 1462, în conjunctura favorabilă creată de atacul lui Mahomed al II-lea, cuceritorul
Constantinopolului, împotriva lui Vlad Ţepeş, Ştefan a încercat fără succes să cucerească Chilia. Trei
ani mai târziu, în 1465, în urma unui atac prin surprindere, domnul Moldovei reuşeşte să aducă sub
stăpânire Chilia, subminând grav interesele comerciale ale Ungariei şi Ţării Româneşti. Pentru a
restabili situaţia, Matei Corvin, regele Ungariei a organizat o expediţie în Moldova la sfârşitul anului
1467, dar ofensiva regală a fost înfrântă la Baia.

In anul 1473 Ştefan cel Mare a declanşat lupta antiotomană. Acţiunea domnului Moldovei s-a
încadrat într-un efort mai larg de îngrădire a expansiunii otomane la care mai participau, din 1463,
Veneţia, hanul turkmen, Ungaria şi alte puteri. Pentru a scoate Moldova din luptă, Mahomed al Il-lea
a organizat o mare expediţie la începutul anului 1475 sub comanda lui Soliman, beglerbegul Rumeliei.
Armata otomană, mult mai numeroasă a fost atrasă într-o cursă pe valea Bârladului, la sud de Vaslui
şi înfrântă de moldoveni. Ştefan a trimis o scrisoare capetelor încoronate creştine din Europa pentru
a cere sprijin împotriva duşmanilor creştinătăţii, însă a primit doar scrisori de încurajare nu şi sprijin
concret.
 In vara anului 1475 turcii au cucerit cetăţile genoveze de pe litoralul nordic al Mării Negre (Caffa
şi Mangop), iar Hanatul tătar al Crimeii a devenit vasalul sultanului, Moldova fiind prinsă astfel în
cleştele coaliţiei turco-tătare. In aceste împrejurări grele, Ştefan cel Mare a încheiat o alianţă cu
regele Ungariei, Matei Corvin, în iulie 1475.

Mahomed al II-lea, cu o armată de peste 100.000 de oameni a trecut Dunărea în iunie 1476 şi a
înaintat spre Suceava, pe valea Siretului. La 25 iulie 1476 armata otomană a obţinut victoria de la
Războieni (Valea Albă) unde a căzut în luptă o parte însemnată a elitei ostăşeşti a ţării, dar rezistenţa
îndârjită a cetăţilor moldovene 1-a împiedicat pe sultan să tragă beneficii politice din victoria sa. In
august 1476 sultanul a dat semnalul retragerii şi a doua campanie împotriva Moldovei s-a încheiat
astfel printr-un eşec.

Baiazid al II-lea (1481-1512), succesorul lui Mahomed al Il-lea, profitând de conjunctura

favorabilă creată de pacea încheiată cu Ungaria în 1483, a organizat o mare expediţie împotriva lui
Ştefan, în 1484 şi a cucerit cetăţile Chilia şi Cetatea Albă. Prin cucerirea acestora turcii controlau
comerţul pe Marea Neagră, care devenea lac turcesc. Ştefan a încercat să-şi recupereze cetăţile cu
sprijinul Poloniei acceptând suzeranitatea lui Cazimir al IV-lea (1485). Polonia a încheiat însă pacea cu
turcii, iar în 1489, Ştefan a restabilit pacea cu Poarta, reluând plata tributului.

Marea expediţie polonă, al cărei ţel proclamat era recuperarea Chiliei şi Cetăţii Albe dar, de fapt,
urmărea instalarea unui prinţ polonez pe tronul Moldovei, s-a soldat cu un eşec. Armata polonă a
fost surprinsă şi nimicită la Codrii Cosminului (octombrie 1497).

La moartea sa, în 1504, domnul a lăsat urmaşilor o ţară puternică şi respectată, care şi-a păstrat
propria organizare şi a fost stavilă în calea expansiunii otomane.

