Cuprins

Argument……………………………………………………………4

Capitolul I………………………………………………………...…5

3
 Argument
Promovarea și menținerea sănătății cât și prevenirea îmbolnăvirilor sunt obiective
importante în actualul sistem de sănătate. Am ales această lucrare Nursing specific la
pacientul cu colică renală deoarece în activitatea practică pe care am desfășurat-o în timpul
stagiului clinic am acordat îngrijiri mai multor pacienți care sufereau de această boală.

Apare la toate vârstele, are de regulă, un diagnostic sever cu cât vârsta este mai
timpurie, consecintele și rapiditatea instalării complicațiilor precum și recidiva m-au
impresionat iar empatia față de pacienții cu această afecțiune m-a ajutat să înțeleg mai bine
această boală. Fapt pentru care am ales subiectul lucrării.

Folosind o bibliografie de specialitate și însușindu-mi noțiuni de nursing din cadrul

orelor voi încerca să subliniez importanța acestei afecțiuni.

4
 Capitolul I
1. Noțiuni de anatomie și fiziologie a rinichilor

Rinichiul este un organ pereche așezat retroperitoneal, acoperit de peritoneu numai pe

fața sa anterioară, culcat cu fața sa posterioară pe peretele dorsal al trunchiului, alcătuit la
acest nivel de diafragmă, psoas și pătratul lombar.
Rinichiul este organ cu formă caracteristică, ce poate fi comparată cu cea a unui bob
de fasole, dar care el însuși servește deseori ca termen de comparație (reniform). Rinichiul
prezintă o margine medială (margo medialis) concavă, scobită mai puternic la locul unde
vasele și nervii rinichiului pătrund în substanța renală. Acesta din urmă se numește hil (hilus).
El este mai aproape de extremitatea superioară a rinichiului, decât de cea inferioară. Hilul ne
conduce într-o scobitură a substanței renale în care se găsește pelvisul renal (bazinetul,
pielonul) înconjurat de vase și de nervi. Pelvisul renal este prima porțiune a conductelor de
excreție. Această scobitură în substanța renală se numețte sinus renal (sinus renalis). Datorită
acestei scobituri, rinichiul nu are la nivelul sinusului grosimea aparentă (cam de 3 cm), ci o
grosime mai mică, de aproximativ 2,5 cm. Marginea medială a rinichiului înconjoara cu două
buze, una anterioară și alta posterioară, hilul rinichiului. Marginea laterală a rinichiului este
uniform convexă. Ea este de obicei întretăiată de un șanț la suprafață, numit sulcus
longitudinalis. Acesta trece prin urmare oblic peste marginea laterală, de pe fața posterioară
spre cea anterioară.
Rinichiul, fiind un organ plastic, ca și ficatul, este modelat întrucâtva de organele
înconjurătoare. Dar impresiunile care se pot vedea pe rinichiul cadaveric (gastrică, hepatică,
musculară) nu se văd și pe viu, din această cauză noua nomenclatură anatomică internațională
a renunțat la ele.
Dimensiunile rinichiului variază după vârstă și după starea lui funcțională ; nu s-a
putut constata vreo dependență de sex. Rinichiul nou-născutului are lungimea de 4,5-5 cm,
lățimea de 2,2-2,5 cm, grosimea de 2 cm, volumul de 6,5 cm în medie. Greutatea rinichiului
de nou-născut este de 10-12 g. Densitatea rinichiului de nou-născut este mare (aprox. 1,5) .
Raportați la greutatea corporală, rinichii nou-născutului și ai copiilor sunt mai grei decât ai
adultului. La copii între 4 si 5 ani, lungimea rinichiului este de 6,5-7,3 cm, lățimea de 3-4
cm, grosimea de 1,5-2,2 cm ; volumul este de aprox. 50 cmc. La adolescent volumul
rinichiului este de aprox. 110 cmc. Lungimea la adult este de 10-12 cm, lățimea de 5,5 cm în
medie, grosimea de 3 cm în medie ; volumul rinichiului la adult este de 120 cmc, greutatea de
130 g (cu variații de la 110 până la 150 g) . După cum se observă densitatea a descrescut mult
(aprox. 1,08) . Variațiile funcționale sunt importante, un rinichi care compensează poate
câștiga 10-15 % din greutatea sa inițială. Odată creșterea în volum și greutate a rinichiului din
perioada postnatală terminată, numărul glomerulilor pe unitatea de volum scade, așa încât
devine evident ca după naștere glomerulii nu se mai înmulțesc.

5
 1.1 Structura rinichiului

Dacă se face o secțiune prin rinichi de-a lungul marginii sale laterale, se
observă la periferie o dungă de substanță corticală (cortex renis) de culoare mai
închisă, iar la centru spre sinus o arie mai intinsă, de culoare mai deschisă, numită
substanță medulară (medulla renis) . În substanța medulară se remarcă existența unor
arii triunghiulare orientate cu vârful spre sinusul renal și cu baza spre substanța
corticală, care prezintă fine striații în lungime ; acestea sunt secțiunile prin piramidele
renale (ale lui Malpighi) (pyramides renales). Striația pe secțiune se datorează tubilor
renali drepți care compun piramida lui Malpighi. Între piramidele renale se găsesc
fâșii de substanță renală, numite columne renale (columnae renales) (Bertin) . Pe de
altă parte, mai ales dacă se macerează secțiunea în acid clorhidric, apar în corticală
striații radiate, alterând cu zone fără aparența unei arhitecturi oarecare; aceste porțiuni
striate ale corticalei (pars radiata) poartă numele de piramide ale lui Ferrein. Ele se
ridică în mare număr (300-500) deasupra fiecărei piramide renale. Porțiunea corticalei
dintre piramidele Ferrein se numește parte convolută (pars convoluta).

1.2 Substanța corticală (Cortex renis)

6
 În axul lobului cortical, format de partea convolută având de jur împrejur partea
radiată, se gasesc mici artere drepte, ramuri subțiri ale arterelor renale, numite artere
interlobulare (artere interlobulares). Din aceste artere pleacă în unghi aproape drept ramuri
fine și scurte, care se desfac curând într-un ghem de capilare numit glomerul (glomerulus).
Glomerulul are o capsulă epitelială (capsula glomeruli), alcatuită din două paturi, una
aderentă de ansele capilare, alta în continuarea tubului contort cu care începe unitatea
morfologică și funcțională a rinichiului, nefronul. Între cele două paturi există un mic spațiu
în care se adună ultra filtratul glomerular, pentru a lua apoi calea tubului contort. Glomerulul,
împreună cu capsula lui, alcătuiește ceea ce se numește un corpuscul renal (al lui Malpighi)
(corpuscula renis).

În continuarea corpusculului renal se găsește tubul renal contort proximal (tubuli

renales contorti), foarte înfășurat și ghemuit, de unde și numele. Lungimea acestei porțiuni
variază după starea rinichiului; pe un rinichi sănătos de om adult, ea este de peste 30 mm (în
manualele clasice, chiar și în ediții noi, se indică jumătate din această lungime; diferența se
explică prin faptul că datele clasice au fost obținute pe reconstrucții după piese incluse în
parafină, deci cu retracție puternică, în timp ce datele noi au fost obținute prin microdisecție
pe preparatele fixate în formol și marcate în acid clorhidric, deci cu retracție mai mică).
Tubul contort proximal se continuă cu așa numită ansa a lui Henle. Aceasta coboară în partea
radiata a corticalei și mai jos în piramida renală, deci în substanța medulară și este alcatuită
din două porțiuni: o parte ascendentă (orientarea se face cu vârful piramidei în sus) cu pereți
subțiri, care pe ansele lungi formează și vârful ansei, și o parte descendentă cu pereți mai
groși, care urcă până în vecinătatea polului vascular al corpusculului renal al lui Malpighi.
Aici începe altă porțiune a nefronului, numită tub contort distal sau segment intermediar,
asezată în întregime în substanța corticală. Chiar la începutul acestui segment intermediar, la
locul de contact cu polul vascular, peretele tubului este îngroșat din pricina celulelor mai
îngrămădite și mai înalte care îl alcătuiesc; acest loc al tubului contort distal se numește
macula densa. Ansa lui Henle are o lungime variabilă, după adâncimea la care coboară în
interiorul piramidei lui Malpighi; variabil este în particular segmentul subțire al ansei lui
Henle (4-20 mm), în timp ce segmentul gros al ansei este mai puțin supus fluctuațiilor (15-20
mm). Segmentul intermediar (tubul contort distal) este relativ scurt (9-10 mm).