In secolul al XV-lea Moldova şi Ţara Românească au fost silite să accepte plata tributului şi să se
resemneze cu pierderea cetăţilor dunărene şi pontice (Turnu, Giurgiu, Chilia şi Cetatea Alba). In
schimbul acestor renunţări, Imperiul Otoman a recunoscut autonomia celor două ţări, statut înscris în
convenţii numite capitulaţii.

Diplomaţie şi conflict în secolele XVI - XVII

Secolul al XVI-lea prezintă în cele trei principate române o complexitate de structuri de civilizaţie
care lasă să se întrevadă zorii lumii moderne pe un fond social încă puternic feudal. In acest timp
istoria europeană a înregistrat efectele marilor descoperiri geografice şi ale expansiunii pe alte
continente. A fost un secol al Renaşterii şi Umanismului, al apariţiei tiparului, al Reformei,
Contrareformei şi Reformei catolice, cu efecte pozitive asupra societăţii. Noua dinamica continentală
a cuprins în sfera ei şi Ţările Române, care înregistrează influenţe determinate de civilizaţia modernă.
Ele sunt antrenate în vârtejul confruntărilor politice dintre puterile competitoare: Imperiul
Habsburgic, Imperiul Otoman şi Polonia, în care se reflectă şi rivalităţi general europene. Izolarea faţă
de Europa Occidentală se accentuează odată cu mutarea căilor comerciale din Mediterana în
Atlantic, ca urmare a marilor descoperiri geografice.

Imperiul Otoman a atins în această perioadă maxima expansiune, în timpul sultanului Soliman
Magnificul (1520- 1566). In 1541 partea centrală şi sudică a Ungariei au devenit paşalâc otoman,
nordul şi vestul Ungariei au intrat sub administrate habsburgică, iar Transilvania a fost organizată ca
principat autonom sub suzeranitatea otomană.
Imperiul habsburgic, după ce încercase fără succes să-i alunge pe otomani din Ungaria cu forţe
proprii, caută noi aliaţi. De aceea, în anii 1590 - 1592 iniţiază o alianţă antiotomană numită Liga
Sfântă, la care au participat Statul Papal, Spania, Austria şi ducatele italiene Toscana, Mantova şi
Ferrara.

Polonia se afla într-o perioada de criză politică, datorită stingerii dinastiei Jagiellonilor (1572). Ea
se apropie de Imperiul Otoman şi revine la politica pontică, redeschizând rivalitatea medievală din
această zonă, numai că locul Ungariei este asumat, în noile împrejurări, de Habsburgi.

Mihai Viteazul (1593-1601)

Domnia lui Mihai Viteazul a coincis cu relansarea de către papa Clement al VIII-lea a Ligii Sfinte,
alianţă la care au aderat principele Transilvaniei, Sigismund Bathory, domnul Moldovei, Aron Vodă şi
domnul muntean. Adeziunea Ţării Româneşti s-a datorat iniţiativei domnului care avea acordul
Sfatului domnesc, în care boierii Buzeşti au deţinut un loc central.