Prin endoteliul capilarelor glomerulare, prin sistemul de membrane care le învelește la

exterior și prin celulele cu pedicele (podocite) de la exteriorul acestor membrane este
ultrafiltrata plasma sângelui, iar acest ultrafiltrat ia drumul tubului contort proximal. În acest
tub o parte din substanțele conținute în ultrafiltrat sunt resorbite, în primul rând glucoza și
clorura de sodiu, dar și alte substanțe cum ar fi aminoacizii, vitamina C și altele. Dimpotriva
alte substanțe, cum ar fi creatinina sau acidul para-aminohipuric sunt excretate la nivelul
tubului contort proximal. Toate efectele acestea metabolice nu sunt supuse controlului
hormonal sau nervos.

O mare cantitate din apa eliminată prin glomerul, este deasemenea reabsorbită în
tubul contort proximal (aprox.80 %). Acest proces continuă și în tubul contort distal, unde
este supus controlului hormonal exercitat de așa numiții hormoni ai lobului posterior al
hipofizei (adiuretina sau vasopresina) . Deasemenea sodiul este reabsorbit din segmentul
distal al părții convolute și această activitate este controlata de hormoni ai glandei suprarenale
de tipul aldosteronei. În ansa lui Henle s-a găsit un lichid hipertonic; gradul de hipertonie este
maxim spre vârful ansei, îndreptat spre papilă. Hipertonia a fost pusă pe seama unei
recirculări a sodiului din segmentul descendent al ansei în segmentul ascendent fără antrenare
simultană de apă. Datorită hipertoniei din ansă este substrasă apa chiar de la distanțe mai

7
mari, cum ar fi din tuburile colectoare, care prin urmare nu au rolul pasiv, care li se atribuia
odinioară.

1.3 Substanța medulară (medulla renis)

Segmentul intermediar, descris mai sus, se continuă cu tubul colector. Tubii colectori
se unesc mai mulți la un loc, formând piramidele renale (pyramides renales); ultimele
colectoare se varsă la suprafața papilelor renale (papillae renales) prin orificiile papilare
(foramina papillaria). Tubii colectori mai poartă numele de tubi renali (tubuli renales recti),
spre a-i deosebi de tubii renali contorti din substanța corticală. Omul are cel mult 14 papile
renale, de obicei numai șapte până la nouă de fiecare rinichi, și cam 20 de orificii papilare de
fiecare papilă; aceste orificii dau papilei la suprafață un aspect ciuruit (area oribrosa).
Elementele structurale pe care le-am descris sunt grupate după anumite reguli în interiorul
rinichiului. Felul de grupare a elementelor structurale (în special a piramidelor și columnelor
renale) alcătuiește tocmai arhitectura renală. La rinichii unipapilari nu poate fi vorba de o
arhitectură ; la rinichii multipapilari – cum sunt cei ai omului- , cunoașterea arhitecturii nu are
numai importanță teoretică, ci și practică.

În dreptul columnelor renale care despart ramificațiile mai mari ale ureterului primitiv
și anume acelea care dau naștere calicelor minore, suprafața rinichiului prezintă șanțuri din
cele mai timpurii faze de dezvoltare și care nu dispar decât spre vârsta de trei ani. Unele din
aceste șanțuri pot persista tot timpul vieții. Aceasta este valabil mai cu seamă pentru șanțurile
interparțiale. La începutul dezvoltării se disting la suprafața rinichiului 4 proeminențe
despărțite între ele prin șanțuri. Două dintre proeminențe se găsesc la extremitățile sau polii
rinichiului; ele se numesc parte cranială și parte caudală a rinichiului; uneori mai sunt numiți
și lobi primordiali ai rinichiului. Celelalte două alcatuiesc partea intermediară (sau lob
primordial intermediar), care la rândul ei este desparțită prin șanțul longitudinal de pe muchia
laterala a rinichiului într-un segment ventral și altul dorsal. Între partea cranială și partea
intermediară se găsește șanțul interparțial cranial, între partea intermediară și cea caudală se
găsește șanțul interparțial caudal. În fazele urmatoare ale dezvoltării, aspectul se complică.

De regulă din partea cranială a rinichiului se dezvoltă câte 3 coliculi pe fața ventrală și
3 pe fața dorsală a rinichiului, deci în total 6 coliculi (colliculi majores ventrales 1-3 și
colliculi majores dorsales 1-3). Din fiecare segment al parții intermediare se dezvoltă de
regulă câte 2 coliculi, deci în total 4 coliculi pentru partea intermediară (colliculi majores
ventrales 4-5 și colliculi majores dorsales 4-5). La fel din partea caudală se dezvoltă 2 coliculi
ventrali (colliculi majores ventrales 6-7) și 2 coliculi dorsali (colliculi majores dorsales 6-7).
În total sunt la suprafața rinichiului 14 coliculi, 6 în partea superioara și câte 4 în fiecare din
părțile intermediare și caudală.

Aspectul lobatiei rinichiului nu este totdeauna atât de schematic clar. Pe de o parte

unii coliculi pot fuziona, pe de alta pot exista șanțuri secundare, ceea ce aduce după sine un
spor de coliculi. De altfel prima eventualitate se poate combina cu a doua. Fuziunea privește
în majoritatea cazurilor coliculii părții craniale și ai părții caudale, pe când partea
intermediară este mai rareori atinsă. În lumina datelor de dezvoltare, fenomenul poate fi ușor
înțeles.

8
 Într-adevăr chiar de la începutul dezvoltării, partea intermediară este divizată într-un
segment ventral și unul dorsal, în timp ce partea cranială și caudală sunt unitare. Coliculii
părții craniale sunt aproape totdeauna mai puternic dezvoltați, ceea ce are repercursiuni
asupra formei generale a rinichiului; forma exterioară se apropie mai mult de a unui triunghi
cu vârful în jos, decât a unui bob de fasole.

Dacă se fac secțiuni prin rinichi, se constată o corespondență strictă între lobatia ce
poate fi văzută la suprafață și piramidele din interiorul rinichiului. Fiecărui colicul îi
corespunde câte o piramidă și invers. Piramidele, întocmai ca și coliculii de la suprafață, sunt
așezate jumătate în plan ventral, jumătate în plan dorsal. Cu alte cuvinte se pot descrie un șir
ventral și un șir dorsal de piramide. În interiorul fiecărui șir se pot distinge apoi 3 piramide
aparținând părții craniale a rinichiului, 2 aparținând părții intermediare și 2 părții caudale.
Cele 2 șiruri de piramide, cel ventral și cel dorsal, pot fi – mai rareori – paralele între ele;
hilul privește atunci medial, șanțul longitudinal se găsește atunci pe marginea laterală a
rinichiului. Mai deseori cele două șiruri de piramide, cel ventral și cel dorsal, nu sunt
paralele. Dacă șirul dorsal trece în plan ventral, hilul privește dorsal, iar șanțul lateral se
găsește pe fața ventrală a rinichiului. Invers, dacă șirul ventral trece în plan dorsal, hilul
privește ventral, iar șanțul lateral longitudinal nu se găsește pe marginea laterală a rinichiului,
ci pe fața lui dorsală.

De multe ori dislocarea șirurilor este mai complicată. Dacă în partea cranială șirul
ventral trece asupra celui dorsal, în partea caudală, șirul dorsal trece asupra celui ventral.
Rinichiul capătă astfel o înfațișare torsionată; hilul prezintă o delimitare neregulată, buza
ventrala încrucișează pe cea dorsală în unghi ascuțit și întreaga delimitare a hilului are, atât în
proiecție ventrală, cât și în proiecție dorsală, înfățișarea unui 8. Corelativ șanțul longitudinal
trece asupra feței dorsale în partea cranială a rinichiului și asupra feței ventrale în partea
caudală a rinichiului.