Integrarea Ţărilor Române în alianţa creştină a dus foarte curând la răscoala antiotomană, care a
izbucnit la 13 noiembrie 1594 la Bucureşti prin suprimarea creditorilor levantini şi a garnizoanei
otomane. Atacarea cetăţilor de pe linia Dunării a declanşat ostilităţile cu Imperiul Otoman. In aceste
condiţii Mihai Viteazul încheie la Alba Iulia, prin delegaţia marilor boieri, la 20 mai 1595, un tratat cu
Sigismund Bathory, prin care aceştia subordonează Ţara Românească principelui Ardealului, iar pe
domn boierilor. Potrivit tratatului domnul este degradat la calitatea de locţiitor al principelui
Ardealului iar Ţara Românească urma să fie guvernată de un sfat restrâns alcătuit din 12 boieri. Un
tratat asemănător a fost încheiat de către Aron Voda al Moldovei (1591-1595), astfel că Sigismund
devine suzeranul ţărilor române extra-carpatice. In sprijinul unei tradiţii medievale se înfăptuieşte
astfel unificarea în forma raporturilor suzerano-vasalice, în vederea confruntării cu Imperiul Otoman.
După răscoala antiotomană se deschide în istoria sfârşitului de secol o epocă de confruntări militare
între Ţările Române şi Imperiul Otoman. Ele sunt iniţiate de Mihai Viteazul pe linia Dunării, prin
atacarea cetăţilor turceşti, în timp ce Aron Vodă asediază Tighina. Replica otomană în Ţara
Românească a fost prefaţată de victoriile lui Mihai Viteazul, care ocupă Brăila şi trece la acţiuni
dincolo de Dunăre. Confruntarea decisivă pregătită de turci a avut loc la Călugăreni, la 13/ 23 august
1595 încheindu-se cu o victorie românească de prestigiu, prin pierderile provocate armatei otomane
condusă de marele vizir Sinan-Paşa. Campania otomană urmărea transformarea principatelor în
paşalâcuri. După Călugăreni turci încep organizarea paşalâcului de la Bucureşti şi Târgovişte,
introducând garnizoane şi transformând bisericile în moschei. Atunci s-a produs contraofensiva
forţelor unite la Rucăr ale celor trei principate. La începutul lunii octombrie a fost cucerită
Târgoviştea şi apoi turcii au fost atacaţi la Giurgiu şi alungaţi peste Dunăre.

Otomanii au reluat ofensiva în Ungaria, unde habsburgii au fost învinşi. In aceste condiţii, Mihai
Viteazul a încheiat pace cu sultanul (1597) iar pentru consolidarea poziţiei ţării a încheiat un tratat de
alianţă cu Imperiul Habsburgic (1598). Prin această dublă suzeranitate, otomană şi habsburgică,
Mihai Viteazul se emancipează de consecinţele tratatului cu Sigismund Bathory.
Unificarea politică

Transformarile politice din zona Ţărilor Române au complicat situaţia: Ieremia Movilă, ataşat
politicii poloneze, a scos Moldova din coaliţia antiotomană; în acelaşi timp, alegerea lui Andrei
Bathory, partizan al politicii filo-polone şi filo-otomane, ca principe al Transilvaniei, a agravat poziţia
Ţării Româneşti. Faptul că Ieremia Movilă şi cancelarul polonez Zamoisky intenţionau să aşeze pe
tronul Ţării Româneşti pe fratele domnului Moldovei, Simion Movilă, ameninţa existenţa coaliţiei. În
aceste circumstanţe Mihai Viteazul pătrunde în Transilvania şi învinge oastea ardeleană la Şelimbăr
(18/ 28 octombrie 1599), iar la 1 noiembrie acelaşi an, intră triumfător în Alba Iulia.

Hotărârea invadării Moldovei s-a precipitat datorită planului lui Sigismund Bathory de a pătrunde
în Transilvania. În mai 1600, Mihai cucereşte Moldova, invocând ca motiv alianţa lui Ieremia Movilă
cu turcii şi tătarii. La 17/27 mai 1600 el s-a putut intitula „domn al Ţării Româneşti, Ardealului şi
Moldovei.”

Creaţia politică a lui Mihai Viteazul nu a durat decât patru luni, prăbuşindu-se ca efect al
puternicilor competitori externi (Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman, Polonia) şi al ostilităţii
nobilimii ardelene. În consecinţă, nobilimea maghiară din Transilvania, ostilă unei supremaţii
româneşti, s-a alăturat generalului Gheorghe Basta şi 1-a învins pe Mihai Viteazul la Mirăslău (18
septembrie 1600). În acelaşi timp polonezii pătrund în Moldova restaurând dinastia Movileştilor, cu
intenţia de a numi în Ţara Românească domn pe Simion Movilă. Revenirea în Transilvania cu ajutor
militar imperial şi victoria obţinută la Guruslău (3/13 august 1601) împotriva principelui Sigismund
Bathory nu a mai permis refacerea unităţii politice româneşti. La 9/19 august 1601 voievodul a fost
ucis în tabăra de la Câmpia Turzii de mercenarii valoni plătiţi de generalul Basta.