1.4 Tunicile și fasciile rinichiului

Rinichiul este învelit la suprafață de o capsulă fibroasă (capsula fibrosa) care poate fi
dezlipită în mod normal de pe suprafața rinichiului, cu excepția hilului, unde aderă mai
puternic. Sub capsula fibroasă a rinichiului se găsește o pătură discontinuă de țesut muscular
neted, numit tunica musculară a rinichiului; acesteia îi urmează parenchimul renal.

Capsula fibroasă a rinichiului este alcătuită din fibre colagene cu amestec de fibre
elastice; fibrele colagene se întretaie în unghiuri ascuțite formând unghiuri rombice pe tot
întinsul membranei. Cu metoda liniilor de clivaj se poate demonstra că la hil fâșiile de țesut
colagen înconjoară delimitarea hilului, descriind ovale, în timp ce pe restul întinderii, fâșiile
radiază de la hil spre marginea laterală a rinichiului pe o față, pentru a se întoarce din nou de
la marginea laterală la hil pe cealaltă față. Numai fâșiile mijlocii, cu direcție aproape
transversală, deși pornesc și ele de lângă hil pe fața ventrală a rinichiului, nu se întorc la hil

9
pe fața dorsală, ci se mențin în vecinătatea marginii laterale a rinichiului, descriind un arc cu
concavitatea spre această margine.

Fâșiile colagene care înconjoară hilul, adera mai puternic de parenchimul renal. În
timp ce la suprafața rinichiul este acoperit de fibre colagene cu oarecare amestec de fibre
elastice, în profunzime nu întâlnim decât fibre grilajate, argentafine. Totuși între sistemul de
fibre de la suprafață și sistemul de fibre din adâncime există continuitate și solidaritate
funcțională. Cu toată natura diferită, fibrele din suprafață și cele din profunzime alcătuiesc un
tot funcțional. Punerea sub tensiune a fibrelor din suprafață (prin congestia organului sau
experimental prin umplerea căii arteriale până la refuz cu o soluție clorosodică izotonă) pune
în același timp sub tensiune sistemul fibrelor grilajate din parenchim, în special porțiunea de
la baza papilelor renale. Tuburile drepte, cuprinse în ochiurile rețelei de fibre grilajate, sunt
astfel ferite de compresiune și menținute la calibru normal, în ciuda congestiei vasculare.

Locul de continuitate a fibrelor colagene din suprafață cu cele grilajate din interior
rămâne totuși un punct slab în structura conjunctivă a rinichiului. Atunci când pelvisul renal
se destinde sub presiune, locul acesta cedează și se produc așa numitele rupturi de fornix
calicial. Trebuie să arătăm că în congestie fața ventrală a rinichiului este cea care se
deformează cel mai mult; într-adevăr tunica fibroasa este mai extensibilă pe fața ventrală și –
trecând la patologic – rupturile de fornix sunt și ele mai frecvente în plan ventral. Deformarea
mai mare a rinichiului în jumătatea ventrală se datorează diferenței dintre teritoriul vascular
ventral și cel dorsal. Teritoriul ventral, mai întins, face oscilații mai mari la fiecare bătaie a
inimii, decât teritoriul dorsal.

10
11
 Capitolul II
2. Colica renală
Colica renală reprezintă o durere intensă ce apare brusc în zona lombo-abdominală.
Durerea este localizată în primă etapă în zona lombară (acolo unde sunt poziționați rinichii).
Pe măsură ce calculii migrează, această durere poate iradia și către alte organe, putând fi
resimțită acut în abdomen, la organele genitale externe și se poate întinde chiar și către
membrele inferioare. Colica renală reprezintă deci un simptom al unei afecțiuni, cea mai
frecventă fiind litiaza renală (formarea calculilor renali). Totuși, aceasta mai poate apărea și
din alte cauze, precum fragmente tumorale, diverse traumatisme, prezența cheagurilor de
sânge, gută.

12