Din punct de vedere românesc, unirea Munteniei, Transilvaniei şi Moldovei a însemnat punctul
culminant al rezistenţei în lupta pentru independenţă şi un imbold important pentru posteritate.

La data înfăptuirii unirii, în spaţiul românesc ca şi în cel central european, are loc o afirmare a
conştiinţei etnice, care nu devenise însă conştiinţă naţională. Fapta fără precedent a lui Mihai
Viteazul era prima unire politica realizată de un domn român, cu forţe româneşti şi în sprijinul
intereselor româneşti, dobândind peste timp valoarea de simbol.

Secolul al XVII-lea - începutul secolului al XVIII-lea

A reaşezat raporturile internaţionale din spaţiul central şi est european. Ca urmare a afirmării
Rusiei, teritoriul românesc a intrat în zona de influenţă a patru mari puteri: Imperiul Habsburgic,
Polonia, Imperiul Otoman şi Rusia. În această perioadă în care diplomaţia a rămas cea mai
importantă activitate, s-au afirmat câteva personalităţi proeminente: Vasile Lupu, Matei Basarab,
Dimitrie Cantemir, Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu.
 În timp ce Transilvania se remarca în politica europeană prin participarea la Războiul de 30 de
ani (1618-1648), Ţara Românească şi Moldova îşi consolidează autonomia internă în timpul domniilor
lui Matei Basarab (1632-1654) şi Vasile Lupu (1634-1653). După un secol de politică defensivă, care
urmează sultanului Soliman Magnificul, turcii au reluat ofensiva spre Europa Centrală, în ultimele
decenii ale secolului al XVII-lea, culminând cu asediul Vienei (1683). Înfrângerea turcilor la Viena a
avut consecinţe deosebite, iar Tratatul de la Karlowitz (1699) a consacrat pierderea de către Imperiul
Otoman a Ungariei şi Transilvaniei, care au trecut în stăpânirea habsburgică.

Domnia lui Şerban Cantacuzino (1678-1688) în Ţara Românească marchează încercarea de

recâştigare a independenţei prin apropierea de Imperiul Habsburgic. El trimite în 1688 o delegaţie
solemnă la Viena pentru a încheia o alianţă. Moartea domnului schimbă însă din nou termenii
problemei, lăsând noii domnii, a lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), alte posibilităţi de tratative
în avantajul ţării.

În anii anteriori păcii de la Karlowitz, Ţara Românească şi Moldova, aflate la interferenţa de

interese ale marilor puteri, şi-au conturat programul de eliberare de sub dominaţie otomană, având
ca principii directoare: independenţa politică, integritatea teritorială, domnia autoritară şi ereditară.
În preajma păcii dintre cele două imperii, habsburgic şi otoman, Constantin Brâncoveanu face
propuneri Rusiei în vederea unui război antiotoman (1698). După victoria de la Zenta (1697) contra
turcilor presiunea austriecilor a sporit, astfel că domnul Ţării Româneşti caută o contrapondere în
Rusia şi Polonia.

Aparţinând marii boierimi, înrudit cu Cantacuzinii, Constantin Brâncoveanu a desfăşurat

împreună cu ei şi în final împotriva lor, o politică de echilibru într-o vreme de transformări politice
internaţionale. El a încercat să păstreze autonomia ţării năzuind la eliberarea ei. A înţeles competiţia
dintre marile puteri şi cu deosebire politica expansionistă austriacă în urma ocupării Transilvaniei de
către austrieci.

În Moldova, Dimitrie Cantemir (1710-1711) încheie o alianţă cu ţarul Petru I şi participă la

războiul ruso-turc care se încheie cu victoria armatei otomane şi cu exilul domnului moldovean în
Rusia. Timp de peste un secol Ţările Române vor fi conduse de domnitori străini (fanarioţi)